Subiecte/Bilete/Cazuri clinice

pentru examen sesiunea de iarnă

unitatea de curs Bazele științei Nursing
calificarea Asistent medical,anul II,
anul de învățământ 2020-2021

1
1. Iniţierea în profesia de asistent medical. Activitatea lui Florence Nightingale.
Nursingul este o activitate complexă, nursa tratează pacientul complex, bio-psiho-social în
vederea asigurării unei stări perfecte de bunăstare fizică, psihică şi socială. Nursingul s-a
transformat de-a lungul anilor dintr-o meserie în profesie, în care vocaţia este înlocuită de
profesionalism.
Epoca modernă şi conteporană a generat reforme şi-n sănătate, cu baze ştiinţifice de
învăţămînt medical. Florence Nightingale (1820-1910) a revoluţionat modul de îngrijire al
bolnavilor; îngrijirile nu trebuie să reflecte doar mila, ci să se bazeze pe înţelepciune şi
ştiintă. Datorită ambiţiei şi devotamentului de care a dat dovadă, spitalele secolului al XIX-
lea s-au transformat în instituţii de tratament adecvate, dotate din punct de vedere sanitar şi
cu personal de specialitate pregătit să intervină în orice moment.
2. Activitatea Virginiei Henderson în dezvoltarea profesiei de asistent medical.
Virginia Henderson una din primele Nurse, care a dat după Florens Nightingale
interpretarea sa despre Nursing. Ea s-a născut la 30 noiembrie 1897, al cincilea copil din cei
nouă ai familiei Daniel şi Liusi Abbot Henderson, în Kanzas Siti, Stat Missouri, SUA, unde a
petrecut primii 4 ani ai vieţii. Interesul pentru Nursing a aparut la tînăra Virginia înainte de I -
război mondial.
In 1918 Virginia Henderson a început studiile la şcoala de Nursing a armatei Statelor Unite
din Waşington. A finisat studiile în 1921 şi s-a angajat ca Nursă în New-York. Din anul 1959 a
condus proiectul “Indexul Studiilor Nursing”, realizindu-l în 1972 la virsta de 75 de ani. Acest
proiect includea şi “Aprecierea privind cercetarea în Nursing în SUA” în 4 volume, care sunt de
о importantţă istorică.
Ea a editat cartea “Natura Nursingului” în 1964, ce conţine descrierea concepţiei funcţiei
unice a Nursingului. În 1983 cercetătoarea emerită a devenit membru al celei mai prestigioase
Asociaţii Sigma Teta din SUA “Pentru activitatea de lider în Nursing”. Virginia Henderson a fost
prima persoană care a primit prestigiosul Premiu Cristiane Reimann acordat de Consiliul
Internaţional de Nursing.
Definiţia dată de V.Henderson Nursingului : ” Să ajuţi individul, fie acesta bolnav
sau sănătos, să-şi afle calea spre sănătate sau recuperare, să ajuţi individul, fie bolnav sau
sănătos, să-şi folosească fiecare acţiune pentru a promova sănătatea sau recuperare , cu condiţia
ca acesta sa aibă tăria, voinţa sau cunoaşterea necesare pentru a o face, şi să acţioneze în aşa fel
încît acesta să-şi poarte de grijă singur cît mai curînd posibil”
3. Organizaţii şi asociaţii profesionale Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS),
Consiliul Internaţional al Nurselor (CIN).
În anul1907 a fost creată prima organizaţie sanitară mondială - Biroul Internaţional al igienei
publice, care a funcţionat pînă în anul 1946. Ulterior a fost înfiinţată OMS „Organizaţia
Mondială a Sănătăii” cu sediul central la Geneva, la 7 aprilie 1948, ziua aceasta este
consemnată ca Ziua Mondiala a Sănătăţii. Avînd în prezent 193 de state membre, are
reprezentanțe în 147 de țări și 6 birouri regionale. Bugetul pe anul 2009 a fost de aproape 5
miliarde de dolari americani.
Este o organizație internațională care are rolul de a menține şi coordona situația sănătății
populațiilor pe glob. Finanțarea bugetului se face prin cotizații plătite de către țările membre,
contribuții voluntare ale țărilor membre sau donații. Cotizațiile sunt calculate conform unei scări
mobile: țările bogate plătesc mai mult iar cele sărace mai puțin.

2
 Ţelul OMS constă în promovarea cooperării internaţionale în vederea ridicării tuturor
popoarelor la cel mai înalt grad de sănătate.

În anul 1899 a luat fiinţă Consiliul Internaţional al Nurselor care are ca scop îmbunătăţirea îngrijirilor
de sănătate şi a condiţiilor de lucru , profesia de nursă fiind direct legată de societate. De cînd a fost
fondat Consiliul Internaţional al Nurselor a reuşit să se impună ca organizaţie dinamică cu profesionişti
din sănătate, un organism implicat activ în deservirea profesiei de nursing şi a unei societăţi mai bune
pentru toţi. Astăzi ICN este o federaţie de 118 asociaţii naţionale si este condus de nurse, pentru nurse, cu
implicaţii majore în politica globală de sănătate.

4. Principiile şi premisele dezvoltării asistenţei medicale pe plan naţional.

Primul spital din Chişinău a început să activeze a doua zi de Crăciun, la 26 decembrie 1817.
Printr-o hotărîre specială Administraţia Militară din Basarabia, în anul 1869, anunţă despre
deschiderea spitalelor militare şi a fi admise la lucru surori de caritate. Apare necesitatea pregătirii
cadrelor medicale, deoarece în Basarabia nu era nici o şcoală medicală.
În anul 1870 la Adunarea Generală de Zemstvă, pentru prima data a fost discutată problema cadrelor
medicale şi anume necesitate deschiderii unei şcoli de felceri şi moaşe. Prima şcoală medicală a fost
deschisă la 1 iunie 1872. La şcoala de felceri erau admişi bărbaţi de la 16-18 ani, cu termen de studiu 3
ani. La primul an au fost admişi 21 persoane. Programa şcolii de moaşe era de 2 ani şi erau admise femei
de la 18-40 ani. În primul an de studiu au fost admise 7 persoane.
Prima şcoală de surori medicale a fost deschisă la Tiraspol în anul 1936 cu programul de studiu 3 ani,
cu frecvenţă serală. În anul 1944 a fost deschisă şcoala medicală la Chişinău. În anul 1945 au fost
deschise şcolile medicale în Soroca, Tighina, Rîbniţa, Cahul, Orhei. Colegiul Naţional de Medicină şi
Farmacie şi-a început activitatea la18 octombrie 1944 conform Hotărîrii Sovietului Comisarilor
Norodnici, fiind prima şcoală de felceri şi moaşe. Efectivul şcolii era constituit din 4 profesori titulari,
medici-practicieni, 7 grupe şi 215 elevi. Prima promoţie din anul 1945 a avut 36 de felceri. 
Prin Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 375 din 26 decembrie 1957 Şcoala de Medicină a Ministerului
Sănătăţii este reorganizată în Şcoala-bază de Medicină şi devine un centru metodic pentru toate şcolile de
profil din Republică.
Un aport substanţial în dezvoltarea instituţiei revine directoarei Raisa Pocalo, care a stat în fruntea acestui
colectiv pe parcursul a 24 de ani.
5. Activitatea Asociaţiei Nurselor din Moldova (ANM).
V. Activitatea Asociaţiei Nurselor din Moldova (ANM)
La 27 octombrie1994 la iniţiativa unui grup din 30 de asistente medicale în Moldova a fost
infiinţată Asociaţia Asistenţilor Medicali din Moldova, preşedintă - Elena Stempovschaia. Asociaţia de
Nursing din Republica Moldova (ANM) – este o organizaţie profesional-ştiinţifică, nonguvernamentală,
nonprofit, apolitică, înregistrată la Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova în 1997. În 2004, numărul
de asistenete medicale/nurse a ajuns la 7800.
Scopul acestei asociaţii este:
 promovarea și implimentarea Nursingului modern în practica asistenţei medicale
 menţinerea calităţii serviciilor acordate pacienţilor
 ridicarea prestigiului profesiei
 colaborarea cu alte organizaţii relevante internaţionale.

3
Asociaţia îşi desfăşoară activitatea pe parcursul a 15 ani şi a reuşit cu succes să lărgească reţeaua prin
înfiinţarea a 34 filiale în întreaga republică.
Din 1997 este memebră cu drepturi depline a Forumului European al Asociaţiilor de Nursing, a
Organizaţiei Mondiale ale Sănătăţii. Asociaţia întruneşte specialişti din diferite domenii de activitate:
nursing în pediatrie, oncologie, psihiatrie, nursing comunitar ş.a.
Pe parcursul acestor ani de activitate, Asociaţia a contribuit la dezvoltarea conceptului de nursing
modern şi implimentarea lui în sistemul de asistenţă medicală a Republicii Moldova, prin organizarea
diverselor conferinţe, simpozioane, ateliere – curs cu învăţarea celor mai buni experţi în domeniu.
De asemenea, Asociaţia, în colaborare cu Centrul de excelență în Medicină şi Farmacie, a participat la
elaborarea diferitor programe de educaţie continuă în domeniul nursing-ului. A fost elaborat „Programul
de dezvoltare a conceptului nou de nursing”, drept bază servind modelul V. Henderson, Asociaţia a
participat la elaborarea „Politicii de sănătate a R.M”, unde nursing-ul este o direcţie prioritară.
6. Rolul şi funcţiile asistentului medical.

 Funcţiile asistentei medicale sunt:

1. de natură independentă
2. de natură dependentă
3. de natură interdependentă
 Funcţiile de natură independentă
Asistenta – asistă pacientul din proprie iniţiativă, temporar sau definitiv în:
 îngrijiri de confort, atunci cînd el nu-şi poate îndeplini independent anumite funcţii. Ajutorul
asistentei este în funcţie de vîrstă, de natura bolii, de alte dificultăţi fizice, psihice sau sociale;
 stabileşte relaţii de încredere cu persoana îngrijită şi cu aparţinatorii;
 le transmite informaţii, învăţăminte, ascultă pacientul şi îl susţine;
 este alături de indivizi şi colectivitate în vederea promovării unor condiţii mai bune de viaţă şi
sănătate.
 Funcţia de natură dependentă
La indicaţia medicului aplică metodele de:
 observaţie
 de tratament
 sau de readaptare
Observă la pacient modificările provocate de boală sau tratament, le transmite medicului.
 Funcţia de natură interdependentă
Asistenta colaborează cu alţi profesionişti din domeniu sanitar, social, educativ,
administrativ etc. şi participă la activităţi interdisciplinare.
Ex:
 acţiuni de depistare a tulburărilor de ordin fizic, psihic sau social;
 acţiuni de educaţie pentru sănătate de sensibilizare asupra responsabilităţii şi asupra drepturilor
pe care le are populaţia în materie de sănătate;
 acţiuni de rezolvare a problemelor psihosociale;
 asistenta participă la organizarea şi gestionarea centrelor sau unităţilor de îngrijire.
Rolul esenţial al asistentei medicale constă în a ajuta persoana bolnavă sau sanatoasă, să-si
menţină sau recîştige sănătatea prin îndeplinirea sarcinilor pe care le-ar fi îndeplinit singur, dacă
ar fi avut forţa, voinţa sau cunoştinţele necesare. Asistenta medicală trebuie să îndeplinească
aceste funcţii astfel încît pacientul să-şi recîştige independenţa cît mai repede posibil”

4
 7. Competenţele profesionale ale asistentului medical. Comportamentul şi
calităţile moral-profesionale ale asistentului medical.

Conţinutul şi caracteristicile activităţilor de asistent medical sunt:

1. Determinarea nevoilor de îngrijiri generale de sănătate, şi furnizarea îngrijirilor generale de
sănătate, de natură preventivă, curativă şi de recuperare, conform normelor elaborate de către
Ministerul Sănătăţii.
2. Administrarea tratamentului conform prescripţiilor medicale.
3. Protejarea şi ameliorarea sănătăţii, elaborarea de programe şi desfăşurarea de activităţi de
educaţie pentru sănătate şi facilitarea acţiunilor pentru protejarea sănătăţii în grupuri considerate
cu risc.
4. Participarea asistenţilor medicali abilitaţi ca formatori, la pregătirea teoretică şi practică a
asistenţilor medicali în cadrul programelor de formare continuă.
5. Desfăşuraea opţională a activităţilor de cercetare în domeniul îngrijirilor generale de sănătate, de
către asistenţii medicali licenţiaţi.
6. Pregătirea personalului sanitar auxiliar.
7. Participarea la protejarea mediului ambiant.
8. Întocmirea de rapoarte scrise referitoare la activitatea specifică desfăţurată.

Conştiinciozitatea Dragostea faţă de profesie Atitudinea

8. Drepturile şi obligaţiunile asistentului medical.
I. Drepturile şi obligaţiunile asistentului medical.
Asistentul medical/nursa are dreptul:
 Să supravegheze şi controleze bolnavii şi să facă observaţii
 Să înveţe, să îndrumeze şi să facă observaţiile necesare infirmierei
 Să observe şi să corecteze în mod colegial colegele sale, îndeosebi colegele tinere
 Să fie remunerată conform lucrului efectuat
 Să se odihnească şi să se relaxeze
 Să se perfecţioneze

Obligaţiunile asistentului medical sunt:

1. Să se prezinte la timp la serviciu, să primească serviciul de gardă de la colega sa.
2. Să menţină regimul intern din secţie şi disciplina bolnavilor.
3. Să efectuieze şi să întreţină regimul sanitaro-antiepidemic.
4. Să distribuie la timp medicamentele de uz intern.
5. Să respecte ordinile Ministerului Sănătăţii.
6. Să participe la vizita bolnavilor cu dare de seamă despre starea lor.
7. Să efectuieze la timp şi corect tehnica îngrijirilor.
8. Să efectuieze la timp şi corect prescripţiile medicului.
9. Să aprecieze şi să noteze corect temperatura corpului bolnavului.
10. Să efectuieze o dată pe săptămînă controlul la pediculoză.
13. Să îndeplinescă corect documentaţia din secţie.
14. Să pregătească corect şi la timp bolnavul pentru diferite investigaţii şi examinări.
15. Să supravegehze bolnavii gravi şi la timp să observe schimbările în starea lor cu anunţarea
imediată a medicului.

5
 9. Noţiuni generale despre deontologia şi etica medicală. Respectul faţă de
persoana îngrijită, familie, comunitate.
Etica aparţine lumii ideilor, marilor orientări, încercând să aducă o justificare teoretică
principiilor de acţiune. În profesia sa, lucrătorul medical trebuie să se supună unui cod etic mult
mai strict comparativ cu profesioniştii din alte domenii.
Morala se înscrie în realitate şi se inspiră din fapte trăite şi observate pentru a preciza reguli
şi principii de bună credinţă.
Deontologie - parte a eticii care studiază normele şi obligaţiile specifice unei activități
profesionale.Termenul derivă din grecescul “deon” însemnând “ceea ce trebuie făcut”,
deontologia pentru lucrătorul medical fiind condensată în Codul Deontologic.

Asociaţia de Nursing din Moldova a elaborat Codul de etică pentru asistenţi medicali. Prin
intermediul lui profesioniştii din sistemul de sănătate, populaţia în întregime sunt informaţi
despre atitudinea morală ce se cere de la asistenţii medicali.    
?n practicarea profesiunii sale, asistentul medical răspunde din punct de vedere profesional,
legal şi moral. Asistentul medical se conduce de vechiul principiu uman: "?n primul rand - nu
dăuna". În îndeplinirea investigaţiilor/manipulaţiilor cu posibile consecinţe negative, referitor la
sănătatea pacientului, asistentul medical este dator să se asigure cu masuri de protecţie. 

I. Asistentul medical aplică în practică cunoştinţele, deprinderile şi  aptitudinile dobîndite pe

parcursul formării ca profesionist.
II. Asistentul medical participă activ la acţiunile, care asigură progresul profesiunii.
III. Asistentul medical trebuie sa aibă un comportament, care să nu dăuneze profesiunii şi
nici comuniăţii profesionale din care face parte.
IV.Asistentul medical are ca responsabilitate principală atît definirea normelor de sănătate, cît
şi acordarea ?ngrijirilor individului la cel  mai înalt nivel posibil, respectînd demnitatea
umană, nelimitînd   consideratţile de statut social, economic si politic.
V.Asistentul medical asigură un mediu terapeutic care sa contribuie la formarea stării de bine
fizic şi psihic a pacientului.

10.Normele de protecţie şi tehnica securităţii muncii. Asigurarea igienei personale

a asistentului medical şi folosirea echipamentului de lucru.
III. Normele de protecţie şi tehnica securităţii muncii.
Îngrijirea bolnavilor nu este lipsită de pericol. Pe de o parte, bolnavii prin bolile de care suferă,
pe de altă parte, aparatura şi matrialele cu care se lucrează pot avea repercusiuni grave - uneori
chiar fatale - asupa personalului. Personalul de îngrijire îşi asumă acest risc din momentul în care
se dedică profesiunii alese. Volumul şi intensitatea riscului pot fi însă foarte mult reduse printr-
un comportament correct la locul de muncă, precum şi printr-o serie de măsuri de protecţie,
menite să evite efectele dăunătoare ale muncii cu bolnavul.
Cauzele generale producătoare de accidente şi boli profesionale în munca medico - sanitară
sunt: umezeala, curentul electric, explozia gazelor sub presiune, efortul fizic incorect dozat,
acţiunea substanţelor toxice, caustice, coriosive şi inflamabile.
- Umezeala aparae ca o noxă profesională, în special, în serviciile de hirudoterapire, precum şi în
unele ramuri de fizioterapie.

6
- Curentul electric prezintă pericolul electrocutării. Energia electrică se utilizează pe scară largă
atît pentru diagnostic cît şi pentru tratament.
- Explozia gazelor pericolul este mai mare în serviciile de anestezie , reanimare , fizioterapie, unde
se lucrează cu oxigen, bioxid de carbon şi aer comprimat în butelii.
- Substanţe toxice caustice şi corosive precum şi cele inflamabile prin depozitare, mînuire,
transport prezintă surse posibile de accidente ţi îmbolnăviri profesionale.Substanţele utilizate
pentru dezinfecţie, dezinsecţie, curăţenie, medicamentele trebuie considerate ca toxice şi deci
periculoase pentru organismul uman.
- Efortul incorect dozat – ridicarea sau schimbarea de poziţie a bolnavilor imobilizaţi la pat,
transportul acestora cu targa sau căruciorul necesită o tehnică corectă, pentru a nu trauma
sistemul locomotor al pesonalului.
Cauzele specifice muncii medico-sanitare producătoare de accidente şi boli profesionale sunt:
iradiaţiile ionizante, razele ultraviolete, infecţiile din spitale, sensibilizarea faţă de unele
medicamente, dezinfectante sau alte substanţe chimice, munca cu bolnavii iresponsabili moral şi
penal.

11.Clasificarea instituţiilor curative. Structura instituţiilor curative de tip

ambulator.

AMT (Asociaţia medico-teritorială) are în subordonare : cîteva CMF(Centru medicilor de

familie), unitate medico-sanitară, dispensar, serviciu de salvare.
CMF- Medicina de Familie este o specialitate care acordă asistenţă medicală continuă şi
completă persoanelor individuale şi familiilor. Este o specialitate amplă care integrează
cunoştinţe din domeniile biologice, clinice şi de comportament. Populaţia vizitată de activitatea
specialităţii include persoane de toate vîrstele şi ambele genuri. Specialitatea medicina de familie
cuprinde toate sistemele de organe şi toate unităţile nozologice.
Policlinica este o instituție curativo-profilactică predestinată pentru acordarea ajutorului
medical specializat, bolnavilor în condiții de ambulator și celor de la domiciliu ce nu au nevoie
de internare în spital.
Ea este prevazută cu cabinete medicale de diferite profiluri : terapeutic, chirurgical, ginecologic,
neurologic…
Cabinete de diagnostic : radiologic, diagnostic functional, cabinete și secții pentru executarea
tratamentului și prescripțiilor medicale, laboratoare, registratura, cabinet de serviciu si alte
încăperi auxiliare.
Dispensarul este o instituție curativă specializată de tip ambulator. Toată activitatea
dispensarului se bazează pe metoda de dispensarizare a unor categorii de bolnavi:

7
Serviciul de salvare sau de prim ajutor medical, acordă populației în caz de necesitate asistență
de urgență.
Ajutorul medical specializat este acordat de o echipă în fruntea căreia se află medicul, felcerul îl
ajută pe medic în acordarea asistenței medicale și în transportarea bolnavilor.
Unitatea medico-sanitară este o instituție curativo-profilactică ce acordă asistență medicală
muncitorilor de la întreprinderile industriale în componența careia înafară de policlinică poate
întra un spital, un punct sanitar și un profilactoriu.
Centru de sănătate este o instituţe curativă în care se acordă ajutorul medical bolnavilor care
nu au nevoie de internare în spital şi celor de la domiciliu. Ambulatorul se deosebeşte de policlinică
prinr-un volum mai mic de lucru. Aici lucreaza 1-3 medici care acorda ajutor populaţiei unui
oraşel, sat sau unei întreprinderi industriale mici. În componenţa ambulatorlui în afara de
medic lucrează o moasa, asistenta medicala şi o infermieră.
Ambulatoarele fac parte din policlinicile raionale sau unităţile medico-sanitare.
Cabinetele medicale individuale cu medici de familie sunt unități sanitare individuale, care
asigură asistența medicala primară, prespitalicească a persoanelor asigurate, care s-au înscris
voluntar pe lista medicului respectiv. Alături de asistența medicală primară, cabinetele
individuale asigură prevenirea îmbolnăvirilor, precum și buna stare igienico-sanitară a familiilor
înscrise voluntar pe lista medicului de familie a cabinetului.
Asistența medicală se acordă la sediul cabinetului, la domiciliul bolnavilor și în unele cazuri în
colectivitățile de copii care nu au medic școlar. Personalul mediu sanitar acordă îngrijiri
bolnavilor la domiciliu conform indicațiilor prescrise de medicul de familie direct sau la
recomandarea medicului de la ambulatoriul de specialitate.
Spitalul este o instituţie medicală pentru bolnavii care au nevoie de un tratament şi îngrijire
permanentă, înzestrat cu aparatură şi utilaj curativ, şi de diagnostic necesar. Spitalele se
construiesc în zone nepoluate, în sistem monobloc sau pavilion ferite de zgomot înconjurate de
zone verzi, în afara centrului oraşului dar cu mijloace de transport şi comunicare cu oraşul.
După caracteristica şi capacitaţile sale spitalele se împart în cîteva grupuri:
Clinica este o instituție curativo-profilactică în care în afară de tratament staționar al bolnavilor
se efectuează un lucru de cercetăre și de învățămînt practic al studenților.
Sanatoriul este o instituție de tip staționar în care se efectuează completarea tratamentului de
bază a bolnavului. Sanatoriile se situează în localități cu clima prielnică unde sunt ape minerale
sau nămol curativ (Camenca, Cahul, Vadul luiVoda).
12.Clasificarea instituţiilor curative.Structura instituţiilor curative de tip staţionar.
13.Organizarea serviciului de asistenţă medicală primară. Activitatea asistentului
medical în instituţiile de asistenţă medicală primară. Noţiune de pacient,
bolnav.
Definiţia Asistenţei Medicale Primare (OMS): Asistenţa Medicală Primară constituie
primul nivel de contact al individului, familiei şi comunităţii cu sistemul sanitar, aducând
serviciile de sănătate cât mai aproape de locul unde trăiesc sau muncesc oamenii, în acelaşi
timp, este primul element al procesului continuu de promovare şi păstrare a sănătăţii.
1. Definiţia OMS: „Rolul nursei în societate este să asiste indivizi, familii şi grupuri; să
optimizeze şi să integreze funcţiile fizice, mentale (psihice) şi sociale afectate prin schimbări ale
stării de sănătate.”
2. Rolul educativ – nursa va informa membrii familiei de toate vîrstele cum să-şi păstreze
sănătatea; îi va învăţa cum să cunoască şi să înlăture factorii de risc din mediu; le va forma

8
deprinderi de autoîngrijire în caz de îmbolnăviri; le va da sfaturi referitoare la alimentaţie, modul
sănătos de viaţă sau la recuperarea sănătăţii.
3. Rolul de susţinere – asistenta medicală va efectua activităţi pentru a susţine moralul, psihicul
persoanei sănătoase sau bolnave privind speranţa la viaţă, însănătoşire, ameliorarea stării de
sănătate.
4. Rolul de consultant – asistenta medicală va oferi diverse sfaturi, consultaţii persoanelor
îngrijite, tuturor membrilor familiei, gravidei, mamei şi copilului, adolescentului, etc.
5. Rolul de lider al echipei de îngrijire a asistentei medicale îl va exercite prin colaborarea cu
colegii de echipă multidisciplinară, inclusiv cu membrii familiei. Ea va elabora planul de
îngrijire împreună cu membrii echipei şi va repartiza activităţile fiecărui membru al echiepi. Ea
este responsabilă de realizarea planului de îngrijiri nursing.
6. Rolul de avocat – apărător al drepturilor pacientului şi a persoanei îngrijite ca om. Accentul se
va pune pe persoanele din familii vulnerabile, copii abandonaţi sau orfani, persoanele cu
handicap şi bătrîni.
7. Rolul de cercetare – asistenta medicală se va include în echipa de cercetare alături de medic şi
are atribuţia de identificare a domeniului de cercetare în Nursing. Asistenta medicală va studia şi
analiza cauzele şi factorii de risc a îmbolnăvirilor în familie şi va veni cu propuneri referitoare la
ameliorarea sau înlăturarea lor.
8. Rolul de asistare şi ajutor al nursei de familie constă în ajutorul acordat membrilor familiei, a
comunităţii la efectuarea activităţilor de îngrijire şi de tratament pentru a reduce sau a restabili
independenţa.

14.Dezinfecţia. Noţiune de dezinfecţie, tipurile şi metodele de dezinfecţie.

Tipurile de dezinfecţie:

 dezinfecţie profilactică
 dezinfecţie în focar
Dezinfecţie profilactică are drept scop prevenirea apariţiei şi răspândirii bolilor infecţio-contagioase
de la sursele de infecţie necunoscute. Dezinfecţia profilactică include dezinfecţia apei potabile, măsurile
de igienă individuală precum şi procedeele de dezinfecţie aplicate în colectivităţi. Dezinfecţia profilactică
completează curăţenia, dar nu o suplineşte şi nu poate înlocui sterilizarea. Eficienţa dezinfecţiei
profilactice este condiţionată de nivelul de curăţare prealabilă. Trebuie utilizate numai dezinfectante
avizate de Ministerul Sănătăţii. Dezinfectantele trebuie folosite în concentraţiile de utilizare şi expoziţiile
de acţiune recomandate de producător.

Dezinfecţia în focar se efectuează acolo unde se află focarul de infecție - bolnavul (locuinţa, grădinița,
școala, instituția medicală).

Deosebim 2 tipuri de dezinfecţie în focar:

 dezinfecţie curentă
 dezinfecţie terminală
Dezinfecţia curentă (continuă) se aplică în focar de mai multe ori pentru distrugerea agenţilor
patogeni. Se dezinfectează excreţiile bolnavilor, obiectele, instrumentele care au avut contact direct cu
bolnavul (lenjeria de corp, vesela, tacâmurile, încăperea, utilajul medical).

Dezinfecţie terminală se efectuează o singură dată după externarea, transferarea bolnavului în alt
salon, secţie, spital sau după decesul acestuia.

