Curs Dogmatica Ortodoxa Iasi Cristescu
Curs Dogmatica Ortodoxa Iasi Cristescu
Curs Dogmatica Ortodoxa Iasi Cristescu
ANUL III
1
Întruparea Fiului lui Dumnezeu
După Sfinţii Părinţi are mai multe motive:
1. Ca să se păstreze calitatea ipostatică de Fiu şi prin Întrupare. Hristos ne aduce
înfierea, ne face fii faţă de Tatăl; aşa cum întreaga creaţie s-a făcut prin Cuvântul, la fel şi
răscumpărarea.
2. Dumnezeu Tatăl a grăit şi grăieşte prin Cuvântul Său.
3. Fiul e chipul Tatălui, iar noi suntem refăcuţi după chipul Lui.
Raportul Sfintei Treimi cu Întruparea
Dumnezeu este mărturisit în Crez ca Tată şi Creator a toate, dar El le face pe toate prin
Fiul în Duhul Sfânt. Aceeaşi realitate se referă şi la răscumpărare, lucru ce reiese mai ales din
aspectul ontology al Răscumpărării. Sfânta Treime este prezentă la Întrupare îi în toată
activitatea lui Hristos pe pământ.
Timpul Întrupării
1. Omenirea trebuie să aibă experienţa harului.
2. Dumnezeu întârzie Întruparea pentru ca răul să atingă cote foarte înalte (pentru a fi
smuls din rădăcini).
3. Trebuiau cunoscute timpul, locul venirii lui Hristos
4. Trebuia preferat un vas ales al Întrupării.
Firea divină şi cea umană în Iisus Hristos. Mărturii scripturistice.
Ps 2, 7: ,, Fiul Meu eşti Tu; Eu astăzi te-am născut!”
Mih. 5, 1: ,, şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi
Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei”.
Firea omenească
Fc. 3, 15; Is 11,1: ,, O mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui
va da”
Is 7, 14; 53, 3-10- Patimile
2
Profeţii cu privire la Sine Însuşi
Se numeşte pe Sine Fiu al lui Dumnezeu
In 5, 17: ,,Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez”
In 3, 17: ,,Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea. Ci ca să
se mântuiască, prin El, lumea”
In 10, 30; In 20,31: ,, Acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu”
I Tim 3, 16
Din Sfânta Tradiţie : Crezul (cele două firi)- Sfântul Macarie, Sf. Chiril al Alexandriei,
etc..
Unirea ipostatică
Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. În persoana Lui, Dumnezeu se
uneşte cu firea omenească. Unirea ipostatică este unirea ipostasului Fiului lui Dumnezeu cu
natura umană în aceeaşi persoană. Cel ce poartă natura umană este Cuvântul lui Dumnezeu.
Dogma despre unirea ipostatică a fost formulată la Sinodul al III-lea Ecumenic, având
aprobarea celor 12 anatematisme ale Sf. Chiril al Alexandriei. La Sinodele IV şi VI Ecumenice
a fost dezvoltată şi precizată. În Iisus Hristos sunt două firi cu două voinţe şi două lucrări
corespunzătoare. Persoana e Dumnezeu Cuvântul ce rămâne singurul subiect neîmpărţit al
acestor firi. Modul unirii este afirmat la Calcedon: ,,neîmpărţit, nedespărţit, neamestecat,
neschimbat” şi acest mod este arătat ca o întrepătrundere (perihoreză).
Împotriva nestorianismului s-a arătat că unirea firilor s-a făcut în mod neîmpărţit şi
nedespărţit. Importanţa respingerii nestorianismului= dacă Hristos nu suferea cu trupul, atunci
mântuirea subiectivă părea o simplă iluzie. Dacă unirea frilor nu rămâne în veci, se pierde şi
mântuirea subiectivă.
3
Argumente contra monofizitismului
- Unirea în mod neschimbat şi neamestecat.
Prin această unire Dumnezeu devine om şi firea umană este îndumnezeită. Integritatea
firilor se arată în faptul că lui Hristos, ca Dumnezeu- I se atribuie însuşiri omeneşti şi ca om-
însuşiri dumnezeieşti.
Temeiuri din Sfânta Scriptură- locurile ce vorbesc despre Întrupare şi despre afectele
Mântuitorului (Hristos a însetat, a pătimit…).
Teoria omniprezenţei lui Hristos cu trupul
- prin aceasta, umanitatea e desfiinţată şi făcută dumnezeire.
Unirea ipostatică
Unirea ipostatică implică o serie de consecinţe prin care se evidenţiază şi mai mult rolul
Întrupării Cuvântului şi procesul de transformare a firii umane în viaţa lui Hristos.
Consecinţele unirii ipostatice:
1. Comunicarea însuşirilor
Datorită faptului că în Hristos există cele două firi unite după modul definiţiei de la
Calcedon, în singurul ipostas al Lui, se stabileşte o comunicare reală între cele două firi. Firile
sunt menţinute fără vreo modificare şi prin comunicarea lor reală se evită separarea lor. Dacă
n-ar exista această comunicare ipostasul divin nu s-ar manifesta în întreaga lui unitate, ci
numai într-un mod care nu mai poate să explice această comunicare. Pe de altă parte, nu ar fi
posibil un dialog direct al lui Dumnezeu Cuvântul cu oamenii şi în acelaşi timp nu s-ar mai
explica nici Întruparea Cuvântului, nici îndumnezeirea omului. Sfânta Scriptură vorbeşte de
faptul că Iisus Hristos a câştigat Biserica cu propriul Său sânge (FA 20, 28).
Prin moartea Lui a venit împăcarea cu Tatăl (Rom 5, 10) ,,Căci dacă, pe când eram
vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcaţi
fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui”.
Iisus Hristos este Cel ce S-a coborât din cer (In 3, 13) şi va judeca viii şi morţii.
4
Sfântul Maxim Mărturisitorul se exprimă astfel când vorbeşte de comunicare
însuşirilor celor două firi: ,,Nici o fire din cele cărora le era ipostas nu era activată în chip
despărţit de cealaltă. Prin fiecare făcea evidentă pe cealaltă. Fiind cu adevărat şi una şi alta,
ca Dumnezeu mişca umanitatea, iar ca om descoperea dumnezeirea proprie” (Răspunsuri
către Talasie).
Comunicarea este o însuşire reală de calitate şi lucrări prin care subiecul comun al celor
două firi împărtăşeşte firii omeneşti pe cele dumnezeieşti şi îşi însuseşte pe cele ale firii
omeneşti. Lucrările lui Hristos sunt în acelaşi timp omeneşti şi dumnezeieşti (teandrice).
Dumnezeirea este prezentă în pătimirea omenească, iar umanitatea e prezentă în
îndumnezeire. Leonţiu de Bizanţ accentuează faptul că prin comunicarea însuşirilor firile
rămân ceea ce sunt, nu sunt desfiinţate. ,,Noi potrivit Scripturilor şi vederilor primite de la
Părinţi (theoria), adeseori arătăm întregul prin parte şi folosim numele părţilor pentru întreg
numind pe Dumnezeu Cuvântul, Fiul Omului şi mărturisind că Domnul Slavei a fost răstignit.
Dar pentru aceasta nu desfiinţăm prin comunicarea însuşirilor raţiunea proprie a fiecărei
însuşiri”(Împotriva lui Nestorie).
Comunicarea însuşirilor înseamnă nu numai o atribuire nominală a însuşirilor şi
lucrărilor omeneşti lui Hristos ca Dumnezeu, ci imprimarea reală a însuşirilor şi lucrărilor
omeneşti de către cele dumnezeieşti şi invers. În definiţia Sinodului V Ecumenic, expresiile cu
privire la conlucrarea celor două firi sunt folosite astfel: ,,Şi precum Prea Sfântul şi
neprihănitul Lui trup însufleţit şi îndumnezeit fiind nu a fost desfiinţat, ci a rămas în definiţia
şi raţiunea Lui, aşa şi voia Lui omenească îndumnezeită nu a fost desfiinţată, ci mai degrabă
s-a păstrat, cum zice Grigorie Teologul”.
2. Îndumnezeirea firii omeneşti în persoana lui Hristos
Firea omenească a fost ridicată la cel mai înalt grad al perfecţiunii, fără să-şi piardă
calitatea proprie (Sinodul VI Ecumenic). Îndumnezeirea firii omeneşti înseamnă perfecţiunea
acestei firi în limitele ei nefiind vorba de schimbarea naturii.
