Biologie Animala

BIOLOGIE ANIMALĂ
Liviu MIRON Manuela MIRON
BIOLOGIE ANIMALĂ
PERFORMANTICA
2007
Editura PERFORMANTICA
Institutul Naţional de Inventică, Iaşi
[email protected]
Iaşi, Bd. Carol I nr. 3-5
tel/fax: 0232-214763
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
MIRON, LIVIU
Biologie animală /
Liviu Miron, Manuela Miron
Iaşi : Performantica, 2007
ISBN: 978-973-730-373-8
1. Manuela MIRON
Referenţi ştiinţifici:
Prof.dr. Iordache ION
Universitatea „Al.I.Cuza” Iaşi
Prof.dr. Dr. Honoris Causa Vasile COŢOFAN
Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină
Veterinară „Ion Ionescu de la Brad” Iaşi
Consilier editorial:
prof. dr. Traian Stănciulescu
Secretar de redacţie:
Octav Păuneţ
Coperta:
Carmen Anton
EDITURĂ ACREDITATĂ DE CNCSIS BUCUREŞTI, 1142/30.06.2003
Copyright © 2007
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autorilor
Cuprins
Introducere ..................................................................................................................... 9
CAPITOLUL I. INTRODUCERE ÎN STUDIUL ZOOLOGIEI.................................11
Obiectul şi ramurile zoologiei.................................................................................11
Clasificarea zoologică. Reguli de clasificare ..........................................................12
Noţiunea de specie. Criterii de clasificare a animalelor ..........................................13
Caracterele clasificării regnului animal...................................................................13
Clasificarea regnului animal ...................................................................................18
CAPITOLUL II. SUBREGNUL PROTOZOARE (PROTOZOA).
ÎNCRENGĂTURA PROTOZOA ......................................................21
Organizarea protozoarelor.......................................................................................21
Funcţiile protozoarelor............................................................................................23
Câteva date ecologice despre protozoare ................................................................25
Clasificarea protozoarelor .......................................................................................26
CAPITOLUL III. SUBREGNUL PLURICELULARE (METAZOA) .........................33
Diviziunea Porifera. Încrengătura Spongieri ..........................................................33
Diviziunea Coelenterata .........................................................................................36
Încrengătura Cnidaria .............................................................................................36
Încrengătura Acnidaria ...........................................................................................41
Clasificarea Diviziunii Didermica ..........................................................................41
CAPITOLUL IV. DIVIZIUNEA TRIDERMICA (BILATERALIA)............................43
Încrengătura Plathelminthes (viermi laţi)................................................................43
Clasa Turbelariata ..................................................................................................44
Clasa Trematoda .....................................................................................................45
Clasa Cestoda (tenii)...............................................................................................47
Clasificarea Diviziunii Triploblastica (Tridermica) ...............................................49
CAPITOLUL V. ÎNCRENGĂTURA NEMATHELMINTHES...................................50
Caractere generale...................................................................................................50
Clasa Nematoda ......................................................................................................51
Clasa Nematomorpha (Gordiacea) .........................................................................55
Clasa Acanthocephala.............................................................................................55
Clasa Rotatoria (Rotifera).......................................................................................55
Încrengătura Nemertini ...........................................................................................55
CAPITOLUL VI. ÎNCRENGĂTURA ANNELIDA (VIERMI INELAŢI) .................56
Clasa Polichaeta .....................................................................................................58
Clasa Oligochaeta ...................................................................................................59
Clasa Hirudinea (Achaeta)......................................................................................62
Clasificarea anelidelor.............................................................................................63
6 CUPRINS
CAPITOLUL VII. ÎNCRENGĂTURA MOLLUSCA (MOLUŞTE)............................64

Clasificare ...............................................................................................................65
Subîncrengătura Amphineura. Clasa Polyplacophora ............................................66
Subîncrengătura Conchifera. Clasa Gasteropoda ...................................................66
Clasificarea gasteropodelor.....................................................................................69
Clasa Lamelibranchiata ..........................................................................................70
Clasificarea lamelibranhiatelor ...............................................................................73
Clasa Cephalopoda .................................................................................................74
Clasificarea cefalopodelor.......................................................................................76
CAPITOLUL VIII. ÎNCRENGĂTURA ARTHROPODA ............................................77
Clasificarea artropodelor.........................................................................................78
Subîncrengătura Chelicerata...................................................................................78
Clasa Merostoma.....................................................................................................79
Clasa Arachnida......................................................................................................79
Subîncrengătura Mandibulata.................................................................................81
Clasa Crustacea ......................................................................................................81
Clasa Miriapoda......................................................................................................86
Clasa Insecta ...........................................................................................................86
CAPITOLUL IX. ÎNCRENGĂTURA ECHINODERMATA .......................................97
Clasificare ...............................................................................................................98
Subîncrengătura Pelmatozoa...................................................................................98
Subîncrengătura Eleutherozoa ................................................................................99
CAPITOLUL X. SUPRAÎNCRENGĂTURA CHORDATA ......................................102
Caractere generale.................................................................................................102
Clasificare .............................................................................................................102
Încrengătura Urochordata (Tunicieri) ..................................................................103
Încrengătura Cephalocordata (Acraniate) ............................................................103
CAPITOLUL XI. ÎNCRENGĂTURA VERTEBRATA (CRANIATA) ......................105
Clasificare .............................................................................................................107
Subîncrengătura Agnatha ......................................................................................107
Subîncrengătura Gnathostomata ...........................................................................108
CAPITOLUL XII. SUPRACLASA PISCES ...............................................................109
Clasificare .............................................................................................................115
Clasa Chondrichthyes ...........................................................................................116
Clasa Osteichthyes ................................................................................................117
Ecologia peştilor ...................................................................................................121
Importanţa economică a peştilor ...........................................................................125
Importanţa sanitar-veterinară a peştilor.................................................................125
CUPRINS 7
CAPITOLUL XIII. SUPRACLASA TETRAPODA ....................................................127

Adaptări privind trecerea de la viaţa acvatică la cea terestră ................................127
Clasa Amphibia (Batracieni) .................................................................................127
Caractere generale ................................................................................................128
Clasificare ............................................................................................................132
Biologia amfibienilor ...........................................................................................132
CAPITOLUL XIV. CLASA REPTILIA ......................................................................135
Caractere generale ............................................................................................... 135
Clasificare ............................................................................................................139
Biologia reptilelor ................................................................................................145
CAPITOLUL XV. CLASA AVES (PĂSĂRI) .............................................................146
Caractere generale ............................................................................................... 146
Adaptarea păsărilor la zbor ..................................................................................146
Clasificare ............................................................................................................153
Subclasa Acarenate ..............................................................................................153
Subclasa Carenate ................................................................................................153
Biologia păsărilor .................................................................................................157
CAPITOLUL XVI. CLASA MAMMALIA (MAMIFERE) ........................................162
Caractere generale ................................................................................................163
Adaptări la modul de locomoţie ...........................................................................166
Clasificare ........................................................................................................... 171
Subclasa Prototheria ........................................................................................... 171
Subclasa Metatheria ............................................................................................ 171
Subclasa Eutheria ................................................................................................172
Bibliografie selectivă....................................................................................................183
Indexul figurilor...........................................................................................................185
Indexul alfabetic al termenilor ştiinţifici ...................................................................186
Introducere
În elaborarea cartii de Biologie animala am luat în consideraţie în primul rând,

necesitatea corelării volumului de cunoştinţe atât de vast din domeniul zoologiei,
cu cel al altor discipline care sunt parcurse în etapa preclinică a studenţilor de la
medicină veterinară sau de la colegiile universitare.
Un al doilea aspect metodologic de care am ţinut cont este acela de a asigura
studenţilor accesul la cunoştinţe generale din cadrul tuturor grupelor de animale
astfel încât să-şi structureze o imagine proprie atât asupra biodiversităţii lumii
animale cât şi asupre filogeniei acesteia.
Totodată, prin identificarea particularităţilor ontogenetice, studenţii au posi-
bilitatea de a-şi motiva mai lesne varietatea adaptărilor de viaţă, răspunsurile
comportamentale adecvate unor condiţii de mediu echilibrat sau degradat.
Iniţierea studenţilor în studiul zoologiei am făcut-o în capitolul introductiv,
unde s-au prezentat obiectul şi ramurile zoologiei, regulile de clasificare zoologi-
că, noţiunea de specie şi clasificarea regnului animal. Ulterior, marile grupe sis-
tematice aparţinând nevertebratelor au fost prezentate la nivel de încrengătură,
definind caracterele generale ale acestora.
Începând cu vertebratele, pentru fiecare clasă au fost detaliate pe lângă aspec-
tele structurale şi funcţionale ale sistemului nervos şi organelor de simţ, aparatu-
lui digestiv, aparatului respirator, aparatului circulator, aparatului urogenital şi
aspecte ale clasificării în cadrul întregului grup.
Pe această bază, studentul ia contact cu structurile şi funcţiile normale ale
organismelor, în dezvoltarea lor filogenetică, pentru a putea ulterior să abordeze
şi sfera patologicului.
Înţelegerea mai cuprinzătoare a textului este susţinută de o iconografie rezer-
vată fiecărui nivel taxonomic, cu prezentarea speciilor mai caracteristice.
Pentru a uşura accesul la o identificare rapidă a organismelor studiate şi înca-
drării lor taxonomice, precum şi pentru desluşirea unor aspecte semantice, am
întocmit un index alfabetic al termenilor ştiinţifici.
Deasemeni, prezentăm un index al figurilor, cu menţiunea expresă a surselor
bibliografice pentru fiecare.
Referenţii lucrării sunt domnul Profesor univ. dr. Iordache ION, de la la
Facultatea de Biologie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi şi domnul Profesor
univ. dr. Dr. Honoris Causa Vasile COŢOFAN, de la Facultatea de Medicină
Veterinară a Universităţii Agronomice şi Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la
10 BIOLOGIE – ZOOLOGIE
Brad” Iaşi, autorităţi ştiinţifice în domeniu, cărora le adresăm mulţumiri cor-

diale.
Vom fi recunoscători tuturor acelor ce vor comunica observaţiile şi sugestiile
pertinente asupra lucrării.
Autorii sunt doctori în Biologie, specializarea Zoologie, specializaţi în dome-
niile parazitologiei respectiv zoologiei, acumulând pe parcursul elaborării docto-
ratelor o pertinentă informare ştiinţifică şi o bogată experienţă didactică în stagii-
le de practică ale studenţilor, în teren şi în laborator. Având contacte cu labora-
toare de specialitate din unele centre universitare din Franţa şi din alte centre
universitare din ţară, autorii au structurat un curs conexat disciplinelor făcute de
studenţi în toţi anii de studiu, pentru a le întregi nivelul cunoştinţelor de bază
pentru profesie.
Autorii
CAPITOLUL I
INTRODUCERE ÎN STUDIUL ZOOLOGIEI
Obiectul şi ramurile zoologiei

Zoologia este ramura biologiei care se ocupă cu studiul animalelor. Termenul
provine de la cuvintele greceşti zoon = animal; logos = vorbire. Zoologia stu-
diază caracterele externe ale organismelor animale, structura şi funcţiile acesto-
ra, în strânsă legătură cu condiţiile în care animalele îşi duc viaţa. Ea studiază de
asemenea, caracterele comune şi deosebirile care se întâlnesc în organismele ani-
male, originea, evoluţia şi dezvoltarea individuală a animalelor precum şi răs-
pândirea lor.
În cadrul zoologiei se deosebesc ramuri teoretice şi ramuri practice:
ramuri teoretice:
– morfologia animală – sudiază caracterele externe şi interne (anatomice) ale
animalelor;
– citologia (kytos = celulă) – se ocupă cu studiul celulelor;
– histologia (histos = ţesut) – studiază caracterele structurale şi funcţionale
ale ţesuturilor;
– fiziologia animală (physis = natură) – studiază procesele (funcţiile şi
activităţile) ce se petrec în organism;
– embriologia – studiază formarea şi dezvoltarea embrionului;
– genetica (genesis = naştere) – studiază ereditatea şi variabilitatea organis-
melor;
– filogenia – se ocupă cu studiul originii şi dezvoltării istorice a grupărilor
sistematice mai mari (clasă, familie, ordin);
– ecologia animală – studiază relaţiile dintre organisme şi mediul lor de viaţă
(biotic şi abiotic);
– paleozoologia (palaios = preistoric, fosil) – studiază animalele fosile;
– etologia (ethos = obicei, comportament) – este ştiinţa care studiază compor-
tamentul animalelor
ramuri practice:
– zootehnia, acvacultura, sericicultura (lat. sericum = mătase), apicultura
(lat. apis = albină) etc.
Organismele se grupează în plante şi animale. Deosebirea fundamentală
dintre ele este modul de hrănire.
12 BIOLOGIE ANIMALĂ
Plantele se hrănesc autotrof (autos = el însuşi; trophe = hrană), cele cu pig-

menţi asimilatori iau substanţele minerale din mediu iar prin fotosinteză, în pre-
zenţa luminii, le transformă în substanţe organice cu care îşi construiesc propriul
organism. Trăiesc fixate.
Animalele se hrănesc heterotrof (heteros = altul, diferit). Ele iau substanţele
minerale gata sintetizate şi le modifică după natura organismului. Trăiesc mo-
bile.
Plantele şi animalele se deosebesc prin structură şi prin modul de viaţă. Ani-
malele sunt structuri complexe, a căror organe sunt grupate în sisteme şi aparate
(sistemul osos, sisiemul muscular, sistemul nervos, aparatul circulator, aparatul
digestiv, aparatul respirator etc.).
Clasificarea zoologică. Reguli de clasificare

La ora actuală sunt cunoscute mai mult de 1.200.000 specii de animale. Din
antichitate, naturaliştii au încercat să grupeze animalele funcţie de afinităţile lor
anatomice şi fiziologice, adică să le clasifice.
Ştiinţa legilor de clasificare este denumită sistematică sau taxonomie (taxis =
aranjare, ordine, rang; nomos = lege).
Regnul animal este divizat în două subregnuri:
– animale unicelulare (protozoare): care au corpul format dintr-o singură
celulă;
– animale pluricelulare (metazoare): animale care au corpul format din mai
multe celule, inclusiv omul;
Subregnul pluricelularelor este împărţit în î n c r e n g ă t u r i, fiecare cu un tip
general de organizare. Fiecare încrengătură este divizată în c l a s e, o r d i n e,
f a m i l i i, g e n u r i şi s p e c i i. Toate aceste grupe sistematice pot fi subdivi-
zate în sub-încrengături, sub-clase, sub-ordine, sau reunite în super-încrengături,
super-clase. Specia este adesea împărţită în rase şi varietăţi.
De la publicarea în anul 1758 de către botanistul suedez CARL LINNÉ a lu-
crării „Sistema naturae”, nomenclatura binară a fost universal adoptată. În acest
sistem, fiecare specie este ştiinţific desemnată prin două nume:
a) cel de gen (scris cu majuscule): Taenia
b) cel de specie (scris cu minuscule): solium
Exemplu: Taenia solium, Linné, 1758;
Şi în zoologie se aplică legea priorităţii: singur, primul nume dat unei specii
după introducerea nomenclaturii binare, este considerat ca valabil; toate numele
date ulterior aceleiaşi specii devin sinonime.
INTRODUCERE ÎN STUDIUL ZOOLOGIEI 13
Noţiunea de specie. Criterii de clasificare a animalelor

De multă vreme, naturaliştii caută să definească precis specia, pentru că se
ridică numeroase dificultăţi: pe de o parte pentru că nu există nici un criteriu in-
discutabil, valabil pentru toate speciile cunoscute, şi pe de altă parte din cauza
varietăţilor la care speciile sunt supuse. Naturalistul francez G. CUVIER (1769-
1832) defineşte specia la sfârşitul secolului trecut astfel: „Specia cuprinde toţi
indivizii care provin dintr-un strămoş comun şi au aceleaşi caractere”. Conform
acestei definiţii, principalele criterii care au fost succesiv utilizate sunt:
a) c r i t e r i u l s i m i l i t u d i n i i m o r f o l o g i c e (în principiu, animale-
le aparţinând aceleiaşi specie sunt asemănătoare);
b) c r i t e r i u l h i b r i d ă r i i (în principiu, creşterea între indivizii acele-
iaşi specii este întotdeauna posibilă şi este rară între indivizii din specii diferite);
c) c r i t e r i u l e t o l o g i c (indivizii aceleiaşi specii prezintă un comporta-
ment asemănător, mai mult sau mai puţin diferit de cel al speciilor învecinate;
d) c r i t e r i u l c r o m o z o m i c (în principiu, numărul şi forma cromozo-
milor sunt constante la o specie dată);
e) c r i t e r i u l g e n e t i c (în principiu, toţi indivizii unei specii prezintă
aceleaşi gene, având o constituţie ereditară asemănătoare);
f) c r i t e r i u l b i o c h i m i c (compoziţia chimică a materiei vii este spe-
cifică şi este reflectată de faptul că acizii nucleici sunt particulari fiecărei specii).
Mai concret, s p e c i a r e p r e z i n t ă o c o m u n i t a t e r e p r o d u c t i -
v ă , e c o l o g i c ă ş i g e n e t i c ă.
Caracterele clasificării regnului animal

Studiile recente de paleontologie, anatomie comparată, embriologie, biochi-
mie, au condus zoologii la o remaniere considerabilă a clasificării tradiţionale a
lumii animale. Astfel, pornind de la lucrările biologului francez LUCIEN CUE-
NOT (1951), împărţirea subregnului pluricelulare în mai multe încrengături se
bazează esenţial pe datele pur morfologice sau anatomice.
Această clasificare modernă pune în valoare afinităţile reale dintre diversele
grupe de animale şi sugerează clar noţiunea de evoluţie. Principalele caractere
utilizate sunt:
a) numărul de foiţe embrionare (2 sau 3: ectoderm / endoderm sau ecto / endo
/ mezoderm);
b) evoluţia mezodermului (absenţa sau prezenţa celomului);
c) destinaţia blastoporului (gură sau anus).
Dezvoltarea unui organism pluricelular pleacă de la zigot (celula-ou) şi se

realizează gradual, distingându-se 3 etape fundamentale care se regăsesc la toate
metazoarele: segmentarea zigotului, formarea foiţelor embrionare (gastrulaţia) şi
organogeneza.
1. Segmentarea zigotului
După fecundare, zigotul începe să se segmenteze (să se dividă) în 2-4-8 etc.
celule. Segmentarea cuprinde 3 faze: morula, blastula şi gastrula la sfârşitul că-
reia embrionul este schiţat, apărând primele două foiţe embrionare.
Fig. 1. Segmentarea zigotului
Segmentarea depinde de cantitatea şi poziţia vitelusului închis în ou (fig. 2).

Tipuri de ouă:
a) oligolecite (puţin vitelus) (oligos = puţin; lekithos = gălbenuş de ou) întâl-
nite la Echinoderme şi caz particular zigotul de la Mamifere care este aproape
lipsit de vitelus (alecite) (a = fără);
b) heterolecite (cu destul vitelus): ex.: Batracieni
c) telolecite (foarte bogate în vitelus) : ex.: Păsări
d) centrolecite (vitelus central): ex.: Insecte
După tipul de ou există mai multe moduri de segmentare:
– totală – egală / inegală – la ouăle sărace în vitelus
– parţială – discoidală / superficială – la ouăle bogate în vitelus
Stadiile morulă şi blastulă
Segmentarea continuă până rezultă o mică sferă formată din mai multe celule
sub formă de mură, care reprezintă s t a d i u l d e m o r u l ă (talia morulei este
Fig. 2. Tipuri de ouă şi segmentarea lor
identică cu a zigotului). Segmentarea continuă, numărul de celule creşte, talia lor

descreşte, celulele se aşează la periferie şi rezultă s t a d i u l d e b l a s t u l ă
(blastos = germen, embrion) (o mică sferă goală care are aceeaşi talie cu zigo-
tul). Cavitatea blastulei se numeşte blastocel) (koilos = cavitate). Odată cu for-
marea blastulei, segmentaţia se încheie şi începe etapa gastrulaţiei.
2. Formarea de foiţe embrionare (Gastrulaţia)
Gastrulaţia (fig. 3) este ansamblul de procese de formare a embrionului şi de
migrare a celulelor din care se vor forma ţesuturile fundamentale ale embrio-
nului sau „foiţele embrionare” care sunt în număr de 3:
– ectoderm – la ex-
terior (sau ectoblastele);
– endoderm – la in-
terior (sau endoblaste);
– mezoderm – pătura
de mijloc (mezoblaste).
Gastrulaţia cuprinde 2
faze:
Formarea primelor 2
foiţe embrionare. Se poate
realiza prin mai multe
modalităţi:
a) invaginare (embo-
lie) – este modul cel mai
simplu (la anelide şi cor-
date);
b) acoperire (epibolie)
Fig. 3. Formarea primelor două foiţe embrionare – la spongieri;
(gastrulare) c) delaminare (desprin-
derea endodermului din
ectoderm) – la celenterate.
Rezultă: porţiunea invaginată constituie endodermul, care delimitează viito-
rul tub digestiv şi care poartă numele de arhenteron (arkhegos = primitiv; ente-
ron = intestin).
Foiţa de la exterior constituie ectodermul. Orificiul de invaginare situat la
joncţiunea celor 2 foiţe poartă numele de blastopor, care dă primitiv gura la Pro-
tostomieni (protos = primul; stoma = gură) şi secundar anusul la Deuterosto-
mieni.
La metazoarele inferioare : Spongieri, Cnidari, adultul reprezintă o gastrulă,
deci sunt animale d i d e r m i c e sau d i p l o b l a s t i c e, corpul fiind format nu-
mai din ectoderm şi endoderm.
Formarea celei de a 3-a foiţe embrionare: mezodermul (fig. 4) apare la

animale tridermice sau triploblastice. El provine în general din mai multe
invaginări ale endodermului care se individualizează şi se separă în final complet
de endoderm. Fenomenul poate fi acompaniat adesea de migrarea în blastocel a
celulelor endodermice care constituie un ţesut mezodermic accesoriu numit
mezenchim. Numim
celom (cavitate ge-
nerală a corpului –
secundară) cavitatea
care se adânceşte în
mezoderm, la un nu-
măr mare de Meta-
zoare (de la anelide
la vertebrate) şi care
se numesc din acest
motiv celomate. În
acest celom se află
suspendate majorita-
tea organelor corpu-
lui la adult. De aceea
în clasificare se folo-
seşte noţiunea T r i -
p l o b l a s t i c a sau Fig. 4. Formarea celei de a treia foiţe embrionare –mezodermul,
la Deuterostomieni
T r i d e r m i c a.
3. Organogeneza (formarea de organe)
Din foiţele embrionare sau germinative se dezvoltă ţesuturile şi organele em-
brionului.
Următorul stadiu după gastrulă este neurula. La neurulă:

a) ectodermul se diferenţiază în neuroblaste – care vor da viitorul sistem ner-
vos şi epiblaste care vor furniza epiderma şi organele de simţ iar la nevertebrate
şi organele respiratorii de tip trahee, branhii, „plămâni”.
b) mezodermul se diferenţiază în: cordo-mezoblast care va forma coarda dor-
sală sau notocordul şi în segmente succesive ale organizaţiei interne: dermul pie-
lii, musculatura, schelet, aparatul urogenital, aparatul circulator.
c) endodermul furnizează esenţial elementele aparatului respirator şi ale tubu-
lui digestiv împreună cu glandele anexe (ficat, pancreas).
Clasificarea regnului animal

În evoluţia sa, regnul animal a trecut prin 2 etape principale: etapa unicelulară
şi etapa pluricelulară.
I. Subregnul Unicelulare
Încrengătura Protozoa
Din punct de vedere sistematic, etapei unicelulare îi corespunde Subregnul şi
Încrengătura Protozoa (Protozoare). Corpul protozoarelor este alcătuit dintr-o
singură celulă care îndeplineşte funcţiile unui organism precum: locomoţia, sen-
sibilitatea, digestia, circulaţia lichidelor, reproducerea etc.
Din Încrengătura Protozoare (Protozoa) fac parte:
Clasa Flagelate (Flagellata),
Clasa Rizopode (Rhizopoda),
Clasa Sporozoare (Sporozoa),
Clasa Ciliate (Ciliata).
II. Subregnul Pluricelulare (Metazoa)
A doua mare etapă a evoluţiei animalelor a fost trecerea la starea pluricelula-
ră, care din punct de vedere sistematic corespunde subregnului Metazoa (Meta-
zoare).
În etapa (starea) pluricelulară, animalul scapă cauzelor care îi limitează talia
(celula izolată). El poate creşte pentru că numărul constituienţilor săi nu se limi-
tează la unul. Specializarea pe grupe de celule duce la apariţia ţesuturilor, apoi la
ansamble funcţionale sau organe şi sisteme. Acestea permit materiei vii variaţii
arhitecturale irealizabile în starea unicelulară.
Starea pluricelulară a conferit vieţii o putere de expansiune nelimitată şi a dat
plecarea evoluţiei Regnului Animal.
Metazoarele sunt grupate în două diviziuni:
Diviziunea Diblastica sau Radiata, la care peretele corpului este format din
două foiţe embrionare: ectoderm şi endoderm şi care trăind fixate, au o simetrie
radiară.
Diviziunea Diblastica cuprinde 3 încrengături:
Încrengătura Spongieri (Porifera),
Încrengătura Cnidari (Cnidaria),
Încrengătura Acnidari (Acnidaria sau Ctenaria).
Încrengătura Cnidaria şi Acnidaria formează subdiviziunea Coelenterata
(endodermul delimitează o cavitate digestivă sau gastrală care este chiar cavita-
tea corpului ce comunică cu exteriorul printr-un singur orificiu buco-anal; pentru

că nu mai există în corp alte orificii, poartă numele de celenterate (koilos = cavi-
tate; enteron = intestin).
Diviziunea Triblastica sau Bilateralia, cu peretele corpului alcătuit din trei

foiţe embrionare: ecto- endo- şi mezoderm şi prezintă simetrie bilaterală. La ani-
malele cu simetrie bilaterală se diferenţiază o regiune anterioară care vine în
contact cu mediul (capul), concentrându-se aici principalele organe de simţ şi
corelativ condensarea neuronilor în creier. Cu apariţia creierului acţiunile anima-
lului au devenit mai coordonate, răspunsurile mai prompte.
Mezodermul, cu marea sa capacitate morfogenetică, preia formarea anumitor
organe, ceea ce a permis Bilateraliilor să depăşească nivelul ţesuturilor la care
s-au oprit Radiatele Diblaste, marcând treapta tridermică a constituirii de organe,
aparate şi sisteme.
Animalele Triblastice, după rolul mezodermului se împart în Acelomata şi
Celomata.
Diviziunea metazoarelor triblastice acelomate (mezodermul este un simplu

parenchim intervisceral difuz, fără să se formeze cavităţi închise) cuprinde:
Încrengătura Platelminţi (Plathelminthes) (viermi laţi) – 12.000 specii Ex:
Taenia, Fasciola.
Încrengătura Nematelminţi (Nemathelminthes) (viermi cilindrici) – 12.000
specii. Au corp cilindric filiform nesegmentat. Ex: Ascaris, Oxyuris, Trichinella.
Încrengătura Nemerţini (Nemertini).
Diviziunea metazoarelor triblastice celomate (mezodermul formează cavi-

tăţi închise al căror ansamblu constituie celomul sau cavitatea generală a corpu-
lui). După felul cum se formează gura se împart în:
Protostomieni (blastoporul gastrulei coincide obişnuit cu gura şi nu va da
niciodată direct anusul la animalul adult); sistemul nervos comportă întotdeauna
un lanţ ganglionar ventral situat sub tubul digestiv şi pe acest motiv mai sunt
numiţi hipo-neurieni.
Încrengătura Moluşte (Mollusca) – 80.000 specii. Ex. bivalve, melci
Încrengătura Anelide (Annelida) – 7.000 specii. Ex: râma, lipitoarea
Încrengătura Artropode (Arthropoda) (picioare articulate) – 1.000.000 specii.
Ex: păianjeni, raci, creveţi, insecte
Deuterostomieni (blastoporul gastrulei se transformă în anus la animalul
adult, gura este o neoformaţie). Celomul se formează pe cale enterocelică.
Deuterostomieni epitelioneurieni (sistemul lor nervos adesea dedublat, unul

ventral, altul dorsal este imperfect diferenţiat de epiteliul care i-a dat naştere).
Încrengătura Echinoderme (Echinodermata) – 6.000 specii. Ex: steaua de
mare, ariciul de mare, castravetele de mare.
Deuterostomieni epineurieni
Supraîncrengătura Cordate (Chordata) sau – 47.000 specii. Sistemul ner-
vos este bine diferenţiat, este dorsal, adică deasupra tubului digestiv (epi = dea-
supra). Scheletul intern debutează pentru prima dată în seria animală sub forma
unei baghete minuscule de origine mezodermică care poartă numele de coardă
dorsală sau notocord şi care este plasată dorsal între sistemul nervos şi tubul
digestiv.
Încrengătura Cefalocordate (Cephalocordata sau Acraniata) – 13 specii.
Coarda se întinde de la o extremitate la alta a corpului, pătrunzând şi în regiunea
cefalică. Ex.: Amphioxus.
Încrengătura Urocordate (Urochordata sau Tunicata) – 1.600 specii. Noto-
cordul localizat doar la nivelul regiunii caudale (uros = coadă)
Încrengătura Vertebrate (Vertebrata) – 45.000 specii. Scheletul cartilaginos
sau osos comportă o coloană vertebrală, un craniu şi oase ale membrelor.
Vertebratele se împart în:
Subîncrengătura Agnatha – vertebrate primitive lipsite de fălci; cuprinde o
singură clasă: Clasa Cyclostomata
Subîncrengătura Gnathosthomata – vertebrate cu fălci, grupate în:
Supraclasa Peşti (Pisces)
Clasa Achantodi
Clasa Placodermi
Clasa Chondrichthyes
Clasa Osteichthyes
Supraclasa Tetrapode (Tetrapoda)
Clasa Amfibieni sau Batracieni (Amphibia)
Clasa Reptile (Reptilia)
Clasa Păsări (Aves)
Clasa Mamifere (Mammalia)
Agnatostomele, peştii, şi batracienii mai sunt clasificate în Anamniotice (dez-
voltare embrionară fără amnios şi alantoidă)
Ultimile trei clase sunt grupate în Amniotice (dezvoltare embrionară la care
apare amniosul şi alantoidă)-membrane embrionare a animalelor vivipare şi ovi-
pare.
CAPITOLUL II
SUBREGNUL PROTOZOARE (PROTOZOA).

ÎNCRENGĂTURA PROTOZOA
Protozoarele (gr. protos = primul, zoon = animal) sunt animale mobile unice-
lulare cu unul sau mai mulţi nuclei. Nucleul este totdeauna delimitat de o mem-
brană nucleară. Protozoarele sunt heterotrofe, lipsite de clorofilă.
În scara evoluţiei protozoarele reprezintă prima etapă prin care a trecut regnul
animal. Sunt organisme în general microscopice; din acest motiv, protozoarele
au fost descoperite după ce în anul 1674 LEUWENHOECK descoperă micros-
copul.
Dimensiunile celulei protozoarelor sunt cuprinse în general între zeci şi sute
de microni (1 micron (µ) sau 1 micrometru = 1/1000 mm): Leishmania donovani
1-4 µ; Nosema bombycis 3-4 µ; Trypanosoma gambiense 15-30 µ; Paramecium
caudatum: 200-250 µ. Sunt şi excepţii de specii mai mari, ex: Amoeba proteus –
500µ (= 0,5 mm); Stentor polymorphus 1000-3000 µ. Unele protozoare fosile
din grupul Foraminiferelor, măsoară câţiva cm.
Distincţia între protozoare şi metazoare este netă şi se referă la numeroasele
caractere morfologice şi fiziologice. Dar ceea ce le diferenţiază fundamental este
că unica celulă a protozoarelor d e ţ i n e î n t r e g u l p o t e n ţ i a l a l s p e -
c i e i căreia îi aparţine şi îşi dezvoltă organite proprii (organite contractile, sche-
letice, locomotorii, excretorii…) care îi asigură diferite funcţii fiziologice nor-
male. La metazoare, celulele se diferenţiază în ţesuturi morfologic şi fiziologic
distincte, organe şi sisteme de organe ce asigură aceste funcţii fiziologice.
REMARCĂ: deşi unicelulare, protozoarele au adesea mai mulţi nuclei (polinucleate):
un micronucleu – cu funcţie genetică –, asigură reproducerea; un macronucleu – cu
funcţie trofică –, răspunzătoare de metabolismul general al celulei – ex. la Parame-
cium, sau numeroşi nuclei echivalenţi cumulaţi cu funcţie de micro- şi macro-nucleu,
ex.: Opalina.
Organizarea protozoarelor
Un protozoar este format dintr-o celulă alcătuită dintr-o membrană subţire,
citoplasmă, unul sau mai mulţi nuclei şi constituienţi plasmatici şi paraplasmatici
(fig. 5).
M e m b r a n a : obligatoriu prezentă, adesea fină şi suplă, formată din câteva

straturi de macromolecule superficiale, perpendiculare pe suprafaţa celulei. La
multe protozoare, celula comportă şi o altă membrană, un veritabil „schelet ex-
tern” formând un înveliş chitinos, calcaros, silicios sau gelatinos care înconjoară
şi protejează celula.
C i t o p l a s m a : de obicei
transparentă cu consistenţă
fluidă sau gelatinoasă, mai
vâscoasă decât apa este dife-
renţiată în ectoplasmă situată
periferic şi endoplasmă situa-
tă central. Din punct de vede-
re chimic, citoplasma seamă-
nă cu cea a celulelor meta-
zoarelor, fiind un amestec de
albumine, grăsimi şi hidraţi
de carbon.
Organite:
Fig. 5. Amoeba proteus, organizare generală: 1. Organite membranare:
Ec – ectoplasmă; ed – endosom; en – endoplasmă; in – in- – mitocondriile (condrio-
cluzii; mn – membrană nucleară; n – nucleu; pl – plasma-
lemă; ps – pseudopode; sn – suc nuclear; vd – vacuolă di- mul) asemănătoare cu cele de
gestivă; vp – vacuolă pulsatilă. la metazoare sunt centrii res-
piratori în consecinţă genera-
tori de energie pentru că la nivelul lor au loc procese red-ox a unor substanţe or-
ganice (glucide, lipide);
– aparatul Golgi (dictiozomi) – cu rol în stocarea, repartizarea şi transforma-
rea majorităţii substanţelor;
– reticulul endoplasmatic (ergastoplasma) există la toate protozoarele cu as-
pect de canalicule (tubuli); el îndeplineşte mai multe funcţii: citoschelet-asigură
o oarecare rigiditate citoplasmei; asigură suprafaţă de sinteză (în peretele lui
există enzime digestive); ca sistem circulator intracelular. La suprafaţa sa sunt
ribozomii (granulele lui Palade), bogate în ARN cu rol în sinteza proteinelor;
– centrozomul – redus în interfază (între două diviziuni celulare) la un grăun-
te central = centriol, el se divide în 2 în timpul cariokinezei. Are rol în mitoza
numeroaselor protozoare şi rol de organizator intracelular (fusul de diviziune);
– vacuole pulsatile (digestive);
– vacuole paraplasmatice care închid substanţe de rezervă (lipide, glucide)
sau produşi de secreţie;
2. Organite fibrilare: cili, flageli şi structuri asociate: (cinetosomi, blefaro-
plaşti, derivaţi intracitoplasmatici)
SUBREGNUL PROTOZOARE (PROTOZOA). ÎNCRENGĂTURA PROTOZOA 23
N u c l e u l . Se află în endoplasmă şi poate fi unic sau multiplu, sferic sau

eliptic, dar se comportă ca cel de la metazoare şi este alcătuit din:
– membrană nucleară (ciuruită şi comunică cu reticulul endoplasmatic) care
permite schimburi metabolice;
– citoplasmă nucleară (carioplasmă, nucleoplasmă);
– filamente de cromatină din care în timpul diviziunii se organizează cromo-
zomii;
– 1-2 nucleoli.
Văzută la microscopul electronic, celula animală are următoarea alcătuire:
Funcţiile protozoarelor
Protozoarele sunt organisme libere
care trăiesc în toate mediile naturale:
ape dulci curgătoare sau stagnante, ape
sărate, în pământ umed. Există şi specii
parazite care trăiesc în corpul altor or-
ganisme vii (plante, protozoare sau me-
tazoare).
F u n c ţ i a d e p r o t e c ţ i e o asi-
gură ectoplasma, care poate avea rol de
citoschelet.
F u n c ţ i a d e n u t r i ţ i e o asigură
endoplasma şi cuprinde hrănirea, respi-
raţia şi excreţia. Nutriţia se poate reali-
za în 3 moduri diferite:
F a g o t r o f : protozoarele î n g l o - Fig. 6. Celula animală la ME (schema):
b e a z ă prin fagocitoză hrana vie sau n – nucleol; N – nucleu; Mn – membrana nu-
moartă cu ajutorul organitelor speciali- cleară; AG – aparatul Golgi; M – mitocon-
zate: pseudopode, flageli, cili, sau cu aju- driile; R – ribozomii; REG – reticul endoplas-
torul unei guri (citostom, citofaringe, ves- mic granular; REN – reticul endoplasmic ne-
ted; L – lizozomii; VC – veziculă condensată;
tibul). Exemplu: rizopodele, ciliatele. în secreţie; CC – centrul celular.
O s m o t r o f : în special la protozoa-
rele parazite, care înoată în sânge sau lichidele cavitare ale gazdelor, absorbind
prin osmoză (traversarea membranei) alimentele dizolvate în lichidul ambiant.
Este cazul particular al speciilor parazite. Exemplu: sporozoarele, flagelatele;
U n e l e p r o t o z o a r e s e h r ă n e s c m i x o t r o f , adică la lumină se hră-
nesc ca plantele – autotrof, cu ajutorul pigmentului asimilator (clorofila); la întu-
neric ca animalele – heterotrof (cu bacterii, alge şi alte substanţe organice) – ex:
Euglena gracilis. Se pare că aceste flagelate stau la baza regnului vegetal şi ani-
mal.
D i g e s t i a poate avea loc fie direct în citoplasmă, fie în vacuolele digestive
unde hrana este degradată de sucurile digestive. Substanţele alimentare sunt în
final asimilate de citoplasmă iar deşeurile insolubile sunt aruncate la exterior
prin citoproct – atunci când există – ex: Paramecium.
Protozoarele libere se hrănesc cu: bacterii, ciuperci, eventual cu alte proto-
zoare sau cu detritus organic variat. Protozoarele parazite consumă substanţe
organice absorbite din sângele sau conţinutul intestinal al gazdei, alte ţesuturi.
R e s p i r a ţ i a la protozoare se face prin toată suprafaţa celulei şi prin
intermediul vacuolei contractile.
E x c r e ţ i a reprezintă eliminarea deşeurilor solubile fie prin traversarea
membranei prin simplă difuziune în mediul ambiant sau graţie v a c u o l e l o r
c o n t r a c t i l e (pulsatile) care îşi videază sporadic conţinutul la exteriorul celu-
lei participând astfel la metabolismul apei. Au şi rol osmoregulator (apa are ten-
dinţa de a intra continuu în celulă iar vacuolele contractile restabilesc regulat
presiunea osmotică a interiorului citoplamei).
F u n c ţ i a d e l o c o m o ţ i e . Mişcarea este asigurată de unul sau altul din
organele locomotorii următoare:
a) pseudopode = expansiuni citoplasmatice de formă lobată (amibe) sau re-
ticulate (foraminifere);
b) flagelii (adesea 1) = filamente lungi, mobile, pentru deplasarea animalului.
Situate de regulă în partea anterioară a corpului; locul de inserţie se numeşte ble-
faroplast sau corpuscul bazal.
Exemple: 1 flagel: – Trypanosoma brucei; 2 flageli: Bodo (Costia); mai mulţi
flageli: Trichonympha
c) cilii vibratili = filamente fine mobile la suprafaţa corpului aranjate regulat,
funcţionează ca mici înotătoare, ex.: Paramoecium.
F u n c ţ i i l e d e r e l a ţ i e . Protozoarele au sensibilitate la lumină numită
fototropism. Ele potsesiza prezenţa diferitelor substanţe chimice – chimiotac-
tism, sau reacţia faţă de căldură – termotactism, etc.
F u n c ţ i a d e r e p r o d u c e r e . La protozoare, reproducerea sexuată joacă
un rol mai puţin important în multiplicarea indivizilor care este esenţial asigurată
prin r e p r o d u c e r e a s e x u a t ă. La numeroase specii însă, s-a stabilit o
alternanţă între cele două moduri de reproducere:
Un ciclu evolutiv al unui protozoar comportă în principiu :
a) o reproducere asexuată prin diviziuni multiple = schizogonie – care permi-
te unui schizont să producă schizozoizi;
b) o reproducere sexuată sau gamogonie care permite unui gamont să produ-

că gameţi masculi sau femeli.
Î n c h i s t a r e a . În condiţii nefavorabile de mediu (secetă, variaţii de tem-
peratură, modificarea chimică a mediului) protozoarele se deshidratează, îşi
micşorează volumul, îşi reduc organitele specializate, se reduce metabolismul şi
secretă un înveliş rezistent, puţin permeabil care suportă condiţiile dificile for-
mând chistul. El rezistă până la 38 de ani pentru unele ciliate sau 3 ore la 150oC.
Chistul favorizează şi diseminarea speciei. Când reapar condiţii favorabile, chis-
tul se deschide şi protozoarul reia viaţa activă, regenerându-şi structurile.
Câteva date ecologice despre protozoare

