Gandirea Sociala A Bisericii
Gandirea Sociala A Bisericii
Gandirea Sociala A Bisericii
Gândire si traire
Secolul XXI debutează pentru Biserica noastră cu o răscruce a unor drumuri care aparent ne
propun acelaşi ţel – redescoperirea gândirii sociale a Biserici. S-a gândit mult şi s-a scris mult
despre acest subiect, însă, mă întreb: s-a trăit profund această promisiune de regenerare a
gândirii Bisericii, acest demers grăbit spre ceea ce pare a fi un fel de "El Dorado" al gândirii
teologice contemporane, au fost coborâte în inimă gândurile noastre despre a reaşeza într-un
fel de simbioză Împărăţia Cerurilor cu împărăţia oamenilor? Suntem la răscruce precum un
pelerin nechibzuit surprins de apusul soarelui pe cărările unui codru întunecat, moment în care
copacii sunt zugrăviţi în culoarea roşie a sfârşitului de zi şi fiecare în parte amăgeşte că el ar fi
indicatorul cel bun spre ieşirea din pădure, spre liman...
Necesitatea vindecării, a intervenţiei imediate întru exorcizarea unei civilizaţii care şi-a uitat
originile şi nu-şi mai află viitorul nu poate fi tăgăduită. Întunericul care cuprinde sufletele
semenilor noştri are chipul mincinos al unei pseudo-lumini, răul nu mai este Răul cu "R"
mare, este fie doar un drept al omului de a fi oricum, chiar şi anti-esenţă, anti-uman, fie o
interdicţie ce tinde să devină scop în sine, sfârşind prin a se auto-devora – este interzis a
interzice... Această nebunie a amestecului de valori şi non-valori provocă drame ai căror
actori ajung la a susţine că drama lor este de fapt normalitatea, că răul nu există, ci este doar o
alternativă de vieţuire/supravieţuire pe care cei "conservatori", "tradiţionalişti", "anti-
democraţi" nu o acceptă. Răul prinde să ia chip de lumină... Este acest rău, un rău al
sistemului, al societăţii, generat într-un fel supra-personal de această societate sau mai curând,
răul a devenit propriu fiinţelor umane care, libere fiind, au ales calea răului construind în cele
din urmă şi o societate purtătoare de rău? Poate că aceasta este răscrucea.
Biserica sau, mai exact, administraţia bisericească este tentată să aleagă drept răspuns
construirea de modele de intervenţie şi relaţionare cu societatea sau cu diferitele componente
ale acesteia. Înainte de toate, este mai eficient aşa, iar din perspectivă teologică este chiar mai
simplu. În numele poruncii "Iubeşte-ţi aproapele!" se fac eforturi uriaşe pentru a se crea şi
extinde sistemul de asistenţă socială al Bisericii – nefericită înlocuire a filantropiei creştine cu
incompleta şi necreştineasca noţiune de asistare socială. Am revendicat şi recuperat clădirile
pe care Biserica le-a pierdut în vremea comunismului, am ridicat azile, cantine, centre de zi,
avem o reţea naţională de birouri de asistenţă socială în centrele eparhiale, numărul
persoanelor asistate de sistemul bisericesc este de sute de mii şi acest număr creşte în fiecare
an. Totuşi, iubirea de semeni şi de Dumnezeu nu creşte, ci rămâne parcă rătăcită printre sacii
cu pachete de alimente, casele construite pentru sinistraţi şi cifrele statistice care împăunează
rapoartele anuale de activitate. Un duh oarecum protestant glorifică fapta şi aduce la tăcere
cuvântul. Se uită tragic faptul că Iisus Hristos a vindecat propovăduind şi a propovăduit
vindecând...