Cunoaşterea lui Hristos este scutită de erori, dar nu devine atotştiinţă divină. Ea creşte şi
se dezvoltă ( Lc 2, 52).
5
3. Lipsa păcatului
Păcatul este închiderea omului faţă de Dumnezeu şi în acelaşi timp faţă de semeni. El
implică şi o slăbire a caracterului personal al omului ,, prin păcat persoana umană se scufundă
în propria ei natură” În Hristos nu poate exista păcatul pentru că firea Lui umană nu există ca
o persoană despărţită de ipostasul Cuvântului, ci este îndumnezeită prin Întrupare.
Umanitatea lui Hristos este deschisă pe de o parte Sfântului Duh şi semenilor, pe de alta.
Lipsa de păcat din sfera voinţei şi acţiunii corespunde lipsei de erori în planul cunoaşterii. În
cunoaştere se poate vorbi de un progress, dar nu unul moral (Teodor de Mopsuestia), afirmaţie
condamnată la Sinodul V Ecumenic.
Sfânta Scriptură mărturiseşte lipsa de păcat a Mântuitorului numindu-L „Sfânt” Luca
1,35 şi Ioan 8.46: „Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat ?”. în Sfânta Scriptură se arată
slăbiciunile firii omeneşti ale lui Hristos dar nu este vorba de patimile reproşabile şi păcătoase,
ci doar de cele ireproşabile şi curate. Hristos a primit suferinţa din iubire pentru oameni şi prin
atotputernicia Sa S-a folosit de ea pentru mântuirea omului. Cu toată mărimea suferinţei,
Hristos nu se lasă doborât de ea, ci o învinge.
4. Lui Hristos I se cuvine o singură adorare atât după divinitate cât şi după
umanitate.
I se cuvine închinare, una singură, ca lui Dumnezeu,pentru că închinarea se adresează
persoanei iar persoana lui Hristos este una, adică Fiul lui Dumnezeu întrupat, lui I s-a
închinat ca lui Dumnezeu şi Toma (Ioan 20,28). Dacă lui Hristos I s-ar da mai multe
închinări, ar fi împărţit în mai multe persoane.
Sfânta Scriptură arată că Dumnezeu L-a preaînălţat pe El : Filipeni 2, 9-10 : «Ca toţi să
cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl.» ; Ioan 5,23
Sfântul Atanasie cel Mare spune în acest sens : « Noi nu adorăm trupul despărţindu-l de
Cuvânt, nici voind să adorăm Cuvântul nu-l despărţim de trup. Cine este fără de minte ca să
zică Domnui : « Ieşi din trupul Tău ca să te ador » ? »
6
În acelaşi sens se exprimă şi Leontiu de Bizanţ : « Dacă numai în parte e Hristosul
vostru Fiul lui Dumnezeu şi în parte e Dumnezeu şi nu întreg, atunci El este o jumătate de
Dumnezeu. Dar pentru noi Hristos Cel Unul e închinat întreg ca Dumnezeu ».
7
CHENOZA
Viaţa Mântuitorului poate fi împărţită în două stări:
1. Una a deşertării şi a umilinţei
2. Alta a preamăririi
8
Incercând să răspundă la întrebarea : În ce chip Cuvântul lui Dumnezeu nemărginit în
putere şi mărire a devenit subiect al naturii umane, Sfântul Chiril al Alexandriei arată pe baza
locurilor din Epistolele Sfântului Apostol Pavel că golirea nu se referă la umanitatea asumată
de Fiul lui Dumnezeu ci la Fiul lui Dumnezeu Însuşi. Tot Sf. Chiril arată că nu firea
dumnezeiască a devenit pătimitoare, ci persoana acestei firi. Mai arată că pătimirile ce ţin de
firea omenească au fost însuşite de Fiul lui Dumnezeu devenit om dar le-a biruit cu puterea Sa.
Chenoza, după Sf. Chiril, constă în asumarea naturii umane şi, prin ea, suportarea
durerilor de către Dumnezeu-Cuvântul : « Dar cum a sărăcit ? prin aceea că, fiind Dumnezeu
cu firea Sa, S-a făcut om şi S-a născut trupeşte din sămânţa lui Adam ». (Sf. Chiril, Că
Dumnezeu este Unul). Chenoza este astfel acea împropriere a însuşirilor firii omeneşti şi a
sărăciei ei, neîmpuţinate însă de starea de păcat.
Sfânta Scriptură, deşi vorbeşte de starea de umilinţă, arată mereu că Hristos este
Dumnezeu adevărat şi lucrează ca Dumnezeu adevărat. Sinoadele IV şi VI Ecumenic se
pronunţă împotriva unei chenoze radicale, înţelegând renunţarea la însuşiri. Chenoza trebuie
explicată în raport cu planul mântuirii şi pe temeiul iubirii lui Dumnezeu faţă de om. Cea mai
corectă înţelegere a chenozei există în formula Sinodului IV de la Calcedon.
« Prin chenoză credem că trebuie să înţelegem această împletire a firii
dumnezeieşti în existenţa şi activitatea sa cu firea omenească, arătându-le oamenilor
îndumnezeirea nu altfel decât în chipul smerit al omului ».
EREZIILE HRISTOLOGICE
9
Erezii cu privire la divinitatea Mântuitorului
10
Dochetismul – apare la sfârşitul secolului I şi începutul secolului II ; au apărut ereticii
care tăgăduiau realitatea trupului omenesc al lui Hristos şi a vieţii Lui pământeşti şi făceau să
dispară patimile şi moartea Lui. Sfântul Ignatie Teoforul, în Epistola către Smirneni 2,1
arată că Hristos nu a suferit aparent. Punctul de plecare al acestei învăţături greşite – scrisorile
Sf. Ignatie « scandalul Crucii » (Gal. 5,11). Dochetismul a fost mai târziu combătut de Sf.
Irineu şi Tertulian. După cum au scos în evidenţă Părinţii Bisericii, dochetismul, în ultimele
sale consecinţe, conduce la anularea patimilor şi suferinţelor lui Hristos, la devalorizarea
acestora pentru mântuire, la minimalizarea credibilităţii Sfintei Scripturi şi la anihilarea
Euharistiei.
Gnosticismul – este dualist. Afirmă existenţa spiritului şi a materiei socotită rea în sine.
Gnosticii arătau că este nedemn pentru Dumnezeu să se coboare în materie. Sectele gnostice
târzii, care-I atribuiau lui Hristos atât un trup aparent, fără realitate (Vasilide şi Marcion) sau
un trup astral, ceresc (Valentin) au plecat de la dualismul gnostic după care nu era posibilă o
legătură a Logosului cu trupul omenesc.
Pe baza dualismului gnostic au apărut concepţiile greşite ale maniheilor şi priscilienilor.
Cele mai vechi mărturisiri de credinţă menţionează însă realitatea principală a vieţii
pământeşti a Mântuitorului. În acest sens sunt Simbolul Apostolic, Sinodul de la Calcedon
(451) îl numeşte pe Hristos „Dumnezeu adevărat şi om adevărat”.
11
anatematizat de sinodula al II-lea Ecumenic (381) şi de un Sinod roman sub conducerea
Papei Damasus (382).
Sinodul de la Calcedon, a învăţat cu privire la umanitatea lui Hristos următoarele:
El este desăvârşit după umanitate, om adevărat, care constă din suflet raţional şi trup
asemenea nouă.
Dovezi scripturistice
Mântuitorul ne spune despre sufletul Său omenesc:
„Întristat este sufletul Meu până la moarte.” (Mt. 26,38)
„Părinte în mâinile Tale încredinţez duhul Meu.” ( Lc. 23,46)
Caracterul raţional al sufletului lui Hristos este arătat în rugăciunea Mântuitorului
din grădina Ghetsemani: „Părinte, de voieşti, treacă de la mine paharul acesta. Dar nu
voia Mea, ci voia Ta să se facă.” (Lc. 22,42)
Dovezi patristice
Sf. Clement Romanul mărturiseşte ambele părţi ale naturii umane a lui Hristos: „
Şi-a dat trupul pentru trupul nostru şi sufletul pentru sufletul nostru”
Sf. Ignetie de Antiohia numeşte pe Hristos „om desăvârşit” (Ep. către Smirneni,
Cap.IV).