Rolul ecologic al protozoarelor în biosferă este foarte important. Ele ocupă
un loc esenţial în lanţurile trofice. Pe de altă parte, între acestea şi celelalte orga-
nisme există relaţii ecologice de tip benefic ca simbioza, comensalismul sau
relaţii de tip antagonic ca parazitismul, prădătorismul (ciliatele consumă bacterii
şi alte protozoare), hiperparazitismul (ciuperca Sphaerita parazitează ciliatul
Opalina care trăieşte în corpul batracianului Rana).
Formele libere de protozoare constituie marea majoritate, dintre acestea cele
mai numeroase fiind marine (Radiolarii, Foraminiferele, Dinoflagelatele). Unele
grupe sunt tipice de ape dulci (Heliozoare, Amibe, Euglene, Ciliate). Multe spe-
cii trăiesc în sol (edafice) la nivelul peliculei de apă interstiţială dintre particule.
Unele protozoare suportă condiţii extreme de viaţă, ele rezistând în ape ter-
male (58oC), altele „specializate” la temperaturi de 0oC.
Protozoare autotrofe ca Euglena sunt producători primari. Toate speciile
heterotrofe sunt consumatori primari care se hrănesc cu alge. Alte specii sunt
prădătoare, de exemplu: numeroase ciliate, flagelate şi rizopode care se hrănesc
fie cu protozoare, fie cu larve de metazoare.
În natură, biomasa protozoarelor este adesea subevaluată. Astfel, papirusul şi
multe plante acvatice din Africa-Centrală sunt acoperite literalmente de milioane
de ciliate. Pe de altă parte, exploziile („boom”-urile) de protozoare acvatice sunt
bine cunoscute. Astfel, la ciliate pot exista mai mult de 250.000 celule/ml (adică
0,35 g/l).
Densitatea protozoarelor din sol poate ajunge până la 70.000 indivizi/gr,
ciliatele putând reprezenta ele însele aproape jumătate din cantitatea estimată de
1-10 kg/ha. Această biomasă poate părea scăzută în raport cu alţi taxoni (Ane-
lide) dar unele dintre ele fac subiectul unei rate de multiplicare odată la 3 zile
(Amibele). Aceasta arată importanţa protozoarelor în „economia solului”.
Deasemeni, protozoarele ocupă un loc important în lanţul alimentar, jucând

diverse roluri complementare foarte importante cum ar fi:
– protozoare simbionte cu oligochetele: asigură conversia substanţelor com-
plexe ca celuloza;
– protozoare consumatoare de microorganisme, care distrug microbii umani
(bacterii intestinale )
– protozoare detritivore descompunătoare: stimulează procesul de descompu-
nere a materiei organice şi a mineralizării acesteia, în mecanisme sinergice cu
bacterii şi miceţi.
Protozoarele pot stabili diferite relaţii ecologice cu macroorganismele.
În prestomacele rumegătoarelor, ciliatele anaerobe din grupa Ophryoscoleci-
dae în asociaţie cu bacterii libere, se comportă ca nişte c o m e n s a l i (mâncând
împreună la aceeaşi masă) hrănindu-se cu amidon pe care îl transformă în glico-
gen. Alte genuri sunt în relaţii de s i m b i o z ă cu rumegătoarele, deoarece ele
posedă enzima numită celulază, cu ajutorul căreia transformă celuloza făcând-o
utilă şi animalului gazdă (de obicei este numit gazdă în acest caz animalul cu ta-
lia cea mai mare). Simbioza poate fi obligatorie sau facultativă.
În corpul animalelor sunt protozoare comensale potenţial parazite ca de
exemplu Entamoeba hystolitica care provoacă dizenterie la câine şi om, şi Ba-
lantidium coli, protozoar ciliat care trăieşte în intestinul gros la porc, şobolan,
câine şi om şi care se hrăneşte cu floră şi faună intestinală. Obişnuit se comportă
ca un comensal, dar când există un exces de hidraţi de carbon, apare un dezechi-
libru în funcţiile intestinale, Balantidium devine agresiv, hrănindu-se cu hematii,
leucocite şi detritus celular. Prin enzima hialuronidază acţionează asupra mucoa-
sei intestinale determinând leziuni grave şi declanşând „dizenteria balantidiană”
(LUNGU, 1978).
Un număr mare de protozoare sunt paraziţi tipici fiind responsabile de boli
foarte grave. Grupul sporozoarelor, care are numai forme parazite, este adaptat
strict la viaţa parazitară ca şi unele metazoare (exemplu – trematodele).
Noţiunile de parazitism enzootic sau epizootic au o explicaţie ecologică lega-
tă de incidenţa şi distribuţia paraziţilor. Parazitozele cu caracter enzootic au ca-
racter constant şi sunt prezente într-un areal restrâns. Epizootia este o boală care în
forma ei acută afectează mai multe gazde, dintr-o regiune mare, în acelaşi timp.
Clasificarea protozoarelor
Clasificarea protozoarelor este complexă, sistematica încrengăturii corespun-
zând aparatului locomotor şi caracteristicilor ciclurilor de dezvoltare. Este dificil
de stabilit numărul exact de protozoare de pe suprafaţa Terrei. Unii autori vor-

besc de 20.000, alţii de 50.000 de specii diferite.
Protozoarele formează un grup foarte vechi. Se apreciază că Radiolarii şi Fo-
raminiferele au o vârstă de 50 milioane ani. Originea protozoarelor este apreciată
de specialişti ca fiind în urmă cu 2.500 milioane ani.
Încrengătura Protozoa este împărţită sistematic în 5 subîncrengături: Rhizo-
flagelata, Actinopoda, Sporozoa, Cnidosporidia şi Ciliata.
Subîncrengătura Rhizoflagelata
Cuprinde clasele Flagellata şi Rhizopoda.
Clasa Flagelata
Din această clasă fac parte protozoare cu unul sau mai mulţi flageli, care
conferă mobilitate organismului. Speciile pot fi libere, parazite sau simbionte.
Flagelatele sunt considerate cele mai primitive protozoare. La acestea, nutriţia
este autotrofă şi heterotrofă. Înmulţirea este adesea asexuată, cu planul de divi-
ziune longitudinal, dar este frecventă şi înmulţirea sexuată.
Trypanosoma equiperdum (trypanos = sfredel) este un protozoar flagelat, ca-
re produce durina sau sifilisul la cal. Contaminarea se face prin contact sexual.
Parazitul se localizează la nivelul mucoasei organelor genitale sau în sânge la
cal, hrănindu-se osmotrof.
Vectorul bolii somnului Tripanosoma gambiense este un flagelat polixen (cu
mai multe gazde). El are nevoie de 2 gazde pentru a se dezvolta şi reproduce:
musca ţe-ţe Glosinia palpalis şi omul. Trypanosoma trăieşte în sânge, măduva
osoasă şi lichidul cefalo-rahidian (LCR) la om, antilope şi bovide. Acest proto-
zoar flagelat este foarte mobil şi este transmis prin înţepătura de la musca ţe-ţe
într-un organism unde parazitul petrece 18-25 zile, de obicei în intestin, unde se
multiplică, şi este sub formă neinfestantă. El trece apoi în glandele salivare ale
muştei unde prin multiplicare dă formele infestante. Infestarea muştei se face
când insecta inţeapă un bonav sau un animal rezervor (bovide). La om, boala
provoacă simptome cronice, febră şi tulburări nervoase. După o incubare de 10-
20 zile, invazia în sânge şi limfă provoacă febră crescută şi hipertrofierea ficatu-
lui. A doua fază a parazitozei apare câteva săptămâni sau luni mai târziu, când
Trypanosoma invadează meningele şi LCR. Apar tulburări nervoase variate: ce-
falee, tulburări motorii şi reflexe.
Trichomonoza bovinelor este provocată de Trichomonas vaginalis var. bovis,
flagelat piriform de cca. 10 µ.
Peştii sunt afectaţi de Ichthyobodo necator (sin. Costia necatrix), flagelat
criofil care produce leziuni degenerative a celulelor epidermice. Unele specii de
peşti sunt rezistente la această boală, ca şi peştii bătrâni la care se instalează

imunitatea. Peştii bolnavi au „înot fulger”. Ichthyobodo este un parazit polixen
(nu are specificitate de gazdă, infestează mai toate speciile de peşti osoşi).
Un endocomensal al salmonidelor este flagelatul Hexamita salmonis. Primul
loc de infestaţie este intestinul, de unde paraziţii se duc în vezica biliară. Boala
apare în condiţii de stres.
Clasa Rhizopoda
Cuprinde protozoare ale căror pseudopode pot fi filiforme, lobate sau rami-
ficate ca nişte rădăcini (rhizos = rădăcină; podos = picior).
Amoebinele sunt rizopode la care forma corpului este în continuă schimbare,
formându-se mereu pseudopode. Amibele nu prezintă schelet sau cochilie, de
unde numele de rizopode nude. Majoritatea sunt forme libere, trăiesc în ape, în
sol sau în muşchi de pământ, unele specii sunt parazite.
Dizenteria amibiană este produsă de Entamoeba hystolitica, rizopod parazit
monoxen, hematofag, care trăieşte în intestinul gros la om, dar şi alte organe –
ficat, plămân, creier, unde provoacă inflamaţii şi abcese. Răspândirea se face
prin chişti, fie direct prin apa poluată, în regiunile calde.
Subîncrengătura Actinopoda
Cuprinde Radiolarii şi Heliozoarele caracterizate prin prezenţa unor pseudo-
pode foarte fine dispuse radiar (de aici le vine şi numele) dar care nu deservesc
locomoţia. Prezintă în general un schelet silicios.
Subîncrengătura Sporozoa
Cuprinde protozoare exclusiv parazite în celule, ţesuturi ori cavităţi, atât la
nevertebrate cât şi la vertebrate. Modul de viaţă parazitar a determinat simplifi-
carea structurii corpului, prin dispariţia organitelor de mişcare şi a celor de
nutriţie. Dezvoltarea se face în cadrul unor cicluri de dezvoltare complicate şi cu
apariţia stadiului de spor (de unde numele subîncrengăturii), cu excepţia hemo-
sporidiilor.
G r e g a r i n e l e parazitează pe nevertebrate. În ciclul lor de dezvoltare exis-
tă două faze – gamogonia şi sporogonia.
C o c c i d i i l e sunt parazite la nevertebrate şi vertebrate, producând boli cu-
noscute sub numele de coccidioze. Coccidiile sunt paraziţi intracelulari, nepig-
mentaţi, monoxeni.
Coccidiozele animalelor domestice şi omului au caracter enzootic. Paraziţii
se localizează în diverse organe şi ţesuturi (tractus digestiv, ficat, rinichi, faringe,
laringe, cavităţi nazale, uter, piele).
Elementul infestant pentru gazdă îl reprezintă oochistul matur, el fiind şi

forma de rezistenţă. În interiorul lui se află sporochiştii. În lumenul intestinal,
sporochiştii sunt eliberaţi sub acţiunea secreţiilor intestinale şi migrează în orga-
ne, prin torentul sangvin. În celula gazdă cresc, se divid, se reproduc asexuat
(merogonie) şi apoi sexuat (gamogonie), formându-se oochişti (sporogonie sau
sporulaţie) care sunt eliminaţi din organismul gazdă pe cale digestivă. Cele mai
grave forme de boală o fac puii de găină, iar dintre mamifere iepurii, dar fac şi
mieii, viţeii, purceii, mânjii, căţeii şi pisicile. Coccidiile au o specificitate strânsă
faţă de gazde, adică nu apar de la o specie la alta.
S a r c o s p o r i d i i l e sunt parazite în muşchii mamiferelor, producând sar-
cocistoza. Această oală numită şi sarcosporidioză este considerată zoonoză.
Omul contractă o sarcocistoză musculară şi una digestivă. Animalele domestice
şi sălbatice fac această parazitoză, produsă de sporozoarele dixene din genul
Sarcocystis, constând prin prezenţa în musculatură a unor formaţiuni chistice
microscopice numite microchişti, care dau o evoluţie subclinică de miozită.
Afectează toate speciile de vertebrate (gazde intermediare): peşti, batracieni, pă-
sări, mamifere inclusiv omul, cu excepţia carnivorelor (gazde definitive).
H e m o s p o r i d i i l e . Sunt produse de specii din genul Babesia, cu trei sub-
genuri: Babesia-paraziţi mai mari decât raza hematiei pe care o parazitează, Ba-
besiella – mai mici – şi Nutallia. Două babesii în aceeaşi hematie formează un
unghi ascuţit, fiind situate în centru. Babesielele formează un unghi obtuz fiind
postate la periferia hematiei. Ciclul biologic se desfăşoară pe două gazde, prima
fiind un mamaifer domestic (bovine, ovine, cabaline) şi cealaltă – căpuşele
(Fam. Ixodidae). Au specificitate strânsă.
Hemosporidiile sunt sporozoare parazite intracelular, al căror ciclu evolutiv
are o fază sexuată care se desfăşoară într-un nevertebrat (ţânţar) şi o fază sexuată
– în sângele unui vertebrat.
Exemplu: Plasmodium falciparum este vectorul paludismului sau malariei,
un sporozoar dixen (cu două gazde diferite ca specie): un ţânţar din genul Anofe-
les – gazdă intermediară şi omul – gazdă definitivă. Agentul cauzator al paludis-
mului nu a fost descoperit decât în 1878, iar rolul ţânţarului (Anopheles) a fost
pus în evidenţă în 1895. Parazitul se instalează într-o celulă hepatică unde va su-
feri diviziuni asexuate prin schizogonie, rezultând schizozoizi care trec în circu-
laţia sangvină. Fiecare schizozoid penetrează câte o hematie şi se multiplică tot
prin schizogonie. Ruperea hematiilor şi eliberarea schizozoizilor coincide cu
accesele de febră caracteristice paludismului. Unii schizozoizi se diferenţiază în
hematie, în gamonţi care se găsesc în sângele periferic. De aici încolo, dezvolta-
rea parazitului nu poate continua fără intervenţia ţânţarului Anopheles. Acesta,
ingerează gamonţii înţepând un om bolnav. În stomacul ţânţarului, din gamonţi
iau naştere gameţii masculi şi femeli, din a căror fecundare va rezulta un zigot ce
traversează peretele stomacului şi se închistează. Dezvoltarea oochistului nu se
poate produce decât la o temperatură mai mare de 17oC. Fenomenul de sporogo-
nie (diviziuni multiple) permite formarea a numeroşi sporozoizi care puşi în li-
bertate în cavitatea generală a insectei, migrează în canalele excretoare ale glan-
delor salivare. Astfel, ei sunt inoculaţi la om, odată cu saliva ţânţarului, în timpul
înţepăturii.
Acţiunea patogenă a hematozoarului paludismului, rezultă din acţiunea spo-
liatoare asupra hematiilor, din iritarea unor organe cum este ficatul, dintr-o acţiu-
ne toxică generală precum şi din embolia pe care o produce la nivelul capilarelor
viscerale. Primele semne clinice apar după 12-14 zile de la infestare. Maladia
este tratată prin chimioprofilaxie.
Subîncrengătura Cnidosporidia
Cnidosporidiile sunt protozoare cu spori pluricelulari, fapt pentru care, mai
nou unii autori le consideră ca pe grupe aparte, fapt nejustificat deoarece ele nu-
mai în acest stadiu au această organizare. În toată perioada vegetativă ele sunt
animale unicelulare.
M i x o s p o r i d i i l e (sin. Myxobolidae), sunt specii celozoice sau histozoice
intracelulare, care se hrănesc fie osmotrof fie prin fagocitoză. Paraziţii din aceas-
tă clasă a Myxosporidiilor au spori de dimensiuni variate, cu două capsule polare
şi sporoplasmă. Zona de elecţie pentru aceşti paraziţi ai peştilor este ţesutul carti-
laginos, care este erodat sub acţiunea fagocitară a plasmodiului de Myxobolus
cerebralis, producând „căpiala salmonidelor” (păstrăvilor).
M i c r o s p o r i d i i l e Nosema apis la albine şi Nosema bombycis la larvele
fluturelui de mătase, produc nosemoza. Sporii acestor microsporidii au o capsulă
polară, cu un flagel. Boala se manifestă la albine prin slăbire, diaree. Evoluţia
gravă poate determina moartea insectelor.
Subîncrengătura Ciliata (Infuzorii)
Ciliatele sunt protozoarele cu cea mai înaltă organizare celulară. Aceste ani-
male au numeroşi cili vibratili, care permit deplasarea şi antrenarea particulelor
alimentare spre citostom. Deasemeni au un aparat nuclear dublu reprezentat de
unul sau mai mulţi macronuclei (cu rol trofic) şi de unul sau mai mulţi micro-
nuclei (cu rol sexual). Reproducerea la ciliate este asexuată şi sexuată. Asexuat,
se reproduc prin diviziune binară. Frecvenţa diviziunilor este determinată de fac-
tori ca: hrana, lumina, temperatura). Sexuat se reproduc prin conjugare.
Ciliatele posedă un aparat bucal complex. Există forme libere şi parazite, în
toate mediile: apă dulce, marină, salmastră, localizate pe plante acvatice sau te-
restre. Multe ciliate prezintă chişti de rezistenţă.
Dintre ciliatele parazite, Ichthyophthirius multifiliis, produce la peşti boala

grişului. Localizaţi pe tegument, branhii, înotătoare, paraziţii spoliază ţesuturile
unde se fixează. Prima menţiune despre protozooze la peşti datează din timpul
dinastiei Sung din China (964-126 a.C.), când un şcolar, Su-Shi, a descris în
caietul său – despre relaţiile între organisme – boala petelor albe la peştii de cul-
tură, fiind fără nici un dubiu vorba despre această maladie.
Tricodinoza este o boală produsă de protozoare ciliate parazite, din genul
Trichodina, care sunt ectocomensali, cu peste 100 specii. În condiţii defavorabi-
le, se ataşează de peşti producându-le leziuni la nivelul pielii cu discurile de
fixare.
Tabelul 1. Clasificarea protozoarelor
Sub- Clasa Ordin Exemple
Încrengătura
I. Rizoflagelate
(cu flageli/ pseudopode) Flagelate Protomonadine Trypanosoma equiper-
(unul sau mai mulţi flageli; dum (durina-cal)
reprod. prin diviziune binară Trypanosoma gambien-
longitudinală; libere/ se – boala somnului,
parazite/ simbionte vector musca ţe-ţe
(Glossinia palpalis).
Polymastigine Trichomonas genitalis
(bovine)
Ichthyobodo necator, H-
examita salmonis
Trichonympha
Opalinide Opalina ranarum (in in-
testinul broaştelor din g.
Rana)
Rizopode Amoebina Amoeba proteus
Entamoeba histolytica
(sin. disenteriae) – in-
testin la câine, pisică,
om.
Testacea Difflugia
Foraminifera Globigerina
(libere, protejate
de o căsuţă calca-
roasă). Unele sunt
fosile.
II. Actinopode
(forme libere, cu pseu- Radiolari Hexacontium
dopode dispuse radiar,
în jurul corpului)
Heliozoare
III. Sporozoare
(toate parazite, cu ciclu Gregarine Gregarina blattarum (în
evolutiv complex) (parazite în cavităţile intestinul gândacului de
organelor la nevertebrate) bucătărie)
Sub- Clasa Ordin Exemple

Încrengătura
Coccidii Eimeria sp.
(sporozoare de talie mare,
aproape tot timpul imobile,
parazite la nevertebrate şi
vertebrate)
Sarcosporidii (în muşchi la păsări + / reptile Sarcocystis
mamifere / +
Hemosporidii Plasmodium falciparum
(ciclul evolutiv are o fază (malaria); vector este
sexuată într-un nevertebrat – ţânţarul Anopheles
ţânţar – şi o fază asexuată în
sângele unui vertebrat)
Babesia bigemina
IV. Cnidosporidii Myxosporidii – Myxobolus sp. – căpiala
(au spori pluricelulari – (parazite la peşti,batracieni, salmonidelor
unii, nejustificat le reptile, au 1-4 capsule
consideră pluricelulare, polare)
pt. că numai în stadiul
de spori sunt
pluricelulari
Microsporidii Nosema apis
(parazite la nevertebrate, Nosema bombycis –
peşti, reptile – au o capsulă febra viermilor de
polară) mătase
Actinomyxidii Triactinomyxum
(paraziţi la anelide – au 3
capsule polare);
V. Infuzorii Ciliate Holotriche Paramoecium caudatum
(în ape dulci sau sărate, (cili uniformi
locomoţie prin cili răspândiţi pe tot
vibratili; reproducere corpul)
asexuată prin diviziune Heterotricha Stentor polymorphus
binară transversală; Balantidium coli –
reproducere sexuată de parazit în int. gros la om
tip particular – Peritricha Vorticella;
conjugare; libere/ Ichthyophthirius
parazite/ simbionte) multifiliis-boala grişului
la peşti; Trichodina sp.
Hipotricha Stylonychia – marea
(ciliatură adaptată majoritate a ciliatelor
la deplasarea pe din cecum la cal şi în
substrat = ciri) prestomace la
rumegătoare
Tentaculata (Suctoria) Ephelota
(infuzori cu cili vibratili
doar la începutul vieţii;
adulţii – fixaţi prin peduncul
sunt purtători de tentacule
pentru capturarea hranei;
reproducere prin
înmugurire)
CAPITOLUL III
SUBREGNUL PLURICELULARE (METAZOA)
METAZOARE DIPLOBLASTICE (se edifică pornind de la 2 foiţe embrio-

nare: ecto- şi endo-derm). Cuprinde 3 încrengături:
Încrengătura Spongieri (5.000 specii), se mai numeşte sub-diviziunea Pori-
fera (animale cu pori)
Încrengătura Cnidaria (9.000 specii), ex: hidre, corali, meduze
Încrengătura Acnidaria (Ctenaria).
Încrengăturile Cnidaria şi Acnidaria formează Diviziunea Coelenterata (en-

dodermul delimitează o cavitate digestivă sau gastrală care este chiar cavitatea
corpului ce comunică cu exteriorul printr-un singur orificiu buco-anal (cu ori-
ginea în blastoporul gastrulei); pentru că nu mai există în corp alte cavităţi, poar-
tă numele de Celenterate (koilos =cavitate; enteron = intestin).
Diviziunea Porifera. Încrengătura Spongieri

Caractere generale
Spongierii sunt animale didermice, fără simetrie radiară, oprite în dezvoltarea
lor la stadiul de gastrulă. Peretele corpului este format din două foiţe celulare:
ectodermul, cu celule turtite numite pinocite şi endodermul, din celule flagelate
cu guleraş numite coanocite (khoane = pâlnie). Cele 2 foiţe sunt separate de o
mezoglee gelatinoasă cu
celule libere provenite
din ectoderm (fig.7).
Coanocitele sunt ce-
lule flagelate care căptu-
şesc cavitatea internă a
animalului şi s u n t c a -
racteristice în-
c r e n g ă t u r i i.
Fig. 7.
Secţiune printr-un spongier.
Peretele corpului este perforat şi străbătut de numeroase canale care asigură o

relaţie permanentă între cavitatea centrală (cavitate gastrală) şi mediul exterior
(de unde şi numele diviziunii: Porifera). Apa pătrunde lateral prin porii inhalanţi
şi este evacuată printr-un orificiu central numit oscul.
D i g e s t i a este intracelulară şi aminteşte de protozoare. Sunt animale
hermafrodite (pe acelaşi individ se formează ambele tipuri de gameţi: (♂ + ♀).
Spongierii prezintă fenomenul de regenerare datorită lipsei de specializare şi
a nediferenţierii celulelor corpului în ţesuturi şi organe (fenomen folosit în spon-
gicultură).
Sunt animale acvatice, majoritatea marine, sedentare (sesile), solitare sau co-
loniale şi pelagice. Corpul are formă variată: cupă, tufe, copăcei cu ramuri. Cu-
loarea este variată. Spongierii prezintă „schelet” reprezentat prin spicule calca-
roase sau silicioase sau din fibre de spongină (substanţă organică complexă)
secretat de unele celule din mezoglee. În funcţie de acest schelet spongierii se
clasifică în: calcaroşi, silicioşi sau cornoşi.
Spongierii reprezintă un trunchi evolutiv aparte al regnului animal, cu un
înalt grad de specializare ca atare nu au putut da naştere la alte grupe, reprezen-
tând o ramură închisă „oarbă” în evoluţia lumii animale (fig. 8).
S t r u c t u r a . Spongierii
prezintă 3 tipuri structurale
fundamentale (fig. 9):
Ascon – peretele corpu-
lui subţire; endodermul for-
mat din coanocite căptuşeş-
te cavitatea gastrală;
Sycon – mezogleea mai
groasă; coanocitele se afun-
dă în mezoglee;
Leucon – mezogleea
dezvoltată, peretele foarte
gros, străbătut de un sistem
complicat de canale; coa-
nocitele sunt migrate în
mezoglee, formând coşule-
ţele vibratile.
Hrănirea. Apa cu parti-
culele alimentare pătrunde
Fig. 8. Evoluţia spongierilor din flagelate coloniale
prin porii inhalanţi datorită
(coanoflagelate). mişcării flagelilor coanoci-
SUBREGNUL PLURICELULARE (METAZOA) 35
telor; hrana (microorganisme, substanţe organice) este înglobată în citoplasma

coanocitelor în care are loc d i g e s t i a i n t r a c e l u l a r ă. Apa cu resturile ne-
digerate împreună cu produşii de dezasimilaţie sunt eliminate prin oscul.
Fig. 9. Tipuri structurale de spongieri.
Î n m u l ţ i r e a . Se poate realiza asexuat prin înmugurire (toamna, spongierii

din apele dulci formează gemule – muguri de rezistenţă) şi sexuat prin gameţii
care se formează în mezoglee acolo unde are loc şi fecundarea. Din ou se dez-
voltă o larvă ciliată care înoată liber în apă (planulă) care se transformă în adult
ce se fixează de substrat.
I m p o r t a n ţ a s p o n g i e r i l o r : realizează legătura filogenetică cu proto-
zoarele şi demonstrază evoluţia de la simplu la complex în interiorul aceluiaşi
grup de animale. Spongierii silicioşi fosili au avut rol în evoluţia omului, schele-
tul lor transformat în silexuri, era utilizat de omul primitiv pentru confecţionarea
uneltelor.
Exemple de spongieri:
Marini: Euplectella aspergillum – coşuleţul Venerei;
Poterion neptuni (1,5 m), are formă de cupă cu picior.

Ambele specii se întâlnesc în Oceanul Atlantic
Dulcicoli: Spongilla lacustris – buretele de apă dulce;
Euspongila officinalis – buretele de baie;
Hiposongia equina – buretele de şters tabla (de cal).
Buretele de baie şi buretele de cal se găsesc în Marea Mediterană.
Diviziunea Coelenterata
Sunt metazoare inferioare didermice, având planul de organizare foarte ase-
mănător cu stadiul de gastrulă din dezvoltarea embrionară.
C a r a c t e r i z a r e . Animale exclusiv acvatice, în general marine, majorita-
tea fixate (sedentare) – forma polip, iar unele libere- forma meduză.
Corpul în formă de sac, are peretele alcătuit din ectoderm şi endoderm; cavi-
tatea gastrală simplă, este căptuşită de endoderm şi comunică cu exteriorul prin-
tr-un singur orificiu buco-anal (îndeplineşte atât funcţia de gură cât şi cea de
anus) corespunzător blastoporului.
S i m e t r i a este radiară datorită modului de viaţă sesil. Înmulţirea se poate
realiza asexuat prin înmugurire (formează colonii), sexuat (animale hermafrodite,
unele unisexuate) sau poate exista o alternanţă de generaţii (asexuat şi sexuat).
Diviziunea Celenterate cuprinde două mari încrengături:
Încrengătura Cnidaria (animale cu celule urticante = cnidoblaste)
Încrengătura Acnidaria (Ctenaria)
Încrengătura Cnidaria
Cnidarii sunt metazoare primitive cu simetrie radiară, majoritatea sunt forme
marine. Cnidarii se prezintă sub două forme fundamentale:
– polip – asexuat şi solitar;
– meduza – sexuată şi liberă.
Aceste forme pot coexista sau nu, la acelaşi grup.
Încrengătura Cnidaria se caracterizează prin prezenţa celulelor veninoase re-
partizate în ectoderm numite cnidoblaste, compuse dintr-un filament urticant de-
vaginabil. Sunt specii acvatice, aproape toate marine, pelagice (meduzele) sau fi-
xate (polipi). Această încrengătură este alcătuită din 3 clase importante:
1. Clasa Hydrozoa
2. Clasa Scyphozoa
3. Clasa Anthozoa
Clasa Hydrozoa (hidrele)
Sunt animale care permanent se găsesc sub formă de polip şi temporar sub
formă de meduză. Această clasă cuprinde specii libere marine, puţine de apă dul-
ce, solitare sau coloniale.
Hidropolipul
Corpul în formă de sac se fixează de plantele submerse cu un disc adeziv,
având la polul opus orificiul buco-anal (apare gura pentru prima dată în evoluţia
metazoarelor) înconjurat de 5-8 tentacule, numit polip hidroid (fig.10).
Fig.10. Polip hidroid Fig. 11. Structura peretelui

(secţiune longitudinală). la hidrozoare.
Peretele corpului subţire, este format din ectoderm şi endoderm, separate de

mezoglee (pătură gelatinoasă omogenă) (fig. 11).
E c t o d e r m u l este format din celule diferenţiate morfologic (celule epite-

liale cu rol de acoperire; celule mioepiteliale contractile; celule senzitive, fusi-
forme, cu o prelungire senzitivă spre exterior = cele mai simple formaţiuni exte-
roceptive specializate în recepţionarea excitaţiilor din mediul exterior; celule
nervoase aşezate în profunzime, în mezoglee cu prelungiri ce formează o reţea
nervoasă = cel mai simplu arc reflex; celule urzicătoare = cnidoblaste (knide =
urzică) ce apără corpul şi paralizează prada (sunt grupate în baterii mai ales pe
tentacule).
E n d o d e r m u l , mai puţin diferenţiat, alcătuit din celule flagelate mari (cu

funcţie digestivă) ce emit pseudopode care înglobează hrana şi celule glandulare
mai mici care produc enzime (fermenţi);
Cavitatea gastrală simplă, căptuşită de endoderm se prelungeşte şi în tenta-
cule.
M i ş c a r e a . Hidrele se deplasează în lungul suportului pe care sunt fixate fie
„măsurând” fie „păşind”, sau rostogolindu-se fixându-se cu gura şi cu discul
adeziv.
S e n s i b i l i t a t e a : celulele nervoase primesc excitaţiile recepţionate de ce-
lulele senzitive cu care vin în contact; datorită legăturilor anatomice şi fiziolo-
gice dintre celulele senzitive, nervoase şi mioepiteliale, se realizează cel mai
simplu arc reflex.
H r ă n i r e a . Prada (dafnii, ciclopi, larve de insecte) ajunsă în cavitatea gas-
trală este supusă acţiunii enzimelor realizându-se digestia extracelulară ca adap-
tare la nutriţia carnivoră cu vieţuitoare mari ce apare pentru prima dată în evolu-
ţia animalelor. Particulele rezultate sunt înglobate de fagocitele endodermului în
care are loc digestia intracelulară (caracter de inferioritate păstrat de la protozoare).
R e s p i r a ţ i a ş i e x c r e ţ i a : se realizează prin schimburi directe cu me-
diul la nivelul celor două epitelii: ectoderm şi endoderm.
C i r c u l a ţ i a : se face prin osmoză ajutată de curenţii citoplasmatici.
Î n m u l ţ i r e a la Hydra viridis:
a) asexuată – primăvara şi toamna prin înmugurire; mugurele după formarea
gurii şi a tentaculelor se desprinde de hidra mamă şi se fixează; când hrana este
abundentă, hidrele tinere rămân pe mamă şi ajunse la maturitate produc şi ele
muguri rezultând o colonie:
b) sexuată – cu fecundaţie încrucişată (schimbă între ei gameţii masculi), deşi
hidrele sunt hermafrodite (spermatozoizii ajung la maturitate înaintea ovulelor);
din oul fecundat se dezvoltă larva ciliată numită planulă din care rezultă o nouă
hidră; se constată o alternanţă sezonieră a înmulţirii asexuate şi sexuate.
R e g e n e r a r e a – fenomen
întâlnit şi la spongieri se explică
prin slaba diferenţiere a celulelor
(caracter de inferioritate).
H i d r o m e d u z e (Meduze cu
văl) (fig.12).
Fig.12.
Secţiune transversală printr-o
meduză cu văl.
Sunt hidrozoare caracterizate prin lipsa polipului. Hidromeduza este în gene-

ral de dimensiuni mari. Au formă de umbrelă franjurată pe margine, fiind numite
craspedote (craspedo = franjure).
Sunt forme solitare, plutitoare; la marginea umbrelei prezintă 2 inele nervoa-
se (prima formă a unui sistem nervos centralizat ca adaptare la viaţa liberă) pre-
cum şi organe de simţ, numite ropalii.
H i d r o z o a r e l e c o l o n i a l e sau sifonofore, sunt animale care plutesc li-
bere în apa mărilor calde (forme planctonice) şi se caracterizează printr-un poli-
morfism colonial pronunţat, indivizii fiind adaptaţi diferitelor funcţii:
a) individ plutitor = pneumatofor (vârful coloniei) – produce gaz asigurând
plutirea coloniei. Când necesităţile de hrănire impun coborârea coloniei acest in-
divid plutitor eliberează gazul, diminuând flotabilitatea şi invers, la urcare spre
suprafaţă, individul plutitor produce gaz, asigurând ridicarea coloniei;
b) indivizi înotători (nectozoizi);
c) indivizi cu rol în hrănire (gastrozoizi);
d) indivizi cu rol în reproducere (gonozoizi);
e) indivizi cu rol în apărare (dactilozoizi).
Totalitatea acestor indivizi formează o cormidie.
Clasa Scyphozoa (meduze fără văl)
Scifozoarele cuprind forme la care predomină meduza, polipul fiind mic, so-
litar şi trecător. Treaptă evoluată a cnidarienilor, cuprinde meduzele fără văl care
sunt animale libere, solitare şi marine (fig. 13).
Corpul are formă de clopot
sau umbrelă deschisă cu tenta-
cule atârnând pe margini şi o
constituţie gelatinoasă.
Deplasarea se face prin miş-
cări proprii, sacadate, determi-
nate de contracţiile păturii mus-
culare.
Cavitatea gastrică (sistem
gastro-vascular) s-a complicat
şi este căptuşită de endodermul
Fig. 13. Secţiune transversală prin meduza fără văl
ciliat, cuprinzând: Aurelia aurita.
a) orificiul buco-anal (la ca-
păt de manubriu) înconjurat de 4 tentacule;
b) faringele (străbate manubriul);
c) stomac voluminos, cu 4 pungi gastrale şi canale radiare ce se deschid în

canalul circular marginal.
S i s t e m u l g a s t r o - v a s c u l a r are funcţie digestivă, circulatorie, respi-
ratorie şi excretoare.
S i s t e m u l n e r v o s : reticular, (ca la hidră) dar neuronii se aglomerează
formând ganglioni.
O r g a n e l e d e s i m ţ : apar pentru prima dată în lumea animală şi se nu-
mesc r o p a l i i. Sunt organe de simţ multiple, pentru echilibru-simţ-miros.
Î n m u l ţ i r e a : Sexe separate. Organele genitale situate în enodermul pungi-
lor gastrale. Prezintă alternanţă de generaţii asexuată şi sexuată (faza de polip cu
faza de meduză): ou – larvă ciliată (planulă) – înoată liber – polip fixat – larve
de meduze (prin diviziune transversală) – meduze adulte.
Clasa Anthozoa (animale-flori)
Se prezintă numai sub formă de polip. Sunt exclusiv marine, solitare (actinii-
le) şi coloniale (mărgeanul). Antozoarele formează adesea colonii arborescente.
Polipii antozoarelor (antopolipi sau polipi coralieri) reprezintă prin caracterele
lor o treaptă superioară în evoluţia cnidarienilor:
a) împărţirea cavităţii gastrale în loje, prin septuri (se măreşte suprafaţa di-
gestivă);
b) apariţia faringelui de origine ectodermică (prin invaginarea peretelui cor-
pului).
Clasa Antozoarelor cuprinde 2 mari subclase: octocoralieri şi hexacoralieri.
Subclasa Octocoralia
Mărgeanul (coralul roşu): formă colonială din mările calde, trăieşte în apele
litorale, în continuă mişcare. Scheletul coloniei (ax calcaros) este învelit de
cenosarcul roşu (substanţă cărnoasă) străbătut de canale care leagă cavităţile gas-
trale ale indivizilor coloniei. Indivizii au în jurul orificiului buco-anal 8 tentacule
penate cărora le corespund 8 septuri ce separă tot atâtea loje (Alcyonaria). Unii
octocoralieri trăiesc în simbioză cu alge unicelulare. Alţii sunt fosforescenţi
(Pennatula fosforea).
Subclasa Hexacoralia
Cuprinde forme la care septurile sunt dispuse perechi iar numărul lojelor este
totdeauna multiplu de 6.
Formele coloniale: Madreporarii – cu aspect de tufe la care scheletul coloniei
este din calcar alb ca şi scheletul propriu al fiecărui individ. Scheletul lor con-
stituie masa principală a barierelor de corali (atoli).
Formele solitare: Ac-

tiniile (anemonele sau
crizantemele de mare) cu
aspect de flori sunt lip-
site de schelet (fig. 14).
Importanţa celentera-
telor: Constituie nod
evolutiv; au contribuit la
formarea rocilor calca-
roase biogene.
Fig. 14. Un hexacoralier:

Anemona de mare.
Încrengătura Acnidaria
Se carcaterizează prin faptul că nu posedă celule urticante în ectoderm, aces-
tea fiind substituite de celulele coloblaste sau celule lipicioase.
Încrengătura cuprinde o singură clasă mai importantă:
Clasa Ctenophora
(ctenos = pieptene; phoros = care poartă)
Este caracterizată prin 8 şiruri meridiane de palete ciliate. Ele sunt tentaculate
(Pleurobranchia) şi atentaculate (Beroe ovata).
Clasificarea Diviziunii Didermica

Sub-diviziunea Porifera
Euplectella aspergillum
Spongieri marini
Poterion neptuni
Înc. Spongieri Spongilla lacustris
Spongieri dulcicoli Euspongilla officinalis
Hipospongia equina
Sub-diviziunea Coelenterata
Înc. Cnidaria Forme fixate: Hydra viridis
Cl. Hidrozoare Forme libere: meduze cu văl
Forme coloniale: sifonofore
Aurelia aurita
Cl. Scifozoare
Rhizostoma pulmo
Subcl. Octocoralieri:
Înc. Cnidaria
Corallium rubrum (mărgean)
Penatulla phosphorea Alcyonium
Cl. Antozoare
palmatum
Subcl. Hexacoralieri:
Anemonia sulcata
Subcl. Tentaculate:
Pleurobranchia rhodopis
Cl. Ctenofore
Înc. Acnidaria (Ctenaria) Subcl. Atentaculate:
Beroe ovata
CAPITOLUL IV
DIVIZIUNEA TRIDERMICA (BILATERALIA)
Această diviziune cuprinde trei mari încrengături şi anume:

I. Încrengătura Plathelminthes (viermi laţi)
II. Încrengătura Nemathelminthes (viermi cilindrici)
III. Încrengătura Nemertini
Încrengătura Plathelminthes (viermi laţi)

Generalităţi. Clasificarea plathelminţilor
Sunt metazoare triploblastice acelomate şi cu simetrie bilaterală. Deşi aspec-
tul lor este diferit, ca urmare a modului de viaţă (forme libere şi forme parazite),
plathelminţii constituie un grup omogen, cu trăsături comune.
Caractere generale
Corpul turtit dorso-ventral este în formă de frunză sau panglică şi poartă la
extremitatea anterioară organe de simţ la formele libere sau organe de fixare la
formele parazite. Spaţiile interviscerale sunt ocupate de un parenchim mezoder-
mic alcătuit din mai multe feluri de celule cu funcţii diverse: respiratorii, diges-
tive etc.
T e g u m e n t u l este alcătuit din :
a) un strat de celule ciliate (formele libere) ce asigură mişcarea;
b) acoperit de cuticulă (parazite), rol de protecţie împotriva sucurilor digesti-
ve ale gazdei;
c) împreună cu musculatura (circulară/oblică/longitudinală) constituie stratul
musculo-cutaneu.
C a v i t a t e a c o r p u l u i este plină cu ţesut conjunctiv special numit p a -
r e n c h i m (viermi parenchimatoşi), în ochiurile căruia se găseşte hemolimfa
care ţine loc de sânge.
S i s t e m u l n e r v o s . Este alcătuit din ganglioni cerebroizi în regiunea ante-
rioară a corpului şi din cordoane nervoase longitudinale, uneori inele peri-esofa-
giene.
Organele de simţ sunt reprezentate de ochi simpli, organe olfactive, statocişti,
celule tactile bine dezvoltate la formele libere.
A p a r a t u l d i g e s t i v : se constituie pentru prima dată în lumea animală

un tub digestiv (intestin anterior de origine ectodermică şi intestin mijlociu de
origine endodermică) care comunică cu exteriorul prin orificiul bucal; ramurile
tubului digestiv sunt închise în „fund de sac” având rol şi în circulaţie şi de aceea
mai poartă numele de aparat gastrovascular. Lipseşte anusul.
R e s p i r a ţ i a poate fi: cutanată aerobă (prin tegument la formele libere) şi
cutanată anaerobă (oxigenul provine din descompunerea unor substanţe organice
la formele parazite).
A p a r a t u l e x c r e t o r . Apare pentru prima dată în seria animală reprezen-
tat prin protonefridii- un sistem de canale şi canalicule având la extremitatea li-
beră celula vibratilă sau „flamura vibratilă”cu rol în captarea produşilor de
dezasimilaţie; canalele colectoare comunică cu exteriorul prin pori excretori.
Î n m u l ţ i r e a . Sunt animale hermafrodite (majoritatea) cu organe de repro-
ducere foarte complicate; dezvoltarea are loc uneori cu gazde intermediare.
Clasificare
Clasa Turbelariata – ex.
planarii – forme libere
Clasa Trematoda – ex.
viermele de gălbează – pa-
razit
Clasa Cestoda – teniile
– parazite
Clasa Turbelariata
Cuprinde plathelminţi
de talie mică – de la câţiva
mm la câţiva cm – liberi,
marini sau de apă dulce.
Corpul este scurt, în formă
de frunză, nesegmentat.
Dezvoltarea este directă.
Reprezentant: planaria
(Dendrocoelum lacteum)
(fig. 15).
Tegumentul este alcătuit
Fig.15. Schema generală de organizare a unei planarii. din: epiteliu ectodermic
DIVIZIUNEA TRIDERMICA (BILATERALIA) 45
prevăzut cu cili care servesc la deplasare producând vârtejuri (turbela = vârtej);

musculatura bine dezvoltată asigură mişcări variate (deplasare, apărare, captura-
rea hranei). Ducând o viaţă liberă, turbelariatele au organe de simţ reprezentate
prin fosete olfactive, ochi simpli (cca 1.000 la formele tericole), statocişti, celule
senzitive.
Apar ganglionii cerebroizi pentru prima dată în evoluţia animalelor, legaţi
printr-o comisură nervoasă de la care pornesc cordoane longitudinale. Sunt ani-
male carnivore, puţine specii sunt fitofage sau omnivore; pe lângă digestia extra-
celulară parţială în aparatul digestiv, se menţine şi digestia intracelulară ca şi la
celenterate (caracter de inferioritate). Sunt animale hermafrodite, fecundaţia rea-
lizându-se încrucişat iar dezvoltarea este directă, fără metamorfoză (excepţie fac
unele forme marine). Se menţine regenerarea – caracter de inferioritate întâlnit la
spongieri şi cnidarii.
Reproducere:
a) asexuată prin sciziparitate (un individ se separă în alţi 2 indivizi);
b) sexuat cu dezvoltare directă.
Unele planarii trăiesc în simbioză cu alge verzi, ale căror celule ajung în pa-
renchim fără a fi digerate, folosul fiind reciproc: algele folosesc CO2 şi dau în
schimb oxigenul necesar respiraţiei.
Clasa Trematoda
Cuprinde plathelminţi exclusiv paraziţi (endoparaziţi în majoritatea cazuri-
lor). Viaţa de endoparazit a atras anumite particularităţi: simplificarea organiză-
rii şi apariţia de adaptări structurale şi funcţionale speciale.
Reprezentant: viermele de gălbează Fasciola hepatica.
Parazitează în ficatul oilor (canaliculele biliare) şi al vitelor cornute (fig.16).
T e g u m e n t u l : lipsit de cili, este depigmentat datorită endoparazitismului.
O r g a n e l e d e f i x a r e : ventuza bucală ce înconjoară orificiul bucal şi
ventuza mediană (ventrală ce serveşte doar la fixare).
O r g a n e l e d e s i m ţ : lipsesc, cu excepţia celulelor senzitive răspândite pe
toată suprafaţa corpului.
S i s t e m u l n e r v o s : reprezentat de 2 ganglioni cerebroizi şi cordoane ner-
voase longitudinale unite între ele prin comisuri.
E x c r e ţ i a protonefridiană prezintă un singur canal longitudinal şi canalicu-
lele colectoare ale protonefridiilor.
R e s p i r a ţ i a : anaerobă.
Înmulţirea:
a) vierme hermafrodit,
cu 2 testicule şi un ovar, pu-
ternic ramificate.
b) oul fecundat ajunge în
intestinul gazdei odată cu bi-
la şi apoi în mediul exterior;
c) dezvoltarea este con-
diţionată de prezenţa apei,
unde din ou rezultă o larvă
ciliată numită miracidium
care înoată liber, pătrunde
în corpul unui melc (g. Lim-
naea) şi se fixează în hepa-
topancreas sau în glanda ge-
nitală; pierde cilii şi se
Fig. 16. Schema de organizare la Fasciola hepatica. transformă în sporocist, sta-
diu imobil care conţine un
număr mare de celule germinative, fiecare dând naştere la o redie (au tub diges-
tiv şi conţin foarte multe celule germinative); în corpul rediei se formează cer-
cari (organizaţie complexă) – larve mobile cu coadă, care părăsesc corpul mel-
cului şi înoată pânâ la malul apei unde se fixează de plante, transformându-se în
metacercari care ajung ulterior în intestinul oii (cu iarba păscută sau când bea
apă), chistul se dizolvă, metacercarul trece în ficat şi devine adult (fig. 17).
Fig.17. Formele larvare la Fasciola hepatica:

A – miracidium; B – sporocist tânăr; C – sporocist adult; D – redie; E – cercar.
Se poate spune că ciclul evolutiv are o serie de particularităţi:

a) schimb de gazde = migraţie;
b) trece prin diferite stadii larvare = metamorfoză;
c) înmulţire în stadii larvare (un sporocist are mai multe redii; o redie are mai
mulţi cercari) = multiplicare.
Ca efect al vieţii parazitare, trematodele au prolificitate mare prin depunerea

unui număr foarte mare de ouă şi înmulţirea pe cale partenogenetică în mai
multe generaţii larvare. Fasciola hepatica este un parazit periculos care produce
gălbeaza la oi iar la om fascioloza hepatică ambele fiind boli mortale.
Clasa Cestoda (tenii)

Cuprinde platelminţi paraziţi, în corpul omului şi al altor vertebrate putând
avea dimensiuni de la câţiva mm până la cca 15 m.
Urmare a m o d u l u i d e v i a ţ ă p a r a z i t apar câteva adaptări speciale:
a) c o r p u l – acoperit cu cuticulă, depigmentat şi turtit dorso-ventral, este
format din proglote (până la 4.500 dispuse în panglică, alcătuind strobilul) (fig.
18);
b) la extremitatea cefalică te-
nia prezintă s c o l e x u l, cu or-
gane de fixare, urmat de o porţiu-
ne îngustată şi nesegmentată –
„gâtul” – generator de proglote;
c) pe scolex sunt v e n t u z e
şi c â r l i g e cu o structură spe-
cială. Ventuzele sunt de formă
circulară sau longitudinală, ca o
crăpătură şi poartă numele de
botrii, în număr de 2-4; cârligele
Fig. 18. Schema generală a unei strobile de tenie.
sunt dispuse în jurul unei

proeminenţe a scolexului
numită rostru (fig. 19).
Fig. 19. Detaliu de scolex la tenie.

d) s i m p l i f i c a r e a până la dispariţie a u n o r o r g a n e:
– t u b u l d i g e s t i v a l t e n i e i a d i s p ă r u t; hrănirea se face prin os-
moză, luând substanţele nutritive digerate în intestinul gazdei;
– t e n i a n u a r e a p a r a t c i r c u l a t o r ş i r e s p i r a t o r (energia pro-
vine din descompunerea glicogenului);
– t e n i a n u a r e o r g a n e d e s i m ţ (cu excepţia celor tactile);
– s i s t e m u l n e r v o s – r e d u s la inele şi cordoane nervoase.
Î n m u l ţ i r e a . Teniile sunt hermafrodite iar organele genitale se repetă în
fiecare proglotă (fig. 20).
Numărul imens de ouă
se elimină în mediul exte-
rior, odată cu ultimile pro-
glote considerate adevăraţi
saci plini cu ouă.
În ciclul de dezvoltare
apar una sau două gazde
intermediare care înghit
ouăle (ex.: porcul), larva
„hexacantă” trece în sânge
şi ajunge în muşchi unde
se transformă în cisticerc.
Alte exemple de ces-
tode:
Diphyllobothrium latum
– adultul parazitează în in-
testinul subţire la om şi la
mamiferele ihtiofage; pri-
ma gazdă intermediară o
constituie crustaceii dul-
Fig. 20. Schema aparatului genital hermafrodit la tenie.
cicoli (copepode); peştii de
apă dulce sunt a doua gaz-
dă intermediară: bibanul, ştiuca, mihalţul. Este una din cele mai mari cestode.
Lungimea corpului atinge până la 15 m lungime, iar numărul de proglote variază
între 3000 şi 4500.
Ligula intestinalis – poate ajunge până la 1 m lungime; este lipsită de pro-
glote, însă aparatele genitale se repetă în tot corpul. Adultul parazitează păsările
acvatice ihtiofage. Pasărea elimină în apă teniile cu ouă. Din ouă, eclozează lar-
va numită coracidium care este înghiţită de crustacee copepode, în corpul cărora
se dezvoltă până la stadiul de larvă precercoid. Copepodele parazitate sunt
consumate de peşti, mai ales ciprinide, în a căror cavitate generală larva pre-
cercoid se dezvoltă până la stadiul de larvă plerocercoid, ceea ce duce la mărirea
abdomenului peştelui. Peştii parazitaţi înoată la suprafaţă, sunt uşor prinşi de pă-
sările acvatice ihtiofage în al căror corp plerocercoizii se transformă în adulţi.
Taenia solium – are aspectul unei panglici şi parazitează ca adult în intestinul
subţire al omului (gazdă definitivă) iar ca larvă cisticerc în musculatura porcului
(gazdă intermediară). Poate atinge lungimi de 8 metri.
Taenia echinococcus – 4-6 mm, adultul parazitează la câine, pisică, vulpe;
intermediar la ierbivore (vacă, oaie, cal). Boala se numeşte echinococoză; larva
hexacantă migrează prin sânge şi se localizează în ficat şi plămân, unde for-
mează chistul hidatic.
Hymenolepis nana – tenia mică a omului, trăieşte în intestin la copii – 4.000
ex./individ gazdă.
Taenia saginata – adultul parazitează în intestinul omului (gazde definitivă)
iar stadiul larvar (cisticerc) se localizează mai ales în muşchii masticatori şi mus-
culatura inimii la bovine şi ovine (gazde intermediare).
Clasificarea Diviziunii Triploblastica (Tridermica)