9
 Metodele de dezinfecţie

Metodele de dezinfecție sunt multiple și se adaptează la nevoile momentane, legate de felul

dezinfecției, obiectele sau materialele de dezinfectat, precum și de rezistența germenilor pe care îi
supunem distrugerii.

Metodele de dezinfecție sunt:

 metoda fizică
 metoda chimică
 metoda combinată (mixtă)

15.Antisepsia şi antisepticele. Noţiune de antisepsie. Metode de antisepsie şi

substanţele
antiseptice, utilizarea lor. Spălarea şi dezinfectarea mâinilor.
Asepsia - este totalitatea măsurilor prin care se împiedică pătrunderea microbilor în plagă. Ea
cuprinde măsuri organizatorice, utilizarea factorilor fizici, preparatelor chimice.

Sterilizarea poate fi apreciată drept o totalitate de metode, mijloace şi forme utilizate pentru
mortificarea şi înlăturarea tuturor speciilor de microorganisme, la toate fazele de dezvoltare ce se conţin
în interiorul şi pe suprafaţa diferitor materiale, substraturi.

Sterilizarea se efectuează prin metode fizice şi chimice.

În activitatea chirurgicală este necesară respectarea legii fundamentale a asepsiei, care se formulează
astfel: „Tot ce contactează cu plaga, trebuie să fie steril.”

Antisepsia (anti-împotriva, sepsis-putrefacţie) - reprezintă totalitatea măsurilor prin care se

realizează distrugerea germenilor prezenți într-o plagă sau pe tegumente.
Metode de antisepsie:
 fizică
 chimică
 mecanică
 biologică

16.Noţiuni generale de asepsie şi sterilizare. Metode de sterilizare. Sterilizarea

prin autoclavare a materialelor utilizate în activitatea medico-sanitară.
Autoclavarea – sterilizarea prin vapori de apă sub presiune (căldură umedă) într-un autoclav.
autoclavele pot fi folosite pentru sterilizarea materialelor textile, a instrumentelor, obiectelor de sticlă,
materialelor de cauciuc şi a altor materiale care nu se deteriorează prin tratamentul termic respectiv. În
funcţie de material, se sterilizează la 121°C (=1,1 atmosferă de suprapresiune) sau la 132°C (=2
atmosfere de suprapresiune).

Sterilizarea cu aer uscat şi fierbinte (pupinel)- sterilizarea prin aer uscat (căldură uscată) timp de 1 oră la
180°C este o metodă eficace, convenabilă pentru sterilizarea instrumentarului medical reutilizabil, sticlei
termorezistente, dar nu şi pentru sterilizarea materialului moale (textil) şi a compreselor. Este important
la timpul de sterilizare trebuie să fie socotit din momentul în care temperatura este atinsă.

10
Sterilizarea uscată prin temperaturi joase - această metodă este utilizată la sterilizarea instrumentarului
medical termolabil, tehnic complicat şi aparatajul sub acţiunea plasmei care posedă proprietăţi de
pătrundere a agentului sterilizant în cavităţile interioare.

Sterilizarea cu radiaţii ionizante (gama-radiaţie) - pentru sterilizarea materialului de pansament,

instrumentarului medical (chirurgical) reutilizabil, preparatelor farmaceutice, serurilor, altor obiecte.
Utilizarea radiaţiei ionizante, posedă unele avantaje faţă de sterilizarea prin căldură. Obiectele sterilizate
prin iradierea ionizantă sunt ambalate ermetic în pachete de polietilenă. Termenul de păstrare şi
valabilitate a obiectelor sterilizate în asemenea pachete este de câţiva ani.

Metoda chimică - procedeu de sterilizare în soluţii dezinfectante puternice. Metoda chimică de

sterilizare este recomandată pentru articolele din materiale polimerice, sticlă, cauciuc, metale
corosiv-rezitente.

17.Metode de sterilizare. Acţiunea aerului ferbinte şi uscat.

18.Gestionarea deşeurilor rezultate din activitatea medicală. Definirea noţiunilor.
Clasificarea deşeurilor (deşeuri nepericuloase şi periculoase).
Deşeurile nepericuloase sunt deșeuri neinfecțioase, componența și natura cărora sunt asociate cu
componența și natura deșeurilor menajere, ele nu conțin componenți periculoși și nu posedă
proprietăți, care potențial ar putea avea efect chimic, toxic sau patogen pentru sănătate și mediu
(resturi de produse alimentare, deșeuri similare celor menajere, ambalajul și hârtia necontaminată.

Locurile de formare a deșeurilor nepericuloase pot fi toate subdiviziunile instituțiilor medicale, spre
exemplu: saloane, bloc alimentar, birourile, spațiile și teritoriul comun, structurile tehnice.

Deșeuri periculoase sunt deșeurile care conțin substanțe sau compuși care prezintă un risc
direct sau indirect pentru sănătate și mediu.
Deșeurile periculoase pot fi: explozive, oxidante, inflamabile, iritante, nocive pentru sănătate și
mediu, toxice, infecțioase, teratogene, mutagene, cancerogene, ecotoxice, corozive și radioactive.
19.Colectarea, tratarea şi eliminarea deşeurilor medicale.
Colectarea, tratarea și eliminarea deșeurilor medicale. Noțiunea de “colectare, tratare și

eliminare a deșeurilor medicale” include activități cu referire la clasificare, colectare, transportare,

tratare, reciclare sau eliminare a deșeurilor, monitorizare a acestor activități și supraveghere a
obiectivelor de eliminare/tratare a deșeurilor medicale.

Scopul acestor activități este de a minimiza:

 impactul deșeurilor asupra sănătății

 impactul deșeurilor asupra mediului
 riscurilor asociate cu tratarea deșeurilor
 costurilor pentru gestionarea deșeurilor

20.Securitatea injecțiilor. Noțiunea de injecție sigură. Riscurile asociate

nerespectării securității injecției. Măsuri de prevenire a maladiilor
transmisibile. Conduita în caz de accident la locul de muncă.
Ministerul Sănătăţii al Republicii Moldova consideră ca sigură injecţia efectuată cu respectarea
modului şi locului aplicării, regulilor de aseptică şi prin administrarea cu o seringă şi un ac de uz unic, în
special cu mecanism de auto-distrugere, care corespunde următoarelor cerinţe:

11
  este ambalată, sigilată şi sterilizată de către producătorul de seringi
 nu este cu termenul de valabilitate depăşit
 este extrasă din ambalajul steril (sau eliberată de capacele protectoare) imediat înainte de
a efectua injecţia (în toate cazurile posibile în prezenţa pacientului, tutelei)
 este înlăturată pentru nimicire fără a îmbrăca pe ac capacul de protecţie, într-o cutie de
siguranţă, rezistentă la străpungere sau un container pentru deşeuri cu destinaţie similară, îndată
după ce injecţia a fost efectuată.
Reconstituirea (dizolvarea) oricărui medicament injectabil şi vaccin va fi efectuată cu respectarea
strictă a tehnicii aseptice (o seringă cu ac steril de uz unic pentru fiecare flacon cu medi cament, vaccin,
asigurându-se lipsa contactului dintre ac şi oricare suprafaţă nesterilă). Acele nu vor fi lăsate un dopul
flaconului.

Echipamentul acceptat pentru injecţii

 În corespundere cu declaraţia comună OMS/UNICEF/UNFPA privind utilizarea exclusivă a

seringilor cu mecanism de auto-distrugere în cadrul serviciilor de imunizare, Ministerul Sănătăţii
al Republicii Moldova acceptă numai seringile de uz unic cu mecanism de auto-blocare pentru
imunizarea primară şi pentru revaccinările copiilor şi adulţilor, precum şi pentru campanii de
imunizare în masă. Seringile de uz unic ordinare de 2-5ml sunt acceptate în cadrul Programului
Naţional de Imunizări numai pentru reconstituirea vaccinurilor liofilizate.
 Seringile de uz unic ordinare sunt acceptate pentru oricare alte injecţii (inclusiv injecţii
curative, recoltarea probelor de sânge etc.) în sectorul de sănătate public şi privat, până când
seringile cu mecanism de auto-distrugere, de dimensiuni corespunzătoare, vor deveni comercial
disponibile şi accesibile.
Seringile de uz multiplu resterilizabile nu sunt acceptate pentru utilizare în Republica
Moldova şi practica folosirii lor urmează a fi stopată de toţi prestatorii de servicii medicale.
21.Segregarea deşeurilor - definiţie, scop şi obiective. Componentele segregării.
Segregarea deşeurilor înseamnă păstrarea diferitor tipuri de deşeuri pe categorii definite, şi
anume facilitarea gestionării sigure ale deșeurilor, separarea deșeurilor reciclabile de deșeurile
periculoase, cu certitudinea că deșeurile vor fi tratate în conformitate cu gradul lor de
periculozitate şi reducerea costurilor pentru transportare, tratare și eliminare.
Diferite tipuri de deşeuri necesită diferite tipuri de ambalare, gestionare, depozitare și transportare.

Segregarea la locul de generare reprezintă unul din elementele cheie în gestionarea deșeurilor.

 Segregarea trebuie să fie aplicată de la punctul de generare, pe parcursul colectării complete,

transportării, depozitării, tratamentului și eliminării finale.
 Calitatea sistemului de segregare depinde de nivelul de implementare și supervizare și poate fi atinsă
prin instruirea permanentă a specialiștilor care acordă asistență medicală.
 Deșeurile segregate nu trebuie să fie amestecate pe parcursul transportării și depozitării.
Segregarea corectă este responsabilitatea clară a fiecărui specialist la locul de generare a deșeurilor
indiferent de post (principiul „obligația de vigilență“).

Pentru a determina dacă deșeul este periculos sau nepericulos este obligator respectarea principiului
de “Precauțiune”:

 pacientul se consideră infecțios dacă nu sunt dovezi pentru negarea afirmației

 sângele și alte fluide biologice sunt considerate ca potențial infecțioase

12
 dacă sunt suspiciuni cu referire la periculozitatea unor sau alte deșeuri, ele trebuie atribuite
grupului de deșeuri cu cel mai înalt risc

Componentele segregării. Pentru asigurarea siguranței, procesul de segregare a deșeurilor include

câteva activități:

 ambalarea
 folosirea sistemului codurilor de culori
 etichetarea și marcarea cu simboluri

22.Importanţa codului de culori în segregarea deşeurilor. Cerinţele pentru diferite

categorii de deşeuri.

Verde
Ambalarea: container de plastic, pungi de plastic, cutii carton utilizate
Etichetare: tipul deșeului reciclabil, sursa de generare, cantitatea deșeurilor
Simbol:

Galben
Ambalarea: pungi impermiabile, containere sau alte vase
Etichetarea: deșeuri patologice, notă
Simbol: lipsește

Galben
Ambalarea: pungi puternice de plastic de bună calitate, pungile se plasează în containere, dotate cu
pedală, sau cu capac în care punga este suspendat, pe parcursul transportării în exterior containere
rigide trebuie să servească ca ambalaj secundar.
Etichetare: Pericol! Deșeuri infecțiose.
Notă: Pentru transportarea în exterior - informații în conformitate cu recomandările UN.
Simbol:

Cafeniu
Ambalarea: depende de caracteristicele specifice și pericole (cutii de carton specifice, containere sau
alte ambalaje sigure).
Etichetarea: “Pericol! Deșeuri farmaceutice periculoase”.
Notă: Pentru transportarea în exterior - informații în conformitate cu recomandările UN.
Simbol: Depinde de tipul de pericol cum ar fi: Toxic, Ușor inflamabil, Pericole Mixte, Periculos pentru
mediu.

Cafeniu
Ambalarea: container impermeabil din plastic.
Etichetarea: “Pericol! Deșeuri farmaceutice periculoase”.
Notă: Pentru transportarea în exterior - informații în conformitate cu recomandările UN.
Simbol: celulă în fază de telofază, deșeuri mixte.

13
Cafeniu
Ambalarea: Containere rigide cu capac etanș, destinate special pentru substanțe chimice (vase care au
fost folosite la vânzarea substanțelor chimice). E necesar de evitat amestecarea diferitor tipuri de
deșeuri periculoase, pentru a preveni reacțiile indezirabile.
Etichetarea: “Pericol! Deșeuri chimice periculoase”.
Notă: Pentru transportarea în exterior - informații în conformitate cu recomandările UN.
Simbol: Depinde de tipul de pericol, cum ar fi : Toxic, Ușor inflamabil, Pericole Mixte, Periculos pentru
mediu.

Codul culorii: Lipsește

Ambalarea: Containere aprobate.
Etichetarea: ,,Atenție! Deșeuri Radioactive”, Tipul de radionucleid, Nivelul de radiații la data stocării (la
data începerii stocării), Perioada necesară de stocare.
Notă: Pentru transportarea în exterior - informații în conformitate cu recomandările UN.
Simbol:

23.Secţia de internare. Structura şi amenajarea secţiei de internare. Activitatea

asistentului medical la internarea pacientului. Documentaţia medicală în secţia
de internare.
Secţia de internare constă dintr-un şir de încăperi: vestibulul; registratura; cabinete de examen medical;
săli de tratamente, pansamente şi de intervenţii chirurgicale urgente, izolator pentru bolnavii infecţioşi;
cabinetul medicului de serviciu; laboratorul de urgenţă; cabinet radiologie; blocul sanitar.

Serviciul de internare din spitalele mari mai dispune de săli pentru diagnostic, salon antişoc, salon pentru
bolnavii cu infarct miocardic şi punct traumatologic.

Vestibulul este o sală de aşteptare pentru bolnavi şi rudele acestora. Aici se află mobila necesară (fotolii,
măsuţe), diverse informaţii, privind regimul intern al spitalului şi educaţia sanitară.

Registratura este cabinetul asistentului medical de gardă, unde se înregistrează bolnavii internaţi şi se
completează documentaţia medicală necesară. Asistentul medical înregistrează informaţia despre bolnav
în registrul de evidenţă a bolnavilor internaţi, introduce datele în calculator, completează pentru fiecare
bolnav foaia de titlu a fișei de observaţie clinică. În caz de internare a accidentaţilor în urma diverselor
accidente (rutiere etc.) datele despre bolnav se înregistrează într-un registru special şi se comunică la
poliţie. În caz dacă lipsesc actele de identitate şi nu sunt posibilităţi de a obţine date despre bolnavul ce
se află în stare de inconştienţă, internarea lui se fixează în registre sub numele „Necunoscut” şi imediat
se comunică poliţiei. În cazul depistării pediculozei datele despre pacient şi prelucrarea sanitară se
înregistrează într-un registru special (F-20). Salonul de examenare medicală este predestinat examinării
pacientului de către medic. Acest salon este prevăzut cu banchete, scaune, mese, lavoar, utilajul pentru
antropometrie. Aici bolnavul se examinează, se determină temperatura, pulsul, tensiunea arterială, se
stabileşte diagnosticul preventiv. Dacă diagnosticul nu poate fi stabilit, bolnavul se plasează în izolator şi
se cheamă consultaţia medicilor specialişti.

Sălile de tratamente, pansamente şi de intervenţii chirurgicale sunt prevăzute cu tot utilajul necesar
pentru acordarea ajutorului medical de urgenţă.

14
Blocul sanitar serveşte pentru prelucrarea sanitară a pacientului şi este format din vestiar, cameră de
baie şi WC.

Secţia de internare este asigurată cu un număr suficient de brancarde şi cărucioare pentru transportarea
bolnavilor în secţie.

24.Regimul sanitar în secţia de internare. Metodele de transportare a pacienţilor în

secţie.
Cu scopul prevenirii infecţilor intra-spitaliceşti în secţia de internare se respectă strict cerinţele
regimului sanitaro-antiepidemic :

 medicul examinează toţi bolnavii în secţia de internare cu scopul depistării la timp a

bolnavilor cu boli infecţioase, izolării şi transferării lor urgente în spitalul de boli infecţioase
 in cazul depistării unei boli infecţioase la bolnav, încăperea şi toate obiectele cu care a
contactat bolnavul sunt supuse dezinfectării
 transportarea bolnavilor imobilizați și gravi din secţia de internare se efectuează cu ajutorul
brancardei, caruciorului și patului funcțional
 examinarea fiecărui bolnav se efectuează pe bancheta acoperită cu muşama, care se
dezinfectează după fiecare bolnav
 fiecare bolnav va fi supus prelucrării sanitare în dependenţă de starea generală, într-o
încăpere specială ( blocul sanitar)
 obligatoriu bolnavii sunt supuşi controlului la pediculoza şi în caz de necesitate prelucrării
sanitare după forma - 20
 îmbrăcămintea şi încălţămintea bolnavului se aranjează într-un sac individual, care se
păstrează într-o cameră specială
 după efectuarea prelucrării sanitare bolnavul primeşte lenjerie de corp curată, ciupici
 curăţenia umedă curentă în secţia de internare se efectuează de 2 ori pe zi, iar curăţenia
generală o dată în 7 zile, cu folosirea soluţiilor dezinfectante
 inventarul se marchează şi se păstrează în locurile corespunzătoare marcajului
În funcţie de afecţiune, pacienţii pot fi transportați în următoarele poziţii:

În decubit dorsal :

 pacienţii cu traumatisme abdominale, cu genunchii flectaţi (sub genunchi se aşează o

plapumă sau o haină rulată pentru a relaxa presa abdominală)
 accidentaţii, suspecţi de fractură a coloanei vertebrale sau a bazinului (se asigură o suprafaţă
dură)
 leziuni ale membrelor inferioare (în caz de hemoragie membrele ocupă o poziţie ridicată);
 leziuni ale membrelor superioare (membrul superior lezat se aşează peste toracele
pacientului, eventual se fixează cu o eşarfa)
În poziţie șezândă: pacienţii cu traumatisme craniene, conştienţi şi fără semne de şoc (menţinuţi cu
ajutorul gulerului ortopedic);

În poziţie semișezândă: accidentaţii cu traumatisme ale cutiei toracice (pulmonare); pacienţii cu

dispnee.

În decubit lateral: pacienţii inconştienţi;

15
 În decubit ventral: cu leziuni ale spatelui sau regiunii fesiere; pacienţii cu leziuni ale feţei, sub fruntea
lor se aşează un sul din cearşafuri sau antebraţul flectat al traumatizatului.

În poziţie Trendelenburg, cu înclinarea maximă de 10-15°: în colaps periferic, pentru a asigura un

aport mai mare de sânge în organele vitale.

25.Determinarea datelor antropometrice.

Antropometria este o totalitate de metode şi procedee pentru măsurarea corpului omenesc. Ea include
determinarea masei corporale, înălţimii, perimetrului cutiei toracice, perimetrului abdomenului și la
copii perimetrul cranian.

Înălţimea se măsoară cu antropometrul. Instrumentul constă dintr-o platformă, bară verticală gradată,
planşetă orizontală ce se deplasează de-a lungul barei verticale. Pentru a determina înălţimea corpului
pacientul se ajută (în caz de necesitate) să se descalţe de încălţăminte, se aşează pe platforma
antropometrului în aşa fel încât călcâiele, fesele, omoplații şi ceafa să se atingă de bara verticală a
antropometrului, capul trebuie să fie într-o astfel de poziţie încât marginile exterioare ale conductului
auditiv extern şi unghiul extern al orbitei să fie pe aceeaşi linie orizontală, planşeta orizontală mobilă a
antropometrului se coboară pe creştetul capului şi se măsoară înălţimea bolnavului, după diviziunile de
pe marginea de jos a planşetei. Pacientul se ajută să coboare de pe platforma antropometrului.
Antropometrul se dezinfectează. Datele înălţimii se notează în fişa de observaţie clinică.

Determinarea masei corporale se efectuează la cântarul medical în ziua internării pacientului în spital,
apoi cel puţin o dată pe săptămână, în caz de necesitate se face mai des.

Pentru a urmări dinamica masei corporale, pacientul va fi cântărit întotdeauna în aceleaşi condiţii:
dimineaţa pe nemâncate, în lenjerie de corp, după evacuarea vezicii urinare şi a intestinului. Pentru
cântărirea pacientului, cântarul se echilibrează; închizătorul se închide, pacientul se ajută (în caz de
necesitate) să se dezbrace şi să se descalţe de încălţăminte, se ajută să se ridice pe mijlocul platformei
cântarului, închizătorul se deschide şi greutăţile se mută pe braţele pârghiei spre stânga, până când
pârghia ajunge la acelaşi nivel cu punctul de control, închizătorul se închide şi se sumează indicii de pe
braţul de jos (1 diviziune – l kg.) şi cel de sus (1 diviziune –100 g.) Pacientul se ajută să coboare de pe
platforma cântarului. Cântarul se dezinfectează după fiecare pacient. Rezultatul cântăririi se comunică
pacientului şi se notează în fişa de observaţie clinică.

Perimetrul cutiei toracice se măsoară cu o panglică centimetrică. Pentru aceasta pacientul se dezbracă în
lenjerie de corp până la jumătate, panglica centimetrică se aplică pe cutia toracică la spate - sub
unghiurile de jos ale omoplaţilor, iar în faţă la nivelul coastei a IV, mâinile pacientului trebuie să fie lăsate
în jos, respiraţia liniştită, măsurările se fac în timpul unei respiraţii liniştite, inspiraţiei şi expiraţiei
maxime.

Perimetrul abdominal se măsoară cu panglica centimetrică, care se aplică în spate la nivelul vertebrei a III
lombare şi în faţă - la nivelul ombilicului. La bolnavii cu ascită perimetrul se măsoară zilnic, dimineaţa pe
nemâncate. Mărirea perimetrului abdominal poate fi un indiciu după care se recunoaşte acumularea
lichidului peritoneal. După fiecare pacient, panglica centimetrică se dezinfectează.

26.Asigurarea condiţiilor igienice bolnavului la internare.

16
Celula principală a secției este salonul. Saloanele pot fi pentru 1-4 paturi şi mai multe în dependenţă de
tipul instituţiei curative. De regulă nu mai puţin de 10% de saloane au câte un singur pat şi sunt
predestinate pentru bolnavii gravi. Conform regulilor igienice fiecărui bolnav trebuie să-i revină 25m3 de
aer (aceasta se obţine pe o suprafaţă de 7-8 m2 la o înălţime a încăperii de 3-3,5m, t° aerului în salon
trebuie să fie de 18-20°, aerisirea 2-3 ori pe zi). În salon se instalează lumina de zi. Pereţii în saloane trebuie
să fie vopsiţi, pentru a fi prelucrați mai uşor, podelele acoperite cu teracotă. Saloanele de spital trebuie să
fie mobilate cu: paturi, noptiere, scaune, masă. În fiecare salon trebuie să fie lavoar, frigider. La capul
fiecărui bolnav se găseşte o priză cu semnalizare pentru chemarea asis. medic. Paturile din saloane se
aşează paralel cu peretele extern care are geamuri. Distanţa dintre paturi trebuie să fie 1 m, astfel sunt
create condiţii pentru deservirea bolnavului. La fiecare 15-25 paturi în secţie se găseşte un post de gardă a
asistentului medical, pentru bolnavii gravi se organizează un post individual. Postul de gardă al
asistentului medical este situat în așa mod ca asistentul să vadă toate saloanele. El este utilat cu masă-
birou dotat cu sertare care se încuie pentru păstrarea fișele de observații. Tot aici va fi un scaun, un dulap
pentru păstrarea medicamentelor şi a obiectelor de îngrijire, tensiometru, termometre, frigider pentru
păstrarea medicamentelor uşor alterabile, lavoar pentru spălarea mâinilor.

27.Prelucrarea sanitară în pediculoză.

28.Structura şi amenajarea secţiei staţionarului. Dezinfectarea încăperilor,
mobilierului şi obiectelor de  îngrijire a bolnavului.
Secţia terapeutică a staţionarului constă din:

 postul de gardă al asistentului medical

 sală de tratamente
 saloane pentru bolnavi (bărbaţi, femei)
 bloc sanitar
 bufet
 sufragerie
 sală pentru clisme
 cabinete pentru colaboratorii secției
 cameră pentru păstrarea lenjerii de pat curate şi folosite
În dependenţă de profilul secţiei se rezervează încăperi pentru servicii diagnostice şi de tratament:

 salon pentru colectarea sucului duodenal şi gastric

 cabinet de diagnostic funcţional

Dezinfectarea încăperii, mobilierului şi obiectelor de îngrijire a bolnavului. Curăţenia generală în salon

se efectuează o dată la 7 zile

 înainte de curăţenie tot mobilierul se adună în mijlocul salonului

 cu soluția dezinfectantă pregătită în prealabil se prelucrează de la curat la murdar: plafoanele,
pereţii, mobilierul și uşa
 apoi se aranjează mobilierul la loc
 în secțiile de tip chirurgical, boli infecțioase se include lampa de cuarț 30 min
 salonul se aeriseşte timp de 20-30 min
 inventarul folosit se dezinfectează
Regimul instituţiilor curative este constituit din următoarele elemente:

 regulamentul de ordine interioară

17
 regimul sanitar sau întreţinerea în stare sanitară a instituţiilor curative
 igiena personală a bolnavilor şi personalului medical
 regimul individual al bolnavilor
Regimul spitalicesc asigură tratarea bolnavilor, alimentaţia lor corectă şi la timp, precum şi măsurile în
obligaţiile sanitaro-igienice necesare. Responsabili de realizarea regimului sanitaro-antiepidemic în
secție sunt asistentul medical şi infermiera. Acest regim include:

 efectuarea curăţeniei umede a tuturor încăperilor

 menţinerea curăţeniei
 prelucrarea sanitaro-igienică a bolnavilor
Efectuarea curăţeniei umede curente în salon

Tehnica efectuării:

 curăţenia umedă în salon se face nu mai puţin de 2 ori pe zi (dimineaţa după trezirea bolnavilor şi seara
înainte de somn) la necesitate mai des
 se verifică starea sanitară a noptierelor şi măsuţelor
 mai întâi se prelucrează suprafeţele de la curat la murdar cu meșă înmuiată în soluţie dezinfectantă
 la sfârşit se prelucrează podeaua cu soluţie dezinfectantă
 curăţenia umedă se termină cu aerisirea încăperilor timp de 15-20 min

29.Amenajarea bufetului şi a sufrageriei. Curăţenia umedă. Dezinfectarea

obiectelor folosite în alimentaţia bolnavului.
Efectuarea curăţeniei în sufragerie și bufet

 sufrageria este o încăpere luminoasă şi estetic amenajată

 ea este prevăzută cu mese şi scaune pentru bolnavi
 mesele se acoperă cu feţe de masă de mușama
 după fiecare alimentație mesele se dezinfectează
 podeaua se dezinfectează
În componenta sufrageriei se află bufetul care este prevăzut cu:

 apă fierbinte şi rece

 încălzitoare electrice de apă
 căzi marcate pentru spălarea, dezinfectarea, clătirea veselei
 plită electrică pentru încălzirea hranei
 dulapuri pentru păstrarea veselei și a tacâmurilor
 masă cu suprafaţă igienică pentru repartizarea hranei
 substanţe dezinfectante şi detergent
 utilaj marcat pentru curăţenie
 inventarul folosit pentru transportarea hranei este marcată
 pentru resturile de hrană se vor folosi vase marcate cu capace
 repartizarea hranei se face de către bufetieră din secţie
 infermierei i se interzice repartizarea hranei
 alimentele se transportă de la blocul alimentar la bufet în vase închise ermetic
 categoric se interzice păstrarea resturilor de hrană în bufet și amestecarea lor cu hrana proaspăt
pregătită
 personalul trebuie să respecte regulile de igienă personală

18
 aerisirea sufrageriei se efectuează sistematic
 curăţenia generală se efectuează o dată în săptămână
După repartizarea hranei vasele se prelucrează în dependenţă de profilul secţiei:

 în secţiile terapeutice
 vasele se eliberează de resturi
 se spală bine în cadă cu apă caldă și gel degresant
 se dezinfectează
 se clătesc bine sub apă curgătoare
 se aşează la scurs
 se păstrează în dulap
 în secţiile de boli infecţioase:
 vasele se eliberează de resturi
 se spală bine în cadă cu apă caldă și gel degresant
 se dezinfectează
 se clătesc bine sub apă curgătoare
 se aşează pe suporturi la uscat
 se sterilizează în dulapul cu aer fierbinte şi uscat la t° de 180° timp de 30 minute.
 vesela se păstrează în dulapuri

30.Postul de gardă.  Predarea şi preluarea serviciului. Documentaţia medicală în

secţie.
Postul de gardă. Predarea şi preluarea serviciului.

