REFERAT

PIERRE OLERON –”L’ARGUMENTATION”

Student:
Aldoiu Alina Georgiana

În lucrarea ” L’ARGUMENTATION”, PIERRE OLÉRON definește Argumentarea ca fiind o

constructie discursiva alcatuita din rationamente care vizeaza convingerea interlocutorului sau
auditorului, cu privire la caracterul adevarat sau fals al unei teze.. Argumentarea este strans
legata de alte diferite discipline socio-umane:
- Cu arta elocinței/elocvenței (Platon)
- Cu teoria comunicarii – orice tentative de argumentare este legata de arta comunicarii
- Cu psihologia, sau disciplinele ei de ramura – deoarece orice argumentare este un fapt
de interventie idividuala sau colectiva.
- Cu praxiologia (teoria actiunii eficiente) – deoarece orice argumentare este o actiune
care urmareste indeplinirea unui scop, altfel ea ramane o constructive frumoasa, dar sta
sub semnul gratuitatii.
- Cu erotetica (logica intrebarilor) – deoarece orice argument este tacit/explicit un schimb
de intrebari si raspunsuri cu privire la o teza pe care vrem sa o dovedim.
- Cu morala – in sensul ca orice argumentare produce efecte asupra individului sau
grupului, efecte care stau sub semnul binelui si raului.
- Cu logica – deoarece argumentarea este si ramane o practica logica, adica un demers
aplicativ al imperativelor rationalitatii. Logica investigheaza rationamentele decupate de
mediul in care se manifesta. Nu este interesata de utilizarea concrete a rationamentelor.
Logica este interesata exclusiv de un singur aspect – corectitudinea/incorectidinea
rationamentelor
Argumentarea investigheaza latura dinamica si aplicativa a rationamentelor fiind
interesata de utilizarea lor concreta. Ea stabileste daca un argument a fost bine ales in raport
cu teza, dar si cu interlocutorul, de aceea argumentarea se mai numeste si “logica in
actiune” . Pentru a fi eficienta, o argumentare aduce probe (argumente/temeiuri) in
favoarea/defavoarea unei teze. Aceste probe pot fi teoretice (informatii care descriu fapte,
situatii, evenimente, actiuni, etc) sau materiale (obiecte) . Trebuie ca argumentele/probele
sa se coroboreze intre ele, adica sa aiba legatura si sa se completeze. In caz contrar, ele se
anihileaza reciproc, iar argumentarea esueaza.
Ca urmare, definitia propusa pentru conceptul de argumentare cuprinde 3 termeni, si
anume:
- Continutul argumentarii – cuprinde argumentele sau dovezile concretizare in propozitii
- Tehnicile de argumentare – care reprezinta organizarea propozitiilor argumentative cu
ajutorul rationamentelor

________________________________________
Pagină 1 din 6
 - Finalitatea argumentarii – care reprezinta organizarea continuturilor cu ajutorul
tehnicilor de argumentare in vederea convingerii interlocutorului de adevarul/falsitatea
unei teze.
”Argumentarea este peste tot. O regasim intr-o pagina de ziar, in raspunsul studentului la
examen, in discursul politicianului in parlament, in sala de judecata, in slujba tinuta de
preot, in diplomatie etc. ”
1. Structura argumentarii – argumentarea reprezinta o constructie bidimensionata intentional
(adica cu dubla intentie : de sustinere sau de respingere a unei teze). Analiza structurii
argumentarii conduce la urmatoarele caracteristici:
- Argumentarea este o forma a discursivitatii;
- Argumentarea reprezinta o constructive rationala, deoarece orice interlocutor accepta
sau respinge o teza, numai datorita activitatii intelectual-rationale;
- Argumentarea reprezinta o interventie intentionala, deoarece intotdeauna are o intentie;
- Argumentarea este o constructive discursiv-rationala cu efecte colaterale performantei
de baza;
Convingerea unui interlocutor reprezinta performanta de baza urmarita printr-un discurs
argumentativ. Modificarile induse de aceste convingeri reprezinta performantele colaterale
(modificrea atitudinilor, sentimentelor, a comportamentului, in functie de situatie).
Daca o convingere este rezultatul jocului logic al argumentarii, performantele colaterale
reprezinta un rezultat al unor mecanisme de ordin psihologic sau valorizator. Finalitatea
oricarei argumentari este asigurata de colaborarea a trei niveluri de ordine:
a. Ordinea semnica (sintaxa) – discursul este inteles ca sistem de semne si reguli de
combinare a lor;
b. Ordinea ideatica (semantica) – discursul este inteles ca sistem de sensuri, idei,
probleme, etc.
c. Ordinea retorica – discursul este inteles ca sistem de mijloace prin care se asigura
expresivitatea si frumusetea ideilor. Ordinea retorica poate amplifica performantele
argumentarii prin angajarea dimensiunii afectiv emotionale a interlocutorului. Adeseori
o argumentare depinde si de expresivitatea discursului, adica de modul in care ideile
ajung la constiinta receptorului/interlocutorului. Este stiut faptul ca doi indivizi care
utilizeaza aceleasi forme de rationare, pe aceeasi tema, pot avea forta de convingere si
rezultate diferite tocmai datorita efectului retoric al discursului, frumusetii argumentarii,
care pot fi diferite de la un orator/creator de discurs la altul. Antichitatea Greco-Romana
a pus mare pret pe dimensiunea retorica a discursului –Aristotel, în ”Topica”