ACELOMATE
Cl. Turbelariata Ord. Tricladida Dendrocoelum lacteum
Ord. Monogenea Gyrodacylus sp.
Cl. Trematoda Fasciola hepatica
Ord. Digenea
Dicrocoelium lanceolatum
Încrengătura Diphyllobothrium latum
Plathelminthes Ord. Pseudophyllidea
Ligula intestinalis
Taenia solium
Cl. Cestoda
Ord. Cyclophyllidea Taenia saginata
Taenia echinococcus
Hymenolepis nana
CAPITOLUL V
ÎNCRENGĂTURA NEMATHELMINTHES
(nema = fir, aţă; helminthos = vierme)
Caractere generale
Metazoare triploblastice cu simetrie bilaterală. Mezenchimul este redus, for-
mându-se o cavitate viscerală fără pereţi proprii, deci o cavitate primară a corpu-
lui numită schizocel sau pseudocel (celom fals) (fig. 21).
Fig. 21. Secţiune transversală printr-un nematod (Ascaris – femelă).
Ectodermul este o masă sinciţială (masă protoplasmatică cu mai mulţi nuclei

mărginită de două membrane celulare).
Prezintă o cuticulă secretată de ectoderm. Aceasta diferenţiază spini, peri sau
plăci, creşterea făcându-se prin năpârliri din cauza prezenţei cuticulei tari.
S i s t e m u l e x c r e t o r este protonefridian.
Se diferenţiază intestinul posterior de origine ectodermică; tubul digestiv co-
munică cu exteriorul prin 2 o r i f i c i i – unul anal şi unul bucal –, c a r a c t e r
n o u î n f i l o g e n i a m e t a z o a r e l o r;
L i p s e s c a p a r a t e l e r e s p i r a t o r ş i c i r c u l a t o r, ca adaptare la
viaţa endoparazitară;
ÎNCRENGĂTURA NEMATHELMINTHES 51
S e x e l e s u n t s e p a r a t e şi este prezent dimorfismul sexual la majorita-

tea formelor masculii fiind mai mici ca talie decât femelele.
Clasa Nematoda
Este cea mai vastă clasă de nematelminţi şi cuprinde viermi filiformi, de di-
mensiuni variate de la cele microscopice, până la 8 metri.
Reuneşte în egală măsură forme libere – existente în ape dulci şi marine –
precum şi forme parazite la om, animale şi plante.
Particularităţi
La Ascaris tegumentul prezintă 4 îngroşări sau creste: două laterale, una dor-
sală şi una ventrală care împart pătura musculară în fâşii sau benzi longitudinale
(fig. 21).
S i s t e m u l n e r v o s este reprezentat printr-un inel periesofagian pe care se
găsesc ganglioni nervoşi şi de la care pleacă nervi anteriori şi posteriori dorsali şi
ventrali.
Tubul d i g e s t i v este
aproape rectiliniu; gura, situată la
extremitatea anterioară se des-
chide prin 3 buze adesea garnisite
cu papile senzoriale; anusul este
subterminal (fig. 22).
O r g a n e l e d e s i m ţ sunt
slab dezvoltate şi sunt reprezen-
tate prin formaţiuni tactile: peri şi
papile şi prin doi oceli pigmentaţi;
R e s p i r a ţ i a se poate reali-
za: fie cutanat aerob, la formele
libere şi la cele care parazitează
în mediu bogat în oxigen adică în
sângele gazdei, fie anaerob la pa-
raziţii intestinali.
Fig. 22.
Aparatul digestiv, excretor
şi sistemul nervos la Ascaris.
C a n a l e l e e x c r e t o a r e situate în câmpurile laterale ale tegumentului se

unesc şi se deschid printr-un por comun.
S i s t e m u l g e n i t a l : Sexe separate, cu dimorfism accentuat- masculul
mai mic decât femela şi cu partea posterioară răsucită. Orificiul cloacal poartă
doi spiculi (aparat copulator) (fig. 23). Gonadele sunt tubulare. La femele,
aparatul genital este format din: două ovare filiforme lungi continuate cu două
oviducte; două utere care se deschid într-un vagin ce comunică cu exteriorul prin
orificiul genital femel situat în treimea anterioară; uterul are o zonă glandulară
care formează coaja oului şi un receptacul seminal unde ouăle sunt fecundate
când trec prin el şi pe măsură ce înaintează prin uter se înconjoară de coajă.
Masculul are un singur testicul filiform care se continuă cu canalul deferent apoi
cu un receptacul seminal, urmat de un canal ejaculator musculos care se varsă în
cloacă.
Dezvoltarea are loc fără
metamorfoză, cu năpârliri nu-
meroase datorită cuticulei
inextensibile.
O femelă de Ascaris poate
depune aproximativ 200.000
ouă pe zi. Ouăle sunt eliminate
odată cu materiile fecale. În
mediul exterior, în ou, după 15
zile se formează o larvă fili-
formă. Ea poate rezista în
această formă câteva luni.
Ajunse din nou în intestinul
omului, odată cu fructele şi le-
gumele nespălate, larvele trec
în circuitul sangvin şi migrea-
ză până în plămân de unde îm-
preună cu sputa ajung din nou
în gură şi sunt înghiţite, larve-
le transformându-se în adulţi.
Fig. 23. Aparatul genital la Ascaris. Ascaridoza se manifestă
prin tulburări digestive, dureri
intestinale, iritabilitate datorată toxinelor, ulceraţii sau chiar perforarea intesti-
nului ce poate duce la peritonită.
Ascaris lumbricoides – Limbricul, este parazit în intestinul omului şi prezintă
dimorfism sexual evident. Orificiul bucal este înconjurat de 3 buze mobile pe
care se află papile gustative. Dezvoltarea embrionară necesită mult oxigen, o

anumită temperatură şi umezeală.
Oxyuris (sin. Enterobius) vermicularis – Oxiurul, este un nematod mic, de 3-
10 mm, alb, parazit în intestinul gros al omului, cu dimorfism sexual. Formă
foarte răspândită mai ales la copii unde poate avea loc o autoinfestare: după ma-
turarea ouălor, femela se localizează între pliurile mucoasei rectale şi anale unde
elimină ouăle care produc iritabilitate şi prin scărpinare ajung pe degete sub un-
ghii, apoi în gură şi prin înghiţire apar noi generaţii de paraziţi.
Trichinella spiralis – Trichina, este un parazit identificat la numeroase specii
de mamifere domestice şi sălbatice şi la om. Importanţă practică o are trichinelo-
za porcului şi mult mai puţin trichineloza cabalinelor şi mamiferelor sălbatice.
Trichinella are dimensiuni microscopice: 1,6 mm masculul şi 3-5 mm femela,
care este vivipară, depune 6-10.000 embrioni microscopici în intestinul subţire al
gazdei de unde pe cale limfatică şi venoasă migrează în ţesuturi şi organe. Su-
pravieţuiesc doar larvele care ajung în musculatura striată (fig. 24) unde se dez-
voltă, se diferenţiază sexual, se spiralizează şi se închistează prin reacţia de apă-
rare a gazdei.
În acest moment, evoluţia parazitului
este întreruptă în timp şi spaţiu până la
consumarea de către om a cărnii infesta-
te a unui animal (porc, porc mistreţ,
cal). Faţă de durata scurtă de timp (5-6
săptămâni) a vieţii active a adulţilor, Fig. 24. Trichinella spiralis – larve
longevitatea larvelor din muşchi (10-20 închistate în muşchi.
ani sau chiar mai mult) se explică prin
încetinirea proceselor metabolice (hipobioză). Când se consumă carnea de porc
ce conţin larvele închistate, acestea ajung în intestin unde se maturizează în 2-3
zile iar femelele fecundate trec în vasele limfatice şi depun („nasc”) un număr
mare de larve care prin torentul sangvin migrează în organele active; muşchi
maseteri, diafragmă, muşchi intercostali, unde consumă fibrele musculare, cresc
şi apoi se închistează rămânând aşa până la moartea gazdei. Boala se numeşte
trichinoză şi este o boală care netratată poate fi mortală.
Ancylostoma duodenale – adultul măsoară 1-2 cm şi trăieşte în intestinul sub-
ţire la om; atacă mucoasa şi poate produce hemoragii urmate de anemii grave.
Pentru dezvoltare, ouăle au nevoie de mediu umed şi de un interval termic cu-
prins între 14-37oC. Acest mediu este întâlnit de exemplu, în galeriile minelor
din regiunile tropicale. Din ouă ies larvele, care venind în contact cu pielea omu-
lui, pătrund în corp iar pe cale sangvină invadează plămânii, apoi esofagul şi
intestinul. Se estimează că 60 milioane de oameni din Asia sunt infestaţi de acest
parazit.
Parascaris equorum – parazitează în intestinul gros la cal; Ascaris suum – la

porc, Toxocara canis – la căţeii tineri. Circuitul paraziţilor este identic cu cel de la
Ascaris lumbricoides. Ascaridele se hrănesc cu conţinutul intestinului gazdei şi
de aceea produc antienzime cu rol de inhibiţie a enzimelor digestive ale gazdei.
Trichuris vulpis – (tricocefalul) parazitează în intestinul subţire şi cecum la
carnasiere, boala se numeşte tricocefaloză;
Formele parazite se întâlnesc atât la animale cât şi la plante. Se pot întâlni
toate modalităţile de parazitism, cu excepţia ectoparazitismului la animale.
Formele care parazitează pe animale au gazde intermediare nevertebrate (în
particular artropodele) dar şi diferite clase de vertebrate. Localizarea parazitului
poate fi în ţesuturi, cavităţile unor organe (tub digestiv), în celom sau în sânge.
Aproximativ 40 specii pot parazita omul. Multe specii practică anaerobioza (prin
fermentarea glicogenului în CO2 şi acizi graşi, aceştia din urmă asociindu-se cu
glicerolul pentru a forma lipidele. Se cunosc cicluri de dezvoltare cu o singură
gazdă intermediară (monoxene), unele având nevoie de 2 gazde intermediare.
Formele parazite pe plante sunt deasemenea bine studiate în măsura în care
acţiunea lor poate prejudicia culturile alimentare (fitoparaziţi): ex.: Anguina tri-
tici (nematodul grâului) – atacă spicul şi consumă conţinutul boabelor; Hetero-
dera – parazitează rădăcinile sfeclei de zahăr, castraveţilor, tomatelor.
Ditylenchus dipsaci – nematodul tulpinilor de ceapă şi al bulbilor de usturoi.
Filariile sunt filiforme şi foarte lungi: Wuchereria bancrofti – răspândită în
regiunile tropicale. Adulţii trăiesc în ţesutul conjunctiv subcutanat la om şi în va-
sele limfatice iar microfilariile (embrionii) trăiesc noaptea în sângele periferic şi
ziua în vasele pulmonare; periodicitatea este legată de biologia gazdei interme-
diare şi vectoare – ţânţarii hematofagi (Anopheles). Ţânţarii, odată cu sângele,
iau şi microfilariile pe care le transmit altei persoane. Boala se numeşte elefan-
tiază – umflături enorme ale mâinilor şi picioarelor şi scrotului care ulcerează.
Dracunculus medinensis (filaria de Medina) – parazit la om în ţările tropica-
le; femela depune direct larve în apă care sunt înghiţite de un copepod – Cyclops
unde îşi continuă dezvoltarea. Dacă omul bea odată cu apa aceste copepode, lar-
vele ajung în intestin, apoi se localizează subcutan la om, mai ales pe mâini şi pi-
cioare, ajung la completa dezvoltare şi femelele încep să depună larve. Boala se
numeşte dracunculoză – femelele localizate sub piele pot ajunge până la 1,2 m
lungime.
Onchocerca volvulus – produce în Africa tumori subcutanate sau oculare;
vector este un dipter hematofag.
Loa loa parazitează la nivelul ochiului infiltrându-se sub conjunctivă; nu se
extrage decât chirurgical.
Clasa Nematomorpha (Gordiacea)

Cuprinde specii care au corpul subţire şi lung. Ex.: Gordius aquaticus, mă-
soară 0,5-1,5 m şi are corpul acoperit de cuticulă. Adulţii trăiesc liber în apele
dulci iar larvele sunt endoparazite mai ales la artropode. Adulţii stau încolăciţi
pe plantele acvatice, amintind de nodul Gordian de unde denumirea de gor-
diacee.
Clasa Acanthocephala
Cuprinde specii parazite ca adulţi în intestin la vertebrate iar ca larve în
corpul artropodelor. Corpul este cilindric şi prezintă anterior o trompă retractilă
prevăzută cu ţepi. Majoritatea acantocefalilor parazitează la peşti, păsări şi ma-
mifere, foarte rar la om;
Ex.: Macracanthorhynchus hirudinaceus – este cel mai mare acantocefal –
masculul 14 cm, femela 65 cm; ca adult parazitează în intestinul subţire de la
porc; gazda intermediară este cărăbuşul de mai (Melolontha) ale cărui larve me-
lolontoide ingerează ouăle parazitului din mediul extern. Gazda definitivă este
porcul, care consumă larvele sau coleopterele adulte.
Clasa Rotatoria (Rotifera)

Cuprinde nematelminţi microscopici, cu corpul acoperit de o carapace cuticu-
lară nesegmentată. Majoritatea trăiesc în ape dulci şi se deplasează cu ajutorul
unui aparat rotator ciliat situat în partea anterioară a corpului. Asigură hrana peş-
tilor. Ex. Brachionus plicatilis.
Încrengătura Nemertini
Nemerţienii sunt cei mai evoluati viermi acelomaţi. Au corp cilindric sau tur-
tit dorso-ventral, cu lungimi de la câţiva mm până la 2-3 cm. Caracteristica prin-
cipală este prezenţa unei trompe exertile.
CAPITOLUL VI
ÎNCRENGĂTURA ANNELIDA (VIERMI INELAŢI)
Această încrengătură reuneşte cca 7.000 specii cu aspect tipic de „vierme”.

Corpul este alungit în majoritatea cazurilor, turtit dorso-ventral (lipitoare) , mai
rar cilindric (râmă). Anelidele trăiesc în mediul acvatic, dulcicol şi marin, în sub-
teran şi în locuri umede.
Caractere generale
Anelidele sunt metazoare triploblastice celomate, protostomieni şi cu simetrie
bilaterală: c e l o m a t e pentru că mezodermul formează vezicule închise, al că-
ror ansamblu constituie celomul sau cavitatea generală a corpului; p r o t o s t o -
m i e n i pentru că blastoporul gastrulei coincide cu gura şi nu va da niciodată
direct anusul la animalul adult.
Anelidele au un nivel de organizare superior celorlalţi viermi şi reprezintă un
nod în evoluţia nevertebratelor datorită apariţiei unor c a r a c t e r e n o i:
M e t a m e r i a – împărţirea corpului în inele sau metamere, prezentă în struc-
tura externă dar şi în cea internă, prin repetarea unor organe în fiecare segment
(fig. 25); segmentele poartă la majoritatea speciilor nişte peri chitinoşi numiţi
cheţi, infipţi direct în tegument sau în nişte expansiuni laterale numite parapode
care nu sunt altceva decât nişte picioare primitive (fig. 26).
Cavitatea generală secundară (celomul) se repetă în fiecare segment
Aparatul cir-
c u l a t o r este re-
prezentat printr-un
sistem închis de va-
se: un vas dorsal,
un vas ventral şi va-
se inelare metame-
rice (fig. 25); sân-
gele este de culoare
roşie, conţine pig-
Fig. 25. Metameria la un anelid menţi respiratori
ÎNCRENGĂTURA ANNELIDA (VIERMI INELAŢI) 57
(hemoglobină), dizolvaţi în plasmă; sângele circulă de la partea posterioară spre

cea anterioară prin vasul dorsal şi invers, prin vasul ventral;
Apariţia orga-
nelor de respira-
ţ i e – branhii la forme-
le acvatice;
Apariţia meta-
n e f r i d i i l o r – orga-
ne tubulare deschise la
ambele capete (porii
excretori spre exterior
şi pavilioanele vibratile
spre cavitatea generală)
Fig. 26. Secţiune transversală printr-un anelid (Nereis).
dispuse segmentar, câte
o pereche în fiecare segment (fig. 27).
Extremitatea anterioară a nefridiei
se deschide în celomul metamerului
precedent printr-un orificiu ciliat sau
nefrostom. Acesta se prelungeşte cu un
tub care traversează peretele dintre do-
uă metamere, având un traseu întorto-
cheat şi se deschide la exterior prin-
tr-un n e f r i d i o p o r. Tubul nefridian Fig. 27. Metanefridie – râmă
prezintă mai multe segmente distincte
prin diferenţierea specializării celulelor componente; porţiunea distală se termină
cu o vezică.
A p a r a t u l d i g e s t i v se întinde între orificiile bucal şi anal, cu adaptări la
natura hranei: tiflosolis la Oligochete şi diverticule la Hirudinee.
S i s t e m u l n e r v o s este ganglionar de tip scalariform: ganglioni cere-
broizi (supraesofagieni) şi un lanţ ganglionar ventral (câte o pereche de gan-
glioni în fiecare segment); ganglionii perechi sunt legaţi prin comisuri la nivelul
metamerului iar cei din segmentele vecine prin conective formând astfel o catenă
sau un lanţ (fig. 25). Inelul periesofagian leagă ganglionii cerebroizi de prima
pereche de ganglioni ventrali.
M u s c u l a t u r a este dispusă în două pături: una circulară (prin contracţie
corpul se lungeşte) şi alta longitudinală dispusă în benzi care scurtează corpul;
împreună cu epiteliul ectodermic formează învelişul musculo-cutaneu.
O r g a n e l e d e s i m ţ sunt rudimentare şi reprezentate prin celule sen-
zoriale şi terminaţii nervoase în tegument, mai ales pe tentacule, ciri etc. Ochii
există la speciile pelagice şi răpitoare.
Sunt animale hermafrodite, mai rar unisexuate; în dezvoltarea lor apare l a r -

v a t r o c o f o r ă (fig. 28) adaptată la viaţa pelagică, asemănătoare ca structură
cu larva moluştelor marine ceea ce demonstrează înrudirea lor.
Clasele principale ale acestei în-

crengături sunt:
Clasa Polychaeta – parapode bine

dezvoltate şi numeroşi cheţi;
Clasa Oligochaeta – cheţi puţini;
Clasa Achaeta (Hirudinea) – lip-
sesc cheţii, prezintă ventuze – anelide
Fig. 28. Larva trocoforă a Anelidelor ectoparazite.
Clasa Polichaeta
Caracterizare
Polichetele sunt cel mai mare şi mai vechi grup de anelide. Se cunosc aproxi-
mativ 10.000 de specii din care cca 3.000 sunt marine. Sunt foarte importante în
lanţul trofic, unele specii fiind consumatori primari, iar altele constituie hrană
pentru alte animale. Dimensiunile lor variază după specie între 2 mm şi 30 cm.
Cuprinde forme exclusiv marine, unele bentonice, altele pelagiale.
Corpul este format din numeroase segmente care poartă expansiuni tegumen-
tare laterale sau apendice nearticulate numite parapode. Aceste parapode sunt
evaginaţii ale peretelui
corpului în care pătrunde
celomul şi care servesc
la mişcare, în parapode
fiind înfipţi numeroşi
cheţi (fig. 26). Filogene-
tic, apariţia acestor apen-
dici cu rol în locomoţie,
constituie începutul for-
mării picioarelor care se a b
vor perfecţiona la artro- Fig. 29. Regiunea anterioară a corpului la Nereis:
pode. Speciile răpitoare a – trompă invaginată; b – trompă devaginată.
au faringele înarmat cu mandibule chitinoase care poate fi proiectat în afară ca o

trompă (fig. 29).
R e s p i r a ţ i a poate fi cutanat aerobă prin tegumentul puternic vascularizat
sau branhială la unele, branhiile fiind situate la baza parapodelor.
R e p r o d u c e r e a : sexele sunt separate, fecundaţia este externă, elementele
sexuale fiind eliminate în apă; din oul fecundat se formează larva trocoforă
caracteristică, dotată cu: peri senzoriali în vârf; 2 coroane de cili vibratili cu care
înoată activ, o gură dispusă lateral şi un anus posterior. Larva se lungeşte puţin
câte puţin şi segmentele apar între regiunea anterioară (viitor prostomium) şi
regiunea posterioară (viitor pigidium).
Odată cu atingerea maturităţii sexuale, corpul se diferenţiază în 2 regiuni:
a) una anterioară care nu formează produse sexuale, poartă numele de proto-
stomium sau lobul cefalic situat înaintea orificiului bucal şi adăposteşte ganglio-
nii cerebroizi subesofagieni şi organele de simţ: 4 perechi de ochi; o pereche de
palpi; o pereche de antene şi 4 perechi de ciri tentaculari (fig. 29);
b) una posterioară – în segmentele ei se formează glandele genitale; parapo-
dele acestei regiuni se lăţesc şi formează apendice înotătoare iar viermele trece
la viaţa pelagică;
c) pigidium-ul este ultima regiune a corpului mai îngustată; ca şi protosto-
miul este lipsit de celom; pe faţa sa ventrală se deschide orificiul anal pe laturile
căruia se găsesc 2 ciri anali lungi (ciri pigidiali).
R e p r e z e n t a n t : Nereis diversicolor.
Este o formă comună, de fund (bentonică), răpitoare, prezentă şi în Marea Nea-
gră şi în lacurile de pe litoralul ei, pe sub pietre şi pe fundurile cu alge (fig. 30).
Fig. 30. Nereis diversicolor.
Clasa Oligochaeta
Caracterizare
Oligochetele sunt anelide clitelate, la care metameria externă şi
internă sunt evidente. Nu au parapode, cu excepţia Fam. Branchiob-
dellidae. Sunt hermafrodite, având testiculele plasate înaintea ova-
relor. Clitelul apare la maturitatea sexuală. El secretă coconul în
care sunt depuse ouăle şi se dezvoltă embrionul. Majoritatea specii-
lor sunt terestre (tericole), multe de apă dulce (limnicole) şi mai rar
marine. Dimensiunile variază de la câţiva mm lungime până la râ-
mele gigantice din regiunile tropicale cu lungimi de peste 2 metri (Megascoli-
des).
Oligochetele sunt în general colo-

rate fie datorită pigmenţilor din tegu-
ment fie culorii sângelui sau conţinu-
tului tubului digestiv. Multe specii ac-
vatice sunt transparente şi puţin colo-
rate.
Reprezentant: Lumbricus terestris
– râma (fig. 31).
T e g u m e n t u l este umed datori-
tă secreţiei glandelor mucoase şi pu-
ternic vascularizat adaptat respiraţiei
cutanate.
M u s c u l a t u r a este formată din-
tr-o pătură circulară şi din benzi lon-
gitudinale împreună cu cheţii asigură
deplasarea.
S i s t e m u l n e r v o s este mai
puţin dezvoltat decât la polichete da-
torită lipsei organelor de simţ cefalice
şi a parapodelor.
A p a r a t u l d i g e s t i v adaptat
la natura hranei (substanţe organice în
putrefacţie luate din sol sau mâl) se
caracterizează printr-un grad mai ma-
Fig. 31. Râma – regiunea anterioară,
re de diferenţiere (în special la forme-
faţa ventrală. le care trăiesc în sol); la majoritatea
oligochetelor, intestinul prezintă pe
partea dorsală un şanţ în lu-
menul intestinal care poartă
numele de t i f l o s o l i s ce
măreşte suprafaţa de diges-
tie şi absorbţie (fig. 32).
Aparatului cir-
c u l a t o r închis îi sunt
caracteristice vasele inelare
care înconjoară esofagul, au
lumenul mai larg, pereţii
mai musculoşi, contribuind
prin contracţia lor ritmică la Fig. 32. Secţiune transversală prin râmă.
mişcarea sângelui de unde numele de „inimi” sau inele pulsatile.

Oligochetele sunt hermafrodite, cu organele genitale situate în regiunea ante-
rioară a corpului. Fecundaţia este încrucişată (testiculele plasate înaintea ovare-
lor), prin schimb de elemente sexuale mascule. Dezvoltarea are loc fără meta-
morfoze, într-un „cocon” provenit din întărirea manşonului, desprins din regiu-
nea clitelum-ului.
Î n m u l ţ i r e : în timpul acuplării, cele două râme unite prin manşonul secre-
tat de clitelum se plasează „cap/coadă”, atingându-se prin feţele lor ventrale.
Sperma emisă de fiecare din ele prin orificiile mascule se prelinge de-a lungul
crestelor sexuale până la nivelul clitelumului, apoi umple receptaculele seminale
ale partenerului. Ulterior, cele două râme se separă, fiecare din ele depune ovule
în manşon, apoi le fecundează cu spermatozoizii înmagazinaţi în receptaculele
seminale. În final, râma abandonează în pământ coconul, care conţine ouăle. În
interiorul coconului embrionii se mănâncă unii pe alţii, astfel în final va rezulta
un singur individ lung de aproximativ 1 cm (fig. 33).
Râma trăieşte în galerii
subterane pe care le sapă sin-
gură, înghiţind pământul, şi
din care iese la suprafaţă
noaptea sau pe timp ploios.
Fuge de uscăciune deoarece
respiraţia prin piele necesită
atmosferă umedă. Fig. 33. Acuplarea la râmă.
Corpul, cilindric, mai as-
cuţit la capătul anterior poartă câte 8 peri (cheţi) rigizi pe fiecare segment, în-
doiţi înapoi şi dispuşi perechi, cu rol în locomoţie (rol pasiv, pentru că împiedică
alunecarea corpului înapoi).
Tegumentul deosebit de sensibil, simte: variaţiile termice (iarna se afundă pâ-
nă la 2 m în sol), de umiditate,vibraţiile solului.
Hrana constă în resturi organice din pământul înghiţit, a căror aciditate o neu-
tralizează prin secreţiile glandelor calcaroase (fig. 32). Preferă soluri humice, bo-
gate în substanţe organice.
I m p o r t a n ţ a . Au fost numite de către Darwin „pluguri biologice” deoarece
afânează solul contribuind la formarea humusului prin săpare de galerii. Astfel,
înlesnesc pătrunderea apei şi aerului; pământul afânat oferă condiţii mai bune de
viaţă bacteriilor aerobe, intensificând acţiunea de mineralizare a solului. Se
apreciază că în primii 30 cm adâncime ai unui hectar pot vieţui 25 tone de
organisme specifice, dintre care râmele pot reprezenta 50-75%, acestea ingerând
şi scoţând la suprafaţă 18-40 tone/ha de sol.
Clasa Hirudinea (Achaeta)

Cuprinde lipitorile, legate filogenetic de oligochete dar prezentând adaptări la
mediul de viaţă ectoparazitar. Majoritatea formelor trăiesc în ape dulci, hrănin-
du-se cu sângele animalelor vertebrate
R e p r e z e n t a n t : lipitoarea comună – Hirudo me-
dicinalis.
Hirudineele sunt anelide cu corpul turtit dorso-ven-
tral, de culoare verde-măslinie (protectoare), lipsit de
parapode şi de cheţi, motiv pentru care se mai numesc
achete. Corpul este segmentat, însă inelaţiei externe,
reprezentată de 101 inele nu îi corespunde segmentarea
internă – 34 segmente. Prezintă două ventuze, una buca-
lă şi alta posterioară (fig. 34).
Mişcarea foarte activă de înot şi de târâre este asigu-
rată de musculatura bine dezvoltată.
Cavitatea generală este redusă la lacune datorită ţe-
sutului parenchimatos care o umple, substituind vasele
de sânge.
Fig. 34. Lipitoarea T u b u l d i g e s t i v prezintă o serie de adaptări
(faţă ventrală). consecinţă a ectoparazitismului:
a) gura – înconjurată de ventuza bucală este înarmată
cu 3 fălci chitinoase cu margini fin dinţate (până la 100 de dinţi) cu ajutorul
cărora taie pielea victimei în forma literei „Y” întors (fig. 35);
b) printre dinţi se des-
chid numeroase canale ale
glandelor salivare a căror
secreţie conţine hirudina,
substanţă anticoagulantă;
c) faringele musculos,
funcţionează ca o pompă
aspiratoare;
d) stomacul prezintă 11
perechi de diverticule latera-
le (cecumuri) adaptate pentru
înmagazinarea unei mari can-
tităţi de sânge (pe seama aces-
tei rezerve poate trăi 2 ani). Fig. 35. Aparatul digestiv (plan şi profil) la lipitoare.
Î n m u l ţ i r e a . Sunt animale hermafrodite, indivizii se împerechează, ouăle

sunt depuse în cocon, unde se dezvoltă lipitorile fără metamorfoză.
Clasificarea anelidelor
C l a s a P o l i c h a e t a : forme marine, cu dezvoltare directă, larva înotătoa-
re trocoforă.
Subcl. Errantia (polichete erante – mobile, înotătoare, răpitoare): Nereis, Eu-
nice, Aphrodite.
Subcl. Sedentaria – microfage, trăiesc adesea în tuburi calcaroase: Arenicola.
C l a s a O l i g o c h a e t a : Tericole: râma Lumbricus terestris.
Megascolides australis (3 m).
Limicole: în mâlul apelor dulci: Tubifex tubifex – Viermele de mâl.
Clasa Achaeta:
1: lipitori cu maxile: Hirudo medicinalis.
2: lipitori cu trompă: Piscicola geometra – parazit pe peşti.
CAPITOLUL VII
ÎNCRENGĂTURA MOLLUSCA (MOLUŞTE)

(mollis = moale)
Caractere generale
Moluştele sunt metazoare cu simetrie bilaterală uneori profund modificată
printr-o torsiune a corpului. Pot fi marine, dulcicole şi terestre.
Sunt animale cu corpul moale, de aici şi denumirea încrengăturii. Multe mo-
luşte sunt cunoscute cu numele de melci, scoici, sepii caracatiţe. Corpul neseg-
mentat, prezintă în general trei regiuni distincte (fig. 36):
C a p u l – care poartă: gură şi organe senzoriale (ochi, tentacule).
P i c i o r u l – masă musculară ventrală de formă variabilă ce serveşte la loco-
moţie.
M a s a v i s c e r a l ă – care cuprinde majoritatea organelor; masa viscerală
este învelită de un pliu cutanat care poartă numele de manta şi care secretă
cochilia calcaroasă.
C o c h i l i a sau s c o i c a
este o formaţiune dură, calca-
roasă. Are rol în protecţia ani-
malului în special a masei vis-
cerale precum şi rol scheletic.
Forma şi gradul de dezvoltare
al cochiliei diferă de la un
grup la altul.
Fig. 36. Secţiune schematică printr-o moluscă. Din punct de vedere chi-
mic, cochilia este formată din-
tr-o substanţă organică numită conchiolină şi din carbonat de calciu sub formă
cristalină. În grosimea ei se disting trei pături:
a) periostracum (externă);
b) ostracum (mijlocie);
c) hipostracum (internă).
Acestă cochilie poate avea forme foarte variate, uneori lipsind, de multe ori
univalvă (o singură piesă) sau bivalvă (două părţi).
ÎNCRENGĂTURA MOLLUSCA (MOLUŞTE) 65
C o c h i l i a este secretată de manta. Mantaua este formată din unul sau două
pliuri care provin din peretele corpului. Ea îndeplineşte funcţiile de protecţie a
corpului şi de organ respirator.
Între marginea liberă a mantalei şi corp se observă un spaţiu mai mult sau
mai puţin descoperit numit cavitate paleală care adăposteşte anusul, branhiile,
orificiile excretoare şi genitale.
C e l o m u l este redus la un pericard în jurul inimii şi a glandelor genitale iar
în rest cavitatea corpului este plină cu parenchim.
S i s t e m u l n e r v o s ganglionar moluscoid, alcătuit din ganglioni cere-
broizi, pedioşi şi viscerali.
T u b u l d i g e s t i v este complet, cu glande digestive (glande salivare şi he-
patopancreas). Planşeul faringelui poartă cu excepţia lamelibranhiatelor un organ
masticator chitinos prevăzut cu numeroşi dinţi minusculi denumit radulă (carac-
teristic moluştelor).
A p a r a t u l c i r c u l a t o r comportă o parte vasculară (vase de sânge) şi o
parte lacunară. Inima este situată dorsal, vecină cu rectul, este alcătuită din două
auricule în care ajunge sânge arterial de la branhii şi un ventricul din care pleacă
sânge în aorta dorsală. Sângele conţine în stare dizolvată un pigment respirator
pe bază de cupru-hemocianina.
R e s p i r a ţ i a poate fi branhială-caz în care branhiile sunt găzduite în cavi-
tatea paleală sau pulmonară atunci când, cavitatea paleală joacă rol de plămân.
A p a r a t u l e x c r e t o r este reprezentat de nefridii modificate, care se des-
chid cu un capăt în pericard iar cu celălalt în cavitatea paleală.
R e p r o d u c e r e a se caracterizează prin existenţa sexelor separate (puţine
sunt hermafrodite). Dezvoltarea poate fi directă, alteori indirectă-caractererizată
prin existenţa unei larve ciliate înotătoare numită larvă veligeră asemănătoare cu
larva trocoforă a polichetelor (vezi fig. 28). Segmentarea oului este de tip spiral,
ca la anelide.
Clasificare
Subîncrengătura Amphineura
Clase: Polyplacophora, Monoplacophora şi Aplacophora
Subîncrengătura Conchifera
Clasa Gasteropoda
Clasa Lamellibranchiata
Clasa Cephalopoda
Subîncrengătura Amphineura. Clasa Polyplacophora

Poliplacoforele sunt moluşte
cu caractere primitive (fig. 37),
forme exclusiv marine, cu corp
oval, fixat cu piciorul în formă
de talpă; prezintă dorsal plăcile
cochiliei (8 plăci cornoase) im-
bricate (care se acoperă parţial
ca olanele de pe casă). Apare un
a b
început de manta şi de cameră
Fig. 37. Chiton: a – faţă dorsală; b – faţă ventrală. paleală. Reprezentant: Chiton.
Subîncrengătura Conchifera. Clasa Gasteropoda

(gaster = pântec, abdomen; podos = picior)
Cuprinde moluşte la care simetria bilaterală a suferit o alterare datorită unei

răsuciri de 180o a masei viscerale faţă de restul corpului (sunt asimetrice) (fig.
38).
Mediul de viaţă al melcilor este reprezentat pentru majoritatea speciilor, de
mări, ape dulci şi mediul terestru.
Modifcările care se pro-
duc în cursul dezvoltării ani-
malului sunt:
O flexiune a corpului care
pliază tubul digestiv în forma
literei „U” şi apropie anusul
de gură.
O torsiune a masei vis-
cerale de 180o către dreapta,
care aduce orificiul cavităţii
paleale spre dreapta sau spre
înainte.
Rularea masei viscerale
se face în acelaşi sens ca şi
torsiunea şi prezintă mai Fig. 38. Schema torsiunii masei viscerale
multe spire. la Gasteropode.
C o c h i l i a este în general univalvă şi spiralată (tub lung, învârtit în jurul co-

lumelei), dar poate fi şi conică, iar la Limax este redusă la o mică placă situată
dorsal. Când este răsucită de la stânga la dreapta se numeşte dextră, iar de la
dreapta la stânga – senestră. Vârful cochiliei se numeşte apex. Dacă spirele nu se
acoperă între ele se numeşte cochilie evolută (melcul de livadă: Helix pomatia)
iar dacă se acope-
ră se numeşte in-
volută (Cypraea
tigris). Deschide-
rea cochiliei se
numeşte peristom
iar spirele cochi-
liei se învârtesc în
jurul unui ax nu- a b
mit columelă (fig. Fig. 39. Cochilie de melc: a – văzută din faţă; b – secţiune.
39).
R e s p i r a ţ i a este branhială sau pulmonară.
R e p r e z e n t a n t : Helix pomatia – melcul de livadă (fig. 40).
Fig. 40. Organizarea generală la melc.
Strict vegetarian, melcul consumă în special frunze şi muguri de plante tine-

re. Trăieşte în locuri umede şi secretă la suprafaţa corpului un mucus vâscos care
îl protejează de deshidratare şi îi ajută deplasarea. În caz de secetă prelungită sau
iarna, se închide în cochilie şi secretă un opercul (o închidere fină de mucus
impregnat cu calcar). Corpul este alcătuit din trei părţi evidente: cap, picior şi
masă viscerală.
C a p u l este bine diferenţiat, pe partea ventrală se găseşte orificiul bucal iar
pe partea dorsală a capului se găsesc tentaculele în vârful cărora sunt plasaţi
ochii.
P i c i o r u l este dezvoltat, musculos, are formă de talpă.
M a s a v i s c e r a l ă este bine dezvoltată şi are forma unui con răsucit în
spirală, situată deasupra piciorului, este acoperită de manta şi cochilie.
S i s t e m u l r e s p i r a t o r . Melcul de livadă fiind adaptat la viaţa terestră
are o respiraţie pulmonară (cavitatea paleală însăşi).
S i s t e m u l c i r c u l a t o r este deschis, format dintr-o inimă înconjurată de
un pericard, situată între plămân şi organului Bojanus (organ excretor). Inima
este formată dintr-un auricul şi un ventricul. De la ventricul pleacă aorta care se
bifurcă în aorta cefalică şi aorta viscerală de unde sângele trece în lacunele de la
nivelul organelor. Sângele venos ajunge în plămân printr-o reţea de vase la nive-
lul căreia are loc oxigenarea.
S i s t e m u l e x c r e t o r este reprezentat printr-un singur rinichi numit orga-
nul lui Bojanus care este o metanefridie modificată.
S i s t e m u l d i g e s t i v cuprinde orificiul bucal mărginit de trei buze, urmat
de un faringe musculos în planşeul căruia se găseşte radula, prevăzută cu nume-
roşi dinţi care servesc la tăierea şi mestecarea hranei.
Faringele se continuă cu esofagul la nivelul căruia se găsesc două glande sali-
vare. După esofag urmează stomacul în care se deschid două canale hepatopan-
creatice.
Urmează intestinul mediu care descrie două curburi în interiorul masei visce-
rale, după care se reîntoarce anterior printr-o porţiune mai groasă-rectul şi se
deschide la exterior prin orificiul anal.
Hepatopancreasul este foarte dezvoltat, reprezintă cea mai mare parte a masei
viscerale, secreţia sa vărsându-se în intestinul mediu.
S i s t e m u l n e r v o s este reprezentat printr-un dublu inel periesofagian,
format dintr-o pereche de ganglioni cerebroizi situaţi deasupra esofagului şi o
masă ganglionară ventrală formată din ganglioni pedioşi, pleurali, parietali şi
viscerali.
S i s t e m u l r e p r o d u c ă t o r . Melcul este un animal hermafrodit. Indivizii
se împerechează între ei şi fac schimb de spermatozoizi. În perioada de repro-
ducere, câte doi indivizi se apropie unul de celălalt, cu regiunea în care se găseş-
te orificiul genital hermafrodit, situat la baza antenelor. Cu săgeata calcaroasă, se
excită reciproc şi cu ajutorul penisului introduc spermatoforul în atriul genital al
partenerului. Spermatoforul ajunge în receptaculul seminal, unde spermatozoizii
sunt puşi în libertate. De aici, spermatozoizii pătrund în punga copulatoare unde

ajung şi ovulele, după care are loc fecundaţia (fig. 41).
La majoritatea gasteropode-
lor fecundaţia este internă. Ouăle
trec în oviduct şi pe măsură ce
înaintează se înconjoară de un
înveliş albuminos şi de coajă
produse de glanda albuminopară
şi de epiteliul oviductului. Ouăle
sunt depuse în grămezi într-o
groapă săpată cu piciorul în sol.
Dezvoltarea la Helix este di-
rectă. La speciile marine, dez-
voltarea este cu metamorfoză,
din ou eclozează larva veligeră.
Clasificarea
gasteropodelor
Se face după structura apara-
tului respirator:
Subclasa Prosobranchia
(proso = înainte;
Fig. 41. Aparatul genital hermafrodit la melc.
branchia = branhie).
Prosobranchiatele sunt gasteropode primitive care au branhiile şi cavitatea
paleală situate înaintea masei viscerale datorită procesului de torsiune. Piciorul
este lăţit ca o talpă la speciile bentonice care se târăsc pe substrat sau sub formă
de lobi la cele pelagice care înoată. Pe partea posterioară a piciorului se fixează
operculul, care închide peristomul când animalul se retrage în cochilie. Majorita-
tea trăieşte în mediu marin, excepţional dulcicole sau terestre.
Exemple:
Patella pontica – în zona litorală bogată în alge, Marea Neagră; cochilia se
aseamănă cu o pălărie chinezească;
Gibulla divaricata – până la –40 m în Marea Neagră; este o specie cu cochi-
lie conică, sidefată;
Murex brandaris – din glanda hipobranhială se extrăgea în antichitate purpu-
ra, de culoare roşie folosită la vopsitul stofelor; cochilia este prevăzută cu spini,
trăieşte în Oceanul Atlantic şi Marea Mediterană;
Rapana tomasiana – trăieşte şi în Marea Neagră în bancurile de midii cu care

se hrăneşte, la adâncimi de 2-50 m; este o specie răpitoare;
Cypraea tigris (ghiocul) – cochilie cu aspect de porţelan alb, tigrat pe partea
dorsală; Oceanul Indian;
Nassa reticulata – Marea Neagră, multe aruncate la ţărmul românesc;
Paludina vivipara – trăieşte în apele dulci (bălţile Dunării) şi depune pui vii;
Buccinum undatum – specie răpitoare, trăieşte în în nisip sau în mâl, până la
–100 m în Oceanul Atlantic, Marea Nordului
Subclasa Opistobranchiata
(opisten = în urmă)
Sunt gasteropode la care s-a produs un proces de detorsiune cu 90o. Cavitatea
paleală şi branhia s-au deplasat în partea dreaptă. Are loc o reducere a cochiliei
până la dispariţie. Cel mai important ordin al acestei clase este Nudibranchiata.
Subclasa Pulmonata
Sunt gasteropode adaptate la viaţa terestră, unele adaptate secundar la mediul
acvatic; respiră prin plămân, care este o porţiune de manta puternic vasculariza-
tă; cochilia este spirală şi poate lipsi; sunt hermafrodite. Cavitatea paleală comu-
nică cu exteriorul prin pneumostom. La majoritatea speciilor, cochilia este bine
dezvoltată.
Exemple:
Lymnaea stagnalis – melcul de mâl, trăieşte în bălţi şi lacuri bogate în veget-
aţie, urcă până la 1700 m altitudine, specie comună în România; cochilia este
înaltă, cu vârful ascuţit;
Planorbis corneus – în ape stătătoare în zonele de câmpie; cochilie plan spi-
ralată, senestră;
Helix pomatia – melcul de livadă, dăunător în grădinile de zarzavat şi legume;
Zebrina dendrida – este gazdă intermediară pentru viermele de gălbează;
Limax cinereo niger – cochilie redusă la un scut rugos, răspândit în zonele
montane.
Clasa Lamelibranchiata
(lamella = lamă; branchia = branhie)
Se mai numesc şi: Bivalve, deoarece au cochilia formată din două valve;
Acefale, deoarece nu au cap; Pelecipode, deoarece piciorul acestor moluşte are
formă de topor. Sunt moluşte adesea fixate cu simetrie bilaterală.
Tegumentul formează pe fiecare latură a corpului un pliu numit manta care

secretă o cochilie calcaroasă alcătuită din două valve (bivalve).
Branhiile sunt situate în cavitatea paleală, sunt lamelare şi de aici le vine şi
denumirea. Valvele se articulează între ele prin ligament (Anodonta) sau cu aju-
torul dentiţiei.
Cochilia se închide cu ajutorul a doi muşchi adductori (anterior şi posterior),
care prin contracţie apropie valvele. Muşchiul anterior se reduce (Mytilus) sau
dispare (Ostrea, Pecten). Antagonistul adductorilor este retractorul, care înde-
părtează valvele. Cele două valve sunt legate între ele pe partea dorsală prin in-
termediul unui ligament şi a dinţilor. Dinţii se găsesc pe marginea superioară a
valvelor, în zona denumită platou cardinal. Ei servesc la o mai bună fixare a val-
velor. Forma, numărul şi poziţia dinţilor diferă de la un grup la altul şi de la o
specie la alta, fiind folosite în taxonomie. Pe partea externă a valvelor se observă
o ridicătură numită umbone iar în jurul ei există numeroase striuri de creştere cu
dispoziţie concentrică. Pe faţa internă a valvelor, care sunt sidefate se observă
nişte zone numite impresii, locul de inserţie al muşchilor: adductori anteriori şi
posteriori, muşchii retractori şi protractori ai piciorului şi impresia paleală (locul
de inserţie a mantalei).
Unele specii de lamelibranhiate produc perle, formaţiuni sferice sidefate. Per-
lele sunt produse între cochilie şi manta sau în interiorul mantalei, prin prezenţa
unui corp străin (grăunte de nisip, larvă de vierme parazit) care este puţin câte
puţin înconjurat de o pătură sidefată secretată de manta. Perlele fine sunt formate
de stridiile perliere din mările tropicale. Japonezii produc artificial perlele de
cultură, grefând într-o stridie un fragment din mantaua altui individ ce conţine o
mică sferă de sidef (fig. 42).
O r g a n e l e d e s i m ţ sunt slab
dezvoltate.
Scoicile sunt marine şi de apă dulce,
trăind pe fundurile mâloase sau nisipoa-
se (bentonice).
Reprezentant: Anodonta cygnaea
(scoica de baltă sau de lac) (fig. 43).
Trăieşte în apă dulce pe fundurile Fig. 42. Schema formării unei perle.
mâloase ale lacurilor, bălţilor şi iazuri-
lor sau cursuri de apă lente, mai ales în zonele de şes. Poate atinge 20 cm şi 600
grame, fiind una dintre cele mai mari din fauna noastră.
C o r p u l este turtit lateral, acoperit de două valve simetrice articulate dorsal
pe o porţiune numită ţâţână printr-un ligament elastic extern format din conchio-
lină. Închiderea este un proces activ iar deschiderea este pasivă (scoicile moarte
au valvele îndepărtate). Ţâţâna este lipsită de dinţi (de unde rezultă şi numele de
Anodonta). La animalul viu, valvele sunt închise, lăsând un spaţiu îngust, ante-
rior prin care iese piciorul şi posterior o deschidere prin care sunt scoase sifoa-
nele, cloacal şi branhial.
Fig. 43. Schema organizării interne la Anodonta.
Anodonta este un animal microfag, care crează graţie cililor vibratili ai man-
talei, ai branhiilor şi palpilor, un curent de apă ce antrenează spre gură particule
alimentare variate.
S i s t e m u l n e r v o s este format din ganglioni cerebroizi, pedioşi, viscerali
şi paleali.
O r g a n e l e d e s i m ţ s-au redus datorită dezvoltării excesive a cochiliei şi
modului de viaţă: nutriţie microfagă şi deplasare redusă.
S i s t e m u l d i g e s t i v . Orificiul bucal poartă doi palpi labiali acoperiţi de
un epiteliu ciliat. Nutriţia microfagă, a dus la dispariţia faringelui, radulei şi
glandelor salivare. Esofagul este scurt, stomacul larg, intestinul formează mai
multe anse în picior, urcă în regiunea dorsală unde străbate pericardul, trece pes-
te muşchiul adductor posterior şi de deschide în cavitatea cloacală. Hepatopan-
creasul este dezvoltat şi înconjoară stomacul de jur împrejur.
S i s t e m u l r e s p i r a t o r este format din două branhii situate de o parte şi
de cealaltă a corpului.
S i s t e m u l c i r c u l a t o r . Inima se găseşte situată în pericard şi este for-
mată dintr-un ventricul şi două auricule. Ventriculul înconjoară ca un manşon in-
testinul posterior care străbate pericardul.
S i s t e m u l e x c r e t o r este format din două organe Bojanus (rinichi) aşe-

zate simetric sub pericard, care se deschid la exterior prin orificiile excretoare în
camera cloacală.
S i s t e m u l r e p r o d u c ă t o r . Sexele sunt separate; spermatozoizii emişi
de mascul sunt eliberaţi în apă şi sunt antrenaţi apoi de curentul de apă în cavita-
tea paleală a femelei unde fecundează ovulele. Ouăle astfel formate (400.000/fe-
melă) sunt incubate în lamelele branhiale externe. Larvele care ies din ou sunt de
tip particular şi poartă numele de glochidium. Aceasta, pentru a-şi continua evo-
luţia trebuie să se fixeze pe branhiile sau înotătoarele unui peşte cu ajutorului
unei glande bisogene şi al unui filament larvar lipicios unde se închistează şi îşi
continuă dezvoltarea. După 3-10 săptămâni, din chist iese o scoică de 5-8 mm.
Clasificarea lamelibranhiatelor
(după structura branhiilor)
Ordinul Filibranchia
(filum = filament; branchia = branhie)
Cuprinde bivalve cu branhii filamentoase:
Arca noae – până la 6000 m adâncime, în Atlantic, Marea Mediterană;
Mytilus galloprovincialis – midia; trăieşte în Marea Neagră în colonii care
formează bancuri; comestibilă;
Mytilus edulis – midia de Mediterană; comestibilă;
Ostrea edulis – stridia, Marea Mediterană, Marea Nordului; cea mai valoroa-
să specie comestibilă;
Ostrea taurica – stridia din Marea Neagră; comestibilă;
Pecten jacobeus – are cochilia rotundă; trăieşte în Marea Mediterană; comes-
tibilă.
Ordinul Eulamellibranchia
(eu = adevărat; lamella = lamă; branchia = branhie)
Sunt lamelibranhiate adevărate cu branhiile formate din câte două lame cu
structură complexă.
Branhiile sunt lamelare, formate din filamente unite prin punţi vasculare (la-
me ferestre). Exemple:
Unio pictorum – ape uşor curgătoare şi în lunca Dunării;
Dreissena polymorpha – se fixează prin bisus de obiectele submerse şi for-
mează asociaţii mari periculoase pentru conductele de apă, ambarcaţiuni şi con-
strucţiile hidroenergetice;
Anodnta cygnaea – scoica de râu;

