RELIEFUL PERIGLACIAR

Complex morfoclimatic ce apare şi se dezvoltă în regiunile reci, lipsite de

gheţari, de la latitudinile din zona cercurilor polare, sau, în sens altitudinal, în etajul
cuprins între limita zapezilor veşnice şi limita superioară a vegetaţiei arborescente;
se adugă şi un sector – tot în sens altitudinal ,aflat în munţi (vârfuri, creste), deasupra
gheţarilor (hionosferei). Agentul morfogenetic principal este îngheţ – dezgheţul;
secundar – nivaţia.
Altă denumire folosită în literatura geomorfologică – relieful crionival.
Biogeografic, relieful periglaciar acoperă zona de tundră, respectiv etajul
montan alpin. În pleistocen, aria de dezvoltare a sistemului morfogenetic periglaciar
era mult mai mare (cea mai mare parte a Americii de Nord, Europa Centrală, Siberia,
Munţii Anzi, Africa de Nord – Munţii Atlas).

Nuanţe ale climatului periglaciar

- climatul arctic continental (în Siberia, Alaska, nordul Americii de Nord);

caractere generale – precipitaţii puţine (200 – 300 mm/an); temperaturi coborâte;
ierni lungi; cantităţi reduse de zapadă; orizont îngheţat permanent (pergelisol).
- climatul arctic oceanic (în regiunile insulare din Norvegia, Groenlanda,
nordul Siberiei, Islanda); caracteristici -îngheţ – dezgheţ activ o perioada mai lungă
din an; veri mai lungi; existenţa pergelisolului.
- climatul rece oceanic (în insulele emisferei sudice); se caracterizează prin
precipitatii mai bogate şi absenţa pergelisolului.
 - climatul alpin prezintă două variante:
- varianta temperată (la altitudini de peste 1800 m); cantitatea medie anuală
de perecipitaţii este de 1000 mm; lipseşte pergelisolul; 7 – 8 luni/an temperaturile
medii sunt negative. Procese: dezagregarea (ca urmare a variaţiilor termice diurne)
şi acţiunea mecanică a zăpezii.
- varianta tropicală (la peste 3000 m altitudine); precipitaţii mai bogate;
îngheţul patrunde puţin în adâncime.

Sistemul de modelare periglaciar (procese modelatoare periglaciare)