Sf. Grigorie de Nyssa…
12
Erezii cu privire la Unirea Ipostatică
Nestorianismul
Nestorie (Patriarh de Constantinopol – 428) a subliniat că realitatea celor două firi
în Persoana Mântiutorului, este atât de mult accentuată încât a ajuns să spargă unitatea
persoanei. Fiul Fecioarei Maria este altul decât Fiul lui Dumnezeu; corespunzător celor
două naturi în Hristos, trebuia admise în El două persoane. Ambele sunt legate într-o
unitatea accidentală sau morală; omul Hristos nu este Dumnezeu, ci numai purtător de
Dumnezeu. Întruparea nu înseamnă o însumare a naturii umane, ci numai o locuire a
Logosului în omul Iisus Hristos, aşa cum Dumnezeu locuieşte în cei drepţi.
Predicatele umane: naşterea, suferinţa şi moartea, sunt afirmate numai pornind de
la omul Hristos.
Predicatele: creaţia, veşnicia şi viaţa numai de la Logosul divin.
Fecioara Maria nu mai poate fi numită Născătoare de Dumnezeu, ci numai
născătoare de om sau de Hristos.
Tendinţele nestoriene au ieşit în evidenţă şi în hrisologia scolasticii timpurii
(Abelard, Petrul Lombardul).
Dogma Bisericii creştine afirmă că Hristos este o persoană care a primit prin
Întrupare natura umană. Natura umană a fost primită în realitatea Persoanei divine.
Sinodul III Ecumenic de la Efes (431) a confirmat cele 12 anatematisme ale
Sfântului Chiril de Alexandria. Conţinutul lor este următorul:
1. Hristos este împreună cu trupul Lui, Unul Singur. Acelaşi este
Dumnezeu şi om deodată.
2. Dumnezeu Cuvântul este unit cu trupul printr-o legătură interioară.
Hristos nu este purtător de Dumnezeu ci Dumnezeu adevărat.
3. Predicatele dumnezeieşti şi omeneşti pe care Sfânta Scriptură şi Sfinţii
Părinţi le atribuie lui Hristos, nu trebuie împărţite la două persoane:
Hristos omul şi Hristos Cuvântul, ci, trebuie atribuite unui singur
13
Hristos. El este Cuvântul dumnezeiesc care a suferit în trup, a fost
răstignit, a murit şi a înviat.
Sinodul IV de la Calcedon, din 451, arată că amândouă naturile lui Hristos se
unesc într-o persoană. Termenul de unire ipostatică nu a fost folosit decât la Sinodul V
Ecumneic (Constantinoplo 553) care l-a folosit faţă de împărţirea nestoriană în două
persoane şi de tendinţa de a le amesteca într-o natură: „Dacă cineva nu mărturiseşte că
Cuvântul lui Dumnezeu S-a unit cu trupul într-un ipostas şi că datorită acestui fapt nu
este decât una şi aceeaşi persoană, să fie anatematizat.”
Dovezi scripturistice
Rom. 9,5: „Ai cărora (israeliţi) sunt părinţii şi din care după trup este Hristos, Cel
ce este peste toate Dumnezeu.”
I Cor. 2,8: „Pe care (înţelepciunea de taină) nici unul dintre stăpânitorii acestui
veac n-a cunoscut-o, căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei.”
Monofizismul
Arhiepiscopul Eutihie din Constantinopol, împotrivindu-se lui Nestorie a căzut în
cealaltă extremă.
Datorită înţelegerii greşite a formulei Sfântului Chiril de Alexandria, Eutihie a
afirmat că în Hristos nu există decât o singură natură; natura umană a fost absorbită de
natura divină.
Sinodul de la Calcedon a definit egalitatea unirii firilor pe baza formulărilor
Sfântului Chiril şi pe cea a Epistolei dogmatice a Papei Leon I către Patriarhul Flavian
de Constantinopol: „Învăţăm că Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul lui Dumnezeu este
recunoscut în două naturi neamestecate, neschimbate, neîmpărţite şi nedespărţite.” În
Sfânta Scriptură Hristos este arătat ca om adevărat şi Dumnezeu adevărat în multe
locuri: In 1,14; Filip. 2,6: „Care Dumnezeu fiind în chip.”
14
Monotelismul
15
Mântuirea obiectivă
Întreita slujire a Mântuitorului
Învăţătura Bisericii despre Persoana Mântuitorului vorbeşte şi despre lucrarea Lui
mântuitoare. În acest sens ea nu desparte activitatea mântuitoare de persoana Lui
Hristos.
Din punct de vedere ortodox, opera lui Hristos nu se poate despărţi de Persoana
Lui, deoarece activitatea mântuitoare este rezultatul lucrării lui Hristos şi numai în
legătură directă cu El ne putem mântui.
Opera Mântuitorului are trei aspecte sau slujiri: cea de Profet, Arhiereu şi Împărat.
Aceste trei activităţi există ca laturi ale lucrării Sale mântuitoare; Iisus Hristos a fost
considerat de la începutul Bisericii ca Arhiereu (Evr. 9,11), ca Învăţător şi ca Profet (In.
5,20) şi ca Împărat (Apoc. 12,10; Mt. 28,18). Mântuitorul a împlinit aceste demnităţi în
sens propriu la El fiind unite spre deosebire de oameni la care sunt separate.
În acest sens în V.T. ele sunt în relaţie cu persoane diferite – Is. 42,1-4: „Pus-am
peste El Duhul Meu şi El va propovădui popoarelor legea Mea.”: Ps. 109,4: „Tu eşti
preot în veac…”; Ps. 2,6: „Iar Eu sunt pus Împărat de El peste Sion”; Ps 2,7: „Fiul Meu
eşti Tu…”.
În N.T. această profeţie devine realitate. Evangheliştii şi Apostolii vorbesc de
lucrarea mântuitoare a lui Hristos prin cele trei demnităţi.
Chemarea Profetică
Slujirea arhierească
Dacă în slujirea de profet activitatea lui Hristos este îndreptată spre noi, în slujirea
de arhiereu El se aduce jertfă, iar aceasta este îndreptată în mod direct spre Tatăl, dar ea
implică însă şi o direcţie îndreptată spre oameni. Sfinţii Părinţi au accentuat atât de mult
aspectul jertfei încât i-au determinat pe unii teologi ortodocşi să vadă în ea mai puţin o
direcţie îndreptată spre Dumnezeu, cât una îndreptată spre oameni.
În slujirea arhierească a lui Hristos sunt cuprinse toate suferinţele îndurate de
Hristos de la Întrupare până la moarte şi în mod deosebit moartea pentru oameni şi
mântuirea lor. În centrul slujirii arhiereşti a lui Hristos este jertfa de răscumpărare a
omului ş împăcarea lui cu Dumnezeu. Unii teologi înţeleg starea de păcat a omului ca o
duşmănie faţă de Dumnezeu şi nu ca o supărare a Lui. Ei se bazează pe mai multe texte
cum ar fi cel de la Rom. 5,1 în care se afirmă că Dumnezeu nu S-ar împăca cu omul, ci
împacă pe om cu Dumnezeu. Împotriva aceste concluzii stă textul de la Rom. 10,3 unde
se arată că omul se luptă ca să-şi întărească dreptatea lui, „necunoscând dreptatea lui
Dumnezeu şi căutând să statornicească dreptatea lor, dreptăţii lui Dumnezeu ei nu s-au
supus”. Acesta este un lucru care îl scârbeşte pe Dumnezeu, aşa cum se arată la Is. 64,6:
„Căci toată dreptatea omului este mai murdară decât orice ură”.
17
Scriptura o numeşte şi răutate. Nicolae Cabasila spune în acest sens: „Hristos a
făcut dreptate de la Dumnezeu şi răscumpărare şi desfiinţează duşmănia în trupul Său
şi împacă pe Dumnezeu cu noi” (Despre viaţa în Hristos). Înţelegerea cea mai
cuprinzătoare a jertfei lui Hristoseste astfel cea care se îndreaptă spre Dumnezeu cât şi
spre oameni.
