Verbul

Verbul este partea de vorbire flexibilă care arată acțiunea, starea

sau existența.
Verbele sunt:
– predicative, când pot să alcătuiască singure predicat (El citește
mult.);
– nepredicative, când nu alcătuiesc singure predicat.

Verbul a fi poate fi copulativ (Sunt curajos.), predicativ (Sunt multe

cărți pe raft.) sau auxiliar (Aș fi plâns.)
Verbele predicative au funcția sintactică de predicat verbal atunci
când au categoria modului.
Verbele copulative alcătuiesc, împreună cu numele predicativ, un
predicat nominal atunci când au categoria gramaticală a modului.
Verbele copulative nu au sens deplin singure și cer obligatoriu un
nume predicativ, pentru ca enunțul să aibă înțeles. Verbul copulativ și
numele predicativ alcătuiesc împreună un predicat nominal.
Verbele copulative cele mai frecvente sunt:
a fi, când are alt sens decât „a se afla“, „a exista“, „a dura“ etc.: El
este perseverent. Ana este pictoriță.;
a deveni, care este întotdeauna copulativ: A devenit profesor. Ea a
devenit obraznică.;
a ajunge, a ieși, a se face când înseamnă „a deveni“: A ajuns
faimoasă. S-a făcut inginer. A ieșit paramedic.;
a însemna, când nu are sensul „a nota“ și arată echivalența dintre
subiect și numele predicativ: Prietenia înseamnă respect
necondiționat.;
a părea, când în propoziția din care face parte există subiect: Ei
păreau veseli.;
a rămâne, când are sensul „a-și păstra calitățile, însușirile“: El a
rămas nedumerit.
Locuțiunea verbală este grupul unitar de cuvinte, sinonim cu un
verb, care are întotdeauna în componență un verb.
Locuțiunile verbale se comportă în propoziție ca verbul, fiind
determinate de complemente. Ele nu pot fi determinate de atribute,
substantivele din componența lor fiind, de obicei, nearticulate.
Locuțiunile verbale al căror verb are categoria modului îndeplinesc
în propoziție funcția sintactică de predicate verbale. Locuțiunile
verbale apar frecvent în limbajul oral.
Modul este forma pe care o ia verbul pentru a arăta felul în care
vorbitorul consideră acțiunea.
Verbele care au categoria gramaticală a modului își modifică forma
după persoană și număr și au funcția sintactică de predicat în
propoziție. Cele patru moduri sunt:
Indicativ arată o acțiune sigură, De exemplu: Ei au
reală plecat în excursie.
Imperativ arată o acțiune De exemplu: Plecați
posibilă, realizabilă, mai repede!
exprimând un ordin,
un îndemn, un sfat, o
rugăminte
Conjunctiv arată o acțiune De exemplu: Vreau să
posibilă, realizabilă plec acasă.
Condițional-optativ arată o acțiune De exemplu: Aș pleca
posibilă, a cărei la munte.
realizare depinde de o
condiție, sau o acțiune
dorită
Indicativul este singurul mod care are forme pentru toate timpurile
(prezent, trecut și viitor).
Prezentul arată desfășurarea acțiunii în momentul vorbirii. Sufixele
de prezent (scrise cu roșu) sunt variate în funcție de conjugare
(cântăm, păreți, oferim, coborâm, lucrez, lucrează, povestesc,
povestești, hotărăsc, hotărăști).
Prezentul este folosit și în enunțuri cu valoare de adevăr universal,
în proverbe (Leneșul mai mult aleargă.) sau în enunțuri care se referă
la adevăruri științifice (Sistemul nostru solar este parte a galaxiei
Calea Lactee.).
Trecutul arată desfășurarea acțiunii înainte de momentul vorbirii.
Are patru forme:
imperfectul exprimă o acțiune trecută, desfășurată în paralel cu o altă
acțiune trecută; sufixele de imperfect sunt -a- și -ea- (cântam,
cântai, cânta, cântam, cântați, cântau; păream, păreai, părea,
păream, păreați, păreau);
perfectul compus indică o acțiune trecută, terminată în momentul
vorbirii; este alcătuit din forme specifice ale verbului auxiliar a avea
(am, ai, a, am, ați, au) + participiul verbului de conjugat (lucrat,
apărut, mers); unele forme regionale includ particulele o și or la
persoana a III-a singular și plural (o venit, or venit);
perfectul simplu arată, în limba literară, o acțiune trecută și terminată
în momentul vorbirii, fiind timpul povestirii la persoana a III-a;
sufixele de pefect simplu sunt: -a-, -u-, -se-, -i-, -â-; desinența de
perfect simplu este alcătuită din două părți: segmentul -ră- (cu
realizare zero la singular) și un segment final pentru persoană și
număr, comun cu alte timpuri (lucrai, lucrași, lucră, lucrarăm,
lucrarăți, lucrară); în româna actuală vorbită, se folosește numai
regional, în Oltenia, Banat și Crișana, exprimând un proces încheiat
de curând (Abia venii.);
mai-mult-ca-perfectul exprimă o acțiune trecută, terminată înaintea
altei acțiuni trecute; este alcătuit din sufixul de perfect simplu +
sufixul -se- de mai-mult-ca-perfect + desinența compusă din două
părți, la fel ca în cazul perfectului simplu (lucrasem, păruseși,
veniserăm, hotărâserăți).