1. Îngheţ – dezgheţul. Variaţiile de temperatură sub formă de îngheţ –

dezgheţ reprezintă un agent de modelare cu strictă condiţionare climatică; astfel, de
nuanţa climatică depinde profunzimea până la care pătrunde îngheţul şi ciclicitatea
îngheţ – dezgheţului (mai importante sunt ciclurile diurne). De asemenea,
amplitudinea îngheţ – dezgheţului ca agent morfoclimatic periglaciar, este în funcţie
de caracteristicile rocii ;din acest punct de vedere există roci macrogelive (cele care
reacţionează rapid la acţiunea cuplului de agenţi) şi roci microgelive (acestea
raspund mai lent la îngheţ – dezgheţ). Importanţa mare asupra efectelor îngheţ –
dezgheţului prezintă cantitatea de apă încorporată în rocă înaintea îngheţului (cu cât
aceasta este mai mare, cu atât efectele gerului vor fi mai mari). Se adaugă, în fine,
rolul vegetaţiei. Datorită mecanismelor pereche, rolul şi efectele îngheţului vor fi
tratate separat.
- Îngheţul. Rezultatele manifestării îngheţului:formarea unui strat de polei la
suprafaţa orizontului afectat de îngheţ; pip krake- coloane de gheaţă ce alcătuiesc un
strat buretos in depozitul de alterări; lentile gheaţă sub formă de strate la adâncimi
mai mari;pene de gheaţă - crăpături cu apă care îngheaţă, ce pornesc de la suprafaţă
şi ajung în profunzime; apofize - gheaţă în apropierea pergelisolului.Tendinţa
generală a proceselor în stratul afectat de acţiunea îngheţului- apa care îşi măreşte
volumul; apar tensiuni, se exercită presiuni asupra materialelor din jur, astfel încât
apar ondulări, plierea materialelor din depozit; în timp se formează crăpături iar
rocile sunt sfărâmate.
- Dezgheţul. Intervine rolul apei, eliberată în urma topirii gheţii. Apare în
primul rând solifluxiunea (deplasarea porţiunii dezgheţate şi îmbibate cu apă pe
patul reprezentat de masa încă îngheţata). Stratul care se dezgheaţă prezintă densităţi
diferite, atât în suprafaţă cât în adâncime; ca urmare, rezultă o serie de curenţi ce
antrenează în circuite materialele din depozitul dezgheţat: elementele fine sunt
ridicate, cele grosiere coborâte. Tendinţa generală este aceea de triere a
materialelor.Efectele dezgheţului depind de mai mulţi factori, dintre care importanţă
mai mare au: adâncimea pe care s-a produs dezgheţul; mărimea volumului de apă
disponibilizată; numărul şi tipul ciclurilor îngheţ- dezgheţ; prezenţa pergelisolului.
2. Nivaţia. Este procesul periglaciar generat de activitatea zăpezii.Acţiunea
acestui agent se desfăşoară prin intermediul a trei mecanisme: mecanic,
gravitaţional, chimic.
- Acţiunea mecanică de eroziune a zăpezii se desfăşoară prin intermediul
avalanşelor. Ele se produc iarna şi primăvara, în zilele însorite ce survin imediat
după căderea unor cantităţi importante de zăpadă. Cauze declanşatoare: prăbuşirea
unor blocuri; cutremure; sunete puternice; autovehicule; turişti.
Tipuri de avalanşe: umede; uscate.
În timpul avalanşelor sunt transportate materiale (blocuri), spre baza
versantului; dacă procesul se repetă pe acelaşi aliniament rezultă culoare (ulucuri)
de avalanşă.
- Acţiunea gravitaţională are loc prin tasare, fiind exercitată de acumulările de
zăpadă pe suprafeţele cvasiorizontale; rezultă o zăpadă grăunţoasă, care presează
asupra depozitului sau rocii, iar în timp apare o microdepresiune – nişa nivală. Când
nu este troienită, zăpada protejează solul de îngheţ.
- Acţiunea chimică a zăpezii, prin dizolvare sau alterare, are loc la trecerea
apei din stare solidă în stare lichidă.
3. Eolizaţia. Proces determinat de acţiunea vântului, care spulberă
(transportă) zapadă, nisip şi praf; cu această încărcătură vântul izbeşte versanţii,
creând alveole şi nişe sau acumulează zăpada (troienire).
4. Eroziunea fluviatilă (fluvioperiglaciaţia). Se realizează o distincţie între
şiroire şi acţiunea apelor cu scurgere permanentă. Şiroirea actionează primăvara, pe
pante de peste 10˚, rezultând în principal rigole şi ravene. Acţiunea apelor curgătoare
(permanente) poartă propriu – zis numele de fluvioperiglaciaţie; se caracterizează
prin ape mari de vară şi geneza teraselor fluvioperiglaciare.

