Literatura de frontieră

Literatura de frontieră sau „de graniță” se distinge printr-un caracter îndeobște nonficțional,
întrucât referentul este real, creditabil, având, așadar, o dublă funcțiune – informativă și estetică,
aceasta din urmă pusă în relief prin mărcile stilistice și subiective aferente.
Textul de graniță se află în zona de interferență a științelor limbii și literaturii cu științele
propriu-zise, deoarece literatura se conjugă armonios cu speciile nonartistice.
Din sfera literaturii de frontieră fac parte textele memorialistice (memoriile, jurnalul,
corespondența sau textul epistolar, confesiunile și amintirile) pe care criticul literar Silvian Iosifescu le
numește „literatura mărturisirilor”, iar Eugen Simion, „genurile biograficului”. Jurnalul (sau însemnările)
de călătorie, memorialul de călătorie, reportajul și interviul completează acest corolar de subspecii.
Textul memorialistic reprezintă o consemnare retrospectivă a unor evenimente la care autorul
a fost martor, sub forma unei sinteze între istorie și confesiune, la persoana I, specifică subiectivității,
valoarea documentară fiind, așadar, dublată de una artistică.
Volumul „Amintiri deghizate”, scris de profesorul și istoricul literar Ovid S. Crohmălniceanu, publicat în
2012, la Editura Humanitas, pune în lumină talentul de prozator și critic literar deopotrivă al autorului,
gălățean de origine evreiască, și dezvăluie, dintr-o perspectivă în care realitatea și ficțiunea converg,
apecte mai puțin „canonice” ale vieții unor oameni intrați de mult în paginile istoriei literare: Hortensia
Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Ion Barbu, G. Călinescu, Tudor Arghezi și alții. Istorie literară trăită,
cartea ilustrează, prin intermediul rememorării și al evocării, pagini de critică literară deghizate în
amintiri, îmbinănd realitatea și ficțiunea, metamorfozând, deseori, persoana în pesonaj. Scopul
informativ este dublat de unul estetic, intenția autorului fiind aceea de a contura, fără a judeca,
(dimpotrivă, îndeamnă la cumpănire!) zonele subterane, inclusiv moral, ale existenței unor pesonalități
culturale înălțate de tradiție pe un soclu de marmură imaculată.
Un caz de histrionism care provoacă de multe ori zâmbetul cititorului fără astfel de prejudecăți culturale
este cel al lui Tudor Arghezi. Asupra acestui titan al literaturii române interbelice, plasat în imediata
apropiere valorică a lui Eminescu zăbovește Crohmălniceanu în paginile intitulate sugestiv și ingenios
„Pamfletarul și poetul”. Mărturisind, de la bun început, sub forma unei butade, că Tudor Arghezi era
asemeni unui copil neastâmpărat, Crohmălniceau își exprimă, implicit, nedumerirea despre felul tainic în
care omul și Poetul reușeau, cu drepturi aparent egale, să conviețuiască în ființa mărunțică cu vocea în
„pizzicatto” a aceluiași individ, absolut banal, care, atunci când vorbea era un om obișnuit.
Ca pamfletar, Arghezi face „acte de caritate în peniță” unui coleg pentru a-i face o bucurie. Deși
traseul necesar publicării unui articol era destul de complicat și suntem informați, prompt, în jargonul
tipografic al perioadei despre procedeu- Arghezi lasă să-i scape „peria de șpalt” care dezvăluie ochiului
fin al observatorului câte ceva despre secretele de vrăjitor al cuvintelor care „Trebuie să precizez că
Arghezi avea grijă să-și rețină manuscrisele, după ce le vedea culese. Diferențele de stil ale textelor, cel
final parcă trecut printr-o mațină care îi amestecase bine toate cuvintele, sunt expresia unor contradicții
care sălășluiesc în sufletul lui Arghezi și pe care acesta din urmă se grăbește să le șteargă, deoarece,
opinează Crohmălniceanu,nu voia să lase vreo urmă despre felul în care își elebora scrisul.
Poetul Arghezi s-a ținut departe de marile derapaje morale: i-au mai scăpat, firește, câteva
„dedicații” , uneori penibile, pentru că una e să săruți mâna princiară, alta laba unui inginer, și cu totul
altceva secera Măriei și barosul meșterului faur. Aceste „poezii cu dedicație” pot face un scriitor să cadă
în penibil deoarece se îndepărtează de scopul original, promovând oameni ce au făcut rău țării si
poporului . Pamfletarul, însă, nu s-a sfiit să-și vândă pana vitriolantă pentru o sumă generoasă
„dinozaurilor” P.N.L., la insistențele lui I.Gh.Duca, deși „faptul” nu este cert „Nu stiu cît de adevărată o fi
anecdota, dar e bine găsită”. Deseori, se războia cu „mărimile” vremii abis după ce cadea cabinetul,
aspect care scapă cititorului de astăzi, acesta fiind uimit de vitezia de cara ar da dovadă Arghezi.
Gazetăria devine astfel, pentru Arghezi o pană de poaet ,care insă nu e atinsă de „mizeriile lumești”
deoarece considera că harul este de inspirație transcendentă,e un job ca oricare altul, care nu exclude
compromisurile și care dezvăluie un caracter egoist, tratând cu cinism activitatea
gazetărească.Pendularea între rău și bine, compromis și înaltă ținută artistică Crohmălniceanu o explică
prin neajunsurile materiale ale lui Arghezi,pe care acesta l-a îndurat, împreună cu familia timp de 10 ani
în care a fost interzis, aspect care transpare în poezia „Consolări”, unde se pune în lumină regretul
poetului față de compromisurile de ordin politico-social pe care este nevoit să le facă.
În fața morții, devenită singura realitate palpabilă, pamfletarul și Poetul se uniformizează,
portretul moral, cu lumini și umbre se estompează în fața celui fizic, iar Crohmălniceanu reține doar
figura împuținată de boală și de bătrânețe a unui Om lăsat singur în fața întrebărilor chinuitoare despre
existența unui Dincolo pe care l-a presimțit, fără să aibă certitudini.