________________________________________
Pagină 2 din 6
 Cum e posibila argumentarea?
Argumentarea este o relatie intre doi poli, si anume locutorul(cel care argumenteaza)
si interlocutorul(cel pentru care se argumenteaza, publicul).
Locutorul este initiatorul actului argumentative. El propune teza si aduce probele in
vederea sustinerii. Interlocutorul este acela pentru care teza poate sa fie sau indiferenta,
sau este supusa respingerii. Numai in aceste doua situatii se declanseaza argumentarea.
Daca destinatarul este convins de adevarul tezei locutorului, atunci argumentarea ar fi
inutila, deoarece scopul ei este atins din start.
Dimensiunile argumentarii
In cele mai multe cazuri de argumentare ( viata culturala, sociala, politica, filosofie,
journalism, etc) se prezinta interlocutorului o teza. In toate cazurile avem doua pozitii
diferite fara de teza, fie sustinerea, fie respingerea tezei. In functie de aceste doua
dimensiuni identificam o serie de proprietati ale argumentarii, si anume:
a. Autocenzura demersului argumentativ – stiind ca adversarul cu care te confrunti este
atent pentru a descoperi erori de argumentare, inconsistenta argumentelor, o organizare
defectuoasa a lor, fiecare locutor va fi circumspect cu argumentele formulate, deoarece de
cele mai multe ori argumentarea este polemica.
b. Dimensiunea spectaculara a argumentarii – argumentarea este si ramane o “punere in
scena” a unei situatii discursive, conteaza deci partea de spectacol intr-o argumentare.
c. Statutul de domeniu al conflictului, al luptei discursive care se duce intre adversari. Ca
orice conflict poate avea rezultate catastrofale pentru individ, astfel in tribunale apar
condamnarile, polemicile politice pot avea rezultate dramatice, polemicile literare pot
schimba complet traiectoria unui scriitor. Este vorba aici despre situatiile indesirabile in
care cuvantul “ucide”.
d. Argumentarea este si un domeniu al jocului – in care participantii trebuie sa cunoasca
regulile jocului, strategiile castigatoare, iminenta riscului, dar si statutul de invingator sau
de invins.
Argumentarea este un angrenaj perfect, deoarece orice parte a ei are un rol bine determinat in
functionarea intregului. In mod ideal ea ar trebui sa contina doar cat ii este necesar pentru a
convinge interlocutorul. Cerinta este ca ea sa nu contina nimic deprisos, dar si nimic in minus.
Orice argumentare dispune de o structura bine articulată (simboluri, temei, teze) prin
intermediul careia se vehiculeaza un anumit continut ideal, problematic. Continutul argumentarii
cuprinde tipuri de entitati: ideile cu privire la fapte, evenimente, si mijloacele prin care
vehiculam aceste idei pe care le numim propozitii argumentative. Acestea intra in componenta
argumentelor care, in functie de continutul lor pot fi clasificare in argumente bazate pe exemple
si argumente bazate pe autoritate. Pentru fiecare categorie de argumente trebuie analizate 2
aspecte importante:
- functionalitatea
- eficienta