Structuri şi depozite periglaciare

1.Structuri periglaciare majore. Apar acolo unde îngheţul este profund, pe

adâncimi de ordinul sutelor de metrii. Aici se dezvoltă două orizonturi – unul care
se dezgheaţă vara (molisol) şi unul permanent îngheţat (pergelisol).
- Molisolul. Prezintă adâncimi cuprinse între 1 şi 6 – 7 m. În cadrul lui se
produc diurn îngheţ – dezgheţuri. Deoarece sensul îngheţului este acelaşi cu sensul
dezgheţului (de sus în jos), la un moment dat va exista un strat dezgheţat prins între
două strate îngheţate; apar astfel tensiuni, presiuni, generate de trei cauze:
- datorită stratului de adâncime, îngheţat permanet, care opune rezistenţă.
 - datorită lentilelor de apă care îngheaţă în interiorul stratului dezgheţat,
mărindu-şi volumul.
- datorită stratului îngheţat de le suprafaţă care avansează de sus în jos.
Urmare a tensiunilor şi presiunilor care apar prin mecanismele enumerate,
rezultă două tipuri de elemente componente ale structurii molisolului: ondulările
(involuţiile); crăpăturile (penele de gheaţă).
- Pergelisolul. Atinge în profunzime până la 600 – 700 m; alte denumiri -
merzlotă; permafrost. Tipuri de pergelisol:
- epigenetic= pergelisol format dinspre suprafaţă înspre adâncime, prin
transmiterea treptată a îngheţului.
- sinegetic= pergelisol format la gurile de vărsare ale marilor fluvii, care
transportă şi depun cantităţi importante de materiale aluvionare care îngheaţă anual
pe şarje, unele peste altele; se mai numeşte pergelisol de deltă periglaciară.
- fosil= pergelisol format în pleistocen la marginea sudică a zonei periglaciare
(în taiga); în perioada formării prezintă grosimi foarte mari, astfel încât încălzirea
holocenă nu l-a afectat în întregime. Adăposteşte exemplare îngheţate, complet
conservate ale unor mamifere cuaternare (exemplare – mamutul lânos, Whooly
Mamouth în Siberia).
2.Depozite periglaciare. Reprezintă rezultatul manifestării proceselor de
îngheţ – dezgheţ şi eolizaţie.
Cele din urmă, fac ca aceste depozite să fie întâlnite la periferia zonei periglaciare,
sau chiar în afara ei. Forme:
- dunele nivoeoliene.
- acumularile (depozitele) de nisip şi argilă.
- loessul.
- depozitele loessoide (depozite de versant transformate, cu porozitate
mare şi structură columnară); exemplu – depozitele loessoide de pe
 terasele înalte (4 - 7) ale văilor din Subcarpaţii de Curbură, ce
funcţionează ca depozite de acoperire postgenetice (ating 10 – 12 m
grosime, pe terasele înalte, 5 – 6, ale Văii Dâmboviţa).