Conduita de predare-primire a serviciului cuprinde:

 data şi ora schimbului

 numărul salonului
 numărul patului şi numele complet al bolnavului
 diagnosticul prezumtiv
 starea bolnavului în cursul serviciului
 denumirea, doza, concentraţia, calea şi orarul de administrare a medicamentelor
 proceduri fizioterapeutice indicate
 modificările survenite în tratamentul bolnavului în cursul serviciului
 problemele principale care trebuie supravegheate de asistent în cursul serviciului următor
 sarcinile concrete în legătură cu pregătirea bolnavului pentru examinări de laborator

31.Amenajarea şi cerinţele faţă de sala de tratamente. Organizarea activităţii

asistentului medical în sala de tratamente. Documentaţia medicală în sala de
tratamente.
Sala de tratamente este o încăpere specială pentru efectuarea tratamentului medical care necesită
respectarea regulilor de asepsie:

 suprafaţa - nu mai mică de 15 m2 , bine iluminată şi ventilată

 pereţii şi podeaua trebuie din materiale rezistente la umezeală şi acţiunea detergenţilor,
dezinfectanţilor
 podeaua marcată cu o linie roşie ce delimitează zona sterilă de cea nesterilă

19
Sala de tratamente trebuie să fie utilată cu:

 masă de lucru
 dulap cu aer fierbinte şi uscat
 casolete cu materiale sterile
 dulap pentru păstrarea medicamentelor
 frigider pentru păstrarea medicamentelor uşor alterabile
 trusă pentru determinarea grupelor de sânge
 stative cu eprubete pentru recoltarea sângelui
 safeu pentru păstrarea medicamentelor opioide
 trusă cu medicamente pentru asistenţă de urgenţă (şoc anafilactic)
 seringi şi sisteme de perfuzii sterile, cuve renale, stative
 masă cu sertare pentru păstrarea documentaţiei necesare
 banchetă acoperită cu muşama, scaun
 lavoar cu apă caldă şi rece
 vase cu soluţii dezinfectante
 vas cu pedală şi capac pentru material folosit
Obligaţiile asistentului medical din sala de tratamente

 îndeplinirea manipulaţiilor numai după prescripţiile medicului

 evidenţa manipulaţiilor îndeplinite într-un registru
 anunțarea medicului și înregistrarea în registru special a complicaţiilor apărute la bolnav
 respectarea strictă a regulilor de asepsie şi antisepsie în timpul îndeplinirii manipulaţiilor și a
regimului sanitaro-antiepidemic în sala de tratamente.
 asigurarea sălii de tratamente cu medicamente şi utilaj necesar
 îndeplinirea corectă a documentaţiei medicale
 respectarea regulilor de etică şi deontologie medicală

Activitatea asistentului medical din sala de tratamente. Asistentul medical, de gardă după folosirea
sălii de tratamente în decursul nopţii pregăteşte cabinetul pentru activitatea de zi. Efectuează curăţenia
umedă, pregăteşte casoletele pentru sterilizare. Activitatea în sala de tratamente începe obligatoriu cu
curăţenia umedă curentă. Recoltează sânge pentru analize, la necesitate determină grupa de sânge. În
timpul activitaţii în sala de tratamente asistentul medical respectă tehnica securităţii. Lucrează cu
precauţie cu substanţele dezinfectante şi preparatele toxice, ce pot provoca arsuri sau intoxicaţii.

32.Moduri de aranjare a casoletei pentru sterilizare. Regulile de lucru cu casoleta

sterilă.
33.Pregătirea casoletei pentru sterilizare.
34.Amenajarea şi cerinţele faţă de sala de pansamente. Organizarea activităţii
asistentului medical. Documentaţia medicală în sala de pansamente.
1.Amenajarea şi cerinţele faţă de sala de pansamente
Sala de pansamente este o incăpere specială, specifică secţiilor de chirurgie. Se foloseşte
pentru pansarea bolnavilor transportabili, dar şi pentru efectuarea unor manevre sau proceduri
speciale (spălături, recoltarea de probe biologice, efectuarea de puncţii etc.), pentru unele
examene clinice.

20
 Atât în staţionare cât şi în instituții de tip ambulator sunt săli de pansamente.
1. Pentru sala de pansamente se rezervează o încăpere
bine iluminată şi ventilată
2. Pereţii trebuie să fie acoperiţi cu teracotă şi pedeaua cu gresie
3. Pe podea trebuie să fie marcată o linie roşie ce indică zona de limitare a accesului
4. După această linie se interzice trecerea personalului ce nu lucrează în sala de pansamente.
5. In fiecare zi de 2 ori se efectuează curăţenia umedă cu soluţii dezinfectante
6. Strict se respectă regulile de ventilare şi iradiere cu raze ultraviolete
7. O dată pe săptămână se efectuează curăţenia generală
8. Tot inventarul pentru curăţenia umedă trebuie să fie marcat cu inscripţia "pentru sala de
pansamente"

Sala de pansamente trebuie să fie utilată cu:

- un dulap pentru păstrarea casoletelor cu material pentru pansament

- mese sterile pentru păstrarea instrumentelor și materialului de pansament sterile
- chiuvetă cu apă caldă și rece
- dulap cu aer fierbinte şi uscat
- lămpi bactericide
- sursă de lumină
- masa de pansamente acoperită cu muşama
- scaune rotătoare sau taburete
- lavoar cu apă caldă şi rece
- recipiente pentru dezinfecţia şi prelucrarea instrumentelor
- vase cu soluţii dezinfectante
- recipiente pentru deșeuri medicale
- vas cu pedală şi capac pentru deşeurile menajere

Obligaţiunile asistentei medicale din sala de pansamente

1. Îndeplinirea manipulaţiilor după prescripţiile medicului
2. Evidenţa manipulaţiilor îndeplinite într-un registru aparte
3. În cazul apariţiei complicaţiilor la bolnav în timpul manipulaţiilor se anunţă medicul şi se
înregistrează într-un registru
4. Ajută medicul în timpul manipulaţiilor (pansamentelor)
5. Respectarea strictă a regulilor de asepsie şi antisepsie în sala de pansamente în timpul
îndeplinirii manipulaţiilor
6. Asigurarea sălii de pansamente cu materiale şi utilaj necesar
7. Îndeplinirea corectă a documentaţiei medicale
8. Respectarea regulilor de etică şi deontologie
9. Respectarea regimului sanitaro-antiepidemic în sala de pansamente
10. În caz de necesitate se acordă ajutor asis. medic, din alte secţii

Acoperirea măsuţei sterile

Utilajul necesar:
- măsuţă
- casoleta cu necesarul steril
- cratiţe cu sol. dezinfectante
- meșe
- pense sterile

21
 - cronţanguri sterile

Tehnica efectuării:

1. asis. medic. îmbracă echipamentul necesar

2. îşi spală mâinile cu apă caldă şi săpun lichid
3. atrage atenţia la casoleta sterilă dacă sunt închise orificiile şi la data sterilizării
4. indică data şi ora deschiderii casoletei pe etichetă prinsă de mânerul capacului casoletei
5. deschide capacul casoletei sterile spre sine
6. cu pensa sterilă scoate testul de control şi urmăreşte dacă este topit. obiectele se consideră
sterile dacă testul este topit
7. cu pensa sterilă scoate muşamaua şi o aranjează pe măsuţa sterilă
8. apoi cu pensa sterilă se scoate cearşaful steril şi se aranjează pe măsuţă în aşa fel ca să fie 2
straturi duble: un strat dublu pe măsuţă şi altul deasupra materialului steril
10.stratul dublu de la suprafaţă se fixează la margini cu 2 cronţanguri, pentru
evitarea desterilizării în procesul lucrului
1l. pe măsuţă se aranjează instrumentele
sterile necesare
12.se indică data şi timpul pregătirii măsuţei sterile într-un registru
13.măsuţa sterilă poate fi folosită în decurs de 6 ore, 12 ore.

Acoperirea tavei sterile

Utilajul necesar: tavă, scutec, sol. dezinfectantă, pense sterile

Tehnica efectuării:

1. Tava sterilă se ia de pe măsuţa sterilă

2. Scutecul steril din casoletă se aranjează pe tava sterilă în 2 straturi duble
3. Între straturile duble se aranjează instrumentele sterile necesare cu pensa sterilă
4. E folosită pentru deplasarea în salon la efectuarea injecţiilor
5. După întrebuinţare tava se dezinfectează şi se sterilizează în dulapul cu aer fierbinte şi uscat
şi se păstrează pe măsuţa sterilă

35.Secţia de terapie intensivă. Structura secţiei. Funcţiile asistentului medical.

Dotarea salonului. Completarea fişei de terapie intensivă.
Amenajarea şi utilarea secţiei (salonului) de terapie intensivă. Toate încăperile în secţie se împart în
următoarele grupe:

 cabinetul şefului de secţie

 cabinetul asistentului medical major
 cabinetul asistentului medical
 laborator
 cabinet funcţional
 saloane
 încăperi comune pentru secţie (baie, veceu)
Unităţile de terapie intensivă sunt saloane, servicii sau secţii de spital, grupate cu anexele necesare într-
un singur complex, care funcţionează cu o intensitate permanentă, internînd bolnavi foarte gravi în stare
critică, care necesită supraveghere permanentă şi de cele mai multe ori o aparatură deosebită, în
vederea redresării sau menţinerii funcţiilor vitale. Unitatea de terapie intensivă este un serviciu sau
secţie independentă, care nu este subordonată nici uneia dintre secţiile de specialitate.

22
Asistentul medical trebuie:

să posede metodele reanimării cardiace şi pulmonare

să ştie acţiunea farmacologică a preparatelor de bază, care sunt folosite în practica de

fiecare zi a secţiei de reanimare, regulile păstrării şi folosirii lor

să conecteze bolnavului aparate de tratare şi diagnosticare (cardiomonitor, defibrilitor)

să efectueze sterilizarea aparatelor şi instrumentelor care sunt folosite în secţia de reanimare

să pregătească complectul pentru cateterizarea venelor centrale, trahiostomie, puncţiei lombare

să poată conduce documentaţia medicală corespunzătoare

Supravegherea pacientului, completarea fisei de terapie intensiva. Indicaţiile de supraveghere,

recoltările, planul de hidratare, alimentare şi de medicaţie se consemnează în fişa de tratament intensiv.
Fişa dată este document medical, ştiinţific şi medico-judiciar. Ea este completată de medic - indică
medicaţia şi de asistentul medicală ce notează rezultatele supravegherii funcţiilor vitale a bolnavului. De
aceea fişa se completează corect, clar, exact, reflectînd astfel starea bolnavului tratamentul indicat şi
efectuat!

Asistentul medical este obligată să: supravegheze pacientul pentru a culege toate datele privind
starea generală şi evoluţia bolii acestuia comunicând medicului tot ce a observat la bolnav în cursul zilei
sau nopţii.Astfel asistentul medical stă cât mai mult la patul bolnavului supraveghindu-l urmăreşte:

 comportamentul bolnavului (starea psihică, reactivitatea generală, somnul)

 funcţiile vitale şi vegetative a organismului bolnavului
 apariţia unor manifestări patologice
O atenţie deosebiă se va acorda poziţiei comode a bolnavului în pat. În acest scop se folosesc
paturile funcţionale. Pentru evitarea escarelor la un regim îndelungat de repaus la pat:

 se va reaşterne patul la timp

 după necesitate se va efectua toaleta intimă
 se vor examina regiunile mai des afectate în escare (regiunea sacrală, omoplaţilor etc.)
 o importanţă deosebită i se va acorda igienei corpului, cavităţii bucale, nazale, ochilor.
 pentru a acorda o îngrijire mai bună bolnavilor gravi se organizează serviciul de gardă.
 alimentaţia bolnavilor în stări de comă este o problemă foarte complicată.
 bolnavii în stări de inconştienţă sau de tulburări de deglutiţie nu se pot alimenta pe cale bucală in
asemenea cazuri li se indică alimentaţia artificială .
Postul de gardă trebuie să dispună de toate obiectele necesare pentru îngrijirea bolnavilor gravi:
sursa cu oxigen, seringi şi ace, alcool, medicamente necesare, material pentru pansament, plosca.

36.Date generale despre administrarea medicamentelor. Noțiunea de medicament,

doză.
Medicamentele sunt substanţe utilizate cu scopul de a preveni, a ameliora sau a vindeca bolile.

23
 Medicamentele sunt prescrise de medic însă asistentul medical care administrează aceste
medicamente, trebuie să aibă o serie de cunoştinţe despre preparate pentru a nu transforma efectul lor
într-o otravă cu o acţiune ireversibilă.

Diferenţierea acţiunii medicamentelor asupra organismului este în funcţie de dozele administrate.

Pentru fiecare medicament se vor deosebi:

 doza terapeutică – cantitatea care poate să fie administrată, pentru obţinerea efectului terapeutic
dorit
 doza maximă – cantitatea cea mai mare suportată de organism fără apariţia unor fenomene toxic
 doza toxică – cantitatea care provoacă o reacţie periculoasă pentru organism
 doza letală – cantitatea care produce decesul pacientului
 de asemenea asistentul medical trebuie să aibă cunoştinţe exacte asupra modului – cum se
administrează medicamentele.

37.Completarea fișei de prescripții medicale. Întocmirea bonului de

comandă- livrare a medicamentelor.Întocmirea bonului de comandă - livrare a
medicamentelor.
Completarea fişei de prescripţii medicale.

Medicamentele trebuie să fie prescrise zilnic în timpul vizitelor în foaia de prescripţii medicale.

În foaia de prescripţii se indică:

 numărul fişei de observaţie clinică

 numele, prenumele şi vârsta bonavului
 data, regimul, dieta
 denumirea substanţelor medicamentoase în limba latină
 doza şi forma eliberării
 orarul administrării medicamentelor pe zi
 calea de administrare
-----
 asistentul medical superior, întocmeşte bonuri de comandă pentru farmacie în două exemplare
 un exemplar este trimis la farmacie, iar celalalt exemplar rămâne în secţie pentru verificare
 după ce au fost completate bonurile semnate de şeful secţiei, sunt duse la farmacie
 substanţele narcotice, substanţele toxice, alcoolul etilic se comandă pe bonuri speciale în limba
latină, cu ştampila instituţiei curative şi semnătura medicului şef
 pentru substanţele narcotice se mai indică numărul foii de observaţie clinică, numele, prenumele
bolnavului, diagnoza
 se admite dublarea normelor unice de prescriere şi livrare a narcoticelor numai pentru bolnavii
oncologici
 în instituţiile curative eliberarea preparatelor medicamentoase din farmacie are loc de şeful
farmaciei sau locţiitorul lui după prezentarea bonului de comandă
 primind medicamentele de la farmacie asistentul medical major verifică inscripţiile de la farmacie cu
acele de pe bonurile de comandă, doza preparatului, termenul de valabilitate

24
 preparatele pregătite la farmacie se eliberează a doua zi şi trebuie să aibă eticheta pe care e indicat
denumirea preparatului, doza, data pregătirii, termenul de valabilitate şi semnătura farmacistului
care a pregătit substanţa medicamentoasă
 soluţiile pregătite pentru uz intern sunt cu eticheta – albă, pentru uz extern – galbenă, soluţiile
pentru administrarea parenterală cu eticheta albastră
 înainte de eliberarea medicamentelor sunt verificate încă o dată de personalul farmaciei pentru a
evita eventualele erori

38.Primirea, păstrarea şi distribuirea medicamentelor în secție.

Primirea, păstrarea şi distribuirea medicamentelor în secţie.

Asistentul medical major, după ce a primit medicamentele de la farmacie, le distribuie conform

cerinţelor şi regulilor.
Medicamentele sunt păstrate în locurile speciale.
La fiecare post se află un dulap special care se ţine încuiat şi se controlează de asistentul de gardă. În
el se păstrează substanţele medicamentoase de uz intern şi extern. În dulap medicamentele se aşează
după aspectul exterior mai uşor să fie luate din dulap.
Se interzice categoric păstrarea medicamentelor împreună cu obiectele de îngrijire a bolnavilor
(pipete, punga cu gheaţă, para de cauciuc).
Soluţiile sterile în fiole şi flacoane pentru administrarea parenterală se păstrează în dulapuri în sala
de tratamente. Pe un raft cu inscripţia respectivă se păstrează antibioticele şi dizolvanţii lor, pe altul
cutiile cu soluţie în fiole care nu fac parte la grupa „A” (narcotice) – (vitamine, papaverina).
În sala de tratamente se află safeul unde se păstrează preparatele medicamentoase din gr. „A” şi „B”
cele deficitare. Cheia de la safeu se transmite la asistentul de gardă şi se înregistrează într-un caiet
special.

Păstrarea bună a medicamentelor depinde de:

 temperatura şi umiditatea încăperii
 luminozitatea
 cât de bine au fost închise
Distribuirea medicamentelor în secţie se efectuează de asistentul medical de salon, el extrage
din foile de prescripţii medicale în registre speciale pentru fiecare bonav aparte. La distribuirea
medicamentelor sunt folosite măsuţe portative.

Conform indicațiilor medicale asistentul medical pregătește preparatele medicamentoase

prescrise pentru fiecare pacient.

Asistentul medical verifică medicaţia din condica de predare şi se asigură că coincide cu

indicațiile din foaia de prescripţii. Administrarea medicamentelor, asistentul medical o va face şi
la bolnavii mai puţin gravi. Formele medicamentoase lichide vor fi băute direct din pahare, iar
formele solide vor fi administrate cu ajutorul unei linguriţe. Bolnavul înghite medicamentele în
prezenţa asistentul medicale. În aşa fel se va evita refuzarea medicamentelor.

39.Identificarea medicamentelor prescrise (doza, aspectul calitativ al

medicamentului, culoarea, forma  de  prezentare, concentraţie, termen de
valabilitate).

25
40.Regulile de păstrare, evidenţă şi eliberare a preparatelor stupefiante, toxice şi
psihotrope conform legislaţiei în vigoare.
Păstrarea şi evidenţa stupefiantelor (narcoticelor) conform actelor normative în vigoare.

 substanţele narcotice se păstrează în safeuri, care au 2 uşi duble pentru păstrarea strictă a lor
 cheia de la safeu se transmite la asistentul medical de gardă
 pe partea internă a uşei safeului se află lista preparatelor medicamentoase care se păstrează în
safeu. pentru a duce evidenţa consumului de medicamente narcotice şi cu acţiune puternică
 sunt registre care trebuie să fie numerotate, cusute, sigelate și semnate de medicul şef
 pentru păstrarea incorectă a medicamentelor personalul medical răspunde juridic
 medicii curanţi, indicând substanţe narcotice, confirmă în mod obligatoriu indicaţia în scris în fişa
bolnavului staţionar, indică denumirea substanţelor narcotice şi cantitatea lor
 administrarea substanţelor narcotice, potrivit prescrierii medicului, va fi efectuată de asistentul
medical în prezenţa acestuia afirmând faptul efectuării injecţiei (sau peros) atât în fişa de observaţie
clinică, cât şi în fişa de indicaţii medicale
 la predarea serviciului se verifică corespunderea însemnărilor din registrul de evidenţă, numărul
fiolelor rămase şi celor folosite
 fiolele goale sunt transmise asistentului medical major
 fiolele folosite se decontează de comisia specială, formată de direcţia spitalului

41.Căi de administrare a medicamentelor. Calea externă.

Administrarea externă. Capacitea de absorbţie a pielei nelezate este foarte mică, se absorb numai
grăsimile prin canalele externe ale glandelor sebacee şi ale foliculilor pieloşi.

Administrea medicamentelor pe cale externă are ca scop: de a acţiona local asupra pielii, mucoasei
sau suprafeţii plăgii. Se aplică unguente, soluţii acoolice, prafuri, paste sub formă de aerosoli, emplastre.
Aplicarea medicamentelor se va face numai pe o piele curată cu instrumente sterile şi cu mâinile bine
prelucrate.

Avantajele administrării medicamentelor pe cale externă:

 simplitatea aplicării
 accesibilitatea
 acţiunea nemijlocită asupra regiunii afectate în cazul bolilor de piele
Pentru administrarea externă a substanţelor medicamentoase se folosesc următoarele metode:

1. Frecţionarea – administrarea prin piele a substanţelor medicamentoase sub formă de lichide sau
unguente. Frecţionarea se efectuează pe sectoarele unde pielea este mai subţire şi nu este acoperită cu
păr. Cantitatea necesară de unguent sau lichide se aplică pe piele prin mişcări circulare până când pielea
devine uscată.
Contraindicaţii: în caz de inflamaţie a pielii (dermatită, exemă).

2. Badijonarea – se efectuiază cu tampoane de vată, montate pe port tampon, îmbibate cu soluţie

medicamentoasă lichidă sau tampoane mînuite cu ajutorul penselor. Tampoanele se imbibă prin
turnarea soluţiei din borcan. Tamponul nu se scufundă niciodată în borcanul cu soluţie
medicamentoasă. El nu se utilizeă de mai multe ori, ci se arde după întrebuinţare.
Badijonarea este o metodă de aplicare a medicamentelor în bolile de piele. Tamponul înmuiat în
soluţie medicamentoasă se aplică pe pielea bolnavului prin mişcări uşoare longitudinale.

26
 3. Emplastrul – este un preparat farmaceutic dens şi lipicios întins pe o bucată de tifon
impermiabil.
Preparutul conţine substante active. Aplicarea emplastrului se va face pe pielea degresată cu alcool
etilic. Emplastrul se taie cu foarfecele de dimensiuni necesare şi se aplică pe piele. Acesta se desprinde
atent, începând de la o margine.

4. Pudrarea – constă în presarea unui medicament sub formă de pulbere pe suprafaţa pieli. Un
tampon curat cu vată se îmbibă în pudră şi se aplică pe locul afectat al pielii. Pudrele absorb excesul de
grăsimi de pe suprafaţa tegumentelor, usucă şi răcoresc pielea.
5. Băile medicinale – au efect dezinfectant, calmant, antipruriginos asupra tegumentelor. Băile
medicinale pot fi: parţiale sau complete. Temperatura lor va fi apropiată de temperatura corpului. În
funcţie de scopul urmărit se pot prepara soluţii slabe de permanganat de potasiu , infuzii din plante.
6. Inhalaţii – de aerosoli se indică bolnavilor pentru ameliorarea permiabilităţii mucoasei bronşice,
căilor respiratorii. Acestea exercită o acţiune directă asupra procesului patologic din plămâni, nimereşte
în focarul lezat în stare neschimbată evitând ficatul.
Dozarea medicamentelor nu este exactă, în caz de dereglarea bruscă a permiabilităţi mucoasei
bronşice, aerosolii pot provoca iritări în mucoasa bronhiilor.

42.Căi de administrare a medicamentelor. Calea internă.

Administrarea internă. Pentru administrarea internă a substanţelor medicamentoase se folosesc
următoarele metode:

Calea orală (bucală) – este calea naturală de administrare a medicamentelor. Peroral se întroduc
medicamentele lichide (mixturi, soluții, infuzii, decoctur, tincturi, extracte) și solide (prafuri, pastile,
granule, capsule). Medicamentele intoduse pe calea bucală poate să aibă un efect local sau general.

Avantajele:

 se administrează sub diferite forme

 nu e necesar ca preparatele să fie sterile
 simplitatea administrării
Dezavantajele:

 inactivitatea parţială a substanţelor medicamentoase în ficat

 absorbţia parţială a unor preparete în tractul gastro- intestinal
Se va renunţa la calea bucală în caz de:

 medicamentul se descompune sub influenţa sucurilor digestive

 bolnavul refuză luarea medicamentului
 medicamentul are acţiune iritantă asupra mucoasei gastrice
 în stări comatoase
 medicamentul nu se absoarbe pe cale digestivă
 în timpul vomei bolnavului inconştient

Substanţele medicamentoase pe calea orală de cele mai multe ori se primesc înaite de masă cu 15-20
minute. După masă se primesc medicamentele care distrug mucoasa stomacului (preparatele fierului,

27
aspirina, soluţiile de calciu). Fermenţii – îmbunătăţesc procesele digestive din stomac şi intestine (festal,
panzinorm) ei se primesc în timpul mesei.

Unele preparate medicamentoase se primesc cu lapte ori jeleuri. Pentru a primi drajeuri, capsule,
tablete se administrează pe rădacina limbii bolnavului şi se înghite cu apă. Prafurile se pun pe limba
bolnavului cât mai proape de rădăcina acesteia apoi bolnavul bea puţină apă sau ceai.

Medicamentele lichide se administează din pahare gradate. Tincturile, extractele sunt indicate în
picături - cantitatea necesară se picură în pahare gradate, apoi se dizolvă cu apa şi se bea.

Calea sublingulă - medicamentele administrate sublingual se absorb repede, nu se distrug de

fermenţii gastrici şi ajung în circuitul saguin evitând ficatul, în acest mod se administrează validolul,
nitroglicerina.

Picăturile de nitroglicerina, se picură pe bucăţele de zahăr, bolnavul trebuie să ţină aceste bucăţele
de zahăr sub limbă până la topire, fără să le înghită.

Calea rectală- administrarea medicamentelor se efectuează dacă:

 bolnavul suferă de tulburări digestive (greaţă, vomă, hemoragii gastrice)

 medicamentul are o acţiune iritantă asupra mucoasei stomacale
 bolnavul are tulburări de deglutiţie
 stări psihice grave (delir)
Scopul administrării este terapeutic și purgativ.

Pe calea rectală, medicamentele pot pot fi administrate sub forma de supozitoare sau sub forma de
clistere medicamentoase. În rect se absorb bine unele substanţe medicamentoase ce au o acţiune
locală şi generală. Înainte de a administra substanţele medicamentoase în rect se efectuează o clismă
evacuatoare. Supozitoarele se introduc în rect, ele au o acţiune locală asupra mucoasei sau se absorb în
sânge şi produc o acţiune generală asupra organismului. Pentru introducerea supozitoarelor pe cale
rectală, bolnavul trebuie să prea poziția decubet lateral stâng cu picioarele flectate spre abdomen.
Asistentul dezveleşte supozitorul, cu mâna stângă desface fesele bolnavului şi cu mâna dreaptă
introduce supozitorul cu capătul îngust în asa fel încât să intre în întregime în rect. Substanţele
medicamentoase lichide se administrează în rect sub formă de microclisme.

Calea vaginală: se administrează în vagin tampoane vaginale, supozitorii. Bolnava este aşezată în
poziţie ginecologică.

 se introduce tamponul prin lumenul creat de valve, până la fundul de sac posterior al vaginului, în aşa
fel ca tamponul să rămână fără să atârne în afara vaginului
 se îndepărtează tamponul la ora sau ziua indicată de medic. supozitoriile au medicamentul activ
înglobat în substanţe care se topesc sub acțiunea temperaturii vaginale
 se introduc cu mâna deaptă, supozitorul se împinge spre colul uterin cu indexul

43.Administrarea parenterală a medicamentelor - definiţie. Caracteristica

seringilor. Avantajele și dezavantajele administrării parenterale.
Administrarea parenterală este administrarea cu scop curativ a substanțelor medicamentoase care
presupune dozarea rapidă a medicamentului nimeresc în sânge evitînd tubul digestiv, prin urmare
medicamentele nu se distrug sub acţiunea fermenţilor digestivi.

