RECUPERARE MEDICALĂ ÎN ARTROZA

GENUNCHIULUI (GONARTROZĂ)

PARTEA I

I. GENERALITĂŢI – definiţie, clasificare, date

epidemiologice.

Reumatismul, boală cu o largă răspândire, cu predilecţie în ţările

în care predomină frigul şi umezeala şi include indivizi frecvent de
vârstă şi profesiune.
Reumatismul este recunoscut din cele mai vechi timpuri, ca fiind o
periculoasă afecţiune, boala respectând o importanţă deosebită
datorită faptului că se întâlneşte frecvent în bazele noastre de
tratament şi pentru tratarea lor se investesc eforturi serioase.
Gravitatea acestei afecţiuni este demonstrativă; implicaţiile
sociale produse de ea generând invalidităţii deosebite, adeseori
irecuperabile.
Denumirea de reumatism, vine de la cuvântul grecesc „Rheuma”
care înseamnă „a curge”
Acest termen arată caracterul curgător, fluxional sau migrator al
îmbolnăvirii articulaţiei. În timp boala evoluează către o anulare
parţială sau totală a mişcărilor articulare, producând imobilizarea
sau anchiloza.
Definiţie: Gonartroza constituie localizarea reumatismului
degenerativ la articulaţia genunchiului.
Artrozele sunt artropatii care afectează articulaţiile periferice sau
vertebrale, caracterizate morfopatologic prin leziuni regresive
degenerative ale cartilajului hialin articular, cu interesarea osului
subcondral, sinovialei şi ţesuturilor moi periarticulare caracterizate
clinic prin dureri, deformări şi limitarea mişcărilor articulaţiilor
respective.
Ea este una din cele mai frecvente forme de reumatism
degenerativ. Deşi mai puţin severă decât coxartroza rămâne totuşi o
afecţiune supărătoare, uneori chiar invalidantă.

1
 La nivelul genunchiului există două articulaţii: articulaţia
femurorotuliană şi femuro-tibială. Procesul de uzură le poate afecta
separat sau de obicei împreună.
Clasificare: există două categorii de gonartroză:
 Gonartroze primitive- fără o cauză identificabilă;
 Gonartroze secundare- cu cauze cunoscute

Date epidemiologice: Dacă la 80% din subiecţii în vârstă de

peste 50 de ani, se pot pune în evidenţă modificări morfologice
degenerative ale cartilajului, numai la 25-30% este prezentă o
artroză clinică cu manifestări subiective.
Artroza este una din cele mai frecvente afecţiuni cronice şi
totodată cea mai frecventă afecţiune a aparatului locomotor.
După vîrsta de 35 ani, circa 50% din populaţie prezintă leziuni
artrozice, iar după vârsta de 55 ani, peste 80% din populaţie.
O evaluare frecventă a frecvenţei artrozei, numai după
anamneză, nu poate fi făcută, deoarece există şi artroze mute
simptomatic şi doar o mică parte din bolnavii cu artroze consultă
medicul din cauza afecţiunilor artrozice.
O evaluare mai reală o dau studiile epidemiologice care arată că
actualmente mai mult de 80% din persoanele în vârstă de peste 60
de ani au modificări artrozice în una sau mai multe articulaţii şi că
60% din bolnavii reumatici sunt artrozici, care suferă şi au capacitate
de muncă limitată, fapt care subliniază importanţa social-economică
a artrozelor.
Un exemplu concludent este cel al evaluării epidemiologice a
celei mai frecvente artroze, gonartroza.
Analiza curbei de frecvenţă duce la câteva constatării:
 Artroza nu este exclusiv o boală a vârstei înaintate ;
 Frecvenţa cea mai reală a artrozelor este dată de examenul
anatomo-patologic, urmat îndeaproape de examenul clinic;
 Artroza poate fi obiectivată abia într-un stadiu mai înaintat
prin aspectele radiologice caracteristice.

2
II. ETIOPATOGENIE – cauze, mecanisme, anatomo
patologică.

Predominanţa gonartrozelor la sexul feminin este netă, este

frecventă de 3-4 ori mai mare decât la bărbaţii.
Gonartrozele primitive debutează, în general, între 40 şi 50 de
ani, în special la femeile aflate în menopauză, obeze, cu varice ale
membrele inferioare, leziunile artrozice sunt bilaterale şi beneficiază
de tratamente conservatoare.
Din cauzele incriminante în gonartrozele secundare sunt de
menţionat:
a). Traumatismele (sechele de fracturi, luxaţii, entorse, leziuni de
menisc) care lasă după ele leziuni şi dezechilibre osteoarticulare şi
capsulo-ligamentare, favorizând apariţia procesului degeneratv de
tip artrozic.
b). Tulburări statice: dezaxarea axei femurotibiale cu solicitările
în varum sau valgus consecutive constituie un stres mecanic care
poate iniţia artroza, gonartrozele sunt de patru ori mai frecvente la
cei cu genu varum sau valgum decât la cei cu axa femurotibială
normală.
Gonartrozele pot fi de asemenea secundare unei dezaxări a
aparatului rotulian (displazii rotuliene, luxaţii şi subluxaţii rotuliene).
Aparatul ligamentar care face ca contactul permanent al
suprafeţelor articulare necesar pentru distribuirea egală a greutăţilor
să nu mai poată fi menţinut corect.
Incongruenţa suprafeţelor articulare ale genunchiului, care fac
necesară interpoziţia meniscurilor, poate devine un factor etiologic
meniscul (rile) este îndepărtat chirurgical, în care de regulă se
constituie o gonartroză.
c). Dintre factorii generali care favorizează apariţia leziunilor
artrozice sunt de reţinut: tulburările endocrine (insuficienţă ovariană,
menopauza), tulburări metabolice (în special obezitatea care
acţionează atât prin alterarea cartilajului articular, cât şi mecanic,
prin supraâncărcarea ponderală şi hiperlaxitatea ligamentară) şi uni
factori genetici (o fragilitate genetică a cartilajelor articulare, la care
se adaugă displazii rotuliene şi femuro-tibială.

3
 Cauze: principalele cauze ale apariţiei leziunilor artrozice sunt:
 Scăderea rezistenţei mecanice a cartilajului articular;
 Creşterea presiunii unitare în articulaţie din cauza suferinţelor
capsulo-ligamentare sau a elementelor interarticulare, disfuncţiilor
musculare, modificărilor axelor femurului şi tibiei.
Mecanisme: artrozele sunt afecţiuni polietiologice şi
polipatogenice.
Mecanismul este dublu:
 Mecanic-exces de presiune exercitat cu scăderea rezistenţei
la presiuni mecanice normale.
 Procesul degenerativ – rezultă din interacţiunea complexă a
unor factori extrinseci şi intrinseci:
Factori extrinseci:
 Traumatisme (fracturi, microtraumatisme profesionale, luxaţii);
 Inflamaţii (poliartrită reumatoidă, infecţii articulare);
 Factori mecanici (suprasolicitarea articulaţiei);
 Factori de mediu (profesiunii, stilul de viaţă);
 Boli metabolice (diabet, hemocromatoză);
 Boala Paget;
 Depuneri de cristale;
 Boli de sînge (hemofilie);
 Factori endocrini (acromegalie, mixedem, menopauză );
Factori intrinseci:
 Ereditatea joacă un rol important în determinismul artrozelor
datorită defectelor calitative ale cartilajului articular. De obicei este
vorba de o artroză generalizată caracterizată prin degenerarea
prematură a cartilajului în numeroase articulaţii.
 Vârsta influenţează prin îmbătrânirea fiziologică (cartilaj
deshidratat, cu rezistenţă scăzută şi vulnerabil la agresiunile
mecanice). Frecvenţa artrozelor creşte cu vîrsta. Ele nu reprezintă
un proces de uzură pasiv, ci şi un proces degenerativ activ.
O dată cu trecerea anilor apar şi leziuni ale structurilor adiacente
(ligamente, tendoane), care pot accentua dezvoltarea artrozei.

