HORMONI

1. Generalitati.
2. Mecanisme de actiune
3. Hormoni hidrosolubili
3.1 Hormoni care actineaza pe calea AMPc: catecolamine, glucagon
3.2 Hormini care actioneaza pe calea tyrozin kinazelor: insulina
4. Hormoni liposolubili
4.1 Hormoni tiroidieni
4.2 Hormonii steroidici: Cortisol, aldosteron, sexuali

1. Generalitati.

In organismal uman exista trei sisteme majore de semnalizare care utilizeaza mesageri
chimici: sistemul nervos, sistemul endocrin și sistemul imunitar.
Sistemul nervos utilizeaza două tipuri de mesageri: neurotransmițători ca aminele
biogene (GABA, dopamina) sau acetilcolina si neuropeptide (peptide cu un numar mic de
aminoacizi).
Sistemul endocrin utilizeaza hormoni endocrini care sunt secretati in sange de un tesut
specializat (glanda endocrina) si trimisi pe aceasta cale la celulele tinta situate la distanta.
Din aceasta categorie fac parte: insulina (secretata de pancreas), catecholamine
(sintetizate de medulosuparenala), hormoni steroizi (sintetizati de corticosuparenala si
gonade) și hormonii tiroidieni (sintetizati de glanda tiroida).
Sistemul imun utilizeaza ca mesageri citokinele. Din punct de vedere chimic citokinele
sunt proteine mici care sunt grupate formand diferite clase numite: interleukine, factori de
necroză tumorală, interferoni etc. Citokinele sunt secretate de celulele sistemului
imunitar. Rolul lor este acela de a coordona o rețea de răspunsuri destinate anihilarii
microorganismelor invadatoare. Efectul actiunii lor determina modificarea
comportamentului altor celule, apartinand sistemul imunitar, prin activarea transcripției
de gene pentru proteinele implicate în acest raspuns.

Caracteristicile hormonilor

Hormonii sunt substante chimice care transmit mesaje, numiti si molecule-semnal sau
mesageri primari si sunt secretati la un anumit stimul.
Celulele care receptioneaza mesajul si raspund la acesta, in sensul ca isi modifica
metabolismul, se numesc celule tinta.
O celula poate raspunde la mai multi hormoni (celula hepatică raspunde la prezenta
insulinei, glucagonului, adrenalinei).
Un hormon poate “atentiona” mai multe celule, declansand din partea acestora raspunsuri
identice sau diferite (adrenalina actioneaza pe ficat, mușchi, țesut adipos)
Un hormon se poate fixa pe subtipuri ale aceluiasi receptor declansand raspunsuri diferite
(adrenalina pe receptorii α1, α2, β).
Hormonii pot fi clasificati dupa mai multe criterii:
a) dupa aria de actiune:
Hormonii endocrini sunt secretati de un tesut specializat si secretati in sange.
Hormonii paracrini sunt secretati de celule in lichidul interstitial si au ca tinta celule
invecinate actionand pe distante relativ mici.
Hormonii autocrini sunt produsi de celula care devine si celula tinta.
b) dupa solubilitate
hormoni hidrosolubili, circula liberi in plasma:
- peptidici - pancreatici – insulina si glucagonul
- hipofizari- adenohipofizari si neurohipofizari
- hipotalamici
- calciotropi- parthormonul si calcitonina
- factori de crestere
- derivati din aminoacizi - adrenalina si noradrenalina
hormoni liposolubili, circula legati de proteine specifice sau albumina :
- derivati de colesterol - corticosuprarenalieni: cortisol, aldosterol
- hormonii sexuali
- vitamina D activa (calcitriol)
- derivati de tirozina - hormonii tioridieni
- vitamina A - acidul retionic (forma activa a vit. A)
c) dupa mecanismul de actiune:
- hormoni care actioneaza prin cuplarea cu un receptor transmembranar, mecanism
specific homonilor hidrosolubili

- hormoni care actioneaza prin cuplarea cu un receptor intracelular/nuclear fapt care

determina la nivel nuclear modificarea transcriptia unei gene specifice; mecanism
specific hormonilor liposolubili

Exista compusi endogeni sau exogeni* care pot interfera cu actiunea unui hormon si care
fixandu-se pe receptorul hormonului pot determina un raspuns celular similar sau pot
bloca actiunea acestuia, denumiti:
- agonist un compus analog structural al unui hormon si care mimeaza efectul
hormonului
• antagonist compus care blocheaza fixarea hormonului, nu inițiază raspuns si
împiedică acțiunea acestuia
*Uneori, afinitatea agoniștilor sau antagoniștilor sintetici poate fi mai mare decât a
ligandului natural al receptorului.
Caracteristicile receptorilor
Hormonii transmit mesajul prin intermediul unor proteine specifice numite receptori
localizate transmembranar sau intracelular (citoplasmatic sau nuclear). In urma legarii
hormonului la receptor, la nivelul celulei tinta este declansat un raspuns specific.
Receptorii sunt proteine care prezinta urmatoarele caracteristici:
a. specificitate, afinitate si saturare care sunt caracteristici intalnite si la enzime.
Specificitatea va servi la recunoasterea structurii hormonului, pe principiul
complementaritatii chimice sau conformationale, si va avea ca efect fixarea unui
singur hormon in mod reversibil. Afinitatea receptorilor este de regula foarte mare
(constanta de disociere - Kd foarte mica) deteminand captarea hormonului si
implicit raspunsul celular, la concentratii foarte mici. Receptorii se pot satura in
mod similar enzimelor.
b. desensibilizarea apare in cazul unor concentrații crescute a hormonului in mod
constant pe o perioada lunga de timp. Aceasta situatie declanșează mecanismele
de protejare a celulei si anume:
inactivarea receptorului
stoparea sintezei lui
internalizarea sa („down-regultion”)
c. amplificarea; dupa fixarea hormonului pe receptor semnalul declansat presupune
intrarea in actiune intr-o anumita ierarhie a unor enzime, care fiecare activeaza la
randul ei un numar crescator de alti factori ceea ce duce la cresterea progresiva a
semnalului generand un efect de cascada.
d. integrarea reprezinta modalitatea de raspuns a celulei la semnale simultane care
pot avea efecte opuse. Prin acest mecanism celula va da un raspuns unificat
propotional cu intensitatea semnalului ramas majoritar la acel moment (vezi fig).