Viitorul arată o acțiune care se va desfășura după momentul
vorbirii. Are trei forme:
viitorul standard, care are forme diferite pentru limba scrisă,
alcătuite din verbul auxiliar a vrea + infinitivul verbului de conjugat
(voi veni), și pentru limba vorbită, unde se folosește verbul a avea +
verbul de conjugat la conjunctiv (am să ascult) sau o invariabil +
conjunctivul verbului de conjugat (o să ascult); regional și familiar se
utilizează oi, ăi (ei, îi, oi), o (a), om, ăți (eți, îți, oți), or + verbul de
conjugat la infinitiv (oi veni, ăi veni, or veni);
viitorul anterior, care exprimă o acțiune viitoare, terminată înaintea
altei acțiuni viitoare; este alcătuit din verbul auxiliar a vrea + verbul
auxiliar a fi + participiul verbului de conjugat (va fi venit); este folosit
rar în româna actuală și întotdeauna în relație cu viitorul standard
(Când Andra va ajunge la școală, orele vor fi început.);
viitorul în trecut, care indică o acțiune viitoare desfășurată în trecut,
în raport cu altă acțiune din trecut; este alcătuit din imperfectul
verbului a avea și conjunctivul verbului de conjugat (Abia după ce am
citit cartea aveam să înțeleg de ce mi-ai recomandat-o.)
Modul imperativ nu are forme specifice de timp. Are forme doar
pentru persoana a II-a, singular și plural.
Are formă afirmativă (Vino! Veniți!) și formă negativă. Forma
negativă, la persoana a II-a, singular, este alcătuită din adverbul nu +
verbul de conjugat la infinitiv (Nu veni!), iar la persoana a II-a, plural,
din adverbul nu + imperativul afirmativ (Nu veniți!).
 La persoana a II-a, singular, verbul a fi are formele fii (Fii vesel!),
respectiv nu fi (Nu fi trist!).
Modul conjunctiv arată o acțiune posibilă, realizabilă. Marca
gramaticală a modului conjunctiv este conjuncția să.
Modul conjunctiv are două timpuri:
prezent – arată o acțiune desfășurată în momentul vorbirii sau după
momentul vorbirii; este alcătuit din conjuncția să + forme identice cu
cele de indicativ prezent ale verbului de conjugat, cu excepția
persoanei a III-a, singular și plural (să vin, să vii, să vină, să venim, să
veniți, să vină);
perfect – arată o acțiune desfășurată înainte de momentul vorbirii;
este alcătuit din conjuncția să + verbul auxiliar a fi + participiul
verbului de conjugat; are aceeași formă la toate persoanele, la
ambele numere (să fi venit).
Modul condițional-optativ are două timpuri:
prezent – care arată o acțiune desfășurată în momentul vorbirii sau
după momentul vorbirii; se formează cu verbul auxiliar a avea +
infinitivul verbului de conjugat (aș veni);
perfect – care arată o acțiune desfășurată înainte de momentul
vorbirii; se formează cu verbul auxiliar a avea + verbul auxiliar a fi +
participiul verbului de conjugat (aș fi venit).
Infinitivul denumește o acțiune sau o stare și reprezintă forma din
dicționar a verbului. Infinitivul are două forme:
forma scurtă, care poate apărea:
cu prepoziția a: A ajuta este o dovadă de generozitate. Am
preluat ideea lui de a face voluntariat.
fără prepoziția a: Pot rezolva toate exercițiile.
forma lungă, cu sufixul -re, care este învechită și rară, apare în forme
inverse ale condițional-optativului („Închinare-aș și n-am cui/
Închinare-aș murgului“ – balada Toma Alimoș). Această formă nu
trebuie confundată cu substantivele obținute din verbe, care pot fi
articulate și pot fi determinate de un adjectiv. (Precizarea
profesorului este importantă. Am reținut importanta precizare.)
Infinitivul are marca a și sufixe diferite pentru fiecare conjugare a
verbului (vezi clasificarea conform Gramaticii de bază a limbii
române):
conjugarea I
a lucra
conjugarea a II-a
a vedea
conjugarea a III-a
a râde
conjugarea a IV-a
a vorbi
conjugarea a V-a
a vedea
conjugarea a III-a
a râde
conjugarea a IV-a
a vorbi
conjugarea a V-a
a hotărî
Verbele la infinitiv pot îndeplini următoarele funcții sintactice:
subiect: A visa este minunat.
nume predicativ: Pasiunea lui este de a explora culturi diferite.
complement direct: Pot învăța din greșeli. Învață a scrie corect!
complement prepozițional: Se gândește la a da un mesaj.
atribut verbal: Andrei este mereu cuprins de teama de a vorbi în
public.
Participiul arată o acțiune terminată, suferită sau îndeplinită de o
ființă sau de un lucru.