Anatomie patologică.
Leziunile cartilaginoase sunt găsite constant, stadiile obişnuite ale
fibrilaţiei, eroziuni, şi ulceraţiile fiind caracteristice.
Meniscurile prezintă fisuri, pierderea cunoştinţei obişnuită şi
rupturii, leziunile osoase fiind tipice, osteofitoză, osteoporoza prin
proliferarea sclerozată cu mărirea lichidului sinovial.
4
 Teoria mecanică – un exces de presiune pe un cartilaj normal prin
următoarele exemple:
În genu varum cu hiperpresiune persistentă în compartimentul
femuro-tibial întern, ca în genu valgum cu hipertensiune în
compartimentul femuro-tibial extern.
Se apreciază că dezaxările cu hipertensiune asimetrică a
compartimentelor articulare sunt cauza cea mai frecventă a
gonartrozelor condiţionate biomecanic.
Teoria tisulară- chimioenzimatică care înseminează alterările
biochimice ale cartilajului articular, cu scăderea rezistenţei sale, faţă
de presiuni normale.
Procesul artrozic apare iniţial predominant biomecanic după care
componente patobiochimice iau conducerea până când apar
deformaţiile artrozice finale.
Geneza gonartrozei poate fi concepută: Hiperpresiunile nocive
datorită factorilor etiologici alternează condrocitele şi fibrele de
colagen din matricea cartilajului în care, în mişcările articulare cu
suprasolicitări, se produc eroziuni. Când acesta, cu timpul, sub
acţiunea factorilor etiologici este total distrus, în zonele respective,
osul subcondral suferă în continuare acţiunea factorilor etiologici,
este şi el erodat treptat şi apare astfel deformaţii artrozice prin
pierdere de substanţă.
Se pot distinge în patogenia gonartrozei către etape care încep
sub acţiunea factorilor etiologici (devieri axilare, instabilitate,
incongruenţa suprafeţelor articulare):
 Etapa biomecanică – ce constă în perturbarea transmiterii
corecte a greutăţii;
 Etapa cartilaginoasă – fricţiune, erodare, distrucţie în zonele
de hipersensibilitate anormală cu dispariţia cartilajului;
 Etapa sinovială – iritaţie, inflamaţie;
 Etapa osoasă – eroziunea osului descoperit, cu pierdere de
substanţă;
 Deformarea artrozică – deviere axilară, instabilitate, statică
vicioasă analoagică factorilor etiologici iniţiali, închid un veritabil
cerc vicios care continuă progresiunea procesului artrozic.
La aceasta se adaugă şi modificările de tensiune şi structură ale
elementelor extraarticulare (ligamente, tendoane, muşchi), care
generează şi ele tulburării: ligamentare, tendomioze dureroase,
mialgii, contracţii musculare.
Durerile din artroză sunt de 2 feluri, cu provenienţă diferită:
5
  Durerii intraarticulare, de tip inflamator – produse de mediatori
cu inflamaţii sinoviale.
 Durerii extraarticulare, neinflamatorii – datorate stimulării
receptorilor din ligamente, tendoane şi muşchi.

III. CRITERII DE SUSŢINERE A DIAGNOSTICULUI:

a). Examenul clinic – semne subiective şi obiective.

Examenul clinic:
Artoza genunchului se poate prezenta clinic sub trei stadii în
recuperare:
1. Stadiul iniţial – durerii în ortostatism prelungit şi mers pe teren
accidenat (mai ales la coborârea unei pante), intemitent
incapaciitatea de „învozărâre” a genunchiului la mers, uşoară
hipotrofie şi hipotonie a cvadricepsului, crepitaţii moderate.
2. Stadiul evolutiv – dureri interne care apar repede în
ortostatism şi mers, limitarea mobilităţii la maxim 90 0, creşterea în
volum a genunchiului, crepitaţii interne, uşor flexum, hipotrofie şi
hipotonie importantă a cvadricepsului, instabilitate activă, de obicei
există şi deviaţii laterale, radiografia arătând reducerea spaţiului
articular în zona devierii.
3. Stadiul final – dureri şi în repaus, frecvente, reâncălzirii
inflamatorii, mobilitate sub 900, deformarea articulaţiei, severă
insuficienţă musculară, deficit motor important, flexurii, mersul cu
bastonul, deviaţii în plan sagital sau frontal, examenul radiologic
evidenţiind spaţiul articular mult îngustat.
Examenului clinic trebuie să i se asocieze şi examenul radiologic.
Durerea este sindromul principal al gonartozei, ea nu poate fi
localizată precis. Ea poate apărea fie în regiunea medială în spaţiul
popliteu sau regiunea subrotuliană. Durerea radiază adesea la
coapsă sau la gambă. Ea este suprimată de repaus.

Provocată de mers mai ales la mersul prelungit, şederea în

picioare o exagerează, mersul pe teren accidentat, schimbarea de
la poziţia verticală la poziţia şezând, la cea în genunchi sau poziţia
pe vine, la coborârea sau urcarea scărilor, provoacă cel mai adesea
dureri interne.
6
 Palparea genunchiului pune în evidenţă puncte dureroase, platoul
tibial medial şi spaţiul popliteu, cu presiuni asupra trohleei femurale
prin îndepărtarea rotulei, produce durerii şi crepitaţii unele
neregularităţii asupra feţelor femurorotuliene.
Aspectul articulaţiei genunchiului în mod obişnuit apare mărit de
volum bilateral ca în cazul lipoartritei descrise de Wrissengolt şi
Frammay.
Această mărire de volum mai frecventă dar nu constantă este
legată de hiprtrofia tendoanelor periarticulare şi uneori declanşarea
unui exudat intra-articular sau chiar hipertrofie a epifizelor tibiale sau
rotuliene. Genunchiul apare adesea în flexie discretă dar
permanentă şi de varum.
Limitarea mişcărilor în general poate fi: extensia limitată şi
dureroasă, mai ales extensia completă. Flexia este parţială dar în
limită exterioară a acesteia poate să apară o durere. Uneori apare
blocarea mişcărilor, urmată hidroartrozic. Fragmentele articulare
apar provocate de mişcări.
Hidroartroza poate să apară pe fondul artrozic ca şi consecinţa
traumatismelor sau a micro-traumatismelor. Ea este puţin
dureroasă.