În V.T., Isaia vorbeşte despre o jertfă ca şi când ar fi prezentă. Ps. 109, 4 scoate în
evidenţă arhieria lui Hristos. Epistola către Evrei vorbeşte cel mai mult despre arhierie
lui Hristos. Autorul arată că Hristos a împletit în Sine tot ce se cerea de la preoţi Evr,
5,1: „orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni”
Ca om, Hristos a fost chemat de Dumnezeu spre arhierie – Evr. 5,5: „Aşa şi
Hristos nu S-a preaslăvit pe Sine Însuşi, ca să Se facă arhiereu”; Evr. 5,9:
„ Desăvârşindu-Se, s-a făcut tuturor celor ce-L ascultă pricină de mântuire veşnică.”;
Preoţia lui Hristos este ridicată peste preoţia levitică a V.T., Evr. 7,27: „El nu are nevoie
să aducă zilnic jertfe”; Evr.7, 26: „Un astfel de arhiereu se cuvenea să avem: sfânt, fără
de răutate, fără de pată deosebit de cei păcătoşi, şi fiind mai presus decât cerurile.” La I
Cor. 5,7, Sfântul Apostol Pavel îl numeşte pe Hristos „Paştile nostru Hristos” Care „S-a
jertfit pentru noi”; Sinodul de la Efes (431) împreună cu Sfântul Chiril de Alexandria
declară: „Cuvântul care vine de la Dumnezeu a devenit Arhiereul nostru când S-a făcut
trup şi om ca şi noi.” Părinţii au accentuat de la început că crucea lui Hristos este o jertfă
pentru păcatele omaneilor. Epistola lui Barnaba arată în acest sens: „El însuşi a voit să
se ofere pentru păcatele noastre, pentru ca ceea ce a fost numai ca chip să ajungă la
împlinire:jertfa oferită pe altar adusă de Avraam.”
Alte aspecte ale jertfei Mântuitorului se referă la:
1. Adeverirea misiunii Sale dumnezeieşti şi adeverirea învăţăturii Sale
18
Demnitatea împărătească
19
Aspectele esenţiale ale răscumpărării
20
În acelaşi timp, Hristos merge şi în cealaltă direcţie şi înaintează în ea prin
smerenie şi ascultare ca om, prin care opreşte moartea datorată păcatului, cu moartea în
Dumnezeu, „moartea dătătoare de viaţă” (Nicolae Cabasila). El învinge moartea pentru
că în El comuniunea omului cu Dumnezeu este realizată în mod culminant prin moarte şi
aceasta implică şi sfinţirea.
Purificarea naturii umane a lui Hristos de ispita oricărui egoism şi suportarea
durerilor şi ostenelilor care sunt legate de renunţare primeşte caracterul unei sfinţiri sau
a unei morţi pentru Dumnezeu.
Moartea lui Hristos este astfel o străbatere a drumului de renunţare şi de sfinţire
în comuniunea cu Tatăl. Dar la aceasta se poate pătrunde prin caracterul de jertfă curată
pe care l-a dat Hristos, care imprimă şi omului starea de jertfă, introducându-l şi pe el la
Tatăl. (Evr. 9,12: „El a intrat odată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de
ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare.”).
Prin faptul că Hristos suferea moartea ca pedeapsă, luând-o de bunăvoie, face ca
moartea să nu fie o pedeapsă simplă ci şi o evidenţiere a preamăririi lui Dumnezeu.
Ideea că, prin moarte, Hristos intemeiază comuniunea omului cu Dumnezeu, învingând
definitiv moartea, a exprimat-o Sf. Chiril al Alexandriei: „Domnul nostru Iisus Hristos
legând ciurda demonilor necuraţi şi vărsând sângele Său pentru noi şi oferind astfel
moartea şi nestricăciunea, ne face ai Săi proprii, ca unii ce nu mai trăim viaţa noastră, ci
a Lui. Dacă nu ar fi murit pentru noi, nu ne-am fi mântuit şi dacă nu ar fi fost între morţi
nu ar fi scuturat stăpânirea crudă a morţii” (Glafire, cartea a III-a).
Hristos a murit cu dreptate pentru lume dar cu dreptate a si înviat personal, pentru
că dreptatea Lui personală a înviat faţă de nedreptatea lumii şi moartea ca pedeapsă
pentru nedreptate.
21
Aspectul ontologic al Răscumpărării
Spre deosebire de aspectul de jertfă, care reprezintă direcţia spre Tatăl, aspectul
ontologic reprezintă direcţia spre firea umană a Lui. Prin aceasta se arată că ascultarea şi
moartea lui Hristos ridică natura umană din starea de slăbiciune la nestricăciune.
Neascultarea omului de Dumnezeu a implicat în natura lui o stare de stricăciune care se
termină cu moartea. Ascultarea lui Hristos de Dumnezeu şi moartea Lui ca jertfă a
produs în natura umană o desăvârşire care merge până la îndumnezeire. Prin jertfa,
ascultarea şi moartea lui Hristos au fost eliminate din firea de după cădere afectele şi
moartea. Firea este restabilită ontologic, fiinţial şi nu moral. Comuniunea restabilită
acum înseamnă atât firea omenească restabilită din egoismul ei cât şi iubirea lui
Dumnezeu care se arată tot acum neîmpiedicată în voinţa lui Dumnezeu de a împodobi
pe om cu darurile Lui.
Sf. Părinţi explică aceasta prin faptul că cel care se aduce jertfă lui Dumnezeu se
sfinţeşte, umplându-se de Duhul Sfânt. Ascultarea şi moartea lui Hristos au avut efectul
de ridicare a firi umane din stricăciune şi moarte, deoarece nu a fost ascultarea şi
moartea unui om simplu. Prezenţa puterii dumnezeieşti este cea care dă viaţă oricărei
creaturi. De aceea era necesar ca natura umană a lui Hristos să pornească de la lipsa de
păcat în ea şi să facă prezentă dumnezeirea în ea pentru ca voinţa să nu mai fie slăbită de
păcat. În acest sens viaţa lui Hristos apare ca o străbatere treptată a naturii umane de
către natura divină. Aceasta este prima parte a îndumnezeirii.
La capătul acestei faze începe faza a doua a îndumnezeirii prin care umanitatea lui
Hristos obţine nestricăciunea după trup. Prima fază a ţinut până la moartea lui Hristos în
cea de a doua a intrat prin Învierea Lui. Leonţiu de Bizanţ scoate în relief faptul că
natura umană a lui Hristos nu a fost de la început la fel, ci a fost în Hristos o devenire.
Combătând pe un monofizit, Leonţiu de Bizanţ afirmă că, în cazul în care natura umană
a lui Hristos a primit nestricăciunea încă de la Întrupare, nu ar fi trebuit să trăiască pe
pământ ca om, să pătimească şi să învieze: „Dacă cum spui tu întrupându-Se pentru noi
22
a avut prin aceasta şi nestricăciunea, nu ştiu de ce a mai petrecut în viaţă, a murit şi a
înviat”.
Datorită faptului că Întruparea este baza celui de al doilea proces, Sf. Părinţi arată
ca în Întrupare este dată în mod potenţial întreaga îndumnezeire a firii umane a lui
Hristos şi începutul mântuirii. Iisus Hristos este acum un punct fix neschimbabil prin
cădere în ansamblul uman, iar oamenii se pot ridica din păcat în legătura cu El. Leonţiu
de Bizanţ ne arată de fapt motivele pentru care Cuvântul a luat firea noastră de după
cădere dar fără păcat. Acestea sunt:
1. pentru că pe firea aceasta a venit să o mântuiască, nu pe cea de dinainte
de cădere
2. pentru că numai aşa este o pildă de luptă cu ispita şi de îndeplinire a
dreptăţii.
Sfinţii Părinţi arată că firea umană a lui Hristos a avut efectele care sunt rezultatul
căderii naturii umane în păcat dar nu a avut şi păcatul însuşi. Efectele erau subordonate
în Persoana lui Hristos în mod strict voinţei Lui. Prin ispitele primite s-a dat prilejul ca
afectele să simtă stăpânirea voinţei. Hristos a asumat durerea care este prezentă în
afecte. După cum arată Sf. Maxim Mărturisitorul, afectele pot fi de două feluri: de
plăcere şi de durere. Hristos le-a asumat pe cele de durere. Afectele de durere sunt legate
indirect de natura umană căzută. Plăcerea este un păcat, deoarece este o preocupare
egoistă şi o uitare de Dumnezeu. Însă Dumnezeu, care a vrut mântuirea omului, a sădit
în plăcere contrariul ei – durerea, ca pe o oprire şi o pedepsire a ei.