2. Mecanisme de actiune ale hormonilor

2.1.Hormoni hidrosolubili
Datorita caracterului hidrosolubil acest tip de hormoni nu poate traversa membrana
celulalara pentru a transmite mesajul. El are nevoie de un intermediar situat in membrana
celulara care este un receptor transmembranar.
Receptorii transmembranari sunt proteine care au anumite caracteristici comune:
- un domeniul extracelular care leagă mesagerul chimic
- unul sau mai multe domenii intramembranare
- un domeniu intracelular care este activat in urma legarii hormonului. Activarea
domeniului intracelular al receptorului declanseaza transducția semnalului adica
initiaza generarea unui raspuns celular.
Mecanisme de actiune ale hormonilor hidrosolubili
Mecanismele generale de transductie a semnalului hormonal includ: a) generarea unui
mesager second, b) activarea/inhibarea unor cai de transmisie c) modificări ale expresiei
genelor pentru anumite proteine.
In procesul de transductie sunt implicati mai multe tipuri de receptori:
- receptori care sunt asociati cu proteine specific trimere (numite si proteine G) si
care genereaza mesageri secunzi
- receptori care sunt kinaze (prezinta activitate kinazica intrinseca) sau
interactioneaza cu kinaze
- receptori asociati ai canalelor de ioni

Receptorii asociati cu proteine G.

Acest tip de receptori mai sunt numiti si receptori tip serpentină deoarece conțin 7
domenii transmembranare care traverseaza membrana. Ei acționează prin intermediul
unor mesageri secunzi care pot fi: ciclic adenozin monofosfat (AMPc), diacil glicerol
(DAG) sau inozitol trifosfat (IP3). Reprezentantul acestui tip de receptori este receptorul
adrenergic la care se fixeaza catecolaminele: adrenalină și noradrenalină (vezi Capitolul
Aminoacizi si proteine-subcapitolul Corelatie structura functie ).

Receptorul serpentina este o proteina care prezinta capatul amino terminal pozitionat in
spatiu extracellular iar cel carboxi terminal in spatial intracelular in citoplasma. Domeniul
intracelular este asociat cu o proteina (trimer alcatuita din trei monomeri notati α, β si γ)
numita proteina G de la faptul ca subunitatea α poate lega nucleotide guanilice GDP sau
GTP. Subunitatea α este diferită structural si functional la diversele tipuri de proteine G
in timp ce subunitățile β și γ sunt identice la diversele tipuri de proteine G.
Proteina G trimera prezinta doua forme:
- inactiva cand hormonul nu este fixat pe receptor, situatie in care subunitatea α
este legata de GDP si este asociata cu celelalte doua subunitati β si γ.
- activa cand, in urma fixarii hormonului, receptorul sufera o modificare
conformațională care permite interactiunea cu proteina G. In urma acestei
interactiuni la nivelul subunitatii α are loc schimbul GDP cu GTP ceea ce
determina separarea subunitatii α-GTP de subunitatile β si γ. Subunitatea α-GTP
poate interactiona cu o enzima țintă.
Se cunosc trei tipuri de subunitati α ale proteinelor G: αs αi αq a caror actiune este diferita
astfel:
αs - activeaza enzima numita adenilat ciclaza care catalizeaza formarea AMP
ciclic (mesager second)
αi - inhiba adenilat ciclaza stopand formarea AMPc
 αq - activeaza enzima numita fosfolipaza C care catalizeaza formarea GAD si IP3
(mesageri secunzi)

Transductia semnalului pe calea proteinei Gs (AMPc).

Hormonii ai caror receptori sunt cuplati cu proteina Gs vor determina cresterea
concentratiei intracelulare a AMPc (se spune ca acesti hormoni actioneaza pe calea
AMPc) prin urmare in celula vor predomina formele fosforilate ale proteinelor. Un numar
semnificativ de hormonii (prezentati in tabelul de mai jos) “semnalizeaza” pe calea
AMPc; dintre acestia vor fi prezentati glucagonul si catecolaminele.

Dintre receptorii care activeaza formarea AMPc cel mai cunoscut este receptorul β
adrenergic (β1 si β2). Fixarea hormonului pe receptorul β adrenergic determina schimbul
GDP->GTP la subunitatea αs ceea ce duce la separarea ei de subunitatile β si γ. αs-GTP va
activa adenilat ciclaza. Adenilat ciclaza este o enzimă integrală membranară, având
situsul activ pe fața citosolică si catalizează conversia ATP in AMPc conform reactiei:

AMPc format se va fixa la subunitatile reglatorii ale unei proteine multimere numita
protein kinaza A (PKA sau AMP c dependenta). PKA este un heterotetramer C2R2 care
contine: două subunități catalitice (C) și două subunități reglatorii (R). PKA este prezenta
in doua stari:
- inactivă in care cele patru subunități sunt asociate, fiecare subunitate R conține
un domeniu inhibitor care acoperă centrul activ de pe fiecare subunitate C
- activa, cand, in urma legarii AMPc la subunitățile R, acestea suferă o modificare
conformațională care determina disocierea de subunitățile C. In urma disocierii
centrele active ale subunitatile C sunt expuse si astfel acestea devin active.
Subunitatile catalitice active fosforileaza enzime tinta la resturi de Serina/Treonina,
utilizand ATP. Enzimele fosforilate devin active sau inactive functie de natura lor (vezi
Capitolul Enzime:Mecanisme de reglare a activitatii enzimelor: Reglarea covalenta si
Reglarea glicogenolizei). In urma acestui proces este declansat/blocat un raspuns celular.

Oprirea semnalizarii declansate de fixarea hormonului este realizata prin mai multe
mecanisme:
- autolimitarea activității proteinei Gs. Subunitatea αs a proteinei Gs are activitate
enzimatică intrinsecă GTP-azica, prin care catalizează hidroliza GTP-ului fixat la
subunitatea αs-GTP rezultand αs-GDP si fosfat anorganic. Subunitatea αs-GDP
formata se va decupla de adenilat ciclază și se va reasocia cu subunitățile β și γ
reformand proteina Gs trimerica inactivă.

- actiunea unei enzime numita fosfodiesteraza care catalizează hidroliza AMPc la

5’-AMP, fara rol in semnalizarea celulara.