28
 Administrarea parenterală a medicamentelor se efectuiază prin injecţii intradermice, subcutane,
intramusculare, intravenoase, intraarteriale, în cavitatea pleurală sau abdominală, inimă, în cavitatea
articulară, măduva oaselor, canalul rahidian.

Avantajele:

 absorbția ușoară, efectul se instalează rapid

 dozajul este precis, absorbția nefiind în funcție de condițiile specifice din tubul digestiv
 medicamentele sensibile la acțiunea sucurilor digestive, ca numeroși hormoni, vaccinuri,
seruri terapeutice, nu sunt alterate sau modificate în stomac sau intestin
 se pot introduce medicamente și în caz de intoleranță digestivă,tulburări de deglutiție sau când
calea enterală este contraindicată, ca în caz de hemoragii sau intervenții pe tubul digestiv,
precum și la bolnavii inconștienți
Dezavantaje:
 mod de administrare traumatizant
 administrarea necesită personal calificat
 administrarea presupune costuri suplimentare datorită recipientelor, proceselor tehnologice,
sterilizare
 intoleranța locală
Soluțiile medicamentoase sunt administrate cu ajutorul seringilor monouzuale. Seringa este din
material plastic, de unică folosinţă, alcătuită din:

 corpul de pompă – cilindric, are marcate pe el gradaţii, volum de 1, 2, 5, 10, 20 ml

 piston – cilindric, etanş se plasează în interiorul corpului de pompă
Orice seringă trebuie să fie - etanşă, gradată corespunzător scopului pentru care este folosită,
obligator sterilă. Se recomandă utilizarea seringilor cu protector mecanic al acului

Acele au diferite dimensiuni, în funcţie de utilizare:

 pentru injecţii intradermice au lungime 10 – 25 mm, grosime 0,4 mm şi margine tăiată oblic (bizou)
scurt
 pentru injecţii subcutanate au lungime 25 – 30 mm, grosime 0,6 – 0,8 mm şi bizou lung
 pentru injecţii intramusculare, sunt lungi de 50 – 80 mm, grosime 0,7 – 0,8 mm şi bizou lung
 pentru injecţii intravenoase, au lungime 30 – 40 mm, grosime 0,8 – 1 mm şi bizou scurt

Caracteristicile tehnico - constructive asigură seringii urmatoarele calități:

 un control perfect al lichidului de injectat

 capacitate sporită de etanșare
 siguranța mărită in manevrarea pistonului
 o dozare corectă a soluțiilor medicamentoase
 o alunecare ușoară și regulată a pistonului
 manevrarea cu ușurință a seringii

44.Montarea seringii, aspirarea soluţiilor din fiolă și din flacon.

Montarea seringii:

29
 asistentul medical se pregăteşte pentru aspirarea soluţiilor din fiolă sau flacon respectând
regulile asepsiei şi antisepsiei
 toate materialele necesare se vor aranja din timp pe masuţa sterilă acoperită conform
standardului
 seringile şi acele se pregătesc în dependenţă de indicaţii
 adăugător se pregătesc ace pentru aspirarea soluţiei medicamentoase
 se verifică ambalajul seringii, volumul seringii şi termenul de valabilitate
 se ia ambalajul cu seringa sterilă în mâna stângă, cu mâna dreaptă se rupe atent marginea
superioară a ambalajului din partea unde este mânerul seringii
 atent se scoate seringa din ambalaj, pentru a menţine sterilitatea
 se introduce vârful seringii în amboul acului fără al scoate din ambalaj, acul se află într-o
teacă de protecţie
 seringa montată rămâne în ambalaj sau în cuva renală sterilă până se va pregăti fiola sau
flaconul
Aspirarea soluţiei din fiolă
 se verifică denumirea medicamentului, etichetarea, dozajul corepunzător celor prescrise,
termenul de valabilitate
 prin lovirea ușoară se eliberează soluţia din partea îngustă a fiolei
 cu un tampon de vată îmbibat în alcool se va badijona partea îngustă a fiolei
 cu pila sterilă se fac câteva incizii scurte pe porţiunea îngustă a fiolei (pila se supune
dezinfectării)
 cu un tampon de vată îmbibat în alcool 70 0 se rupe partea îngustă a fiolei și se aruncă în cuva
renală pentru deșeuri
 se ia seringa sterilă montată şi se ţine în mâna dreaptă, în mâna stângă se fixează fiola.
Aspirarea medicamentului din fiolă se execută în felul următor:
 se introduce acul seringii în fiolă
 fiola se ţine între degetul arătător şi mijlociu a mânii stângi mai aproape de mijlocul ei, pentru
a mişca liber fiola în timpul aspirării
 degetul mare şi inelar al mânii stângi fixează seringa cu acul la nivelul amboului ce se
introduce cu uşurinţă în fiolă
 cu mâna dreaptă se fixează mânerul de la piston şi se încarcă seringa prin aspirare.
 asistentul medical va fi atent ca acul să se afle permanent în soluţie, să nu se aspire aer, fiola
goală se aruncă în cuva renală pentru material folosit
 seringa încărcată se verifică dacă nu au pătruns bule de aer
 se schimbă acul cu cel pentru injecţia respectivă, se fixează acul de amboul seringii în aşa
mod ca bizoul acului să se afle pe acceaşi axă cu gradaţiiile de pe cilindrul seringii (acul cu
care s-a aspirat soluţia se supune dezinfecţiei)
 se evacuează aerul din seringă apăsînd cu mâna stângă pistonul până apare prima picătură de
soluţie în vârful acului
 se va instala seringa încărcată în cuva renală sterilă sub stratul 2 al scutecului steril, pentru a
menţine sterilitatea în timpul transportării
Aspirarea soluţiei din flacon
 asistentul medical verifică denumirea medicamentului, etichetarea, dozajul corepunzător celor
prescrise, termenul de valabilitate

30
 cu un tampon sterilde vată îmbibat în alcool se dezinfectează suprafaţa dopului de metal
 cu pensa sterilă special pentru flacoane se scoate mijlocul capacului de pe flacon, se aruncă la
resturi
 cu alt tampon de vată îmbibat în alcool la fel se dezinfectează suprafaţa de cauciuc a
capacului de pe flacon
 în flacon se introduce acul montat la seringă
 se ţine flaconul în mâna stângă la fel ca fiola, pentru a uşura aspirarea
 dacă medicamentul în flacon este sub formă de pulbere mai întâi se va dizolva, pentru a fi
uşor aspirat.
În seringa montată se aspiră cantitatea necesară de dizolvant
 se separă seringa de la ac, se agită soluţia cu acul rămas în flacon, pentru a nu străpunge din
nou dopul de cauciuc
 se montează amboul seringii la amboul acului rămas din flacon, apoi tot prin acest ac se aspiră
cantitatea necesară în seringă
 flaconul gol se aruncă în cuva renală pentru material folosit
 acul cu care s-a aspirat din flacon se supune dezinfecţiei
 se fixează acul steril pe amboul seringii încărcate cu soluţia medicamentoasă, se evacuează
aerul din seringă
 seringa încărcată se va instala în cuva renală sterilă sub stratul 2 al scutecului, pentru a
menţine sterilitatea

45. Injecţia intradermică. Definiţie, scop,materiale necesare, pregătirea

bolnavului, locului. Intervenţiile asistentului medical în complicaţii.
Injecţia intradermică - reprezintă introducerea parenterală, strict intradermică (între straturile pielii)
a unui medicament, cu respectarea riguroasă a regulilor generale de asepsie şi antisepsie.

Scopul:

 Diagnostic
 testarea la tuberculină
 testări la diverse alergene sau substanţe medicamentoase cu uz terapeutic
 Terapeutic
 desensibilizarea începerea anesteziei locale prin infiltrare
Utilajul necesar:

 seringă sterilă de unică folosinţă de 1 ml

 globule de vată sterile
 alcool 700
 cuve renale sterile
 aleze sterile
 ace pentru aspirarea medicamentului
 soluţie medicamentoasă
 cuvă renală pentru deşeuri
Pentru proba Mantoux:
 seringă specială
31
 tuberculină
 pilă sterile
 cuvă renală pentru deşeuri
 mănuşi sterile
 mască
Pregătirea bolnavului:

Psihologică:

 Se explică pacientului necesitatea efectuării probei respective sau injectării soluţiei

medicamentoase.
Fizică:
 Poziţia pacientului culcată sau șezândă.
 Se eliberează antebraţul de haină, se examinează suprafaţa pielii pentru a evita apariţia
proceselor patologice.
Locul efectuării:
 cu scop de diagnostic se efectuiază pe faţa palmară a antebraţului în treimea medie,
 cu scop anesteziant se efectuiază pe orice parte a suprafeţei corpului
Tehnica efectuării:

 asistentul medical îşi spală mâinile cu săpun sub apă curgătoare, dezinfectează mâinile,
îmbracă mănuşi sterile pentru a preveni infecţiile nozocomiale.
 se montează seringa sterilă apoi se aspiră soluţia medicamentoasă în seringă şi se schimbă
acul pentru evitarea apariţiei complicaţiilor.
 locul injecţiei se dezinfectează cu un tampon steril îmbibat în alcool pentru evitarea infectării
 cu mâna stângă asistentul fixează bine pielea în locul injecţiei (treimea medie a antebraţului
partea anterioară), fixând-o prin partea posterioară a antebraţului, se asigură administrarea în
dermă
 se ţine corect seringa (unghiul ce se formează între ac şi tegument va fi de 10 0) în mâna
dreaptă, gradaţia de pe cilindru seringii să se afle în faţă şi se introduce în grosimea pielii
numai bizoul acului, se asigură dozarea corectă
 lent se injectează apăsând pistonul seringii cu mâna stângă
 se administrează 0,1 ml de soluţie medicamentoasă
 în locul injectării soluţie medicamentoase se formează o papulă albă cu aspectul cojii de
portocală, acesta fiind semnul cert de administrare corectă
 se retrage brusc acul
 nu se tamponează locul injecţiei
 se explică pacientului să aştepte 20-30 minute după care se va citi rezultatul probei, asigură
citirea corectă a rezultatului
Complicaţii posibile, intervenţiile asistentului medical. Profilaxia complicaţiilor.

 când nu s-a traversat complect grosimea dermului şi lichidul se revarsă în afară, nu putem aprecia
concret sensibilitatea organismului faţă de acest medicament
 când acul a traversat dermul, ajungând în stratul hipodermic, se produce tumefierea stratului
subcutanat, fără aspectul cojii de lămâie

32
 în cazul când nu se respectă regulile de asepsie şi antisepsie injecţiile intradermale, lasă complicaţii
sub forma de infiltrate, erizipele
 injecţiile făcute cu deferite substanţe, în scop de diagnostic pot provoca lipotemii sau chiar stări de
şoc
 uneori reacţia la locul injecţiei poate fi atât de intensă încât duce la necroza unor porţiuni de
tegument din cauza distensiei puternice prin injectarea cu soluţii hipotonice

46.Tehnica efectuării injecţiei intradermice.

47.Proba la penicilină (dizolvarea dublă).

Proba la Penicilină

 dizolvarea penicilinei pentru probă:

 la 1000 UA este necesar 1 ml de solvent
 în seringa se aspiră solventul (apă sterilă pentru injecţii, sol.NaCl 0,9%)
 flaconul se agită până la dizolvarea completă a conţinutului
 pentru probă se face diluţia dublă
 din soluţia căpătată se extrage 0,2 ml şi se administrează 0,1ml în treimea medie a antebraţului
Citirea rezultatului probei la Penicilină:

 dacă papula s-a absorbit complet peste 20-30 min, atunci rezultatul este negativ şi se permite
injectarea dozei corespunzătoare cu penicilină
 dacă pe locul injectat a părut hiperemie proba se socoate pozitivă şi injectarea cu penicilină este
interzisă
 rezultatul se înscrie în fişa de observaţie clinică a pacientului

48.Injecţia subcutanată. Definiţie, scop, materiale necesare, pregătirea

bolnavului, locului, complicaţii şi accidente posibile. Intervenţiile asistentului
medical în complicaţii.
Injecţia subcutană reprezintă administrarea soluţiei medicamentoase, cu scop curativ, în stratul
subcutan.

Scopul: Terapeutic: administrarea soluţiilor cristaline sau perfuzie subcutanată în scopul hidratării
organismului.

Locul administrării:

 suprafaţa exterioară a braţului

 suprafaţa antero-laterală a şoldului
 regiunile subcapulare
 suprafaţa antero-laterală a abdomenului
Pregătirea pacientului:

Psihologică: Se explică pacientului necesitatea efectuării injecţiei

Fizică:

33
 poziţia culcată în decubit dorsal ori decubit lateral sau șezândă
 să fie dezgolit braţul sau alt loc ales (treimea medie externă a braţului, sub omoplat, în plica
ombilicală, partea anterioară a coapselor), poziţia corectă a pacientului în timpul efectuării
procedurii influenţează calitatea procedurii
Pregătirea utilajului necesar:

 seringa sterilă de unică folosinţă de 1-2 ml cu ac anexat

 ace pentru aspirarea medicamentului
 fiole sau flacoane cu medicamente
 globule de vată sterile
 alcool
 tavă sterilă
 scutec steril
 pensă
 pilă
 mănuşi sterile
 tăviţă pentru deşeuri
Tehnica efectuării:

 asistentul medical îşi spală mânile sub apă curgătoare cu săpun, le dezinfectează, îmbracă
mănuşi sterile
 asistentul medical montează seringa sterilă
 aspiră soluţia medicamentoasă
 îmbibă 2-3 tampoane de vată cu alcool
 se dezinfectează locul injecţiei cu mişcări longitudinale, de sus în jos
 cu mâna stângă cu degetele orientate în jos formează o cută în treimea medie a braţului,
partea externă
 se ia seringa în mâna dreaptă, ca degetul arătător să fie fixat pe amboul acului
 se străpunge brusc pielea, stratul celulo-adipos, ca acul să fie introdus până la ⅓ din lungime,
fiind introdus sub un unghi de 30°
 se eliberează cuta şi atent cu mâna stângă se apasă pistonul până la refuz
 se retrage acul brusc
 se fixează un alt tampon îmbibat cu alcool pe locul injectării şi se masează
Complicaţii posibile

 durerea: prin lezarea unor terminaţii nervoase sau prin distensia bruscă a ţesuturilor, acul va
fi retras
 ruperea acului: se extrage manual sau chirurgical
 hematom, embolie sau stări de şoc cu consecinţe fatale: prin perforarea unui vas sangvin
 injectarea heparinei în terapia de durată se recomandă schimbarea locului (în regiunea
abdominală, coapsă şi braţ)
 injectarea substanţelor iritante pot provoca necroza ţesuturilor
 infecţii generale pot fi cauzate de nerespectare regulelor aseptice
 lipodistrofia – complicaţie la administrarea insulinei

34
49.Tehnica efectuării injecţiei subcutanate.
50.Dozarea insulinei şi particularitățile de administrare a insulinei.
Dozarea insulinei şi regulile administrării:

Un interes deosebit pentru terapeutică îl prezintă preparatele insulinei utilizate pentru tratarea
diabetului zaharat.

În calitate de remediu medicamentos e utilizată insulina.

Întrebuinţarea insulinei în diabetul zaharat duce la micşorarea nivelului de glucoză în sânge şi la

acumularea de glicogen în ţesuturi.

Insulina – se dozează în unităţi de acţiune. Se administrează parenteral de obicei subcutanat mai rar
intravenos. Insulina acţionează rapid. În unele cazuri provoacă reacţii alergice.

Insulina se eliberează în flacoane de 5 ml. Într-un mililitru de insulină se conţine 40 UA sau 100 UA.

Pentru injecţii folosim seringi speciale insulinice. Pe partea stângă a seringii sunt gradate în diviziuni cu
mililitri, pe partea dreaptă corespunzător în unităţi de acţiune insulinice 0,5 ml – 20 UA, 1 ml – 40 UA, 2
ml – 80 UA.

Particularităţile de administrare a soluţiilor uleioase.

Înainte de a fi administrate soluţiile uleioase (aloea, camfora, retabolil) se încălzesc la t o – 25-30 C pentru
reabsorbţia lor mai rapidă în ţesuturi. Soluţia uleioasă se întroduce cel mai des subcutanat, mai rar
intramuscular. Nici într-un caz nu se admite administrarea intravenoasă a soluţiilor uleioase.

La administrarea intramusculară se va verifica obligator dacă acul n-a nimerit într-un vas sanguin,
deoarece întroducerea uleiului în torentul sanguin provoacă embolie, ceea ce uneori poate cauza
dereglări serioase a funcţiilor vitale. După administrarea soluţiilor uleioase locul injectat este încălzit (se
aplică termoforul).

51.Particularităţile de administrare a soluţiilor uleioase.

52.Injecţia intramusculară. Definiţie, scop, materiale necesare, pregătirea
bolnavului. Accidente posibile în injecţia intramusculară. Intervenţiile
asistentului medical în complicaţii.
35
 Injecţia intramusculară - se efectuează în stratul de ţesut muscular, bogat în vase sanguine.
Scopul : terapeutic.
Locul efectuării:
 cadranul fesier superior extern
 muşchiul cvadriceps femural
 muşchiul triceps brahial
 muşchiul deltoid
Pregătirea pacientului:
Psihologică: Se explică necesitatea injecţiiei și relaxarea deplină a muşchiului în care se efectuiază
injecţia.
Fizică: Se aşează bonavul în decubit ventral sau lateral, poziţie șezândă sau în picioare sprijinit de un
suport.
Pregătirea utilajului necesar:
 seringa sterilă de 1ml, 2ml, 5 ml
 ace sterile – lungimea 60-80 mm, diametrul 0,8-1mm
 tavă sterilă
 scutec steril
 cuve renale
 globule de vată sterile
 pensă
 pilă
 alcool
 fiole, flacoane cu substanţe medicamentoase
 mască, halat, mănuși sterile
Tehnica efectuării:
 asistentul medical îşi spală şi dezinfectează mâinile, îmbracă mănuşi sterile
 aspiră soluţia medicamentoasă
 se dezinfectează locul injectării
 se întinde pielea cu indexul şi policele mânii
 seringa se va ţine orientată cu acul în jos
 cu mişcare rapidă se străpunge pielea şi muşchiul sub un unghi de 900
 se verifica prezenţa acului în vasul sangvin, prin retragerea pistonul
 dacă în seringă a apărut sânge se schimbă direcţia acului
 se administrează lent soluţia medicamentoasă
 se retrage acul, pe locul injectării soluţiei medicamentoase se va aplica un tampon de vată
îmbibat cu alcool
 locul injectării se masează uşor
Complicaţii posibile
 atingerea nervului sciatic sau a ramurilor sale produce o durere vie, în astfel de cazuri se
scoate imediat acul şi se execută injecţia într-un alt loc
 pătrunderea cu acul într-un vas sanguin se constată prin refluare de sânge prin ac după
aspiraţie. se scoate acul şi se efectuează injecţia în altă parte
 introducerea unei substanţe medicamentoase, uleioase sau în suspensie într-un vas provoacă
embolie. dacă medicamentul coloidal sau uleios a pătruns într-o venă atunci, în câteva

36
 secunde ajunge la plămâni. bolnavul începe imediat să tuşească şi se instalează o senzaţie de
presiune sau junghi toracic foarte accentuat, localizat mai ales retrosternal, însoţit de dispnee
şi cianoză. această stare poate să evolueze şi până la starea de şoc. asistentul va avea
totdeauna la îndemână medicamentele necesare pentru combaterea acestor accidente
(morfină, novocaină, papaverină, atropină, cafeină, efedrină, digoxin, strofantină, oxigen)
 înţeparea unei ramuri arteriale mai mari cauzează lezarea plexului nervos periarterial, care
duce la spazmul arterial, ceea ce se traduce printr-o durere vie, urmată peste câteva ore de o
coloraţie lividă a tegumentelor şi mai târziu de necroză locală a ţesuturilor
 ruperea acului, dacă fragmentul acului a rămas totuşi în ţesuturi se raportează imediat
medicului, pentru a lua măsuri imediate de îndepartare pe cale chirurgicală
 infiltraţia dureroasă a regiunii fesiere se previne prin alternarea locurilor unde se
administrază injecţiile şi împiedicarea refluării substanţelor iritante în ţesuturile superficiale.
 abcesele locale şi flegmonul fesier se datorează neglijării principiilor stricte de asepsie, fie
substanţelor injectate, care uneori pot provoca o supuraţie aseptică

53.Dizolvarea antibioticelor pentru injectare.

În cazul administrării pe cale parenterală, dacă antibioticul se găsește în stare solidă, dizolvabilă, este
bine ca deodată să se solubilizeze numai cantitatea care se injecteajă imediat, deoarece soluțiile, pe de o
parte se degradează, pe de altă parte administrarea lor intramusculară devine din ce în ce mai
dureroasă.

Dacă asistentul nu are la dispoziție flacoane de monodoze de medicamente, atunci va trebui să dizolve
deodată mai multe doze de antibiotice, eventual cantitatea necesară pentru 24 de ore. În acest caz
asistentul trebuie să cunoască exact concentrația antibioticului în soluția utilizată.

54.Tehnica efectuării injecţiei intramusculare.

55.Injecţia intravenoasă. Definiţie, scop, materiale necesare, pregătirea bolnavului.
Complicaţii şi accidente în injecţia intravenoasă. Intervenţia asistentului
medical în complicaţii.
Injecţia intravenoasă: Administrarea substanţei medicamentoase direct în circuitul sanguin.

Scop: curativ, explorator.

Locul administrării:

 venele din plica cotului

 venele de pe faţa dorsală a mânii
 venele epicraniale (la copii)
Pregătirea pacientului:

Psihologică: Se explică necesitatea injecţiiei

Fizică: Poziţia culcată sau șezândă

Pregătirea necesarului:

 soluţia medicamentoasă prescrisă

 alcool 700
37
 pilă
 tăviţă pentru deşeuri mănuşi sterile
 scutece sterile
 seringă sterilă de unică folosinţă de 5-10-20 ml cu ac anexat
 ace sterile
 globule de vată sterile
 garou
 pernuţă din muşama
Tehnica efectuării:

 asistentul medical îşi spală mâinile sub apă curgătoare cu săpun, le dezinfectează, îmbracă mănuşi
sterile
 se aşează pacientul într-o poziţie corectă, se eliberează de haină locul injectării, se examinează
suprafaţa pielii
 se fixează sub cot pernuţa elastică acoperită cu muşama, iar pe ea un scutec
 se montează seringa şi acul necesar, se aspiră medicamentul, se verifică absenţa aerului, se aşează pe
tava sterilă
 se aplică garoul pe braţul pacientului cu 5-7 cm. mai sus de locul puncţiei, dacă garoul va fi de cauciuc
atunci se aplică sub el un şerveţel
 garoul se leagă în aşa fel încât să se dezlege cu o mână
 se propune pacientului să stângă pumnul
 dacă garoul a fost aplicat corect pulsul de pe artera radială se va palpa, apoi se dezinfectează pielea
în regiunea plicii cotului de două ori cu două tamponaşe de vată sterile
 cu policele degetului unu al mâinii stângi se fixează vena cu 4-5cm sub locul puncţiei
 se ia seringa în mâna dreaptă, gradaţia cilindrului să fie în faţă, iar acul să fie fixat bine cu bizoul în
sus
 se străpunge pielea cu o mişcare energică paralel cu vena, acul se mişcă la 1-2 cm deasupra venei,
apoi se străpunge peretele venei, se asigură că acul este în venă prin retragerea pistonului.
 în caz dacă apare sânge în seringă atunci încet se dezleagă garoul şi se întroduce încet soluţia
medicamentoasă în decurs de 2-3 min.
 se extrage atent şi rapid acul din venă
 se aplică un tampon steril îmbibat în alcool pe locul injectării, se apasă cu tamponul cel puţin până la
5 min până la hemostaza completă
Complicaţiile posibile

 perforarea venei
 formarea hematomului
 leziuni vasculare
 dureri
 senzaţii de arsură
 reacţii alergice
 necroză
56.Tehnica efectuării injecţiei intravenoase.
57.Colectarea sângelui pentru examinările clinice și biochimice.

38
Pentru evaluarea funcțiilor organismului sângele este cea mai importantă sursă de informații. Aceasta
pentru ca sângele poate pătrunde prin aproape toate organele și țesuturile din organism, transportând
toate substanțele necesare la și de la celule.

Sângele venos preia substanțele rezultate din activitatea celulară. Deci, sângele venos poartă informații
referitoare la funcțiile organelor și țesuturilor de la care transportă substanțele. După cum în sângele
venos sunt prezente unele sau altele dintre substanțe sau aceleași substanțe dar în cantități diferite, se
poate evalua dacă un organ sau un țesut își desfașoară funcțiile în mod normal sau nu.

Recoltarea sângelui venos în vacutainer

 identificarea pacientului şi a probelor ce trebuie recoltate conform cererii de analiză
 în prezenţa pacientului, sunt trecute cu un marker permanent datele de identificare pe
vacutainerele în care i se va recolta sânge
 pacientul este îndrumat să se aşeze pe scaunul de recoltare şi este informat asupra procedurii de
recoltare
 se aşează la îndemână materialele necesare pentru recoltare (materiale dezinfectante, garou, ace,
vacutainerele cu datele de identificare ale pacientului)
 se inspectează zona pentru selectarea venei de recoltare
 se aplică garoul pentru evidenţierea venei de puncţionare
 se dezinfectează zona
 se efectuează puncţia venoasă şi recoltarea în vacutainer care aspiră cantitatea de sânge necesară,
în funcţie de capacitatea vacutainerului
 se îndepărtează garoul, se scoate acul şi se aplică tamponul la locul puncţiei, se aplică un emplastru
pentru securizarea locului puncţiei
 se mixează sângele cu anticoagulantul din tub (dacă este cazul) prin răsturnarea lentă de 6-8 ori a
tubului de recoltare

58.Perfuzia intravenoasă. Definiţie, scop, indicaţii, materialele necesare,

pregătirea bolnavului. Complicaţii şi accidente posibile în perfuzia
intravenoasă. Intervenţiile asistentului medical în complicaţii.
Definiţie: Administrarea cantităţilor mari de substanţe medicamentoase direct în circuitul sanguin.

Scop:

 Efectul terapeutic rapid

 hidratarea și mineralizarea organismului
 administrarea medicamentelor la care se urmăreşte un efect prelungit
 depurativ - diluând și favorizând excreția din organism a produşilor toxici
 completarea proteinelor sau altor componente sangvine
 alimentaţie pe cale parenterală
Pregatirea necesarului :

 sistem pentru perfuzie (de unică folosință )

39
 flacoane cu soluțiile medicamentoase prescrise
 tampoane de vată și comprese sterile
 seringa și ace sterile, garou, pensa sterilă
 alcool 700
 scutec steril
 emplastru
 suport pentru sistemul de perfuzie
 pilă
 mănuși sterile
Pregătirea pacientului:

 Psihologică: se explică necesitatea efectuarii perfuziei.