Semne subiective:
Ca semne subiective: mersul se face cu pas scurtat, ca lungime şi
durată de sprijin, şi legănat în afară pentru a nu încăierea piciorul
bolnav.
Uneori se merge cu piciorul întins din genunchi prin contracţia
cvadricepsului pentru a evita durerea.
Semne obiective:
În cazul artrozei genunchiului, sunt crepitaţiile la mobilizarea
articulaţiei, aceleaşi semne sunt şi la mobilizarea rotulei (semnul
rotulei), în cazul artrozei femuro-rotuliene.
În gonartrozele avansate genunchiul deformat este evident.
Artroza ge-nunchiului este însoţită de o atrofiere musculară la care
dacă se adaugă microtraumatismele, obezitatea şi starea venoasă,
suferinţa articulaţiei este şi mai mare, apare durerea şi aceasta la
rândul ei contribuie la accentuarea hipotoniei musculare.
Diagnosticul diferenţiat al gonartrozei în faza inflamatorie se
face cu:
1. Momoartrita reumatoidă circa 6-10% din poliartritele
reumatoide pot prezenta un debut ca o monoartrită la nivelul
7
genunchiului. Abia după 12-18 luni de evoluţie, radiografia prezintă
modficări mai caracteristice, iar factorii reumatoizi serici se
pozitivează după 6 luni până la 2 ani de la debut, deci diagnosticul
este dificil. Viteza de sedimenatre poate fi crescută de la debut.
2. Monoartrita de debut a spondilartritei periferice:
La un bărbat tânăr, prezentând în plus dureri de tip inflamator
care va fi confirmată prin evidenţierea radiografică a artritelor sacro-
iliace şi pozitivitatea antigenului HLA-B27.
3. O monoartrită a genunchiului poate face parte din tabloul
clinic al gutei cronice.
4. Gonartroza activată trebuie diferenţiată de o monoartropatie
determinată de o condrocalcinoză diagnosticată prin: evidenţierea
radiografică de încrustaţie calcică în cartilajul hilian în fibrocartilajul
meniscal şi prezenţa în lichidul articular a microcristalelor de
pirofosfat de calciu.
Forma cronică are un aspect clinic „pseudoartrozic” în timp ce
forma acută are un aspect „pseudogustos” , iar cea subacută un
aspect „ pseudo-reumatoid”.
5. Leziunile artrozice ale genunchiului pot fi secundare unei
osteocondro-artroze, diagnostic comfirmat prin evidenţierea
radiografică de corpi străini intraarticulari.
6. Osteonecroza-poate prezenta un tablou clinic asemănător
gonartrozei, uneori cu hidraartroze repetate.
7. O gonartroză secundară pe genu varum trebuie diferenţiată de
o artropatie patologică. Este vorba de un fals gen varum, simulat de
încurbarea femurotibială „în lamă de sabie”.
8. Dacă la tabloul clinic de gonartroză se adaugă un lichid
articular sanguinolent şi uneori o formaţiune tumorală, care se
dezvoltă lent în zona paraarticulară, diagnosticul probabil este de
sinovialom malign, examenul lioptic confirmă diagnosticul.
9. Gonartroza cu hemartroze repetate în anamneză la un bărbat
tânăr, cu leziuni distructive progresive, sugerează o artropatie
hemofilică, stadiul hemostazei şi dozajul factorilor antifemofilici
confirmă diagnosticul.

b). Investigaţii paraclinice – ex. radiologic, probe de laborator.

Examen radiologic.
Radiografia de profil a articulaţiei femuropatelare evidenţiază
îngustarea interliniei (traducând racţia omului, în zonele de presiune
8
maximă) şi osteofitoza (în afara zonelor de presiune; la nivelul
condililor femurali şi la marginea rotulei).
Prin acest „defileu standar” se pune în evidenţă modificările
interliniei osoase în timp ce „defileu opac” (obţinut după injectarea
laterorotuliană de 6-8 ml substanţă de contrast, după care se
efectuează radiografia femuro-patelară din incidenţa axială), se
vizualizează în plus şi interlinia cartila-ginoasă, ceea ce permite un
diagnostic precoce al leziunilor artrozice.
Radiografiile descoperă în plus o luxaţie sau subluxaţie rotuliană
sau o displazie, pe defileul standar femuropatelar, axul sagital al
rotulei este pe aceiaşi linie verticală cu axul trohleei femurale, cele
două faţete rotuliene formează între ele un unghi de 120 0-1400,
încadrându-se între cele două versante ale trohleei femurale.
Uneori se constată displazie rotuliene sau displazii la nivelul
trohleei.
Articulaţia femurotibală prezintă artrozice evidenţiate pe
radiografia standard. În cazurile gonartroză secundară unui genu
varum sau genu valgus, leziunile artrozice predomină în
compartimentul femurotibial intern sau extern.
 Radiografia de faţă şi profil a ambilor genunchi, cu calcularea
unghiului dintre axele longitudinale ale femurului şi tibiei pe de o
parte şi de alta a axelor transversale bicondiliene pe de altă parte.
 Examenul radiologic al altor regiuni ale căror afecţiuni pot
avea răsunet maxim la nivelul genunchiului (şold, articulaţiile
sacroiliace, coloana vertebrală lombosacrată, gleznă).
Semne radiologice.
 Îngustarea spaţiului articular;
 Osteofite rotuliene sau pe platourile tibiei;
 Modificări de formă ale spinelor tibiale;
 Osteocondensând subcondrale mai ales la tibie.

IV. EVOLUŢIE ŞI PROGNOSTIC.

Evoluţia.
Gonartroza este lentă, dar progresivă cu degradarea tot mai
accentuată a articulaţiei, permanetizarea durerilor, agravarea
instabilităţi, deformarea genunchiului şi reducerea perimetrului de
mers. În general ameliorarea radiografică este rară.

9
 Evoluţia simptomelor este foarte variabilă ele putându-se
ameliora tranzitoriu într-un procent împortant de cazuri.
1. Dureri, spaţiul articular pensat în compartimentul afectat,
condensarea osoasă, subcondrală.
2. Dureri, limitarea subiectivă a mişcărilor, atitudini vicioase,
antalgice (genu flexum), tumefacţie, căldură locală, impotenţă
funcţională.
3. Dureri mari la orice mişcare, atitudini vicioase, tumefiere cu
dezaxarea genunchiului urmată de laxitatea ligamentară anormală şi
instabilitate.
Prognosticul.
Poate fi influenţat de anumiţi factori; bilateralitaea creşte
progresia boli, afectarea artrozică multiplă (poliartroza) creşte rate
de deteriorare a articulaţiei, coexistenţa de noduli Heberden creşte
de 6 ori riscul de deteriorare articulaţiei.
Vârsta se dovedeşte a fi şi ea un factor de risc pentru progresia
boli, la fel ca şi obezitatea, chiar gonartrozele cu evoluţia cea mai
gravă şi rapidă (genu varum), pot evolua favorabil dacă sunt
„interceptate” la vreme şi tratate corespunzător.
Prognosticul gonartrozei netratate este prost, deşi mai bun decât
al coxartrozei.

V. TRATAMENT:

1. Tratamentul profilactic.
Prevenirea artrozei are la bază cunoaşterea factorilor de risc şi
favorizanţi. Este necesară instituirea cât mai devreme a măsurilor de
educaţie, de modificarea stilului de viaţă.
Exerciţiile fizice ameliorează mobilitatea articulară şi previne
atrofia prin inactivitate a musculaturii periarticulare.

2. Tratamentul igieno-dietetic.
Se impune de la început repausul articular pentru a preveni o
solicitare prea mare a articulaţiei ce prezintă deja modificări
degenerative. Regimul alimentar trebuie să fie hiposodat atubci cînd
bolnavul utilizează medicaţie antiinflamatoare nesteroidă (pentru a
evita retenţia hidro – sodată ce se manifestă clinic prin
hipertensiune arterială şi edeme).