________________________________________
Pagină 3 din 6
 Pentru a fi eficienta, orice argumentare bazata pe fapte trebuie sa respecte o serie de principii:
a. faptele trebuie sa se adapteze tipului de auditoriu pe care il vizeaza argumentare, adica
un interlocutor reactioneaza favorabil la anumite fapte si nefavorabil la altele. A veni cu
argumente intr-un domeniu necunoscut publicului este o eroare de argumentare (descrierea
faptelor in termeni tehnici de stricta specialitate).
b. faptele aduse ca probe trebuie sa se coroboreze intre ele, adica argumentarea sa nu
cuprinda in acelasi timp fapte favorabile tezei, dar si fapte defavorabile tezei. In aceste cazuri
importanta este selectia faptelor care uneori poate fi interesata.
Exemplu: domeniul stiintific si domeniul juridic
c. faptele aduse ca probe in argumentare trebuie sa fie relevante, adica intre ele si teza
argumentarii trebuie sa fie o relatie de conditionare suficienta si necesara. In acest caz
subiectivitatea si tot ce tine de ea, ce este legat de ea (sentimente, interese, aspiratii) nu isi au
rostul, astfel, in domeniul stiintific se invoca obiectivitatea faptelor, adica corespondenta lor cu
realitatea, in alte domenii, cum ar fi morala, dreptul, political, domeniul religios, faptele invocate
trebuie sa fie in accord cu si cu interesele interlocutorului pentru a fi credibile.
2. Argumente bazate pe argumente/exemple
Exemplele apar in orice argumentare, le descoperi in discursurile politice, juridice. Intr-o
argumentare exemplele indeplinesc doua roluri importante:
Orice argumentare cuprinde argumentele prin care se cauta dovedirea, intemeierea unei teze,
ipoteze.
Argumentele (fapte, exemple, autoritati) sunt aduse in atentia interlocutorului cu ajutorul
autoritatilor, argumentele pot fi de observatie, presaptine.
Argumentele si judecatile argumentative constituie continutul argumentarii specific fiecarui
domeniu (juridic, politic, religios)
Propozitiile argumentative purtatoare ale problelor intr-o constructive argumentative sunt
organizate cu ajutorul unor forme de rationament numite tehnici de argumentare.

Tehnicile de argumentare se clasifica in doua categorii:

1. Tehnici de argumentare deductive – Aristotel in “ Analitica Prima” prezinta doua exigente
pe care trebuie sa le indeplineasca tehnicile deductive de argumentare.
a. Argumentul (premisele sau temeiul) constituie conditia suficienta a tezei, adica nu mai trebuie
nimic altceva in afara de argument pentru a sustine (proba) sau (teza).
b. Teza (concluzia) este consecinta necesara a argumentarilor (temeiurilor), adica argumentele
fiind date, teza este demonstrate
Prima exigenta e o conditie care stabileste ca trebuie sa aduce atatea argumente cate sunt
suficiente pentru intemeierea tezei ( nici mai putine, nici mai multe).
Cea de a doua se refera la obligativitatea inchiderii argumentarii, adica daca argumentele sunt
suficiente, atunci disputa in legatura cu teza se considera incheiata, indifferent de optiunile
individuale ale participantilor.
a. Tehnici deductive silogistice de argumentare – orice argumentare constituita dupa
modelul lui Taulmin, poate di transcrisa sub forma unui Silogism.

________________________________________
Pagină 4 din 6
 Silogismul reprezinta o forma deductiva de rationament in care de la propozitii cu un
grad de generalitate mare coboram la propozitii cu un grad de generalitate mai mic, adica
coboram de la general la particular. Silogismul este alcatuit din 3 propozitii, 2 premise
(fundament+temei (W,R)) si o concluzie (T). Prima premise numita premise majora corespunde
fundamentului din modelul Toulmin. A doua premise numita premise minora corespunde
temeiului (R) din modelul Toulmin, iar concluzia corespunde tezei lui Toulmin.
De cele mai multe ori in argumentarea curenta silogismul nu apare in forma complete (adica
majora, minora, concluzie), ci de cele mai multe ori apare sub forma prescurtata a entimemei, pe
care Aristotel o numea in antichitate silogism retoric. Entimema este o forma de exprimare
prescurtata din care lipseste o propozitie:
- daca lipseste premisa majora avem entimema de gradul I
- daca lipseste premisa minora avem o entimema de gradul II
- daca lipseste concluzia avem o entimema de gradul II
b. Tehnici de argumentare inferentiale – ele se intemeiaza pe relatiile de adevar, care exista
intre propozitiile ce constituie premisele argumentarii. Ca premise sunt utilizate propozitii
compuse.
Aceste tehnici in functie de scopul pentru care sunt utilizate, sunt de doua feluri:
A. Tehnici deductive inferentiale de sustinere a tezei – acestea sunt de trei feluri:
1. Bazate pe implicatie – sunt acelea care au printre premise una sau mai multe propozitii
implicative.
2. Bazate pe disjunctie – sunt forme de rationament in care una dintre premise este o propozitie
disjunctiva.
3. Bazate pe implicatii si disjunctii (dileme) – aceste tehnici pot avea premise formate atat din
propozitii implicative, cat si disjunctive. Cele mai cunoscute rationamente de acest tip sunt
dilemele.
B. Tehnici deductive inferentiale de respingere a tezei – exista si tehnici de argumentare prin
intermediul carora o teza este respinsa. Tehnicile de respingere a tezei sunt:
1. Bazate pe implicatie
2. Bazate pe incompatibilitate
3. Bazate pe implicatie si pe disjunctie(care poate ajunge pana la incompatibilitate)(numite si
dileme)
2. Tehnici de argumentare inductive
Daca in deductive mersul gandirii este de la general la particular ( ca urmare trecerea de la
premise la concluzie este necesara), specificul tehnicilor inductive este cu totul altul. La nivelul
acestora trecerea de la premise la concluzie se intemeiaza pe trecerea de la particular la general si
are un caracter de probabilitate mai mic sau mai mare (de fapt acest lucru este specificul gandirii
inductive). Desi cunoscuta din antichitate, Aristotel o aminteste in “Topica”, inductia este
achizitia modernitatii, contribuind la dezvoltarea metodologiei stiintelor experimentale si a
demersului logic in general.