Omul se află în faţa aceste situaţii: îndreptându-se spre plăcere fuge de durere.
Plăcerea naşte însă o nouă durere, ultima fiind moartea. Hristos a avut în natura Lui
umană numai durerea. Născându-Se din lucrarea Sfântului Duh asupra Fecioarei Maria,
în firea Lui nu a pătruns plăcerea. Hristos însă a luat de bunăvoie durerea firii căzute şi
moartea care este o consecinţă a durerii. Deoarece durerea e lăsată spre pedeapsa firii
care a primit plăcerea, Hristos a suferit prin această durere nediluată de plăcere şi
23
pedeapsa în firea Sa umană, pentru ca aceasta să se întărească prin răbdare, până la
capăt, împotriva păcatului.
Rezistenţa lui Hristos ca om în toate durerile a întărit fire umană, conducând la
dominarea spiritului asupra ei. Prin aceasta, El a scos şi durerea din fire şi a dus firea
spre nepătimire. Dar aceasta I-a venit Lui numai după suportarea supremei dureri –
moartea. De acest proces este legată şi Învierea lui Hristos care este o încoronare sau o
îndumnezeire a firii umane a lui Hristos. Moartea lui Hristos este trecere spre înviere,
mijlocul suprem prin care firea îşi arată curăţenia, tăria şi aversiunea împotriva
păcatului. Prin această moarte, firea osândeşte păcatul de care s-a despărţit. Sf. Maxim
arată că Dumnezeu osândeşte, prin ea, păcatul şi eliberează firea.
În ansamblul umanităţii, Hristos deţine poziţia unui nou Adam, care ne cuprinde
pe toţi după cum ne-a cuprins şi Adam cel vechi. Ele este însă acum un izvor prin care
primim viaţă nouă iar noi dobândim adevărata noastră viaţă numai prin El (Rom. 5,19)
„Căci precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin
ascultarea Unuia se vor face drepţi cei mulţi”.
Sf. Grigorie Panama: „Şi aşa să fie cu adevărat Adam nou şi să rămână cu
adevărat nou şi puternic neînvechindu-se nicidecum şi pe Adam cel vechi să-l rezidească
în Sine, şi să-L păstreze pururea nou”.
Atâta timp cât din Adam cel vechi primim existenţa indirect, prin Adam cel nou
primim existenţa în mod direct.
Ele este Adam cel nou pentru ca este Fiul lui Dumnezeu şi omul cel dintâi,
anterior lui Adam şi de la care şi-a primit Adam existenţă.
Umanitatea lui Hristos este focarul din care iradiază spre oameni infinitatea vieţii
divine, atât cât pot ei primi. Prin aceasta, El este centrul umanităţii. Umanitatea Lui este
umanitatea ipostasului divin şi El şi-o poate da tuturor, ca un Dumnezeu, fără să înceteze
de a fi a Lui. Astfel, prin Întruparea, viaţa şi patimile Sale, Hristos trimite spre oameni
iubirea Sa compătimitoare. Ea s-a făcut arătată prin Întrupare dar flacăra ei se face tot
mai puternică prin viaţa şi patimile Sale iar după înviere nu mai este îngrădită de
25
slăbiciunile trupului. Prin aceasta, Hristos a vieţuit şi a pătimit şi cu faţa către oameni,
nu numai către Dumnezeu, proces în care este implicată şi natura Sa umană. Această
iubire este o manifestare a unei legături ontologice mai adânci care stă între Hristos şi
oameni, înainte de Întrupare. Prin întrupare, moarte şi înviere, natura umană a lui Hristos
devine un vas comunicant al energiilor lui Dumnezeu către oameni.
Sensul unităţii dintre Hristos şi oameni este acela că oamenii sunt cuprinşi în
Hristos într-un mod relaţional cere nu-i anulează ca persoane proprii şi prin care el se
simte legat de noi. Prin patimile şi moartea Sa ne-a scos din blestem şi ne-a îndumnezeit
(Gal. 3,13). Prin jertfa adusă Tatălui şi prin îndumnezeirea umanităţii Sale, Hristos a
făcut posibil oamenilor uşor de auzit chemarea Sa pentru a ajunge la împărtăşirea cu El.
Dumnezeu Sfinţitorul
Concepţia ortodoxă despre har
27
bărbaţi când se învrednicesc de împărtăşirea îndumnezeitoare a Sfântului
Duh atunci văd însuşi veşmântul dumnezeirii înaintea lor fiind umplută de
slavă şi de strălucirea nespus de frumoasă ce izvorăşte din Cuvântul s-a
umplut de slavă”.
Căci slava pe care a dat-o Tatăl Lui a dat-o şi El celor ce ascultă de El,
cum spune cuvântul evangheliei: „ Şi a voit să fie aceştia cu El şi să vadă
slava Lui” ( Ioan 17, 22-24).
Întrebarea pe care şi-o pune Sfântul Grigore este cum s-ar putea însă
întâmplă aceasta trupeşte odată ce si nu mai este prezent trupeşte după înălţarea la
cer? Se întâmplă deci în orice caz, spiritual.
Tot Sfântul Grigore arată că sensul vederii harului necreat şi prin aceasta a
vederii lui Dumnezeu poate fi privit în doua direcţii:
1. una prin care dobândim pe Dumnezeu şi-L vedem prin luminare de la
El.
2. îl cunoaştem şi înţelegem pe Dumnezeu.
Cunoaşterea are un înţeles dublu după cum arată Sfântul Vasile cel Mare:"A
cunoaşte pe Dumnezeu are multe înţelesuri. De fapt spunem şi noi că cunoaştem
măreţia lui Dumnezeu, puterea, întelepciunea, bunătatea, providenţa Lui, dar nu şi
fiinţa Lui. Lucrările lui Dumnezeu sunt variate, fiinţa însă este simplă. Noi zicem
că cunoaştem pe Dumnezeu nostru din lucrările dumnezeieşti, de fiinţa Lui însă nu
ne putem apropia". Ca energie sfinţitoare harul are după învăţătura creştină
calitatea de a pune pe om în legătura nemijlocită cu Dumnezeu spre deosebire de
cei care apărau învăţătura despre harul creat şi după care omul este lăsat singur
cu o putere impersonală şi pusă la dispoziţia lui. Ca energie care sfinţeşte, harul
este al Duhului Sfânt căci el desăvârşeşte viaţa noastră spirituală. El devine mai
intim "nouă" acoperindu-se cu subiectul nostru încât "vedem prin el şi lucrăm prin
el" (Lossky).
"Chipul Duhului Sfânt - mulţimea sfinţilor"
28
Prin lucrarea harului, Sfântul Duh uneşte pe om în mod fundamental cu
Hristos şi-1 înzestrează cu nişte puteri care-1 ridică deasupra puterilor stricte ale
naturii lui. Dar noi primim harul stând în strânsă legătură cu Hristos Cel înviat.
Sfântul Simeon roagă pe Hristos să nu-i retragă acest har: „Hristoase al meu care
m-ai umplut de Duhul Tău dumnezeiesc, dăruieşte până la sfârşit fără retragere,
robului Tău, în întregime harul Tău".
Harul este o stare continuă, o prezenţă continua şi activă a lui Hristos. El se
mai numeşte şi „al Iui Hristos” şi se folosesc alternativ expresiile ''suntem în har
sau Duh prin comuniunea cu Hristos”, sau suntem în Hristos prin împărtăşirea de
Duhul Sfânt. Nu se poate spune ca intrăm în comuniune cu Hristos şi apoi primim
har deoarece opera lui Hristos şi a Duhului Sfânt sunt inseparabile şi se petrec
deodată. Harul şi darurile pe care le aduce sunt bunurile cuprinse în natura
îndumnezeită a lui Hristos care sunt în interiorul nostru prin Duhul Sfânt.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune că "dacă Fiul este uşa care duce la
Tatăl, Sfântul Duh este cheia care deschide aceasta uşă ". Învăţătura că Sfântul
Duh este persoană ne fereşte de pericolul de a considera puterea cu care
cunoaştem pe Dumnezeu şi ne îndumnezeim ca o putere a noastră. Prin Sfântul
Duh nai intrăm într-un dialog cu Hristos care devine mereu model pentru noi.