Pholas dactylus – trăieşte şi în Marea Neagră, specie fosforescentă, sfrede-
leşte găuri în stâncă;
Teredo navalis – viermele de lemn (xilofagă), 20 cm, aspect viermiform, co-
chilia foarte redusă; corpul protejat de un tub calcaros pe care îl secretă anima-
lul. Trăieşte şi în Marea Neagră şi provoacă mari daune ambarcaţiunilor;
Petricola lithophaga – Marea Neagră, trăieşte în galerii săpate în stânci sau
argilă;
Solen marginatus – cuţitul de mare, la mică adâncime în Marea Neagră;
Mya arenaria – scoica albă, care s-a înmulţit excesiv în ultimile decenii şi în
Marea Neagră;
Margaritana margaritifera – scoica de perle de râu, trăieşte în râurile reci din
Caucaz, Urali şi Siberia.
Clasa Cephalopoda
Din această clasă fac parte sepiile şi caracatiţele. Sunt moluşte libere şi înotă-
toare, cu simetrie bilaterală. Piciorul s-a modificat, din partea anterioară s-au
format braţe sau tentacule, situate în regiunea capului iar partea posterioară a
piciorului a dat naştere la sifon sau pâlnia ventrală folosită la evacuarea apei din
cavitatea paleală.
Corpul este diferenţiat în două regiuni distincte: cap şi trunchi sau sacul
visceral. Simetria corpului este bilaterală. Toate speciile sunt marine.
R e p r e z e n t a n t : Sepia officinalis (fig. 44)
Este o moluscă car-
nivoră, răpitoare, care
se hrăneşte cu peşti şi
crustacee. Saliva ei are
acţiune paralizantă. Se-
pia are o cochilie rudi-
mentară internă, situată
pe faţa superioară a ani-
malului, acoperită de
manta. Ea este formată
dintr-o serie de pereţi
despărţitori, calcaroşi,
suparapuşi, delimitând
Fig. 44. Sepia – aspect exterior. loje cu rol hidrostatic.
M a n t a u a înconjoară complet masa viscerală de aceea, cochilia de formă

variabilă devine internă, exemplu „os” de sepie sau „pană” de calmar.
R e s p i r a ţ i a este branhială (două sau patru branhii). Ganglionii cerebroizi
sunt adăpostiţi într-un „craniu” cartilaginos.
O r g a n e l e d e s i m ţ sunt foarte bine dezvoltate, datorită vieţii active –
prădătoare – şi sunt reprezentate de ochi, statocişti, organe olfactive, gustative şi
tactile. Ochii sunt foarte perfecţionaţi, au o structură asemănătoare cu ochii de la
vertebrate.
T e g u m e n t u l conţine celule pigmentare denumite cromatofori, cu ajutorul
cărora se modifică culoarea corpului în raport de culoarea substratului (denumită
homocromie şi comandată nervos).
C a p u l este distinct, în mijloc se află orificiul bucal iar lateral se găsesc
ochii pedunculaţi. În jurul gurii sunt dispuse tentaculele în număr de 8. Tentacu-
lele sunt musculoase şi prezintă pe faţa internă numeroase ventuze care servesc
la fixarea de substrat sau pe corpul prăzii atunci când este prinsă.
T r u n c h i u l are formă ovală de sac, turtit dorso-ventral şi la unele specii
poate prezenta pe părţile laterale pliuri ale mantalei, numite înotătoare. Pe faţa
inferioară se deschide o fantă prin care apa pătrunde în cavitatea paleală şi o pâl-
nie sau sifon prin care apa este ex-
pulzată, mai mult sau mai puţin
violent, de unde rezultă locomoţia
prin reacţie. Pe peretele extern al
sifonului se găsesc două formaţiuni
numite butoni, corespunzător aces-
tora pe manta se găsesc două înfun-
dături, numite butoniere. Butonii şi
butonierele constituie un sistem de
închidere a cavităţii paleale, pentru
ca apa să poată fi evacuată doar
prin sifon, creîndu-se o forţă de re-
cul care împinge animalul în direc-
ţie opusă.
S i s t e m u l d i g e s t i v . Orifi-
ciul bucal este înconjurat de o buză
circulară externă şi una internă (fig.
45).
În faringe se găsesc două fălci
cornoase puternice („cioc de papa-
gal”) cu ajutorul cărora sfâşie prada. Fig. 45. Schema organizării interne la Sepie.
Atacă şi animale mai mari decât ele, imobilizându-le cu braţele şi le paralizează

cu veninul secretat de glandele salivare, apoi le sfâşie cu fălcile. Stomacul este
larg, musculos, intestinul scurt, (caracter de carnivor) şi se deschide prin orificiul
anal în cavitatea paleală.
În porţiunea terminală a intestinului îşi varsă conţinutul glanda cu cerneală a
cărei secreţie eliminată în apă formează un „nor” închis de cerneală care mas-
chează animalul faţă de duşmani.
S i s t e m u l r e p r o d u c ă t o r . Sexele sunt separate, există dimorfism se-
xual. La mascul, unul din cele opt braţe locomotoare se transformă în organ de
copulare care posedă un jgheab ce-i permite să introducă spermatoforii (cartuşe
de spermatozoizi), cu dimensiunea de 1 cm, în cavitatea paleală a femelei. Acest
braţ este denumit hectocotil. Ouăle foarte bogate în vitelus, sunt învelite într-o
coajă neagră şi sunt depuse în ciorchine caracteristice (poartă numele de struguri
de mare). Dezvoltarea este directă, tânărul seamănă cu adultul.
Clasificarea cefalopodelor
Subclasa Tetrabranchia
Au patru branhii, patru metanefridii, patru auricule. Cuprinde specii foarte
vechi, pe cale de dispariţie. Se cunosc doar 5 specii în fauna actuală considerate
fosile vii. Au tentacule numeroase 70-80 iar cochilia este bine dezvoltată şi este
compartimentată. Exemplu: Nautilus pompilius – fosilă vie care a avut o mare
dezvoltare în paleozoic şi mezozoic. Trăieşte în Oceanele Pacific şi Indian.
Subclasa Dibranchia
Au două branhii, două nefridii, două auricule. Sunt cefalopode mai evoluate
iar cochilia este internă, redusă sau absentă. Au ochi foarte dezvoltaţi, asemănă-
tori cu cei de la vertebrate. În funcţie de numărul de braţe se clasifică în:
A) Ordinul Decapoda – zece braţe cu ventuze. Exemple: Sepia officinalis –
sepia, 30 cm lungime, trăieşte în Oceanul Atlantic şi Marea Mediterană; Loligo
vulgaris – calmarul, 50 cm lungime, formă de torpilă, trăieşte în Oceanul Atlan-
tic şi Marea Mediterană.
B) Ordinul Octopoda – opt braţe; cochilia absentă; lipsesc înotătoarele. Ex:
Octopus vulgaris – caracatiţa, 1 m lungime, se hrăneşte cu crabi şi homari şi
trăieşte în Oceanul Atlantic şi Marea Mediterană; Argonauta argo – prezintă
dimorfism sexual accentuat, masculul măsurând 1 cm, având un hectocotil de 12
cm detaşabil, iar femela măsoară 20 cm şi este adăpostită într-o cochilie secun-
dară pergamentoasă.
CAPITOLUL VIII
ÎNCRENGĂTURA ARTHROPODA
(arthros = articulaţie, podos = picior)
Caractere generale
Este grupul cel mai numeros de animale, apreciat la cca 1,2 milioane specii.
Artropodele prezintă o mare varietate morfo-fiziologică în legătură cu mediile de
viaţă variate la care s-au adaptat: acvatic, terestru, aerian, ca forme libere sau pa-
razite.
Metazoare triploblastice celomate, cu simetrie bilaterală. Corpul este meta-
merizat, fiecare segment fiind prevăzut cu o pereche de apendici articulaţi.
Epiderma secretă o cuticulă de chitină mai mult sau mai puţin rigidă (exo-
schelet), uneori încrustată cu săruri minerale. Musculatura este de tip striat.
Celomul este prezent la larve dar se disociază puţin câte puţin în cursul dez-
voltării (mai există în lacunele aparatului circulator).
S i s t e m u l n e r v o s este comparabil cu cel al anelidelor (ganglionar scala-
riform). Se dezvoltă în legătură cu organele de simţ.
O r g a n e l e d e s i m ţ sunt foarte bine dezvoltate, reprezentate prin peri
senzoriali, statocişti. Ochii sunt de 2 tipuri: simpli (oceli) sau compuşi (faţetaţi).
S i s t e m u l d i g e s t i v este complet, cu piese bucale de tipuri variate şi
glande digestive (salivare şi hepatopancreas).
A p a r a t u l c i r c u l a t o r este deschis, alcătuit din inimă situată dorsal pre-
văzută cu ostiole (orificii pentru pătrunderea sângelui) artere şi lacune.
R e s p i r a ţ i a poate fi branhială, traheană şi pulmonară. Respiraţia traheană
se face prin trahei care sunt invaginaţii ectodermice tubulare ce se deschid la
exterior prin orificii laterale numite stigmate şi care formează o reţea ce duce aer
la ţesuturi.
Respiraţia pulmonară de realizează printr-o serie de trahei dilatate (plămâni).
A p a r a t u l e x c r e t o r este format din nefridii modificate, sau tuburile
Malpighi la insecte (evaginări intestinale).
R e p r o d u c e r e a este întotdeauna sexuată; sexele sunt separate; fecundaţia
este cel mai adesea internă; există numeroase cazuri de partenogeneză.
Dezvoltarea poate fi directă sau indirectă cu numeroase metamorfoze. Creş-
terea se face cu năpârliri. Majoritatea sunt ovipare. Ouăle sunt depuse în ponte
sau sunt purtate în saci oviferi.
R o l î n n a t u r ă : verigi în lanţul trofic; gazde intermediare; transmit sau

produc boli grave la plante şi animale; participă la formarea de sedimente:
Artemia salina se depozitează în nămol; constituie o sursă de hrană pentru om.
Clasificarea artropodelor
Încrengătura Arthropoda este relativ omogenă şi grupează un număr mare de
specii în 5 clase repartizate la 3 subîncrengături:
Subîncrengătura Trilobitomorpha – artropode marine fosile
Subîncrengătura Chelicerata
Clasa Merostoma
Clasa Arachnida
Ordinul Scorpionidae
Ordinul Araneidae
Ordinul Acarina
Subîncrengătura Mandibulata
Clasa Crustacea
Entomostracee
Subclasa Branchiopoda
Subclasa Ostracoda
Subclasa Copepoda
Subclasa Branchiura
Subclasa Cirripedia
Malacostracee
Ordinul Izopoda
Ordinul Amphipoda
Ordinul Decapoda
Clasa Miriapoda
Clasa Insecta
Subîncrengătura Chelicerata
Cuprinde artropode primitive, lipsite de antene dar prevăzute cu o pereche de
chelicere (cleşti) şi o pereche de pedipalpi (organe tactile sau prehensile).
Cuprinde două clase: Merostoma şi Arachnida.
ÎNCRENGĂTURA ARTHROPODA 79
Clasa Merostoma
Chelicerate marine de talie mare (până la 60 cm), reduse ca număr de specii,
cu respiraţie branhială a căror larve seamănă cu trilobitele (artropode fosile din
cambrian). Se cunosc 5 specii considerate fosile vii. Trăiesc pe coastele america-
ne şi asiatice ale Oceanul Atlantic. Sunt animale carnivore, se hrănesc cu moluş-
te şi cu detritus organic. Au carnea veninoasă.
Exemplu: Limulus polyphemus – crabul potcoavă (fig. 46).
Corpul este format din: cefaloto-
race ca un disc şi abdomen care se
prelungeşte cu un ţep codal lung şi
articulat, mobil, care serveşte pentru
săpat în nisip şi pentru revenirea în
poziţie normală când animalul cade
pe spate.
Clasa Arachnida
Cuprinde chelicerate terestre cu
respiraţie pulmonară şi traheală,
având corpul divizat în 2 regiuni:
– c e f a l o t o r a c e l e care poartă
ochii, chelicerele, pedipalpii, şi 4 pe-
rechi de picioare; Fig. 46. Limulus polyphemus – faţă dorsală
– a b d o m e n u l care poartă anu-
sul, orificiile genitale şi respiratorii
Arahnidele, răspândite peste tot au cucerit biotopuri variate, adaptându-se la
condiţii variate de mediu. Sunt forme libere şi parazite.
Ordinul Scorpionidae
(scorpioni)
Cuprinde cca 600 specii cu talia până la 18 cm şi corpul format din trei re-
giuni: prosoma, mezosoma şi metasoma.
Pedipalpii sunt foarte dezvoltaţi şi transformaţi în cleşti. Abdomenul segmen-
tat, este format din 2 regiuni: preabdomenul, larg, poartă 4 perechi de stigmate şi
postabdomenul îngust, poartă la extremitatea sa un ac veninos.
Sunt animale vivipare, iar puii sunt purtaţi un timp pe spatele mamei.
Au răspândire tropicală şi subtropicală. Trăiesc sub pietre, sub scoarţă, în

galerii sau în peşteri. Înţepătura speciilor xerofile este veninoasă, putând produce
tulburări grave sau chiar moartea (fig. 47a).
a b c
Fig. 47. a – Scorpion; b – Păianjen; c – Acarian.
Prada, apucată cu pedipalpii, este omorâtă cu veninul ţepului codal, prin în-
doirea dorsală a metasomei, sfărâmată cu chelicerele apoi prin emiterea de en-
zime este lichefiată şi suptă.
Exemple:
– Euscorpius carpathicus – 4 cm lungime, culoare brun închisă ori roşcată.
Duce o viaţă nocturnă, ziua stând ascunşi pe sub pietre, frunzar, scoarţa copaci-
lor. Aria de răspândire în România cuprinde: Banatul, Oltenia, Dobrogea, Valea
Buzăului.
– Pandinus imperator – scorpionul imperial – trăieşte în ţările tropicale, unul
din cei mai mari scorpioni, poate atinge 20 cm, culoare neagră-albăstruie, trăiesc
în galerii cu diametrul de 4 cm.
Ordinul Araneidae
(păianjeni)
Cuprinde 20 mii specii de păianjeni cu talia până la 8 cm lungime. Chelicere-
le biarticulate cu articulul terminal în formă de gheară. Pe gheară se deschide ori-
ficiul glandei veninoase. Pedipalpii servesc şi ca organe copulatoare la masculi.
Abdomenul este nesegmentat, şi poartă filierele – în legătură cu glandele seri-
cigene, care secretă firul de mătase. Unele specii prezintă dimorfism sexual.
După împerechiere, masculii pot fi devoraţi de femele. Sunt ovipare, ouăle fiind
depuse în coconi, uneori purtate de mamă (fig. 47b).
Sunt răspândite în toate zonele, în mediul terestru, puţine specii sunt adaptate
la mediul acvatic. Se apără prin autotomie, homocromie şi mimetism. Sunt în
general animale folositoare, prin consumul de insecte şi viermi.
Exemple:
– Epeira diadema – păianjenul cu cruce – crucea este reprezentată de nişte di-
verticule intestinale cu cristale de guanină, vizibile prin transparenţa tegumentului;
– Tegenaria domestica – păianjenul de casă;
– Argyroneta aquatica – trăieşte sub apă într-un clopot pe care îl ţese şi unde
îşi duce aerul necesar respiraţiei.
Ordinul Acarina
(căpuşe)
Cuprinde 10.000 specii de 0,2-2 mm, cu corpul diferit conformat: oval, piri-
form etc.
Pedipalpii şi chelicerele sunt mai mult sau mai puţin modificate într-un rostru
ascuţit. Au trei perechi de picioare la larve şi 4 perechi de picioare la adulţi.
Abdomenul este sudat de cefalotorace, rezultând un corp eliptic nesegmentat.
Sunt animale ovipare.
Multe specii sunt parazite, la plante şi animale şi pot fi vectori pentru diferiţi
agenţi patogeni la om şi animale domestice (fig. 47c). Sunt răspândite pe tot glo-
bul, în toate mediile şi au regimuri alimentare variate: carnivore, fitofage, hema-
tofage. Formele dulcicole sunt reprezentate de hidracarieni. Dintre paraziţi, mai
cunoscute sunt căpuşele ixodide – paraziţi temporari pe vertebrate, sarcoptidele
– parazite la animale şi om.
Exemple:
– Ixodes ricinus – căpuşa (femela este mai mare decât masculul); ectoparazite
la rumegătoare, cai, câini. Omul este parazitat de Sarcoptes scabiei care produce râia.
– Demodex folliculorum – parazitează foliculii piloşi la om, câine, pisică. Are
aspect vermoid.
Subîncrengătura Mandibulata
Mandibulatele cuprind marea majoritate a artropodelor. Adaptate la sfărâma-
rea şi mestecarea hranei, ele au dobândit un aparat bucal complex format dintr-o
pereche de mandibule şi două perechi de maxile. Au una sau două perechi de
antene (organe tactile şi olfactive).
Clasa Crustacea
Sunt mandibulate acvatice, marine sau dulcicole cu respiraţie branhială (bran-
hiile sunt situate pe picioare sau la baza lor) al căror corp este format din
segmente care poartă în principiu fiecare o pereche de apendice biramate.
Crustaceele au corpul format din 2 regiuni:

– c e f a l o t o r a c e l e este constituit din 2 părţi: c a p u l – (format din seg-
mente fuzionate) care poartă ochii, 2 perechi de antene, o pereche de mandibule
şi 2 perechi de maxile şi t o r a c e l e – care poartă maxilipedele (picioare
mestecătoare) şi picioarele locomotoare sau ambulatoare;
– a b d o m e n u l – ce poartă apendice modificate pentru reproducere şi se
termină cu o înotătoare codală. Caracpacea lor este chitinoasă, frecvent încrusta-
tă cu săruri de calciu (alcătuieşte exoscheletul). Dezvoltarea este directă, la cele
primitive există o larvă înotătoare caracteristică care poartă numele de nauplius.
Crustaceele se clasifică în 2 grupe: Entomostracee şi Malacostracee.
Entomostraceele reunesc crustacee inferioare adesea de talie mică; toracele
şi abdomenul sunt individualizate şi formează un număr variabil de segmente.
Toate eclozează în stadiul de nauplius. Cuprinde 4 subclase:
Subclasa Branchiopoda
Sunt crustacee libere. Aşa cum le spune şi denumirea, branhiile sunt situate
pe picioare.
Exemple:
– Daphnia sp. (puricele de apă, daf-
nia) trăieşte în ape dulci (fig. 48); consti-
tuie hrană pentru unii peşti. Dafniile sunt
euriterme, putând fi găsite în bălţi din pri-
măvară până în toamnă. Vara, ele sunt
partenogenetice;
– Bosmina longirostris trăieşte în ape
stătătoare, importantă în nutriţia peştilor;
– Artemia salina trăieşte în apele săra-
Fig. 48. Dafnia. te, intră în componenţa nămolului tera-
peutic din lacul Techirghiol.
Subclasa Ostracoda
La ostracode, corpul este aco-
perit în întregime de carapacea bi-
valvă calcificată. Cuprinde crusta-
cee libere învelite de o carapace
bivalvă care le conferă înfăţişare
de scoică; măsoară aproximativ 1
mm (fig. 49).
Exemplu: Fig. 49. Ostracod – Cypris.
– Cypris fusca. Trăieşte în planctonul apelor dulci; carapacea bivalvă acoperă

în întregime corpul; abdomenul se termină cu o furcă.
Subclasa Copepoda
(copi = vâslă; podos = picior)
Copepodele sunt crustacee răspândite peste tot: în mediul acvatic, în peşteri,
în muşchi sau parazite la nevertebrate şi peşti. Au cefalotoracele format din
unul-două segmente sudate la cap, restul de segmente sunt libere. Abdomenul
prezintă furcă caudală; antenele lungi, biramate, folosesc la înot iar toracopodele
la vâslit. Au numai un ochi median, motiv pentru care se mai numesc ciclopi.
Femelele au unul-doi saci ovigeri iar în dezvoltare apare o larvă copepodită. Im-
portante pentru hrana peştilor şi ca ecarisori ai apelor dulci (fig. 50).
Fig. 50. Ciclop. Fig. 51. Ciriped.
Exemple:
– Cyclops strenuum – ciclopul – formă planctonică întâlnită în apele dulci;
– Diaptomus gracilis – gazdă intermendiară pentru unii helminţi;
– Ergasilus sieboldi – parazit al peştilor dulcicoli;
– Lernea esocina – parazit la lin şi ştiucă.
Subclasa Cirripedia
Cuprinde crustacee marine, fixate şi endoparazite; cele fixate sunt acoperite
de o carapace formată din plăci calcaroase; antenulele sunt transformate în pe-
duncul (Lepas) (fig. 51) sau disc (Balanus), pentru fixare. picioarele transforma-
te în ciri multiarticulaţi; în general sunt hermafrodite.
Exemple:
– Lepas anatifera – fixată cu peduncul, aspect de scoică la prima vedere, tră-

ieşte în Mediterana (fig. 51);
– Balanus improvisus – formă sesilă (fixată), fără picior, trăieşte în Marea
Neagră, alcătuit din mai multe plăci calcaroase care formează un zid circular în
jurul individului.
Subclasa Branchiura
(păduchii de peşte)
Sunt ectoparaziţi pe branhiile şi corpul peştilor dulcicoli şi marini. Cefaloto-
racele se prezintă ca un disc deprimat. Antenele şi maxila I sunt transformate în
cârlige şi ventuze pentru fixare. Abdomenul este scurt, foliaceu, bilobat. Sunt he-
matofage.
Exemplu:
– Argulus foliaceus – păduche al crapului şi altor specii de peşti. Aceste crus-
tacee se dezvoltă bine în apele stagnante calde, sărace în oxigen şi bogate în sub-
stanţe organice în descompunere.
Malacostraceele reunesc crustacee de talie mare, cu cefalotorace şi abdomen
bine individualizat. Au corpul format dintr-un număr fix de 19 segmente şi un
telson. Dezvoltarea embrionară are loc în oul bogat în vitelus din care eclozează
o larvă evoluată sau un individ complet dezvoltat. Trăiesc în mediul marin, dul-
cicol, terestru, unele sunt parazite. Sunt importante ca verigi în lanţurile trofice
acvatice. Specii comestibile cu valoare nutritivă ridicată.
Ordinul Izopoda
Sunt crustacee marine, dulcicole şi excepţional terestre, libere sau parazite, la
care picioarele sunt toate asemănătoare.
Exemple:
– Idothea pontica – specie marină întâlnită şi în Marea Neagră;
– Porcellio pictus – formă terestră, care trăieşte în grădini, pe sub frunze.
Ordinul Amphipoda
Crustacee cu corpul comprimat lateral; picioarele toracice poartă branhiile şi
determină la femele o cavitate incubatoare; apendicele abdominale sunt birama-
te, servind pentru înot.
Exemplu:
– Gammarus pulex – lătăuşul sau creveta de apă dulce.
Ordinul Decapoda
Cuprinde crustaceele cele mai evoluate la care chitina este puternic încrustată
de calcar; branhiile sunt găzduite în 2 loje laterale ale cefalotoracelui care poartă
5 perechi de picioare ambulatoare sau toracopode sau pereiopode. Funcţie de

dezvoltarea abdomenului, decapodele se clasifică în 3 grupe principale: macrure,
anomure şi brachiure
Macrure: crustacee cu abdomenul lung.
Exemple:
a] reptante (care merg): raci (g. Astacus) (fig. 52), homari (g. Homarus), lan-
gustele (g. Palinurus).
Fig. 52. Rac. Fig. 53. Pagur.
b] natante (care înoată): crevetele.

Exemple:
– Palaemon squilla – creveta roză – trăieşte în cârduri şi în Marea Neagră;
– Crangon crangon – creveta cenuşie – în Marea Neagră.
Macrurele sunt specii comestibile, foarte apreciate.
Anomure: cuprinde paguri (fig. 53) cu abdomenul moale şi asimetric pentru
că se adăpostesc în cochilii goale de gasteropode; adesea trăiesc în simbioză cu
spongieri şi celenterate (actiniile).
Exemple:
– Diogene pugilator – pagurul diogen, trăieşte în cochiliile de Nassa reticula-
ta din Marea Neagră;
– Eupagurus – pagurul pustnic, trăieşte în simbioză cu Adamisia (anemonă).
Brachiure: cu abdomenul scurt, aproape inexistent. Din această categorie fac
parte crabii (fig. 54).
Fig. 54. Crab (Brachiura). Fig. 55. Miriapod – Lithobius.
Exemple:
– Carcinus moenas – crabul de iarbă, trăieşte în Marea Neagră, între alge, în
câmpurile de Zostera;
– Portunus holsatus – crabul de nisip, trăieşte în faciesul nisipos din Marea
Neagră.
Clasa Miriapoda
Cuprinde mandibulate terestre, vermiforme, cu corp segmentat într-un număr
variabil de la 11 la 181 segmente, purtând un număr mare de apendice uniramate
(myrias = nenumărate; podos = picior). Respiraţia este traheană ca şi la insecte.
Capul bine individualizat, poartă o pereche de antene.
Exemple:
– Lithobius forficatus – miriapod carnivor (fig. 55);
– Scolopendra cingulata – răspândită şi în Dobrogea.
Clasa Insecta
Caractere generale
Clasa Insecta include ea singură 4/5 din totalul speciilor de animale actuale
cunoscute. Sunt singurele nevertebrate adaptate la zbor.
Organizarea externă
Sunt mandibulate terestre (doar câteva specii sunt acvatice-dulcicole), cu res-
piraţie traheală, la care corpul este tipic divizat în 3 regiuni (fig. 56):
C a p u l – alcătuit
din 5-6 segmente fuzio-
nate, poartă ochi simpli
şi ochi compuşi (faţe-
taţi), o pereche de ante-
ne şi piesele bucale;
T o r a c e l e – cu-
prinde 3 segmente: pro-
torace, mezotorace şi
metatorace, prevăzute
cu câte o pereche de pi-
cioare. La Pterigote,
mezo şi metatoracele Fig. 56. Organizarea externă la insecte.
prezintă câte o pereche
de aripi. Piciorul este format din: coxă, trohanter, femur, tibie şi tars alcătuit din
1-5 articule, ultimul cu gheară, cu adaptări la funcţii multiple: pentru sărit (lăcus-
tă), scormonit şi săpat (coropişniţă), căţărat şi prins (păduchi), înot (insecte de
apă);
A b d o m e n u l – în principiu alcătuit din 11 segmente, nu poartă apendice,
cu excepţia cercilor şi ovipozitorului, dar poartă orificiile respiratorii (stigme),
orificiul genital şi anusul.
Dezvoltarea postembrionară este rar directă la insectele inferioare şi cu
metamorfoză la pterigote.
Organizarea internă
A p a r a t u l d i g e s t i v este alcătuit din trei porţiuni:
– intestinul anterior care cuprinde: gura în care se deschid glandele salivare,
faringele-musculos, un esofag scurt şi o guşă lungă şi largă (fig. 57);
– intestinul
mediu sau sto-
macul glandu-
lar;
– intestinul
posterior care
începe la locul
de inserţie al tu-
Fig. 57. Anatomia schematică la insecte.
burilor Malpi-
ghi şi se conti-
nuă cu rectul şi anusul. Intestinul anterior şi posterior au origine ectodermică.
Regimul alimentar variază foarte mult de la un grup la altul, dar şi în raport

de stadiul de dezvoltare şi chiar după sex. Numeroase specii sunt fitofage, altele
carnivore, unele saprofage, altele xilofage şi hematofage etc.
A p a r a t u l r e s p i r a t o r este format din trahei care se ramifică în tot cor-
pul şi care se deschid la exterior prin stigme. Traheile sunt tuburi chitinoase ce
merg până la celule. O spiră chitinoasă ţine trahea permanent deschisă. Mişcările
respiratorii sunt asigurate de muşchii abdominali (fig. 58).
Aparatul circulator
este format dintr-un vas dorsal,
care cuprinde o parte posteri-
oară contractilă, adică inima şi
o parte anterioară conducătoa-
re, adică aorta. Inima, termi-
nată în fund de sac, are mai
multe cămăruţe care prin con-
tracţii împing sângele dinapoi
spre înainte.
Ostiolele sunt orificii pe-
rechi capabile de închidere şi
deschidere situate lateral între
Fig. 58. Secţiune transversală printr-un segment două ventricule, ce permit în-
toracic de insectă.
toarcerea în inimă a sângelui
din sinusul pericardic. Aorta
tarnsportă sânge de la inimă spre lacunele corpului (fig. 57).
Sângele este culoare variabilă funcţie de specie şi nu conţine pigmenţi respi-
ratori capabili să transporte oxigenul. Acesta trece direct prin trahei spre organe
şi celule. La insecte sângele este important pe planul nutriţiei.
A p a r a t u l e x c r e t o r este alcătuit dintr-un număr variabil de tuburi Mal-
pighi (2-100). Tuburile sunt evaginări ale intestinului scăldate de sânge de unde
extrag produşi de dezasimilaţie ca: uree, acid uric, clorura de sodiu, pe care le
deversează în tubul digestiv al insectei.
S i s t e m u l n e r v o s este de tip scalariform reprezentat prin ganglioni cere-
broizi legaţi prin inelul periesofagian. Lanţul nervos ventral metamerizat, are câte
o pereche de ganglioni în fiecare segment, de unde pleacă nervi senzitivi şi motori.
G l a n d e l e e n d o c r i n e . Insectele posedă numeroase glande endocrine
ale căror hormoni intervin în cursul dezvoltării şi determină cu precizie momen-
tul năpârlirii şi succesiunea metamorfozelor.
O r g a n e l e d e s i m ţ . Insectele prezintă o mare varietate de organe de
simţ de la cele mai simple, reprezentate prin perii senzoriali de pe corp, până la
organe complexe cum sunt ochii faţetaţi.
Olfacţia îşi are sediul pe antene sau pe palpi. Antenele insectelor sunt de di-
ferite forme: pectinate, plumoase etc.
Gustul îşi are sediul pe palpi sau pe trompă dar mai ales pe tarsele celei de a
doua perechi de picioare.
Simţul tactil este asigurat prin perii senzoriali de pe tot corpul dar mai ales de
pe antene.
Auzul este reprezentat prin organe senzoriale complexe, precum organele
cordotonale situate pe antene, picioare, sau torace.
Vederea este asigurată prin ochi compuşi şi ochi simpli (oceli, stemate) si-
tuaţi dorsal sau lateral. Un ochi compus este format din unităţi vizuale numite
omatidii (până la 30.000 la libelulă). Fiecare omatidie furnizează o imagine se-
parată şi totalitatea imaginilor primite realizează vederea în mozaic (imaginea de
amnsamblu) (fig. 59).
A p a r a t u l g e n i t a l . Se-
xele sunt separate. Aparatul ge-
nital mascul este alcătuit din:
două testicule, două canale de-
ferente purtând fiecare o vezi-
culă seminală, canale ce se
unesc pentru a forma canalul
ejaculator unic, continuat cu
organul copulator – penisul.
Aparatul genital femel are două
ovare, două oviducte unite într- a b
o cameră genitală în relaţie cu Fig. 59. a – Structura unui ochi compus la insecte;
b – detaliu.
un receptacul seminal şi se des-
chide la exterior prin orificiul copulator. La ambele sexe există diverse glande
accesorii.
Tipuri de aparate bucale
Armătura bucală de la insecte cuprinde o serie de apendice sau piese modifi-
cate în funcţie de regimul alimentar al insectei: buza superioară (labrum), două
mandibule, două maxile (cu palpi maxilari) şi buza inferioară (labium cu palpi
labiali).
Principalele tipuri de armături bucale:
A) A p a r a t b u c a l p e n t r u r u p t ş i m e s t e c a t . Este tipul primitiv şi
corespunde atât unui regim carnivor cât şi celui ierbivor. Mandibulele adesea
dentate, sunt foarte dezvoltate (fig. 60). Exemple: libelulă, cărăbuş, cosaş.
B) A p a r a t b u c a l p e n t r u r u p t ş i s u p t . Este apropiat ca structură
de cel precedent şi permite recoltarea nectarului din flori. Mandibulele sunt încă
bine dezvoltate, dar labium este transformat într-o limbă lungă care are ventral
un şanţ prevăzut cu peri prin care se scurg lichidele aspirate (fig. 61). Exemple:
albine, viespi.
Fig. 60. Aparat bucal Fig. 61. Aparat bucal

pentru rupt şi mestecat. pentru rupt şi supt.
C) A p a r a t b u c a l p e n t r u s u p t c a r a c t e r i s t i c f l u t u r i l o r . As-
pirarea nectarului din flori este asigurată de o trompă flexibilă spiralată formată
prin alipirea celor două maxile. Celelalte piese bucale sunt reduse mai puţin pal-
pii labiali (fig. 62).
Fig. 62. Aparat bucal Fig. 63. Aparat bucal

pentru supt. pentru înţepat şi supt.
D) A p a r a t b u c a l p e n t r u î n ţ e p a t ş i s u p t este realizat diferit la

Diptere (ţânţar, tăune) faţă de Hemiptere (ploşniţe) dar permite întotdeauna ab-
sorbţia lichidelor (sânge de la animale sau seva de la plante). În principiu există
o trompă rigidă provenită din labrum şi labium; mandibulele se prezintă ca nişte
stileţi care perforează adânc pielea iar maxilele prin alăturare formează 2 canale.
Toate piesele s-au alungit foarte mult. La multe specii hematofage există un hi-
pofarinx adică un stilet suplimentar străbătut de un canal pe unde se scurge sali-
va cu proprietăţi anticoagulante (fig. 63).
Structura aripilor
Aripa provine dintr-o evaginaţie membranoasă aplatizată, formată din două
foiţe tegumentare apropiate una de alta şi susţinute prin nervuri chitinoase, rigi-
de, ce conţin limfă, trahei şi nervi. Aripile se articulează la limita tergitelor şi
pleuritelor.
La diptere (muşte, ţânţari) a doua pereche de aripi este înlocuită de organe de
echilibru numite haltere (balanţiere). Există şi insecte apterigote – fără aripi –,
care din cauza ectoparazitismului au pierdut aripile.
Principalele tipuri de aripi (prima pereche):
A) a r i p i m e m b r a -
n o a s e (fig. 64a) – care
pot fi:
– cu nervuri fine, ex.:
libelula;
– cu nervuri îngroşate,
ex.: musca;
– cu solzi minusculi
coloraţi, ex.: fluturi.
Fig. 64.
Principalele tipuri de aripi la
insecte.
B) a r i p i p e r g a m e n t o a s e (tegmine) (fig. 64b) – perechea anterioară

este slab chitinizată, ex.: cosaşi, lăcuste.
C) a r i p i h e m i e l i t r e (fig. 64c) – aripile anterioare au o parte bazală
chitinoasă şi alta apicală membranoasă, ex.: ploşniţe.
D) e l i t r e (fig. 64d) – prima pereche de aripi complet chitinizată şi
cornoasă, ex.: coleoptere – cărăbuş.
Viteza de zbor la diferite specii de insecte, diferă funcţie de numărul de bătăi
pe secundă ale aripilor:
Specia Nr bătăi/ sec. Viteza (km/h)
Libelula 20 20-50
Cărăbuşul 50 7-11
Albina 200 11-22
Musca 300 7-8
Dezvoltarea postembrionară
Dezvoltarea la insecte se face prin m e t a m o r f o z e . Cuticula chitinoasă
secretată de epidermă împiedică creşterea regulată a corpului. Creşterea se reali-
zează din această cauză prin năpârliri succesive care presupun: formarea unei cu-
ticule noi, extensibilă sub cea veche şi apoi îndepărtarea celei vechi (exuvie).
Metamorfoza antrenează modificări morfologice, anatomice şi fiziologice im-
portante care presupune edificarea de noi organe sau remanierea celor vechi.
Metamorfoza şi năpârlirea sunt declanşate de hormoni speciali produşi de dife-
rite grupuri de celule endocrine.
Tipuri de dezvoltare
Din punct de vedere al dezvoltării, insectele se clasifică în:
1. Insecte ametabole – fără metamorfoze, de aceea larva este comparabilă
cu adultul, ex.: insecte primitive, apterigote.
2. Insecte heterometabole – cu metamorfoză incompletă – la care larva sea-
mănă cu adultul, trăieşte în acelaşi loc şi consumă aceeaşi hrană, dar se deose-
beşte de adult prin talie şi lipsa aparatului reproducător. Sunt larve active; ex:
ploşniţele, cosaşii, gândacii de bucătărie, păduchi, libelule. Unele au larvă acva-
tică (libelulele, efemerele) cu respiraţie branhială.
3. Insecte holometabole – cu metamorfoză completă: ou-larvă-pupă-adult.
Larvele (omizile) fluturilor sunt fitofage, în timp ce adulţii se hrănesc cu nectar,
având aparat bucal pentru supt. Pupa suferă procese de histogeneză complexe, cu
distrucţia organelor larvare şi formarea de noi organe ale adultului. Pupa nu sea-
mănă cu adultul, nu se hrăneşte şi este imobilă.
Clasificarea insectelor
Clasa Insecta cuprinde Subclasele Apterygota şi Pterygota.
Subclasa Apterygota cuprinde insecte lipsite în mod primitiv de aripi. Dez-
voltarea lor este ametabolă. Sunt grupate în 4 ordine, dintre care amintim:
Ordinul Collembola
Au aparat bucal pentru rupt şi mestecat. Colembolele trăiesc în frunzarul pă-
durilor, sub muşchi, în ghivece cu flori, ciupercării. Participă la procesele de pe-
dogeneză ca descompunători.
Subclasa Pterygota cuprinde insecte caracterizate prin prezenţa aripilor.
Există şi specii care în mod secundar au pierdut aripile, cum sunt formele parazi-
te (anoplure, malofage, etc). Sunt metabole, cu diferite tipuri de metamorfoze.
Această subclasă este împărţită în două grupe:
H e t e r o m e t a b o l e – sunt insecte cu metamorfoză incompletă. Stadiile
larvare se aseamănă cu adultul ca structură şi obiceiuri. Aripile se dezvoltă la
exteriorul corpului.
H o l o m e t a b o l e – sunt insecte cu metamorfoză completă, însoţite de sta-
diu pupal. Larvele diferă de adult prin structură şi obiceiuri. Aripile se dezvoltă
intern.
Diviziunea Heterometabole
Ordinul Ephemeroptera
Cuprinde insecte cu viaţă scurtă ca adult, de câteva ore sau zile. Larvele sunt
acvatice, prevăzute cu branhii traheene şi constituie hrană pentru peşti. Dezvol-
tarea lor durează 1-3 ani.
Exemple: Ephemera vulgata.
Ordinul Odonata
Cuprinde libelulele, insecte mari, vioaie, bune zburătoare; viaţa lor este strâns
legate de apele dulci (larvele sunt acvatice). Sunt carnivore, au două perechi de
aripi membranoase.
Exemple: Libelulla depressa.
Ordinul Orthoptera
Au 2 perechi de aripi, prima pergamentoasă, cu nervuri (tegmine) paralele, a
doua pereche membranoasă; antene lungi; aparat bucal pentru rupt şi mestecat;
au organe auditive (organe timpanale); femela are ovipozitor pentru depus ouă;
deplasarea la aceste specii se face prin salturi, de aceea ultima pereche de pi-
cioare este conformată pentru sărit.
Exemple: lăcusta migratoare Locusta migratoria, cosaşul verde Tettigonia
viridissima, greierele Gryllus campestris (cântă prin frecarea bazei tegminelor),
coropişniţa Gryllotalpa gryllotalpa.
Ordinul Plecoptera
Cuprinde insecte primitive, înrudite filogenetic cu efemeropterele. Adulţii au
zbor greoi, întâlnindu-se în apropierea apelor de munte. Larvele sunt acvatice.
Exemple: Perla maxima.
Ordinul Blattaria
Gândaci de bucătărie – aparat bucal pentru rupt şi mestecat; bune alergătoare,
cu picioare subţiri;
Exemple: Blatta orientalis – gândacul negru de bucătărie; Phyllodromia ger-
manica – gândacul roşu de bucătărie.
Ordinul Izoptera
Cuprinde termitele. Insecte sociale coloniale, cu polimorfism colonial: lucră-
toare, soldaţi, reproducători ♂şi ♀, dăunătoare pentru construcţiile de lemn. Ter-
mitele construiesc termitiere – muşuroaie de pământ, până la 6 m înălţime. Tră-
iesc în zonele tropicale. În România trăieşte Reticulitermes lucifugus, în regiuni-
le sudice şi estice.
Ordinul Anoplura
(păduchi adevăraţi)
Cuprinde insecte nearipate, secundar ectoparazite, exclusiv pe mamifere.
Sunt hematofage, cu armătură bucală pentru înţepat şi supt.
Exemple: Pediculus corporis – parazitează omul căruia îi poate transmite
agentul patogen al tifosului exantematic Rickettsia prowazeki şi agentul febrei
recurente Spirochaeta recurrentis; Haematopinus suis – parazitează porcul
Ordinul Malophaga
Cuprinde păduchi de pene, păr şi lână (mallos = lână). Sunt insecte ectopara-
zite pe păsări şi mamifere. Secundar aptere, nehematofagi, se hrănesc cu resturi
de epidermă, peri, puf, fulgi. Aparat bucal de tip masticator. Tarsul speciilor pa-
razite pe păsări are două gheare, iar al celor de pe mamifere o singură gheară.
Exemple: Trinoton anserinum – păduchele de gâscă; Menopon gallinae –
parazitează găina.
Ordinul Homoptera
Păduchi de plante. Sunt terestre şi fitofage, majoritatea dăunători ai plantelor
cultivate şi spontane. Insecte cu ambele perechi de aripi membranoase.
Exemple: afidele – păduchii de plante, au ambele aripi aşezate în repaus ca
un acoperiş de casă peste abdomen. Filoxera – atacă viţa de vie.
Ordinul Heteroptera
Cuprinde ploşniţele. Sunt hematofage sau fitofage, au aparat bucal pentru în-
ţepat şi supt, aripi hemielitre, prezintă glande odorante.
Exemple: ploşniţele de pat Cymex lectularius; ploşniţele cerealelor Eurygas-
ter maurus.
Diviziunea Holometabole
Ordinul Coleoptera
Numite popular gândaci, constituie cel mai mare ordin de insecte răspândite
pe tot globul. Cuprinde peste 300.000 specii. Prima pereche de aripi (elitre) este
chitinoasă. Majoritatea sunt fitofage, restul fiind carnivore prădătoare, parazite
sau necrofage.
Exemple: cărăbuşul de mai Melolontha melolontha; gândacul de Colorado
Leptinotarsa decemlineata; rădaşca Lucanus cervus; buburuza Coccinella sep-
tempunctata; Calosoma sycophanta distruge omizile fluturilor; Dytiscus margi-
nalis buhaiul de baltă, este adaptat secundar la mediul acvatic; adultul şi larva
sunt prădătoare, hrănindu-se inclusiv cu puiet de peşti.
Ordinul Lepidoptera
Cuprinde fluturii, insecte cu aripi membranoase acoperite cu solzi; larvele
sunt numite omizi şi au 8 perechi de picioare. Adulţii se hrănesc cu nectarul flo-
rilor iar larvele sunt fitofage, dăunătoare. Sunt fluturi de zi.
Exemple: albiliţa sau fluturele de varză Pieris brassicae; fluturele coadă de
rândunică Papilio podalirius; fluturi crepusculari: fluturele cap de mort (duşma-
nul albinelor) Acherontia atropos; fluturi nocturni: fluturele ochi de păun Satur-
nia pyri – are 10-12 cm; Moliile – de făină, de haine, molia mărului, sunt dăună-
toare prin larvele lor; fluturele de mătase Bombyx mori, domesticit, este singurul
fluture de noapte folositor; omizile, numite viermi de mătase prezintă glande se-
ricigene care produc firul de mătase (borangic).
Ordinul Himenoptera
Sunt cele mai evoluate insecte, bune zburătoare, cu aripi membranoase, trans-
parente, fine, aparat bucal pentru rupt şi lins; ordinul cuprinde: forme solitare
cum sunt Ihneumonidele, folosite în combaterea biologică (depun ouăle în ouăle,

larvele sau nimfele insectelor dăunătoare); forme sociale: albinele, viespile, bon-
darii, furnicile; albinele trăiesc în familii ce cuprind: lucrătoare (femele sterile),
matca – singura femelă fecundă care depune ouă fecundate şi ouă nefecundate
din care ies masculi (trântori), câteva sute într-un stup. Lucrătoarele prezintă
adaptări funcţionale: corp zvelt care uşurează zborul şi deplasarea printre faguri;
ochi compuşi pentru văzul la distanţă; trei oceli pentru văzul apropiat în floare
sau în stup; sistem traheal cu saci de aer pentru zbor la distanţe mari; aparat co-
lector al polenului (periuţă şi paneraş) pe ultima pereche de picioare; guşa –
adaptată pentru prepararea mierii; glande cerigene – folosite la construirea fagu-
relui; acul legat de o glandă veninoasă, organ de atac şi apărare.
Exemple: Formica rufa – furnica de pădure (roşcată), folositoare deoarece
consumă insecte dăunătoare; Apis mellifera – albina; Vespa vulgaris – constru-
ieşte cuiburi din celuloză, pe care o prelucrează într-un fel de hârtie.
Ordinul Diptera
Insecte la care a doua pereche de aripi s-a transformat în organ de echilibru
(balansiere); larvele sunt apode. Dipterele pot fi carnivore, hematofage, fitofage,
prădătoare sau parazite.
Exemple: musca de casă Musca domestica – omnivoră; musca de carne Sar-
cophaga carnaria – îşi depun ouăle pe cadavre, în gunoaie, unde larvele lor oar-
be şi apode îşi găsesc hrana, de aceea sunt vectori ai unor boli periculoase ca fe-
bra tifoidă şi antraxul; strechea – Tabanus bovinus – femela este hematofagă,
atacă vitele şi caii; ţânţarul comun Culex pipiens.
Ordinul Siphonaptera
(sin. Aphaniptera)
Cuprinde peste 2000 specii de insecte dermatofage ectoparazite ca adulte.
Stadiile larvare şi pupale sunt libere. Insecte mici, nearipate, au armătura bucală
pentru înţepat şi supt şi picioarele posterioare adaptate pentru sărit. Sunt parazite
pe păsări sau mamifere; Exemplu: puricele Pulex irritans.
CAPITOLUL IX
ÎNCRENGĂTURA ECHINODERMATA
(echinos = spin; derma = piele)
Caractere generale
Metazoare triploblastice celomate, echinodermele se numesc deuterostomieni
epitelioneurieni deoarece blastoporul gastrulei s-a transformat în anus la anima-
lul adult. Celomul s-a format pe cale enterocelică. Sistemul nervos este în cotact
cu epiderma. La adult, apare simetria pentaradiară. Toate sunt marine, specii
fixate şi libere.
C o r p u l lor, nemetamerizat este de formă variabilă: aplatizat, sferic sau
cilindric. El posedă un schelet dermic format din spiculi sau din plăci calcaroase
adesea reunite într-un ţest care poartă ţepi şi organe de apărare.
C e l o m u l este complex, format dintr-o parte celomică propriu-zisă repre-
zentată de cavitatea generală şi un aparat ambulacrar sau acvifer. Ultimul este
reprezentat dintr-un ansamblu de cavităţi şi canale situate pe faţa orală (ventrală)
a echinodermelor, conţinând un lichid apropiat apei de mare care serveşte la res-
piraţie şi locomoţie. Aparatul acvifer comportă:
– un canal oral circular, situat în jurul esofagului;
– cinci canale radiare desprinse din canalul oral şi situate în cinci zone ale
corpului;
– canale ambulacrare numeroase, care intră în ambulacre (mici organe cilin-
drice contractile şi erectile terminate uneori cu ventuze);
– un canal hidrofor desprins tot din canalul oral care se deschide în placa ma-
dreporică calcaroasă perforartă, pe unde intră apa în aparatul ambulacrar.
S i s t e m u l n e r v o s al echinodermelor este difuz, intraepitelial, fiind alcă-
tuit dintr-un sistem nervos oral şi unul aboral. Sistemul nervos oral este alcătuit
dintr-un inel nervos de unde pleacă cinci nervi radiari ramificaţi. Sistemul ner-
vos aboral (seamănă cu cel ventral) este mai slab dezvoltat.
T u b u l d i g e s t i v este complet şi comportă gura situată pe faţa orală (ven-
trală) şi anusul situat pe faţa aborală (dorsală).
A p a r a t u l c i r c u l a t o r este lacunar, construit pe acelaşi plan ca şi apara-
tul ambulacrar. Nu au inimă. Există în plus un sistem de sinusuri independente
de sistemul sangvin.
R e s p i r a ţ i a poate să se realizeze fie prin branhii, fie cutanat sau prin

intermediul ambulacrelor.
În general, nu au aparat excretor definit.
R e p r o d u c e r e a se poate realiza asexuat prin sciziparitate dar şi sexuat
(sexe separate).
Dezvoltarea este indirectă, echinodermele trec prin formă larvară dipleurula,
larvă ciliată şi cu simetrie bilaterală, caracteristică tuturor echinodermelor.
Aceasta evoluează diferit la clasele de echinoderme.
Clasificare
Echinodermele cuprind două subîncrengături principale:
Subîncrengătura Pelmatozoa
Clasa Crinoidea (crinii de mare)
Subîncrengătura Eleutherozoa
Clasa Asteroidea – stele de mare
Clasa Echinoidea – arici de mare
Clasa Ophiuroidea – şerpi de mare
Clasa Holothuroidea – castraveţii de mare
Subîncrengătura Pelmatozoa
Pelmatozoarele sunt echinoder-
me primitive fixate printr-un pedun-
cul aboral cel puţin în stadiu larvar.
Gura se află pe aceeaşi faţă cu anu-
sul, opusă punctului de fixare. Ma-
joritatea speciilor sunt fosile, numai
clasa Crinoidea cuprinde şi specii
actuale.
Clasa Crinoidea
(crinii de mare)
a b Cuprinde cel mai vechi grup de
Fig. 65. Crin de mare: echinoderme, care prezintă pedun-
a – stadiu larvar; b – adult. cul sau ciri de fixare. Corpul are
ÎNCRENGĂTURA ECHINODERMATA 99
formă de cupă cu braţe ramificate. Trăiesc grupaţi în mii de indivizi de la litoral

până la mari adâncimi. Crinoideele lipsesc din Marea Neagră. Exemplu: Antedon
bifida.
Subîncrengătura Eleutherozoa
Clasa Asteroidea
(stele de mare)
Cuprinde echinoderme mai mult sau mai puţin aplatizate, de formă stelată, cu
5 (până la 40) braţe, mobile. Scheletul dermic este complex, format din plăci
calcaroase articulate (fig. 66). Stelele de mare sunt carnivore, hrănindu-se cu
moluşte, lamelibranhiate, crustacee, cadavre de peşti. Cu ambulacrele deschid
cochiliile bivalvelor, iar stomacul se devaginează şi digestia este în parte exter-
nă, ajutată de sucurile gastrice secretate de cecumurile gastrice. Au capacitate de
regenerare, un braţ rupt se reface. Sunt specii marine, libere, bentonice, care se
târăsc pe substrat cu ajutorul ambulacrelor.
Exemplu: Asterias rubens.
a b
Fig. 66. Steaua de mare:
a – aspect exterior faţă aborală; b – secţiune longitudinală printr-un braţ.
Clasa Echinoidea
(aricii de mare)
Sunt echinoderme cu corp globulos, purtător de numeroşi ţepi mobili care se
pot detaşa uşor de pe ţest. Scheletul dermic este format din plăci calcaroase
sudate care alcătuiesc un ţest străbătut de 2 orificii: ventral-bucal; şi dorsal-anal
(fig. 67).
Ţestul prezintă o netă simetrie radiară, cu alternanţă de 5 zone ambulacrare şi