-
*Cafeina si teofilina (din ceai) (care au structura metil-xantinica) inhibă actiunea
fosfodiesterazei, determinand menținerea unor concentrații crescute de AMPc,
prelungind astfel actiunea declansata de hormonii specifici.
- actiunea unor protein-fosfataze care catalizează defosforilarea proteinelor care au
fost fosforilate sub acțiunea protein kinazei A, intrerupand astfel actiunea
declansata de hormon pe calea AMPc
Transductia semnalului pe calea proteina Gi (de blocare a generarii AMPc).
Hormonii ai caror receptori sunt cuplati cu proteina Gi vor determina scaderea
concentratiei intracelulare a AMPc. Scaderea AMPc este cauzata de subunitate αi, a
proteinei Gi, care are efect inhibitor asupra adenilat ciclazei. Prin urmare in celula vor
predomina formele defosforilate ale proteinelor. Situatia este intalnita in cazul fixarii
adrenalinei pe receptori de tip α2-adrenergici.

Transductia semnalului pe calea proteinei Gq (DAG si IP3).

Hormonii ai caror receptori sunt cuplati cu proteina Gq vor determina generarea a doi
mesageri secunzi diacil glicerol (DAG) si inositol trifosfat (IP3).
Cei doi mesageri secunzi sunt generati de o enzimă membranară numita fosfolipaza C
(PLC) care catalizeaza hidroliza unui fosfolipid membranar si anume fosfatidil-inozitol-
4,5-difosfat (PIP2).

Fosfolipaza C este activata de subunitatea αq a proteinei Gq printr-un mecanism similar

cu cel pentru proteina Gs.
Diacil glicerolul, compus lipofil, ramane in membrana iar inositol trifosfat, polianion
puternic hidrofil, difuzeaza in citoplasma. Ambii compusi, separat si impreuna actioneaza
ca mesageri secunzi.
Diacil glicerolul activeaza împreună cu ionii de Ca2+ o protein kinaza numita protein
kinaza C (PKC Calciu dependenta). Aceasta fosforileaza proteine-țintă specifice,
fosforilare in urma careia activitatea acestora este modificata determinand in final
declanșarea unui răspuns celular. PKC este diferita de PKA desi are aceeasi activitate de
fosforilare.
IP3 actioneaza asupra canalelor pentru Ca2+ din membrana reticulului endoplasmic
deschizandu-le, determinand astfel o crestere a concentrației citosolice a Ca2+.
Ionii de Ca2+ acționează prin intermediul unei proteine numită calmodulina. Ionii Ca2+se
leagă la calmodulina determinand modificarea conformației ei ceea ce va favoriza
interactia cu o proteina tinta. In urma contactului cu proteina tinta aceasta isi va modifica
activitatea.

Un astfel de exemplu este tot adrenalina, care atunci cand se fixeaza pe receptori de tip
α1-adrenergici determina generarea meagerilor secunzi DAG si IP3. Se remarca astfel
faptul ca adrenalina cuplata cu diferite subtipuri de receptori adrenergici genereaza
diferiti mesageri secunzi si/sau efecte diferite.
Intreruperea semnalui transmis pe calea fosfolipazei C este determinat de reciclarea celor
doi mesageri secunzi.

Receptori care sunt kinaze (prezinta activitate kinazica intrinseca)

Receptorii prezentati anterior sunt caracterizati de faptul ca nu prezinta activitate
enzimatica. Ei transmit mesajul prin intermediari (proteine G) care vor activa enzyme
generatoare de masageri secunzi care vor actiona ulterior pe proteine cheie.
Spre deosebire, receptorii kinazici prezinta activitate enzimatica intrinseca, localizata pe
capatul citoplasmatic al receptorului. Pe acest tip de receptori actioneaza insulina, factorii
de crestere si citokinele. Receptorii tirozin kinazici prezinta urmatoarele caracteristici:
- in urma fixarii hormonului/ligandului la receptor capetele intracelelulare ale
receptorului se pot fosforila reciproc (autofosforilare) sau pot fosforila alte
proteine care sunt tirozin kinaze. Aceaste fosforilari are loc preferențial de
fosforilare si anume resturile de tirozină.
- in cazul receptorilor monomerici prezenta hormonului determina dimerizarea lor
ceea ce are ca rezultat activarea fosforilarii
- acesti receptori sunt în general cuplati cu hormoni/liganzii implicați în controlul și
diferențierea celulalara precum și in răspunsul inflamator
 - inițiază o cascadă care poate implica atat proteine kinaze cat si protein fosfataze
sau alte proteine reglatoare

2.2 Hormoni liposolubili

Dintre hormonii liposolubili fac parte trei grupe de compusi cu structuri inrudite si
anume:
I. Hormonii steroizi.
Acestia reprezint un grup de compusi proveniti din cholesterol. Ei pot fi clasificati
dupa diferite criterii unul dintre acestea fiind numarul de atomi de carbon:
C 27: vitamina D3 (dehidrocolesterol)
C 21 : cortisolul (glucocorticoid) -corticosuprarenalieni
aldosterolul (mineralocorticoid) -corticosuprarenalieni
progesterona – gonadici
C 19 : androgenii – gonadici
C 18 : estrogenii – gonadici
II. Vitamina A : acidul trans retionoic (RA-forma activa a vitaminei A) si
acidul cis retinoic (RX-forma activa a vitaminei A)
III. Horminii tiroidieni: T3 (tri-iodo-tironina) si
T4( tetra- iodo-tironina sau tiroxina)

Hormonii liposolubili (HL) prezinta o serie de caracteristici comune referitor la

transport(A), receptori (B) si mecanismul de actiune(C).

A). Hormonii liposolubili circula prin sange:

- legati de proteine specifice solubile (globuline) numite “hormon binding globulins
” (HBG) care fixeaza hormonul cand acesta se gaseste in concentratii fiziologice.
Afinitatea acestor proteine ptr hormon este mare si prin legare se mareste T 1/2 al
hormonului in circulatie
- legati de proteine nespecifice cum este albumina, atunci cand concentratia
hormonului depaseste concentratia fiziologica. Afinitatea albuminei ptr hormon
este mica si hormonii sunt cedati usor tesuturilor. Din acest motiv, fractiunea
legata de albumina este considerata ca “fractie libera”
- o cantitate foarte mica care circula libera in sange deoarece acest tip de hormoni
are solubilitate foarte mica
 - o fractie solubilizata in care sunt conjugati cu acid glucuronic (sau sulfatati) si
care constituie fractia inactiva, destinata excretiei.