10
3. Tratamentul medicamentos.
Are următoarele obiective:
 Îndepărtarea durerii
 Creşterea mobilităţii în articulaţia suferindă
 Împiedicarea progresiei bolii (atrofii musculare, deformări
articulare)
Combaterea durerii se face cu analgezice sau antiinflamatoare
nesteroidiene administrate pe cale generală sau în aplicaţii locale.
Cele mai utilizate astfel de medicamente sunt: aspirina,
indometacinul, diclofanec, fenilbutazona.
Ele trebuiesc administrate cu precauţie datorită efectelor
secundare defavorabile pe care le au (iritabilitatea gastrică, retenţia
hidrosodată). De asemenea, trebuie evitată administrarea prelungită
a acestor medicamente.
Corticosteroizii se folosesc rar, mai mult aplicaţi local, rareori pe
cale sistemică sau intraarticulară (datorită reacţiilor lor adverse). Ei
sunt indicaţi atunci cînd există un proces inflamator important, cu
lichid sinovial abundent. Administrările repetate pot produce
deteriorări ale cartilajului
miorelaxante (diazepam, clorzoxazonă), care combat spasmele
şi contracturile musculare.
În scopul protecţiei şi refacerii cartilajului se administrează
condroprotectoare obţinute din extracte de cartilaj şi măduvă
osoasă. Ele au scopul de a normaliza şi a stimula metabolismul
perturbat al cartilajului.

4. Tratamentul ortopedico-chirurgical.
Se aplică în artrozele deformate, cu invalidităţi. Se pot folosi
diverse tehnici, de la artrodeze şi osteotomii pînă la proteze
articulare. Se poate face rezecţia marilor osteofite, atunci cînd este
cazul.

11
PARTEA a – II – a: TRATAMENTUL BFKT.

1. Principiile si obiectivele tratamentului BFKT.

Obiectivele tratamentului balneofizioterapeutic sunt:

a). Reducerea durerii, care este factorul determinant în cadrul
recuperării; deoarece genulgia îngreunează sau face imposibilă
aplicarea programului recuperator;
b). Obţinerea stabilităţii, care este de fapt principala funcţie a
genunchiului;
c). Obţinerea mobilităţii;
d). Coordonarea mişcărilor membrului inferior.
Remobilizarea articulară reprezintă obiectivul principal al
recuperării sechelelor articulare posttraumatice şi postoperatorii.
Mobilizarea articulară se realizează prin mişcări active şi pasive.
Rolul principal al mobilizării articulare este de a dezvolta
abilitatea mişcărilor. Stabilitatea se obţine prin tonifierea
musculaturii.
Pentru tonifierea musculaturii se execută exerciţii izometrice,
mişcări de rezistenţă şi se aplică diverse metode ortopedice.
Stabilitatea articulară înseamnă de fapt:
1. Indoloritate (reducerea durerii) se obţine prin:
 Administarea unei medicaţii antiinflamatoare şi antialgice
generale;
 Crioterapia sau termoterapia (după caz);
 Electroterapia;
 Röentgenterapia;
 Repaus articular;
 Intervenţii chirurgicale.
2. Stabilitatea genunchiului are două aspecte:
 Stabilitatea pasivă N, stabilitatea ortostatică;
 Stabilitatea activă N, stabilitatea în mers.

Stabilitatea pasivă, mai ales în cazul genunchiului operat fără

succes, poate fi obţinută cel puţin parţial prin:
 Tonifierea musculaturii, stabilizarea genunchiului;
 Creşterea rezistenţei ligamentare;

12
  Evitarea cauzelor care afectează genunchiul ca: obezitatea,
ortostatism şi mers prelungit, mers pe teren accidentat, flexie N,
extensie liberă, în momentul trecerii de la o poziţie de repaus la
ortostatism.
 Aplicarea unor atele care să preia stabilitatea laterală sau
posterioară a genunchiului.
Stabilitatea activă se realizează prin tonifierea muşchilor interesaţi
respectiv:
 Muşchiul cvadriceps, care slăbeşte semnificativ chiar după o
imobilizare de 48h.
Pentru tonifierea cvadricepsului se execută contracţii izometrice şi
exerciţii cu contrarezistenţă.
 Muşchiul tensor al fasciei lata se tonifică prin flexi şi extensi
ale şoldului, din decubit lateral.

3. Mobilitatea genunchiului operat, este limitată. Pentru redarea

mobilităţii genunchiului operat se urmăreşte:
 Reducerea flexum-lui,
 Creşterea amplitudinii flexiei.
În timpul imobilizării genunchiului după operaţie, se pot face
mobilizări pasive constând dintr-un complex de procedee
terapeutice, care se schimbă alternativ ca:
 Tracţiuni continue sau extensii continue, utilizate pentru
corectarea unei poziţii vicioase articulare asociate cu căldură,
pentru a uşura durerea rebelă articulară pentru scăderea presiuni
intertarticulare;
 Tracţiunii discontinue, care se aplică în timpul nopţii sau în
perioada de repaus;
 Mobilizarea pasivă asistată, care se execută în
relaxareparţială sau totală de care kinetoterapeut în toate sensurile,
cu mişcări ample articulare;
 Mobilizării autopasive, care sunt o combinaţie de exerciţii
pasive foarte des utilizate, deoarece pacientul are posibilitatea să le
repete de mai multe ori pe zi.
 Mobilizarea activă executată de pacient, care constituie baza
kinetoterapiei recuperatorii pentru redorile articulare posttraumatice.

Mobilitatea activă se face în scopul creşterii treptate a amplitudinii

mişcări şi în toate planurile de mobilitate a articulaţiei. Se execută
mişcări ritmice de flexie N şi extensie ale piciorului şi exerciţii
13
gestice, uzuale pentru reducerea funcţională a genunchiului. Se mai
execută şi mecanoterapia şi scripetoterapia.

4. Coordonarea.
Recuperarea integrală a bolnavilor operaţi de gonartroză se
bazează pe un program recuperator bine condus.
Postoperator genunchiul este menţinut în extensie 10 zile cu o
atelă gipsată. Recuperarea începe a doua zi după intervenţie şi
constă în:
 Contracţii izometrice cvadricepsului, din oră în oră;
 Imobilizării ale piciorului;
 Ridicări pasive ale piciorului şi genunchiului întins, începând
după 3-4 zile de la operaţie;
 Exerciţii de flexie ale genunchiului la marginea patului, după
scoaterea bandajelor;
 Mers cu baston din a zece-a zi de la operaţie;
Recuperarea se continuă cu:
 Electroterapie antalgică şi antiinflamatoare;
 Tonifierea cvadricepsului;
 Masajul coapsă-gambă, cu evitarea genunchiului;
 Mobilizarea articulaţiei;
 Crioterapia.
Din săptămâna a 3-a se începe urcatul şi coborâtul scărilor.

2. TRATAMENTUL PRIN HIDRO-TERMOTERAPIE.

Hidroterapia – prin hidroterapie se înţelege aplicarea în scop

profilactic şi curativ unui număr variat de proceduri, care au la bază
apă la diferite temperaturi şi sub diferite stări de agregare, ca şi
unele tehnici strâns legate de aceasta.

Duşul cu aburi.
Este proiectarea vaporilor supraâncălziţi asupra unor regiuni
limitate.
Tehnicianul trebuie să fie atent ca nu cumva să stropească
bolnavului cu picături de apă fierbinte, provenite din condensarea
vaporilor pe furtun şi pe porţiunea metalică a duşului.
Este nevoie ca instalaţia pentru duşul cu aburi să fie prevăzută cu
dispozitive de separare a apei de condensare şi cu
supraâncălzitoare pentru aburi.
14
 Înainte de a aplica jetul de vapori asupra bolnavului, tehnicianul
şi-l proectează pe palmă pentru a se asigura de lipsa picăturilor de
apă fierbinte.
Durata este de 3-6 min. Poate fi o procedură de sine stătătoare,
poate să preceadă o baie generală sau se poate asocia cu masaj.
La sfârşit se aplică o procedură de răcire, spălare, sau un duş la
temp. de 18-200 C.
Mod de acţiune: acţiune puternică asupra circulatiei cu hiperemie
şi rezorbţie locală.