Formele reliefului periglaciar

Pot fi grupate după agenţii care le-au sculptat şi după locul în care s-au format,
aici incluzând roca şi tipul de climat. Clasificarea care s-a impus însă, este aceea
după pantă; asfel, sunt studiate diferenţiat: forme ale reliefului periglaciar pe
suprafeţe înclinate; forme ale reliefului periglaciar pe suprafeţe orizontale.
1.Forme periglaciare pe suprafeţe înclinate. Principalul agent modelator
este îngheţ – dezgheţul, iar principala condiţie favorizatoare este aceea că roca să fie
descoperită de vegetaţie. Rezultatele sunt evidente atât la nivelul reliefului major,
cât şi la cel al microreliefului. În ceea ce priveşte formele mari ale reliefului în urma
modelării periglaciare specifice, se vor distinge:
- versanţi cu pantă accentuată, chiar abrupturi, dezgoliţi de materiale şi
vegetaţie.
- conuri, trene, poale de grohotişuri, acumulate la baza versanţilor.
- interfluvii fragmentate, ascuţite cu relief ruiniform: turnuri, coloane, ace,
creste, portiţe, arcade, babe (ciuperci), sfincşi.
Dintre microformele periglaciare pe suprafeţe înclinate, caracteristice sunt:
- blocurile oscilante; elemente cu dimensiuni variabile şi forme în general
rotunjite, sferice, detaşate prin îngheţ – dezgheţ, în nivelul versanţilor sau chiar al
interfluviilor, dezgolite de vegetaţie. Rămân intervale variabile de timp într-un
echilibru instabil; pe masură ce eroziunea le izolează tot mai mult, blocurile cad
gravitaţional la baza versantului (prăbuşirea poate fi cauzată şi de avalanşe,
cutremure). Exemplu – Muntele Jepii Mari (Munţii Bucegi).
- blocurile glisante; blocuri oscilante, desprinse din versanţi sau creste
ruiniforme, ajunse gravitaţional la poalele abruptului, în treimea cu panta cea mai
redusă. Mecanismul glisării este generat tot de procesul de îngheţ – dezgheţ, în
condiţiile unui substrat cu granulaţie fina (depozit glaciar sau periglaciar). Blocul,
care se deplasează lent în timpul dezgheţului, împinge materialul din faţă (din avale),
rezultând un val nisipo – argilos (burlet); în timp, poate căpăta dimensiuni mai mari
(lungime de ordinul metrilor, înălţimi de ordinul zecilor de centimetrii) şi se poate
fixa cu vegetaţie ierboasă. În centrul valului, pe aliniamentul de deplasare al blocului
glisant, se formează o microdepresiune. Exemplu – blocul glisant de pe versantul
stâng al Văii glaciare Ialomiţa (Munţii Bucegi).
- blocurile ordonate (grezes litee) grohotişuri cu dimensiuni diferite, dispuse
în strate alternante, ce reflaectă succesiunea fazelor cu intensitate diferită a îngheţ –
dezgheţului (stratele cu grohotişuri mărunte indică un îngheţ – dezgheţ puternic).
- râurile de pietre; dacă blocurile, în oarecare dintre formele sub care apar, se
dezvoltă mai ales în munţii flişului (foarte frecvente pe conglomerate), râurile de
pietre sunt tipice pe şisturi cristaline (Munţii Făgăraş, Munţii Retezat – Godeanu,
Munţii Leaota). În urma îngheţ – dezgheţului, materialele de pe versanţii cu înclinare
ridicată, se deplasează în dublu sens: către avale şi către porţiunile ce formează
aliniamente negative; urmărindu-le pe acestea, elementele de desprindere nu
formează grohotişuri ci se ordonează asemanător râurilor, dau confluenţe, uneori
dezvoltând mici bazine de acumulare, de unde numele atribuit – torenţi de pietre.
- treptele de altiplanaţie; asemănătoare teraselor (prezintă pod şi frunte),
treptele de altiplanaţie sunt rezultatul manifestării proceselor de îngheţ – dezgheţ şi
de nivaţie. Apar în masivele cu strate ce alternează ca umplutură petrografica, podul
dezvoltandu-se la nivelul stratelor cu rezistenţă mai mare la îngheţ – dezgheţ, iar
fruntea în dreptul stratelor cu roci macrogelive. De asemenea, treptele de altiplanaţie
se pot forma şi în versanţi omogeni, prin dezagreagarea în dreptul rupturilor de pantă,
inflexiunilor morfogenetice.
- potecile de vite; aliniamente de degradari în pătura înierbată, dezvoltate în
lungul curbelor de nivel. Sunt generate de acţiunea de tasare a copitelor (ovine, mai
puţin bovine), cel mai adesea în lunile mai – iunie. În timp, dacă păşunatul continuă
pe aceleaşi trasee, poate să apară o degradare destul de intensă a versanţilor,
accentuată la începutul primăverii de alunecarile superficiale.
- nişele nivale (scochine); microdepresiuni circulare sau ovale, rezultate în
urma procesului de tasare exercitat de zăpada troienită. În apariţia lor şi în forma pe
care o capătă, un rol important prezintă orientarea versanţilor şi direcţia dominantă
a vântului. Se dezvoltă pe pante cu înclinări mai reduse.
- semipilniile nivale; la partea superioară a versanţilor, acolo unde relieful
permite acumularea zăpezii, ce se poate transforma în gheaţă (neve). Exemplu:
Munţii Bucegi, Baiu, Ciucaş.
- culoarele de avalanşă; ulucuri cu pantă mare generate de producerea
avalanşelor pe aceleaşi aliniamente. Cel mai adesea îşi au originea în spaţiul de sub
semipilniile nivale.Vara funcţioanează ca artere de drenaj pentru scurgerea fluvio –