5 zone interambulacrare. Tăiesc pe coastele pietroase ale mărilor Europei, lip-
sesc din Marea Neagră deoarece sunt specii stenohaline. Măsoară 1-30 cm şi au
în general culoare violet-închis.
a b
Fig. 67. Ariciul de mare: a – ţest de arici fără spini;
b – secţiune transversală printr-un arici de mare.
Gura este garnisită cu piese masticatoare reprezentate de 5 fălci care alcătu-

iesc aşa numita „lanterna lui Aristotel”. Unii arici de mare sunt vegetarieni dar
cei mai mulţi sunt răpitori.
Exemplu: Echinus esculentus.
Clasa Holoturidea
(castraveţii de mare)
Sunt echinoderme cu corpul moale deoarece scheletul este alcătuit din grăun-
ţe de calcar. Holoturiile au gura înconjurată de 10 tentacule ramificate (fig. 68).
Ating până la 90 cm.
Exemplu: Cucumaria planci.
Clasa Ophiuroidea
(şerpii de mare)
Cuprinde echinoderme care se aseamănă cu stelele de mare, însă braţele nu se
ating la bază, sunt lungi, înguste, uneori ramificate şi cu mişcări şerpuitoare de
unde le vine şi denumirea (fig. 69). Exemplu: Pectinura conspicua.
ÎNCRENGĂTURA ECHINODERMATA 101
Fig. 68. Castravetele da mare. Fig. 69. Şarpele de mare.

CAPITOLUL X
SUPRAÎNCRENGĂTURA CHORDATA
Caractere generale
Sunt metazoare triploblastice, celomate, deuterostomieni epineurieni la care
sistemul nervos este situat dorsal, deasupra tubului digestiv (epi = deasupra). Si-
metria este bilaterală.
S c h e l e t u l i n t e r n apare pentru prima dată în seria animală sub forma
unei baghete minuscule de origine mezodermică, care poartă numele de c o a r -
d ă d o r s a l ă sau n o t o c o r d şi care este plasată dorsal între sistemul nervos
şi tubul digestiv. La formele inferioare acesta se păstrează tot timpul vieţii. La
cordatele superioare este prezent numai în stare larvară, fiind înlocuit la adulţi
prin coloana vertebrală.
Aparatul respirator
(branhial sau pulmonar) este în
relaţie cu aparatul digestiv la
nivelul faringelui (fig. 70).
Aparatul circulator
este închis şi comportă inima
situată ventral.
Aparatul excretor
este construit pe modelul ne-
Fig. 70. Schema organizării unui cordat. fridiilor de la anelide.
Clasificare
Cordatele cuprind 3 mari încrengături, foarte inegale:
Încrengătura Urochordata (Tunicieri): coarda dorsală este unic localizată
în regiunea caudală; în majoritatea cazurilor ea regresează în cursul dezvoltării şi
dispare complet la adult;
Încrengătura Cephalochordata (Acraniate): coarda dorsală se întinde de la
o extremitate la alta a corpului şi se prelungeşte şi în regiunea cefalică; persistă
fără schimbare pe toată durata vieţii;
SUPRAÎNCRENGĂTURA CHORDATA 103
Încrengătura Vertebrata (Craniate): coarda dorsală, ajutată de piese cartila-

ginoase sau osoase este la originea unui veritabil schelet intern care comportă ti-
pic o parte axială reprezentată de coloana vertebrală.
Încrengătura Urochordata (Tunicieri)

Sunt cordate primitive exclusiv marine, solitare sau coloniale, sedentare sau
pelagice (intră în alcătuirea planctonului). Structura lor de cordat nu este vizibilă
decât în stare larvară. Coarda dorsală localizată în regiunea caudală regresează şi
dispare în cursul dezvoltării.
Reprezentanţi tipici ai acestei
încrengături sunt ascidiile. Asci-
dia (burduful de mare) duce o
viaţă sedentară, are corpul saci-
form, acoperit cu o tunică (Tuni-
cata), formată din tunicină, sub-
stanţă secretată de tegumentul
unistratificat.
Prezintă două sifoane – unul
bucal prin care intră apa cu oxi-
gen şi alimentele; unul cloacal Fig. 71. Anatomia schematică a unei Ascidii adulte.
prin care iese apa cu resturi nedi-
gerabile şi produse genitale (fig. 71).
Încrengătura Cephalocordata (Acraniate)

Cuprinde cordate relativ mici, cu corpul pisciform, fără un cap individualizat,
notocordul fiind prezent în tot lungul corpului. Reprezentantul tipic al acestui
grup – Amphioxus – Branchiostoma lanceolatum este un mic animal marin de 5-
6 cm lungime, translucid, pisciform (amphi = dublu; oxis = ascuţit). El trăieşte
pe fundurile nisipoase sau pe pietrişul litoral al mărilor europene unde stă înfipt
în nisip, păstrându-şi capul afară. Se hrăneşte cu alge şi animale planctonice.
Respiraţia este branhială: apa respiratorie, încărcată cu oxigen dizolvat, ajun-
ge în faringe prin gură, apoi trece prin fantele branhiale în cavitatea perifarin-
giană. De aici este expulzată la exterior prin porul abdominal.
În cursul traversării fantelor branhiale, apa cedează oxigenul său, săngelui ca-
re circulă prin branhii (branhiile sunt porţiuni ale peretelui faringelui situate între
fantele branhiale) (fig. 72). Sângele, incolor, lipsit de celule sangvine este pro-
pulsat în aparatul circulator prin contracţiile arterei branhiale şi a bulbilelor con-
tractile situate la baza branhiilor.
Amphioxus este considerat un nod filogenetic deoarece reuneşte atât caractere
de nevertebrat, cât şi de vertebrat, prezentate mai jos:
Caractere de nevertebrat Caractere de vertebrat
Epidermă unistratificată Notocord (schelet intern)
Respiraţie branhială Respiraţie de tip faringian
Sânge incolor Planul general al aparatului circulator
Sistemul nervos – tubular, situat dorsal
Fig. 72. Secţiune longitudinală prin Amphioxus.

CAPITOLUL XI
ÎNCRENGĂTURA VERTEBRATA (CRANIATA)
Caractere generale
Scheletul, cartilaginos sau osos, comportă întotdeauna o coloană vertebrală,
un craniu şi oasele membrelor
Sistemul nervos de o complexitate crescândă prezintă un encefal situat în
craniu şi măduva spinării situată în coloana vertebrală
Faringele şi peretele corpului intim lipite sunt străbătute de fante branhiale
care se deschid direct la exterior (fig. 73). Această dispoziţie nu există în stadiul
adult decât la peşti, se realizează încă în stadiul larvar la batracieni şi nu se ob-
servă decât în stadiul embrionar la reptile, păsări şi mamifere (vertebrate pulmo-
nate)
Tegumentul este alcătuit din
piele şi fanere. Pielea, este forma-
tă din două pături: epiderma – ţe-
sut epitelial stratificat – şi derma
– profundă – ţesut conjunctiv. Fa-
nerele sunt organe de protecţie ale
pielii, reprezentate prin: solzi, pe-
ne, păr.
Corpul are trei regiuni:
– capul – acoperă encefalul şi
poartă gura şi organele senzoriale;
– trunchiul – conţine viscerele
Fig. 73. Schema relaţiei dintre faringe
suspendate în celom şi se prelun- şi peretele corpului la provertebrate
geşte uneori cu o coadă adesea cu şi la vertebratele acvatice.
rol locomotor (un animal fără
coadă se numeşte anur);
– membrele – în principiu două perechi, folosesc la locomoţie: înotătoare (ac-
vatice), picioare pentadactile (terestre) aripi (păsări).
Sistemul endocrin este foarte dezvoltat. Principalele glande endocrine ale
vertebratelor sunt: hipofiza, tiroida, paratiroidele, suprarenalele, pancreasul şi
gonadele
La toate vertebratele, liniile dezvoltării embrionare sunt comparabile, ates-
tând acelaşi plan general de organizare.
Una din aceste linii este formarea sistemului nervos: acesta debutează în
stadiul de neurulă (stadiu embrionar) sub forma unei adâncituri (jgheab longitu-
dinal) la nivelul ectodermului regiunii dorsale a embrionului şi poartă numele de
adâncitură neurală (fig. 74). În curând aceasta se închide pentru a constitui un
tub nervos dorsal. La începutul formării sale, tubul nervos prezintă o umflătură
anterioară numită arhencefal care printr-o succesiune de îngustări va produce
toate organele encefalului. Mai întâi arhencefalul va forma trei vezicule: anteri-
oară, medie şi posterioară. Acestea vor da în continuare naştere la 5 regiuni:
telencefal, diencefal, mezencefal, metencefal şi mielencefal (fig. 75). Restul tu-
bului nervos devine măduva spinării. Cavitatea internă a tubului nervos primitiv
se dilată în unele puncte ale encefalului pentru a forma 4 ventricule cerebrale (I-
IV) în timp ce restul rămâne redusă la măduva înconjurată de canalul rahidian
(fig. 76).
Tabelul indică succint originea şi principala organizaţie a encefalului:
Emisfere cerebrale
Corpi striaţi
Vezicula Telencefal
Lobi olfactivi
anterioară
Ventricul I-II
Epifiză
Prozencefal Hipofiză
Diencefal
Talamus
Ventricul III
Arhencefal Tuberculi bi- sau quadrigemeni
Vezicula Pedunculi cerebrali
Mezencefal
mijlocie Puntea lui Sylvius
(între ventriculul III şi IV)
Cerebel
Vezicula Metencefal
Protuberanţa
posterioară
Bulb rahidian
Rombencefal Mielencefal
Ventricul IV
a b
Fig. 74. Secţiune transversală prin: a – embrion în stadiul de neurulă; b – înainte şi după
închiderea adânciturii neurale.
ÎNCRENGĂTURA VERTEBRATA (CRANIATA) 107
Fig. 75. Evoluţia encefalului. Fig. 76. Secţiune printr-un encefal

de mamifer.
Clasificare
Se cunosc cca 45.000 specii de vertebrate care s-au adaptat la condiţii de via-
ţă variate. Acestea au fost grupate în două subîncrengături:
Subîncrengătura Agnatha – vertebrate primitive lipsite de fălci; cuprinde o
singură clasă: Clasa Cyclostomata.
Subîncrengătura Gnathosthomata – vertebrate cu fălci, grupate în:
Supraclasa Pisces
Clasa Achantodi
Clasa Placodermi
Clasa Chondrichthyhies
Clasa Osteichthyes
Supraclasa Tetrapoda
Clasa Amphibia
Clasa Reptilia
Clasa Aves
Clasa Mammalia
Subîncrengătura Agnatha
(a = fără; gnathos = fălci)
Cuprinde cele mai primitive vertebrate; trăiesc în ape dulci, salmastre, mari-
ne, având următoarele particularităţi:
– corpul cilindric, vermiform, fără membre perechi;
– fălcile şi dinţii lipsesc (agnatostomi);

– craniul, incomplet,lipseşte regiunea occipitală;
– coarda dorsală (notocordul) se menţine şi la adult;
– branhiile sunt de origine endodermică
Clasa Cyclostomata
(kyklos = cerc; stoma = gură)
Agnate actuale, prădătoare sunt semiparazite şi parazite. Ciclostomii trăiesc
în apele temperate. Unele specii trăiesc în apele calde ale Mediteranei, altele în
apele dulci, lin curgătoare. Dintre caracterele generale amintim:
– tegumentul lipsit de solzi, bogat în celule mucoase;
– gura este rotundă (ciclostomi) cu dinţi cornoşi, conici, fără fălci;
– notocordul se menţine la adult; în teaca scheletogenă apar „schiţele verte-
brelor” (noduli cartilaginoşi);
– tubul digestiv este rectiliniu; ficatul voluminos este separat de pancreas
(pentru prima dată în seria animală); au glande salivare;
– s-a diferenţiat inima bicamerală (atriu şi ventricul);
– sexele sunt separate.
Exemple: Eudontomyzon danfordi – specie prădătoare de apă dulce, prezent
în fauna României, care atacă nevertebrate şi peşti; se fixează cu discul bucal ca
o ventuză de corpul lor, sugându-le sângele (fig. 77).
– Lampetra fluviatilis – specie
marină migratoare anadromă, pră-
dătoare, trăieşte în Marea Medite-
rană.
– Myxine glutinosa – specie
foarte dăunătoare, consumă 4-7 kg
Fig. 77. Eudontomyzon danfordi. peşte în 24 de ore. Pătrunde în cor-
pul peştilor prin fantele operculare,
învăluie branhiile în mucus, producând asfixierea peştilor, după care devorează
toate organele, lăsând doar scheletul şi pielea. Trăieşte în Atlanticul de Nord.
Subîncrengătura Gnathostomata
(gnathos = falcă; stoma = gură)
Gnatostomatele constituie grupul cel mai mare de vertebrate care au gura pre-
văzută cu fălci articulate mobil. Craniul este complet şi bine dezvoltat. Coarda
dorsală este persistentă doar la gnatostomele inferioare fiind înlocuită la majori-
tatea formelor de o coloană vertebrală. Gnatostomatele sunt grupate în două
supraclase: Pisces şi Tetrapoda.
CAPITOLUL XII
SUPRACLASA PISCES
Cuprinde peştii, vertebrate exclusiv acvatice.
Caractere generale
– Vertebrate poikiloterme.
– Pielea este prevăzută cu solzi.
– Respiraţia branhială pe toată durata vieţii.
– Inima bicamerală (1 atriu şi 1 ventricul), este traversată doar de sânge venos.
– Ovipare (în general).
– Dezvoltare fără anexe embrionare (amnios şi alantoidă).
Adaptarea peştilor la viaţa acvatică

S-a realizat prin:
– forma hidrodinamică a corpului;
– membrele reprezentate prin înotătoare;
– respiraţia branhială;
– modul de implantare al solzilor (cu partea liberă dirijată către spate);
– prezenţa liniei laterale (organ senzorial);
– absenţa glandelor salivare (animalele se hrănesc în apă);
– modul de reproducere şi de dezvoltare (apa permite fecundare externă şi de
aceea nu există anexe embrionare).
Tegumentul
Este alcătuit din:
– e p i d e r m ă – ţesut epitelial stratificat cu celule mucoase;
– d e r m ă – ţesut conjunctiv care produce solzii. În derm există celule pig-
mentare (melanocite).
F a n e r e l e peştilor sunt reprezentate de solzi care sunt de mai multe tipuri:

P l a c o i z i – întâlniţi la rechin, vulpea de mare, sunt de origine dermo-epi-
dermică având aceeaşi structură ca şi dinţii, cu smalţ, dentină şi pulpă;
C i c l o i z i ş i c t e n o i z i – întâlniţi la crap, biban, sunt de origine dermică
şi sunt formaţi dintr-o lamă osoasă subţire şi flexibilă cu creştere continuă. Prin
examinarea striurilor de creştere (scalimetrie) se poate determina vârsta peştilor.
Musculatura
Este striată, dispusă în benzi longitudinale.
Unele specii au muşchi transformaţi în organe electrice de exemplu la Torp-
edo marmorate – la care descărcările electrice ating până la 70 volţi; Electropho-
rus, trânteşte la pământ şi un cal, descărcările electrice fiind supuse voinţei ani-
malului, ele slăbesc şi îşi revin la normal după repaus şi hrană. Sunt resimţite
numai atunci când atingem corpul peştilor în două puuncte, corespunzătoare
polilor. În musculatură, există nişte „plăci elctrice”, asemănătoare „pilei lui Vol-
ta”. Fiecare placă primeşte inervaţiile pneumogastricului. Faţa plăcii pe care se
aplică terminaţiile nervoase este electronegativă iar cea opusă este electropoziti-
vă. Plăcile sunt în număr mare (până la 600 la Torpedo). Organele electrice deri-
vă din fascicule musculare striate iar plăcile electrice corespund locului de inser-
ţie a nervilor ce vin la aceste fascicule. Puterea curentului produs depinde de mă-
rimea peştelui, starea lui fiziologică şi numărul plăcilor; Electrophorus electri-
cus (anghila gelatinoasă mare), atinge 2 m şi poate produce 360 volţi, 7-8 amperi.
Scheletul
Este cartilaginos la clasa Chondrichthyes sau osos la clasa Osteichthyes.
S c h e l e t u l c a p u l u i cuprinde un număr foarte mare de oase (scheletul
feţei cu fălcile şi oasele palatine) precum şi scheletul visceral alcătuit din arcu-
rile branhiale, ca suport al branhiilor, acoperite la rândul lor de opercule.
S c h e l e t u l t r u n c h i u l u i comportă coloana vertebrală (cu un număr de
50-60 vertebre, anghila având cca 200). Coloana este formată din vertebre bicon-
cave – amficelice şi coastele. O vertebră are apofize care delimitează dorsal ar-
cul neural şi formează canalul rahidian şi ventral arcul hemal pentru pasajul aor-
tei (fig. 78).
S c h e l e t u l c e n t u r i l o r cuprinde centura scapulară care leagă
înotătoarele pectorale de cap şi centura pelvină care leagă înotătoarele ventrale
de trunchi.
SUPRACLASA PISCES 111
Scheletul înotătoare-
l o r este format din raze schele-
tice.
M e m b r e l e peştilor s-au
transformat în înotătoare grupate
în:
– Înotătoare neperechi (dorsa-
la, anala şi caudala), plasate în
plan sagital, sunt pliuri tegumen-
tare susţinute de raze cartilagi-
noase sau osoase numite radii.
Înotătoarea caudală formează doi Fig. 78. Structura vertebrelor la peşti:
lobi egali (homocercă); inegali 1 – regiunea toracică; 2 – regiune caudală.
(heterocercă) sau sudaţi (dificer-
că) (fig. 79)
– Înotătoare perechi (omoloage
membrelor vertebratelor tetrapode);
înotătoarele anterioare se numesc
pectorale, cele posterioare poartă
numele de pelviene. Înotătoarele
perechi au rol ortostatic, în timp ce
înotătoarea caudală asigură înotul
rapid.
Fig. 79. Tipuri de înotătoare la peşti.
Sistemul nervos
Este reprezentat printr-un sistem nervos central (encefal şi măduva spinării)
şi sistem nervos periferic (nervi cranieni, rahidieni şi ganglioni nervoşi).
Encefalul este o masă nervoasă mică, nedivizată în emisfere cerebrale, care
nu ocupă toată cutia craniană (fig. 80). La peşti, sunt bine dezvoltaţi lobii
olfactivi şi tuberculii bigemeni.
Organele de simţ
Sunt bine dezvoltate, reprezentate prin:
L i n i a l a t e r a l ă : organul tactului la distanţă, caracteristic peştilor, cu aju-

torul ei percep direcţia, presiunea şi salinitatea, precum şi vibraţiile apei.
O c h i u l – lipsit de pleoape; corneea este aplatizată şi cristalinul este sferic;
acomodarea se face prin procesul falciform (prelungire a coroidei), realizând
mişcarea telescopică, la peştii abisali (fig. 81); majoritatea peştilor au vederea
slabă.
U r e c h e a i n t e r n ă : prima apariţie în lumea animală; este alcătuită din
utriculă, saculă, canale circulare şi o scurtă lagenă (viitorul melc membranos);
rol în special în echilibru;
F o s e t e l e o l f a c t i v e conţin celule senzoriale conferind un miros delicat.
Orificiile de comunicare cu exteriorul se numesc narine. Nu au comunicare cu
faringele, aşadar nu au nici un rol în respiraţie.
M u g u r i i g u s t a t i v i localizaţi în mucoasa bucală şi pe buze; ca la majo-
ritatea organismelor acvatice, mirosul şi gustul sunt intim legate între ele.
Fig. 80. Sistemul nervos la peşti. Fig. 81. Structura ochiului la peşti.
Aparatul digestiv
Este adaptat la natura hranei (peşti carnivori, omnivori, planctonofagi) şi
comportă :
T u b u l d i g e s t i v ca la toate vertebratele începe cu gura şi se termină cu
anusul.
El comportă o serie de organe care asigură: prehensia şi transformarea ali-
mentelor (digestia) precum şi absorbţia (trecerea în sânge), dar şi eliminarea de-
şeurilor.
Tubul digestiv este astfel diferenţiat în: gură, faringe, esofag, stomac, intes-
tin, care se deschide la unii peşti în cloacă (fig. 82).
G l a n d e l e a n e x e sunt reprezentate de ficat şi pancreas.
C a v i t a t e a b u c a l ă conţine dinţii şi limba. Nu toţi peştii posedă dinţi, dar

atunci când există, dinţii pot fi independenţi de maxile şi implantaţi pe toată mu-
coasa bucală (de ex. la peştii cartilaginoşi) sau fixaţi pe diferite structuri osoase
(maxile, oase palatine, arcuri branhiale) ca la peştii osoşi.
L i m b a , puţin mobilă este fixată adesea de planşeul bucal.
F a r i n g e l e , ca la toate vertebratele acvatice prezintă o mare importanţă în-
trucât este străbătut lateral de fantele branhiale care asigură evacuarea apei respi-
ratorii. Faringele efectuează şi o filtrare a particulelor alimentare, ulterior dirijate
spre esofag şi stomac.
I n t e s t i n u l peştilor poate fi scurt şi rectiliniu, sau lung şi pliat în forma
literei „S”. Majoritatea speciilor posedă în prima porţiune a intestinului diverti-
cule pilorice.
Fig. 82. Schema anatomică a unui peşte.
V e z i c a î n o t ă t o a r e (sau vezica cu aer) este un organ hidrostatic carac-

teristic peştilor. Este o pungă membranoasă, situată dorsal faţă de aparatul diges-
tiv care conţine un amestec gazos:
oxigen, azot şi bioxid de carbon. Pe-
retele vezicii înotătoare este străbătut
de o reţea capilară. La unii peşti cum
ar fi linul, numiţi fizostomi, vezica es-
te în legătură cu esofagul. Peştii fizo-
clişti (morunul, bibanul), nu prezintă
Fig. 83. Vezica înotătoare şi raporturile
acestă comunicare cu esofagul sau
ei cu esofagul.
dacă există un cordon, acesta este obturat (fig. 83). Peştii cartilaginoşi nu au
vezică înotătoare.
Aparatul respirator
Respiraţia la peşti este bran-
hială pe tot parcursul vieţii.
Branhiile sunt formate prin
perforarea peretelui faringian.
Sunt 4 perechi de branhii lame-
lare, puternic vascularizate care
pot fi sau nu acoperite de oper-
cule; branhiile sunt situate pe
arcurile branhiale cartilaginoase
sau osoase. Spaţiul cuprins între
Fig. 84. Schema unui arc branhial la peşti. două branhii poartă numele de
fantă branhială. Apa respirato-
rie, încărcată cu oxigen dizolvat (1%, faţă de cca 21 % a aerului) pătrunde pe
traseul gură-faringe ieşind prin fantele branhiale. În trecerea prin fantele branhia-
le se realizează schimbul de gaze (fig. 84). La peştii cartilaginoşi, fantele bran-
hiale sunt vizibile la exterior, iar la
peştii osoşi sunt protejate de opercule.
Aparatul circulator
Ca la toate vertebratele, aparatul
circulator este închis, alcătuit din
inimă, un sistem arterial şi un sistem
venos, reunite prin reţele capilare.
Inima peştilor este bicamerală,
având un atriu şi un ventricul, inun-
date de sânge venos. Sângele conţi-
ne hemoglobină fixată de hematii
eliptice şi nucleate. Circulaţia este
simplă, pentru că sângele trece o
singură dată prin inimă într-un cir-
cuit (fig. 85). Aorta ventrală trimite Fig. 85. Schema aparatului circulator la peşti.
sângele din ventricul spre branhii ramificându-se în patru artere branhiale. La

nivelul branhiilor sângele se oxigenează. Sângele arterial este trimis la organe
prin aorta dorsală şi revine la inimă printr-o reţea venoasă complexă ce comportă
un sistem port hepatic (intestin-ficat) şi un sistem port renal (muşchi-rinichi).
Aparatul excretor
Este reprezentat de 2 rinichi şi 2 uretere
care se deschid în exterior. Rinichii peştilor
sunt două organe alungite, situate sub co-
loana vertebrală care sunt irigaţi de sistemul
port renal. Urina rezultată din filtrarea sân-
gelui, este trimisă spre exterior prin cana-
lele lui Wolff, care se unesc înainte de a se
deschide la suprafaţa corpului, în apropierea
anusului şi a orificiului genital, în papila Fig. 86. Schema aparatului uro-genital
ano-genito-urinară (fig. 86). la peşti.
Aparatul reproducător
La peşti sexele sunt separate. Gonadele sunt reprezentate de două ovare (cu
icre) la femele şi două testicule (cu lapţi) la masculi. La Agnate şi câţiva alţi
peşti primitivi, produsele sexuale – ovule şi spermatozoizi, cad direct în celom,
de unde sunt expulzate prin orificiul genito-urinar. Gonadele comunică cu exte-
riorul prin conducte independente de cele ale aparatului excretor: spermiducte
(sau canale deferente) şi oviducte (sau canalele Müller). Fecundaţia la peşti este
externă şi oviparitatea este larg răspândită. Numărul de ouă (icre) este foarte
crescut. Rechinii, ca şi alte căteva specii sunt ovovivipari şi vivipari având fe-
cundaţie internă.
Clasificare
Supraclasa Pisces a fost divizată în patru clase: Acanthodi, Placodermi,
Chondrichthyes, Osteichthyes.
Clasele Acanthodi şi Placodermi cuprind forme fosile care au trăit în paleo-
zoic şi au populat atât apele dulci cât şi cele marine. Aveau corpul protejat de o
cuirasă constituită din plăci dermice, cu endoschelet cartilaginos.
Clasa Chondrichthyes
Cuprinde peştii cartilaginoşi.
Ei au scheletul cartilaginos, solzi placoizi, 5-7 perechi de fante branhiale care
se deschid direct la exterior. Nu au vezică înotătoare. Gura este subterminală,
sau ventrală. Înotătoarea codală este heterocercă. Sunt specii vivipare. Fecunda-
ţia este internă, masculii având organe copulatoare. Majoritatea trăiesc în ape
marine, mai rar în ape dulci. Prezintă cloacă. Peştii cartilaginoşi ating dimensi-
uni de la 50 cm până la 18 metri – rechinul uriaş – Cetorhinus maximus. Speciile
pelagice sunt bune înotătoare, au corpul fusiform, spre deosebire de speciile
bentonice (de fund), care au trunchiul turtit dorso-ventral.
Ordinul Squaliformes
(rechini)
Sunt peşti răpitori, foarte buni înotători, cu dinţi ascuţiţi şi numeroşi.
Exemple:
– Rhincodon typus – rechinul gigant – atinge 20 metri lungime, cântăreşte cca
3.000 kg. Se întâlneşte în regiunile nordice ale Oceanul Atlantic.
– Charcharodon carcharias – rechinul alb, se întâlneşte în apele tropicale.
Este cel mai vorace rechin.
– Squalus acanthias – rechinul ţepos sau câinele de mare, are un metru lungi-
me, trăieşte şi în Marea Neagră.
– Sphyrna zygaena – rechinul ciocan, trăieşte tot în mările tropicale.
– Cetorhinus maximus – rechinul uriaş este inofensiv, se hrăneşte cu animale
planctonice.
Ordinul Raiformes
Cuprinde peşti cu corpul comprimat dorso-ventral şi greoi, prezintă ţepi (sunt
solzi placoizi modificaţi). Duc viaţă bentonică.
Exemple:
– Raja clavata – vulpea de mare, întâlnită şi în Marea Neagră, se pescuieşte
pentru carne, ficat şi piele. Poate atinge 1,5 m lungime şi 1 metru lăţime.
– Dasyatis pastinaca – pisica de mare – are pe coadă 1-2 spini în legătură cu
o glandă veninoasă (înţepătură mortală); corpul atinge 2 metri şi 16 kg, întâlnită
şi în Marea Neagră.
– Pristis pristis – peştele fierăstrău, are rostru lung de 2 m, prevăzut cu dinţi
ascuţiţi; trăieşte în mările calde.
– Manta birostris – mantia uriaşă, cântăreşte până la 2.000 kg.
– Torpedo marmorata – torpila – posedă organe electrice.
Clasa Osteichthyes
Cuprinde peştii osoşi repartizaţi în trei subclase: Actinopterigieni, Crosopteri-
gieni şi Dipnoi.
Subclasa Actinopterygii
Reprezintă 95% din formele actuale, din care 2/3 sunt specii marine şi 1/3
specii de apă dulce; scheletul parţial sau total osos; corpul acoperit cu solzi ci-
cloizi sau ctenoizi; operculele acoperă branhiile, majoritatea prezintă vezică îno-
tătoare, fecundaţia este externă; icrele sunt bogate în vitelus nutritiv, sunt specii
ovipare.
Cuprinde două supraordine: Chondrostei şi Teleostei
Supraordinul Chondrostei
Reuneşte peştii cu slabă osificare a scheletului, acesta fiind cartilaginos, cu
osificări dermice localizate la nvelul capului. Singurele forme din fauna actuală
sunt acipenseridele.
Ordinul Acipenseriformes
Cuprinde sturionii, care trăiesc în marile fluvii şi în mările zonei temperate.
Speciile marine migrează în perioada de reproducere în apele dulci pentru a de-
pune icrele. Au scheletul incomplet osificat; mai prezintă rest de coardă dorsală.
Vertebrele sunt slab conturate. De la sturioni se obţin icrele negre sau caviarul.
Exemple:
– Acipenser ruthenus – cega, specie dulcicolă întâlnită în râurile mari: Tisa,
Mureş şi Dunăre;
– Acipenser guldenstaedti – nisetrul, trăieşte în Marea Neagră, Marea Cas-
pică. Migrează pentru reproducere în fluviile aferente acestor mări. S-au pescuit
şi exemplare de 100 kg;
– Acipenser stellatus – păstruga, poate atinge 8-9 kg, foarte răspândită în Ma-
rea Neagră;
– Acipenser nudiventris – viza, este frecvent întâlnită în Marea Neagră, Du-
năre. Atinge 50 kg;
– Huso huso – morunul, este cel mai mare sturion al Mării Negre, care mi-
grează în Dunăre pentru reproducere. Poate atinge 9 metri lungime şi 1.500 de
kg. Trăieşte 100 de ani.
Supraordinul Teleostei
Teleosteenii reprezintă 90% din speciile actuale de peşti; scheletul complet
osificat. Sunt ovipari, fecundaţia este externă. Au corpul acoperit cu solzi
cicloizi sau ctenoizi, subţiri şi imbricaţi.
Ordinul Clupeiformes
Cuprinde: heringul, sardina, şprotul, scrumbia de Dunăre, hamsia, păstrăvul,
somonul, lostriţa, coregonul, ştiuca.
– Clupea herangus – heringul, este un peşte marin şi oceanic, de culoare
albăstrie, 25 cm lungime.
– Engraulis encrasicholus – hamsia, este peşte de cârd, planctonic, de talie
mică, frecvent şi în Marea Neagră.
– Alosa pontica – scrumbia de Dunăre, este un clupeid de talie mare, specie
endemică pentru Marea Neagră. Migrează în fluviu pentru reproducere.
– Sardina pilchardus – sardeaua, specie marină destul de rară în Marea Nea-
gră. Abundă pe coastele europene ale Atlanticului.
– Salmo salar – somonul de Atlantic, este un peşte migrator amfibiotic (amfi
= dublu; bios = viaţă). Poate atinge 1 metru lungime şi 30 kg greutate.
– Salmo labrax – păstrăvul de mare.
– Oncorhynchus mykiss – păstrăvul de lac
– Hucho hucho – lostriţa, este cel mai mare salmonid al lumii. Este o specie
endemică în bazinul Carparto-Dunărean. Trăieşte până la 20 de ani, Atinge 1,7
metri lungime, 60 kg. Populează apele repezi de munte şi lacurile montane
adânci.
– Thymallus thymallus – lipanul, este specific pentru apele de munte din cen-
trul Europei.
– Coregonus lavaretus – coregonul, atinge 60 cm, jumătate de kg, populează
apele curgătoare reci ale emisferei nordice.
– Essox lucius – ştiuca, este un răpitor al apelor lent curgătoare sau stătătoare,
poate atinge un metru lungime.
Ordinul Cypriniformes
Cuprinde: crapul, carasul, babuşca, obletele, roşioara, plătica, linul, mreana,
cleanul, scobarul, ţiparul, somnul, avatul.
– Cyprinus carpio – crapul, se pretează bine la creşterea dirijată. Atinge 30
kg, 1 metru lungime. Chinezii îl cresc de peste 4.000 de ani. Există subspecii:
crapul golaş, crapul oglindă. Este un peşte termofil, întâlnit în bălţi, iazuri.
– Carassius carassius – carasul sau caracuda, este rezistent la deficitul de
oxigen din apă, fiind prezent în toate bălţile cu vegetaţie.
– Rutilus rutilus – babuşca, este un peşte zvelt, endemic în apele dulci din
bazinul Dunării.
– Tinca tinca – linul, populează bălţile cu fund mâlos şi râurile domoale.
– Scardinius erithrophthalmus – roşioara, populează ape cu vegetaţie abun-
dentă. Are înotătoarele bordate cu roşu.
– Leuciscus cephalus – cleanul, trăieşte în cârduri mici în ape limpezi cu fund
nisipos sau pietros.
– Chondrostoma nasus – scobarul, este un peşte bentonic.
– Abramis brama – plătica, se recunoaşte uşor după spatele înalt şi culoare
verzuie a solzilor. Trăieşte în Delta Dunării şi pe cursul inferior al râurilor.
– Barbus barbus – mreana, preferă fundul pietros al apelor clare; are icrele
toxice.
– Aspius aspius – avatul, are carnea gustoasă, fiind singurul ciprinid răpitor al
apelor de şes.
– Silurus glanis – somnul, poate atinge 5 m lungime, 500 kg. Gura largă, este
prevăzută cu 3 perechi de mustăţi lungi. Carnea albă, grasă, are gust deosebit.
– Misgurnus fossilis – ţiparul, este comun în apele mâloase, sărace în oxigen,
are corpul cilindric. Pentru completarea nevoii de oxigen se ridică la suprafaţă şi
înghite aer.
Ordinul Anguilliformes
Cuprinde peşti cu corpul cilindric şi alungit. Dezvoltarea implică şi stadiul de
larvă. Sunt peşti marini bentonici.
Exemple:
– Anguilla anguilla – anghila, trăieşte până la maturitatea sexuală în râurile
mari care se varsă în Marea Mediterană, Marea Baltică şi Atlanticul de Nord.
Maturitatea sexuală este atinsă după 10-18 ani, când ajunge la 1,5 metri şi 4 kg
greutate. Pentru reproducere, anghila europeană face migraţii de 6.000 km, până
în Marea Sargaselor, în apropiere de Bermude. Ponta este depusă la câteva sute
de metri adâncime. După reproducere adulţii mor, iar larvele (leptocefali) duc o
viaţă pelagică şi sunt purtate de curentul Golfului timp de 2-3 ani spre coastele
Europei. Ajungând în apele litorale, salmastre, larvele se metamorfozează, deve-
nind mici anghile numite civele. În Marea Neagră, leptocefalii ajung foarte rar.
Ordinul Beloniformes
– Belone bellone – zărganul, este o specie marină pelagică de cârd. Se întâl-
neşte în Marea Neagră şi Marea Mediterană. Acest peşte are scheletul de culoare
verde şi o carne foarte gustoasă.
Ordinul Syngnathiformes
Cuprinde: Hippocampus guttulatus – căluţul de mare; masculul prezintă pun-
gă incubatoare în perioada de reproducere; înoată vertical; Sygnathus typhle –
acul de mare.
Ordinul Gadiformes
– Lota lota – mihalţul; este specie de apă dulce;
– Odontogadus merlangus – bacaliarul, este specie marină bentonică, întâlni-
tă şi în Marea Neagră, utilizată la prepararea făinii de peşte.
Ordinul Perciformes
Cuprinde: bibanul, şalăul, stavridul, merluciul, hanosul, guvidul; baracuda;
scrumbia, macroul, tonul.
– Perca fluviatilis – bibanul; este un peşte cu carne albă, de bună calitate.
– Stizostedion lucioperca – şalăul; preferă ape bine oxigenate. Carnea albă
este de calitate superioară.
– Trachurus mediterraneus – stavridul; este peşte de cârd, migrator, prezent
– Scomber scombrus – scrumbia albastră, este un peşte nectonic de larg,
prezent şi în Marea Neagră.
– Gobius cephalarges – guvidul de mare, poate pătrunde şi în apele salmas-
tre.
– Gobius batrachocephalus – hanosul, este unul dintre guvizii mari, prezent
– Coryphaena hippurus – macroul comun, trăieşte în apele tropicale şi sub-
tropicale, fiind o specie pelagică care înoată în cârduri mari.
– Thunnus thynnus – tonul, atinge 5 m lungime şi 800 kg. Este prezent în fau-
na Mării Negre şi a Oceanului Atlantic. Este răpitor şi migrator, trăieşte în câr-
duri.
Ordinul Pleuronetiformes
Cuprinde specii cu viaţă bentonică; au corpul comprimat în plan lateral. Stau
culcaţi pe o parte şi sunt asimetrici în stadiul de adult. Ochii sunt deplasaţi pe
partea îndreptată spre lumină, adică în sus. Din acest ordin fac parte: calcanul,
cambula, limba de mare.
– Solea solea – limba de mare, are ochii plasaţi pe partea dreaptă; este cel
mai mic peşte plat, întâlnit şi în Marea Neagră. Rar atinge 30 cm.
– Scophthalmus maximus – calcanul, este bentonic, are ochii situaţi pe partea
stângă, deoarece pe partea dreaptă stă culcat. Exemplarele mari ajung la 4 kg;
populează Marea Neagră şi Marea Mediterană.
– Pleuronectes flessus – cambula, are butoni osoşi la baza dorsalei şi analei,

precum şi de-a lungul liniei laterale. Formă romboidală. Atinge 300 grame şi 30
cm. Trăieşte în Marea Neagră şi în Marea Marmara.
Subclasa Crossopterygii
Cuprinde forme fosile, paleozoice, fiind dispăruţi de 60 milioane de ani. În
1938, a fost pescuit în Oc. Indian primul crosopterigian, aparţinând speciei Lati-
meria chalumnae. Aceşti peşti au conservat un rest de plămân, cu structură adi-
poasă. Prin caracterele lor, sunt consideraţi strămoşii batracienilor. Latimeria
trăieşte la adâncimi de 150-800 metri, fiind un peşte lucifug, cu ochii fosfores-
cenţi.
Subclasa Dipnoi
Este bogată în forme fosile paleozoice, reprezentată în fauna actuală prin 3
genuri, răspândite în apele calde ale Africii, Americii de S şi Australiei. Sunt
peşti cu respiraţie dublă, branhială şi pulmonară, de unde le vine şi numele (dis =
doi; pnein = a respira). „Plămânii” sunt vezicule puternic vascularizate care se
deschid pe faţa ventrală a esofagului.
Ecologia peştilor
După mediul lor de viaţă, peştii sunt grupaţi în peşti de apă dulce, peşti de
apă salmastră şi peşti marini. Această clasificare ecologică nu se suprapune
clasificării filogenetice.
Peştii de apă dulce pot fi şi ei grupaţi în peşti de apă curgătoare (reofili) şi
peşti de apă stagnantă (stagnofili).
După speciile care domină în fiecare habitat, se disting 5 zone ecologice în
cazul râurilor mari: zona păstrăvului, zona lipanului, zona scobarului, zona mre-
nei şi zona crapului.
Peştii de apă salmastră sunt întâlniţi în lacurile litorale Razim – Sinoe, cu ape
salmastre (apa dulce este combinată cu apă sărată).
Peştii marini sunt mult mai numeroşi şi mai variaţi ca formă deoarece marea
oferă o varietate mare de habitaturi. Din punct de vedere ecologic se disting mai
multe zone :
– zona litorală, în vecinătatea ţărmurilor, cu ape de coastă de până la 40 metri
adâncime; speciile de peşti din această zonă au talie mică şi existenţă sedentară;
– zona neritică, urmează zonei litorale, până la 200-300 de metri adâncime,
este populată în general de peştii cartilaginoşi (rechin) şi osoşi: cod, merluciu.
Aceşti peşti trăiesc în cârduri, se reproduc în plină mare iar ponta lor este
plutitoare;
– zona bentonică este populată de selacieni (vulpea de mare, pisica de mare)
dar şi de mulţi teleosteeni: limba de mare, cambula etc. Peştii din această zonă
au corpul comprimat lateral sau dorso-ventral. Majoritatea sunt specii carnivore
şi au o coloraţie homocromă;
– zona pelagică se întinde în plină mare de la platoul continental în larg. Peş-
tii pelagici populează straturile superficiale şi nu se apropie de coaste decât la
reproducere. Majoritatea sunt buni înotători, hidrodinamici (ton, scrumbie albas-
tră ş.a.) şi se hrănesc cu plancton (plankter = rătăcitor în masa apei: zooplancton
şi fitoplancton). Peştii pelagici sunt numeroşi şi aparţin mai multor specii: dintre
selacieni abundă taliile mari de rechini iar dintre teleosteeni abundă clupeidele,
scombridele etc.
– zona abisală cuprinde păturile profunde ale apei sub 300 metri adâncime,
unde luminozitatea este redusă sau dispare, hrana este puţin abundentă, tempera-
tura este scăzută şi creşte presiunea. Peştii abisali au forme ciudate şi multe spe-
cii prezintă organe luminoase.
Migraţia peştilor
Dintre fenomenele legate de comportament, migraţiile peştilor sunt cele mai
spectaculoase. Ele reprezintă deplasări periodice de anvergură diferită în căuta-
rea unor locuri cu hrană abundentă, pentru găsirea unor locuri de iernare şi mai
ales pentru reproducere.
Pe baza acestui comportament peştii au fost grupaţi în peşti sedentari şi peşti
migratori.
Peştii migratori sunt grupaţi în holobiotici (holos = acelaşi) – fac migraţii în
acelaşi mediu (marin sau dulcicol) şi amfibiotici (amfi = dublu) – fac migraţii în
ape dulci şi sărate, parcurgând ape salmastre unde îşi adaptează fiziologia o vre-
me, pentru noul madiu de viaţă. Păstrăvul Oncorhynchus mykiss este un migrator
holobiotic, ca şi scobarul Chondrostoma nasus.
Dacă se reproduc în apă dulce (cazul somonului de Atlantic sau somonilor
din Pacific) ei sunt potamotoci (potamos = râu) iar dacă se reproduc în apa mării
se numesc talasotoci (thalasos = mare).
Peştii migratori se pot deplasa contra curentului fiind anadromi, sau în sensul
curentului apei numiţi catadromi.
Exemple: Anghila – Anguilla anguilla, este un peşte migrator, amfibiotic,
catadrom, talasotoc, cu perioada trofică în apele continentale.
Somonul de Atlantic – Salmo salar, este un peşte migrator amfibiotic, ana-

drom şi potamotoc, cu perioada trofică în apele continentale.
Fig. 87. Câteva exemple de peşti.