B. Receptorii hormonilor liposolubili

Spre deosebire de hormonilor hidrosolubili care necesita receptori transmembranari,
hormonii liposolubili pot traversa membrana celulara.
Receptori pentru HL sunt membri ai unei superfamilii de receptori care au o serie de
caracteristici comune:
- sunt localizati intracelular:
- unii in citoplasma, in forma inactiva
- altii in nucleu, fixati pe ADN (chiar in absenta hormonului).
- majoritatea acestor receptori sunt factori de transcriptie care moduleaza expresia
unor gene
- au proprietatea de a dimeriza. Dupa fixarea hormonului pe receptor, complexul
hormon receptor (HR) dimerizeaza formand homo sau heterodimeri. In aceste
forme se pot lega de ADN.
- au o structura asemanatoare prezentand o serie de domenii functionale comune
care se regasesc la toate tipurile de receptori

Receptorii HL prezinta urmatoarele domenii functionale:

- capatul amino terminal care interactioneaza cu proteine reglatoare
- capatul carboxi terminal unde se gaseste domeniu de legare a hormonului sau a
ligandului
- domeniul de legare la ADN. Acesta prezinta o structura conservata la toti
receptorii care se numeste degete de zinc (vezi figura). Domeniul din ADN la care
se leaga receptorul (prin intermediul degetelor de zinc) se numeste element de
raspuns la hormon (hormon response element - HRE)
- o regiune balama care permite plierea receptorului.

Configuratia degetelor de zinc din zona cu care receptorul hormonilor liposolubili se

leaga de ADN:
Receptorii ptr hormonii liposolubili se clasifica in doua clase: clasa I si clasa II

Receptorii de clasa I sunt: glucocorticoizi, aldosteron, androgeni, estrogeni;

Se gasesc in citoplasma asociati cu proteine numite heat shock proteins (HSP = proteine
induse de stress), care mascheaza domeniul de lagare la ADN. Fixarea hormonului
determina disocierea HSP ccea ce duce la expunerea domeniului de legare la ADN.
Complexul hormon–receptor formeaza homodimeri migreaza in nucleu unde prin
intermediul degetelor de zinc “cauta” elementul de raspuns specific si se fixeaza apoi pe
ADN. In urma fixarii complexului HR se poate declansa/bloca transcriptia unei anumite
gene.

unde: GR = glucocorticoid receptor, GRE=glucocorticoid response element DBD= DNA

binding domain, TAD = trans-activation domain

Receptorii de clasa II sunt :T3R (tri-iodotironin receptor), RAR (retionoic acid receptor),
RXR (cis retinoic acid receptor).
Acesti receptori sunt sintetizati in citoplasma unde dimerizeaza (homo T3R T3R sau
hetero T3R RXR) si neocupati de hormon migreaza in nucleu. Acolo isi recunosc locul
pe ADN (la elementul de raspuns HRE) unde se fixeaza cu afinitate mare impreuna cu un
corepresor, fara a declansa insa transcriptia (represand de fapt transcriptia genei) si stau
in asteptarea hormonului. Fara hormon transcriptia este inactiva, dar prin fixarea
hormonului la receptor acesta din urma isi modifica conformatia. Ca urmare corepresorul
disociaza si permite interactia receptorului cu activatorul fapt ce determina declansarea
transcriptiei.
Mecanismul general de actiune al hormonilor liposolubili
Complexul hormon receptor actioneaza (sub forma de homodimeri sau heterodimeri) la
nivel nuclear prin modularea (inductia sau represia) expresiei anumitor gene activand sau
blocand sinteza proteinelor pe care acestea le codifica.
In urma activarii transcriptiei genice are loc mobilizarea echipamentului de copiere,
formarea complexului de transcriptie si in final sinteza ARNm. Sinteza ARNm va fi
urmata de procesul de translatie care se va finaliza prin sinteza unei proteine specifice.
In cazul represiei genice toate procesele de mai sus sunt blocate.

3. Hormoni hidrosolubili
3.1 Catecolaminele
Glandele suprarenale sunt o pereche de glande pozitionate bilateral, deasupra polului
superior al rinichilor. Glandele suprarenale sunt alcatuite din doua regiuni diferite ca
provenienta structura si functie: corticosuprarenala si medulosuprarenala.
- regiunea externa (corticala) – corticosuprarenala reprezinta 90% din volumul
glandei si secreta hormonii steroizi
- regiunea interna (medulara) – medulosuprarenala reprezinta 10% din volumul
glandei, este de natura nervoasa (un ganglion simpatic modificat cu functie
endocrina) si secreta catecolaminele: adrenalina si noradrenalina.
Adrenalina (epinefrina) și noradrenalina (norepinefrina) sunt sintetizate în celulele
cromafine (feocromocite) ale glandelor medulosuprarenale in proportie de 80%
adrenalină și 20% noradrenlină. Aceste celule conțin granule care se colorează în brun cu
coloranți pe bază de crom de unde denumirea de cromafine. Medulosuprarenala impreuna
cu sistemul nervos parasimpatic si simpatic formeaza un sistem neuroendocrin care
adapteaza organismul la diverse solicitari acute sau cronice.

Sinteza catecolaminelor
Precursorul catecolaminelor este tirozina. Trebuie de mentionat ca tirozina se obtine in
organism din fenilalania sub actiunea Phe-hidroxilazei (dependenta de
tetrahidrobiopterina-BH4 vezi degradarea scheletului atomilor de carbon). In cazul in
care enzima este deficienta tirozina nu mai poate fi sintetizata si devine aminoacid
esential.