 Fizică: poziția culcată cu brațul întins; se eliberează de haină locul puncției venei, se
examinează suprafața pielii pentru a preveni apariția proceselor patologice, se examinează
starea și calitatea venelor.
Administarea intravenoasă a lichidelor se face în decubit dorsal, în una din venele bine vizibile şi
proeminente. Se pot utiliza venele de pe plica cotului. Dacă perfuzia va dura un timp mai îndelungat şi
venele sunt la fel de accesibile în ambele părţi se va prefera braţul stâng, ca dreptul sa fie utilizat de
bolnav. Pregătirea bolnavului trebuie facută cu multă putere de convingere, căci durata mai îndelungată
a operaţiei cere şi o contribuţie mai mare din partea bolnavului în ceea ce priveşte menţinerea poziţiei
corecte în stare de imobilitate relativă. Copiii mici vor fi imobilizaţi prin înfăşurare într-un cearşaf.

Tehnica efectuării:

 asistentul medical își prelucrează mâinile, îmbracă manușile sterile

 se dezinfectează capacul flaconului cu un tampon steril îmbibat în alcool
 cu pensa sterilă se înlatură capacul metalic
 cu un alt tampon se dezinfectează capacul de cauciuc
 se scoate sistemul pentru perfuzie din ambalaj
 se protejează de orice atingere ambele capete ale sistemului pentru perfuzie
 se introduce acul conductor de aer în flacon
 se introduce acul de la capatul tubului mai scurt al sistemului pentru perfuzie, în capacul de
cauciuc al flaconului
 se fixează flaconul cu dopul în jos pe suport, iar capacul de protecţie fixează de suport
flaconul cu soluţie medicamentoasă
 se va umple sistemul prin urmatoarele două metode:
o dacă perfuzorul este instalat prea aproape de acul pentru flacon, se va pompa întâi prin
apăsarea repetată a perfuzorului pâna se va umple ½
o dacă sistemul pentru perfuzie are perfuzorul situat mai departe de ac, atunci ținându-l
orizontal se va umple cu soluție ½ din perfuzor
 după ce s-a umplut perfuzorul ½ se schimbă în poziție verticală și se elimină tot aerul din
sistemă până când prin ac se elimină soluția, sub formă de jet
 se închide prestubul
 se fixează manșonul pe ac
 se acoperă flaconul și sistemul cu un scutec steril si se transportă în salon la pacient

40
 pacientul se culcă în pat, mâna în extensie
 se fixează sub cot pernuța elastică acoperită cu mușama iar pe ea un scutec
 se aplică garoul pe braț cu 7-8 cm mai sus de locul puncției
 pacientului i se indică să strângă pumnul
 se dezinfectează pielea în regiunea plicii cotului
 se repetă dezinfectarea strict pe locul ales pentru puncție
 cu policele mâinii stângi se fixează vena la 4-5 cm sub locul puncției
 se ia acul în mâna dreaptă cu bizoul în sus
 se ține acul sub unghi 200 și se străpunge pielea în direcția oblică, apoi se străpunge peretele
venei ținând acul aproape paralel cu pielea
 dacă acul a nimerit în venă apare picătura de sânge
 se înlatură garoul
 se fixează imediat sub amboul acului un tampon steril
 atașăm amboul de la sistem la amboul acului din venă
 se fixează bine acul și sistema cu emplastru în doua locuri
 deschidem clema – prestubul
 reglăm viteza picăturilor conform indicației
 se acoperă cu scutec steril
 se supravegheză pacientul
 asistentul medical va nota pe flacon data și ora începerii perfuziei
 finisarea perfuziei:
o se închide clema – prestub
o se pregatește un tampon de vată îmbibat cu alcool
o se înlătură emplastrul
o se extrage atent acul din venă
 pe locul puncției se fixează și se ține câteva minute tamponul pregătit
 pacientul ramâne în pat cel puțin 1 ora

Complicaţiile posibile ale perfuziei intravenoase.

1. Întroducerea bruscă a unei cantităţi mari de lichide în circulaţie duce la supraîncărcarea

inimii, ducând la insuficienţa circulatorie cu dispnee, dureri precordiale. În acest caz se
întrerupe imediat administrarea.
2. Hiperhidratarea care se manifestă prin tuse, expectoraţie, nelinişte, polipnee, creşterea
tensiunii arteriale. Se combate prin reducerea la minim a ritmului de hidratare, se
administrează sol. Papaverină, diuretice (Furosemid), cardiotonice.
3. Embolia gazoasă (pătrunderea aerului) este însoţită de sincopă cardiacă. Ea se previne prin
înlăturarea aerului din tub înainte de introducerea canulei în venă şi întreruperea perfuziei
înainte de a se goli lichidul din rezervor şi tub.
4. Frisoane - apar în caz de mânuire nesterilă a aparatelor şi lichidelor de perfuzie sau utilizarea
soluţiilor cu substanţe pirogene. În acest caz se întrerupe temporar perfuzia, se administrează
antihistaminice, se schimbă atât perfuzorul cât şi lichidul perfuzat. La nevoie se
administrează oxigen şi se încălzeşte bolnavul cu termoforul.

41
5. Revarsarea lichidului de perfuzie în ţesuturile perivenoase poate da naştere la flebite sau în
cazul soluţiilor hipertonice, la necroze. În aceste cazuri se va infiltra regiunea respectivă cu
ser fiziologic pentru a dilua lichidul extravazat.
6. Coagularea sângelui în ac sau canulă se previne prin perfuzarea lichidului cu o soluţie de
heparină.
7. Injectarea rapidă se manifestă prin vertij, colaps, aritmii cardiace.

59.Montarea sistemei pentru perfuzie, tehnica efectuării perfuziei intravenoase.

60.Aplicarearea cateterului venos periferic.
Cataterizarea venoasă periferică este o manoperă elementară pe care orice medic, indiferent de
specialitate şi orice asistent medical trebuie să o însuşească.
Abordul venos periferic poate să aibă două scopuri:
 recoltarea de sânge
 administrarea de medicamente sau soluţii perfuzabile
Când este necesar un abord venos de scurtă durată (recoltarea de sânge), acesta se poate realiza cu
ajutorul unui ac după care acul este retras.
Dacă este necesar un abord venos mai îndelungat acesta se va realiza prin montarea unui cateter
venos periferic (CVP): canulă de plastic cu mandren metalic care va fi retras după pătrunderea în venă,
rămânând pe loc doar canula de plastic, canulă care poate fi menţinută chiar şi 2-3 zile în anumite
condiţii (în funcţie de calitatea canulei: PVC, teflon, poliuretan)
CVP pot fi de diferite dimensiuni existând un cod de culoare în funcţie de grosimea cateterului.
Dimensiunea canulei care urmează a fi montată va fi corespunzătoare calibrului venei. Cel mai frecvent
abord este la nivelul membrelor superioare. Abordul la nivelul membrelor inferioare este utilizat în
special la copil şi mai rar la adult datorită riscului de tromboflebită.
Un abord deloc de neglijat şi extrem de util în urgenţă când nu se reuşeşte canularea venelor de la
nivelul membrelor este cel de la nivelul venei jugulare externe. Poziţia Trendelenburg crescând
presiunea venoasă în teritoriul cav superior permite o mai bună vizualizare a venelor jugulare externe
(jugularele devin turgescente).
La nou-născut abordul venos periferic se poate face uşor la nivelul venelor epicraniene.
Materiale necesare pentru puncţia venoasă periferică:
 tampoane sterile cu alcool
 garou
 ac de puncţie sau CVP, sterile
 benzi adezive pentru fixarea canulei
 ser heparinat pentru spălarea cateterului (10-20 UI heparină/ml ser fiziologic)
Tehnica de instalare a cateterului venos periferic
Puncţia venei se face în decubit dorsal, cu membrul superior în abducţie, antebraţul fiind fixat:
 se alege o venă palpabilă şi vizibilă
 se aplică un garou în jurul braţului şi se cere pacientului să strângă pumnul
 dezinfectarea şi degresarea tegumentului se va face cu alcool etilic 700
 se întroduce acul/canula prin tegument în venă; apariţia sângelui în ambou indică faptul că
vena a fost puncţionată
 se scoate acul în timp ce canula este avansată
 se conectează la sistema de perfuzie
 se aplică pansament steril

42
Întreţinerea unui cateter venos periferic
 zona în care este montat cateterul va fi frecvent inspectată pentru a observa eventual apariţia
inflamaţiei (flebita) care necesită extragerea imediată a cateterului
 după terminarea administrării medicaţiei sau soluţiilor perfuzabile pe cateter acesta va fi spălat cu
ser heparinat şi închis
 un cateter nefolosit se va spăla cel puţin de două ori pe zi cu ser heparinat

61.Agenţii fizici calzi. Mecanismul de acţiune, indicaţiile, contraindicaţiile,

materiale necesare. Complicaţii posibile şi intervenţii ale asistentului medical.
Măsurile de acţiune asupra circuitului sangvin periferic includ aplicarea agenţilor fizici calzi și reci,
aplicarea căldurii sub formă uscată. Efectul frigului și a căldurii asupra organismului este complex.
Acţiunea temperaturii este în primul rând locală, dar cu repercusiuni și asupra ţesuturilor și organelor
din profunzime, subiacente locului de aplicare. Căldura are o acţiune stimulantă, resorbantă,
antispastică, calmantă, hipotensivă. Căldura exercită o acţiune de dilatare asupra vaselor sangvine, în
urma căreia scade tensiunea arterială.
Frigul are un efect tonifiant, stimulant și regenerator asupra organismului. Frigul aplicat pe suprafaţa
tegumentelor provoacă o vasoconstricţie locală.
Căldura și frigul în terapie pot fi aplicate sub formă uscată sau sub formă umedă.Vasele sangvine ale
pielii se dilată sau se contractă în urma iritării receptorilor nervoși cu căldură sau frig. Pe acest principiu
se bazează aplicarea așa numitelor mijloace sau substanţe revulsive (prâșniţe, sinapisme, lipitori,
termofor, punga cu gheaţă ș.a)
Compresele calde (prâșniţele) - provoacă o dilatare îndelungată a vaselor sangvine ale pielii. În
rezultat se produce un aflux de sânge în locul respectiv și are loc resorbţia procesului inflamator și
micșorarea durerii. Prâșniţele calde pot fi aplicate pe orice parte a corpului.
Indicaţii - dureri cauzate de spasme, migrenă, colaps, astm bronșic (pe cutia toracică), dureri
articulare.
Contraindicaţii - dureri abdominale, boli ale pielii, febră.
Tehnica aplicării: se formează din trei straturi
1 strat – o bucată de ţesătură moale și hidroscopică, îmbibată cu lichid la temperatura camerei, bine
stoarsă
2 strat -mușama sau o bucată de hârtie cerată
3 strat - vată
Fiecare strat următor trebuie sa fie mai lat decât cel precedent cu 2 cm. Prâșniţa pregătită în modul
acesta se aplică cu grijă pe sectorul corpului în așa fel în cât stratul umed să adere bine la piele, iar
celelalte straturi să-l acopere bine. Se bandajează cu grija. Prâșniţa poate fi aplicată pe un interval nu
mai mare de 12 ore. Prâșniţele calde trebuie schimbate dimineaţa și seara. Pentru prâșniţele calde pot
fi utilizate apa caldă sau soluţie alcoolice. Dacă prâșniţa caldă se aplică pe o suprafaţă mare, pacientul
va sta în poziţie culcat.
Compresele fierbinţi (prâșniţele) - dilată vasele sangvine ale pielii, crește afluxul de sânge. Prâșniţele
fierbinţi suprimă spasmele, relaxează musculatura organelor interne, calmează durerile provocate de
spasme neurologice și procese inflamatorii cronice.
Indicaţii- dureri cauzate de spasme, migrenă, colaps, astm bronșic (pe cutia toracică), dureri
articulare.
Contraindicaţii - în caz de dureri abdominale (când nu cunoaștem etiologia), febră, erupţii cutanate.
Utilajul necesar: prosop, apă fierbinte 500-600, mușama sau o bucată de pânză, cearșaf.
Tehnica aplicării: prosopul este îmbibat cu apă fierbinte, se stoarce și se aplică pe suprafaţa corpului
conform indicației. Se acoperă cu o bucată de mușama, se aplică un termofor sau o bucată de ţesătură

43
groasă de lână. Prâșniţa fierbinte se ţine timp de 4-5 minute fără a fi bandajată. După ce se răcește,
prîșniţa este înlocuită cu alta nouă.
Sinapisme - metoda de acţiune asupra circulaţiei sangvine datorită acţiunii uleiului eteric de muștar-
care pătrunde în piele și dilată vasele sangvine superficiale. Reflector dilată și vasele sangvine a
organelor corespunzătoare, micșorează durerea, mărește afluxul de sânge, duce la reabsorbţia
proceselor inflamatorii situate la suprafaţă cât și la nivel de organe.
Indicaţii :
 procese inflamatorii ale organelor cutii toracice (pneumonii, bronșite)
 miozite, nevralgii
 inflamaţii ale căilor respiratorii superioare (rinită, faringită, traheită)
 durere înregiunea inimii
 boala hipertonică (în regiunea occipitală)
Contraindicaţii- hemoragii, tumori maligne, sensibilitatea marită la muștar, boli ale pielii. Nu se aplică
pe acelaș loc repetat.
Tehnica aplicării
 asistentul medical își pregătește mâinile, controleză calitatea
 sinapismele se înmoaie în apă caldă pâna la 35 0C
 se aplică pe sectorul necesar al pielii cu muștarul spre piele, pe 10-15 min
 în caz de sensibilitate mărită la muștar, timpul aplicării se micșoreză
Dacă sinapismele se aplică corect apare senzatia de arsură si hiperemie. După înlăturarea
sinapismelor pielea se șterge cu apă caldă ,apoi cu un prosop uscat. Pacientul se îmbracă si se învelește.
Sinapismele se aplică înainte de somn.
Termoforul. Caldura provoacă dilatarea reflectorie a musculaturii netede, mărește afluxul de sânge
spre organele interne. Afluxul de sânge sporit are acţiune resorbtivă și analgesică.
Indicaţii - cu scop de încălzire locală și totală în prima perioadă a febrei, șoc anafilactic, în caz de
dureri spastice, în colică intestinală, renală, hepatită, gastrită cronică, criză hipertonică.
Contraindicaţii - procese inflamatorii acute în cavitatea abdominală, tumori, hemoragii, contuzii(în
primile 24 ore), afecţiuni ale pielii.
Tehnica efectuării - se utilizează termofor de cauciuc sau electric. Termoforul de cauciuc reprezintă
un rezervor din cauciuc cu capacitatea de 1-1,5 litri cu un astupuș înșurubat. Se umple cu apă la
temperatura de 700-800 C (la adulţi), ¾ din volumul lui. Se învelește în flanelă și se verifică reacţia pielii.
Termoforul se ţine până când se răcește. Termoforul electric poate fi reglat și se utlilizeză respectând
pauzele.
Complicaţii - arsuri.
Punga cu gheaţă este un săculeţ de cauciuc care se umple cu bucăţi de gheaţă și se închide ermetic.
Indicaţii – esteutilizată în hemoragii, procese inflamatorii acute (etapele iniţiale) pentru calmarea
durerii, în mușcături de insecte, traume-primele 24 ore, cefalee, febră înaltă.
Contraindicaţii - prima perioadă a febrei, erupţii cutanate
Pregătirea - punga de cauciuc se umple cu bucaţele mici de gheaţă, și este înfășurată cu flanelă în
câteva straturi. Dacă punga cu gheaţă este aplicată pen un interval de timp mai îndelungat, atunci peste
fiecare 20-30 de minute este înlăturată pentru o pauză de 10-15 minute.
Pe măsură ce gheaţa se topește, apa se varsă din pungă, iar în schimb în ea se adaugă bucăţi noi de
gheaţă. Punga umplută cu apă nu se pune în congelator, fiindcă substanţele congelatului de gheaţă ce se
formează provoacă degerături și suprarăciri.

44
 Dacă apar dureri acute din cauza presiunii pungii, punga se agaţă de asupra locului afectat. După
înlăturarea pungii cu gheaţă, se va verifica locul aplicării și se va usca. Dacă există un pansament sau un
dren, se verifică dacă pansamentul n-a fost udat sau deplasat.
Complicaţii - suprarăciri, degerături.
Prâșniţe (comprese) reci procoacă o răcire și o compresie locală a vaselor sangvine, micșorează
gradul de umplere cu sânge și diminuează durerea.
Contraindicaţii - erupţii cutanate, prima perioadă a febrei.
Indicaţii - contuzii, traume, hemoragii.
Tehnica efectuării - se ia o bucată de tifon în câteva straturi, îmbibat cu apă rece, se stoarce și se
aplică pentru 2-3 minute pe locul indicat. La necesitate, pe măsură ce se încălzește se schimbă cu o altă
prâșniţă rece.

62.Aplicarea termoforului.
63.Aplicarea sinapismelor.
64.Aplicarea compreselor calde.
65.Agenţii fizici reci. Mecanismul de acţiune, indicaţiile, contraindicaţiile,
materiale necesare. Complicaţii posibile şi intervenţii ale asistentului medical.
66.Aplicarea agenţilor fizici reci: prâşniţele reci, punga cu gheaţă.
67.Noţiunea de termoreglare, termogeneză, termoliză
Temperatura corpului omenesc este unul din indicii principali ai metabolismului energetic.
Temperatura corpului este un important criteriu de diagnostic şi pronostic al stării bolnavului.
Modificarea temperaturii corpului în multe cazuri indică evoluţia bolii, particularităţile de desfăşurare şi
reacţia organismului boplnav la procesul patologic. Temperatura corpului se menţine constantă datorită
echilibrului dintre termogeneză (producerea de căldură) şi termoliză (pierderea de căldură). Acest
proces se numeşte termoreglare. Menţinerea echilibrului este asigurată de funcţionarea centrelor
termoreglatori situaţi în hipotalam. Termogeneza (producerea de căldură) se realizează pe seama arderii
alimentelor energetice, în primul rând al lipidelor şi glucidelor şi a proteinelor. Arderea poate fi crescută
prin activitatea musculară voluntară sau involuntară (frison), prin creşterea secreţiei hipofizare sau
tiroidiene.

Termoliza (pierderea de căldură) se realizează prin:

 Evaporare - pierderea căldurii datorită eliminării transpiraţiei şi evaporării ei prin piele.

Respiraţia antrenează pierderea de căldură şi astfel răcirea corpului.
 Radiaţie - pierderea căldurii sub forme de unde electromagnetice atunci când temperatura
mediului înconjurător este mai mica decât temperatura corpului.
 Conducţie - pierderea căldurii prin contactul direct cu obiecte reci (băi reci, cuburi de gheaţă).
 Convecţie - pierderea căldurii printr-o circulaţie de aer în jurul corpului (evantai, vânt rece).
Temperatura mediului înconjurător influenţează termogeneza astfel:

 Când temperatura mediului înconjurător scade, pe cale reflexă se produce o creştere a

activitaţii musculare (tremurături) şi deci se intensifică procesele oxidative, apare
vasoconstricţia care duce la pierderi reduse de căldură. Ca urmare predomină termogeneza şi
scade termoliza.
 Când temperatura mediului înconjurător creşte, se produce pe cale reflexivă o diminuare a
proceselor oxidative, apare vasodilataţia care duce la pierderi mai mari de căldură. Ca urmare
predomină termoliza şi scade termogeneza.

45
 Nou-născutul şi copilul mic au termoreglarea fragilă, datorită imaturitaţii centrului reglator, de aceea
temperatura lor corporală este uşor influenţată de temperatura mediului ambiant. Temperatura
corpului la nou-născut este cuprinsă între 36,1-37,8°C., adultul îşi menţine temperatura corpului între
36,0-36,9 °C., vârstnicul prin diminuarea proceselor nervoase este predispus la temperaturi în jurul de
35,0-36,0°C (prin diminuarea proceselor oxidative).

68.Tipuri de termometre medicale. Păstrarea şi prelucrarea termometrelor. Foaia

de temperatură.
Termometrul medical. Măsurarea temperaturii corpului se efectuează cu termometrul medical Celsius,
care prezintă un tub de sticlă cu un lumen capilar, prevăzut la capăt cu un rezervor umplut cu mercur.
Tubul este fixat pe o scară gradată de la 34 la 42 °C. Mercurul, încălzindu-se se ridică prin capilar, însă nu
coboară înapoi în rezervor după măsurarea temperaturii. Deci termometrul indică ridicarea maximă a
coloanei de mercur şi pentru ca mercurul să coboare în rezervor termometrul trebuie să fie scuturat de
câteva ori.

Termometrele după fiecare întrebuinţare se dezinfectează prin scufundarea completa într-un vas de
sticlă de culoare întunecată în care se toarnă soluţie dezinfectantă sau prin ştergerea lui cu un tampon
de vată cu alcool de 700. Termometrul se păstrează cu rezervorul de mercur îndreptat în jos într-un vas
de sticlă la fundul căruia se pune un strat de vată (pentru a preveni spargerea rezervorului de mercur).
Acest vas cu termometre se găseşte în dulapul de la locul de lucru al asistentului de gardă.

Termometria la bolnavii internaţi se face de 2 ori pe zi: între orele 6-8 dimineaţa şi între 16-18 seara. Nu
se recomandă măsurarea temperaturii după ingerarea hranei, deoarece din cauza intensificării
termogenezei indicaţiile termometrului vor fi ridicate. În cazurile când e nevoie de a cunoaşte mai exact
variaţia temperaturii zilnice în tuberculoză, reumatism, sepsis temperatura se măsoară la fiecare 2-3 ore.

Temperatura poate fi determinată în: fosele axilare, în rect, cavitatea bucală şi în regiunea plicii
inghinale. La etapa actuală o largă utilizare o are termometrul ,,Termotest”. Acest termometru este
format dintr-o placă din polimeri, acoperită cu o emulsie din cristale lichide. Pentru măsurarea
temperaturii placa se aşează pe frunte: la temperatura de 36,0 – 36,9 °C pe placă apare o literă luminată
de culoare verde ,,N” (Norme), în caz când temperatura depăşeşte 37,0 °C apare litera ,,F” (Febris).
Rezultatele obţinute se introduc în foaia individuală de înregistrare a temperaturii.

La oamenii sănătoşi temperatura corpului variază în funcţie de ora zilei:

a) este minimă între orele 3:00-5:00 dimineaţa (remisiune matinală) datorită diminuării
proceselor metabolice în timpul somnului.

b) este maximă seara între orele 18:00-23:00.

Valorile minime ale temperaturii sunt cu 0,5°C mai mici decât cele maxime.

La femei temperatura corporală înregistrează valori peste 37°C în a doua jumătate a ciclului
menstrual, în timpul ovulaţiei. Emoţiile puternice pot determina o creştere a temperaturii
corporale. Locul de muncă cu condţii de creştere sau scădere a temperaturii mediului ambiant
pot determina dereglări ale temperaturii corpului. Climatul umed şi cald determină creşterea
temperaturii corporale, climatul rece şi umed determină scăderea temperaturii corpului.

46
Temperatura încăperii influenţează temperatura corpului astfel: camera supraîncălzită produce
creşterea temperaturii corpului prin radiaţia aerului către individ. Acelaşi fenomen în sens invers
se întâmplă când temperatura locuinţei este scăzută. În timpul activităţii musculare foarte intense
temperatura corpului poate creşte cu 2,2-2,7°C peste valorile normale, dar revine când activitatea
încetează. Temperatura corpului scade în timpul inactivitaţii. La ingestia de alimente, în special,
proteinele ridică temperatura corpului.

Foaia de temperatură. Rezultatele obţinute se introduc în foaia individuală de înregistrare a

temperaturii. Aceasta foaie se copletează paralel cu foaia de observaţii medicale pentru fiecare
bolnav supus spitalizării. În foaia de temperatură se înregistrează grafic datele despre
temperatura corpului (scara ,,T”), frecvenţa pulsului (scara ,,P”) cât şi datele tensiunii arteriale
(scara ,,TA”). În partea de jos a foii de temperatură cu cifre se înregistrează datele obţinute după
aprecierea frecvenţei respiraţiei, aprecierea masei corporale, a cantităţii de lichid ingerat în 24
ore precum şi volumul urinei eliminate în 24 ore. Valoarea unei gradaţii de pe scara de
temperatură este de 0,2°C. Rubrica ,,A câta zi de internare” este împărţită în două: ,,d”
(dimineaţa) şi ,,s” (seara). Datele termometriei de dimineaţă se înregistrează printr-un punct în
rubrica ,,d”, temperatura de seară se înregistrează printr-un punct în rubrica ,,s”. Punctele se
unesc formând curba termică.

69.Determinarea şi notarea temperaturii corpului.

Măsurarea temperaturii în fosa axilară
Scopul: Determinarea corectă a temperaturii corpului.
Indicaţii: De două ori pe zi la toţi pacienţii spitalizaţi, în diverse stări patologice.
Contraindicaţii: Procese inflamatorii în regiunea foselor axilare.
Utilajul necesar:
 termometrul medical
 prosop
 pix, foaia de temperatură
 vas cu soluţie dezinfectantă
 ceas
Tehnica efectuării:
 se pregăteşte termometrul, se spală sub un jet de apă curgătoare, se şterge bine şi se scutură
până la coborârea mercurului la diviziunea sub 35°C
 se informează pacientul
 se examinează regiunea fosei axilare unde se va efectua determinarea temperaturii, prezenţa
proceselor inflamatorii locale (procesele inflamatorii duc la ridicarea temperaturii locale şi
nu a întregului organism)
 se şterge cu prosopul pregătit regiunea fosei axilare de transpiraţie (deoarece tegumentele
umede coboară mercurul şi datele obţinute nu corespund realității)
 rezervorul cu mercur al termometrului se aplică în fosa axilară în aşa mod, încât rezervorul să
contacteze din toate parţile cu corpul (între termometru şi corp să nu nimerească lenjeria), iar
bolnavul apropie brațul respectiv de cutia toracică. La bolnavii gravi brațul este susţinut de
asistent
 măsurarea temperaturii corpului dureaza 10 minute
 datele obţinute se înregistrează în foaia de temperatură

47
 termometrul folosit se supune dezinfectării
Accidente:
 spargerea termometrului
 traumarea bolnavului
 intoxicaţii cu mercur

Măsurarea temperaturii în plica inghinală

Scopul: Determinarea corectă a temperaturii corpului.
Indicaţii: La copii.
Contraindicaţii: Procese inflamatorii în regiunea plicii inghinale.
Utilajul necesar:
 termometrul medical
 foaia de temperatură
 prosop
 vas cu soluţie dezinfectantă
 pix, ceas
Tehnica efectuării :
 se pregăteşte termometrul
 bolnavului i se explică tehnica efectuării termometriei
 se examinează regiunea plicii inghinale la prezenţa proceselor inflamatorii
 se şterge cu un prosop regiunea plicii inghinale de transpiraţie şi urină
 piciorul copilului se îndoaie uşor în artuculaţia coxo-femurală şi în cuta formată se introduce
rezervorul cu mercur al termometrului
 măsurarea temperaturii corpului durează 10 minute
 datele obţinute se înregistrează în foaia de temperatură
 termometrul folosit se supune dezinfectării
Accidente:
 spargerea termometrului
 traumarea bolnavului
 intoxicaţii cu mercur

70.Noţiunea de febră. Clasificarea febrei.

Febra este un sindrom caracterizat prin hipertermie, însoţită de accelerarea ritmului cardiac şi
respirator, creşterea vasodilataţiei cutanate (hiperemia, transpiraţia), stare generală alterată, pierderea
apetitului şi prezenţa unor tulburări nervoase (frison, cefalee, insomnie, agitaţie, delir, sete). Absenţa
febrei demonstrează o slabă reactivitate a organismului (în cazul pneumoniei la bătrâni).