Fig. 88. Câteva exemple de peşti.
La fel sunt sturionii din Marea Neagră: morunul – Huso huso, nisetrul – Aci-
penser guldenstaedti, păstruga – Acipenser stellatus, scrumbia de Dunăre – Alo-
sa pontica, care urcă pe Dunăre pentru reproducere putând ajunge până la Porţile
de Fier.
Importanţa economică a peştilor

Peştii constituie o sursă importantă de proteine alimentare (cca 20%). Icrele
sunt bogate în lipide şi vitamine. Majoritatea peştilor au icrele comestibile. Icrele
de mreană şi somn sunt toxice. Renumite sunt icrele negre sau caviarul, obţinute
de la sturioni şi icrele roşii de Manciuria, obţinute de la somonii de Pacific (ge-
nul Oncorhynchus). Sunt deasemenea apreciate icrele de salmonide, esocide şi
ciprinide.
Din ficatul unor peşti (rechini, somoni) se extrage untura de peşte bogată în
vitaminele A, D, E, folosită în tratamentul antirahitic. Din vezica gazoasă a stu-
rionilor se extrage ihtiocolul (clei de peşte), folosit în industria farmaceutică şi
limpezirea vinurilor.
Pielea unor rechini este utilizată pentru şlefuiri fine ale lemnului de mobilă.
Peştele cu dimensiuni mici şi valoare alimentară scăzută (peşte marin mărunt)
este folosit la prepararea făinii de peşte, resursă furajeră pentru animalele do-
mestice.
Pescuitul oceanic extensiv nu mai constituie singur o resursă trofică prin
supraexploaterea Oceanului planetar, căutându-se metode de acvacultură pentru
suplinirea nevoilor tot mai ridicate ale omenirii. Peştii care fac obiectul bioteh-
nologiilor intensive de creştere sunt salmonidele, crescute atât în ferme dulcicole
cât şi marine, ciprinidele, siluridele, esocidele, percidele. Se mai cresc acipense-
ride, pleuronectide, scoftalmide, parţial anghila.
Importanţa sanitar-veterinară a peştilor

Peştii migratori pot transporta la mari distanţe bacterii, virusuri şi paraziţi. În
patologia veterinară intervin prin 4 modalităţi:
1] mai multe specii de peşti, inclusiv icrele lor sunt gazde intermediare de
helminţi patogeni pentru om (Diphyllobothrium latum, Opistorchis felineus) ori
rezervor de bacterii (Salmonella sp., Campylobacter sp., Clostridium botulinum,
Vibrio sp., Yersinia enterocolitica), micobacterii marine cauzatoare de toxiinfec-
ţii alimentare. Bibanul, de exemplu este predator al larvelor de ţânţari. Somonul
roşu regal, din coastele Pacificului de Nord, poartă mai mulţi agenţi infecţioşi:
Clostridium botulinum, Edwarsiella tarda, dar şi paraziţi: Diphyllobothrium la-
tum, Contracaecum aduncum, Metagonimus yokgawai.
2] multe specii din apele tropicale ale Atlanticului şi Pacificului conţin în

carnea lor biotoxine, în special în viscere. Peştii tetrodoni conţin tetrodontoxină,
substanţă ce provoacă o intoxicaţie acută-ihtiotoxism.
3] există unele specii cu spini, a căror înţepătură poate provoca plăgi ce se
pot suprainfecta.
4] făina de peşte utilizată ca furaj proteic pentru animale, poate conţine diferi-
te serotipuri de Salmonella, dar şi alţi agenţi infecţioşi.
CAPITOLUL XIII
SUPRACLASA TETRAPODA
În grupul tetrapodelor care cuprinde clasele Batracieni, Reptile, Păsări şi Ma-

mifere, sunt incluse vertebratele cu patru picioare, în mod primar adaptate pentru
deplasarea pe uscat şi secundar pentru deplasarea în mediul acvatic sau aerian.
Adaptări privind trecerea de la viaţa acvatică la cea terestră

Principalele modificări anatomice şi fiziologice care au permis trecerea la
viaţa terestră sunt următoarele:
– transformarea înotătoarelor perechi în membre locomotoare (pentru târâre
sau mers);
– transformarea aparatului respirator branhial în aparat respirator pulmonar;
– transformarea inimii (inima bicamerală transformată în inimă cu 3 compar-
timemte) şi a aparatului circulator (apariţia circulaţiei duble: mica şi marea cir-
culaţie);
– modificarea organelor senzoriale, în particular dispariţia liniei laterale; (ex-
cepţie – stadiul larvar şi adulţii batracienilor acvatici);
– modificarea pielii pentru evitarea deshidratării la contactul cu aerul (piele
nudă, acoperită cu mucus la batracieni sau piele acoperită cu o pătură cornoasă
bine dezvoltată la reptile);
– modificarea reproducerii prin:
– adaptarea la fecundarea internă;
– transformarea structurii oului (apar anexele embrionare amnios şi alantoidă,
cu excepţia batracienilor).
Clasa Amphibia (Batracieni)

(amphi = dublu; bios = viaţă)
Cuprinde cca 2000 specii de vertebrate adaptate atât la mediul acvatic cât şi
la mediul terestru, ceea ce a determinat perfecţionarea structurii şi funcţiilor în-
tregului organism dar păstrează caractere care indică originea lor din peşti – re-
producerea este legată de mediul acvatic.
Amfibienii fac legătura dintre peşti şi tetrapodele terestre.

Caractere generale
– Vertebrate poikiloterme.
– Pielea este nudă, lipsită de fanere.
– Respiraţia branhială în stadiul larvar şi pulmonară în stadiul de adult.
– Inima cu 3 compartimente: două auricule şi un ventricul.
– În general ovipare.
– Dezvoltare embrionară fără anexe embrionare – amnios şi alantoidă.
C o r p u l batracienilor este diferenţiat în cap, trunchi cu membre şi coadă iar

din punct de vedere al formei se disting 3 tipuri:
– tipul triton (broască cu coadă): trunchi alungit, coadă lungă, picioare scurte
şi egale;
– tipul broască: trunchi scurt, lipseşte coada, membrele posterioare dezvoltate
pentru sărituri, degetele unite prin membrană interdigitală (locomoţia acvatică);
– tipul vierme (serpentiform): cu trunchi cilindric, fără membre; batracieni
răspândiţi în zona centrală a Terei.
T e g u m e n t u l este subţire, puternic vascularizat, deoarece serveşte la res-
piraţia cutanată. Este alcătuit din epidermă cu glande mucoase ce menţin umidi-
tatea pielii şi din dermă care conţine cromatofori (multe specii prezintă fenome-
nul de homocromie).
S c h e l e t u l prezintă importan-
te adaptări pentru locomoţia terestră
(fig. 89):
craniul are oase puţine, bine su-
date şi prezintă 2 condili occipitali
prin care se articulează la coloana
vertebrală;
coloana vertebrală este formată
din puţine vertebre şi este diferen-
ţiată în: regiunea cervicală cu o sin-
gură vertebră – atlas; regiunea dor-
so-lombară cu rudimente de coaste;
regiunea sacrală cu o singură verte-
bră articulată la centura pelviană; re-
giunea codală care la anure formea-
ză urostilul iar la urodele numeroa-
Fig. 89. Structura scheletului la un batracian
anur (broască).
sele vertebre sunt libere;
SUPRACLASA TETRAPODA 129
sternul este liber;

nu există cutie toraci-
că;
scheletul extremită-
ţilor (centuri şi mem-
bre) prezintă acelaşi
plan de organizare cu
al tuturor tetrapodelor
(modificările apărute
constituie adaptări se-
cundare) (fig. 90).
Fig. 90. Structura mem-

brelor la tetrapode.
S i s t e m u l n e r v o s . Mai dezvoltat decât la peşti, prezintă emisfere cere-

brale bine individualizate, reunite prin comisuri. Apare un început de scoarţă ce-
rebrală (paleocortex). Creierul se prelungeşte înainte prin lobii olfactivi, mai
mult sau mai puţin fuzionaţi; cerebelul este foarte puţin dezvoltat. Epifiza rudi-
mentară la urodele este bine dezvoltată la anure, unde formează o veziculă situa-
tă în spatele craniului imediat sub piele (organ pineal).
O r g a n e l e d e s i m ţ . Înregistrează un salt calitativ în ceea ce priveşte or-
ganele vizuale şi auditive, ca adaptare la viaţa terestră:
ochii se caracterizează prin apariţia pleoapelor (superioară, inferioară şi
membrana nictitantă); la urodele ochiul este comparabil cu cel de la peşti; la
anure ochii sunt mari, proeminenţi; numai pleoapa inferioară este mobilă; când
animalul se află sub apă, ochii sunt acoperiţi de o membrană transparentă de pro-
tecţie numită membrană nictitantă. Corneea devine mai bombată, cristalinul ia o
formă lenticulară şi contribuie la acomodare prin modificarea curburilor sale sub
acţiunea muşchilor ciliari.
organele auditive: apare urechea medie pentru prima dată, care comunică cu
faringele prin trompa lui Eustachio. Apariţia urechii medii la vertebrate este ur-
mată de o transformare completă a articulaţiei mandibulare. Oasele care formau
această articulaţie la peşti evoluează la vertebratele tetrapode formând oscioarele
urechii medii.
Apare timpanul, de la care se întinde columela până la membrana ferestrei
ovale (transmite vibraţiile timpanului); timpanul este vizibil la exterior, situat
înapoia ochilor.
fosele nazale comunică pe de o parte cu exteriorul ca la peşti şi pe de altă

parte cu gura prin orificii numite cuane (narine interne); au un dublu rol: olfactiv
şi respirator;
A p a r a t u l d i g e s t i v . Este adaptat la regimul carnivor. În cavitatea bu-
cală se găseşte limba lipicioasă, cu o dispoziţie particulară fixată la partea ante-
rioară de plafonul bucal, este liberă spre spate, se poate rabata înainte cu o mare
rapiditate pentru prinderea insectelor; unii batracieni sunt „agloşi” – lipsiţi de
limbă. Dinţii sunt aşezaţi pe maxilarul superior, pe cerul gurii iar la unele specii
şi pe maxilarul inferior; prezintă glande mucoase.
G l a n d e l e a n e x e sunt ficatul şi
pancreasul care îşi varsă secreţiile în duo-
den – porţiunea iniţială a intestinului. In-
testinul se deschide în cloacă (fig. 91).
A p a r a t u l r e s p i r a t o r . Este alcă-
tuit din doi plămâni adevăraţi (fig. 92) ca-
re sunt simpli saci cu pereţi subţiri şi uşor
cutaţi. Căile respiratorii extrapulmonare
asigură circulaţia nestingherită a aerului.
Prin respiraţia pulmonară, aerul este „în-
ghiţit” pentru că lipseşte cutia toracică.
Din acest motiv, respiraţia este completată
în mod obligatoriu prin respiraţia cutanată
(50%), pentru satisfacerea nevoii de oxi-
Fig. 91. Schema tubului digestiv la o
broască.
gen.
La unele specii de batracieni, respiraţia
branhială se menţine şi la adult, ea de fapt fiind caracteristică stadiului larvar –
mormoloci –, dovada provenienţei amfibienilor din peşti. Ea se efectuează cu
Fig. 92. Plămâni de broască. Fig. 93. Spiracul la un mormoloc de broască anură.
cele trei perechi de branhii externe. La mormolocii de anure branhiile externe

sunt înlocuite de trei perechi de branhii interne; spiraculele sunt orificii laterale
care permit ieşirea apei respiratorii (fig. 93). La anure există un aparat laringian
prevăzut cu corzi vocale, cu care masculii pot scoate sunete amplificate de sacii
vocali.
A p a r a t u l c i r c u l a t o r . Se constată o modificare a structurii aparatului
circulator, explicabilă prin trecerea la respiraţia pulmonară. Inima devine trica-
merală (două atrii şi un ventricul); apare atriul stâng, care primeşte sânge oxige-
nat de la plămâni şi de la piele.
Sistemul arterial este reprezentat printr-un trunchi comun (bulb aortic), artere
pulmo-cutanee, cârjele aortice care se unesc în aorta dorsală comună iar aceasta
se bifurcă în două artere iliace; sistemul venos cuprinde două vene cave anteri-
oare şi una posterioară, care se deschid în atriul drept şi venele pulmonare ce se
deschid în atriul stâng (fig. 94).
Circulaţia este închisă şi
dublă, deoarece sângele trece
de două ori prin inimă. În felul
acesta se realizează o circulaţie
mare: inimă-corp-inimă şi o
circulaţie mică: inimă-plămân-
inimă. Circulaţia este incom-
pletă deoarece sângele venos
se amestecă cu cel oxigenat în
unicul ventricul existent.
Aparatul uro-geni-
t a l . Urina este evacuată de ri-
nichi (mesonefros) prin canale-
le Wolff care se deschid în Fig. 94. Schema aparatului circulator la batracieni
cloacă. Vezica urinară este o adulţi: a. la Urodele; b. la Anure
evaginare ventrală provenită (V = ventricul; AD = atriul drept; AS = atriul stâng)
din cloacă. La batracienii mas-
culi canalul Wolff joacă şi rol de ureter şi de spermiduct (fig. 95 – stânga). La
femele există canalele Müller (oviducte) lungi şi sinuoase separate de ureter (fig.
95 – dreapta). La ambele sexe, gonadele sunt acoperite de nişte mase adipoase
sau corpi adipoşi. Fecundaţia este internă prin spermatofori la Urodele şi externă
prin pseudoacuplare la Anure. Ouăle sunt numeroase, înglobate într-o substanţă
gelatininoasă care le protejează împotriva deshidratării sau a frigului. O singură
pontă poate cuprinde până la 8000 de ouă. Ponta pluteşte pe suprafaţa apei la
majoritatea Anurelor. La Urodele ponta este depusă pe plante acvatice.
La ecloziune, mormolocul
are o respiraţie branhială şi va
trăi în apă până la încheierea
metamorfozei. Mormolocul pre-
zintă unele caractere de peşte:
– coadă şi linie laterală;
– branhii externe care apoi
devin interne, acoperite cu oper-
cule;
– inima este bicamerală şi
Fig. 95. Aparatul uro-genital la batracieni
circulaţia simplă.
(stânga – mascul, dreapta – femelă).
Odată cu trecerea la adult
apar membrele, branhiile dispar şi apar plămânii, inima devine tricamerală şi se
instalează cele două circulaţii.
C l a s i f i c a r e (fig. 96)
Cele mai vechi specii de amfibieni sunt stegocefalii (fosili) care au trăit în
Devonianul superior.
Batracienii actuali sunt clasificaţi în 3 ordine: Apode; Urodele; Anure.
Ordinul Apode
Batracieni serpentiformi, lipsiţi de picioare. Toate sunt localizate în regiunile
tropicale ale globului. Sunt singurii amfibieni care au coaste adevărate, răspân-
diţi în America de Sud şi sudul Asiei. Apodele sunt un grup specializat de amfi-
bieni care duc o viaţă endogee.
Exemple: Ichthyophis glutinosus. Femela are obiceiul de a se încolăci în jurul
pontei.
Ordinul Urodele
Cuprinde amfibieni actuali care au corp alungit, cu o coadă, membre egale, le
lipseşte clavicula. Forme ovipare, altele vivipare.
Exemple: Salamandra – Salamandra salamandra, tegument de culoare nea-
gră cu pete portocalii (culoare de avertizare) conţine glande care secretă o sub-
stanţă toxică. Este specie ovovivipară, răspândită în pădurile de foioase din Eu-
ropa.
Tritonul – Triturus cristatus, se reproduce în apă, prezintă dimorfism sexual.
Masculul are o creastă în lungul spinării. Este de culoare brun-neagră.
Proteul – Proteus anguinus, formă cavernicolă, prezintă următoarele adaptări:
tegument depigmentat, ochi reduşi, ascunşi sub piele, branhii externe, plămâni
slab dezvoltaţi, corp pisciform. Trăieşte în Dalmaţia.
Fig. 96. Câteva exemple de batracieni.

Ordinul Anure
Sunt broaştele lipsite de coadă în formă adultă; membrele posterioare sunt
mai dezvoltate (pe uscat fac salturi), prezintă membrană interdigitală, fecundaţia
este externă. Nu au coaste.
Exemple: Broasca râioasă – Bufo bufo, formă terestră, de culoare brună, glan-
dele tegumentare secretă o substanţă caustică numită bufonină cu acţiune iritantă
şi somniferă. Sunt în general folositoare deoarece consumă moluşte dăunătoare:
limacşi, melci şi insecte.
– Broasca râioasă verde – Bufo viridis, este frecventă la noi în grădini, livezi,
parcuri.
– Buhaiul de baltă cu burta roşie – Bombina bombina.
– Buhaiul de baltă cu burta galbenă – Bombina variegata.
– Broasca mică de lac – Rana esculenta, duce o viaţă strict acvatică, răspân-
dită în Europa centrală şi de est.
– Broasca mare de lac – Rana ridibunda, la noi este mai răspândită decât spe-
cia precedentă.
– Broasca de munte sau de iarbă – Rana temporaria, poate fi întâlnită la noi
până la peste 2000 metri altitudine.
– Brotăcelul – Hyla arborea, sau răcănelul, adaptat la viaţa arboricolă: extre-
mitatea degetelor este lăţită ca un disc; prezintă homocromism.
– Broasca săpătoare – Pelobates fuscus, are un pinten pe metatars cu care sa-
pă galerii în care trăieşte şi de unde iese numai noaptea pentru a-şi căuta hrana.
Biologia amfibienilor
Amfibienii, aceste vertebrate cosmopolite, au rol mai restrâns în patologia ve-
terinară şi umană, venind mai rar în contact cu alte animale sau alimente. S-au
descris toxiinfecţii alimentare la persoanele care au consumat picioare de broas-
că insuficient prelucrate termic. Broasca Rana pipiens are Salmonella sp., Liste-
ria monocytogenes, Yersinia enterocolitica, Vibrio cholerae. De la broasca mare
de lac s-au izolat Brucella sp., Vibrio cholerae. Ele sunt deasemeni gazde inter-
mediare pentru virusuri pe care ţânţarii îi transmit la vertebratele cu sânge cald.
Virusul encefalitei de căpuşă s-a izolat de la broasca de munte şi de la broasca
râioasă. Broaştele din Extremul orient sunt gazde intermediare pentru Diphyllob-
othrium mansoni.
CAPITOLUL XIV
CLASA REPTILIA
Cuprinde cca 6000 specii de tetrapode, cu adevărat terestre (formele acvatice

actuale constituie adaptări secundare la acest mediu). Viaţa de uscat complexă şi
variată, a determinat apariţia unor importante modificări în morfologia internă şi
externă a reptilelor.
Caractere generale
– Vertebrate poikiloterme (poikilos= variat).
– Pielea prevăzută cu solzi sau cu plăci cornoase.
– Respiraţie pulmonară pe toată durata vieţii.
– Inimă tricamerală (două auricule şi un ventricul parţial închis). Crocodilie-
nii au inimă tetracamerală.
– În general ovipare.
– Dezvoltare embrionară cu anexe embrionare: amnios şi alantoidă.
C o r p u l , acoperit de o piele uscată şi solzoasă, aparţine următoarelor tipuri

morfologice:
– tipul şopârlă, caracteristic majorităţii reptilelor, cu toate părţile corpului
distincte, prezintă membre scurte situate lateral;
– tipul şarpe, corpul cilindric lipsit de membre;
– tipul broască ţestoasă, corpul turtit dorso-ventral, adăpostit într-un ţest, gâ-
tul lung şi mobil.
Deplasarea se realizează prin târâre, din cauza lipsei sau a modului defectuos
de inserare a membrelor scurte.
T e g u m e n t u l este alcătuit din:
– epiderma, cu o pătură cornoasă, puternic dezvoltată, formând uneori solzi
cornoşi sau scuturi ca adaptare împotriva uscăciunii şi a umezelii; epiderma se
poate desprinde prin fenomenul de nâpârlire; pielea uscată, conţine puţine glande
cutanate. Din cauza păturii cornoase, descuamarea se poate face toată odată ca la
şerpi sau pe fragmente, ca la şopârle.
– derma, conţine cromatofori (la cameleon, iguană); este prezentă homocro-
mia. La unele specii se formează plăci osoase care alcătuiesc un schelet dermic
extern sau exoschelet (ţestoase şi crocodili).
S c h e l e t u l prezintă următoarele particularităţi:
Craniul, format din oase bine sudate, prezintă ca şi la păsări un singur condil
occipital, prin care se leagă de coloana vertebrală; apare bolta palatină, care nu
separă complet cele două cavităţi – nazală şi bucală; existenţa osului pătrat
permite deschiderea largă a gurii în timpul înghiţirii prăzii. El poate fi sudat la
craniu, (crocodili şi ţestoase) sau articulat la craniu (şerpi şi şopârle). La şerpi,
osul pătrat este foarte alungit, iar cele două jumătăţi ale mandibulei dreaptă şi
stângă nu sunt sudate, dar articulate, rezultând capacitatea de a înghiţi o pradă
mare (fig. 97).
Coloana vertebrală este for-
mată dintr-un număr variabil de
vertebre (până la 400 la Python).
Regiunea cervicală prezintă două
vertebre: atlas şi axis care asigură
articulaţia cu craniul printr-un
singur condil occipital; regiunea
toracică poartă coaste şi împreună
cu sternul formează cutia toracică
Fig. 97. Schema scheletului capului la viperă:
stânga – gura închisă; dreapta – gura deschisă. (prima apariţie în seria animală)
care favorizează respiraţia pulmo-
nară. La şerpi, absenţa sternului permite dilatarea corpului după ingestia prăzii.
Regiunea sacrală este alcătuită din două vertebre cu care se articulează centura
pelvină iar vertebrele codale sunt numeroase cu o alcătuire care permite ruperea
cozii fără hemoragie – fenomenul de autotomie, urmat de o regenerare parţială.
Membrele sunt construite pe modelul general prezentat la batracieni. Adesea
două perechi, ele sunt de tipul mergător. La şerpi, membrele şi centurile osoase
corespunzătoare au dispărut.
S i s t e m u l n e r v o s . Encefalul reptilelor este în mod cert mai complex de-
cât cel al peştilor şi al batracienilor. Emisferele cerebrale au luat o dezvoltare
mai mare, scoarţa cerebrală este mai groasă, formată din substanţă cenuşie. Cor-
pii striaţi sunt bine definiţi şi rămân ca cea mai dezvoltată parte a telencefalului.
Se observă ochiul pineal, (cel de-al treilea ochi), format într-o invaginare a creie-
rului intermediar (epifiză), cu structura unui ochi minuscul, cu retină şi cristalin
ascuns sub piele. Acest ochi pineal este foarte dezvoltat la majoritatea reptilelor
fosile.
O r g a n e l e d e s i m ţ au înregistrat salturi calitative:
– ochiul, este protejat de trei pleoape care la şerpi sunt concrescute şi dau as-
pectul de ochi sticlos. Ca şi la păsări şi mamifere, ochiul are o serie de pături
succesive: sclerotică, coroidă, retină şi umoare transparentă, cornee, umoare
apoasă, cristalin, umoare vitroasă. Apar glandele lacrimale care asigură umidita-
CLASA REPTILIA 137
tea corneei. În sclerotică apare un inel osos cu rol protector iar în umoarea sti-
cloasă apare un organ cu rol trofic numit „pieptene”. La şerpi pleoapele sunt ori-
zontale, transparente şi sudate una de alta, iar membrana nictitantă acţionează în
plan vertical.
– urechea este perfecţionată ca structură şi funcţie, prezintă un început de
melc membranos cu organul lui Corti.
La şerpi, cavitatea timpanică nu există iar columela se ataşează osului pătrat,
la articulaţia maxilarului inferior, aşadar auzul este nul în aer, dar se exercită
probabil prin intermediul mandibulei care este sensibilă la vibraţiile solului.
– fosele nazale conţin fiecare un cornet olfactiv care conţine elementele sen-
zoriale ce asigură olfacţia şi gustul; ca şi la batracieni fosele nazale comunică cu
cavitatea bucală.
– organele termoreceptoare: unii şerpi (Crotalus, Boa, Python) posedă între
ochi şi buza superioară un organ particular (fosetă facială) de o extraordinară
sensibilitate la variaţiile calorice ale mediului, inervate de ramuri ale trigemenu-
lui. Acest organ permite şerpilor să detecteze cu o mare precizie chiar şi în ob-
scuritate prezenţa animalelor homeoterme victime, care degajă radiaţii infraroşii
– calorice.
A p a r a t u l d i g e s t i v s-a perfecţionat, segmentele sale sunt mai bine dife-
renţiate:
– dinţii pot să apară şi pe alte oase decât pe maxilare; sunt concrescuţi cu
oasele iar la crocodilieni sunt înfipţi în alveole; în pereţii cavităţii bucale există
glande mucoase care la şerpi au devenit glande veninoase. Anumiţi dinţi, la şer-
pii veninoşi sunt mai dezvoltaţi
(croşete veninoase) servesc la
inocularea veninului. Dinţii se
schimbă de mai multe ori în
cursul vieţii. La broaştele ţes-
toase, dinţii sunt înlocuiţi de un
cioc cornos epidermic;
– intestinul prezintă pentru
prima dată la vertebrate un cecum
digestiv;
– ca şi la batracieni, cloaca
reuneşte deschiderea rectului, ca-
nalelor urinare şi a conductelor
genitale (fig. 98).
Reptilele sunt în general carni-
vore. Se hrănesc cu broaşte, rep-
tile, păsări şi mamifere mici. Fig. 98. Schema generală a organizării unei reptile.
A p a r a t u l r e s p i r a t o r . La reptile apar plămânii alveolari, mărindu-se în

felul acesta suprafaţa de schimb. La şerpi, dezvoltat şi funcţional este numai
plămânul drept. Căile respiratorii sunt reprezentate de trahee, laringe adevărat,
bronhii. Respiraţia este numai pulmonară, deoarece pielea cornoasă nu permite
respiraţia cutanată. În plus, existenţa cutiei toracice favorizează respiraţia pulmo-
nară (excepţie fac broaştele ţestoase care înghit aerul deoarece au cuşca toracică
imobilă).
A p a r a t u l c i r c u l a t o r . Este perfecţionat, în corelaţie cu cel respirator şi
cu metabolismul mai activ al reptilelor. Inima este tricamerală dar în ventricul
apare un început de perete despărţitor (fig. 99).
La crocodilieni, inima este tetracamera-
lă, sistemul arterial cuprinde arcurile aor-
tice drept şi stâng care se unesc într-o aortă
comună iar sistemul venos este reprezentat
prin două vene cave anterioare, una posteri-
oară şi venele pulmonare. Circulaţia este
închisă, dublă (sângele trece de două ori
prin inimă) şi incompletă deoarece sângele
venos continuă să se amestece cu cel oxige-
nat la nivelul ventriculului.
A p a r a t u l u r o - g e n i t a l . Cuprinde
doi rinichi lobaţi şi alungiţi cu structură
complexă care poartă numele de nefroni.
Ureterele se deschid în cloacă iar vezica
Fig. 99. Schema aparatului circulator urinară este un diverticul în peretele cloacal
la reptile.
care nu există decât la şopârle şi broaşte
ţestoase. Ca şi păsările, reptilele excretă în locul urinii o masă albicioasă pe bază
de acid uric, amestecată cu materii fecale (fig.100). Produsele sexuale sunt
evacuate prin două conduc-
te independente de uretere:
spermiducte la mascul şi
oviducte la femelă. Reptile-
le mascule sunt dotate cu
organ copulator – penisul.
R e p r o d u c e r e a . Fe-
cundaţia este internă. Ouăle
sunt protejate de o coajă şi
sunt depuse în locuri calde Fig. 100. Aparatul uro-genital la reptile:
şi umede unde se clocesc. stânga – mascul; dreapta – femelă.
CLASA REPTILIA 139
Reptilele sunt ovipare, dar câteva specii sunt vivipare (femela reţine oul în cor-
pul său până la dezvoltarea embrionului şi puii „se nasc”). Dezvoltarea embrio-
nară se caracterizează prin apariţia anexelor embrionare: amniosul care este un
sac plin cu lichid cu rol protector şi alantoida care este un diverticul al intesti-
nului embrionar ce joacă un rol important în respiraţia şi excreţia embrionului
(fig. 101).
Sacul vitelin este regiu-
nea oului în care se con-
centrează vitelusul; la în-
ceput, sacul vitelin ocupă
aproape tot volumul oului,
apoi descreşte câte puţin
în cursul dezvoltării em-
brionare pe măsură ce
creşte alantoida. Formarea
organelor anexe în cursul
dezvoltării embrionare es- Fig. 101. Schema structurii unui ou de vertebrat amniotic.
te un caracter comun repti-
lelor, păsărilor şi mamiferelor care se numesc din acest motiv vertebrate amnio-
tice. Sacul vitelin nu constituie o anexă embrionară deoarece este prezent şi la
vertebratele anamniotice.
Clasificare
După gradul de dezvoltare reptilele sunt repartizate în 4 ordine după cum ur-
mează: Chelonieni, Saurieni, Ofidieni, Crocodilieni.
Ordinul Chelonieni
Cuprinde broaştele ţestoase, forme terestre şi forme acvatice (adaptare secun-
dară). Corpul este adăpostit într-un ţest alcătuit din carapace şi plastron, format
din plăci osoase dermice (exoschelet), acoperit cu plăci cornoase de origine
ectodermică care constituie modul pasiv de apărare. O parte din schelet (coloana
vertebrală, cu excepţia vertebrelor cervicale şi codale împreună cu coastele şi
centura pelvină) este sudat de carapace întărind rolul de apărare. De aceea ţes-
toasele înghit aerul când respiră. Fălcile formează un cioc acoperit cu lame osoa-
se şi lipsit de dinţi. Ouăle sunt mari, cu mult vitelus nutritiv, acoperite de o coajă
calcaroasă. Sunt depuse în nisip sau pământ umed şi sunt clocite.
Broaştele ţestoase au o mare rezistenţă vitală şi o longevitate care poate depă-
şi 100 de ani. Pot trăi foarte mult timp fără să se hrănească, rezistând uneori luni
de zile. Broaştele ţestoase terestre sunt în general ierbivore iar cele acvatice sunt
carnivore. Cele din regiunile temperate, hibernează iarna. Carnea lor este gustoa-
să, în special a formelor marine şi chiar ouăle acestora sunt comestibile şi foarte
apreciate, putând fi uşor găsite datorită urmelor lăsate de femele pe nisip.
Exemple:
– broasca ţestoasă din Oltenia – Testudo hermanni, formă terestră cu carapa-
ce bombată galbenă, cu pete mari brune şi cu vârful cozii prelungit cu o „ghea-
ră”. Este răspândită în sudul Europei.
– broasca ţestoasă Dobrogeană – Testudo graeca, nu are gheară la vârful co-
zii, este răspândită din Maroc până în Iran. La noi este rară, motiv pentru care
este specie ocrotită.
– broasca ţestoasă de lac – Emys orbicularis, are carapacea de culoare neagră
măslinie, cu pete mici galbene. Răspândită în întreaga Europă, N-V Africii şi la noi.
– broasca ţestoasă elefant – Testudo elephantopus, din insulele Galapagos,
formă uriaşă care poate atinge 2 m lungime şi 450 kg. Este cea mai mare broască
ţestoasă terestră.
– caretul (broasca cu ţestul în piele) – Eretmochelys imbricata, formă marină
care ajunge până la 80 cm lungime; are membrele transformate în lopeţi. Este
vînată pentru solzii imbricaţi de pe carapace, care încălziţi la o anumită tempera-
tură formează „bagaua”. Din bagaua caretului se confecţionează diferite obiecte
artizanale: cutii, pieptene.
Ordinul Saurieni (Lacertilieni)
Cuprinde şopârlele, reptile cu corpul fusiform, coada mobilă, lungă, care se
poate rupe în caz de pericol, datorită unui disc cartilaginos existent la mijlocul
corpului vertebrelor codale. Coada rămasă se poate regenera aproape total. Pie-
lea formează scuturi în regiunea capului şi pe partea ventrală. Văzul este simţul
cel mai bine dezvoltat. „Ochiul parietal” are diferite grade de dezvoltare la dife-
rite grupuri de şopârle, corespunzându-i un orificiu acoperit cu o piele transpa-
rentă.
Membrele sunt scurte, pentadactile, cu gheare; majoritatea sunt ovipare. Sunt
peste 2000 de specii.
Exemple:
– şopârla verde (guşterul) – Lacerta viridis, prezintă o culoare protectoare
verde smarald, cu numeroase puncte negre; poate ajunge la 40 cm lungime şi
este răspândiată din Spania până în Asia mică.
– şopârla de câmp – Lacerta agilis, atinge 25 cm lungime, este aproape
ubicvitară, din Franţa până în munţii Urali.
– şopârla de munte – Lacerta vivipara, ovovivipară, trăieşte în regiunile mon-
tane; rareori depăşeşte 15 cm şi au un areal enorm de răspândire în toată Europa
meridională.
CLASA REPTILIA 141
– şopârla zburătoare – Draco volans, este arboricolă şi prezintă o „paraşută”

(pielea întinsă de coastele alungite); trăieşte în S-E Asiei.
– cameleonul – Chamaeleon vulgaris, răspândit din Turcia până în Spania,
duce viaţă arboricolă datorită cozii prehensile; limba este lungă, protractilă, cu
vârful lipicios, care funţionează ca o ventuză când atinge o insectă; cromatoforii
mobili din piele determină o homocromie schimbătoare; ochii se mişcă indepen-
dent, ceea ce duce la mărirea câmpului vizual.
– iguana – Iguana tuberculata, prezintă o întindere a tegumentului („bărbie”),
iar pe spate şi coadă o creastă, duce viaţă acvatică dar şi arboricolă. Poate atinge
până la 2 metri lungime. Trăieşte pe lângă râurile din zona tropicală a Americii.
Are o carne gustoasă.
– şarpele de sticlă – Anguis fragilis (ocrotit), este o şopârlă apodă, cu luciu
sticlos, de culoare cafenie; este prezent şi la noi.
– varanul – Varanus komodoensis, este cea mai mare şopârlă actuală, prădă-
toare şi acvatică; atinge 3 m lungime; atacă mici mamifere ierbivore. Specie
endemică în Indonezia.
Ordinul Ofidieni
Cuprinde şerpii, reptile adaptate la târâre. Corpul este cilindric, lipsit de
membre. Pielea este cutată în formă de solzi. Marea mobilitate a fălcilor este
caracteristică şerpilor deoarece osul pătrat articulat mobil, în acţiune ia o poziţie
verticală iar mandibula este formată din două jumătăţi unite printr-un ligament
elastic (mobilitatea fălcilor permite înghiţirea prăzii întregi). Pipăitul este foarte
dezvoltat (limba este organ principal), văzul potrivit de dezvoltat, auzul lipseşte
(sunt surzi), urechea internă fiind regresată iar timpanul lipseşte. La şerpii veni-
noşi, doi dinţi sunt în legătură cu glandele veninoase şi au în lungul lor un
jgheab prin care se scurge veninul. Organele termoreceptoare sunt prezente mai
cu seamă la speciile veninoase.
Limba este bifurcată şi protractilă. Esofagul şi stomacul se pot dilata mult ca
să cuprindă prada întreagă.
Plămânii sunt aşezaţi unul după altul, cel stâng este redus ori lipseşte.
Sunt ovipari iar unele specii sunt ovovivipare.
Exemple:
– şarpele de casă – Natrix natrix, este cel mai comun şarpe de la noi, ce poate
ajunge la 150 cm lungime; are 2 pete galbene în regiunea tâmplelor şi este bun
înotător.
– şarpele lui Esculap – Elaphe longissima, are 2 m lungime, brun cenuşiu,
este răspândit din Pirinei până la Marea Caspică.
– vipera sau năpârca – Vipera berus, nu depăşeşte 75 cm lungime şi are pe
spate o dungă închisă, în zig-zag; veninul ei poate cauza moartea unui om, dar
dintre cei muşcaţi, doar 8% mor. La noi, este relativ frecventă mai ales la mar-
gini de păduri; urcă până la altitudini de 2000 m.
– vipera cu corn – Vipera ammodytes, veninoasă, are un desen în formă de
„V” pe cap şi o dungă în zig-zag pe spate. Are un corn solzos pe vârful botului.
Rar ajunge la un metru lungime, este mai veninoasă ca specia precedentă, dar
este mai puţin irascibilă. La noi, poate fi întâlnită numai în munţii Banatului,
Oltenia şi Dobrogea, preferând solurile calcaroase. În România există 9 specii de
vipere, cu mai multe subspecii.
– vipera de stepă – Vipera ursinii, este mai mică decât năpârca, trăieşte la noi
în zona Clujului şi în Deltă.
Alte specii de şerpi veninoşi:
– crotalul (şarpele cu clopoţei) – Crotalus horridus, la vârful cozii are nişte
inele solzoase care prin lovire produc sunete; poate ajunge la 1,5 metri; este răs-
pândit în America de Nord.
– şarpele cu ochelari sau cobra – Naja naja, când atacă, acest şarpe îşi ridică
partea anterioară a corpului, iar primele opt perechi de coaste se dau în lături,
dilatând această regiune care are pe partea dorsală un desen ce seamănă cu nişte
ochelari. Poate ajunge până la 1,8 m lungime şi trăieşte în Asia de Sud.
Şerpi constrictori:
– şarpele boa – Boa constrictor este răspândit numai în America de sud. Nu
depăşeşte 6 metri. Se hrăneşte cu rozătoare.
– pitonul – Python reticulatus, este cel mai mare şarpe actual, putând depăşi
10 m în lungime; îşi omoară prada numai prin strangulare. Câteodată atacă chiar
şi omul. Trăieşte în insulele Filipine.
– anaconda – Eunectes murinus, preferă bălţile din America de Sud. Se cu-
nosc exemplare de 8 metri lungime.
Ordinul Crocodilieni
Cuprinde reptile acvatice din apele curgătoare ale regiunilor tropicale şi sub-
tropicale. Talia acestora este mare, între 2 şi 10 m lungime iar corpul este fusi-
form, turtit dorso-ventral. Ochii sunt situaţi pe partea superioară a capului iar
deschiderile urechilor şi nărilor se închid la intrarea în apă prin valvule. Coada
este turtită lateral, degetele membrelor posterioare au membrană interdigitală.
Tegumentul este cutat în solzi şi scuturi, sub care se află plăci osoase dermice.
Crocodilii sunt specii gregare, care trăiesc în ape curgătoare line sau lacuri. Fe-
melele depun până la 100 de ouă în nisip, pe care le păzesc până la eclozarea
puilor. Crocodilii se cunosc de la începutul mezozoicului iar cele 25 specii
actuale aparţin la 7 genuri. Au fost vânaţi dintotdeauna pentru pielea lor din care
CLASA REPTILIA 143
se confecţionează genţi, pantofi, motiv pentru care numărul şi arealul lor s-a re-
dus foarte mult.
Fig. 102. Câteva exemple de reptile.
Exemple:
– crocodilul de Nil – Crocodylus niloticus, poate ajunge până la 6 metri lun-
gime, are botul scurt şi lat; trăieşte mai ales în râurile africane.
Fig. 103. Exemple de şerpi.