Dialogul acesta este valabil atât în planul istoric cât şi în cel al vieţii veşnice.
Aceasta însă nu anulează pe om ca persoană ci păstrându-ne în această calitate şi
ridicându-ne până la măsura în care omul devine o încorporare a Duhului. În
sensul că persoanele umane se împlinesc numai într-o legătură strânsă cu
Sfântul Duh, "Sfântul Duh nu ne dă ceva propriu numai Lui, ci dumnezeirea
comună a celor 3 Persoane (dumnezeire- nu fiinţa dumnezeiască ci energia
fiinţei”.
Actualizarea acesteia se arată în ceea ce se numeşte "darurile Sfântului
Duh”. Cea care are în întregime aceste daruri este Biserica. Astfel harul, ca
29
lucrare Duhului şi a lui Hristos, se mişcă în Biserică şi Duhul Sfânt ţine de Biserică,
deoarece Biserica însăşi a luat fiinţa prin pogorârea Duhului Sfânt.
Darurile însă nu dau propriu-zis îndreptarea omului. Această îndreptare o
dă harul, în totalitatea lui, de la început, înainte de a se face actual în daruri,
însă darurile desăvârşesc pe omul îndreptat. Unde sunt ele, este semn că omul
este pe calea desăvârşirii, este îndreptat, deoarece rădăcina lor este harul. Nu
există o separaţie între har şi daruri. Harul înseamnă, în general, pentru
Biserica Răsăriteană, întreaga bogăţie a naturii divine, deoarece se comunică
oamenilor, este dumnezeirea care se varsă în afara esenţei la care oamenii
participă prin energii. Numai în Biserică însă se continuă lucrarea Sfântului
Duh sau harul.
Sfântul Irineu de Lyon arată ca "unde este Duhul, acolo este Biserica şi
unde este Biserica, acolo este Sfântul Duh ". Însă Sfântul Duh şi lucrarea Lui este acolo
unde se află Hristos cu trupul Lui îndumnezeit (Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia
Dogmatică, 2). Duhul este cel care creează prin lucrarea Lui, în creştin, dispoziţia
unităţii. De aceea, conform Sfintei Scripturi, cei stăpâniţi de tendinţa dezbinări, nu au
Duhul lui Hristos şi nu se află în harul Lui. În Răsărit, harul rămâne mereu aportul
personal al Duhului de viaţă făcător prin care acesta ne promovează, pentru a rămâne în
comuniunea Bisericii după chipul Sfintei Treimi. Sfântul Vasile cel Mare: "El e total
prezent in fiecare şi peste toţi" (Despre Duhul Sfânt).
Har şi libertate
Raportul dintre natură şi har este exprimat atât de teologii ortodocşi cât şi
de romano-catolici prin următoarele principii:
1. Harul este absolut necesar pentru mântuire. El face începutul
31
I Tim. 2,4- Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască
II Tim 2,6- Dumnezeu „preţ de răscumpărare pentru toţi”
Mat. 20, 16- „mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi”
Mat. 11, 21; Is.5,4; Apoc. 3,20: „Iată, stau la uşă şi bat”
În Biserica Protetantă harul nu a fost văzut ca având un caracter universa1. S-a
impus învăţătura despre predestinaţia din veci a lui Dumnezeu. Harul se dă numai
credincioşilor predestinaţi spre viaţa veşnică. Treptat, predestinaţia aceasta a vrut să fie
legată de atotştiinţa divină însă n-a putut să facă replicabilă problema libertăţii umane.
Această atitudine a fost condamnată la Sinodul de la Ierusalim 1647.
Deosebirea dintre catolici şi ortodocşi cu privire la acest aspect îşi are punctul
de plecare în starea primordială a omului. În această stare, arată învăţătura ortodoxă,
omul era diform: avea harul în natura sa, chiar prin actul creaţiei fără ca, prin aceasta, să
accentueze că harul este al nostru exclusiv.
Teologia occidentală a accentuat că harul a fost supraadăugat naturii umane.
Restaurarea omului a fost concepută ca un adaos extern al graţiei la natură şi ca schimb
juridic între Dumnezeu şi om.
Teologia răsăriteană a accentuat faptul că harul este imprimat în natura
umană şi mântuirea omului constă în conlucrarea naturii cu acest har. Această
conlucrare = sinergie.
Teologia occidentală a avut tendinţa de a atribui mântuirea mai mult lui
Dumnezeu, căzând în predestinaţianism. Sub influenţa filozofiei aristotelice care a
arătat că natura este atât de bună, teologia ortodoxă a afirmat că natura acţionează în
mod normal şi fără har. Această tendinţă conducea însă la pelagianism. Harul rămâne
astfel exterior naturii umane. De aceea s-a vorbit când de predestinaţie, când într-un mod
pelagianisţ.
32
Pentru teologia ortodoxă revenirea harului înseamnă o restaurare a naturii umane
şi a libertăţii ei. Lucrarea Sfântului Duh nu vrea să stăpânească asupra nici unei
persoane, ci o eliberează de tot ce o mărgineşte pentru a putea şă-şi dezvolte puterile ei.
Sfântul Duh vrea să-l facă pe om liber pentru iubirea lui Dumnezeu, "pentru ca omul
să ajungă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu"(Rom. 8, 21). Libertatea aceasta este
o eliberare de robia pasiunilor care se pot ascunde sub masca libertăţii. Ea creşte
împreună cu viaţa spirituală. În acest caz Sfântul Duh, ca Duh de viaţă, ne cheamă la
libertate şi ne ajută să înaintăm în ea: „legea duhului vieţii în Hristos Iisus m-a liberat de
legea păcatului şi a morţii”( Rom. 8,2).
După această lege a libertăţii adevărate vor fi judecaţi toţi oamenii: „Aşa să grăiţi
şi aşa să lucraţi, ca unii care veţi fi judecaţi prin legea libertăţii”(Fac. 2, 12).
Libertatea implică efortul omului de colaborare cu lucrarea Sfântului Duh.
Disputele din Occident, cu privire la relaţia dintre har şi natură s-au născut din
conceperea harului ca o forţă impersonală care nu poate fi decât sau mai slabă sau mai
tare decât forţa omului. Însă între Dumnezeu ca Persoană şi om ca fiinţă creată nu poate
fi concurenţă în manifestarea puterii. Harul ca manifestare a iubirii lui Dumnezeu
nu face decât să păzească iubirea noastră liberă. Chiar ca persoană absolută oare
este mai tare Dumnezeu, prin iubirea lui, poate limita manifestarea puterii lui absolute
tocmai pentru a face posibilă manifestarea liberă a omului.
Dumnezeu lucrează nu prin putere, ci prin iubire care este un acord între două
libertăţi. În mod real harul precede ca manifestare a iubirii lui Dumnezeire, dar el nu ne
împinge şi nu ne trage silnic spre iubire, ci ne dă puterea să simţim în mod liber iubirea
lui dumnezeu. Pentru a pune în evidenţă legătura intriseca între natură şi har, Părinţii
Bisericii au folosit imaginea ochiului şi a luminii: ochiul nu poate să vadă până nu are
lumina în el; alte comparaţii: suflarea , dulceaţa şi aroma. Prin ele se accentuează
nesepararea între lucrarea harului şi natura umană.
33
Aceasta se transformă treptat sub acţiunea Sfântului Duh, primeşte o formă
nouă, se configurează după modelul lui Hristos, îşi regăseşte forma iniţială şi este
repusă în adevărata ei viaţă.
Învăţătura ortodoxă despre har, ca lucrare personală a Sfântului Duh
uşurează înţelegerea raportului dintre natură şi har prin analogia raportului dintre
o persoană şi altă persoană. De aceea şi raportul dintre acestea este cu greu de
definit pentru că este greu de determinat stările personale pe care le produc
raporturile dintre eu şi tu. În acelaşi timp se arată unitatea, care se produce între
puterile omului şi har. Raportul dintre natură şi har este constituit astfel într-o
legătură interioară. Dacă vrem să mergem la cauza deosebirilor între Răsărit şi
Apus, pe care credem că le înţelegem, trebuie să ne întoarcem fără îndoială la
punctul de la care tradiţia din Răsărit şi Apus a apucat drumuri diferite, la felul şi
modul cum este înţeles şi legăturile între ceea ce numim natură şi har. Teologia
greacă este, în partea sa iconomică o teologie a îndumnezeirii naturii umane.