torenţială, în sectorul de organizare al acesteia. În perimetrul de debuşare,
materialele antrenate în avalanşă, sunt depuse în depozite acumulative sub formă de
potcoavă.
- potcoavele nivale; reprezintă acumulări de grohotişuri sub formă
semicirculară la baza versanţilor cu avalanşe şi dezagregări. În interior conţin o
microdepresiune, iar acestea pot cantona lacuri de potcoavă nivală.
- gheţarul de grohotiş; la poalele versanţilor cu frecvente avalanşe,
reprezentând îngrămădiri de gheaţă şi gelifracte. Dimensiuni de ordinul sutelor de
metrii lungime / lăţime, zeci de metrii înălţime. Gheţarul de grohotiş poate fi actual
sau un fragment de ghetar montan fosil; prezintă o limbă glaciară în retragere.
2. Forme periglaciare pe suprafeţe orizontale. Se clasifică în funcţie de mai
multe criterii; mai importante sunt: legăturile pe care le prezintă cu formele
(structurile) de profunzime, formă şi dimensiuni, stadiu evolutiv.
- solurile poligonale; reprezintă rezultatul procesului de îngheţ – dezgheţ.
Dimensiuni în diametru cuprinse între zeci de centrimetrii – zeci de metrii; apar în
regiunile unde există pergelisol. Morfologic, sunt crăpături ce alcătuiesc în plan
forma geometrică a unor poligoane regulate (de cele mai multe ori pentagon sau
hexagon); crăpăturile sunt umplute cu materiale grosiere sau gheaţă, în timp ce
spaţiul din interiorul poligonului este bombat şi acoperit de elemente mai fine.
Geneza şi evoluţia solurilor poligonale. În perioadele cu îngheţ puternic se
dezvoltă în suprafaţă crăpături cu adâncimi de până la 1 m; acestea au tendinţa de a
se uni (o formă poligonală cât mai regulată indică instalarea unui stadiu de echilibru
dinamic). La dezgheţ, apa rezultată umple crăpăturile, dar diferenţele de densitate
existente duc la formarea unor curenti ascendenţi ce împing elementele grosiere la
suptafaţă. La îngheţul următor, apa din crăpături îngheaţă; rezultă o serie de tensiuni
orientate dinspre crăpături înspre interiorul poligonului; apare astfel bombarea părţii
superioare a interiorului poligonului şi împingerea materialelor grosiere deasupra
crăpăturilor, mai coborâte, umplute cu gheaţă. La dezgheţ, pietrele împinse la
suprafaţă intra pe crăpături şi coboară pe acestea; în interiorul poligonului rămâne
doar materialul fin (apare în timp o triere a elementelor).
Cercetările au pus în evidenţă, legături existente între solurile poligonale şi
alte procese şi respectiv forme periglaciare, precum pip-krake-ul.
- macropoligoanele; sunt soluri poligonale cu structuri mai complexe
(interiorul poligonului poate prezenta ondulări, văluriri) şi dimensiuni mult mai mari
(peste 100 m).
 - cercurile de pietre; forme sferice, generate de acţiunea de triere a materialelor
impusă de îngheţ – dezgheţ. Circumferinţa cercului de pietre este înălţată şi marcată
de prezenţa materialelor grosiere, spaţiul interior fiind mai coborât şi umplut cu
elemente fine. Dacă panta depăşeşte 5 – 10˚ înclinare, structurile vor fi deformate,
alungite (cercurile se vor transforma în elipse).Dimensiuni de ordinul metrilor în
diametru. Exemple – cercurile de pietre din Muntii Leaota.
- solurile striate; reprezintă un stadiu evolutiv mai înaintat al solurilor
poligonale (o alungire a acestora datorată proceselor de modelare ce intervin din
cauza pantei mai mari). Sunt fâşii paralele de material fin ce alternează cu fâşii de
material grosier. Genetic – evolutiv, formarea solurilor striate este asemănătoare cu
cea a solurilor poligonale. Diferenţierea celor doua forme apare la dezgheţ când, din
cauza pantei ceva mai accentuate, se dezvoltă procese de deplasare gravitaţională
de tipul solifluxiunilor, rostogolirilor, curgerilor; acestea desfiinţează crăpăturile cu
poziţie transversală pe pantă, pe care le umplu cu elemente fine, acestea fiind cele
care sunt antrenate mai uşor în deplasările gravitaţionale, in final rezultând benzile
de materiale, paralele dar alternante ca dimensiuni ale elementelor componente.
Solurile striate pot să apară şi în urma evoluţiei prin alungire a cercurilor de pietre.
- câmpurile de pietre (mările de pietre); acumulări dezordonate de roci
dezagregate prin îngheţ – dezgheţ. Cele mai favorabile creării acestui microrelief
sunt rocile dure, care raspund rapid îngheţ – dezgheţului, de tipul şisturilor
cristaline. Exemple: Munţii Retezat – Godeanu, Parâng.
- pavajul nival; reprezintă acumulari ordonate de grohotişuri plate sau aproape
plate (lespezi), deci rocile care favorizează aceste tip de microrelief sunt tot cele din
categoria şisturilor cristaline; exemplu: în Munţii Leaota, pavaj nival pe şisturi
cristaline ale seriei din Leaota. Dispoziţia lespezilor este pe suprafaţa cea mai mare
a acestora, sub forma de pavaj, în urma procesului repetat de îngheţ – dezgheţ; la
îngheţ, gelifractele sunt uşor ridicate, iar la dezgheţ, acestea coboară, chiar se afundă
uşor, aşezându-se pe latura (baza) plană cu suprafaţa cea mai mare, în tendinţa de
realizare a unui echilibru.
- movilele de pământ si gheaţă;
1. movilele de pământ (movile înierbate, marghile); formaţiuni cu aspect de