Duşul masaj.
Reprezintă aplicarea mai multor duşuri rozetă cu apă la
temperatura de 38-400 C, concomitent aplicându-se cu masaj,
conform tehnicii obişnuite.
Pentru aplicarea lui există instalaţii speciale cu 4-6 duşuri
verticale, în rozetă, situate unul lângă altul, care se pun simultan
sau separat. În lipsa unei instalaţii speciale, se poate efectua şi cu
un duş mobil, la capătul căruia se aplică o rozetă.
Durata masajului este de 8-15 min. Bolnavul este culcat,
dezbrăcat complet pe un pat special din lemn. Se deschid duşurile,
în timp ce apa curge pe corp, tehnicianul execută masajul conform
tehnici cunoscute.
Modul de acţiune:
 Duşul masaj provoacă o hiperemie importantă, mai ales în
regiunea tratată;
 Are un important efect rezorbtiv şi tonifiant.

Baia kinetoterapeutică.
Este o baie caldă la care se asociază mişcări în toate articulaţiile
bolnavului.
Se efectuează într-o cadă mai mare ca cele obişnuite, care se
umple trei sferturi cu apă la temperatura de 36-37 0 C mai rar 38 0
C. Bolnavul este invitat să intre în cadă şi este lăsat 5 minute
liniştit după care tehnicianul execută sub apă, toate mişcările
posibile la fiecare articulaţie.
Tehnicianul stă în partea dreaptă a bolnavului. După care
pacientul este lăsat puţin în repaus după care este invitat să repete
singur mişcările arătate de tehnician. Durata băi este de 20-30 min.
după care bolnavul este şters şi lăsat să se odihnească.

15
 Mobilizarea în apă este mai puţin dureroasă datorită relaxării
musculare ce se produce sub influenţa apei calde şi a reducerii
greutăţii corpului, conform legii lui Arhimede.

Termoterapia:

Compresele cu aburi.
Avem nevoie de : două bucăţi de flanelă, o bucată de pânză
simplă sau un prosop, o pânză impermeabilă, o găleată cu apă la
temperatura de 60-700C.
Pe regiunea interesată se plasează o flanelă uscată, peste care
se aplică o bucată de pânză sau prosopul muiat în apă fierbinte şi
bine stors, iar peste aceasta se aplică cealaltă flanelă. Totul se
acoperă cu o bluză impermeabilă sau se aplică un termofor.
Durata totală a proceduri este de minim 20 de minute şi maxim 60
de minute. Modul de acţiune - are o importantă acţiune
vasodilatatoare şi rezorbtivă pe lângă efectul analgezic şi
antispasmotic.

Împachetarea cu parafină.
Se ia o cantitate potrivită de parafină (≈ 150-200g) şi se topeşte
într-un vas la temperatura de 65-70 0, în aşa fel incât să mai rămână
câteva bucăţi netopite, în scopul evitării supraâncălzirii.
Cu ajutorul unei pensule late (8 cm) se pensulează repede
regiunea interesată. Grosimea stratului de parafină este de 0,5-1.
Peste stratul de parfină se aplică bucăţi de vată sau flanelă şi apoi
se acoperă regiunea cu pătura.
Durata este de 20-25 min. Înlăturarea parafinei se face cu
uşurinţă din cauza transpiraţiei care are loc sub stratul de parafină.
Procedura se termină cu o spălare la 20-220C.
Împachetarea cu parafina are o acţiune locală şi provoacă o
încălzire profundă şi uniformă a ţesuturilor,
În timpul procedurii, suprafaţa pielii se încălzeşte până la 38-
40 C. La locul de aplicare se produce o hiperemie puternică şi o
0

transpiraţie locală abundentă.

16
Ungerile cu nămol.
Bolnavul complet dezbrăcat stă câteva minute la soare până i se
încălzeşte pielea, apoi se unge cu nămol proaspăt complet sau
parţial. Se expune din nou la soare timp de 20-60 minute, până
când nămolul începe să se usuce. În acest interval de timp va purta
o compresă rece pe frunte iar capul îi va fi apărat de soare cu o
pălărie sau umbrelă.
După aceasta se va face o scurtă bai în lac sau în mare, se va
şterge, se va îmbrăca şi se va odihni la umbră sau într-o cameră,
aproximativ o oră.
Modul de acţiune - ungerile cu nămol îşi bazează acţiunea pe
elementul termic alternant, rece la început, apoi cald, datorită
încălzirii nămolului la soare şi din nou rece, datorită băi din lac şi
reacţiei vasculare la aceasta; al doilea element este reprezentat de
acţiunea specifică a substanţelor resorbite în organiasm.

3. TRATAMENTUL PRIN ELECTROTERAPIE.

Electroterapia este acea parte care studiază utilizarea, acţiuni

diverselor forme de energie electrică asupra organismului uman, cu
scop curativ sau profilactic.
Curentul galvanic:
Este un mijloc clasic şi fidel de sedare a durerilor. Electrodul
pozitiv are o acţiune sedativă locală, ca şi curenţii descendenţi şi
curenţi ascendenţi aplicaţi contralateral duc la o creştere a pragului
de sensibilitate.
Galvanizarea poate să utilizeze concomitent şi introducerea de
ioni cu acţiune antalgică (ionoforeză transversală cu novocaină,
aconidină sau revulsiv cu histamină).
Aplicarea electrozilor la pacient se face transeversal electrozii sunt
situaţi de o parte şi de alta a genunchiului. În mod obligatoriu trebuie
să folosim un strat hidrofil între electrod şi tegument, ce trebuie
spălat după fiecare utilizare. Intensitatea curentului este strâns legată
de sensibilitatea şi de toleranţa pacientului (30-50 mA).
Durata este aproximativ de 30-40 minute. Numărul şi ritmul
şedinţelor este de 18 - 20 sedinţe în ritm zilnic. Influenţează durerea
şi provoacă vasodilataţie.
Ionizarea.
17
 Ionizare cu novocaină sau calciu are efect analgezice datorită
scăderii excitabilităţii polului pozitiv la care se adaugă efectul
substanţei introduse (Novocaină, Calciu).
Pentru ionizarea cu Ca se foloseşte o soluţie constând ionul de
Ca cu care se îmbibă stratul hidrofil de sub electrodul activ. De aici
acesta migrează prin tegumentul intact, prin orificiile glandelor
sudoripare şi sebacee către polul opus, ajungând astfel în interiorul
organismului de unde ionii sunt preluaţi de reţeaua limfatică şi
circulaţia sancvină zonală ajungând în circulaţia generală.
Durata proceduri—este de aproximativ 15 min. La efectul
farmaco-dinamic al soluţiei medicamentoase se adaugă şi efectul
analgezic al curentului continuu. Efect de depozit—realizat de
acumularea substanţelor farmacologice introduse la nivelul
electozilor. Efectul de patrunderepâna la stratul cutanat profund—
are o actiune reflexă cutii viscerale la nivelul dermatoamelor.
Curentul diadinamic
Se prescrie în aplicaţii transversale sau longitudinale: o perioadă
lungă, de 4 minute (are efect sedativ), difazat fix 4 minute ambele, 1
dată pe zi. Se recomandă 10---14 şedinţe.