Pentru ea nu există două ordine diferite ale realităţi, naturală şi supranaturală, ci
harul, darul Sfântutui Duh, este desăvârşirea naturii, „transformarea spre
asemănarea cu Dumnezeu” printr-o nouă unire. Strălucirea lui Dumnezeu după
chipul căreia natura a fost creată. În această perspectivă, în Răsărit sunt păstrate
mai puţin în opoziţie temporalul şi spiritualul ca în Apus unde Augustin a
stăpânit întreaga gândire creştină. Biserica este văzută ca una ce dă imperiului
particularitaea, perfecţiunea şi bunăstarea sa. Legile credinţei si ale cultului
Bisericii nu sunt sancţionate după principiul „proscriere et excomunicare”-
confiscă-i averea şi excomunică-l, ci sunt legea interioară a Imperiului. Din
această cauză, nu este de mirare că împăratul se dă drept cel mai înalt moderator
al lui. Acesta este sensul celei de a VI-a novele a legii lui Justinian (Yves
Congar).
34
Îndreptarea în cele trei confesiuni
35
posibilitatea unei nepăcătuiri perfecte, arătând că chiar în starea de sfinţenie poate să
exista tendinţa (ispita) spre rău. Ei ne-au arătat astfel că nimeni nu poate fi sigur de
mântuirea lui pentru că nu ştie dacă şi.o poate păstra prin ferirea de păcate (Rom.
11,20).
Poziţia ortodoxă
36
catolice stă noţiunea de dreptate, care creează raporturi juridice între om şi Dumnezeu.
Vrednicia însă se întemeiază pe iubire iar raportul ei este unul moral. Nu pot fi acceptate
meritele prisositoare din următoarele motive:
1. Faptele omului sunt personale;
2. Oricât de multe ar fi ele, faptele nu depăşesc cercul datoriei proprii
deoarece sunt săvârşite cu ajutorul harului divin (Luc. 17, 10).
3. Între membrii Bisericii nu există o legătură fizică care să permită
sfinţeniei să treacă în mod necesar de la sfinţi la necredincioşi, ci legătura este
morală. Ajutorul pe care cel mai puţin credincios îl primeşte depinde de actul primirii
sale libere influenţat de exemplul bun şi fapta virtuoasă a Sfântului. Meritele prisositoare
conţin o exagerată înălţare a omului şi-n acelaşi timp o uitare a iubirii şi a smereniei pe
care trebuie să le aibă omul în faţa lui Dumnezeu.
La fel de lipsită de temei este şi doctrina indulgenţelor. Nu se poate înţelege aici,
cum este posibil ca ceea ce nu iartă Dumnezeu pentru jertfa lui Hristos
(pedepsele temporale) să poată ierta ierarhia făcând uz de meritele Mântuitorului şi ale
Sfinţilor.
Poziţia ortodoxă
37
Iudaizanţii făcuseră propagandă printre creştini punând problema unei dreptăţi
câştigate de om prin împlinirea faptelor bune. Ei puneau problema nodului prin care se
obţine mântuirea afirmând că este posibilă prin organizarea vieţii în jurul unei legi.
Sfântul Apostol Pavel, dimpotrivă, arată că mântuirea se obţine prin ridicarea omului la
un mod de existenţă numit de Apostol „făptură nouă”, „viaţa în Hristos”. Aceasta este
numită dreptatea lui Dumnezeu. Ea nu este o calitate pe care omul şi-o câştigă într-un
mod izolat şi trufaş, ci vine odată cu credinţa în Hristos. Prin credinţă, ca relaţie cu
Hristos, Hristos se sălăşluieşte El însuşi în om şi El este Cel care-l mântuieşte, deoarece
El îl face pe om capabil să ducă o viaţă după duh şi nu după trup (Rom. 8, 5-6). Rom. 8,
5: „Căci cei ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale
Duhului.”
v. 6: „Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace”.
v. 9: „Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacî Duhul lui Dumnezeu locuieşte
în voi”.
Dreptatea lui Dumnezeu primeşte la Sfântul Apostol Pavel un sens bogat ce-şi are
izvorul în Hristos. Aceasta se observă din cercetarea contextului în care este folosit termenul
de dreptate. "Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul,
viaţă pentru dreptate. Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în
voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele
muritoare "(Rom. 8, 10-11).
În Ortodoxie au rolul de modificare a firii. Ele nu au un izvor exterior firii din care
pornesc. Între ele şi credinţă există o legătură strânsă iar aceasta arată starea nouă a
firii. Credinţa este începutul acestei stări de înnoire, care se continuă prin fapte.
Trebuie însă arătat că procesul acesta este posibil numai prin legătura neîntreruptă cu
Hristos şi numai în câmpul de lucrare a Sfântului Duh.
Pentru Ortodoxie, faptele bune nu sunt altceva decât credinţa actualizată. În acest
sens, SfântuI Maxim Mărturisitorul spune: "Credinţa este binele concentrat iar binele
este credinţa actualizată" şi în alt loc "Fiinţa virtuţii este Hristos.
38
Spre deosebire de catolici şi protestanţi ortodoxia consideră natura umană
capabilă de modificare, prin eforturile omeneşti susţinute de harul divin.
Ortodoxia vorbeşte şi ea de faptul că Hristos S-a făcut dreptate pentru noi, însă
arată că nu este vorba de o dreptate exterioară, ci de una interioară. Sensul acesta din
urmă al dreptăţii este înfăţişat de Nicolae Cabasila. După Nicolae Cabasila dreptatea lui
Dumnezeu care se dă firii umane în Hristos este un mod de viaţă asemenea celei
dumnezeieşti. Hrisos a împlinit toată dreptatea dar dreptatea aceasta a lui Dumnezeu este
una şi aceeaşi în esenţa ei cu iubirea. Hristos nu mai dă o lege a dreptăţii pe care s-o
împlinească oamenii ca în Vechiul Testament, ci El se face izvor de dreptate. Prin
aceasta a dat celor care stau în legătură cu El, puterea să se formeze prin El.
Starea de dreptate nu este astfel un dar extrior şi nici o stare de suprafaţă a
omului, ci este o stare de înălţare a omului prin care firea umană este înnoită iar omul
trece de la starea de rob la cea de fiu. Prin acasta omul primeşte puterea de a muri faţă de
tot ceea ce-l depărtează de Hristos şi de a cunoaşte în El puterea învierii Lui.
“ Ca pe Hristos să dobândes, şi să mă aflu întru El, nu având dreptatea mea cea
din Lege, ci pe aceea care este prin credinţă în Hristos, dreptatea cea de la Dumnezeu, pe
temeiul credinţei, ca să- L cunosc pe El şi puterea Învierii Lui” (Filip. 3, 8-9).
40
Nicolae Cabasila : Biserica se arată prin taine nu ca prin nişte simboluri, ci cum se
arată inima prin mădulare, rădăcina pomului prin ramuri şi, cum a zis Domnul, ca viţa
prin mlădiţe.”
Biserica însă nu este o instituţie numai cu structuri exterioare, ei devin un
organism interior prin Sfântul Duh. Numai lucrarea Sfântului Duh fundamenteazî
credinţa noastră. Astfel Biserica este viaţa noastră în Hristos prin lucrarea Sfântului Duh.
Biserica are un temei trinitar care trebuie văzut în taina vieţii, comuniunea
persoanelor divine. De aceea în viaţa ei este împletită viaţa Sfintei Treimi. Înainte de
patima Mântuitorului se roagă Tatălui ca toţi să fie una după cum Tu, Părinte, întru Mine
şi Eu întru Tine”(Ioan 17, 21). Relaţiile trinitare sunt astfel un model şi o putere a
relaţiilor dintre oameni în Biserică.
Părinţii răsăritului au fost confruntaţi şi ei cu problema relaţiei dintre natura
divină şi persoane mai ales cândtrebuiau să răspundă ereziilor (arianismul,
nestorianismul etc.). Pentru a depăşi această greutate Părinţii au arătat că persoanele nu
mai sunt măşti aplicate exterior naturii divine (modalismul), ci sunt structura internă a
naturii divine. Natura divină este înţeleasă ca comuniune. Prin puterea Sfântului Duh,
Tatăl comunică Fiului natura Sa şi o întoarce prin Sfântul Duh înapoi Tatălui.