________________________________________
Pagină 5 din 6
 Evaluarea argumentarii se realizeaza in functie de anumite criterii:
1. Criterii ale corectitudinii materiale – tin de continutul argumentarii
Evaluarea validitatii (corectitudinii) materiale a argumentarii.
Materia argumentarii este constituita din argumente care se concretizeaza in judecati
argumentative si au rol de temei sau premise ale argumentarii. In alegerea argumentarilor trebuie
sa tinem cont de 3 criterii:
a. Criteriul veridicitatii – are in vedere adevarul propozitiilor care formeaza temeiul
argumentarii. Determinarea valorii de adevar a temeiurilor se realizeaza pe doua cai:
1. Calea observatiei empirice/ a intuitiei (ma uit pe geam si vad cum stau llucrurile) – in urma
careia determinam prin simpla observatie adevarul factual. Este cea mai raspandita forma de
stabilire a adevarului sau falsitatii probelor/temeiurilor. Este utilizata in argumentarea cotidiana,
in argumentarea stiintifica, etc. Stabilirea adevarului se face in doua feluri: fie in mod
direct(acum si aici observ), fie in mod indirect.
2. Calea analizei formale – in urma careia determinam adevarul formal. O mare parte dintre
cunostintele noastre nu pot fi intemeiate pe cale empirica(prin observatie). Este cazul unor stiinte
(matematica, fizica superioara) care lucreaza cu constructii ideale, fara corespondent in realitatea
sensibila/palpabila. Aceste constructii ideale apartin strict rationalitatii, depasind oservatia sau
intuitia. In acest caz, determinarea adevarului sau falsitatii probelor se face pec ale strict logica,
prin analiza tehnicilor utilizate.
b. Criteriul suficientei – are in vedere importanta probelor pentru reusita argumentarii. Adica,
daca sunt date probele/temeiurile, este suficient ca teza sa fie fundamentata, nu trebuie nimic in
plus, nimic in minus (Aristotel: “sunt suficiente probele”). De retinunt ca nu numarul probelor
este definitoriu intr-o argumentare, ci relevanta lor.
c. Criteriul acceptabilitatii – relatie dialogala, argumentarea este un demers intre doi sau mai
multi indivizi, care se angajeaza cu intreaga lor personalitate. Fiecare foloseste propozitii
opinabile (orice propozitie opinabila este alcatuita dintr-un modus si un dictum), care exprima
atitudinea individului care le pune in circulatie. Criteriul acceptabilitatii temeiurilor are in vedere
dimensiunea psihologica a argumentarii, deoarece urmareste sa clarifice conditiile potrivit carora
unele argumente conving, altele nu. Acest criteriu abordeaza problema factorilor care conduc la
succesul argumentarii. Criteriul stabileste ce temeiuri/probe/premise sunt acceptabile sau
inacceptaabile, credibile sau nu. Este foarte important sa stabilim acest lucru, deoarece nu putem
inainta in argumentare daca interlocutorul nostru nu le accepta sau prezinta suspiciuni/indoieli in
legatura cu ele.

________________________________________
Pagină 6 din 6