muşuroi şi dimensiuni de până la 1 m lăţime/lungime şi 0,5 m înălţime, ce se dezvoltă
în pătura de sol. Apar prin procesul de îngheţ – dezgheţ. În structură, prezintă
materiale fine (argile, nisip), dar pot avea în interior şi un nucleu reprezentat de un
element grosier (galet, bolovan). Movilele sunt îmbracate în vegetaţie (muşchi,
ierburi). Evolutiv, se dezvoltă până la atingerea unui prag maxim, apoi se degradează
(apar crăpături, se sparg, se golesc sau chiar sunt înlăturate); în locul lor pot rămâne
cercuri de noroi (ca microdepresiuni sau uşor boltite).
2. movilele de mlaştină (de turbă); se întâlnesc în solurile de tip turbă (turbă
de rogoz, turbă de muşchi de rogoz), în mlaştini. În dimensiuni, prezintă ordine de
mărime asemănătoare movilelor înierbate. Genetic, movilele de mlaştină, reprezintă
un microrelief biogen – ele apar ca urmare a creşterii diferenţiate a vegetaţiei,
respectiv a formaţiunii de turbă. Rolul îngheţ – dezgheţului este secundar – evident
în creşterea în dimensiuni a movilelor.
3. movilele de gheaţă (hidrolacoliţii); au dimensiunile cele mai mari şi
prezintă mai multe subtipuri:
- movile de mlaştină cu miez de gheaţă; prezintă toate caracteristicile
menţionate anterior pentru movilele de mlaştină. Diferenţa constă în faptul că
movilele de mlaştină cu miez de gheaţă au un nucleu alcătuit din gheaţă, permanent
îngheţat. Astfel, ele se întâlnesc chiar şi în exteriorul regiunilor cu pergelisol
sporadic (exemplu – Munţii Caledoniei din Suedia). Menţinerea acestui miez de
gheaţă şi în sezonul cald este favorizată de proprietăţile izolatoare din punct de
vedere termic al turbei. Unii cercetători (J. Lundqvist), diferenţiază movile denumite
pounnikos, movile de mlaştină cu miez de gheaţă ce cresc mai mult în dimensiuni
datorită îngheţului repetat.
- palsa (palsasurile); valori dimensionale mai mari – lungimea maximă 100m
(cel mai frecvent 20 m), lăţimi de 10 – 20 m (maxim 25 – 30 m), înălţimi de 3 – 4
m (maxim 5 – 6 m) şi grosimi de cel puţin 7 m. Geneza lor necesită prezenţa
depozitelor mlaştinoase superficiale, dar nu şi a pergelisolului(în subregiunea
subarctică cu latitudini de până la 70˚ şi relief depresionar). În structură există două
orizonturi: un nucleu îngheţat (gheaţă şi sol îngheţat); un înveliş alcătuit din turbă
din muşchi de rogoz uscată, acoperit de vegetaţie ierboasă sau arbustivă şi afectat de
crăpături. Lateral, moviele de tip palsa sunt înconjurate de un aliniament
microdepresionar, inelar, mai umed. Adesea, formaţiunile palsa se asociază în
complexe, pe lungimi de ordinul sutelor de metrii. În finalul evoluţiei, apare
degradarea movilei, marcată de topirea miezului îngheţat şi prabuşirea învelişului de
acoperire; în locul palsa, rămâne o depresiune umedă; dacă movila a avut
dimensiuni mai mari şi a existat un timp mai îndelungat, un lac de dezgheţ.
- pingo (pingourile); reprezintă movilele cu dimensiunile cele mai mari şi cu
evoluţia cea mai complexă. Morfometric – grosimea maxima 100 m (din care
înălţime peste suprafaţa topografică 60 – 65 m, adâncime 30 – 35 m), lungime de
ordinul sutelor de metrii, cel mai frecvent 200 – 400 m. Morfografic, prezintă formă
de con, numit dom sau calota. Structural, sunt alcătuite din gheaţă pură de tip
pergelisol, formată prin injecţie, acoperită cu un strat subţire de sol mineral. Geneza
gheţii – gheaţă de tip pingo, se formează prin injecţia apei sau a materialelor fine
îmbibate cu apă, prin spaţiile neîngheţate ale molisolului, de jos în sus, între roca de
bază (sau pergelisol) şi solul îngheţat (sau care îngheaţă) de la suprafaţă; ajunsă
aproape de suprafaţă, apa îngheaţă. Injecţia apei este generată de existenţa unor
presiuni, ce pot fi de mai multe tipuri: presiune criostatică, hidrostatică (arteziană),
hidraulică. Pingourile apar atât în zona pergelisolului continuu cât şi în cea a
pergelisolului discontinuu (dezvoltarea lor este favorizată de existenţa unui orizont
permanent îngheţat, continuu, dar subţire; se adugă condiţia unui molisol în strat
gros). Necesită relief preexistent depresionar, cu substrat alcătuit din sol mineral
nederanjat îngheţat. Astfel de condiţii se întâlnesc în Groenlanda, Alaska.
Tipuri de pingo: pingouri în sistem deschis, pingouri în sistem închis (Muller,
1959).
Stadii evolutive ale unui pingo:
- stadiul iniţial; acum are loc ridicarea (arcuirea) apei (împreună cu solul de
deasupra), prin îngheţarea progresiva de jos în sus. Această înalţare locală duce la
formarea calotei formaţiunii pingo.
- stadiul de pingo matur; relieful de tip con este bine reprezentat. În vârful
cupolei, poate să apară un crater, generat de rupturile care apar în procesul de
expansiune al pingoului (în dreptul rupturilor, gheaţa se topeşte).
- stadiul de involuţie (degradare); este marcat de dispariţia conului, în urma
topirii gheţii (pe fondul unor rupturi, fisuri, tot mai accentuate). Locul pingoului va
fi luat de o depresiune, ocupată de cele mai multe ori de un lac de dezgheţ cu
adâncimi de ordinul metrilor.