Clasificarea febrei:

Dupa înălţime:

 subfibrilitate - menţinerea temperaturii corporale între 37,0-37,9°C

 febra moderată - menţinerea temperaturii corporale între 38,0-38,9°C
 febra ridicată - menţinerea temperaturii corporale între 39,0-39,9°C
 hiperpirexie - menţinerea temperaturii corporale peste 40,0°C

48
 După durată:

 febra temporară - menţinerea hipertermiei timp de câteva ore

 febra acută - menţinerea hipertermiei până la 15 zile
 febra subacută - menţinerea hipertermiei până la 45 zile
 febra cronică - menţinerea hipertermiei peste 45 zile

71.Perioadele febrei. Sindromul febril.

Perioadele febrei. În evoluţia febrei se disting 3 perioade:

Perioada iniţiala sau de debut - poate dura câteva ore - debut brusc, sau câteva zile - debut lent. Se
caracterizează prin predominarea termogenezei în raport cu termoliza. Are loc ridicarea treptată a
temperaturii însoţită de senzaţia de frig (pielea de găină - piloerecţia), de frison, cianoză, cefalee,
insomnie.

Frisonul e o reacţie nervoasă caracterizată prin tremurături neregulate (datorită creşterii bruşte a
temperaturii) care apar în urma contracţiilor musculare şi sunt cu atât mai intense cu cât creşterea
temperaturii este mai rapidă. În cazul când temperatura corpului creşte cu 1°C frecvenţa pulsului creşte
cu 8-10 bătăi, iar a respiraţiei cu 4 mişcări respiratorii pe 1 minut.

Perioada de stare - poate să dureze zile sau săptămâni, aspectul curbei termice fiind diferit, în funcţie
de boală. Termogeneza şi termoliza sunt la un nivel. În această perioadă febra atinge apogeul şi ca
rezultat se intensifică starea toxică. E caracteristic sindromul febril ce prezintă un grup de semne:
cefalee, tahicardie, tahipnee, inapetenţă, sete, oligurie, urină concentrată, convulsii, halucinaţii,
dezorientare.

Perioada de declin - se poate prezenta diferit. În unele boli temperatura scade lent, treptat - când se
vorbeşte de liză. În altele scade brusc, în câteva ore, ajungând valori normale şi fiind însoţită de
transpiraţii mari (proces care contribuie la pierderea căldurii şi marchează, de obicei, sfârşitul accesului
febril), poliurie (urină abundentă), membrele devin reci, apare cianoza buzelor ca rezultat al scăderii
bruşte a tensiunii arteriale. Acest mod de scădere a febrei se numeşte criză.

Particularităţile de îngrijire cu aspecte deontologice a pacienţilor febrili, în diferite perioade ale febrei.

Perioada de debut:

 regim strict de pat

 bolnavul se înveleşte bine
 termofoare calde la picioare
 se evită curentul şi afluxul de aer rece
 se administrează băuturi calde
 se observă funcţionarea normală a organelor de excreţie
 se menţine igiena tegumentelor şi mucoaselor
 se observă: respiraţia, pulsul, tensiunea arterială, temperatura

Perioada de stare:

49
 regim strict la pat
 se menţine igiena tegumentelor şi mucoaselor
 se administrează băuturi în cantităţi mari, până la 3 litri
 hrană bogată în vitamine, calorică, uşor digerabilă (4-5 ori pe zi în cantităţi mici), dieta nr.13
 se observă funcţionarea normală a organelor de excreţie
 se iau măsuri pentru scăderea temperaturii corpului, începând cu metode fizice se aplică
comprese reci, împachetări reci, punga cu gheaţă, fricţiuni
 se observă: respiraţia, pulsul, tensiunea arterială, temperatura
Perioada de declin:

 se evită curentul şi afluxul de aer rece

 schimbarea frecventă a lengeriei de corp şi de pat
 se menţine igiena tegumentelor şi mucoaselor
 se observă funcţionarea normală a organelor de excreţie
 se observă: respiraţia, pulsul, tensiunea arterială, temperatura
 se administrează băuturi calde
 dieta nr.13

72.Îngrijirea bolnavului febril în diferite perioade ale febrei.

73.Patul bolnavului. Cerinţele faţă de patul de spital. Construcţia patului de spital.
Tipurile de paturi de spital.
Pretenţiile bolnavului faţă de pat :

să fie comod și să asigure relaxare


 să se poată așeza la marginea patului
 să poată urca și coborâ din pat ușor
 să asigure efectuarea investigaţiilor și tratamentului în pat fără incomodităţi
 să simtă o relativă izolare atunci când sunt efectuate unele procedee de îngrijire faţă de restul
bolnavilor
 să fie prevăzut cu accesorii corespunzătoare care să asigure confort
Pretenţiile personalului de îngrijire faţă de patul de spital:

 să fie accesibil din toate laturile

 să fie ușor de curăţat și prelucrat cu substanţe dezinfectante
 să asigure efectuarea investigaţiilor și tratamentului în pat fără incomodităţi
 să asigure aducerea și menţinerea bolnavului în poziţia adecvată a stării lui
Paturile de spital – din considerente igienice sunt confecţionate exclusive din metal pentru a fi ușor
dezinfectate. Patul este constuituit din:

 Partea utilă a patului, somiera, care poartă greutatea bolnavului. Ea trebuie să fie elastică
dar netedă, puternic întinsă, deoarece somierele laxe influenţează negative odihna
bolnavului. După tipul somierei se deosebesc:
o paturi cu somieră fixă - constituită dintr-o singură bucată
o din două părţi - partea cefalică va fi ridicată pentru a asigura bolnavului o poziţie
semișezândă sau șezândă
o din 3-4 bucăţi care predau pacientului poziţii foarte variate

50
Manipularea părţilor componente ale somierelor se face de obicei automat sau mecanic.

 Chingile – sunt două, care se află în ambele părţi ale somierei, confecţionate tot din metal
pentru a fi mai ușor prelucrate cu substanţe dezinfectante.
 Cazarmamentul – este format din saltea, apărătoare de saltea. Salteaua la fel ca și somiera
constă din 1, 2, 3 sau 4 părţi, care ocupă forma conform somierei, perna și pătura.
 Lengeria de pat se compune dintr-un cearșaf, două feţe de pernă, o husă de pătură (ciarșaf-
plic) și o mușama. Lengeria de pat este confecţionată din pânză albă de bumbac, cât mai
moale, fără cusături pe suprafeţele utile. Mușamaua se folosește sub bolnavul cu
incontenenţă de urină și fecale, scurgeri vaginale, supuraţii abudente, precum și în cursul
efectuării clismelor sau a sondajelor, etc. pentru a proteja cearșaful și salteaua.
 Utilajul de confort al patului – ele fac mai suportabil repausul la pat, evită durerile din
cauza unor poziţii forţate și previn numeroase complicaţii ale imobilizării îndelungate:
(colacul de cauciuc; colacii de vată; agăţători pentru ușurarea mobilizării active; pernele
elastice; rezemători de spate; masă ce se adaptează la pat în timpul alimentaţiei.
Tipurile de pat în spital:

Patul funcţional - care predă pacientului o poziţie comodă, în unele cazuri forţată, este cu rotile, ce
servește pentru transportarea pacientului, este format din 2, 3 sau 4 părţi a somierei.

Paturile de reanimare – sunt mai înalte, prevăzute cu apărătoare mobilă și roţi de cauciuc care pot fi
imobilizate cu tampoane. Aceste paturi permit schimbări de poziţie rapidă ale bolnavilor în poziţia
Tredelenburg, drenaj pastoral,etc.

Paturi pentru îngrijirea bolnavilor agitaţi și psihici - sunt prevăzute cu plase din fibre textile și cu
suporturi pentru fixarea membrelor.

Paturi pentru copii mici – sunt prevăzute cu gratii fixate, dispozitive de siguranţă pentru a evita căderea
micilor bolnavi din pat. Profunzimea acestor paturi poate fi modificată prin ridicarea sau coborîrea
somierei după mărimea copilului bolnav.

Paturi utilizate pentru bolnavii imobilizaţi pe o durată lungă – sunt prevăzute cu roţi, sertare ce
înlocuiesc noptiera, masa pentru scris-citit. Aceste paturi schimbă în mod automat poziţia bolnavului
din decubit dorsal în decubit lateral și invers .

74.Pregătirea şi schimbarea lenjeriei de pat. Poziţia bolnavului în pat. Dezbrăcarea

şi îmbrăcarea bolnavului.
Pregătirea așternutului. Odihna la pat își atinge scopul terapeutic numai dacă patul asigură bolnavului
maximum de confort și căldură uniformă. Aceasta presupune pregătirea și reîmprospătarea patului după
o tehnică corectă. Pregătirea, respectiv schimbarea patului, se poate face gol, fară bolnav sau cu
bolnavul în pat.

Pregătirea patului gol. Pregătirea patului simplu fără bolnav se execută de către două asistente.

Materiale necesare: un cearșaf, un plic de pânză pentru pătură, două feţe de pernă,1-2 pături, 2 perne.

Tehnica: se îndepărtează noptiera de lângă pat și se așează la capătul patului un scaun cu spătează. Pe
scaun se pregătește lengeria curată, pernele și păturile împăturite corect, în ordinea întrebuinţării.

51
Păturile se întroduc în cearșaful plic, apoi se aranjează colţurile în colţurile plicului. Cearșaful și cu pătura
introdusă în plic se îndoaie în trei în sens transversal și se așează pe scaunul cu lengeria curată.

Pe somieră se aranjează salteaua apoi se așează cearșaful împăturit în trei la mijlocul patului, cu o mână
desfac cearșaful spre cap iar cu cealaltă întind partea dinspre picioare. Marginile dinspre capetele
patului se întroduc adânc sub saltea, întinzând bine cearșaful pentru ca în timpul mișcărilor bolnavului,
mai ales dacă este agitat, să nu se adune sub el. Colţurile cearșafului se aranjează sub formă de plic.

Cearșaful odată întins, se așează pătura învelită și împăturită în trei la mijlocul patului, dar mai aproape
de extremitatea distală a acestuia și apoi se întinde la fel ca și cearșaful, capătul dinspre picioarele
patului întroducându-se sub saltea. Pentru a ușura mișcările bolnavului în pat și a evita apăsarea păturii
asupra degetelor picioarelor, se face la acest nivel o cută din cele două pături.

Poziţia bolnavului în pat.

În funcţie de starea generală și boala sa pacientul ocupă în pat o poziţie activă, pasivă sau forţată.

Poziţia activă – este caracteristică bolnavilor în stare bună, poziţia lor în pat este identică cu cea a
omului sănătos, ei se mișcă singuri, neavând nevoie de ajutor.

Poziţia pasivă – este caracteristică pacienţilor în stare gravă, adinamică, care și-au pierdut forţa fizică.
Poziţia lor în pat este determinată de graviditatea bolii, pentru orișicare mișcare pacienţii necesită
ajutor.

Poziţia forţată – este caracteristică pentru atitudini neobișnuite determinate de afecţiunea de bază a
bolnavului impusă de conduita terapeutică. În mod obișnuit bolnavii iau în pat următoarele poziţii:
(decubit dorsal, ventral, lateral stâng sau drept).

Tipuri de poziţii forţate:

 ortotonus, în caz de tetanus

 poziţia trendelemburg, se indică bolnavilor cu anemii acute, autotransfuzii, pentru oprirea
hemoragiei membrelor inferioare și a organelor genitale, după anestezii intarahidiene, etc
 poziţia cu genunchi flectaţi
 decubit lateral în poziţia „cocoș de pușcă” în cazuri de meningite grave
 poziţia forţată în decubit lateral în unele cazuri de durere în abdomen
Schimbarea lengeriei de corp și de pat a pacientului.

Dezbrăcarea bolnavului de hainele și legeria proprie se face încă în secţia de internare, iar în secţie
se face numai dezbrăcarea și îmbrăcarea lengeriei de corp în cadrul efectuării tratamentului. În spitale
se utilizează pijamele pentru ambele sexe, cămașe și capoturi. Bolnavii în stare gravă, inconștieţi,
paralizaţi, traumatizaţi și adinamici necesită ajutorul personalului medical pentru a fi îmbrăcaţi și
dezbrăcaţi. Ajutorul trebuie acordat cu multă blîndeţe, iar dacă bolnavul este conștient cu foarte mult
tact, deoarece unii pacienţi se jenează de neputinţa lor.

Dacă bolnavul se poate așeza în poziţie șezândă, atunci după deschiderea nasturilor la cămașă se
scoate mai întâi braţul sănătos apoi cel bolnav. Dacă cămașa nu are nasturi sau bolnavul este în maiou
sau tricou atunci ele se răsucesc până în partea superioară a trunchiului, se trage peste cap și se scot
mâinile. La fel și la membrele inferioare: se scot pantalonii de pe piciorul sănătos, apoi cel bolnav.

52
 Îmbrăcarea cămașei cu nasturi se efectuiază: mai întâi se îmbracă membrul superior bolnav, traumat
apoi cel sănătos, la fel și la membrele inferioare. Dacă cămașa este fără nasturi se îmbracă pe cap mâna
bolnavă, apoi cea sănătoasă.

Schimbarea lengeriei cu pacientul în pat are loc în cazurile când starea generală a pacientului nu
permite ridicarea lui din pat.

Obiectivele pentru pacient și asistent medical:

Pacientul să prezinte:

 o stare de bine
 confort fizic și psihic
 starea igienică permanentă
Pentru asistent este o ocazie de:

 a comunica cu pacientul (verbal-nonverbal)

 a-i da posibilitatea pacientului să-și exprime sentimentele, să-și ușureze starea sufletească;
 de a-l mobiliza pentru a preveni complicaţia
 de a-i asigura condiţii corespunzătoare de igienă, relaxare și odihnă
Schimbarea lengeriei de pat se execută de obicei dimineaţa, înainte de curăţenie, după măsurarea
temperaturii, determinarea pulsului și toaleta pacientului, dar la nevoie, se efectuiază de mai multe ori
pe zi. Procedeul de schimbare poate fi efectuat prin următoarele metode, ținând seama de starea
generală a pacientului și posibilităţile de a-l mișca:

 când pacientul se poate întoarce în decubit lateral, schimbarea lengeriei se face în lungimea
patului
 când pacientul poate fi sprijinit în poziţie șezândă schimbarea se face în lăţime
 când pacientul se află în poziţie dorsală și starea lui nu permite schimbarea poziţiei
Utilajul necesar: Cearșaf simplu, cearșaf plic, două feţe de pernă, sac de rufe, lengerie de corp curată
și utilaj necesar pentru a spăla pacientul dacă s-a murdărit. După efectuarea fiecărei proceduri asistentul
trebuie să se asigure că pacientul este așezat cât mai confortabil. Se folosește aleza care poate fi
schimbată de mai multe ori pe zi fară să fie nevoie de a schimba cearșaful.

75.Evaluarea stării bolnavului. Urmărirea comportamentului bolnavului (poziţia,

starea de conştienţă, expresia feței, somnul, etc.).
Asistentul medical va urmări:

 comportamentul bolnavului
 funcţiile vitale şi vegetative ale organismului
 apariţia unor manifestări patologice
Urmărirea comportamentului bolnavului. Asistentul medical va observa:

 poziţia bolnavului în pat

 expresia feţei bolnavului
 starea psihică a bolnavului
 pofta de mâncare a bolnavului
 somnul bolnavului

53
 Relaţiile pe care le realizează cu bolnavul în timpul îngrijirii lui, ca şi convorbirile provocate
intenţionat, eventual cu scopul educaţiei sanitare trebuie să fie prilejuri de a studia starea bolnavului din
toate punctele de vedere.

Poziţia bolnavului în pat este determinată de gravitatea bolii de care acesta suferă. Dacă starea
bolnavului este mai puţin gravă, el își păstrează în pat o atitudine asemănătoare cu aceea a unei persoane
sănătoase. Musculatura îşi păstrează tonicitatea sa normală, poziţia fiind dirijată de mişcările sale active.
Se spune că bolnavul stă în pat în poziţie activă.

Dacă însă starea bolnavului este gravă, el devine adinamic. Musculatura îşi pierde tonicitatea sa
normală, iar pacientul nu mai este în stare să execute mişcări active. Se spune că bolnavul stă în pat în
poziţie pasivă.

În afecţiunile însoţită de dureri, bolnavul caută să menajeze partea dureroasă luând diferite poziţii
foarţate.

În unele afecţiuni, bolnavii iau anumite atitudini speciale, chiar patognomonice. Astfel în caz de
meningită bolnavul stă în decubit lateral, cu capul în hiperextensie şi cu membrele inferioare flectate în
articulaţiile coxo-femurală şi a genunchiului (poziţie în „cocoş de puşcă”). În caz de tetanos, din cauza
contracţiilor generale ale muşchilor, bolnavul se găseşte în hiperextensie, având forma unui arc cu
concavitate dorsală - această poziţie poartă numele de opistotonus. În ulcerul gastric penetrant, în timpul
acceselor dureroase, bolnavul se înghemuie, exercitând o presiune cu pumnul asupra regiunii dureroase.
Poziţia forţată poate fi impusă de tratament.

Expresia feţei bolnavului poate exprima gradul de inteligenţă a bolnavului, precum şi anumite stări
psihice ca: durere, spaimă, agitaţie, depresie, bucurie, indiferenţă, oboseală etc. Astfel, faţa este anxioasă
şi cianotică la bolnavii cu insuficienţă circulatorie gravă. În peritonită şi alte afecţiuni abdominale grave,
faţa este acoperită cu sudori reci, ochii înfundaţi şi înconjuraţi cu cearcăne albastre, nasul ascuţit şi
privirea anxioasă (faţa peritoneală). În bolile infecţioase grave, de multe ori faţa bolnavului este
congestionată, agitată, cu ochi sclipitori, alteori exprimă o oboseală sau astenie gravă. În caz de tetanos,
trăsăturile feţei dimprejurul gurii, ochilor şi nărilor simulează un rănjet, cu fruntea încreţită, adânc
întristată. Această expresie bizară poartă numele de râs sardonic. În boala Basedow expresia feţei prezintă
spaimă, în mixedem faţa este rotundă.

Expresia feţei bolnavului poate să se schimbe în raport cu modificarea stării bolnavului, din acest
motiv supravegerea fizionomiei bolnavului trebuie să fie o preocupare permanentă a asistententului.

Evaluarea stării de conştienţă sau starea psihică a bolnavului prezintă deasemenea un interes
deosebit pentru asistent. El se va orienta în primul rând dacă bolnavul îşi păstrează conştienţa, dacă este
obnubilat sau complet inconştient. Dezorientarea în timp şi în spaţiu, iluziile şi halucinaţiile bolnavului
pot fi observate prima dată de asistent.

Tulburările de conştienţă pot să se manifeste sub diferite grade ca: obnubilaţia, când bolnavul
sesizează numai parţial evenimentele din anturajul lui. Aceeaşi stare, însoţită de iluzii, halucinaţii,
hiperexcitaţii poartă denumirea de delir, destul de frecvent în bolile infecţioase acute, afecţiuni cerebrale,
intoxicaţi etc. Delirul se poate manifesta sub formă liniştită, paşnică, fie sub formă violentă, agresivă.
Apatia se manifastă printr-o stare de dezinteres faţă de mediu şi faţă de persoana proprie. O formă mai
înaintată de tulburare de conştiinţă este stupoarea, când bolnavul se află în stare de imobilitate şi de
insensibilitate, poate fi trezit dar nu răspunde la întrebări. Somnolenţa se trădează prin necesitatea de
adormi îndelungat. Bolnavul se trezeşte uşor, dar adoarme imediat. Dacă bolnavul poate fi trezit numai cu
excitaţii foarte puternice, vorbim despre sopor, iar când bolnavul nu mai poate fi trezit şi nu mai
reacţionează nici la excitaţii puternice, vorbim de comă.

54
 Tulburările de cunoştinţă sunt expresia unor stări foarte grave şi ele trebuie imediat raportate
medicului.

Somnul bolnavului trebuie, de asemenea, urmărit de asistentul medical, atât cantitativ, cât şi calitativ,
precum şi din punct de vadere a orarului. Pentru stabilirea duratei somnului este necesar să se adune
numărul orelor dormite ziua şi noaptea. Dacă bolnavul doarme ziua, se vor observa orele când doarme,
înainte sau după alimentaţie, în orele de dimineaţă sau după masă etc. Somnolenţa care se instalează
imediat după alimentaţie trădează un grad oarecare de insuficienţă hepatică, pe când somnul de dimineaţă
se constată la bolnavii de hepatită acută virală etc. Se întâmplă foarte des ca în urma somnului exagerat
din cursul zilei, raportul somnului între zi şi noapte să se inverseze. Este necesar ca asistentul să
cunoască şi orarul orelor de noapte: dacă bolnavul doarme până dimineaţă sau se trezeşte prea devreme,
nemaiputând să adoarmă.

Asistentul va urmări dacă somnul bolnavului este liniştit sau agitat, dacă doarme fără întrerupere sau
cu întreruperi repetate, motivele întreruperilor (dureri de foame, diaree, necesitate de micţiuni, stări de
tensiune nervoasă etc.)

Asistentul va urmări orice modificare în comportamentul bolnavului. Urmărirea trebuie făcută

ştiinţific şi obiectiv, iar observaţiile culese trebuie să redea fidel tabloul patologic apărut. Supravegherea
şi notarea modificărilor produse în starea bolnavilor, făcute fără pricepere şi cunoştinţe obiective, fac
imposibilă asigurarea îngrijirii calitative a bolnavilor.

Pofta de mâncare a bolnavului va fi deasemenea urmărită de asistent. Sunt bolnavi în stare gravă care
îşi păstrează pofta de mâncare, iar alţii, dimpotrivă, au oroare faţă de alimente. Asistentul va căuta să afle
dacă lipsa apetitului este generală sau bolnavul are anumite alimente preferate, sau dacă refuzarea unor
anumite categorii de alimente nu se datorează fricii (întemeiată sau neîntemeiată) de a mânca. Apetitul
preferenţial poate să se datoreze anumitor carenţe ale substanţei respective din organism, ca de exemplu
hidraţi de carbon, săruri minerale (calciu la gravide) etc. Deasemenea, refuzarea anumitor alimente poate
avea şi o valoare simptomatică importantă pentru stabilirea diagnosticului. Astfel, bolnavii care suferă de
cancer al stomacului refuză de obicei carnea de vacă, bolnavii în faza preicterică a hepatitei acute virale
au un dezgust deosebit faţă de alimente grase. Asistentul va urmări dacă afirmaţia bolnavului asupra lipsei
poftei de mâncare este sau nu reală, întrucât de multe ori bolnavii se plâng de lipsa apetitului, dar în
realitate se alimentează în mod exagerat.

Urmărirea unor manifestări patologice. În afară de comportament şi funcţiile vitale şi vegetative,

asistentul va urmări apariţia eventuală a unor manifestări patologice. Descoperirea precoce a acestora
poate facilita stabilirea diagnosticului şi poate preveni unele complicaţii instalate în cursul bolilor.

Transpiraţia este un fenomen fiziologic prin care organismul îşi intensifică pierderile de căldură.
Într-o cantitate excesivă are semnificaţie patologică, ce poate duce uneori la deshidratarea organismului.
Transpiraţia poate fi continuă sau periodică cu un orar mai mult sau mai puţin regulat. Astfel pentru
tuberculoză pulmonară sunt caracteristice transpiraţiile nocturne. Transpiraţia poate să aibă un caracter
regional. Astfel întâlnim transpiraţia palmelor şi a plantelor în cazul bolii Basedow.

Culoarea tegumetelor. Asistentul în cursul îmbrăcării şi dezbrăcării bolnavului, toaletei zilnice şi cu

ocazia aplicării unor proceduri terapeutice, trebuie să observe bine tegumentele bolnavului, pentru a putea
sesiza modificările survenite.

Paloarea exagerată a tegumentelor se constată în caz de anemii şi de irigare insuficientă a pielii.

Paloarea instalată în mod brusc se datorează de obicei unei hemoragii. O paloare extremă se constată în
cazuri de colaps şi şoc, datorită adunării sângelui în vasele excesiv dilatate, lipsind pielea de o irigare
suficientă.

55
 Cianoza se manifestă prin colorare albastră a tegumentelor. Ea se datorează tulburărilor ce fac să se
acumuleze hemoglobină redusă în sânge. Ea apare în afecţiunile aparatului respirator care deranjază
procesul de respiraţie ca: obstacole în calea aerului, reducerea suprafeţei respiratorii sau alterarea
suprafeţei respiratorii; deasemenea în cazul afecţiunilor aparatului circulator însoţite de insuficienţă
cardiacă, precum şi în unele boli congenitale ale inimii.

Hiperemia (roşeaţa) intensă a pielii poate să apară în emoţii, în cursul efortului fizic sau în caz de
febră.

Coloraţia galbenă a tegumentelor apare în caz de icter. Icterul se manifestă mai întâi la sclere.
Coloraţia icterică poate semnala apariţia unei boli infecţioase, de aceea va fi raportată imediat medicului.

În cursul diferitelor îmbolnăviri pot să apară pigmentaţii anormale ale pielii, ca de exemplu culoarea
galbenă ca paiul în cancer şi în anemie pernicioasă, culoarea brună, cenuşie-murdar în ciroza hepatică,
culoarea bronzată în boala Addison, culoarea cenuşie murdar în supuraţii pulmonare cronice etc.

Edemul este un fenomen foarte frecvent în cazul bolilor renale, cardiace, carenţiale sau iflamatorii.
Regiunea edemaţiată este mai voluminoasă, pielea şi ţesutul sunt infiltrate cu serozitate. Pielea îşi pierde
elasticitatea şi păstreză un oarecare timp urmele de presiune a degetelor. Edemul poate fi localizat sau
generalizat (anasarcă).

Edemul de culoare albă, localizat mai întâi la pleoape, apoi la organele genitale se datorează unor
afecţiuni renale.

Edemul, însoţit de cianoză, localizat iniţial în părţile declive ale corpului, se datorează stazei venoase.
El poate fi localizat, sau generalizat în funcţie de patologie.

Edemul survenit la bolnavii caşectici, canceroşi, tuberculoşi, subnutriţi sau după perioade lungi de
inaniţie, în distrofii hepatice etc. apare ca o consecinţă a scăderii proteinelor plasmatice şi reducerii
presiunii coloid-osmotice a sângelui şi poartă numele de edem caşectic.

Edemul de culoare roşie localizat în jurul proceselor inflamatoare poartă numele de edem inflamator.

Edemul poate avea şi o cauză alergică numit edem angioneurotic.

Erupţiile cutanate trebuie observate şi semnalate imediat medicului, astfel reprezentând boli infecto-
contagioase. Erupţiile cutanate pot fi determinate de:

 boli infecţioase acute: scarlatină, rujeolă, rubeolă, varicelă, febră tifoidă, herpes, erizipel etc.
 reacţii alergice ca: urticarie, boala serului
 hiperexcitabilitatea nervilor vasomotori ai pielii, ca dungile Trousseau şi dermografismul,
care apar uneori în meningite, neurastanie, boala Basedow etc
 acţiunea toxică şi de sensibilizare a unor substanţe medicamentoase, ca chinina, antipirina,
beladona, bromul, iodul, salicilatul, morfina şi uneori antibioticele
Durerea. Bolnavii reacţionează foarte diferit la durere şi acuzele lor subiective nu sunt totdeauna în
concordanţă cu cauza şi intensitatea durerilor. Intensitatea semnalată de bolnav, precum şi modul cum
suportă durerea sunt în funcţie de tipul sistemului nervos al acestuia, precum şi de gradul de epuizare
fizică şi nervoasă, de oboseală, de durata lungă a bolii, de tratamente epuizante. Starea de anxietate,
alarmantă, neliniştea, pupilele dilatate, pledează pentru dureri serioase, chiar dacă bolnavul nu-şi exprimă
verbal suferinţa.