Diatermia acţionează asupra ţesuturilor în profunzime, prin

căldura pe care o produc curenţii de înaltă frecvenţă, ca urmare a
rezistenţei pe care o opun ţesuturile la trecerea energiei electrice.
Căldura astfel produsă are un efect analgetic.
Curentul faradic
Se indică faradizarea cu periuţa sau cu ruloul, plimbate pe
regiunea dureroasă pudrată cu talc, legate de electrodul negativ,
curentul fiind tetanizat.
Aceste proceduri sunt bine receptate şi tolerate de pacienţi pentru
starea de bine pe care o degajă şi modul în care, corectând
dezechilibrul, se îmbunătăţeşte funcţionalitatea.
Undele scurte-curenti de inalta frecventa.
A căror tehnică de aplicare constă în:
Aplicarea în câmp condensator - introducerea bolnavului direct
în câmpul rezonator între cele 2 plăci ale armăturilor
condensatorului.
Armăturile condensatorilor sunt izolate în capsule de sticlă sau
cauciuc constituind de fapt electrozi.

18
 Aceşti electrozi sunt formaţi dintr-un disc metalic de 1mm,
grosime şi cu mărimi diferite în diametru fiind variabili. Electrozi se
fizează la nişte braţe sau suporturi ce le oferă posibilitatea aplicări
lor la distanţă de tegument (circa 3 cm).
Aplicarea în câmp inductor-foloseşte electrozi flexibili. Pot avea
aspectul unei plase şi cordon flexibil constituit din sârme de cupru.
Şedinţele au o durată de 10-15 minute, se aplică zilnic sau la 2 zile,
se recomandă maximum 10 şedinţe.
Efectele undelor scurte:
 Termic, reprezintă prncipalul factor terapeutic;
 Vasodilatator şi metabolic;
 Antialgic.
Aici trebuie să ţinem seama de deficitul endocrin şi tulburării
vegetative, atunci când este cazul.

Ultrasunetele-curenti de inalta frecventa.

Ultrasunetele terapeutice au o frecvenţă cuprinsă între 800-
1000KHz.
Tehnica de aplicare – vom urmări manipularea câmpului emiţător
şi manevrarea aparatului. Undele ultrasonice sunt proiectate din
capul emiţător în linie dreaptă sub forma unui fascicul perpendicular
pe suprafaţa de emisie a localizatorului.
Pentru ca transmiterea undelor la bolnavi să fie continuă este
nevoie de un contact perfect între suprafaţa emiţătoare şi tegument
care se realizează folosindu-se un strat de gel, ulei sau apă.
Şedinţele au o durată variabilă cuprinsă între 15-30 minute şi se
reco-mandă zilnic sau la 2 zile.
Efecte:
 Antiinflamatorii;
 Termice locale;
 Fibrolitice

Razele infraroşii
Se pot aplica prin două metode: lămpile de tip Solux şi băile de
lumină.
În afară de lumina solară, care este deosebit de bogată în radiaţii
inflaroşii şi care este utilizată în terapeutia sub forma aşa –numitei
helioterapii.

19
 Aplicaţiile de radiaţii inflaroşii în terapeutia se pot face în două
moduri: în spaţiul închis, sub forma aşa-numitelor băi de lumina
proceduri intense termoterapice sau în spaţiu deschis, în aer liber,
sub forma aşa-nummitelor aplicaţii de sollux.
În băile de lumina se realizează o încălzirea aerului până la
temperaturi ridicate (60-70-80°C).
În funcţie de scopul urmarit, bolnavul va sta în baia de lumina
între 5-20 minute. După expirarea timpului prescris se aplică
bolnavului o procedură de răcire parţială.
Efectul principal al acestor raze se bazează pe căldura pe care o
produc. Ele străbat pînă la cîţiva centimetri în profunzime, acţionînd
atît asupra ţesutului conjunctiv, cît şi asupra glandelor şi
metabolismului general. Ele provoacă totodată şi o vasodialataţie la
nivelul plexului venos.

4. TRATAMENTUL PRIN MASAJ

 Efectele fiziologice ale masajului.

Acţiunile masajului sunt împărţite în 2 grupuri:

1. Locale:
 Masajul are acţiune sedativă asupra durerilor de tip nevralgic,
muscular sau articular;
 Acţiunea hiperemiantă a regiuni masate. Se produce o
vasodilataţie a vaselor capilare din tegument cu acţiunea circulaţiei
sângelui. Odată cu hiperemia apare şi încălzirea tegumentului;
 Acţiunea înlăturări lichidelor interstiţiale cu accelerarea
proceselor de rezorbţie în regiunea masată.

2. Generale:
 Odată cu activarea circulaţiei locale prin masaj se activează şi
circulaţia generală a sângelui şi odată cu ea se stimulează şi
funcţiile aparatului respirator.
 Are acţiune favorabilă asupra stări generale a pacientului,
îmbunătăţirea somnului şi cu îndepărtarea oboseli musculare.
 Are acţiune reflexogenă asupra organelor interne în suferinţă
care este explicată prin mecanismul reflex. Prin execuţia

20
 manevrelor de masaj se produce nişte stimuli ai exteroceptorilor dn
tegument şi proprioceptorilor din: muşchii, tendoane, ligamente care
sunt de diferite intensităţi şi pornesc pe calea neuronilor către SNC
care de acolo transmit reflex către organele în suferinţă. Pe
tegumentul fiecărui organ intern, corespunde un punct reflexogen
(puncte metamerice sau zone Head). Cele mai multe puncte
reflexogene sunt în talpă şi palmă.
 Masajul are acţiune mecanică care rezultă din execuţia
manevrelor de frământat, în special cipitul şi contratimpul care duc
la formarea în centrul metabolismului a unor substanţe metabolice
ce trec în circulaţia generală a sângelui (Hde tipul histaminei) care
stimulează peristaltismul vaselor şi duce la resorbţia substanţei
nocivedin lichidele interstiţiale care sunt în exces în fibrele
ţesutuluiconjunctiv de unde se duce la organele excretoare.
Masajul se mai face şi în scop igienic, de iniţiere şi se foloseşte şi
la sportivi (are un avantaj al antrenamentului zilnic).

 Descrierea anatomică.

Aticulaţia genunchiului.
Este articulaţia dintre condilii femurali, patelă şi condilii tibiali.
Condilul medial al femurului coboară mai jos ca cel lateral, încât
femurul formează cu tibia un unghi de 174 0. când unghiul este mai
mic de 1500, se vorbeşte de deformaţia numită genu valgum (gamba
„în X”). Opusul său este genu varum, când unghiul extern dispare,
iar gambele descriu între ele un oval.
Incongruenţa (nepotrivirea ) dintre feţele articulare este
completată de două meniscuri de forma literei "C".
 Meniscul median-este cel mai rezistent şi mai mobil.
 Meniscul lateral.
Între interiorul capsulei, între tibie şi femur se află ligamentele
încrucişate anterior şi posterior.
Cele două ligamente încrucişate sunt intracapsulare şi
extrasinoviale.
Anterior artculaţia este închisă de rotulă (articulaţia
femuropatelară).
Anterior de capsula articulară se află ligamentul rotulian, care
continuă tendonul muşchiului cvadriceps femural. Capsula articulară
este întărită medial şi lateral de reticulele rotulei; de asemenea de

21
ligamentele colateral tibial şi colateral fibular, iar posterior de
ligamentele popliteu oblic şi popliteu arcuat.
Articulaţia genunchiului este un trohoginglim. Mişcările sunt de
flexie extensie şi, în măsură foarte redusă de rotaţie şi înclinaţie
laterală.
Muşchii care acoperă şi activează articulaţia sunt:
 Muşchii coapsei care formează trei grupe:
 Grupul antrior – cuprinde muşchii cvadricepsul femural şi
croitorul;
 Grupul medial – pectineul şi adductorii: marele, mijlociul şi
micul adductor;
 Grupul posterior – cuprinde: bicepsul femural,
semitendinosul şi semimembranosul.
 Muşchii gambei care se împart în trei grupe:
 Grupul ventral – cuprinde muşchii: tibialul anterior,
extensorul lung al halucelui, extensorul lung al degetelor;
 Grupul lateral – cuprinde: lungul peronier şi scurtul peronier;
 Grupul posterior – cuprinde: lungul flexor al halucelui, tibialul
posterior, tricepsul sural.
Aici există două reţele venoase, una superficială şi una
profundă.