Catecolaminele sintetizate sunt stocate în granulele cromafine impreuna cu ATP-Mg 2+ ,

ioni de Ca 2+ si o proteina numita cromogranina. Unele granule contin adrenalina, altele
noradrenalina iar altele ambele catecolamine. In urma stimularii nervoase a medularei
(dependenta de influxul de Ca 2+) continutul celulelor cromafine este eliberat in sange
unde actioneaza o perioada foarte scurta de timp (t1/2 = 10-30 secunde). Dupa aceasta ele
sunt rapid inactivate prin metabolizare la compusi inactivi in principal la nivel hepatic si
renal.
Reglarea biosintezei catecolaminelor este realizata la nivelul Tirozin hidroxilazei care
catalizează etapa limitantă de viteză prin inhibatie feed-back de către adrenalină și
noradrenalină.
Afectiuni asociate caii de sinteza a catecolaminelor:
 - Boala Parkinson apare ca urmare a unui nivel scăzut de dopamină în creier; cauza
bolii nu a fost inca elucidata. Administrarea de dopamina nu este eficienta
deoarece aceasta nu poate travera bariera hemato-encefalică. In momentul de fata
tratamentul acesti boli se face prin administrarea de L-Dopa compus capabil sa
traverseze bariera hemato-encefalică.
- Feocromocitom reprezinta o proliferare a celulelor cromafine ce determina
producere în exces de noradrenalină și adrenalină. Ca urmare se instaleaza
vasoconstricția intensă generand hipertensiune arteriala severa (HTA).
In tratamentul hipertensiunii arteriale este uilizat α-Metildopa, inhibitor
competitiv al DOPA-decarboxilazei. Acesta inhiba decarboxilarea Dopa la
dopamina inhiband formarea noradrenalinei/adrenalinei si implicit diminuand
efectul hipertensiv al acestora.

Degradarea catecolaminelor
Catecolaminele sunt degradate sub acțiunea a două enzime:
- Catecol-O-metil transferaza (COMT) care catalizează atasarea unei grupări
metil la oxigenul din poziția 3 a nucleului aromatic, grupare -CH 3 provenind
de la S-adenozil-metionină,
- Monoaminoxidaza (MAO) care catalizează dezaminarea oxidativă a
monoaminelor (adrenalina și noradrenalina si a serotoninei, etc.)
Produsul final al degradarii, indiferent de calea pe care se desfasoara, este acidul
vanilmandelic (VMA) care se elimină prin urină. Acesta poate fi identificat in cantitati
mult crescute in urina in cazul unui feocromocitom.

Efectele catecolaminelor
Catecolaminele actioneaza asupra unui numar mare de tesuturi pe receptori adrenergici.
Acestia apartin clasei de receptori serpentina. Receptorii adrenergici sunt clasificati in α
adrenergici si β adrenergici cu subclasele α1 si α2 respectiv β 1 si β 2. Acesti receptori sunt
cuplati cu sisteme de transductie care produc mesageri secunzi diferiti si efecte diferite.
In plus tesuturile vor avea un bagaj deferit de receptori adrenergici ceea ce va influenta
felul si intensitatea raspunsului celular.
Efectele metabolice generale ale adrenalinei sunt cresterea consumul de oxigen in scopul
cresterii productiei de ATP:
- la nivel hepativ este activata glicogenoliza si gluconeogeneza care vor asigura
necesarul de glucoza pentru creier.
- la nivel adipocitar va fi activata lipoliza care va furniza acizi grasi pentru nevoile
tesuturilor periferice si glicerol precursor gluconeogenetic.
- la nivel muscular va fi activata glicogenoliza care va asigura substratul energetic
necesar contratiei.
Catecolaminele intervin în adaptarea organismului la situații de stres acut (răspunsul
de ”luptă sau fugă”) sau cronic prin integrarea raspunsurilor tuturor organele cu rol
critic în acest fenomen: creier, ficat, mușchi, sistem cardiovascular și respirator astfel:
- cresc forța și frecvența de contracție a cordului (R β1)
- determina vasodilatație în țesuturile implicate în răspunsul la stres (R β 2)
promovand transportul oxigenului și al combustibililor metabolici spre țesuturile
implicate în răspunsul la stres
- determina vasoconstricție periferica în celelalte teritorii (R α1 și α2)
- determina relaxarea musculaturii netede bronșice, gastro-intestinale și genito-
urinare (R β2)

Hormonii pancreatici
Pancreasul prezinta atat activitate exocrina cat si endocrina.
Activitatea exocrina a pancreasului este localizata in acinii pancreatici si consta in
secretia enzimelor digestive
Activitatea enocrina a pancreasului este localizata in insulele Langerhans alcatuite din
diverse grupuri de celule (insule) responsabile de secretia unor hormoni cu diferite
activitati:
- celule α secreta glucagon hormon hiperglicemiant
- celule β secreta insulina hormon hipoglicemiant
- celule δ secreta somatostatina care inhibă secreția insulinei și glucagonului
- celule PP secreta polipeptidul pancreatic care inhibă secreția pancreatică
exocrină

Glucagonul
Este un hormon pancreatic sintetizat de celulele A din insulele Langerhans; are
actiune antagonica insulinei deci este hiperglicemiant.
 Structura: este un peptid cu 29 aminoacizi sintetizat sub forma unui precursor pre-
pro-glugagon. Segmentul N terminal pre este indepartat rezultand pro-glucagonul
care este scindat apoi in glucagon si alte fragmente inactive. Glucagonul este secretat
in perioadele interprandiale și de post si are un timp de injumatatire t1/2 = 5 minute.
Este inactivat la nivel hepatic prin proteoliza. Reglarea secretiei glucagonului este
realizata in principal de nivelele de glucoza astfel: nivele crescute de glucoza vor
inhiba secretia hormonului in timp ce nivelele scazute o vor stimula.
Efectele glucagonului
Actiunea glucagonului are ca scop principal mobilizarea resurselor energetice glucidice si
lipidice si se manifesta in principal la nivel:
- hepatic unde determina crește producției de glucoză prin urmatoarele mecanisme
care impreuna au ca efect menținerea glicemiei în perioadele de absență a
aportului glucidic:
 stimularea glicogenolizei
 stimularea gluconeogenezei
 inhibarea glicolizei
- adipocitar unde stimulează lipoliza prin activarea lipazei hormono-sensibile ceea
ce determina cresterea concentrației acizilor grași liberi plasmatici utilizați ca
sursă de energie si a glicerolului precursor gluconeogenetic. In mod indirect
promoveaza cetogeneza.
Mecanism de actiune
Glucagonul actioneaza pe receptori specifici, cuplați cu proteina G s determinand cresterea
concentratiei intrecelulare a AMPc si ulterior activarea PKA urmata de fosforilarea unor
enzime țintă. In concluzie actiunea glucagonului va determina predominanta la nivel
intracelular a formelor fosforilate a unor proteine/enzime cheie.