56
 Asistentul va urmări localizarea, modul de instalare, intensitatea, caracterul, iradierea, condiţiile în
care apar durerile, eventuale semne însoţitoare ale durerii, precum şi modul de reacţionare a bolnavului la
durere.

 durere de intensitate mică, suportabilă (durerile articulare reumatismale) care poate evolua
până la durere de mare intensitate (colică renală şi cea hepatică)
 durere spontană provocată prin palpare, se poate defini ca jenă, apăsare, presiune, crampe,
ruptură, sfâşiere, tensiune, arsură
 durere de durata de la cateva ore la cateva zile, în funcţie de cauză, având un caracter de
permanenţă sau intermitenţă
 direcţia în care iradiază durerea: în ulcerul gastric sau duodenal – durerea iradiază din punctul
gastric în spate; în litiaza biliară – durerea iradiază din hipocondrul drept în umărul drept; în
apendicită acută – durerea iradiază în fosa iliacă dreaptă
Durerile semnalate de bolnavi trebuie raportate medicului. Asistentul nu are dreptul de a administra
medicamente calmante bolnavilor fără indicaţia medicului adnotată în documentele bolnavului. Durerile
reprezintă semne importante de boală şi calmarea lor înaintea stabilirii precise a cauzei lor, poate duce la
erori grave.

Mişcările involuntare. În cursul îngrijirilor asistentul poate observa la bolnav unele mişcări
involuntare.

Tremurăturile sunt oscilaţii musculare ritmice, de mică amplitudine, care interesează una sau mai
multe regiuni ale corpului cum sunt tremurăturile mâinilor, buzelor, ale limbii, ale membrelor superioare
sau inferioare, ale capului sau numai ale mandibulei, sau pot fi generalizate. Ele reflectă în general o
îmbolnăvire a sistemului nervos central, dar apar şi în boala Basedow sau în cursul unor intoxicaţii. La
bolnavii alcoolici spitalizaţi este semnul abstinenţei de alcool şi apar sub forma unor tremurături
grosolane, generalizate.

Miocloniile sunt contracţii musculare apărute brusc, comparabile cu contracţiile apărute în cursul
curentărilor, care poate fi localizat la un singur muşchi sau la mai multe grupe musculare. Miocloniile
reflectă de asemenea suferinţa sistemului nervos central, dar apar şi în cursul unor boli infecţioase cu
atingerea sistemului nervos, precum şi în unele intoxicaţii.

Ticurile sunt contracţii involuntare ale unor grupe musculare, care se repetă stereotip şi imită unele
gesturi ale vieţii obişnuite. Ele sunt foarte variate: clipitul, scuturarea capului, strâmbarea feţei, ridicarea
mâinilor. Apar la copii şi adolescenţi, dar pot fi prezente şi la adulţi.

Convulsiile şi contracţiile:

Contracţia musculară - reprezintă punerea în tensiune sau scurtarea fibrei musculare.

Convulsia - este o succesiune de contracţii puternice, involuntare ale unor grupe musculare sau ale
întregii musculaturi. Se deosebesc următoarele tipuri de convulsii:

 convulsiile locale sau generale

 convulsiile clonice (scurte)
 convulsiile tonico-clonice (scurte, ritmice, asociate cu altele cu caracter permanent)
Caracterul şi localizarea lor au o importanţă deosebită de aceea trebuie observat dacă au apărut
spontan în timpul somnului sau sub influenţa unei excitaţii eventual după enervare, dacă au fost însoţite
de pierderea cunostinţei, de tulburări ale sfincterelor, etc.

Pareza – reprezintă o scadere a funcţiei motorii musculare.

57
Paralizia – reprezintă dispariţia totală a funcţiei motorii musculare.

 paraliziile periferice - traduse prin scăderea tonusului muscular, atunci când bolnavul execută
mişcările pasive cu o amplitudine mult mai mare
 paralizii centrale - acestea sunt spastice cu tonusul muscular păstrat sau chiar exagerat iar
mişcările pasive pot fi aplicate cu o amplitudine mult mai mică, astfel că distingem:
o hemiplegia - paralizia unei jumătăţi laterale a corpului
o paraplegia - paralizia membrelor inferioare
o tetraplegia - paralizia celor patru membre
Asistentul trebuie să fie atentă la orice manifestare patologică a bolnavului şi orice simptom subiectiv
semnalat de bolnav trebuie aduse la cunoştinţa medicului.

76.Evaluarea stării bolnavului. Urmărirea manifestărilor patologice (aspectul

tegumentelor şi mucoaselor vizibile, transpirația, edemele, durerea, mișcările
involuntare).
77.Asigurarea igienei zilnice a bolnavului grav, îngrijirea ochilor, cavităţii  bucale,
cavităţii nazale, toaleta intimă.
Îngrijirea ochilor. O atenţie deosebită din partea asistentului necesită îngrijirea ochilor.

Scop - prevenirea infecţiilor oculare, îndepărtarea secreţiilor

Materiale necesare: Cuvă renală, tampoane sterile, soluţie de furacilină 1:2000
Tehnica efectuării:

 asistentul îşi spală mâinile, îmbracă mănuşile sterile

 în caz dacă apar secreţii albe, purulente în unghiurile comisurilor palpebrale, se vor şterge
ochii cu un tampon steril înmuiat în soluţie furacilină 1:2000
 mişcările tamponului vor fi îndreptate de la unghiul extern al ochiului spre cel intern
 pleoapele se vor şterge cu un tampon steril uscat în aceiaşi direcţie
 la indicaţia medicului se aplică picături în ochi şi unguente oftalmice
Îngrijirea cavităţii bucale la pacienţii conştienţi. În funcţie de starea bolnavului, se face în
poziţie șezândă sau în decubit lateral.
Materiale necesare: peria şi pasta de dinţi, două pahare sau ceşti cu cioc pentru apă şi soluţie de
gargară, o tăviţă renală, un prosop, o muşama.

Tehnica I: Bolnavul este adus în poziţie semișezândă şi la nevoie va fi sprijinit. Bolnavul îşi spală
dinţii în mod obişnuit, având fixat în faţă prosopul şi în faţa bărbiei i se ţine cuviţa renală. După acesta îşi
clăteşte dinţii cu soluţie de gargară.

Tehnica II: Bolnavul va fi adus în decubit lateral, lăsând liberă mâna cu care se va spăla pe dinţi. Se
acoperă perna cu o muşama, se fixează prosopul în faţă şi se ţine tăviţa renală lângă faţă. Bolnavului i se
va da peria pregătită cu pastă, iar clătirea gurii cu apă şi soluţie de gargară se va face din ceşti cu cioc sau
prin tuburi de material plastic ţinute de asistent. La nevoie, asistentul va face şi spălarea propriu-zisă a
dinţilor.

Cariile dentare, muguetul sau alte manifestări de boală constant în cavitaea bucală a bolnavilor se va
raporta medicului.

Îngrijirea cavităţii bucale la pacienţii inconştienţi - se face în decubit dorsal, fără apă sau lichid
de gargară pe care le-ar putea aspira.

58
 Materiale necesare: un prosop, o tăviţă renală, tampoane pe portampoane, un deschizător de gură, o
spatulă linguală, tifon.

Tehnica efectuării: se întoarce capul bolnavului într-o parte, se fixează sub bărbie prosopul, se
amplasează printre arcadele dentare deschizătorul de gură. Se înmoaie un tampon şi se şterge mai întâi
limba apoi bolta palatină, suprafaţa internă şi externă a arcadelor dentare cu mişcări îndreptate dinăuntru
în afară. Apoi, cu un alt tampon se curăţă dantura ținând la nevoie – limba bolnavului cu o pensă sau cu
ajutorul unui tifon. Depozitul gros, care se depune pe suprafaţa mucoaselor acestor bolnavi, uneori până
la faringe, acestea trebuie îndepărtate cu degetul înmănuşat şi înfăşurat cu tifon. La bolnavii agitaţi şi
psihici, întroducerea degetului în cavitatea bucală se va face numai cu un apărător metalic sau sub
protecţia deschizătorului de gură. Buzele uscate şi crăpate se ung cu glicerină sau ciară labială. Pentru
prevenirea muguetului, care apare frcvent la bolnavii gravi, se adaugă o substanţă fungicidă.

Îngrijirea protezelor dentare. La bonavii inconştienţi se vor îndepărta protezele mobile din gură,
întrucât ar putea să cadă în faringe sau laringe. Manipularea protezelor se va face cu mănuşi de cauciuc şi
comprese de tifon. Proteza se curăţă cu periuţa şi pasta de dinţi, se limpezeşte şi se întroduce într-o ceaşcă
cu apă curată, care se acoperă.

Îngrijirea cavităţii nazale

Scop: menţinerea permeabilităţii căilor respiratorii superioare

Pregătirea materialului: tampoane sterile montate pe bastonaşe, ser fiziologic, soluţie de peroxid de
hidrogen diluată, tăviţă renală, mănuşi de cauciuc.

Pregătirea pacient ului

 psihologică - se informează, i se explică necesitatea tehnicii

 fizică - i se întoarce capul uşor într-o parte
Tehnica efectuării

 asitentul îşi prelucrează mâinile

 se curăţă fosele nazale, fiecare cu câte un tampon umezit în ser fiziologic
 se îndepărtează crustele de pe mucoasa nazală cu tamponul umezit în apă oxigenată diluată
 se reintroduce sonda gastrică, iar sonda pentru oxigenoterapie se poate reintroduce în cealaltă fosă
nazală
 se fixează sonda

De evitat - contactul mâinilor cu secreţiile nazale

Îngrijirea urechilor. O atenţie deosebită din partea asistentului necesită

îngrijirea urechilor.
Scopul: menţinerea stării de curăţenie a pavilionului urechii şi a conductului auditiv extern și
îndepărtarea cerumenului.

Materiale necesare: tampoane sterile montate pe sonde filetate/stilete sau pe bastonaşe, tăviţă renală,
apă calduţă, săpun, mănuşă de baie, prosop, seringa Janne, lichid pentru spălătură la temperatură de 37 0C.

Tehnica efectuării: Pacientul se informează, se întoarce cu capul pe partea opusă.

 se curăţă conductul auditiv extern cu tamponul

 fiecare ureche se curăţă cu un tampon separat

59
  se interzice introducerea tamonului peste limita vizibilităţii (pericol de lezare a
timpanului)
 se spală pavilionul urechii (cu mâna acoperită cu mănuşă de bumbac) cu un prosop
umezit curăţând cu atenţie şanţurile pavilionului în regiunea retro auriculară
 se usucă cu prosopul pavilionul urechii şi conductul auditiv extern
 dacă la pacient s-a format un dop de cerumen se va efectua spălătura auriculară
Tehnica efectuării spălaturi auriculare

 asistentul se spală pe mâini

 verifică temperatura lichidului de spălătură şi încarcă seringa
 solicită pacientul să deschidă gura (conductul se lărgeşte şi conţinutul patologic se
îndepartează mai uşor)
 trage pavilionul urechii în sus şi înapoi cu mâna stângă, iar cu dreapta injectează lichidul
de spălătură spre peretele posterior şi aşteaptă evacuarea
 operaţia se repetă la nevoie
 se usucă conductul auditiv extern
 se introduce un tampon de vată în conduct
 se aşează pacientul în decubit dorsal pentru ½-1 ore, pot apărea accidente ca: vărsături,
ameţeli, lipotemie, traumatizarea timpanului datorită presiunii prea mari sau temperaturii
scăzute sau crescute a lichidului de spălătură
Toaleta intimă a bolnavilor

Scopul: igienic și menţinerea stării de confort fizic

Părţile intime ale corpului sunt expuse infecţiilor, ulcerelor de presiune, mirosurilor neplăcute, având
în vedere anatomia şi fiziologia lor. Se execută de mai multe ori pe zi la pacienţii inconştienţi, cu sonde
vezicale, înaintea intervenţiilor chirurgicale în regiunea anală, organe genitale sau pe căile urinare şi în
perioadele menstruale.

Dacă pacientul este independent, i se pregătesc materialele pentru a se îngriji singur.

Materialele necesare: paravan, două bazinete, tampoane sterile de tifon, pensă porttampon, cană cu
apă caldă, săpun lichid, prosop, manuşă de cauciuc, manuşă de baie, muşama, aleză. Controlează
temperatura camerei.

Tehnica  efectuării:

 pregăteşte pacientul informându-l şi asigurând intimitatea, pregăteşte patul cu muşama, şi

pacientul în poziţie ginecologică
 serveşte pacientul cu un bazinet pentru a-şi goli vezica urinară, al doilea bazinet curat se
pune sub regiunea sacrală
 se îmbracă mănuşa de cauciuc
 se spală regiunea dinspre simfiza pubiană spre anus, turnând apă şi săpun lichid
 se limpezeşte abundent
 se scoate bazinetul
 se usucă regiunea genitală, anală
 spălarea organelor genitale externe se poate face cu tampoane de tifon montate pe pensa
porttampon

60
 la bărbat, se degajă glandul de prepuţ şi se spală cu prudenţă (se previne pătrunderea
săpunului în uretră)
Ulterior îndepartează materialele, aranjează patul şi aşează pacientul într-o poziţie comodă.

78.Asigurarea igienei corporale totale. Toaleta corporală totală. Îngrijirea părului,

urechilor, unghiilor.
Toaleta totală şi parţială a bolnavilor. Toaleta pacientului face parte din îngrijirile de
bază, adică din îngrijirile acordate de asistentul medical cu scopul de a asigura confortul şi igiena
bolnavului. Constă în menţinerea pielii în stare de curăţenie perfectă şi în prevenirea apariţiei
leziunilor cutanate, fiind o condiţie esenţială a vindecării. Toaleta pacientului poate fi:
 zilnică - pe regiuni
 săptămânală sau baia generală
În funcţie de starea generală şi natura bolii pacieniţi pot fi grupaţi în felul următor:

 ce n-au nevoie de ajutor

 ce au nevoie de sprijin fizic şi psihic
 ce au nevoie de ajutor parţial
 ce necesită ajutor complet
Obiective:

 îndepărtarea de pe suprafaţa pielii a stratului cornos descuamat şi impregnate cu secreţiile

glandelor sebacee şi sudoripare, amestecate cu praf, alimente, resturi de dejecţii şi alte
substanţe străine, care aderă la piele
 deschiderea orificiilor de excreţie ale glandelor pielii
 înviorarea circulaţiei cutanate şi a întregului organism
 producerea unei hiperemii active a pielii, care favorizează mobilizarea anticorpilor
 liniştirea bolnavului, crearea unei stări plăcute de confort
Efectuarea toaletei generale. Înainte de a începe baia pe regiuni, asistentul va colecta date cu privire la
starea pacientului - puls, tensiune, respiraţie - ce mobilizare i se permite în ziua respectivă, dacă se poate
spăla singur, pe care parte a corpului; toaleta pe regiuni a pacientului imobilizat la pat permite examinarea
tegumentelor şi observarea unor modificări - de exemplu, roşeaţă, iritaţie – luarea unor măsuri
terapeutice.

Principii

 se apreciază starea generală a bolnavului, pentru a evita o toaletă prea lungă, prea obositoare
 se verifică temperatura ambiantă, pentru a evita răcirea bolnavului
 se evită curenţii de aer prin închiderea geamurilor şi a uşilor
 se izolează bolnavul (dacă e posibil printr-un paravan) de anturajul său
 se pregătesc în apropiere materialele necesare toaletei, schimbării lenjeriei patului şi a bolnavului şi
pentru prevenirea escarelor
 bolnavul va fi dezbrăcat complet şi se va acoperi cu cearşaf şi pătură
 se descoperă progresiv numai partea care se va spăla
 se stoarce buretele sau mănuşa de baie, pentru a nu se scurge apa în pat sau pe bolnav
 se săpuneşte şi se clăteşte cu fermitate, fără brutalitate, pentru a favoriza circulaţia sanguină
 apa caldă trebuie să fie din abundenţă, schimbată de câte ori este nevoie, fără a se lăsa săpunul în
apă

61
  se insistă la pliuri, sub sâni, la mâini şi în spaţiile interdigitale, la coate şi axile
 se mobilizează articulaţiile în toată amplitudinea lor şi se masează zonele predispuse escarelor
 ordinea în care se face toaleta pe regiuni: spălat, clătit, uscat
 se mută muşamaua şi aleza de protecţie, în funcţie de regiunea pe care o spălăm
Etapele toaletei. Se va respecta următoarea succesiune:

 se începe cu faţa, gâtul şi urechile

 apoi braţele şi mâinile
 partea anterioară a toracelui, abdomen, faţa anterioară a coapselor
 se întoarce bolnavul în decubit lateral şi se spală spatele, fesele şi faţa posterioară a
coapselor
 din nou în decubit dorsal, se spală gambele şi picioarele, organele genitale externe
 îngrijirea părului, toaleta cavităţii bucale
 pentru activarea circulaţiei sanguine, după spălarea întregului corp, se fricţionează cu
alcool mentolat îndeosebi regiunile predispuse la escare
 de evitat în timpul băii pe regiuni a pacientului imobilizat la pat, udarea aparatului gipsat, a
pansamentului. Pacienţii care se pot deplasa vor face baie la duş sau la cadă, sub
supravegherea personalului de îngrijire.
Îngrijirea părului se face prin pieptănare şi spălare. Evitarea îngrijirii părului, mai ales la femei duce
la încâlcirea lui.

Peptănarea părului se face la sfârşitul toaletei de dimineaţă şi seara înainte de culcare.

Materiale necesare: un pieptene rar, unul des, o perie de păr, un prosop, un vas cu soluţie
dezinfectantă, tampoane de tifon, o tăviţă renală.

Tehnica efectuării: pieptănatul se face în poziţie șezândă sau în decubit dorsal cu capul întors într-o
parte. Asistentul se aşează la ceafa bolnavului şi întinde sub capul lui un prosop. La femei va desface
părul în două la mijloc, pieptănându-l mai întâi cu pieptenele rar, apoi cu cel des, întâi de la vârf, apoi de
mai sus, apropiindu-se din ce în ce mai sus spre rădăcină. Se perie apoi partea pieptănată şi după
terminarea dintr-o parte, se împleteşte părul. Se întoarce capul pe cealaltă parte, procedând la fel. După
terminare pieptenele şi peria vor fi spălate cu tampoane de tifon îmbibate în soluţie dezinfectantă şi
aşezate în noptiera bolnavului. Dacă bolnavul nu are pieptene propriu, atunci după fiecare întrebuiţnare,
uneltele de pieptănat se vor supune dezinfecţiei terminale.

Tăierea parului la femei fără consimţământul lor este interzisă, chiar dacă este parazitat.

Spălarea părului

Scop - igienic, asigurarea stării de bine a pacientului

Contraindicaţii - fracturi ale craniului, traumatisme mari, pacienţi cu stare generală alterată, febrili, cu
boli ale pielii capului.

Zilnic: se face perierea, pieptănarea şi eventual, împletirea părului

Materiale necesare - pieptene, şampon, săpun, uscător, lighean, apă caldă, muşama, aleză, prosoape.

Pregătirea pacientului - se informează, poziţia se alege în funcţie de starea sa:

 șezând pe un scaun
 șezând în pat

62
  decubit dorsal în pat, cu salteaua îndoită sub torace
 decubit dorsal, oblic în pat
Tehnica efectuării

 temperatura în încăpere trebuie să fie de 22-24 0C

 închiderea ferestrelor, evitarea curenţilor de aer
 se pregăteşte patul şi se protejează cu muşama şi aleză
 se umezeşte părul, se şamponează
 se masează uşor pielea capului cu degetele, se spală de două - trei ori
 se clăteşte părul din abundenţă, se acoperă cu prosopul uscat
 se usucă părul, se piaptănă cu blândeţe
Ingrijiri ulterioare

 se acoperă capul pacientului cu o băsma

 se reinstalează pacientul în poziţie confortabilă
 obiectele folosite se dezinfectează
Îngrijirea unghiilor. Tăierea unghiilor se va face totdeauna după baia generală.

Materiale necesare: o foarfecă sau ghilotină pentru unghii, o pilă de unghii, un prosop.

Tehnica efectuării: se întinde prosopul sub membrul respectiv, pentru a evita împrăştierea porţiunilor
tăiate. Tăierea nu se va face prea adânc, iar eponichiul se va lăsa pe loc pentru a nu deschide porţi de
intrare a microbilor. Suprafeţele tăiate se şlefuiesc cu pila. Se taie mai întâi unghiile de la membrele
superioare şi apoi de la cele inferioare. Tăierea unghiilor se face drept, menținând colţurile pentru a evita
formarea unghiilor incarnate.

79.Escare - definiţie. Factorii de risc şi locurile apariţiei escarelor. Clasificarea

escarelor.
Escarele de decubit sunt procese necrotico-ulceroase, distrofice ce apar la bolanavii slăbiți, care stau
mult timp la pat.

Regiunile de apariție a escarelor:

 occipitală
 omoplaților
 curburile coloanei vertebrale
 coatelor
 călcâilor
 marelui trohanter al femurului
 maleolelor
 genunchilor
 parietală, urechi.

63
 Cauzele formării escarelor
Locale Generale
imobilitatea paralizii
igiena incorectă subnutriţia
lenjeria umedă cu cute malnutriţia
diversele fărâmituri caşexia
ghips obezitatea
edeme vârsta înaintată
incontinenţa de urină ateroscleroza la pacienţii adinamici
incontinenţa de materii fecale traumatisme
presarea țesuturilor moi fracturile

Clasificarea plăgii escarelor după stadii

Stadiul I – pe locul apariţiei escarelor de decubit apar hiperemia pielii, senzaţia de amorţeală, o durere
uşoară. Dimensiunile pot fi diverse în funcţie de localizare. Poate fi atestat prurit local.

Stadiul II – durere, usturime. Apar bule mici sau mai mari, bule. Apoi este lezată derma şi ţesutul
subcutanat. Apare plaga superficială în locul veziculei sub formă de ulceraţie de diverse dimensiuni, fără
eliminări.

Stadiul III – plagă profundă, ulceraţia pielii şi a ţesutului subcutanat. Durere locală de diverse
intensităţi. Dimensiunile plăgii ulcerate sunt diverse, în funcţie de locul de formare a escarelor de la 0,5
cm până la 5-10-15 cm. Sunt eliminări seroase din plagă. Plaga se poate infecta, atunci eliminările sunt
purulente, cu miros neplăcut.

Stadiul IV – plaga ulceroasă e mai profundă. Se lezează ţesutul muscular până la os (are loc necroza
ţesuturilor). Sunt eliminări seroase, sangvinolente sau purulente. Culoarea plăgii este întunecată.

80.Fazele evolutive ale escarelor. Profilaxia escarelor. Tratamentul escarelor.

Măsurile de profilaxie a escarelor de decubit

 reducerea presiunii prin folosirea paturilor speciale cu saltele antidecubit sau saltele cu apă,
saltele pneumatice, saltele cu puf sau siliconice
 pernele umplute cu lână naturală sau sintetică, cu puf, aer, apă sau cu gel se aplică sub
regiunea sacrale
 pielea şi mucoasele să fie curate şi uscate
 lenjeria de corp şi de pat să fie curată, uscată, fără cute şi fărâmituri
 se va evita iritarea, frecarea pielii
 poziţionarea corectă a pacientului în pat folosing anexele respective
 în locurile cu risc de formare a escarelor, zilnic se fricţionează pielea cu alcool etilic 70%
diluat, alcool mentolat, oţet diluat, menovazină etc
 se folosesc rulourile, pernele pentru suport şi inelele speciale pentru umere, coate,
genunchi, călcâie
 schimbarea posturii pentru a reduce presiunea, respectând orarul de poziţionare din 2 în 2
ore sau mai frecvent (schimbarea activă sau pasivă)
 alimentaţia calorică şi hidratarea corectă

64
  se evită spălarea pielii cu săpun dur – se va folosi săpun cu ph 5,5
 promovarea şi menţinerea continenţei, combaterea incontinenţei de urină şi de fecale
 examinarea zilnică a pielii în locurile cu risc de formare a escarelor
 acordarea asistenţei educative a pacientului şi aparţinătorilor în formarea deprinderilor
îngrijirilor corecte, igienice ale pielii şi ale mucoaselor
 se evită masajul pielii hiperemiate

Algoritmul de intervenţii în escare

Stadiul I

Scopul

 reducerea sau înlăturarea cauzei şi a factorilor de risc

 accelerarea granulaţiei şi a vindecării plăgii
 prevenirea complicaţiilor
Intervenţiile asistentului medical

 se respectă igiena locală a pielii – spălarea, uscarea

 badijonarea cu soluţie de menovazină
 se aplică crema de protecţie, la indicaţia medicului
 ameliorarea presiunii asupra plăgii
 schimbarea posturii conform orarului
 se va proteja plaga – să nu se atingă de nimic
Prelucrarea plăgii

 se va aprecia localizarea, dimensiunile, aspectul

 se vor preciza cauzele apariţiei escarelor, pentru a le diminua sau a le înlătura
 se va spăla atent, prin badijonare, pielea cu escare de stadiul I cu apă fiartă sau cu soluţie
nitrofural 1:5000
 se va usca bine pielea, prin badijonare, cu comprese sterile de tifon
 se va prelucra plaga cu soluţie de menovazină prin badijonare uşoară sau, la indicaţia
medicului, se va aplica o cremă sau un unguent de protecţie
 se va evita comprimarea plăgii de aşternut, se va proteja folosind colacul de cauciuc sau
inelele speciale
 pacientul se va mobiliza pentru a îmbunătăţi circulaţia sângelui
Terapia medicamentoasă

Scopul

 prevenirea avansării escarei în formă mai severă

 prevenirea infectării plăgii
 stimularea imunităţii pacientului
Tratament medicamentos local

 soluţii antiseptice
 proceduri de fizioterapie
 pansament uscat şi steril
Tratament medicamentos general

65
 vitamine intramuscular
 alimentaţie calorică
 tratament al bolii de bază
Stadiul II

Scopul

 reducerea termenului de vindecare

 prevenirea complicaţiilor
 atenuarea durerii
 accelerarea cicatrizării plăgii
Intervenţiile asistentului medical

 locul escarelor se lasă descoperit

 se dezinfectează escara prin badijonare cu soluţie, la indicaţia medicului
 cuarţarea și aerisirea încăperii
 se aplică pansament steril cu medicamente, la indicaţia medicului
 respectarea cerinţelor de asepsie
 se administrează sedative, la indicaţia medicului
Prelucrarea plăgii

 locul ulceraţiei se va dezinfecta, la indicaţia medicului, cu soluţie de peroxid de hidrogen

3% prin spălare sau prin badijonare
 se va lăsa descoperită suprafaţa unde este formată escara – plaga
 la indicaţia medicului se va aplica pansament steril, cu diverse unguente (actovegin 5%), se
va respecta cerinţele de asepsie
Pacientul sau îngrijitorul va învăţa să schimbe pansamentul, se va evita comprimarea, traumatizarea
escarelor.