Venele superficiale mai importante sunt:

 Vena safenă mică care urcă pe gambă şi se varsă în
vena poplitee.
 Vena safenă mare care urcă pe coapsă şi se varsă în
vena femurală.
Venele profunde însoţesc arterele, câte două vene pentru arteră,
dar numai câte o venă femurală şi un poplitee. Vena cavă inferioară
urcă pe partea dreaptă a coloanei vertebrale.
Nervii care inervează membrul pelvin sunt:
 La coapsă: nervul femural, nervul sciatic, nervul crular;
 La gambă: nervul tibial fibular.
Articulaţia genunchiului este formată din articulaţia epifizei distale
a femurului cu epifizele ale tibiei şi peroneului unde au loc
următoarele articulaţii:
 Femuro-tibială;
 Femuro-peronieră;
 Tibio-peronieră

22
 Este o articulaţie semimobilă. Rotula sau patela: un ax sub formă
de dreptungi cu vârful în jar care are rol de susţinere a greutăţii
corpului prin ligamente paralele şi încrucişate care o leagă de
ariculaţie făcând-o cât mai rezistentă.

 Tehnica masajului

Bolnavul este aşezat cu faţa în sus, fiind descoperite membrele

inferioare, se începe masajul mai întâi pe partea opusă maseorului
cu netezirea sau efluerajul pornind de la treimea superioară a
gambei până la treimea inferioară a coapsei cu ambele mâini făcând
o acomodare a mâini noastre cu tegumentul bolnavului, dar în
acelaşi timp face o încălzire a musculaturii, care acţionează asupra
articulaţiei genunchiului (aceştia fiind muşchii gambei şi coapsei).
După netezire urmează uşoare frământări cu o mână, cu două şi
contratimp pe aceleaşi direcţii.
Cea mai importantă manevră este fricţiunea cu care insistăm mai
mult şi se fac în felul următor: pentru acest lucru flectăm uşor gamba
pe coapsă după care facem netezirea aşezând cele 4 degete ale
mâinilor la spaţiul popliteu iar policele pornind de la partea
superioară a rotulei cu netezirea cu partea lor cubitală alunecând
până la partea inferioară a rotulei după care ne întorcem ocolind
condilii externi femurali către spaţiul popliteu.
După care face fricţiunea pe aceleaşi direcţii ca la netezire după
care lucrăm cu cealaltă parte a rotulei (5-6 ori).
Se fac fricţiuni cu vibraţii. Apoi facem vibraţia pe toată suprafaţa şi
netezirea de încheiere.
Lucrăm articulaţia şi celuilalt picior pe aceleaşi direcţii după care
spunem bolnavului să se aşeze cu faţa în jos şi lucrăm părţile
posterioare ale genunchiului.
Începem mai întâi cu genunchiul opus nouă, cu netezirea şi
frământatul, deci încăltirea regiuni de la treimea superioară a
gambei până la treimea inferioară a coapsei cu toate formele de
frământare.
După care facem fricţiunea la spaţiul popliteu care se va face mai
uşor decât la partea anterioară datorită faptului că aici există un
pachet vasculo-nervos.
Pentru acest lucru flectăm uşor gamba pe coapsă sprijinind pe
mâna noastră şi facem netezirea cu cele 2 police pornind de la
23
mijlocul articulţiei către condilii externi femurali. Apoi facem
fricţiunea deget peste deget pe aceleaşi direcţii (5-6 ori). După care
facem vibraţia cu palma întreagă. Încheiem cu netezirea.

 Mobilizarea articulaţiilor (kinetoterapia).

Din articulaţia genunchiului putm efectua următoarele mişcării

efectuate în plan transversal şi sagiatal:
 Flexie;
 Extensie;
 Lateralitate.
Pentru flexie ţinem contrapriză pe partea posterioară a gambei.
Pentru extensie ţinem contrapriză pe partea anterioară a gambei.
În prima săptămână se efectuează 6 şedinţe.
Prima zi se efectuează contracţii izometrice ale cvadricepsului şi
fesierilor, flexie, extensie şin articulaţia gleznei.
 Flexie din CF (45%), cu genunchiul întins;
 Abducţie din CF (20%) cu genunchiul întins;
 Circumducţie cu genunchiul întins (3 serii), 5 săptămâni,
mişcarea este pasivo-activă.
A doua zi – aceleaşi exerciţii din poziţia culcat la care se adaugă
cele din poziţia stând (pacientul îşi asigură stabilitatea, ţinându-se
de scaun).
 Flexie din CF, abducţii din CF, extensii din CF, toate aceste
mişcării se execută cu genunchiul întins (3 serii, 5 repetării), mişcării
active.
A treia zi - aceleaşi exerciţii, aceleaşi poziţii, cărora li se mai
adaugă:
 Din aşezat la marginea patului, kinetoterapeutul mobilizează
cu multă atenţie articulaţia genunchiului până la punctul în care
apare durerea (se porneşte de la o flexie de 35 0);
 Mişcarea pasivă (3 serii-10 repetării), cu pauză un minut între
ele;
 Din culcat costal pe partea sănătoasă, abducţii din CF, cu
genunchiul întins;
 Din decubit dorsal flexia genunchiului cu alunecarea
călcâiului pe planul patului.
În primele 2 zile se mai practică şi mişcările pasive.
 Mers cu ajutorul unui baston canadian.
A parta zi – pacientul este dus la sala de gimnastică.
24
 În a patra săptămână sunt cinci şedinţe.Toate exerciţiile devin
active, dar nu se introduce încă rezistenţa deoarece musculatura
pacientului nu s-a refăcut suficient.
 Din decubit dorsal: aceleaşi exerciţii, accentul punându-se pe
mişcarea activă de flexie a gambei pe coapsă (5 serii a câte 8
repetării);
 Din aşezat la marginea banchetei: mişcare activă, a flexiei, a
gambei pe coapsă şi revenire prin alunecare (patine), înainte-înapoi;
 Stând la spalier: cu faţa: ridicării uşoare cu vârfurile, sprijin
mai mult pe piciorul sănătos, ridicarea piciorului pe prima treaptă şi
flexia gambei pe coapsă; cu spatele: flexia CF (trei 3 serii, 6
săptămâni).

 Gimnastica medicală.