Insulina
Este un hormon pancreatic sintetizat de celulele Beta din insulele Langerhans si este
principalul hormon hipoglicemiant.
Structura
Insulina este o proteina mica, alcatuita din doua lanturi de aminoacizi A si B, legate intre
ele de doua punti disulfidice; o a treia legatura disulfidica leaga doua resturi de cisteina
apartinand lantului A.

Sinteza
Insulina este sintetizata, ca si alte proteine secretorii, sub forma de pre-proinsulina. Dupa
sinteza are loc clivarea fragmentului semnal - pre (în cisternele reticulului
endoplasmatic) rezultând proinsulina. Proinsulina este apoi scindată (in aparatul Golgi) la
o moleculă de insulină şi o moleculă de peptid C. Peptidul C este o moleculă fără funcţie
biologică care se secretă echimolecular cu insulina (importanţa acestui peptid este faptul
ca permite diferentierea hiperinsulinismului endogen de cel exogen prin dozarea lui in
sange). Insulina sub forma de hexamer cu Zn 2+ si peptidul C sunt incorporate in granule
secretorii. In momentul stimulării celulelor beta pancreatice, granulele isi elibereaza
continutul in sange. Forma activa circulanta este probabil monomerul.
Secreţia insulinei
Principalul factor reglator al secretiei de insulina este nivelul glicemiei. Pe langa glicemie
o serie de alti factori influenteaza secretia astfel :
- efect stimulator: aminoacizi, hormonii gastrointestinali (de tipul incretinelor)
- efect inhibator: somatostatină, adrenalina
Insulina este secretata in perioadele postprandiale, are un timp de injumatatire t1/2 = 5
minute. Este inactivata la nivel hepatic prin proteoliza.
Efectele insulinei
Insulina exercita doua efecte majore: metabolic si mitogen
a. Efectul metabolic: Actiunea insulinei are ca scop general formarea rezervelor
energetice ale organismului. Este un important hormon anabolic care actioneaza in
perioadele de alimentatie.
Actiunea insulinei asupra metabolismului glucidic are ca scop general captarea glucozei
din sange de catre tesuturi (muschi si adipocit). Intracelular insulina stimuleaza pe de o
parte utilizarea glucozei pe de alta parte favorizeaza stocarea excesului de glucoza sub
două forme de depozitare: glicogen (ficat, mușchi) și trigliceride (țesutul adipos).
Actiunea insulinei asupra metabolismului lipidic este antilipolitica (inhibara activitatea
lipazei hormon sensibile) si lipogenetica stimuland generarea substratelor lipogene
(influxul de glucoza, activiarea lipoprotein lipazei).
Actiunea insulinei asupra metabolismului proteic este de a stimula sinteza proteica prin
facilitara transportului aminoacizilor intracelular.

b.Efectul mitogen este similar cu cel al factorilor de crestere si influenteaza cresterea

fetala, diviziunea si diferentierea celulara, regenerarea tesuturilor.
Mecanismul de actiune al insulinei
Insulina işi exercită efectul prin acţiunea pe receptorul insulinic. Acesta apartine clasei de
receptori cu activitate tirozin kinazici intrinseca.
Receptorul insulinic este format din 4 lanţuri: 2 alfa şi 2 beta (figura de mai jos).
Lanţurile alfa sunt extracelulare iar lanţurile beta sunt transmembranare. Între lanţurile
alfa şi beta sunt legături covalente S-S care stabilizează structura tetramerică a
receptorului pentru insulină. Lanţurile beta conţin in domeniul intracelular o funcţie
tirozin kinazică.
Fixarea insulinei pe receptorul său determină o modificare conformaţională a receptorului
cu activarea domeniilor tirozin kinazice intrinseci şi autofosforilarea lor la resturi de
tirozină. Tirozina fosforilată de la capatul citoplasmatic al receptorului este recunoscută
de niste proteine specifice (proteine ce au domenii SH2 adica domenii care recunosc
resturi de tirozină fosforilată) numite IRS (insulin receptor substrate). In urma cuplarii
proteinele IRS vor fi fosforilate, la randul lor, de către portiunea tirozin kinazica a
receptorului. IRS fosforilate pot activa mai multe căi care duc printre altele la:
- stimularea migrării veziculelor care conţin transportorul pentru glucoză – GLUT4
din citoplasmă către membrană, favorizand astfel intrarea glucozei în celulele
insulino-dependente. Prin acest mecanism insulina işi exercită rolul său de
hormon hipoglicemiant.
- stimularea MAP kinazelor (mitogen-activated phosphokinases) care activeaza
proteine cu rol in diviziunea celulara

HORMONI HIPOTALAMO-HIPOFIZARI

Supraviețuirea organismelor multicelulare depinde de coordonarea funcționării

diferitelor celule ceea ce presupune existența unui sistem de comunicații intra și
intercelular.
neurotransmițători
Există două tipuri de mesageri:
hormoni
Neurotransmițătorii transmit semnalul de la un neuron la altul sau de la neuron la
organul efector parcurgând distanțe mici pentru a-și atinge ținta, funcționând în organele
specializate ale sinapselor și joncțiunilor.
Hormonii sunt definiți ca mesageri ce sunt transportați de sânge la celule țintă. Ei
sunt secretați în special interstițial și de acolo în sânge.
Din punct de vedere chimic hormonii sunt de 4 tipuri:
I. amine hormonale
 II. peptide, proteine sau glicoproteine
III. steroizi
IV. eicosanoizi
Dopamina cu excepția Tyr H și Mel aceste
I. Amine hormonale: Tyr
Epinefrina amine au efect asupra activității
mușchiului neted
Norepinefrina
Tiroxina

Hys Histamina
Trp Serotonina
Melatonina

Organizarea sistemului endocrin – Reglare

Sistemul nervos și endocrin funcționează în mod coordonat pentru a asigura

creșterea, hemostazia și reproducerea.
Funcție de asocierea funcțională cu SNC au fost identificate mai multe nivele
endocrine:

HORMONII HIPOTALAMO-HIPOFIZARI

Sistemul hipotalamo-hipofizar este un sistem complex interconectat de control și

reglare a funcțiilor organismului.
Hipotalamusul este o regiune mică din creier (2,5 cm) ce reprezintă un centru de
colectare a informațiilor privind funcționarea organismului și care utilizează informațiile
primite pentru a controla funcționarea organismului prin secreția hormonilor hipofizari, =
unitate integrativă.
Hipotalamusul conține o mare densitate de celule nervoase înmănunchiate în
nuclei sau arii. Neuronii aparținând acestor nuclei tind să-și trimită axonii în aceeași
regiune formând ”teacta”, fibre nervoase care inervează eminenta mediană, hipofiza
posterioară și alte structuri din SNC.
Neuronii hipotalamici sunt (presumasly) monoanorganici (sintetizează și
eliberează amine neurotransmițătoare: noradrenalina, serotonina, dopamina) sau
peptidergici (sintetizează și eliberează neuropeptide).
În eminența mediană o parte din aceste fibre se termină în proximitatea plexului
primar care transportă neuropeptidele secretate (neurotransmițători) prin sânge portal la
hipofiza anterioară.
Hipofiza este o mică glandă situată la baza hipotalamusului, formată din 2 lobi:
 Lobul anterior (adenohipofiza) reprezintă 2/3 din glandă și care cuprinde 5
tipuri de celule endocrine, fiecare secretând în sânge hormoni.
Lobul anterior nu este enervat de fibre nervoase dar este puternic vascularizat de o
rețea de capilare (pentru celulele glandulare) care vin de la eminența mediană și aparțin
sistemului post-hipotalamo-hipofizar. Vase mici de sânge penetrează substanța eminenței
mediane și se reîntorc la suprafață unde se adună în sistemul portal de vase hipotalamo-
hipofizar ce coboară de-a lungul hipofizei anterioare și duc sângele la sinusurile hipofizei
anterioare. Aceste vase transportă hormonii hipotalamici de la hipotalamus la hipofiză.
Hormonii hipotalamici astfel ajunși, stimulează secreția de hormoni hipofizari
numiți tropine hipofizare și sunt denumiți RH (releasing hormones) sau inhibă secreția
acestor tropine, caz în care sunt numiți RIH (release inhibiting hormones).
Unele vase pot transporta sângele în direcția opusă asigurând un flux retrograd
între hipofiza anterioară și eminenta mediană ceea ce permite controlul feed-back.
 Lobul posterior împreună cu nuclei paraventriculari și supraoptici și
conexiunile nervoase alcătuiesc o unitate funcțională – neurohipofiza.
Aceasta constă în principal din terminații nervoase ale neuronilor
hipotalamici și nu conțin conexiuni portale cu acesta. Conexiunile vasculare
de la acest nivel sunt total independente de ce ale adenohipofizei.
Neurohipofiza este alcătuită în principal din celule gliale numite pituicite.
Acestea nu secretă hormoni ci acționează ca o simplă structură suport pentru un număr
mare de terminații nervoase ce provin din nuclei: supraoptic și paraventricular.
 Tractele (fibrele) nervoase ce traversează tija se termină cu un bulb ce conține
granule secretorii ce se sprijină (lie) pe suprafața capilarelor în care secretă cei doi
hormoni: ADH (vasopresina) și Ox (oxitocina).
Hormonii sunt sintetizați inițial în celulele nucleilor supraoptic (ADH) și
paraventricular (Ox) și sunt transportați în combinație cu o proteină cărăuș (numită
neurofizina) spre terminațiile nervoase din neurohipofiză (fiind necesare câteva zile
pentru a ajunge la glandă). Când un impuls este transmis de-a lungul fibrei de către
nucleii paraventricular sau supraoptic, hormonul este eliberat imediat din granulele
secretorii din terminațiile nervoase prin exocitoză și absorbție în capilarele adiacente.
Sunt secretați atât hormonul cât și neurofizina, dar deoarece sunt slab legați, ei disociază
imediat.

I. Hormoni hipotalamici
Sunt cei care reglează doar activitatea adenohipofizei. Ei pot fi de două feluri
după efectul pe care îl au la nivelul adenohipofizei:
RH – releasing hormone care la nivelul hipofizei declanșează eliberarea tropinei
hipofizare;
RIH – releasing inhibiting hormone care la nivelul adenohipofizei inhibă
eliberarea tropinei hipofizare.
Hormonii hipotalamici corespund celor 5 tipuri de celule din adenohipofiză.

HORMONII HIPOFIZARI

I. Hormonii adenohipofizari se mai numesc hormoni – TROPI sau TROPINE și

au rol în:
- reglează dezvoltarea și funcțiile altor glande endocrine
- reglează procesele metabolice fundamentale din țesuturi periferice.
După înrudiri structurale
evolutive hormonii adenohipofizari se împart în 3 grupe:
funcționale
1. grupa corticotropinei (POMC)
2. grupa hormonilor somatomanotropi
 3. grupa hormonilor glicoproteici
- Peptide derivate din pro-opiomelanocortină (POMC)
POMC este un polipeptid (250 aa), un prohormon care conține 3 fragmente
peptidice speciale. Eliberarea celor 3 fragmente se face prin atacul unor proteaze (la
anumite legături peptidice Lys-Arg) rezultând cel puțin 8 hormoni.
În adenohipofiză nu există prelucrare suplimentară a ACTH și a β-endorfinei.
Hipotalamusul și/sau creierul poate forma α și β MSH.
ACTH
Este un peptid a cărei secvență nu diferă între specii. Deoarece conține secvența
α-MSH, are activitate intrinsecă de stimulare a melanocitelor.
Stimulează adrenala zona fasciculată a cortexului adrenal,
stimulând sinteza și eliberarea cortizolului
zona reticulată, stimulând steroidogeneza
(colesterol→pregnenolonă) și a androgenilor
Efectul ACTH este realizat pe calea AMP C și este maxim diminuat și minimalizat
noaptea.
Reglarea sintezei de ACTH se face prin feed-back la nivelul:
- adenohipofizei unde - sinteza POML
- hipotalamus unde - secreția de CRH