CLASA REPTILIA 145
– gavialul – Gavialis gangeticus, poate ajunge până la 5 metri lungime şi are

botul lung şi îngust; trăieşte în fluviile Indiei; este inofensiv pentru om.
– aligatorul – Alligator mississippiensis, are 6 metri lungime, trăieşte în
America de Nord; este astăzi protejat.
– caimanul – Caiman sclerops, trăieşte în apele din America Centrală şi
America de Sud. Are corpul mare cu botul scurt.
Biologia reptilelor
Reptilele nu sunt în general comestibile (cel puţin pentru emisfera nordică a
globului) dar ele constituie surse de agenţi infecţioşi pentru persoanele care le
menţin pe lângă casă în scop de agrement. Urmare a contactului strâns cu solul,
poartă pe suprafaţa lor sau în tubul digestiv bacterii saprofite şi psihrofile. Şopâr-
lele de câmp şi guşterii sunt rezervoare de Brucella sp., varanul de Leptospira
sp. Aligatorul şi crocodilul de Nil poartă Edwarsiella tarda şi Trypanosoma
rhodensiense. Broaştele ţestoase posedă peste 200 serotipuri de salmonele. S-au
mai izolat tulpini de Campylobacter sp., Brucella sp. şi Leptospira.
Din cele câteva mii de specii de şerpi tereştri, acvatici sau arboricoli care tră-
iesc pe Terra, aproximativ 2500 specii sunt veninoase, dar pentru om doar 200
specii posedă venin letal (Swaroop şi Grab, 1954). Din punct de vedere medical,
şerpii prezintă interes din două motive şi anume: ca rezervor de agenţi infecţioşi,
fiind purtători de Salmonella sp., Leptospira sp., virusul encefalitei de căpuşă,
Toxoplasma gondii – la şarpele de casă şi Vipera berus. Al doilea motiv este că
prin muşcătura lor asociată cu inocularea de venin în plagă, produc leziuni infla-
matorii şi necrotice asociate intoxicaţiilor sistemice grave, datorită unor substan-
ţe hemolizante, anticoagulante, cu acţiune neuro- şi hemotoxice.
CAPITOLUL XV
CLASA AVES (PĂSĂRI)
Păsările constituie cca două treimi din totalul vertebratelor. Ele sunt răspândi-
te în toate zonele climatice ale globului pământesc şi sunt adaptate la condiţii
variate de mediu şi de viaţă.
Cuprinde peste 9000 specii de vertebrate superioare adaptate la zbor, repre-
zentând o ramură specializată, evoluată din reptile, ceea ce se oglindeşte în:
– structura complexă a sistemului nervos şi deci o adaptabilitate mai mare;
– particularităţi în morfologia externă şi internă, consecinţă a adaptării la zbor;
– metabolism intens;
– perfecţionarea înmulţirii (clocitul ouălor, îngrijirea puilor).
Caractere generale
– vertebrate homeoterme (cu temperatură constantă a corpului);
– corpul acoperit cu pene;
– respiraţie pulmonară pe toată durata vieţii;
– inimă cu 4 camere (două auricule şi două ventricule);
– toate sunt ovipare;
– dezvoltare embrionară cu anexe embrionare: amnios şi alantoida.
Adaptarea păsărilor la zbor
Păsările sunt adaptate la zbor având formă, structuri anatomice şi fiziologice
specifice:
– formă aerodinamică a corpului;
– transformarea membrelor anterioare în aripi;
– prezenţa oaselor pneumatice, asigurând lejeritatea scheletului;
– dezvoltarea cu predilecţie muşchilor pectorali numiţi şi „muşchi de zbor”;
– prezenţa carenei la nivelul sternului pentru inserţia muşchilor pectorali;
– acoperirea corpului cu pene-fanere uşoare dar cu suprafaţă mare:
– prezenţa sacilor cu aer – organe aerostatice, umpluţi cu aer cald.
T e g u m e n t u l este în general lipsit de glande cutanate, cu excepţia glandei

uropigiene, care secretă o materie grasă ce asigură impermeabilitatea penelor şi
care este bine dezvoltată la formele acvatice (lipseşte la cele care trăiesc în zone-
le uscate).
CLASA AVES (PĂSĂRI) 147
Anexele cornoase sau fanerele, dovadă a originii reptiliene, sunt reprezentate

prin pene, cioc, gheare, solzi. Penele sunt producţii cornoase epidermice care
protejează corpul, micşorând greutatea specifică (volum mare / greutate mică) şi
menţin temperatura constantă a corpului fiind sunt supuse năpârlirii. Principalele
tipuri de pene (fig. 104) sunt:
– penele de contur – penele
mari (fig. 104a.). O pană de contur
este alcătuită dintr-un ax rigid (ra-
his); partea inferioară, înfiptă în te-
gument poartă numele de calamus,
iar orificiile de la capete se numesc
ombilic superior şi inferior; ramifi-
caţiile poartă numele de barbe, care
la rândul lor se ramifică în barbule.
Barbulele orientate spre vârful pe-
nei au nişte cârlige cu ajutorul că-
rora barbele şi barbulele se leagă
între ele formând lama penei (vexi-
lum). Penele de contur se clasifică
la rândul lor în:
a) remige (penele mari ale aripi-
lor pentru zbor) şi
b) rectrice (penele cozii care
asigură direcţia).
– tectrice – pene mai mici, cu
rahis (ax) suplu (fig. 104b.), dispu-
se ca ţiglele pe casă, constituind un
înveliş de protecţie;
– puful – pana mică, suplă şi ra-
mificată (fig. 104c.), situată sub tec-
trice, care asigură izolarea termică;
Penele cad periodic şi sunt înlo- Fig. 104. Tipuri de pene şi detalii microscopice:
a. pană de contur; b. tectrice; c. puf; d. detaliu
cuite progresiv (năpârlire). Numă- de pană; e. detaliu de puf.
rul penelor este un caracter speci-
fic, aproximativ constant şi depinde în mare măsură de talia păsării. De exemplu,
la pasărea Colibri întâlnim cca 1 milion de pene, în timp ce lebăda posedă doar
25.000 de pene. Greutatea penajului poate atinge dublul greutăţii scheletului.
Ramfoteca este o teacă cornoasă care acoperă maxilarele, formând ciocul,
organ prehensil cu forme variate în funcţie de modul de hrănire;
Solzii sunt prezenţi pe picioare, formează un înveliş cornos care poartă nu-
mele de podotecă şi este analog cu cel de la saurieni;
Ghearele sunt bine dezvoltate la degetele membrelor posterioare iar pintenul
este o teacă cornoasă ce îmbracă o excrescenţă osoasă a tarso-metatarsului la
masculii câtorva specii.
Diamantul este o formaţiune cornoasă temporară situată pe vârful ciocului
care a servit puiului pentru spargerea cojii.
S c h e l e t u l . Oasele păsărilor sunt pneumatice, adică sunt străbătute de ca-
vităţi umplute cu aer, în legătură cu aparatul respirator.
Craniul. Globulos spre partea posterioară, este alungit anterior (ciocul). Cra-
niul se articulează la coloana vertebrală printr-un singur condil occipital.
Coloana vertebrală. Vertebrele cervicale (excepţie-atlasul şi axisul) au o
structură complexă, sunt heterocelice şi prezintă suprafeţe de articulaţie în formă
de şa, ceea ce asigură o mare mobilitate. Acestea formează gâtul.
Vertebrele toracice se unesc între ele prin sudarea apofizelor ceea ce conferă
rigiditate cutiei toracice. Vertebrele lombare, sacrale şi o parte din vertebrele
codale se unesc şi formează osul sacral sau sinsacrum. Ultimile vertebre codale
(4-5) se sudează rezultând pigostilul.
Cuşca toracică. Comportă sternul şi coastele (fig. 105). Sternul poartă la
toate păsările capabile de zbor o creastă osoasă mediană care se numeşte carenă,
servind la inserţia muşchilor de zbor. Coastele sunt în număr de 4-10 perechi;
fiecare coastă este divizată în 2 segmente – sternal şi vertebral – reunite printr-o
articulaţie cartilaginoasă.
Ca la majoritatea
reptilelor, coastele pă-
sărilor sunt purtătoare a
unei apofize dirijată
spre spate care vine su-
prapusă peste coasta ur-
mătoare şi poartă nu-
mele de apofiză unci-
nee care măreşte solidi-
tatea cutiei toracice.
Membrele anterioa-
re sunt transformate în
aripi. Centura scapulară
Fig. 105. Fragment din cutia toracică a păsărilor (profil). este bine dezvoltată, al-
cătuită din oasele: sca-
pulare, coracoide şi clavicule. Claviculele se sudează între ele prin capetele lor
ventrale formând furca sau iadeşul. Scheletul aripii este format din: humerus,
radius, cubitus, 2 carpiene independente, 3 metacarpiene sudate şi în continuarea
lor falangele degetelor, câte una pentru degetele 2 şi 4 şi 2-3 pentru degetul 3.
Membrele posterioare asi-
gură staţiunea bipedă. Fiecare
comportă un semibazin alungit
solidar cu coloana vertebrală;
un femur oblic, tibia verticală
cu un peroneu vestigial şi un
os canon sau tarso-metatarsul,
rezultat din sudarea oaselor
tarsiene şi metatarsiene; 2-4
degete prevăzute cu gheare
mai mult sau mai puţin dez-
voltate (fig. 106).
Sistemul nervos şi
o r g a n e l e d e s i m ţ . En-
cefalul la păsări prezintă emi- Fig. 106. Schema membrului posterior la păsări.
sfere cerebrale mai dezvoltate
ca la reptile, însă sunt reduşi lobii olfactivi. Corpii striaţi sunt voluminoşi,
dirijând comportamentul instinctual, foarte dezvoltat la păsări (construirea
cuibului, îngrijirea puilor, clocitul, migraţiile). Cerebelul are circumvoluţiuni
cerebeloase, pentru prima dată în seria animală, în legătură cu mişcările
complexe din timpul zborului.
O r g a n e l e d e s i m ţ sunt reprezentate prin:
– fosele nazale – sunt rudimentare, iar mirosul aproape nul; narinele se des-
chid de obicei pe partea superioară a ciocului;
– ochiul – este foarte mare în
raport cu volumul total al capu-
lui, are formă de glob aplatizat şi
nu se poate roti, dar câmpul vi-
zual este mare datorită mobilită-
ţii gâtului (fig. 107). Retina con-
ţine celule vizuale cu conuri
pentru vederea diurnă şi celule
cu bastonaşe pentru vederea
nocturnă. Ochiul de pasăre se
caracterizează prin prezenţa
Fig. 107. Secţiune schematică prin ochiul de pasăre. „pieptenului” – membrană vas-
cularizată aflată în fundul de ochi din camera vitroasă.

Aşezarea ochilor pe laturile capului determină vederea monoculară (cu un
singur ochi) pentru obiectele apropiate. Pentru obiectele îndepărtate, pentru apre-
cierea distanţei şi reliefului există vederea binoculară. Vederea păsărilor este ex-
celentă. Şoimul posedă un milion de conuri / mm2 (de 8 ori mai multe decât la
om) şi vede din zbor de la o înălţime de 300 m un rozător aflat pe câmp. Ochiul
are 3 pleoape: superioară, inferioară şi nictitantă. La cele mai multe păsări, câm-
pul vederii totale este mare: 300 grade din 3600, dar câmpul vederii binoculare
este redus la 300. Păsările au glande lacrimale a căror secreţie ajunge în cavităţi-
le nazale.
– urechea – apare un început de ureche externă (canal auditiv); se perfecţio-
nează receptorii din labirintul membranos: receptorii auzului (organul lui Corti)
şi ai echilibrului (crestele şi papilele senzoriale), dovadă-auzul muzical al unor
păsări şi păstrarea echilibrului în zbor. Câteva păsări (Salanganele) utilizează ca
şi mamiferele zburătoare (liliac) ecolocaţia, pentru a se dirija în obscuritate
completă.
A p a r a t u l d i g e s t i v . Prezintă modificări determinate de modul de hrăni-
re, natura hranei şi adaptarea la zbor:
– ciocul – a preluat rolul dinţilor (apucă şi rupe hrana);
– cavitatea bucală – are glande mucoase bine dezvoltate la păsările granivore;
– glandele salivare – slab dezvoltate, uneori lipsesc, dar la rândunele şi pescă-
ruşi, secreţia glandelor mandibulare foloseşte ca „mortar” la construirea cuiburi-
lor; la ciocănitoare, secreţia face limba lipicioasă, adaptată la „culegerea insecte-
lor „ de sub scoarţa copacilor;
– esofagul granivorelor şi al carnivorelor are o dilatare numită guşă pentru în-
magazinarea şi înmuierea hranei (fig. 108). La unele specii de porumbei guşa se-
cretă o emulsie grasă, lăptoasă, folosită la hrănirea puilor în primele zile de viaţă;
– stomacul glandular se-
cretă pepsină şi acid clorhi-
dric;
– stomacul triturant – pi-
pota sau rânza, are pereţii
musculoşi, căptuşiţi cu o
membrană cornoasă, pentru
măcinarea hranei. La răpi-
Fig. 108. Schema aparatului

digestiv la păsări.
toarele de zi şi de noapte, hrana care nu se digeră: pene, păr, oase, se constituie

în cocoloaşe numite ingluvii care sunt eliminate pe gură;
– intestinul subţire este lung, cu multe anse (fig. 108) iar la capătul distal pre-
zintă 2 apendici cecali pentru degradarea celulozei;
– intestinul posterior-rectul este scurt şi se deschide în cloacă, acolo unde se
deschid şi ureterele şi ductele genitale;
– glandele anexe sunt reprezentate prin ficat voluminos şi pancreas. Digestia
se desfăşoară rapid, dovadă volumul redus de excremente şi un tranzit intestinal
rapid. Au metabolismul ridicat şi de aceea consumă multă hrană, de mai multe
ori pe zi.
A p a r a t u l r e s p i r a t o r . Traheea este în general foarte lungă şi prezintă
la bază sirinxul (organul fonator) sau organul de cântat. Plămânii nu comportă
alveole dar bronhiile se ramifică într-o reţea complicată de „capilare aeriene”
adică bronhiole a căror pereţi foarte fini sunt bogat vascularizaţi. În plus, această
reţea comunică cu 9 saci aerieni membranoşi care trimit ramificaţii în oasele
pneumatice, fiind dispuşi între organe. Ei asigură o eficienţă ventilatorie pul-
monară pe timpul zborului şi funcţionează probabil ca organe aerostatice (fig.
109).
Mecanismul respiraţiei în repaus,
este asigurat de contracţia şi relaxarea
muşchilor intercostali. În zbor, când
cuşca toracică rămâne rigidă, sacii cu
aer îşi modifică volumul, acţionând
asupra plămânilor „ca nişte foale”, de-
terminând ventilaţia puternică a aces-
tora. Aerul ajunge în saci, cu suficient
oxigen care poate fi fixat la expirarea
lui, rezultând respiraţia dublă. Sacii cu
aer au şi rol în:
– reglarea temperaturii; Fig. 109. Sacii cu aer la păsări.
– reducerea greutăţii specifice a corpului;
– întărirea vocii;
– asigurarea rezistenţei în zbor împotriva presiunii aerului.
A p a r a t u l c i r c u l a t o r . Inima păsărilor este tetracamerală, cu 2 atrii şi 2
ventricule. Atriul şi ventriculul stâng nu conţin decât sânge arterial care vine de
la plămâni şi pleacă spre organe. Atriul şi ventriculul drept conţin doar sânge
venos care vine din corp şi merge la plămâni (fig. 110). Există un singur arc
aortic şi anume cel drept care pleacă din ventriculul stâng, ceea ce face ca circu-
laţia să fie dublă şi completă, pentru prima dată în seria animală. La embrion
este schiţat şi arcul aortic stâng, cu plecare din ventriculul drept, ceea ce dove-
deşte evoluţia păsărilor din reptile.
Aparatul uro-genital.
Excreţia este realizată de doi ri-
nichi mari (metabolism intens)
situaţi în dreptul osului sacral.
Ureterele se deschid în cloacă.
Lipseşte vezica urinară tot ca
adaptare la zbor.
Sexele sunt separate, adesea
existând un accentuat dimorfism
sexual. Majoritatea păsărilor sunt
lipsite de penis, dar fecundaţia
este internă, masculul şi femela
apropiindu-se prin orificiile lor
cloacale în timpul copulării. La
mascul sunt 2 testicule care îşi
varsă conţinutul prin spermiducte
Fig. 110. Schema aparatului circulator la păsări.
în cloacă.
La femele există un singur ovar (cel stâng) şi un singur oviduct, iar ouăle se
formează pe rând şi sunt depuse în mediul exterior la intervale scurte de timp
(fig. 111). Pereţii oviductului conţin glande albuminogene care secretă albuşul
oului şi glande cochiliere care secretă coaja oului. Ovulele sunt bogate în vitelus
(gălbenuş) (fig. 112). Fecundarea are loc în treimea superioară a oviductului.
Ovulul fecundat se înconjoară de albumină deasupra căreia se structurează
învelişul de calcar, pe măsură ce coboară spre cloacă.
a. b.
Fig. 111. Aparatul uro-genital la păsări. Fig. 112. Structura oului la păsări:
a. mascul; b. femelă.
Ouăle sunt de obicei depuse într-un cuib şi sunt clocite, mai mult sau mai
puţin timp. Puii pot fi nidicoli (rămân mai multă vreme în cuib după ecloziune)
sau nidifugi (părăsesc repede cuibul). La ecloziune, puii sunt acoperiţi cu puf,
sunt incapabili de zbor şi de aceea sunt hrăniţi de părinţi.
Clasificare
În funcţie de prezenţa sau absenţa carenei, păsările se clasifică în două mari
subclase: Acarenate şi Carenate.
Subclasa ACARENATE
Ordinul Ratite
Din acest ordin fac parte struţii, care populează continentele emisferei sudice,
fiind primitive şi specializate pentru locomoţia terestră. Sternul este lipsit de
carenă; claviculele abia sunt schiţate; oasele au măduvă; aripile nedezvoltate;
picioarele lungi, cu musculatură puternică (alergătoare); gâtul lung, dimorfism
sexual, puii sunt nidifugi.
Exemple:
– struţul african – Struthio camelus, 2,5 m înălţime, este vegetarian; înghite
obiecte strălucitoare dure; este specie poligamă; depune 15-20 ouă; este vânat
pentru carne şi pene; este crescut în ferme, iar domesticit este folosit la păzitul
oilor;
– struţul american (Nandu) – Rhea americana, trăieşte în savane şi pampas-
uri; masculii clocesc şi cresc puii; se hrănesc cu diferite vegetale şi scorpioni,
şerpi, păianjeni, lăcuste; sunt mai mici decât precedenţii;
– struţul australian (casuarul) – Casuaris casuaris, are penaj negru, gât golaş
iar pe cap o cască cornoasă. Trăieşte în pădurile din Australia;
– emu – Dromiceius novaehollandiae, trăieşte în stepele şi deşertul Austra-
liei; nu are cască cornoasă pe cap;
– pasărea Kiwi – Apteryx australis, trăieşte exclusiv în Noua Zeelandă; sunt
nocturne, de mărimea unei găini, cu cioc lung şi curbat.
Subclasa CARENATE
Ordinul Sphenisciformes
Cuprinde pinguinii, care trăiesc în regiunile reci ale emisferei sudice. Nu
zboară, sunt specii adaptate la viaţa acvatică iar aripile transformate în lopeţi
folosesc pentru înot. Speciile mari, cum este pinguinul imperial – Aptenodytes
forsteri – ţin ouăle deasupra degetelor şi îl acoperă cu un pliu al tegumentului de
pe abdomen. Sunt specii migratoare, care trăiesc în colonii. Savantul român Emil
Racoviţă a studiat viaţa pinguinilor.
Ordinul Ciconiiformes
Cuprinde păsări acvatice, cu picioare lungi (picioroange), membrană interdi-
gitală, ciocul lung; glanda uropigiană bine dezvoltată, aripile mari pentru că sunt
specii migratoare. Se hrănesc cu peşti, moluşte, pui de pasăre. Cuibăresc în ar-
bori, puii sunt nidicoli. Exemple: barza albă Ciconia ciconia, stârcul cenuşiu Ar-
dea cinerea, egreta Egretta alba, lopătarul Platalea leucorodia, ţigănuşul Plega-
dis falcinellus, ibisul Threskiornis aethiopicus. Sunt specii ocrotite.
Ordinul Anseriformes
Sunt păsări acvatice sau semiacvatice de talie mare; au picioare scurte, situate
mult posterior, penaj des şi compact, unsuros. Ciocul este turtit şi cu dinţişori pe
margini, alcătuind un filtru. Anseriformele merg, înoată şi zboară în aceeaşi
măsură iar puii lor sunt nidifugi. Constituie un preţios vânat. Exemple: raţa mare
Anas platyrhynchos, gâsca de vară Anser anser, lebăda de iarnă Cygnus cygnus,
călifarul Tadorna tadorna, ferăstraşul mare Mergus merganser.
Ordinul Falconiformes
Cuprinde păsări răpitoare de zi. Aripi mari, coadă lungă, văzul foarte bun,
cioc puternic şi curbat, gheare puternice, încovoiate. Au văzul, auzul şi mirosul
foarte bine dezvoltate. Cuplurile sunt persistente, depun o singură pontă, uneori
numai un ou. Unele scot ţipete stridente, neplăcute. Sunt carnivore, hrănindu-se
cu animale vii, cadavre sau excremente. Exemple: uliul porumbar Accipiter gen-
tilis; acvila (pajura sau şoimul) Aquila chrysaetos, monument al naturii, trăieşte
în Carpaţi; şorecarul Buteo buteo, vulturul pleşuv Aegypius monachus are 2,2 m
anvergura aripilor, pasăre ocrotită; există exemplare rare în Carpaţi şi Dobrogea;
şoimul călător Falco peregrinus; condorul american Vultur gryphus, măsoară 1,2
metri şi are o anvergură a aripilor de 3 metri. Trăieşte la altitudini de 3000-6000
metri. Depune 1 ou la 4 ani, populând Anzii Cordilieri ai Americii de Sud.
Ordinul Strigiformes
Sunt păsări răpitoare de noapte cu pene moi dese şi fine care nu fac zgomot;
auzul şi văzul foarte agere; ciocul puternic şi încovoiat de la bază, se hrănesc cu
pradă vie. Nu au guşă, iar hrana nedigerată se elimină prin gură sub formă de in-
gluvii. Au capul mare, cu ochii dispuşi în faţă. Exemple: bufniţa – Bubo bubo,
ciuful de pădure – Asio otus, huhurezul – Strix aluco, cucuveaua – Athene noctua.
Ordinul Galliformes
Sunt păsări tericole şi arboricole, în general slab zburătoare. Corpul greoi, di-
morfism sexual accentuat, poligame. Au o deosebită valoare cinegetică, multe
din ele sunt declarate monumente ale naturii şi ocrotite. Exemple: cocoşul de
munte – Tetrao urogallus, cocoşul de mesteacăn – Lyrurus tetrix, potârnichea –
Perdix perdix, prepeliţa, curcanul – Meleagris gallopavo, fazanul – Phasianus
colchicus, păunul – Pavo cristatus, pitpalacul – Coturnix coturnix.
Ordinul Columbiformes
Bune zburătoare, cu aripi mari, carena şi muşchii pectorali bine dezvoltaţi,
puii sunt nidicoli şi sunt hrăniţi cu laptele secretat în guşă. Sunt păsări granivore.
Exemple: porumbelul – Columba livia, turturica – Streptopelia turtur, guguştiu-
cul – Streptopelia decaocto.
Ordinul Cuculiformes
Se cunosc 100 specii de cuci. Păsări arboricole şi de tufişuri, cu degete de tip
agăţător, care şi-au pierdut instinctul de clocire şi practică parazitismul de cuib
(îndepărtează puii gazdei şi rămâne singur, în grija părinţilor adoptivi). Exem-
plu: cucul – Cuculus canorus.
Ordinul Piciformes
Cuprinde păsări arboricole, căţărătoare, cu picioare scurte, coada din pene tari
şi rigide (pentru că se sprijină pe coadă), limbă lungă, lipicioasă şi ciocul ca o
daltă. Cuibăresc în scorburi. Exemple: ciocănitorile – Picus viridis sau ghionoaia
verde; Dryocopus martius – ciocănitoarea neagră, cea mai mare ciocănitoare de
la noi întâlnită în pădurile de conifere; Dendrocopus major – ciocănitoarea pes-
triţă; tucanul – Rhamphastos toco, trăieşte în Brazilia, cioc enorm, cu mandibule
viu colorate, strigăte ascuţite, se hrăneşte cu insecte şi fructe.
Ordinul Passeriformes
Numite şi „păsărele”, se cunosc aproximativ 5.000 specii, peste jumătate din
numărul total de specii. Talia variază de la cea a pitulicii până la cea a corbului,
a păsării paradisului sau a păsării liră. Culoarea penajului diferă, ciocul are for-
me variate. Sirinxul este bine dezvoltat, sunt bune cântăreţe. Sunt continentale,
arboricole, căţărătoare, bune zburătoare, migratoare sau sedentare. Exemple de
păsări insectivore, deci folositoare omului: rândunica – Hirundo rustica, lăstunul
– Delichon urbica, ciocârlia – Alauda arvensis, graurul – Sturnus vulgaris, piţi-
goiul – Parus major, codobatura – Motacilla alba, mătăsarul – Bombycilla ga-
rrulus, privighetoarea – Luscinia luscinia, mierla – Turdus merula; unele păsări
sunt granivore, în anumite situaţii dăunătoare – trăiesc în stoluri şi se împe-
rechează în timpul reproducerii. Exemple: vrabia de casă – Passer domesticus,
cinteza – Fringilla coelebs, sticletele – Carduelis carduelis; forfecuţa – Loxia
curvirostra; sunt şi păsări omnivore, cum sunt corvidele: cioara de semănătură –

Corvus frugilegus, corbul – Corvus corax, stăncuţa – Corvus monedula, coţofana
– Pica pica, gaiţa – Garrulus glandaris.
Ordinul Coraciiformes
Au cap mare, cioc puternic, îşi fac cuiburi în locuri ascunse, în crăpături de
stânci, maluri. Exemple: dumbrăveanca – Coracias garrulus, prigoarea – Me-
rops apiaster, pescăruşul albastru – Alcedo atthis, pupăza – Upupa epops, păsă-
rile rinocer – Buceros rhinoceros.
Ordinul Apodiformes
Sunt cele mai rapide zburătoare şi cele mai mici păsări cunoscute astăzi.
Exemple: salanganele – aparţin genului Collocalia – se orientează prin ecolo-
caţie. Îşi construiesc cuiburile cu ajutorul salivei, iar băştinaşii (Oceanul Pacific)
fac supă din cuiburi; pasărea Colibri – Chaetocercus jourdani, trăieşte în Ameri-
ca, are limba despicată şi poate fi rulată ca un tub, servind la aspirarea nectarului
din flori.
Ordinul Psitaciformes
Cuprinde papagalii: arboricole căţărătoare cu penaj viu colorat, trăiesc în pă-
durile tropicale. Au glas strident şi sunt bune imitatoare, afectuoşi, curajoşi, fi-
deli, dar pot deveni şireţi şi ipocriţi după imprejurări. Exemple: papagalul mare –
Ara ararauna; papagalul de Amazon – Amazona aestiva; Jaco – Psittacus eri-
thacus, Africa, foarte bun imitator.
Ordinul Gruiformes
Păsări care trăiesc în locuri mlăştinoase din păduri şi şesuri, în lungul apelor.
Cioc, gât şi picioare lungi, bune alergătoare, slab zburătoare, rar înotătoare.
Exemple: cocorul – Grus grus, dropia – Otis tarda, specie protejată, declarată
monument al naturii; lişiţa – Fulica atra.
Ordinul Pelecaniformes
Sunt păsări de talie mare, adaptate acvatic, bune înotătoare şi zburătoare, au
cioc mare, cu un sac format din piele golaşă. Sunt monogame. Se hrănesc cu
peşte. Exemple: cormoranul – Phalacrocorax carbo, pelicanii – Pelecanus ono-
crotalus, monument al naturii, specie ocrotită; fregata – Fregata aquila.
Ordinul Procellariiformes
Exclusiv marine, aceste păsări au aripi lungi şi ascuţite, foarte bune zburătoa-
re. Depun oul şi cresc puiul pe uscat. Exemple: albatrosul – Diomedea exulans,
3 m anvergura aripilor, maestru al zborului planat. Trăieşte mult în zbor dea-

supra oceanului. Furtunarul gheţurilor – Fulmarus glacialis, Labrador, când este
deranjat, împroaşcă conţinutul stomacal care are un miros greu de suportat.
Ordinul Gaviiformes
Păsări de talie mijlocie care poartă numele de cufundari. Au cioc ascuţit şi
puternic. În apă înoată şi se scufundă cu uşurinţă. Au pene tari, unsuroase. Se
hrănesc cu peşti şi crustacee, la noi sunt oaspeţi de iarnă. Exemple: cufundacul
polar – Gavia arctica.
Ordinul Podicipediformes
Sunt păsări acvatice slab zburătoare, dar bune înotătoare şi scufundătoare. Se
hrănesc cu animale acvatice. Exemple: corcodelul – Podiceps cristatus.
Biologia păsărilor
Viaţa păsărilor se desfăşoară în cadrul unor ritmuri nictemerale (alternanţa
noapte-zi) iar acestea se înscriu în ritmuri determinate de succesiunea anotimpu-
rilor (sezoniere). Dacă activitatea păsărilor este corelată cu regimul de lumină,
atunci ele pot fi grupate în: diurne, crepusculare şi nocturne. Ţinând cont de ca-
racteristicile biotopului pe care îl populează, păsările pot fi împărţite în mai mul-
te grupe ecologice: păsări de pădure, de deşert, de stepă, de mlaştină, acvatice.
După natura hranei consumate, păsările au regim alimentar de origine animală,
vegetală sau mixt. Cele cu regim de origine animală, sunt carnivore (răpitoarele
de zi şi de noapte), necrofage (vulturii hoinari), entomofage (rândunelele). Păsă-
rile care se hrănesc cu vegetale sunt: granivore (mănâncă seminţe), frugivore
(mănâncă fructe, frunze, mlădiţe) şi nectarivore (consumă polen şi nectar).
Maturitatea sexuală se instalează la o vârstă dependentă de talia păsărilor, de
exemplu la 8-12 luni la păsărele, la raţe şi gâşte la 2 ani, iar la răpitoarele mari la
3 ani. Cuplurile sunt monogame, dacă masculul face pereche cu o singură
femelă, sau poligame dacă se cuplează cu mai multe exemplare de sex opus.
Parada nupţială este un comportament caracteristic al păsărilor, determinat de
o anumită stare fiziologică, fiind un lanţ de acte reflexe ereditare care cuprind
mişcări, gesturi, ţipete, cântece, dansuri, bătăi, etc, toate ordonate într-o anumită
succesiune, având ca rezultat formarea cuplului pentru perpetuarea speciei.
Cuiburile asigură securitatea urmaşilor, fiind alese în coroana arborilor, pe
sol, în scorburi, în hornuri, în galerii. În afară de cuibul propriuzis în care se află
ouăle, coţofana, mai construieşte un cuib sau două ce sunt expuse pentru a abate
atenţia duşmanului. Materialul de construcţie folosit la cuib este foarte divers,
din materiale naturale sau artificiale. Unele specii de salangane şi rândunici îşi
zidesc cuibul cu multă pricepere (cuibul de salangane este foarte căutat pentru
prepararea unei supe de către băştinaşi).
Fig. 113. Păsări acvatice declarate monumente ale naturii.
Ponta poate fi constituită dintr-un ou – la acvile, vulturi sau poate să ajungă

până la 25 de ouă ca la găini. Cel mai mare ou – de struţ, cântăreşte 1,5 kg, iar
cel mai mic aparţine unor specii de colibri – 0,2 g. Incubaţia este variabilă de la
o specie la alta, funcţie de temperatura mediului ambiant şi dimensiunea păsări-
lor. Puii pot fi nidicoli adică ei rămân în cuib, având nevoie de mai multă îngriji-
re după ecloziune, sau nidifugi, mai ales cazul păsărilor tericole şi acvatice. Du-
pă uscarea pufului sunt în măsură să-şi urmeze părinţii.
Părinţii îşi cresc cu multă grijă puii, deprinzându-i cu zborul, cu diverse
şiretlicuri pentru a abate atenţia duşmanului. Cu toate acestea, un mic procent de
pui ajung la vârsta de 2 ani (8%), iar longevitatea ecologică este relativ scurtă (6
ani), cu excepţii – corbul poate atinge 100 ani.
Din punct de vedere comportamental, diversitatea atitudinilor la această gru-

pă zoologică este impresionantă: ocuparea unui biotop-teritorialismul, comuni-
caţiile – prin semnale vizuale ori sonore, strigătele – de alarmă, cântecele –care
pot fi plăcute, melodioase şi care pot imita alte animale – cazul graurului care
imită potârnichea, orăcăitul broaştelor sau nechezatul mânjilor.
Fig. 114. Păsări tericole ocrotite prin lege.
Schimbarea condiţiilor climatice şi împuţinarea hranei, determină migraţia

păsărilor. Acest comportament îşi are originea în alternanţa dintre glaciaţiunile
din cuaternar, fiind o zestre ereditară. Cauzele actuale ale migraţiei, se referă la
factori ecologici ca lumina, tempereatura, perecipitaţiile, corelaţi cu factori in-
terni – hormoni tiroidieni şi ai glandelor genitale. Cele mai multe păsări migrea-
ză în stoluri, ziua. Căile de migraţie se bazează pe orientarea păsărilor cu aju-
torul aştrilor, dependentă în mare măsură şi de magnetismul pământului.
Migraţia păsărilor este un fenomen natural care favorizează transportul regio-
nal sau internaţional de agenţi infecţioşi şi de ectoparaziţi. Spectrul agenţilor
infecţioşi vehiculaţi de către păsări este foarte larg, căci, pe lângă germenii bac-
terieni sau virali, specifici zonei de iernare, din regiunile tropicale sau subtropi-
cale, pe parcursul căilor de migrare păsările achiziţionează şi alţi agenţi infec-
ţioşi. Pentru păsările oaspeţi de iarnă, trebuie luată în considerare şi posibilitatea
vehiculării de agenţi infecţioşi din regiunile nordice în sudul ariei lor de cuibărit.
Fig. 115. Păsări răpitoare ocrotite prin lege.
Păsările migratoare terestre sau acvatice reprezintă un risc de contaminare cu

diferiţi agenţi infecţioşi şi ectoparaziţi exotici pentru păsările sedentare sălbatice
sau domestice ori pentru mamifere, iar în final un risc de infecţie pentru om.
Teoretic, toate păsările pot fi rezervoare de agenţi infecţioşi şi pot interveni în
lanţul epidemiologic al unor boli infecţioase sau parazitare. De exemplu, numai
Ordinul Psittaciformes cuprinde peste 3000 specii de papagali, dar Chlamydia
psittaci a fost izolată numai de la câteva specii, ceea ce nu exclude ca şi celelalte
să fie purtătoare. S-au citat cazuri de viroze şi bacterioze la animale şi om, trans-
mise de către păsările migratoare.
Vehiculează bacterii şi virusuri ca: Listeria monocytogenes, Salmonella sp.,

Leptospira sp., Escherichia coli, Pasteurella septica, Mycobacterium tuberculo-
sis, virusul encefalitei de căpuşă şi alte arbovirusuri, virusul gripal A, paraziţi:
Diphyllobothrium mansoni, Coccidia sp., Capillaria sp., Cryptosporidium sp.,
Toxoplasma gondii, fungi ca: Arthroderma insingulare Tricophyton terrestre,
ş.a.
CAPITOLUL XVI
CLASA MAMMALIA (MAMIFERE)
Cuprinde peste 8000 specii de vertebrate care au corpul acoperit cu păr şi

nasc pui vii pe care îi hrănesc cu lapte, secretat de glandele mamare. Sunt cele
mai evoluate vertebrate şi superioritatea lor se oglindeşte în:
– perfecţionarea encefalului, îndeosebi a emisferelor cerebrale cu neocorte-
xul, principalul organ de integrare în mediu;
– viviparitatea, care dă posibilitatea mamiferelor să se înmulţească în diferite
condiţii de mediu;
– capacitatea de termoreglare, ce permite animalelor să trăiască în toate zo-
nele geografice şi în diferite medii de viaţă: terestru, acvatic, aerian, subteran.
Caractere generale
– vertebrate homeoterme;
– respiraţie pulmonară pe toată durata vieţii ;
– inima tetracamerală (2 auricule şi 2 ventricule);
– dezvoltare embrionară cu anexe embrionare: amnios şi alantoida.
L a c t a ţ i a . La naştere, tinerele mamifere, adesea nevăzătoare şi puţin mobi-

le nu îşi pot găsi singure hrana şi de aceea sunt alăptaţi de mamă. Femelele ma-
mifere posedă glande cutanate acinoase care secretă lapte numite glande mamare
ce se deschid prin mamele (1-12 perechi) care pot fi: pectorale (maimuţe), abdo-
minale (pisică), inghinale (vacă). Dezvoltarea şi funcţionarea lor este controlată
de diverşi hormoni: luteinizant-pe timpul gestaţiei şi prolactina-după naştere.
Laptele este un aliment complet ce conţine în general 800-900 g apă / litru şi
cantităţi variabile de substanţe organice şi substanţe minerale. La mamiferele
marine (Pinipede şi Cetacee) laptele este mult mai concentrat conţinând 450-500
g apă/litru, restul (300-400 g/l fiind reprezentat de lipide.
C o n f o r m a ţ i a m e m b r e l o r este adaptată mediului de viaţă:
– la formele terestre membrele sunt lungi, aproximativ egale;
– la formele subterane, membrele sunt scurte;
– la formele acvatice, membrele s-au transformat în înotătoare;
– la formele zburătoare, membrele anterioare s-au transformat în aripă-para-
şută.
CLASA MAMMALIA (MAMIFERE) 163
T e g u m e n t u l este format din epidermă, dermă, hipodermă, şi anexe tegu-

mentare (fanere).
Epiderma este un ţesut epitelial stratificat ce comportă la suprafaţă o pătură
cornoasă mai mult sau mai puţin îngroşată supusă descuamării iar în profunzime
o pătură generatoare a cărei celule se divid activ şi asigură reînoirea epidermei
(fig. 116). Pe măsura avansării păturii bazale a celulelor spre pătura cornoasă,
celulele epidermice se cheratinizează (se impregnează cu o materie cornoasă
numită cheratină). Pigmenţii sunt prezenţi în pătura inferioară a epidermei.
Derma este un ţe-
sut conjunctiv bogat
vascularizat şi inervat,
format din derma pa-
pilară şi derma reticu-
lată-fibre ce alcătuiesc
o reţea în ochiurile că-
reia se găsesc panicu-
lele adipoase.
Fanerele. Anexele
tegumentare sunt re-
prezentate prin: păr,
coarne, unghii.
Părul este o pro-
ducţie epidermică care
Fig. 116. Secţiune schematică prin pielea unui mamifer.
ia naştere de la un mu-
gure apărut în pătura generatoare şi invaginează în dermă. Poate fi abundent
(oaie), rar (om), absent. Vibrizele sunt perii tactili situaţi pe buza superioară (ex:
mustăţile la pisică).
Coarnele pot fi:
– pline şi persitente ca la rinocer (doar epidermice);
– goale şi persistente ca la bovine (corn osos cu sinusuri, acoperit cu un strat
epidermic);
– pline şi caduce ca la cervide (os dermic ramificat acoperit de o epidermă
care se exfoliază; ramurile au o evoluţie legată de ciclul sexual) (fig. 117).
Unghiile, sunt formaţiuni epidermice cornoase care protejează extremitatea
degetelor; se disting 3 tipuri principale de unghii:
– unghii plate (ca la om);
– ghearele (retractile sau nu – ca la pisică, câine);
– copite (cal, vacă).
S c h e l e t u l are
acelaşi plan de organi-
zare ca la celelalte te-
trapode dar cu unele
particularităţi:
– craniul neural
este mai mare datorită
dezvoltării encefalu-
lui; occipitalul prezin-
tă 2 condili de articu-
laţie;
– mandibula este
un os independent şi
mobil ce se articulea-
ză direct la cutia cra-
niană (osul pătrat pă-
trunde în urechea me-
die şi formează nico-
vala);
– coloana vertebra-
lă are tipic 5 regiuni:
a) cervicală – alcă-
tuită din 7 vertebre in-
Fig. 117. Principalele tipuri de coarne: diferent de lungimea
a. rinocer; b. bovine; c. cervide.
gâtului (excepţie fac
leneşii care au 9-10 vertebre); atlasul şi axisul permit o mare mobilitate a capu-
lui;
b) dorsală – care poartă coastele;
c) regiunea lombară;
d) regiunea sacrală (vertebrele sudate formează osul sacrum);
e) regiunea caudală sau coccigiană cu număr variabil de vertebre (4-5 la om
şi 49 la pangolin);
– cuşca toracică este formată din stern şi coaste care după modul de articu-
laţie se clasifică în: adevărate-legate direct de stern; false-legate între ele şi cu
precedentele printr-un cartilaj comun şi flotante care au capătul distal liber, near-
ticulat de stern
– membrele sunt construite pe tipul general al tetrapodelor (vezi fig. 90). În
general prezintă 2 perechi de membre cu o mare varietate a formei, dispoziţiei şi
dezvoltării, în strânsă legătură cu modul de locomoţie practicat de mamifere.
Mamiferele terestre pot fi repartizate în trei categorii fundamentale funcţie de

porţiunea anatomică a membrului cu care păşesc pe sol:
– tipul plantigrad (om, urs);
– tipul digitigrad (câine, pisică, leu);
– tipul unguligrad (cal, vacă, porc) (fig. 118).
Fig. 118. Principale tipuri de membre la mamiferele terestre:

a. plantigrad; b. digitigrad; c. unguligrad.
Printre mamiferele unguligrade se pot recunoaşte două linii evolutive:

A] mamifere la care axul membrului trece prin degetul al treilea care se dez-
voltă preponderent (rinocer, cal). Aceste mamifere au un număr impar de degete:
trei la rinocer, unul la cal şi alte ecvide (în acest caz degetele 2 şi 4 sunt vestigia-
le iar degetele 1 şi 5 au dispărut). Se mai numesc imparicopitate.
Fig. 119. Unguligrade imparicopitate (rinocer şi cal);

unguligrade paricopitate (porc şi vacă).
B] mamifere la care axul membrului trece între degetele 3 şi 4 care se dezvol-

tă în mod egal (porc, rumegătoare). Aceste mamifere au un număr par de degete:
4 la porc, două la vacă (la rumegătoare, degetele laterale 2 şi 5 sunt atrofiate iar
degetul 1 nu există). Sunt numite paricopitate sau biongulate (fig. 119).
Adaptări la modul de locomoţie
Ca urmare a modului de deplasare, mamiferele prezintă diverse modificări
morfologice ale membrelor (schelet, musculatură, piele) şi uneori ale altor părţi
anatomice ale corpului:
– adaptarea mamiferelor terestre la alergare se traduce prin:
alungirea membrelor;
diminuarea numărului de degete;
pierderea mişcărilor laterale (absenţa claviculei, ex: cal, antilopă);
– adaptarea mamiferelor la sărituri se caracterizează prin:
staţiune mai mult sau mai puţin verticală;
dezvoltarea membrelor posterioare şi adesea a cozii (ex.: cangur);
– mamiferele adaptate la zbor sunt de două tipuri:
cu zbor planat, datorită unui patagium sau pliu cutanat dispus între
membre, corp şi coadă (ex.: Ordinul Dermoptera);
zbor bătut; există un patagium veritabil, adică o membrană întinsă în-
tre degetele foarte alungite (ex.: liliac);
– mamiferele adaptate la viaţa arboricolă au în general:
membre alungite şi foarte mobile (prezintă clavicule);
mâini şi picioare prehensile (degetul mare opozabil) cu gheare puternice;
prezintă coadă (ex: maimuţele);
– adaptarea la viaţa subterană presupune:
membrele anterioare puternice, pentru săpat;
regresarea ochilor (ex.: cârtiţa);
– adaptarea la viaţa marină a însemnat pentru Cetacee (balenă, caşalot) trans-
formarea membrelor anterioare în înotătoare iar cele posterioare au dispărut;
corpul este fuziform şi prezintă o înotătoare codală bine dezvoltată. Pentru Pini-
pede (focă), cele 4 membre există şi sunt transformate în înotătoare datorită unei
membrane interdigitale.
S i s t e m u l n e r v o s ş i o r g a n e l e d e s i m ţ . Encefalul are dimensiuni
mari datorită dezvoltării emisferelor cerebrale şi a cerebelului. Emisferele cere-
brale se perfecţionează, neocortexul lor este legat prin corpul calos; circumvolu-
ţiile cerebrale măresc suprafaţa scoarţei, aceasta constituind centrul activităţii
nervoase superioare.
Creierul mijlociu este reprezentat prin tuberculii cvadrigemeni cu rol în refle-
xele de orientare vizuală şi auditivă. Cerebelul prezintă două emisfere cerebeloa-
se legate prin vermis.
Fosele nazale conţin cornete osificate, acoperite cu o mucoasă olfactivă; sunt

mai dezvoltate la unele mamifere insectivore, carnivore, ungulate, sau absente la
cetacee.
Ochii sunt aproximativ sferici; tipic, constituiţi din trei pături concentrice:
sclerotica, coroida, retina şi din medii transparente cu indici de refracţie variaţi:
cornee, umoare apoasă, cristalin, umoare vitroasă. Ochiul are două pleoape cu
gene. Apare aparatul lacrimal. Acomodarea se realizează prin schimbarea curbu-
rii cristalinului. Vederea binoculară presupune că ochii sunt aşezaţi cel mai ade-
sea în faţă.
Organele auditive ale mamiferelor sunt alcătuite din:
– urechea externă, formată din pavilion (absent la cetacee) şi din conductul
auditiv;
– urechea medie, reprezentată de cavitatea timpanică ce comunică cu fosele
nazale prin trompa lui Eustachio; ea este plină cu aer şi prezintă trei oscioare:
ciocănelul, scăriţa şi nicovala;
– urechea internă sau labirintul membranos (găzduit în labirintul osos al osu-
lui temporal) închide elementele senzoriale responsabile de auz şi echilibru (ves-
tibulul cu trei canale semicirculare; cohleea-rulată, purtând organul lui Corti).
A p a r a t u l d i g e s t i v . Dinţii. Sunt purtaţi doar de maxilare, sunt înfipţi în
alveole şi sunt dispuşi într-un singur şir. Structura fiecărui dinte este alcătuită
dintr-o coroană aparentă şi o rădăcină găzduită într-o cavitate a maxilarului nu-
mită alveolă. În alcătuirea fiecărui dinte se disting: emailul sau smalţul (93 % să-
ruri minerale); dentina- acoperită de smalţ la nivelul coroanei şi cimentul la ni-
velul rădăcinei; cavitatea pulpară se află în centrul dintelui şi închide filamente
nervoase şi vase capilare. Rădăcina este fixată în alveolă printr-un ţesut special-
ciment (fig. 120). Creşterea dinţilor poate să fie continuă sau limitată. Dinţii pot
fi schimbaţi: o dată (dantură difiodontă); de mai multe ori (polifiodontă) sau nu
se schimbă niciodată (monofiodontă). Dinţii sunt diferenţiaţi în: incisivi, canini,
premolari şi molari. Dentiţia este homodontă atunci când toţi dinţii sunt asemă-
nători (cetacee) şi heterodontă atunci când sunt diferiţi, ca la om şi majoritatea
mamiferelor. Dentiţia este diferenţiată în funcţie de regimul de hrănire în 4 tipuri
(fig. 120):
– bunodontă: caracteristică regimului omnivor (om, primate, porc, hipopo-
tam);
– secodontă: la carnivore (leu, pisică, chiroptere);
– lofodontă: pentru un regim ierbivor caracterizat prin fructe, seminţe, frunze
(elefant, castor, şobolan);
– selenodontă: regim ierbivor (exlusiv iarbă) la rumegătoare: oaie, cerb.
Fig. 120. Tipuri de dentiţie la mamifere.
Formula dentară se exprimă printr-o fracţie ordinară la care numărătorul este

reprezentat de dinţii din falca superioară iar la numitor sunt trecuţi dinţii din fal-
ca inferioară. Formula dentară la om este: 2i, 1c, 2pm, 3m / 2i, 1c, 2 pm, 3m.
Tubul digestiv al mamiferelor prezintă numeroase variaţii în raport cu diver-
sele tipuri de regim alimentar. Esofagul este lung, traversează diafragma şi se
deschide în stomac care poate fi simplu sau alcătuit din 4 camere ca la rume-
gătoare: ierbar, ciur, foios şi cheag (fig. 121).
Glandele anexe ale tubului digestiv – ficatul şi pancreasul – există la toate
mamiferele iar secreţiile lor – bila şi sucul pancreatic – se varsă în prima porţiu-
ne a intestinului.
Intestinul se diferenţiază în două segmente de lungimi diferite: intestinul
subţire şi intestinul gros sau colon. Intestinul subţire este lung la ierbivore (40
metri la vacă) şi prezintă la locul de deschidere în colon diverticule voluminoase
care alcătuiesc un cecum cu valvulă ileo-cecală ce împiedică refluxul conţinu-

tului intestinal.
Colonul se termină cu rectul des-
chis la exterior prin anus, independent
de canalele urinare şi de cele genitale.
Mamiferele primitive (monotremele şi
marsupialele prezintă cloacă ca la pă-
sări şi reptile).
A p a r a t u l c i r c u l a t o r . Inima
mamiferelor este alcătuită ca şi la pă-
sări din 4 camere: 2 auricule şi 2 ven-
tricule. Atriul şi ventriculul stâng con-
ţin sânge arterial (venit de la plămâni
şi care va pleca la organe).
Atriul şi ventriculul drept conţin
sânge venos (care vine de la organe şi
va pleca la plămâni) (fig. 122). Cârja Fig. 121. Secţiune schematică printr-un
aortică este îndreptată spre stânga şi nu stomac de rumegător:
I. intrarea alimentelor în ierbar; II. regurgitarea
spre dreapta ca la păsări. Sângele con- din ciur; III. reintrarea alimentelor în foios.
ţine hematii anucleate iar circulaţia es-
te închisă, dublă şi completă.
A p a r a t u l r e s p i r a t o r . Plă-
mânii mamiferelor au o structură
complexă. Sunt înveliţi în pleure, au
structură alveolară iar conductele
aeriene laringele şi traheea, rămân
mereu deschise, uşurând intrarea şi
ieşirea aerului. Fiecare bronhie se
ramifică foarte mult, dând naştere la
bronhiole care intră în structura lo-
bulilor pulmonari piramidali, termi-
nându-se cu alveolele pulmonare a
căror pereţi sunt străbătuţi de capila-
re sangvine (fig. 123).
Aparatul uro-genital.
Fig. 122. Schema aparatului circulator la Aparatul excretor urinar este repre-
mamifere. zentat de doi rinichi care au forma
unor boabe de fasole şi două uretere, care se deschid în vezica urinară (cu ex-
cepţia monotremelor). Vezica urinară comunică cu exteriorul prin uretră.
Aparatul excretor se află în relaţie cu aparatul genital la mascul, dar nu şi la

femelă.
a. b. c.
Fig. 123. Structura plămânului la mamifere:
a. plămân; b. lobul; c. alveolă pulmonară.
La mamifere, sexele sunt separate iar fecundaţia este internă.