Evoluţia reliefului periglaciar

Se face de cele mai multe ori o distincţie între evoluţia formelor de relief
periglaciar şi evoluţia regiunilor periglaciare.
Evoluţia formelor majore ale reliefului periglaciar
- Evoluţia versanţilor se face prin retragerea acestora şi apariţia, în locul lor, a
unor largi trepte de glacisuri.
 - Evoluţia văilor se realizează până la atingerea unui stadiu de vale puţin
adâncă însă extrem de largă; eroziunea în adâncime este limitată în favoarea
eroziunii laterale din cauza existenţei unui pat de scurgere îngheţat.
Evoluţia regiunilor periglaciare
S-a impus ciclul Peltier, ce reprezintă o sinteză intuitivă a observaţiilor de
teren în acord cu conceptul periglaciar Lozinski (H. M. French, 2003). L. C. Peltier
(1950)(pornind de la teoria lansată mai devreme, în 1946 de K. Bryan) stabileşte un
ciclu al eroziunii periglaciare, cu patru secvenţe progresive; finalitatea este data de
instalarea suprafeţei de eroziune periglaciara sau crioplanaţie (crioplena).
Ciclul Peltier persupune o evolutie cu patru etape:
- stadiul iniţial; intrarea regiunii sub incidenţa climatului şi respectiv a
modelării periglaciare.
- etapa de tinereţe; apar martori de eroziune izolaţi şi stânci crăpate prin îngheţ
– dezgheţ în nivelul suprafeţei iniţiale nefragmentate; lateral, încep să se dezvolte
suprafeţe de crioplanaţie reduse ca întindere.
- etapa de maturitate; din suprafaţa iniţială rămân martori de mici dimensiuni,
locul ei fiind luat de suprafeţe extinse de crioplanaţie, cu 20 - 30˚ pantă a versanţilor.
Baza acestora este îmbrăcată în materiale de tip congeliturbate (congelifracte), iar
către exteriorul regiunii sunt suprafeţe de planaţie laterală.
- etapa de bătrâneţe; din vechiul relief rămân evidente suprafeţe extinse de
crioplanaţie cu pantă sub 5˚, suprafaţă acoperită de congelifracte de împrăştiere; de
asemenea, la periferia masivului periglaciar se distinge suprafaţa de planaţie laterală.