Terapia medicamentoasă

Scopul

 prevenirea infectării plăgii

 restabilirea sistemului imun al pacientului
 stimularea cicatrizării plăgii
 atenuarea durerii
Tratament medicamentos local

 unguente sterile
 pansamente sterile
Tratament medicamentos general

 antibiotice
 vitamine
 sedative
 analgezic
Stadiile III şi IV

Scopul

66
  de a preveni infectarea plăgii
 de a reduce termenul vindecării
 atenuarea durerii
Intervenţiile asistentului medical

 toaleta plăgii
 pansamentul steril cu unguent, la indicaţia medicului
 pansamentul cu antibiotice, la indicaţia medicului
 protecţia plăgii cu inele speciale, rulouri, cu salteaua antidecubit
 optimizarea nutriţiei – alimente bogate în proteine, vitamine, săruri minerale
 se administrează sedative, la indicaţia medicului
Prelucrarea plăgii

Toaleta plăgii începe cu prelucrarea pielii din jurul plăgii.

 prin badijonare, atent de la plagă spre exterior pielea se prelucrează

 la indicaţia medicului, cu soluţie de clorură de sodiu 0,9% sau de alcool etilic 70%, sau cu
tinctură de Iod 1%, sau soluţie de etacridină
 se cere atenţie şi îndemânare ca soluţiile să nu pătrundă pe plagă
 apoi plaga se prelucrează cu soluţia peroxid de hidrogen 3% sau cu altă soluţie, la
indicaţia medicului
 se aplică pansmanet steril, cu unguent, la indicaţia medicului, actovegin 5%
 se ameliorează presiunea asupra plăgii prin diverse metode folosind anexele patului.
schimbarea posturii conform orarului la fiecare 2 ore
 la indicaţia medicului, în plaga profundă se aplică, pansament steril impermeabil,
hidrocoloidal – duoderm
 pacientul sau îngrijitorul se include activ în autoîngrijire şi în îngrijirile de acoperire
Terapia medicamentoasă

Scopul

 stimularea cicatrizării plăgii

 atenuarea durerii
 prevenirea infectării plăgii
 stimularea sistemului imun al pacientului
Tratament medicamentos local

 unguente sterile
 pansamente sterile
 curăţare a plăgii
 tratament chirurgical, la necesitate
Tratament medicamentos general

 sedative
 analgezice
 antibiotice
 disensibilizante
 vitamine

67
81.Principiile generale ale alimentaţiei.
Principiile gernerale ale alimentaţiei
Una din cele mai importante sarcini ale îngrijirii bolnavului este alimentaţia. Asigurarea aportului
caloric necesar pentru susţinerea forţelor fizice ale bolnavului, stabilirea regimului alimentar adecvat
pentru asigurarea condiţiilor de vindecare şi administrarea alimentelor  pe cale naturală sau artificială,
constituie sarcini elementare ale îngrijirii oricărui bolnav spitalizat.
Alimentația rațională – aportul de alimente în concordanță cu nevoile organismului, diferențiate după
vârstă, activitate fizică, stare de sănătate sau de boală, stare fiziologică.
O alimentație adecvată trebuie să conțină toți factorii necesari menținerii vieții și asigurării tuturor
funcțiilor organismului în condiții normale, și anume:

 glucide (hidrați de carbon)

 proteine
 lipide
 vitamine
 apă
 săruri minerale
Alimentația bolnavului trebuie să se bazeze pe urmatoarele principii:

 înlocuirea cheltuielilor energetice de bază ale organismului - cele necesare creșterii la copii
sau cele necesare restituirii pierderilor prin consum, la adult
 asigurarea aportului de vitamine și săruri minerale necesare metabolismului normal, creșterii
la copii și celorlalte funcții
 favorizarea procesului de vindecare prin cruțarea organelor bolnave
 prevenirea evoluției nefavorabile în bolile latente, transformarea bolilor acute în boli cronice
și apariția recidivelor
 consolidarea rezultatelor terapeutice

82.Asigurarea necesităţilor cantitative şi calitative ale organismului.

Asigurarea necesităţilor cantitative şi calitative ale organismului.
Compoziţia chimică a alimentelor.

Regimul alimentar trebuie să cuprindă toţi factorii necesari pentru menţinerea vieţii şi asigurarea
tuturor funcţiilor organismului în condiţiile normale:

a. Hidraţii de carbon reprezintă sursa principală energetică a organismului normal şi în

timpul majorităţii bolilor, mai ales în bolile febrile. Digerarea şi asimilarea lor nu solicită
organismului prea multă energie, de aceea este bine ca 50% din necesităţile calorice ale
organismului să se asigure prin hidraţi de carbon, dacă bine înţeles nu există o contraindicaţie în
ceea ce priveşte aportul lor (ca diabetul zaharat, colită de fermentaţie etc.). În cursul stărilor
febrile hidracarbonatele pot fi administrate sub formă de lichide (siropuri, ceaiuri îndulcâte,
limonade, sucuri de fructe etc.). Ele refac depozitele de glicogen ale ficatului şi asigură astfel o
bună funcţionare a celulelor hepatice cu un rol atât de important în metobolismul intrermediar şi
în funcţia de dezintoxicare a organismului. Aportul de glucide trebuie mărit în stările caşectice,
malnutriţie, afecţiuni hepatice şi renale.
b. Substanţele proteice reprezintă materialele plastice ale organismului, ele înlocuind
substanţele distruse prin uzura fiziologică sau patologică. Substanţele proteice reprezintă în
68
acelaşi timp o sursă importantă de energie şi constituie materia primă a fermenţilor şi a
hormonilor. Orice modificare în metabolismul proteic survenită în mod fiziologic ca sarcină,
alaptarea, sau în mod patologic ca în cursul insuficienţei hepatice, tulburărilor de digestie sau
absorbţie, sau prin pierderi patologice în arsurile extinse, în expectoraţii abundente, prin evacuări
repetate de exudat în hemoragii precum şi în caz de arderi exagerate în organism, ca în bolile
febrile va determina creşterea necesităţii organismului în proteine. Rezistenţa organismului faţă
de infecţii depinde în mare masură de modul cum sunt satisfăcute necesităţile lui în proteine.
Aportul insuficient de substanţe proteice de lungă durată determină scăderea proteinelor,
distrugerea parenchimului hepatic, apariţia unei anemii şi prin scăderea presiunii coloidosmotice
a sângelui, retenţia apei în organism cu formare de edeme. Necesitatea de substanţe proteice a
organismului sănătos este de 1-1,5 g/kilocorp în 24 ore. Astfel o persoană de 60 kg necesită
zilnic 60-90 g proteine. Această cantitate echivalează cu 240-360 de calorii şi reprezintă 10-15%
din necesităţile totale ale organismului. În caz de afecţiuni cu insuficienţă renală, în vederea
menajării rinichiului, raţia zilnică de proteine se va reduce temporar de exemplu la 0,5
g/kilocorp.
c. Grăsimile sunt substanţe alimentare cu o valoare calorică înaltă, întroducând în organism
substanţe cu o valoare energetică mare într-un volum mic. Alături de rolul lor energetic ele întră
şi în compoziţia ţesutului nervos şi a stromei eritrocitare, iar, în formă depozitară, reprezintă
rezervele de energie ale organismului şi ţesutul de susţinere pentru organele interne. Cantitatea
de lipide necesară organismului sănătos este de 1-1,5 g/kilocorp în 24 ore, ceea ce reprezintă 30-
40% din raţia energetică totală organismului. Raţia de grăsimi se va reduce în cazul tulburărilor
în metabolismul grăsimilor, precum şi în cazul insuficienţei glandelor care intervin în digestia şi
metabolizarea lor (insuficienţă hepatică, pancreatită, nefroză lipoidică, ateromatoza etc., precum
şi în caz de obezitate).
Digestia şi metabolizarea grăsimilor necesită eforturi din partea organismului; din acest
motiv, în cursul bolilor febrile, lipidele vor fi administrate numai în cantităţi necesare pentru
aportul vitaminelor liposolubile. În unele cazuri, grăsimile se exclud complet din regimul dietetic
pentru un anumit interval de timp. În aceste cazuri necesităţile minime de grăsimi ale
organismului sunt asigurate de grăsimea ascunsă în alimente.
Raţia de grăsimi se măreşte în stări de subnutriţie şi în cazurile de arderi exagerate în cursul
hipertiroidismului. Aportul de grăsimi trebuie să fie, atât de origine animală (cu acizii graşi
saturaţi), cât şi vegetală (cu acizii graşi nesaturaţi), în proporţii aproximativ egale pentru a
asigura toţi acizii graşi necesari organismului.
d. Vitaminele sunt absolut necesare pentru menţinerea metabolismului normal al
organismului. Necesitatea în vitamine creşte în timpul activităţii celulare exagerate din cursul
majorităţii îmbolnăvirilor. Necesităţile de vitamine în cursul diferitelor boli pot ajunge pîna la
150-300 mg vitamină C, 25 mg vitamină B1 şi 6 mg vitamină B6, 15 mg vitamină PP şi 20 mg
vitamină K, ceea ce asigură prin întroducerea fructelor sucurilor şi legumelor în raţia zilnică de
alimente şi prin preparate de vitamine.
e. Apa şi sărurile minerale trebuie administrate în proporţia necesară organismului. Stabilirea
rației zilnice este deosebit de importantă. În apă se petrec toate reacţiile biochimice din
organism, sărurile minerale fiind necesare ca substanţe structurale şi catalizatoare. Necesităţile
zilnice de apă ale organismului sănătos variază între 2500-3000 ml. Ele se acoperă pe de o parte
prin lichidele ingerate, pe de altă parte din arderea hidraţilor de carbon şi a grăsimilor. Paralel cu
nevoile de apă se satisfac şi nevoile de săruri minerale. Organismul sănatos necesită în 24 ore: 4

69
g Na, 3-4 g K, 2 g Ca, 0,15 g Mg, precum şi o serie de alte substanţe minerale ca: fier, cupru, iod
etc.
Satisfacerea nevoilor de apă şi de săruri minerale trebuie să se facă în mod proporţional, astfel, cu tot
aportul de apă şi de săruri, dacă acestea sunt în proporţii neadecvate, organismul rămâne în
dezechilibru hidro-mineral.

83.Alimentaţia activă şi pasivă.

În funcţie de starea pacientului, alimentarea se face:
 activ – pacientul mănâncă singur în sala de mese sau în salon
 pasiv – pacientul este ajutat să se alimenteze
 artificial – alimentele sunt introduse în organism prin modalități nefiziologice.
Alimentarea activă se poate face în sala de mese, în salon la masă sau la pat.

Sufrageria trebuie să fie estetic amenajată, bine aerisită și permanent respectat regimul sanitar

igienic. Se invită pacienții la masă, se invită să se spele pe mâini. Felurile de mâncare se servesc pe rând,
vesela folosită se ridică imediat. Nu se ating alimentele cu mâna. Se observă dacă pacientul a consumat
alimentele, în caz contrar se află motivul şi se iau măsuri.

În salon la masă: se îndepărtează tot ce ar putea influenţa negativ apetitul pacientului (tăviţă,
scuipători, ploscă). Se invită pacientul să se spele pe mâini, se ajută să se aşeze la masă, servirea mesei
se face ca în sala de mese.

În salon la pat: se pregăteşte salonul ca pentru alimentarea în salon la masă. Se aşează pacientul în
poziţie confortabilă, este invitat să se spele pe mâini, asistentul medical servindu-i materialele necesare
şi protejând lenjeria de pat utilizând o muşama. Se adaptează masa specială la pat şi se serveşte masa.

Alimentarea pasivă - când starea generală a bolnavului nu permite să se alimenteze singur, trebuie să fie
ajutat.

Scop: vor fi hrăniţi bolnavii

o imobilizaţi
o paralizaţi
o epuizaţi, adinamici
o în stare gravă
o cu uşoare tulburări de deglutiţie
Pregătire
material

o tavă
o tacâmuri
o pahar cu apă sau cană cu cioc
o şervetel
o cană de supă
 pacientul se aşează în poziţie semișezând cu ajutorul rezemătoarelor de pat sau în decubit dorsal
cu capul uşor ridicat şi aplecat înainte pentru a uşura deglutiţia
 se protejează lenjeria de corp cu un prosop aranjat în jurul gâtului

70
  se adaptează măsuţa la pat şi se aşază mâncarea astfel încât să fie văzută de pacient

Servirea mesei

 asistentul medical se aşează în dreapta pacientului, îi ridică uşor capul schimbând poziția pernei
 verifică temperatura alimentelor (pacienţii în stare gravă nu simt temperatura, nici gustul
alimentelor), gustând cu o altă lingură
 îi serveşte supa cu lingura sau din cana cu cioc, taie alimentele solide
 supraveghează debitul lichidului pentru a evita încărcarea peste puterile de deglutiţie ale
pacientului
 este şters la gură, se aranjează patul
 se îndepărtează eventualele resturi alimentare care pot ajunje sub bolnav
 schimbă lenjeria dacă s-a murdărit
 acoperă pacientul şi aeriseşte salonul
 strânge vesela şi o transportă la sufragerie
 se încurajează pacientul în timpul alimentaţiei, asigurându-l de contribuţia alimentelor în procesul
vindecării
 se stimulează deglutiţia prin atingerea buzelor pacientului cu lingura
 se oferă pacientului cantităţi nu prea mari - deoarece , neputând să le înghită, ar putea să le aspire

De evitat

 servirea alimentelor prea fierbinţi sau prea reci

 atingerea alimentelor care au fost în gura pacientului

84.Alimentaţia artificială.
 Alimentarea artificială  înseamnă întroducerea alimentelor în organismul pacientului prin mijloace
artificiale.
Se realizează prin următoarele procedee:
o sondă gastrică sau intestinală
o gastrostomă
o clismă
o parenteral
Scop:
o hrănirea pacienţilor inconştienţi cu tulburări de deglutiţie
o cu intoleranţă sau hemoragii digestive operaţi pe tubul digestiv şi glandele anexe
o cu stricturi esofagiene sau ale cardiei în stare gravă, negativism alimentar

Alimentarea prin sondă gastrică

Materiale

o de protecţie: aleză, prosoape

o sterile: sondă gastrică sau Faucher, seringi de 5-10 cm, pensă hemostatică
o nesterile: pâlnie, tăviţă renală

71
 o bulionul alimentar
Pregatirea pacientului (vezi  sondaj gastric)

Îndeplinirea

o în caz de stază gastrică, se aspiră conţinutul şi se efectuează spălătură gastrică

o se ataşează pâlnia la capătul sondei şi se toarnă lichidul alimentar 200-400 ml până la 500
ml, încălzit la temperatura corpului
o se introduc apoi 200-300 ml apă şi o cantitate mică de aer pentru a goli sonda
o se închide sonda prin pensare pentru a evita scurgerea alimentelor în faringe de unde ar
putea fi aspirate provocând o complicaţie gravă - pneumonia de aspiraţie
o se extrage sonda cu atenţie

DE  ŞTIUT : la pacienţii inconştienţi cu tulburări de deglutiţie sau care trebuie alimentaţi mai mult
timp pe această cale, sonda se introduce endonazal, sondele de polietilen se menţin nu mai mult de 4-
6 zile, cele de cauciuc maximum 2-3 zile fiind traumatizante (produc escare ale mucoaselor) raţia
zilnică se administrează în 4-6 doze foarte încet, de preferinţă cu aparatul de perfuzat utilizând vase
izoterme.

Alimentarea prin gastrostomă deschiderea şi fixarea operatorie a stomacului la piele în scopul

alimentării printr-o sondă în cazul în care calea esofagiană este întreruptă

 în cazul stricturilor esofagiene

 după arsuri sau intoxicaţii cu substanţe caustice
 când alimentaţia artificială ia un caracter de durată  şi nu se poate utiliza sonda gastrică,
alimentele vor fi introduse în organism prin gastrostomă.

În stomă, este fixată o sondă de cauciuc prin intermediul căreia alimentele sunt introduse cu ajutorul
unei seringi sau prin pâlnie respectându-se aceleaşi principii se introduc şi aceleaşi amestecuri
alimentare ca în cazul alimentaţiei prin sondă gastric.

o alimentele vor fi introduse în doze fracţionate la intervale obişnuite, după orarul de

alimentaţie al pacienţilor, încălzite la temperatura corpului
o cantitatea introdusă o dată nu va depăşi 500 ml
o după introducerea alimentelor sonda se închide pentru a împiedica refularea acestora
o tegumentele din jurul stomei se pot irita sub acţiunea sucului gastric  care se prlinge
adesea pe lângă sondă, provocând uneori leziuni apreciabile de aceea, regiunea din jurul fistulei
se va păstra uscată, acoperită cu un unguent protector şi antimicrobian, pansată steril cu
pansament absorbant.
Alimentarea prin clismă
Se poate asigura hidratarea şi alimentarea pe o perioadă scurtă de timp deoarece în rect nu sunt
fermenţi pentru digestie, iar mucoasa absoarbe numai soluţii izotonice, substanţele proteice sunt
eliminate sau supuse unui proces de putrefacţie.
Alimentarea se face prin clisme picătură cu picătură cu soluţie Ringer, glucoză 47 0/0 cu rol hidratant
(vezi pregătirea şi efectuarea clismei).
Alimentarea parenterală

72
 materile necesare

 dezinfectante - alcool iodat

 materiale pentru puncţia venoasă
 de protecţie - pernă elastică pentru sprijinirea braţului, muşama, aleză
 pentru dezinfecţia tegumentului tip I (cu tamponul îmbibat în alcool se badijonează tegumentul
timp de 30 de sec.)
 instrumentar şi materiale sterile - seringi şi ace de unică folosinţă (se verifică integritatea
ambalajului, valabilitatea sterilizării, lungimea şi diametrul acelor) - în funcţie de scop; pense, mănuşi
chirurgicale, tampoane
 alte material - garou sau bandă, fiole cu soluţii medicamentoase, soluţii perfuzabile, tăviţă
renală
 perfuzor = trusă de perfuzie (ambalat de unică întrebuinţare)
 pompă de perfuzie automată - cu reglare programată a volumului şi rației de flux
 robinete cu două sau mai multe căi
 branulă(cateter i.v.)
 fluturaş
 benzi de emplastru pentru fixarea acului (canulei) şi a tubului perfuzorului de pielea bolnavului

Se vor administra substanţe care:

 au valoare calorică ridicată

 pot fi utilizate direct de ţesuturi
 nu au proprietăţi antigenice
 nu au acţiune iritantă sau necrozantă asupra ţesuturilor
 Pe cale i.v. pot fi introduse soluţii izo- sau hipertone: glucoză 10-20-33-40%, fructoză 20% ,
soluţie dextran, hidrolizate proteice
 Planul de alimentare se face după calcularea necesarului de calorii/24h şi a raţiei de lichide
 Nevoia de lichide este completată cu ser fiziologic sau sol. glucozate şi proteice
 Ritmul de administrare diferă de la 50ml/h la 500ml/h ținând cont de natura şi concentraţia
preparatului, starea pacientului.

85.Alimentația prin sonda nazogastrică.

73
 Caz clinic 1
Un pacient de 42 ani s-a prezentat la sala de tratament, cu prescripţie de la medic, pentru
a fi îndeplinită. Pacientul este alergic la mai multe preparate medicamentoase. Preparatul
indicat acum, nu a mai fost utilizat de pacient anterior.
Descrieţi acţiunile asistentului medical necesare în cazul dat.
Demonstraţi manipulaţia pe mulaj.

Caz clinic 2
Un pacient de 58 de ani este diagnosticat cu diabet zaharat. Este bolnav de mai mulţi ani,
investigaţiile de laborator arată hiperglicemie. Pacientul este luat la evidenţă de medicul
endocrinolog, care i-a indicat tratament cu insulină.
Demonstraţi administrarea a 16 UA de insulină.

Caz clinic 3
Un bolnav de 42 de ani este diagnosticat cu bronşită cronică. Ultimii cinci ani se
îmbolnăveşte foarte des. Tratamentul cu preparate medicamentoase administrate pe cale
orală nu dau efect terapeutic. Este indicat tratament cu substanţe medicamentoase
injectabile i/m.
Demonstraţi administrarea medicamentului intramuscular.

Caz clinic 4
Un pacient de 76 ani a suportat recent o hemoragie. Starea generală este de gravitate
medie. Au fost prescrise recomandările necesare. I-a fost indicată soluţie de clorură de
calciu 10% -10.0 ml/zi pentru administrare parenterală.
Demonstraţi administrarea soluţiei medicamentoase indicate.

Caz clinic 5
Pacienta în vârstă de 36 de ani se află la evidenţa medicului genicolog, având probleme
de sănătate. Medicul i-a indicat soluţie uleioasă de sinestrol 2%- 1ml.
Enumeraţi particularităţile de administrare a soluţiilor uleioase.
Demonstraţi administrarea soluţiei uleioase.

Caz clinic 6
Un pacient de 28 ani a fost internat în stare gravă cu semne de intoxicaţie. Se remarcă
sete pronunţată, tegumente uscate, deshidratare accentuată. A fost prescris tratamentul
necesar. Pentru reechilibrarea hidroelectrolitică se vor administra soluţii medicamentoase
în cantităţi mari.
Indicaţi modul de administrare a soluţiilor medicamentoase.
Demonstraţi tehnica administrării soluţiilor medicamentoase.

Caz clinic 7
Un pacient de 26 ani este internat cu probleme respiratorii. Bolnavul acuză: stare generală
alterată, astenie, cefalee, inapetenţă, senzaţie de căldură, sete, tuse. Obiectiv se observă

74
hiperemia feţei, tegumentele sunt fierbinţi la palpare, temperatura corporală 39,3 oC,
pulsul-88 b/min, frecvenţa respiraţiei -26 /min.
Identificaţi perioada febrei.
Descrieţi îngrijirea pacientului febril.
Determinaţi temperatura corpului în fosa axilară şi notaţi în foaia de temperatură.

Caz clinic 8
Asistentul medical din sala de tratamente s-a prezentat la serviciu. Este necesar de a
pregăti sala de tratamente pentru activitatea de zi.
Descrieţi activitatea asistentei medicale în sala de tratamente.
Demonstraţi acoperirea măsuţei sterile.

Caz clinic 9
După activitatea zilnică asistentul medical din sala de pansamente pregăteşte materialele
pentru sterilizare.
Demonstraţi pregătirea casoletei pentru sterilizare.
Enumeraţi regulile de lucru cu casoleta sterilă.

Caz clinic 10
Asistentul medical din sala de tratamente se pregăteşte pentru administrarea preparatelor
injectabile. În secţie sunt pacienţi cu regim la pat, cărora injecţiile li se vor administra în
salon.
Pregătiţi necesarul pentru acoperirea tavei sterile.
Demonstraţi acoperirea tavei sterile.

Caz clinic 11
Pacientul V. în vârstă de 20 ani prezintă febră 38,9 0C, cefalee, hiperemia feţei, semne
catarale la nivelul căilor respiratorii superioare. Cu scop antipiretic i-a fost indicat sol.
analgină 50 % – 2 ml cu sol. dimedrol 1 % - 1 ml i/m.
Demonstraţi montarea seringii şi aspirarea soluţiei din fiolă.

Caz clinic 12
Pacientului M. i-a fost indicată de către medic penicilina. Deoarece pacientul n-a primit
tratament cu penicilină anterior, este necesar de a face proba la penicilină.
Pregătiţi necesarul.
Demonstraţi dizolvarea dublă a penicilinei.

Caz clinic 13
Pacientei B. în vârstă de 61 de ani i-a fost indicat de către medic tratament cu antibiotic,
care va fi administrat injectabil. Preparatul prescris este livrat în flacoane cu pulbere.
Pregătiţi necesarul pentru dizolvarea antibioticului.
Demonstraţi dizolvarea antibioticului.

Caz clinic 14

75
Pacientei A. de 63 ani, după o intervenţie chirurgicală pe stomac, i-a fost indicată
alimentaţia artificială pe cale parenterală. Deoarece administrarea intravenoasă se va face
repetat este necesară aplicarea cateterului intravenos periferic.
Pregătiţi necesarul pentru aplicarea cateterului venos.
Demonstraţi manipulaţia pe mulaj.

Caz clinic 15
Pacientul N. în vârstă de 57 ani, fără adăpost, a fost adus de ambulanţă cu semne de
suprarăcire. I-a fost acordată asistenţa de urgenţă. Pentru încălzirea pacientului sunt
necesare termofoarele.
Pregătiţi necesarul pentru aplicarea termoforului.
Demonstraţi manipulaţia.

Caz clinic 16
Pacientul V. în vârstă de 42 ani a suferit o traumă cu contuzia ţesuturilor moi a braţului.
El s-a adresat la punctul traumatologic pentru îngrijiri medicale. Din momentul traumei a
trecut 1 oră.
Determinaţi agentul fizic necesar în cazul dat.
Pregătiţi necesarul pentru aplicarea lui.
Demonstraţi manipulaţia.

Caz clinic 17
Unui pacient din secţia endocrinologie i-a fost indicată recoltarea sângelui din venă
pentru analizele de laborator.
Pregătiţi materialele necesare.
Demonstraţi pe mulaj recoltarea sângelui din venă.

Caz clinic 18
La internarea unui pacient, în timpul examinării părţii piloase a capului, s-a depistat
pediculoză.
Descrieţi acţiunile asistentului medical în pediculoză.
Demonstraţi prelucrarea sanitară în pediculoză pe mulaj.

Caz clinic 19
Pacienta M. în vârstă de 46 de ani suferă o infecţie respiratorie acută, acuză tuse cu
expectoraţie care se elimină cu greu. Medicul i-a indicat sinapisme pe cutia toracică.
Pregătiţi materialele necesare.
Demonstraţi tehnica aplicării sinapismelor pe mulaj.

Caz clinic 20
Un pacient de 56 de ani suferă de mai mulţi ani de o afecţiune a articulaţiei cotului.
Medicul i-a indicat prâşniţa caldă.
Pregătiţi materialele necesare.
Demonstraţi tehnica aplicării prâşniţei calde.

Caz clinic 21

76
În secţia de internare a venit un pacient programat. Asistentul medical trebuie să ia datele
antropometrice.
Demonstraţi măsurarea perimetrului abdominal.
Demonstraţi măsurarea perimetrului cutiei toracice.

Caz clinic 22
La secţia de internare s-a adresat un pacient cu semne de bronşită. Este necesară
efectuarea antropometriei.
Demonstraţi măsurarea înălţimii.
Demonstraţi măsurarea masei corporale.

Caz clinic 23
Pacienta B. de mai multe luni suferă de incontenenţă urinară. Pentru a menţine igiena
organelor urogenitale asistenta medicală zilnic efectuează toaleta intimă.
Demonstraţi manipulaţia pe mulaj.

Caz clinic 24
Pacientul G. în vârstă de 24 ani a fost internat în stare gravă în secţia de reanimare a
spitalului de urgenţă, inconştient, cu politraumatism (multiple fracturi) inclusiv fractura
mandibulei.
Numiţi căile de alimentaţie a pacienţilor gravi.
Demonstraţi alimentaţia artificială (sonda nazală).

Caz clinic 25
Pacientului A.M. în vârsta de 63 ani, este internat, inconștient, în secţia de terapie
intensivă. Pacientul manifestă respiraţie dificilă. Medicul a indicat toaleta cavităţii nazale
și cavității bucale.
Demonstraţi manipulaţia pe mulaj.

Caz clinic 26
Doamna C. a suferit o contuzie a ţesuturilor moi. La indicaţia medicului asistentul
medical trebuie să aplice prâșniţa rece.
Pregătiţi materialele necesare.
Demonstraţi manipulaţia pe mulaj.

Caz clinic 27
Pacientului G.A. în vârsta de 53 ani, este internat în secţia de terapie intensivă. Pacientul
este inconştient. Medicul a indicat toaleta ochilor și urechilor.
Pregătiţi materialele necesare.
Demonstraţi manipulaţia pe mulaj.

Caz clinic 28
Pacient cu vârsta de 9 luni este internat cu febră. Ps.-119/min. şi Fr.-30/min. Tegumentele
sunt uscate, calde, hiperemiate.
Determinaţi temperatura corpului în plica inghinală.
Explicaţi cum se prelucrează termometrul medical.

77
78