La masculi, testiculele sunt prevăzute cu un epididim, reprezentând prima
porţiune a spermiductului, (canal deferent sau canal Wolff). Cele două spermi-
ducte se deschid la baza uretrei care este la mascul un canal comun aparatului
urinar şi genital. Prostata, glandă impară, voluminoasă este situată la baza uretrei
şi este implicată în producerea unei secreţii care se amestecă cu sperma şi lichi-
dul vezicii seminale. La câteva mamifere (elefanţi, cetacee) testiculele râmân
permanent în abdomen. La altele (liliac, rozătoare, unele insectivore), testiculele
sunt coborâte într-o pungă tegumentară numită scrot, în perioada rutului. La o
ultimă categorie, din care face parte şi omul, testiculele coboară definitiv prin
inelele inghinale, fiind adăpostite de scrot (fig. 124).
Fig.124. Schema aparatului uro-genital la mamifere:

stânga – mascul; dreapta – femel.
La mamiferele femele, ovarele, producătoare de ovule sunt situate în cavita-

tea abdominală şi comunică cu uterul prin oviducte (canale Müller) prevăzute cu
o trompă şi un pavilion. Uterul poate fi simplu sau dublu şi se deschide în vagin.
Acesta din urmă, funcţionează ca o pungă copulatoare şi se deschide spre exte-
rior printr-un orificiu numit vulvă situat între porul uretral şi anus (fig. 124).
Dezvoltarea are loc în uterul matern iar embrionul prezintă amnios şi alan-
toidă – care dublată de corion aderă la peretele uterin formând placenta, organ
prin care au loc schimburile nutritive dintre mamă şi făt. La naştere, placenta se
desprinde şi puiul este expulzat. Puii sunt hrăniţi cu laptele mamei, secretat de
glandele mamare. Majoritatea mamiferelor sunt vivipare şi doar foarte puţine
mamifere primitive sunt ovipare (depun ouă; ex: ornitorincul, echidna).
Marsupialele (mamifere inferioare de tipul cangurului) sunt vivipare dar du-
rata vieţii intrauterine este scurtă. La naştere, puiul este introdus într-o pungă
ventrală a mamei numită marsupiu, în care se găsesc mamelele şi unde el îşi poa-
te continua dezvoltarea.
Clasificare
După modul de dezvoltare embrionară, mamiferele se împart în 3 subclase
mari: Prototerieni, Metaterieni şi Euterieni.
Subclasa PROTOTHERIA
Cuprinde mamifere primitive, ovipare, care prin caracterele lor constituie for-
mele de trecere de la reptile la mamiferele propriuzise. Prezintă cloacă. Gura es-
te lipsită de buze, iar fălcile formează un cioc cornos, adulţii fiind lipsiţi de dinţi.
Glandele mamare sunt tubuloase şi nu formează mamele. Temperatura corpului
este relativ scăzută (27-32oC) având un metabolism redus. Cuprinde un singur
ordin, Monotreme (cu un singur orificiu: cel cloacal), ce comportă două genuri
distincte, care trăiesc unul în Tasmania, Australia şi celălalt în Noua Guinee.
Exemple:
– ornitorincul – Ornithorhynchus anatinus, animal amfibiu care depune ouă
pe care le cloceşte;
– echidna – Tachyglossus aculeatus, formă terestră, oul este clocit într-o pun-
gă tegumentară – incubator – pe abdomenul mamei. Corpul este acoperit cu peri
şi ţepi. Specie insectivoră.
Subclasa METATHERIA
Cuprinde mamifere vivipare aplacentare, de aceea puii se nasc incomplet
dezvoltaţi după 2-6 săptămâni datorită lipsei sau dezvoltării slabe a placentei. Au
corpul acoperit cu blană iar conformaţia membrelor este diferită după condiţiile
de viaţă: terstre, arboricole, semiacvatice. Nu au cloacă. Apare uterul în care în-

cepe dezvoltarea embrionului.
Mamiferele acestei clase trăiesc în Australia şi sunt grupate într-un singur
ordin, Ordinul Marsupialia – animale cu marsupiu, adică o pungă tegumentară
în care puiul născut nedezvoltat îşi continuă dezvoltarea (aici se găsesc mamele-
le). Marsupiul, este susţinut de oasele marsupiale situate în abdomen, articulate
cu oasele pubiene.
Exemple:
– cangurul australian – Macropus giganteus, 3 m lungime, atinge viteza de
40-50 km/ oră; salturi de 10-12 m;
– oposumul – Didelphis marsupialis, formă arboricolă, coadă prehensilă; sea-
mănă cu un şobolan; trăieşte în Brazilia;
– lupul marsupial – Thylacinus cynocephalus, este întâlnit în Tasmania, este
carnivor;
– veveriţa marsupială – Petaurus australis, are coada lungă, stufoasă, şi două
pliuri tegumentare pe laturile corpului care o ajută să planeze;
– ursuleţul marsupial (Koala) – Phascolarctos cinereus, se hrăneşte cu frunze
de Eucalipt.
Subclasa EUTHERIA
Cuprinde mamifere superioare, vivipare, placentare (embrionul se dezvoltă
complet în uterul mamei datorită existenţei placentei). După naştere, puii sunt
hrăniţi cu lapte secretat de glandele mamare. Cuprinde mai multe ordine:
Ordinul Insectivora
Sunt cele mai primitive euteriene, de talie mică, bot alungit, dentiţie slab di-
ferenţiată, encefalul neted. Din acest ordin fac parte: cârtiţa – Talpa europaea,
ariciul – Erinaceus europaeus, chiţcanul – Sorex alpinus.
Ordinul Chiroptera
Cuprinde euterieni adaptaţi la zbor: oase subţiri şi uşoare, carenă pe stern ce
acţionează aripa paraşută, vedere slabă, auz foarte fin, viaţă crepusculară sau
nocturnă, orientare prin ultrasunete emise de laringe, care, reflectate de obstacole
sunt recepţionate de pavilioanele urechilor şi servesc la ecolocaţie.
Reprezentanţi:
– liliacul – Myotis myotis, specie folositoare, hrănindu-se noaptea cu o mare
cantitate de insecte;
– vampirul – Desmodus rotundus, specie hematofagă din America de Sud,
atacă şi omul, vehiculează virusul rabiei.
Ordinul Fissipedia (Carnivora)

Se hrănesc cu pradă vie, dentiţie cu 4 carnasiere, simţuri agere, mişcări iuţi.
Fam. Felidae: pândesc prada, au corp flexibil, sunt digitigrade. Au gheare
retractile, pupila este retractabilă; sunt carnivore feroce: pisica sălbatică – Felis
sylvestris, râsul – Lynx lynx, leul – Panthera leo (singurul felid care nu se caţă-
ră), tigrul – Panthera tigris, leopardul sau pantera – Panthera pardus, ghepardul
– Acinonyx jubatus, puma – Felis concolor.
Fam. Canidae: fugăresc prada, au capul prelungit cu un bot. Au gheare nere-
tractile, picioare adaptate la fugă: lupul – Canis lupus, şacalul – Canis aureus,
vulpea – Vulpes vulpes, vulpea polară – Alopex lagopus, coiotul – Canis latrans.
Fam. Hyaenidae: animale nocturne, cu membrele anterioare strâmbe şi mai
înalte iar cu ghearele scormonesc pământul: hiena pătată – Hyaena crocuta, se
hrăneşte cu cadavre, trăieşte la sud de Sahara; hiena dungată – Hyaena hyaena,
trăieşte din Sudan până în India.
Fam. Ursidae: sunt plantigrade de talie mare, foarte agile, omnivore: ursul
brun – Ursus arctos, ursul alb – Ursus maritimus, ursul grizzly – Ursus horri-
bilis; ursul negru sau baribalul – Ursus americanus;
Fam. Mustelidae: carnivore de talie mică, plantigrade, au glande odorante şi
majoritatea au blană preţioasă: dihorul – Mustela putorius, nevăstuica – Mustela
nivalis, vidra – Lutra lutra, hermelina – Mustela erminea, nurca, jderul de pă-
dure – Martes martes, bursucul (viezurele) – Meles meles; sconcsul – Mephitis
mephitis, carnivor mic din America.
Ordinul Pinnipedia
Sunt carnivore adaptate la mediul marin. Membrele sunt transformate în pale-
te înotătoare. Sunt animale poligame, migratoare. Se hrănesc cu animale acvati-
ce, pot înota sub apă timp de 20 minute, timp în care nările şi orificiile auditive
sunt închise. Foca cu burta albă – Monachus monachus se întîlneşte în Marea
Neagră şi Marea Mediterană; morsa – Odobaenus rosmarus – piniped de talie
mare (4 metri) care trăieşte în apele circumpolare nordice. Focile şi morsele
trăiesc în grup. Elefantul de mare – Mirounga leonina (6,5 metri, 3500 kg) este
cel mai mare reprezentant care trăieşte în apele reci ale emisferei sudice.
Ordinul Cetacea
Forme exclusiv acvatice, cu piele nudă, hipoderm foarte gros, nasc în apă.
Membrele anterioare sunt transformate în palete înotătoare, cele posterioare au
dispărut. Cetaceele fără dinţi se numesc Mysticeti şi prezintă fanoane adică lame
cornoase pe părţile laterale ale cerului gurii hrănindu-se cu plancton (esofagul
foarte îngust): balena albastră – Balaenoptera musculus, balena de Groenlanda –

Balaena mysticetus.
Cetaceele cu dinţi – numeroşi (până la 250 pe ambele fălci): se numesc
Odontoceti şi au un singur orificiu nazal: delfinul – Delphinus dephis, balena
ucigaşă – Orcinus orca, carnivor feroce al mărilor, se hrăneşte cu foci, delfini,
păsări acvatice; caşalotul – Physeter catodon, 20 m lungime, masculii „cântă” la
reproducere, emit ultrasunete, se pot scufunda 1-2 ore până la 800 m. În intestin
prezintă nişte concreţiuni – ambra, din care se extrag parfumuri. Beluga – Del-
phinapterus leucas, este de culoare albă, având fruntea bombată. Narvalul – Mo-
nodon monoceros, măsoară cu totul 4-6 metri şi are un incisiv lung, răsucit, de 2 m.
Ordinul Proboscidea
Sunt cele mai mari mamifere terestre actuale. Elefanţii, pot cântări 6-7 tone.
Au degetele învelite în copite, piele groasă, lipsită de peri, prezintă trompă, or-
gan cu multiple funcţii; 2 incisivi cu creştere continuă-fildeşii şi 4 măsele (un
singur molar enorm şi plisat, lofodont pe fiecare jumătate de maxilar, înlocuit de
mai multe ori în cursul vieţii). Ierbivore prin excelenţă, reprezentate de elefantul
indian – Elephas indicus şi elefantul african – Loxodonta africana.
Ordinul Edentata
Arboricole, vegetariene sau insectivore, caracterizate prin lipsa dinţilor: lene-
şul – Bradypus tridactylus, specie arboricolă din Amazon, furnicarul – Myrme-
cophaga tridactyla, din Africa de Sud, tatu-ul – Tolypeutes mataco, formă te-
restră, corpul acoperit cu plăci osoase; pangolinul – Manis pentadactyla.
Ordinul Rodentia (Simplicidentata)
Mamifere de talie mică, au incisivii superiori cu creştere continuă aşezaţi pe
un singur rând; nu au canini şi rod fără încetare pentru a-şi toci dinţii; mereu în
căutarea hranei, au instinctul de a construi încăperi subterane; extrem de nume-
rose specii, foarte prolifice. Exemple: popândăul – Citellus citellus, veveriţa – Sci-
rius vulgaris, castorul – Castor canadensis, pârşul – Glis glis, hârciogul – Cri-
cetus cricetus, cobaiul – Cavia porcellus, orbetele – Spalax leucodon, marmota –
Marmota marmota, bizamul – Ondrata zibethica, rozătoare de talie mică, cu bo-
tul şi pavilioanele urechilor rotunjite; nutria – Myocastor coypus, şoarecele de câmp
– Microtus arvalis, şobolanul cenuşiu – Ratus ratus, şoarecele de casă – Mus
musculus.
Ordinul Lagomorpha (Duplicidentata)
Cuprinde mamifere numite iepuri şi lapini. Au incisivii cu creştere continuă,
cei superiori fiind aşezaţi pe două rânduri. Sunt animale prolifice care îşi sapă
vizuini şi îşi adună provizii pentru iarnă. Exemple: iepurele de vizuină (lapin) –
Oryctolagus cuniculus; iepurele de câmp – Lepus europaeus; iepurele zăpezilor
– Lepus timidus, în nordul Asiei.
Ordinul Artiodactyla (Paricopitata)
Sunt ierbivore unguligrade, cu copite perechi, care calcă pe degetele 3 şi 4.
Cele mai multe posedă coarne, caduce sau necaduce.
Subordinul Suiformes: mistreţul – Sus scrofa, hipopotamul – Hippopotamus
amphibius, cântăreşte 4000 kg.
Subordinul Ruminantia (rumegătoare): cămila cu două cocoaşe – Camelus
bactrianus, dromaderul – Camelus dromedarius, lama – Lama glama, cerbul –
Cervus elaphus, căprioara – Capreolus capreolus, moscul – Muschus moschife-
rus, elanul – Alces alces, renul – Rangifer tarandus, boul – Bos taurus, bivolul –
Bubalus caffer, zimbrul sau bizonul – Bison bonasus, iacul – Bos grunniens,
antilopa – Antilopa americana, gazela – Gazella granti, capra neagră – Rupi-
capra rupicapra, muflonul european – Ovis ammon musimon, argalul – Ovis am-
mon ammon, girafa – Giraffa camelopardalis.
Ordinul Perissodactyla (Imparicopitata)
Au degetele neperechi mai dezvoltate, degetul mijlociu terminat cu copită.
Exemple: ecvidele (cal – Equus caballus caballus, măgar – Equus asinus), zebra
– Equus zebra, tapirul – Tapirus terrestris, rinocerul indian cu un corn – Rhino-
ceros unicornis.
Ordinul Primates
Cuprinde euterienii, forme tipic arboricole, sunt pentadactile, plantigrade.
Subordinul Lemuroidea sunt animale arboricole, degetul mare opozabil, cu
ochii aşezaţi pe părţile laterale ale capului. Trăiesc în Africa Ecuatorială şi Asia
S-E. Exemple: maimuţa ai-ai – Daubentonia madagascariensis; makiul – Lemur
macaco.
Subordinul Simioidea (Anthropoidea) cuprinde maimuţele şi omul.
Emisfere cerebrale au numeroase circumvoluţiuni. Primate tipic arboricole,
maimuţele se deplasează pe sol patruped sau biped. Faţa este lipsită de peri, iar
degetele, de regulă cu unghii plate sau carenate. Au o singură pereche de ma-
mele situate pectoral (de obicei nasc un singur pui).
S u p r a f a m i l i a P l a t y r r h i n a – platirinii sunt maimuţe inferioare, din
Lumea Nouă (America Centrală şi de Sud) cu nasul turtit şi lăţit; au 36 de dinţi.
Exemple: maimuţa uistiti – Hapale jacchus, maimuţa urlătoare – Alouatta seniculus.
S u p r a f a m i l i a C a t a r r h i n a – catarinii sunt maimuţele din Lumea

Veche (Africa, Asia). Cuprinde maimuţele superioare adaptate la viaţa terestră şi
omul. Au nasul îngust şi nările orientate în jos, coadă neprehensilă şi 32 dinţi.
Fam. Cercopithecidae: cercopitecul – Cercopithecus diana, babuinul – Papio
cynocephalus, macacul – Macacus rhesus.
Fam. Hilobatinae: gibonul – Hylobates lar.
Fam. Anthropomorphidae cuprinde maimuţele asemănătoare omului: orangu-
tanul – Pongo pygmaeus; cimpanzeul – Pan troglodytes şi gorila – Gorilla go-
rilla.
Fam Hominidae, cu o singură specie – omul actual şi speciile fosile care l-au
precedat. Ramapitecii au trăit acum 15 milioane de ani, fiind predecesorii
Australopitecilor – oamenii arhaici care au trăit acum 1,2 milioane ani, resturi
fosile găsindu-se în Africa Australă; capacitate craniană sub 700 cm3; homini-
dele mai recente au capacitate craniană de 800-1600 cm3.
Principalele tipuri cunoscute sunt:
Pitecantropul şi sinantropul (Java şi China) – care au trăit acum 500.000 ani.
Genul Homo – cu poziţie verticală a corpului, mersul biped, capacitate cra-
niană crescută, până la 2000 cm3. Cuprinde omul actual şi predecesorii imediaţi:
Homo erectus – a apărut acum 2 milioane de ani, şi a dispărut acum cca 400-
300 mii de ani. Popula un areal întins în Africa, Europa şi Asia.
Homo Neanderthalensis – Omul de Neanderthal a urmat lui Homo erectus, cu
o capacitate craniană mai mare, se folosea de foc şi îmbrăcăminte. A dispărut
acum 40.000 ani în urmă.
Homo sapiens fossilis – Omul de Cro Magnon se consideră că este cel mai
vechi reprezentant al omului actual, Homo sapiens – care ar fi apărut acum
35.000 ani în urmă.
Fig. 125. Câteva exemple de carnasiere.

Fig. 126. Câteva exemple de mamifere plantigrade.

Fig. 127. Câteva exemple de animale cu blană.

Fig. 128. Câteva exemple de felide.

Fig. 129. Câteva exemple de pinipede.

Fig. 130. Câteva exemple de primate.

Bibliografie selectivă
ARON M., P. GRASSÉ, 1966 – Precis de Biologie animale, Ed. Masson, Paris
BARNES, D.R., 1982 – Invertebrate Zoology. Saunders College, 4-th Ed., USA
CEUCA T., N. VALENCIUC, Alexandrina POPESCU, 1983 – Zoologia Vertebratelor. Ed. Did. şi
Ped. Bucureşti
COTEA, C, 1979 – Histologie- embriologie, vol.1, 16-70. Curs Lito, Ed. Inst. „Ion Ionescu de la
Brad” Iaşi
COSOROABĂ I., 2000 – Parazitologie veterinară. Ed. Mirton, Timişoara
CONFEDERAT Margareta, 2000 – Biologie celulară-Histologie-Embriologie generală. Ed. „Ion
Ionescu de la Brad” Iaşi 133-144
DELLA SANTA E, 1978 – Biologie Animale. Ed. Payot, Lausanne
FEIDER Z., Al. V. GROSSU, V. Pop , 1976 – Zoologia vertebratelor. Ed. Did şi Ped. Bucureşti
GRASSÉ P.P., 1961 – Zoologie Invertébrés, Paris
GRASSÉ P.P., R. POISSON, Odette TUZET, 1961 – Zoologie Invertébrés 1, Ed. Masson, Paris
GROSSU V. Alexandru, 1962 – Bivalvia, vol.3, f. 3, Ed. Univ. Bucureşti
GROSSU V. Alexandru, 1981 – Gastropoda Romaniae, (3) Bucureşti
IONESCU-ANDREI Anuţa,1998 – Atlas Zoologic. Ed. Vox, Bucureşti
IONESCU V., 1968 – Vertebratele din România . Ed. Acad. RSR
LUNGU Tr., I. ŞUTEU, J. COSOROABĂ, C. FILIPESCU, 1981 – Biologie şi ecologie animală,
Ed. Did. şi Ped. Bucureşti
MURARIU D., 1989 – Din lumea mamiferelor. Vol. 1, Ed. Acad. R.S.R.
NĂSTOIU I., 1994 – Fauna de interes medical. Ed. All, Bucureşti
NITZULESCU V., I. GHERMAN, 1990 – Entomologie medicală. Ed. Acad. Române
PÂRVU C., S. GODEANU, L. STROE, 1985 – Călăuză în lumea plantelor şi animalelor. Ed.
Ceres, Bucureşti
PORA, E., E. MÂNDRUŞCA, A. VEREŞEZAN – Biologie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1976
PISICĂ C., I. MOGLAN, I. COJOCARU, 1999 – Zoologia nevertebratelor. Lucr. Practice de
laborator, vol. I. Ed. Univ. „Al. I. Cuza” Iaşi
RADU D., 1988 – Lumea neştiută a păsărilor din Delta Dunării. Ed. Acad. R.S.R.
RIDET J.M., PLATEL R., Fr.J. MEUNIER, 1992 – Des protozoaires aux echinodermes. Ed.
Ellipses, Paris
RADU, V.GH., V.V. RADU, 1967 – Zoologia nevertebratelor. Vol. 2, Ed. Did. şi Ped. Bucureşti
RADU, V.GH., V.V. RADU, 1972 – Zoologia nevertebratelor. Vol. 1, Ed. a-II-a, Ed. Did. şi Ped.
Bucureşti
RICARD M., M. STEPHAN, Elisabeth LOUBET, J.P. BOBILLOT, 1970 – Atlas de biologie,
Librarie Générale Française, Ed. Stock
RIDET, J.M., PLATEL R., MEUNIER FR. J., 1992 – Zoologie, Ed. Marketing, Paris
SOLOMON Libertina, I. PETCU, M. VARVARA, 1978 – Manual de lucrări practice de Zoologia
Nevertebratelor. Vol. 1, Ed. Univ. „Al. I. Cuza”, Iaşi.
SOLOMON Libertina, I. PETCU, M. VARVARA, 1980- Manual de lucrări practice de Zoologia
Nevertebratelor. Vol. 2, Ed. Univ. „Al. I. Cuza”, Iaşi.
SOLOMON Libertina, C. PISICĂ, N. TOMESCU et al., 1983- Zoologia Nevertebratelor. Ed. Did.
şi Ped. Bucureşti
SUCIU MARIA, ALEXANDRINA POPESCU, 1981 – Lucrări practice de Zoologie. Ed. a II-a,
Ed. Did. şi Ped. Bucureşti
ŢOPA E., 1969 – Călăuza monumentelor naturii din Moldova. Ed. Univ. „Al. I Cuza” Iaşi
Indexul figurilor
Toate figurile au fost alese după proiectele autorilor. Autorii au utilizat mode-
lele altor autori, pentru ilustrările următoare:
Fig. 1, 8, 24, 77, 92, 112 – după PORA, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1976 [20]
Fig. 2, 3, 4 – după Atlas de Biologie, Ed. Stock, 1970 [26]
Fig. 5 – după PISICĂ et al., Ed. Did. şi Ped. Bucureşti, 1983 [30]
Fig. 6 – după COTEA C., Ed. Univ. Agron., Iaşi, 1979 [4]
Fig. 7, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 25, 26, 27, 28,
29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49,
50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 70,
71, 72, 73, 74, 75, 76, 78, 79, 80, 81, 82, 83, 84, 85, 86, 87, 88, 89, 90, 91, 93,
94, 95, 96, 97, 98, 99, 100, 101, 102, 104, 105, 106, 107, 108, 109, 110, 111,
116, 117, 118, 119, 120, 121, 122, 123, 124 – după DELLA SANTA E., Payot,
Lausanne, 1978 [7]
Fig. 103, 125, 126, 127, 128, 129, 130 – după IONESCU-ANDREI Anuţa,
Ed. Vox, Bucureşti, 1998 [13]
Fig. 113, 114, 115 – după ŢOPA E., Ed. Univ. „Al. I. Cuza” Iaşi, 1969 [32]
Indexul alfabetic al termenilor ştiinţifici
1. Abisal, 122 38. Anomure, 85

2. Abramis brama, 119 39. Anopheles, 29
3. Acnidaria,18,41 40. Anoplura, 94
4. Acanthocephala, 55 41. Antedon bifida, 99
5. Achantodi, 107 42. Antopolip, 40
6. Acarina, 78,81 43. Antozoare, 40
7. Acherontia atropos, 95 44. Anure, 132
8. Acipenser guldenstaedti, 117 45. Aparat Golgi, 22
9. Acipenser nudiventris, 117 46. Aphaniptera, 96
10. Acipenser ruthenus, 117 47. Aphroditae, 63
11. Acipenser stellatus, 117 48. Apicultură, 11
12. Acipenseriformes, 117 49. Apis mellifera, 96
13. Acraniata, 102,103 50. Apode, 132
14. Actinopterygii, 117 51. Apterygota, 93
15. Acvacultură, 11 52. Arachnida, 79
16. Adamisia, 85 53. Araneidae, 80
17. Afide, 95 54. Arca noae, 73
18. Agnatha, 107 55. Arenicola, 63
19. Albina, 96 56. Arici de mare, 100
20. Alcyonium palmatum, 42 57. Aripi membranoase, 91
21. Alligator mississippiensis, 145 58. Argyroneta aquatica, 81
22. Alosa pontica, 118 59. Argonauta argo, 76
23. Amfibia, 127, 60. Argulus foliaceus, 84
24. Amfibiotic, 122, 61. Arhencefal, 107
25. Amphioxus, 103, 104 62. Arhenteron, 16
26. Amphipoda, 84 63. Arthropoda, 77
27. Amoeba proteus, 21 64. Ascaridoză, 52
28. Anaconda, 142 65. Ascaris lumbricoides, 54
29. Anadrom, 122, 123 66. Ascaris suum, 54
30. Anemonă, 85 67. Ascon, 35
31. Ancylostoma duodenale, 53 68. Astacus astacus, 85
32. Anguis fragilis, 141 69. Asterias rubens, 98,99
33. Annelidae, 56 70. Asteroidea, 99
34. Anemonia sulcata, 42 71. Aurelia aurita, 39
35. Anguilla anguilla, 122 72. Autotrof, 12
36. Anguina tritici, 54 73. Babesia, 29
37. Anodonta cygnaea, 71, 74 74. Babuşca, 119
INDEXUL ALFABETIC AL TERMENILOR ŞTIINŢIFICI 187
75. Bacaliarul, 120 118. Cariokineză, 22

76. Balantidium coli, 26 119. Carioplasmă, 23
77. Balanus, 84 120. Cavitate paleală, 64, 65
78. Barbus barbus, 119 121. Căluţul de mare, 120
79. Batracieni, 127 122. Cărăbuşul de Mai, 55, 95
80. Belone belone, 119 123. Cega, 117
81. Bentonic, 59, 122 124. Celenterate, 18
82. Beroe ovata, 42 125. Celom, 17
83. Bivalve, 70 126. Celomate, 17
84. Blastulă,14 127. Cenosarc, 40
85. Blastocel,14 128. Centrolecite, 14
86. Blatta orientalis, 94 129. Centriol, 22
87. Blefaroplast, 22 130. Centrozom, 22
88. Boa constrictor, 142 131. Cephalochordata, 102,103
89. Bodo necatrix, 24 132. Cercari, 46
90. Bombyx mori, 95 133. Cestoda, 44, 47
91. Botrii, 47 134. Cetorhinus maximus, 116
92. Brachionus plicatilis, 55 135. Chelonieni, 139
93. Brachiure, 85 136. Chondrichthyes, 110, 115, 116
94. Branchiopoda, 82 137. Chordata, 102
95. Branchiostoma lanceolatum, 103 138. Cili, 22
96. Branchiura, 84 139. Ciliata, 18, 30
97. Broasca râioasă, 134 140. Ciri, 59,
98. Broaşte ţestoase, 139,140 141. Cirripedia, 83
99. Brotăcel, 134 142. Cisiticerc, 49
100. Buburuza, 96 143. Citologie, 11
101. Buccinum undatum, 70 144. Citostom, 23
102. Bufo bufo, 134 145. Clasă, 12
103. Buhaiul de baltă (Insecta), 95 146. Cyclostomata, 108
104. Buhaiul de baltă (Amphibia), 134 147. Cymex lectularius, 95
105. Caimanul, 145 148. Cypraea tigris, 70
106. Caiman sclerops, 145 149. Cypriniformes, 118
107. Calcanul, 120 150. Cyprinus carpio, 118
108. Calosoma sycophanta, 95 151. Cypris, 82
109. Cambula, 121 152. Cheţi, 56
110. Cameleonul, 141 153. Chiton, 66
111. Castraveţii de mare, 100 154. Chondrostoma nasus, 119, 122
112. Chamaeleon vulgaris, 141 155. Clean, 119
113. Charcharodon carcharias, 116 156. Clitelum, 59
114. Carcinus moenas, 86 157. Clupea herangus, 118
115. Caracuda, 118 158. Clupeiformes, 118
116. Caraas, 118 159. Coanocite, 33
117. Carassius carassius, 118 160. Cobra, 142
161. Coccidioză, 28 204. Diogene pugilator, 85

162. Coccinella septempunctata, 95 205. Diphyllobothrium latum, 48
163. Cochilie evolută, 67 206. Diblastica, 18
164. Cochilie involută, 67 207. Dipnoi, 117, 121
165. Cocon, 63 208. Diptera, 96
166. Collembola, 93 209. Ditylenchus dipsaci, 54
167. Coleoptera, 95 210. Dytiscus marginalis, 95
168. Columelă, 67 211. Dracunculus medinensis, 54
169. Comensalism, 26 212. Draco volans, 141
170. Copepoda, 83 213. Dreissena polymorpha, 73, 74
171. Coracidium, 48 214. Euplectella aspergillum, 41
172. Corallium rubrum, 42 215. Echinodermata, 18, 20, 97
173. Cordomezoblast,17 216. Echinoidea, 99
174. Coregon, 118 217. Echinus esculentus, 100
175. Coregonus lavaretus, 118 218. Ecologie animală, 11
176. Cormidie, 39 219. Ectoblaste, 16
177. Coropişniţă, 94 220. Ectoderm, 13, 16
178. Coryphaena hippurus, 120 221. Elaphe longissima, 141
179. Cosaş, 94 222. Electrophorus electricus, 110
180. Cnidaria, 17, 33, 36 223. Elitre, 92
181. Cnidoblaste, 37 224. Eimeria, 32
182. Crab, 85, 86 225. Embolie, 16
183. Craniata, 105 226. Embriologie, 11
184. Crap, 118 227. Emys orbicularis, 140
185. Craspedotă, 39 228. Endoderm, 13, 16
186. Crevetele, 85 229. Entamoeba hystolitica, 28
187. Crinul de mare, 99 230. Engraulis encrasiholus, 118
188. Crocodilieni, 142, 143, 145 231. Entomostracee, 82
189. Crotalus horridus, 142 232. Epeira diadema, 81
190. Crustacea, 78, 81 233. Ephemera vulgata, 93
191. Ctenophora, 41 234. Ephemeroptera, 93
192. Cucumaria planci, 100 235. Epibolie, 16
193. Dactilozoizi, 39 236. Eretmochelys imbricata, 140
194. Dafnia, 82 237. Ergastoplasmă, 22
195. Dasyatis pastinaca, 116 238. Esox lucius, 118
196. Demodex, 81 239. Etologie, 11
197. Dendrocoelum lacteum, 44 240. Euglena gracilis, 24
198. Deuterostomieni,19 241. Eunectes murinus, 142
199. Dextră, 67 242. Eupagurus, 85
200. Dicrocoelium lanceatum, 49 243. Eurygaster maurus, 95
201. Dificercă, 111 244. Euscorpius carpathicus, 80
202. Digenea, 49 245. Euspongila officinalis, 36, 41
203. Dinoflagelate, 25 246. Fagotrof, 23
247. Familie, 12 290. Heterocercă, 111

248. Fasciola hepatica, 45 291. Heterolecite,14, 15
249. Fecundare,14 292. Heterodera, 54
250. Filogenie, 11 293. Heterometabole, 92, 93
251. Filoxera, 95 294. Heteroptera, 95
252. Fiziologie animală, 11 295. Heterotrof, 12
253. Flageli, 24 296. Hexacoralieri, 40
254. Flagellata, 27 297. Hydra viridis, 38, 41
255. Fluturele de varză, 95 298. Hidromeduză, 38
256. Fluture cap-de-mort, 95 299. Hidrozoare, 37
257. Fluturele de mătase, 95 300. Hidropolip, 37
258. Fluturi de noapte, 95 301. Himenoptera, 95
259. Fluturele ochi-de-păun, 95 302. Histologie, 11
260. Foraminifere, 27, 31 303. Hipobioză, 53
261. Formica rufa, 96 304. Hippocampus guttulatus, 120
262. Furnica de pădure, 96 305. Hipostracum, 64
263. Gadiformes, 120 306. Hipospongia equina, 36
264. Gamogonie, 29 307. Hirudo medicinalis, 62
265. Gasteropoda, 65 308. Hyla arborea, 134
266. Gastrozoizi, 39 309. Hymenolepis nana, 49
267. Gavialis gangeticus, 145 310. Holobiotic, 122
268. Gândac de bucătărie, 94 311. Holometabole, 92, 95
269. Gândaci, 94 312. Holothuroidea, 100
270. Gândacul de Colorado, 95 313. Homari, 85
271. Gonozoizi, 39 314. Homarus, 85
272. Gastrulă,16 315. Homocercă,111
273. Gen,12 316. Homoptera, 95
274. Genetică, 11 317. Hucho hucho, 118
275. Gibulla divaricata, 69 318. Huso huso, 117
276. Glossinia palpalis, 31 319. Ichthyophthirius multifiliis, 31
277. Gnathostomata, 107, 108 320. Idothea pontica, 84
278. Gobius cephalarges, 120 321. Ichthyophis glutinosus, 132
279. Gobius batrachocephalus, 120 322. Iguana tuberculata, 141
280. Gordius aquaticus, 55 323. Ihneumonide, 96
281. Greierele, 94 324. Insecta, 86
282. Gryllotalpa gryllotalpa, 94 325. Ixodes ricinus, 81
283. Gryllus campestris, 94 326. Izopode, 84
284. Guşterul, 140 327. Izoptera, 94
285. Guvidul de mare, 120 328. Încrengătură,12
286. Hamsia, 118 329. Lacertilieni, 140
287. Hanosul, 120 330. Lacerta spp., 140
288. Helix pomatia, 67 331. Lamelibranchiata, 70
289. Hering, 118 332. Languste, 85
333. Larvă trocoforă, 58 375. Mezoderm, 13

334. Lăcusta, 94 376. Metacercari, 46
335. Leishmania donovani, 21 377. Metazoar, 12
336. Lepas, 84 378. Mihalţul, 120
337. Lepidoptera, 95 379. Misgurnus fossilis, 119
338. Leptinotarsa decemlineata, 95 380. Miracidium, 46
339. Leuciscus cephalus, 119 381. Miriapode, 86
340. Leucon, 35 382. Mitocondrii, 22
341. Libelulla depressa, 93 383. Mitoză, 22
342. Ligula intestinalis, 48 384. Myxobolus cerebralis, 30
343. Lipan, 118 385. Mixosporidii, 30
344. Limax cinereo niger, 70 386. Mixotrof, 23
345. Limba de mare, 120 387. Mreana, 119
346. Limulus polyphemus, 79 388. Mya arenaria, 74
347. Lin, 119 389. Mytilus galloprovincialis, 73
348. Lithobius forficatus, 86 390. Mytilus edulis, 73
349. Lipitoarea, 62 391. Molii, 95
350. Lymnaea stagnalis, 70 392. Mollusca, 64
351. Loa loa, 54 393. Monogenea, 49
352. Locusta migratoria, 94 394. Monoxen, 54
353. Loligo vulgaris, 76 395. Morulă, 14
354. Lostriţa, 118 396. Morunul, 117
355. Lota lota, 120 397. Murex brandaris, 69
356. Lucanus cervus, 95 398. Musca domestica, 96
357. Lumbricus terestris, 60 399. Naja naja, 142
358. Macracanthorhynchus hirudinaceus, 400. Nassa reticulata, 70
55 401. Natante, 85
359. Macroul, 120 402. Nautilus pompilius, 76
360. Macrure, 85 403. Năpârca, 145
361. Madreporari, 40 404. Nectozoizi, 39
362. Malacosracee, 84 405. Nefridiopor, 57
363. Mallophaga, 94 406. Nemathelminthes, 19, 50
364. Mandibulata, 81 407. Nematoda, 51
365. Manta, 64, 65 408. Nematomorpha, 55
366. Manta birostris, 116 409. Nemertini, 55
367. Mantia uriaşă, 116 410. Nereis diversicolor, 59
368. Margaritana margaritifera, 74 411. Neritic, 121
369. Mărgean, 40 412. Neurulă, 17
370. Megascolides australis, 63 413. Nisetrul, 117
371. Melolontha melolontha, 55, 95 414. Nosema apis, 30
372. Menopon gallinae, 94 415. Nosema bombycis, 30
373. Metamerie, 56 416. Oceli, 77
374. Metanefridie, 57 417. Octocoralieri, 40
418. Octomitus salmonis, 28 461. Penatulla phosphorea, 40, 42

419. Octopus vulgaris, 76 462. Perca fluviatilis, 120
420. Odonata, 93 463. Perciformes, 120
421. Odontogadus merlangus, 120 464. Periostracum, 64
422. Ofidieni, 141 465. Peristom, 67
423. Oligochaeta, 58, 59 466. Perla maxima, 94
424. Oligolecite, 14 467. Peştele fierăstrău, 116
425. Omatidii, 89 468. Petricola lithophaga, 74
426. Onchocerca volvulus, 54 469. Pholas dactylus, 74
427. Oncorhinchus mykiss, 118 470. Phyllodromia germanica, 94
428. Ophiuroidea, 100 471. Pieris brassicae, 95
429. Opistobranchiata, 70 472. Pigidium, 59
430. Oscul, 35 473. Pisces, 109
431. Osmotrof, 23 474. Pitonul, 142
432. Osteichthyes, 110, 115, 117 475. Piscicola geometra, 63
433. Ostracum, 64 476. Placodermi, 107
434. Ostracoda, 82 477. Plancton, 122
435. Ostrea edulis, 73 478. Planorbis corneus, 70
436. Ostrea taurica, 73 479. Planulă, 38
437. Ordin,12 480. Plathelminthes, 43
438. Organogeneză,17 481. Plasmodium falciparum, 29
439. Organul lui Bojanus, 68 482. Plătica, 119
440. Orthoptera, 93 483. Plecoptera, 94
441. Oxyuris vermicularis, 53 484. Pleurobranchia rhodopis, 42
442. Paguri, 85 485. Pleuronectes flessus, 121
443. Palaemon squillla, 85 486. Pleuronectiformes, 120
444. Paleozoologie, 11 487. Ploşniţe, 95
445. Palinurus, 85 488. Pluricelular, 12
446. Paludina vivipara, 70 489. Poliplacofore, 65, 66
447. Pandinus imperator, 80 490. Porcelio pictus, 84
448. Paramecium caudatum, 21 491. Potamotoc, 122
449. Parascaris equorum, 54 492. Pneumatofor, 39
450. Parenchim, 43 493. Polychaeta, 58
451. Patella pontica, 69 494. Porifera, 33
452. Păduchi, 94 495. Portunus holsatus, 86
453. Păstrăv, 118, 122 496. Poterion neptuni, 36, 41
454. Păstruga, 117 497. Pristis pristis, 116
455. Pecten jacobeus, 73 498. Proglote, 47, 48
456. Pectinura conspicua, 100 499. Prosobranchia, 69
457. Pediculus corporis, 94 500. Prostomium, 59
458. Pelagic, 122 501. Protonefridie, 44
459. Pelecipod, 70 502. Protostomieni, 16, 19
460. Pelmatozoa, 98 503. Protozoar, 12, 21
504. Pseudopod, 24 547. Scomber scombrus, 120

505. Pseudophyllidea, 49 548. Scophtalmus maximus, 120
506. Pterygota, 93 549. Scorpionidae, 78,79
507. Pulex irritans, 96 550. Scrumbia albastră, 120
508. Purici, 96 551. Scrumbia de Dunăre, 118
509. Raci, 85 552. Sicon, 35
510. Radiata, 18 553. Sifonofore, 39, 41
511. Raiformes, 116 554. Silurus glanis, 119
512. Raja clavata, 116 555. Simbioză, 25
513. Rapana tomasiana, 70 556. Siphonaptera, 96
514. Rădaşca, 95 557. Solea solea, 120
515. Rechini, 116 558. Solen marginatus, 74
516. Redie, 46 559. Somon,118, 123
517. Reptante, 85 560. Somnul, 119
518. Reptilia, 135 561. Specie, 12
519. Reticulitermes lucifugus, 94 562. Sphyrna zygaena, 116
520. Rhincodon typus, 116 563. Spirochaeta recurrentis, 94
521. Rhizostoma pulmo, 42 564. Spongieri, 18, 33
522. Rhizopoda, 18 565. Spongilla lacustris, 36, 41
523. Ribozomi, 22 566. Sporogonie, 29
524. Ricketsia prowazeki, 94 567. Sporozoa, 28
525. Ropalie, 40 568. Squaliformes, 116
526. Roşioara, 119 569. Squalus acanthias, 116
527. Rotatoria, 55 570. Stavridul, 120
528. Rotifera, 55 571. Steaua de mare, 99
529. Rutilus rutilus, 119 572. Stentor polymorphus, 32
530. Salamandra salamandra, 132 573. Stigme, 87
531. Salmo salar, 118 574. Stizostedion lucioperca, 120
532. Sarcocistoză, 29 575. Strechea, 96
533. Sarcophaga carnaria, 96 576. Strobilă, 47
534. Sardina pilchardus, 118 577. Syngnathiformes, 120
535. Saturnia pyri, 95 578. Sygnathus typhe, 120
536. Saurieni, 140 579. Şalăul, 120
537. Scardinius erithrophthalmus, 119 580. Şarpele de sticlă, 141
538. Schizogonie, 24 581. Şarpele de mare, 100
539. Scolex, 47 582. Şarpele lui Esculap, 141
540. Segmentare, 14 583. Şerpi, 141
541. Senestră, 67 584. Şopârle, 140
542. Sepia officinalis, 74 585. Ştiucă, 118
543. Sericicultură, 11 586. Taenia echinococcus, 49
544. Scifozoare, 39 587. Taenia saginata, 49
545. Scobarul, 119, 122 588. Taenia solium, 49
546. Scolopendra cingulata, 86 589. Tabanus bovinus, 96
590. Talasotoc, 122 616. Triturus cristatus, 132

591. Taxonomie, 12 617. Trypanosoma brucei, 27, 41
592. Tegenaria domestica, 81 618. Trypanosoma gambiense, 27, 31, 41
593. Teleostei, 118 619. Triblastica, 19
594. Telolecite, 14 620. Tubifex tubifex, 63
595. Termite, 94 621. Tunicieri, 103
596. Testudo spp., 140 622. Turbelariata, 44
597. Tetrapode, 127 623. Ţiparul, 119
598. Tettigonia viridissima, 94 624. Unicelulare, 21
599. Thymalus thymalus, 118 625. Urochordata, 102, 103
600. Thunnus thynnus, 120 626. Urodele, 132
601. Tiflosolis, 60 627. Unio pictorum, 73
602. Tinca tinca, 119
628. Vacuolă pulsatilă, 22, 23
603. Tonul, 120
629. Varanul, 141
604. Torpedo marmorata, 112, 117
630. Varanus komodoensis, 141
605. Torpila, 117
631. Vespa vulgaris, 96
606. Toxocara canis, 54
607. Trachurus mediterraneus, 120 632. Vertebrata, 105
608. Trematoda, 44, 45 633. Vipera spp., 141,
609. Trichodina, 31 634. Vitelus, 14
610. Tricladida, 44, 49 635. Viza, 117
611. Trichinella spiralis, 53 636. Wuchereria bancrofti, 54
612. Trichiuris vulpis, 54 637. Zărganul, 119
613. Trichomonas vaginalis, 31 638. Zebrina dendrida, 70
614. Trinoton anserinum, 94 639. Zigot, 14
615. Tritonul, 132 640. Zootehnie, 11

Biologie Animala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Biologie Animala

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Biologie Animala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

BIOLOGIE ANIMALĂ

Liviu MIRON Manuela MIRON

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

EDITURĂ ACREDITATĂ DE CNCSIS BUCUREŞTI, 1142/30.06.2003

CAPITOLUL VII. ÎNCRENGĂTURA MOLLUSCA (MOLUŞTE)............................64

CAPITOLUL XIII. SUPRACLASA TETRAPODA ....................................................127

În elaborarea cartii de Biologie animala am luat în consideraţie în primul rând,

Brad” Iaşi, autorităţi ştiinţifice în domeniu, cărora le adresăm mulţumiri cor-

INTRODUCERE ÎN STUDIUL ZOOLOGIEI

Obiectul şi ramurile zoologiei

Plantele se hrănesc autotrof (autos = el însuşi; trophe = hrană), cele cu pig-

Clasificarea zoologică. Reguli de clasificare

Noţiunea de specie. Criterii de clasificare a animalelor

Caracterele clasificării regnului animal

Dezvoltarea unui organism pluricelular pleacă de la zigot (celula-ou) şi se

Fig. 1. Segmentarea zigotului

Segmentarea depinde de cantitatea şi poziţia vitelusului închis în ou (fig. 2).

Fig. 2. Tipuri de ouă şi segmentarea lor

identică cu a zigotului). Segmentarea continuă, numărul de celule creşte, talia lor

Formarea celei de a 3-a foiţe embrionare: mezodermul (fig. 4) apare la

Următorul stadiu după gastrulă este neurula. La neurulă:

Clasificarea regnului animal

tea corpului ce comunică cu exteriorul printr-un singur orificiu buco-anal; pentru

Diviziunea Triblastica sau Bilateralia, cu peretele corpului alcătuit din trei

Diviziunea metazoarelor triblastice acelomate (mezodermul este un simplu

Diviziunea metazoarelor triblastice celomate (mezodermul formează cavi-

Deuterostomieni epitelioneurieni (sistemul lor nervos adesea dedublat, unul

SUBREGNUL PROTOZOARE (PROTOZOA).

M e m b r a n a : obligatoriu prezentă, adesea fină şi suplă, formată din câteva

N u c l e u l . Se află în endoplasmă şi poate fi unic sau multiplu, sferic sau

b) o reproducere sexuată sau gamogonie care permite unui gamont să produ-

Câteva date ecologice despre protozoare

Deasemeni, protozoarele ocupă un loc important în lanţul alimentar, jucând

de stabilit numărul exact de protozoare de pe suprafaţa Terrei. Unii autori vor-

peşti sunt rezistente la această boală, ca şi peştii bătrâni la care se instalează

Elementul infestant pentru gazdă îl reprezintă oochistul matur, el fiind şi

Dintre ciliatele parazite, Ichthyophthirius multifiliis, produce la peşti boala

Sub- Clasa Ordin Exemple

SUBREGNUL PLURICELULARE (METAZOA)

METAZOARE DIPLOBLASTICE (se edifică pornind de la 2 foiţe embrio-

Încrengăturile Cnidaria şi Acnidaria formează Diviziunea Coelenterata (en-

Diviziunea Porifera. Încrengătura Spongieri

Peretele corpului este perforat şi străbătut de numeroase canale care asigură o

telor; hrana (microorganisme, substanţe organice) este înglobată în citoplasma

Fig. 9. Tipuri structurale de spongieri.

Î n m u l ţ i r e a . Se poate realiza asexuat prin înmugurire (toamna, spongierii

Poterion neptuni (1,5 m), are formă de cupă cu picior.

Fig.10. Polip hidroid Fig. 11. Structura peretelui

Peretele corpului subţire, este format din ectoderm şi endoderm, separate de

E c t o d e r m u l este format din celule diferenţiate morfologic (celule epite-

E n d o d e r m u l , mai puţin diferenţiat, alcătuit din celule flagelate mari (cu

Sunt hidrozoare caracterizate prin lipsa polipului. Hidromeduza este în gene-

c) stomac voluminos, cu 4 pungi gastrale şi canale radiare ce se deschid în

Formele solitare: Ac-

Fig. 14. Un hexacoralier:

Clasificarea Diviziunii Didermica

DIVIZIUNEA TRIDERMICA (BILATERALIA)

Această diviziune cuprinde trei mari încrengături şi anume:

Încrengătura Plathelminthes (viermi laţi)

A p a r a t u l d i g e s t i v : se constituie pentru prima dată în lumea animală