Ortodoxia afirmă că nu există unitate fără diversitate şi nici diversitate fără
unitate. Caracteristică ea este viaţa Sfintei Treimi sau comuniunea treinitară. Pe acasta se
fundamentează unitatea soborniciască a Bisericii. Sobornicitatea în teologia răsăriteană
depăşeşte caracterul unilateral al unităţii aşezate deasupra diversităţii (catolicii) şi invers
(protestanţii).
De aceea în Biserca Ortodoxă a existat o tendinţă de descentralizare arătată
concret în faptul că nu se mai pune accent pe Biserica Universală pentru a umbrii
Biserca locală, ci arată că Biserica locală este manifestarea Bisericii Universale.
41
Bisericile locale nu pot funcţiona separat, ci se integrează în viziunea universală a
Bisericii cu centrul în Hristos prin Sfântul Duh.
Cel care a fundamentat unitatea sobornicească a Bisericii din punct de vedere
teologic este Sfântul Vasile cel Mare şi în lucrarea “ Despre Sfântul Duh”- “ Duhul
Sfânt este întreg în fiecare parte şi întreg pretutindeni”.
Constituţia Bisericii
Tit 1, 5: “ Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc
şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi- am rânduit”.
Fapt. 14, 23: “Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-
au încredinţat pe ei Domnului în Care crezuseră. “
I Tim. 3, 2- 8 “Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei
singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe
alţii”
6 “Episcopul să nu fie de curând botezat, ca nu cumva, trufindu-se, să cadă în
osânda diavolului.”
8 “Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cucernici, nu vorbind în două feluri, nu
dedaţi la vin mult, neagonisitori de câştig urât.”
I Tim. 5, 22 “Nu-ţi pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaş la
păcatele altora. Păstrează-te curat. “
42
Fapt. 6, 6 “Pe care i-au pus înaintea apostolilor, şi ei, rugându-se şi-au pus mâinile
peste ei. “
Apostoşii au fost martorii lui Hristos Cel înviat şi sunt pietre de temelie pe care s-
a întemeiat Biserica. Ei au ca urmaşi pe episcopi, într-o succesiune neîntreruptă. Sfântul
Clement Romanul spune în acest sens : “ Apostolii ne- au binevestit, fiind trimişi de
Hristos iar Hristos a fost trimis de Dumnezeu. Hristos este deci de la Dumnezeu şi
apostolii de la Hristos”( Scrisoarea I către Corinteni, cap. 42).
Sfântul Ignatie al Antiohiei “ Hristos a transmis apostolilor toate cate le- a auzit
de la Tatăl” (Ioan 15, 15), ca urmare cei ce urmează apostolilor fiind rânduiţi după
episcopi în diferite părţ, sunt după hotărârea lui Hristos” ( Epis. Ef. Cap. 3). Sfântul
Ignatie arată că episcopii urmează apostolilor după cum Hristos Taălui şi-L continuă în
lucrarea lor. Sf. Clement Romanul spune că “ apostolii care au predicat în ţări şi oraşe au
pus începuturile bisericilor cercând în duhul pe episcopii şi diaconii celor ce vreau să
creadă. Au aşezat pe cei mai înainte pomeniţi şi le- au rânduit că de vor adormi, să le
urmeze în slujba lor sfântă alţi bărbaţi probaţi.
“Astfel, episcopii, urmaşii Apostolilor, sunt socotiţi părtaşi ai aceluiaşi har
arhieresc şi ai aceluiaşi învăţături şi păzitori ai Bisericii” (I Cor. 42)
Fiecare episcop este urmaşul tuturor apostolilor căci fiecare apostol se află în
comuniune cu toţi ceilalţi apostoli. Deoarece hirotonia se săvârşeşte de mai mulţi
episcopi în comuniune, şi hotărârile lor se exercită tot în comuniune. La rândul ei
conducerea, ca păstorire a sufletelor spre mântuire este totodată o slujire. Ea are caracter
duhovnicesc, căci este de la Sfântul, şi nu urmăreşte altceva decât mântuirea
credincioşilor, adică punerea lor în relaţie iubitoare cu Hristos şi între ei.
Temeiul scripturistic: Mat. 20, 28 “ După cum şi Fiul Omului n-a venit să I se
slujească, ci ca să slujească”. În acest sens Sfântul Apostol Pavel se socotea pe sine “
slujitor, frate şi împreună lucrător” nevrând să stăpânească asupra credinţei creştinilor
43
care au fost chemaţi la libertate şi au încetat să fie sclavii oamenilor. De aceea puterea
pe care i-a dat-o Dumnezeu o folosea spre zidire şi nu spre dărmare. II Cor 13, 10 .
Origen arată că episcopul nu trebuie să uite niciodată că cel ce este chemat la
episcopat nu este chemat la domnie, ci la slujirea întregii Biserici.
Sfintele Taine
Sfintele Taine
44
se desăvârşeşte prin mişcarea creaţiei spre starea în care Dumnezeu va fi „ totul în
toate”( I Cor. 15, 28 ). Pentru a realiza această taină, Dumnezeu însuşi S-a făcut om,
realizând astfel unirea cea mai strânsă între Creator şi creatură. Realizarea unirii Hristos
cu oamenii ia forma Bisericii. Biserica este o altă taină în care Hristos restabileşte şi
ridică la o treaptă mai înaltă unirea Sa cu creaţia, împlinită prin actul creaţiei. Biserica
este taina ultimă, căci este forma unirii supreme a lui Dumnezeu cu toate cele create. De
aceea, în teologia ortodoxă noţiunile de taină şi Biserică coincid. Se poate vorbi de
anumite taine ale iniţierii. Botezul- taina începutului, Mirungerea- taina mijlocului,
Euharistia- taina sfârşitului. În Sfintele taine creştinul are concentrat în sine to drumul
care duce spre starea de încoronare a străduinţelor sale. În acest sens, Euharistia
încoronează Botezul şi Mirungerea. În plus, implică puterea morţii faţă de păcat începută
prin Botez şi Mirungere. Botezul este moartea omului vechi şi primirea puterii din
moartea lui Hristos.
În Euharistie, omul renăscut în Hristos şi întărit prin Sfântul Duh se uneşte cu
Hristos. Euharistia este nu numai pentru viaţa reînnoită de pe pământ, ci şi pentru viaţa
de veci. În acest sens, drumul ei este mult mai lung. Pentru păcatele de după Botez şi
Mirungere, se poate obţine iertarea prin taina Pocăinţei, Euharistia însă se dă pentru
iertarea păcatelor şi viaţa de veci.
„Ştiind că Cel ce a înviat pe Domnul Iisus ne va învia şi pe noi cu Iisus şi ne va
înfăţişa împreună cu voi” ( II Cor. 4, 14).
Notele caracteristice unei taine sunt: instituirea , partea văzută şi cea nevăzută.
Instituirea. Fiind lucrări instituite de Mântuitorul, împărtăşirea harului mântuitor
( pentru că ele se administrează persoanelor) are ca element esenţial chiar împărtăşirea
însăşi. Harul vine de la Hristos ( Ioan 1, 17) iar Apostolii sunt iconomi ai tainelor lui
Dumnezeu (I Cor. 4, 1) şi săvârşesc Sfintele Taine din încredinţarea Mântuitorului.
Sfânta Scriptură cuprinde suficiente indicaţii că toate tainele au fost instituite de Hristos
iar Apostolii n-au făcut nimic în acest sens din propria iniţiativă. De aceea împărţire din
45
teologia apuseană în taine instituite de Mântuitorul (Botez şi Euharistia) şi indirect de
Apostolii nu are temei în Sfânta Scriptură.
Partea văzută este materia şi actele stabilite de Biserică ce simbolizează şi
împărtăşesc harul nevăzut.
Forma - constituită din cuvintele esenţiale.
Nu este necesară această întrebuinţare de termeni şi nici patristică nu i-a folosit.
Partea nevăzută- harul divin .Pe lângă harul sfinţitor şi mântuitor al Tainelor.
Fiecare Taină împărtăşeşte şi un har specific. De aceea se sporeşte prin ele harul deja
existent.
46