Din decubit dorsal:

 Contracţii izometrice de cvadriceps şi fesieri (30 mişcării pe
oră – contracţia este de 6 sec. relaxare 3 sec.);
 Flexie-extensie din articulaţia gleznei (4 serii a câte 10
repetării);
 Flexie şi abducţie din CF (4 serii a 10 repetării).
Se efectuează exerciţii cu toate articulaţiile membrului sănătos.
 Din stând sprijinit pe pe spătarul patului: mişcarea activo-
pasivă de flexie, abducţii, extensie, circumducţii din CF (din fiecare 2
serii a câte 10 repetării).
Mersul se execută cu ajutorul a două bastoane canadiene, fără
sprijin pe piciorul afectat.
După îndepărtarea gipsului pacientul va purta o faşă elastică
numai la deplasare şi noaptea, pentru a stabiliza genunchiul şi a îl
feri de mişcări nedorite.
Programul de recuperare se întinde pe durata a patru săptămâni.
În prima săptămână sunt cinci şedinţe şi se efetuează
următoarele exerciţii:
 Din decubit dorsal: contracţii izometrice de cvadriceps şi
fesieri; flexii şi abducţii din CF (mişcare activă); uşoare flexi ale
articulaţiei genunchiului.
Profesorul introduce ambele mâini sub zona poplitee şi execută
cu multă atenţie această mişcare la circa 30 0, având grijă ca talpa
pacientului să rămână permanent pe planul patului.
25
  Din decubit lateral: mişcarea activo-pasivă de abducţie din
CF cu genunchiul întins (3 serii a câte 10 repetării).
 Din stând la spalier: mişcării active din CF cu genunchiul
întins (3 serii a câte 8 repetării); cu spatele, flexie, lateralitate,
abducţii şi cu faţa extensii.
În a doua săptămână pacientul va contacta solul cu planta
piciorului operat cu sprijin de 30%.
 Din decubit dorsal: „pompaje” pe minge, fără a forţa flexia;
flexia gambei pe coapsă (în lanţ kinetic închis); flexii şi abducţii din
CF (3 serii a câte 12 repetării).
 Din aşezat la marginea banchetei: flexia gambei pe coapsă,
mişcare condusă şi controlată de profesor.
Timp de două luni sunt interzise exerciţiile ce implică un lanţ
kinetic deschis.
 Din stând la spalier - la exerciţiile cunoscute se mai execută:
ridicării pe vârfuri, cu sprijin mai mare pe piciorul sănătos; ridicarea
piciorului pe prima treaptă şi flexia gambei pe coapsă cu uşoară
presiune pe talpă (2 serii a câte 10 repetări), lucrând fără durere;
mersul se face cu sprijin uşor (circa 30%) pe piciorul operat.
În a treia săptămână – sunt cinci şedinţe; toate exerciţiile devin
active, iar pentru mişcările din CF se introduce lestul de 500g.
 Din decubit dorsal: contracţii izometrice de cvadriceps, fesieri
şi ischiogambieri; flexii, extensii ale articulaţiei gleznei şi degetelor
(metatarsiene, falange şi interfalangiene); flexia gambei pe coapsă
din alunecare (4 serii a câte 15 repetări); flexi, abducţii, circumducţii
CF cu genunchiul întins (mişcare activo-rezistivă cu lest).
 Din decubit lateral: mişcarea activă liberă de abducţie din CF
a membrului operat (3 serii a câte 10 repetări).
 Dn aşezat la marginea banchetei: flexia şi extensia gambei
pe coapsă (3 serii a câte 15 repetări); flexia şi extensia articulaţiei
genunchiului cu ajutorul unei patine pe care este aşezată planta
membrului operat.
 Din stând la spalier: 3 serii a câte 10 repetări pentru fiecare
mişcare din CF activă cu rezistenţă cu last de 500g; ridicări pe
vârfuri, piciorul operat în sprijin 60%; joc de gleznă cu sprijin circa
60%; ridicarea piciorului pe prima treaptă şi flexia gambei pe
coapsădin exercitarea unei uşoare presiuni pe suprafaţa plantară.
În a patra săptămână – sunt cinci şedinţe în care continuă
exerciţiile mai sus menţionate, la care se adaugă:

26
  Din decubit ventral - (se pune un rulou sub treimea inferioară
a feţei anterioare a coapsei): mişcarea activă de flexie a gambei pe
coapsă cu tensiuni finalerealizate de către profesor.
 Mişcările din aşezat: ale articulaţiei genunchiului devin
rezistive prin introducerea lestului.
La sfârşitul acestei săptămâni pacientul se sprijină aproape în
totalitate pe picior operat.

5. Terapia ocupaţională.
Este o metodă de reeducare activă care completează
kinetoterapia folosind diverse activităţi adaptate la tipul de deficienţe
motorii ale individului cu scop recreativ şi terapeutic, ajutând
bolnavul să folosescă mai bine muşchii rămaşi indemni şi
recuperând funcţia celor afectaţi de boală, contribuind astfel la
readaptarea funcţională la gesturile vieţii curente.
 Principalele efecte pe care le urmărim prin aplicarea terapiei
ocupaţionale sunt:
 Mobilizarea unor articulaţii şi creşterea amplitudinii lor;
 Dezvoltarea forţei musculare;
 Restabilirea echilibrului psihic.
Bolnavul poate executa unele exerciţii cum ar fi:
 Pedalat la maşina de cusut;
 Roata olarului;
 Săritul cu coarda;
 Mersul pe plan ascendent;
 Mers pe bandă sau pe scară rulantă.
Rezultatele depind de gradul de stabilizare a evoluţiei bolii şi de
încadrarea raţională a ergoterapiei în complexele de recuperare şi
readaptare funcţională.

6. TRATAMENTUL BALNEOLOGI (ape minerale,

nămoluri).

27
Tratamentul balnear vizează următoarele obiective:
 Încetinirea procesului degenerativ
 Combaterea manifestărilor ce actualizează sau reactivează
artroza
 Îmbunătăţirea circulaţiei locale si generale
 Ameliorarea sau menţinerea mobilităţii articulare şi a forţei
musculare periarticulare.

Tipuri de ape:
 Ape termale algominerale (Felix, 1 Mai, Geoagiu)
 Ape sărate concentrate (Sovata, Amara, Techirghiol)
 Ape sărate iodurate (Bazna)
 Ape sulfuroase sărate (Călimăneşti, Govora)
 Ape sulfuroase termale (Herculane)
Terapia cu nămol acţionează prin cei trei factori cunoscuţi: termic,
fizic (mecanic) şi chimic. Staţiunile indicate sunt:
 Techirghiol (şi tot litoralul) care are nămol sapropelic;
 Amara, Sovata, Telega, Bazna, Slănic Prahova (nămoluri de
lacuri sărate);
 Vatra Dornei, Borsec, Felix (turbă);
 Govora (nămol silicos şi iodat);
 Geoagiu (nămoluri feruginoase)

28
 BIBLIOGRAFIE

1. Compendiu de reumatologie - Eugen Popescu, Editura

Medicala
2. Tratat de medicina interna - Radu Paun, Editura Medicala
1999
3. Tratat de medicina interna - Leonida Gherasim 1995
4. Principiile medicinei interne - Harrison, Editura Teora 2001
5. Tratat de neurologie - Constantin C. Arseni, Editura Medicala
1979
6. Fiziokinetoterapie si recuperare medicala - Kiss Iaroslav,
Editura Medicala 2007
7. Kinetologie profilactica, terapeutica si de recuperare -
Sbenghe Tudor, Editura Medicala 1987
8. Recuperarea medicala a sechelelor post traumatice ale
membrelor - Sbenghe Tudor, Editura Medicala 1981
9. Kineziologie, stiinta miscarii Sbenghe Tudor, Editura
Medicala 2002
10. Balneofizioterapie - Dinculescu Traian, Editura Medicala
1963 (Capitolele de hidroterapie si termoterapie)
11. Electroterapie - Andrei Radulescu, Editura Medicala 2005
12. Patologia aparatului locomotor, vol. I - Dinu M.
Antonescu, Editura Medicala 2005
13. Patologia aparatului locomotor, vol. H - Dinu M.
Antonescu, Editura Medicala 2005
14. Tehnica masajului terapeuic - Diaconu Anghel, Editura
medicala 2008.

29