Participiul ca formă nepersonală sau nonfinită intră în componența
unor moduri și timpuri compuse, când este precedat de un verb
auxiliar: indicativ, perfect compus (am vorbit); indicativ, viitor
anterior (voi fi vorbit); conjunctiv, perfect (să fi vorbit); condițional-
optativ, perfect (aș fi vorbit).
Participiul are sufixe specifice, cu realizări diferite în funcție de
conjugare:
-at pentru verbele de conjugarea I
(cântat, lucrat);
-ut pentru verbele de conjugarea a II-a
(văzut, plăcut) și pentru unele
verbe de conjugarea a III-a (trecut,
făcut);
-s pentru unele verbe de conjugarea
a III-a (mers, rămas);
-t pentru o serie restrânsă de verbe
de conjugarea a III-a (copt, rupt);
-it pentru verbele de conjugarea a IV-
a (citit, vorbit);
-ât pentru verbele de conjugarea a V-a
(doborât; pârât).
Când apare independent, participiul devine adjectiv provenit din
participiu și îndeplinește funcția sintactică de atribut adjectival
(cartea citită, prietenei apropiate) sau de nume predicativ (Amintirile
sunt plăcute.).
Forma negativă a participiului se obține cu ajutorul prefixului ne-
(neaflat, nedormit). Între prefixul ne- și participiu se poate intercala
semiadverbul mai (nemaiauzit, nemaivăzut).
Gerunziul denumește o acțiune în desfășurare, fără referire precisă
la momentul vorbirii.
Sufixele specifice de gerunziu sunt -ând (de exemplu: apărând,
lucrând, mergând, hotărând) și -ind (de exemplu: evidențiind, fugind,
muncind, subliniind).
Gerunziul are formă afirmativă (de exemplu: auzind) și formă
negativă (de exemplu: neauzind), obținută cu prefixul ne-. Între
forma de gerunziu și prefixul de negație se poate intercala
semiadverbul mai (de exemplu: nemaiauzind). Gerunziul poate primi
clitice pronominale, care sunt atașate după verb (de exemplu:
văzându-mă, văzând-o).
Când se acordă în gen, număr și caz cu substantivul determinat,
gerunziul devine adjectiv, construcția numindu-se gerunziu acordat
(de exemplu: A răspuns cu buzele tremurânde.).
Verbele la gerunziu pot îndeplini funcțiile sintactice menționate în
tabelul de mai jos.
circumstanțial de mod Cântă atingând clapele pianului cu
grație.
circumstanțial de timp Trecând prin parc, a văzut-o pe
Maria.
atribut verbal Cu hainele fluturând, alerga spre
pădure.
Supinul este o formă verbală nepersonală care denumește
acțiunea, la fel ca infinitivul.
Supinul este alcătuit din prepoziție + forma de participiu a
verbului. Prepozițiile care pot intra în alcătuirea supinului sunt: de,
din, după, la, pentru etc.
Supinul are formă afirmativă (de exemplu: Justificarea ei este de
înțeles.) și formă negativă (de exemplu: Justificarea ei este de
neînțeles.).
Funcțiile sintactice ale supinului sunt menționate în tabelul de mai
jos.
subiect De spus e ușor, de făcut e mai
dificil.
nume predicativ Îndemnul lui este de urmat.
atribut verbal În supermarket se găsesc cartofi
de copt, cartofi de prăjit și cartofi
de fiert.
complement prepozițional M-am plictisit de așteptat în stație.
Verbul ocupă doar poziția de centru al grupului verbal atunci când
are categoria modului. El poate îndeplini funcția sintactică de:
predicat verbal, când este exprimat prin verb predicativ;
predicat nominal, când un verb copulativ se asociază cu un nume
predicativ.
În calitate de centru, verbul la mod personal se poate combina cu:
numele predicativ, care constituie o poziție sintactică distinctă în
cadrul predicatului nominal și intră într-o relație ternară cu verbul
copulativ și cu subiectul, cărora li se subordonează;
subiectul (exprimat sau neexprimat), care se află într-o relație de
interdependență cu predicatul;
diferite tipuri de complement, care se subordonează verbului și intră
în alcătuirea grupului verbal:› complementul direct: Am văzut un film
extraordinar ieri.
› complementul prepozițional: A apelat la voluntari.
› complementul indirect: Preotul s-a adresat sătenilor.
diferite tipuri de circumstanțiale, care intră în componența grupului
verbal:› circumstanțialul de loc: A intrat în biserică.
› circumstanțialul de timp: Vine sâmbăta viitoare pe la noi.
› circumstanțialul de mod: Ea îi ajută cu prietenie pe toți colegii săi.
Formele verbale nepersonale la infinitiv, supin și gerunziu pot
îndeplini diferite funcții sintactice, dintre care cele mai frecvente
sunt:
atributul verbal (dorința de a reuși, porumb de fiert, lacrimi șiroind);
complementul direct (Pot învăța din greșeli. Am terminat de învățat.);
complementul prepozițional (M-am plictisit de citit. Se teme de a
repeta greșeala.).