Tulburări de secreție:
 hiposecreția → diminuează răspunsul corticosuprarenalei
 hipersecreția → boala Cushing - mobilizarea grăsimilor din partea de jos a organismului și
concentrarea lor la nivelul toracelui
- hiperglicemie
- HTA -edeme la nivelul feței
β-endorfina:
- exces de steroizi -acnee
Este un peptid care acționează împreună cu encefalinele și produc analgezia.
-hirsutism
II. Grupul de hormoni somatomanotropi
 Acest grup cuprinde:
 GH = hormonul de creștere sau somatotropina
 PRL = hormonul lactogen
 Hormonul lactogen placentar (somatotropina corionică) este sintetizat de
placentă.
GH – este sintetizat în adenohipofiză de către celule somatotrope care sunt cel mai
abundent tip de celule adenohipofizare.
GH exercită două tipuri de activități:
 creșterea postnatală, dezvoltarea scheletului și a țesuturilor moi – mediată de
IGF –I
 reglează metabolismul general: glucidic, lipidic, proteic la nivelul țesuturilor
periferice.
Acțiunea GH este mediată de IGF I, II (insulin like-growth factor) sau
somatomediană. GH controlează sinteza și eliberarea acestor factori la nivelul hepatic și
la nivelul altor țesuturi.
NU. Atât acțiunea GH cât și a PRL se realizează prin legarea de receptorii celulari
ce aparțin clasei I (superfamiliei receptorilor pentru citokine). Fiecare receptor conține un
domeniu extra, trans și intracelular. Activitatea receptorilor are loc odată cu fixarea
hormonilor mai întâi pe un receptor, urmată de legarea pe un al doilea receptor ceea ce
are ca rezultat dimerizarea receptorilor. Complexul h-rec activează o Tyr-kinază
cunoscută ca Yanus-kinază (Yak-2) care este asociată domeniului intracelular a
receptorului dimerizat. Două astfel Yak-2 kinaze se transfosforilează (fosforilează
încrucișat) reciproc și fosforilează de asemenea și Tyr aparținând receptorului. Semnalul
transmix = complex și poate implica:
- activarea transcripției unor gene
- cascada mitogen-activated protein MAP-kinaze
- activarea PKC cu PY3 și Ca2+
Activitățile metabolice ale GH favorizează procesele anabolice.
Metabolismul proteic: acțiune anabolizantă favorizează transportul aminoacizilor în celule
~insulinei stimulează sinteza pr
ADN, ARN

scade utilizarea periferică a glucidelor

inhibă glicoliza
stimulează
 Metabolismul glucidic: acțiune catabolizantă
opusă insulinei

Metabolismul lipidic: acțiune catabolizantă

crește lipoliza
opusă insulinei
crește nivelul Ab liberi în sânge
în țesuturile periferice este stimulată arderea Ab
Metabolismul mineral: favorizează retenția de Ca, PO4, Mg
Tulburări de secreție:
- hiposecreție – la copil: retardare generală (dwarfism) = nanism hipofizar
- hipersecreția:
1. în perioada adolescentă când procesul de osificare nu este desăvârșit apare
gigantismul hipofizar – dezvoltarea anormală disproporționată a oaselor
lungi însoțită de tulburări metabolice
2. la adulți ca urmare a hipersecreției de aminoacizi apare acromegalia
manifestată prin:
 creșterea exagerată a extremităților (mâini, picioare) și a feței
 tulburări ale metabolismului general.

Prolactina
Este sintetizată și depozitată în celulele lactotrofe hipofizare.
Acțiunea principală este asupra glandei mamare unde inițiază și întreține lactația
după naștere când nivelul estrogenilor și al progesteronei (care antagonizează efectul
PRL) scade. Acțiunea sa este asemănătoare cu cea a GH.
Se pare că PRL suprimă funcțiile gonadale feminine.
Sinteza PRL este controlată prin inhibiția hipotalamică a PIH = dopamina. Se pare
că există și un factor eliberativ al PRL numit PRFactor (factor pentru că nu este
cunoscută pe deplin natura/structura).
amenoree – la femei
Deficiențe: hiperprolactinemia cauzează
scăderea libidoului
impotență
– la bărbați
tulburări de comportament
tulburări de vedere
 Prolactinoame = cele mai comune adenoame hipofizare. Pot fi tratate chirurgical
sau farmaceutic prin administrare de bromaptină sau cabergolină, agoniști pe receptorii
dopaminergici D2 și care suprimă secreția de PRL.
Grupe de hormoni glicoproteici (GrH, TSH)
Acești hormoni au evoluat dintr-un principiu comun.
LH, FSH și TSH sunt dimeri αβ

comun diferă de la un hormon la altul

este purtătoarea activității biologice
‫٭‬structura analogă prezintă
dimerul gonadotropina placentară
se leagă de receptorul hCg = humangonadotropin.
celulei
TSH (tireotropina) acționează asupra glandei tiroide stimulând:
 sinteza T3, T4 prin AMPc
 eliberarea T3, T4 prin DAb, IP3, Ca2+
 efect trofic asupra glandei tiroide.
Reglarea secreției:
 mecanismul feed-back de către T3, T4 simultan cu inhibiția TKH acțiune
mediată de somatostatină
 factori psihici (emoțiile) declanșează secreția de TSH. Frigul declanșează
secreția de TSH doar la copii, la adulți nu.
Gonadotropinele
 FSH (folicle stimulating hormone) – hormonul foliculo-stimulant
 LSH (luteinising hormone) – hormonul luteinizant.

FSH LH

la acționează pe celule Sertoli stimulând: acționează pe celule Leidig stimulând:

bărbați  sinteza ABP – proteina transportoare  sinteza testosteronului
 spermatogeneza
la acționează pe foliculi – celule acționează pe foliculul matur din
femei granulomatoase ovulație și acționează pe corpus luteus
 maturarea foliculului primordial din sinteza progesteronului
 sinteza și eliberarea - estradiol
 HORMONII NEUROHIPOFIZARI

Hormonii neurohipofizari sunt nonapeptide.

ADH (antidiuretichormone) sau vasopressin care activează în condiții fiziologice
asupra ductelor colectoare din mușci (AMPc) și declanșează:
 crește permeabilitatea celulelor ductale la apă prin mobilizarea aeroporinei,
proteina de pe membrana apicală ce previne diureza reabsorbției apei din
lumen în capilar
 acționează puternic vasoconstricția (la concentrații mari) ca răspuns la
hemoragii masive.
Eliberarea ADH este stimulată de:
 creșterea osmolarității plasmei (secretor de somoreceptori hipotalamici)
 scăderea volumului sângelui monitorizată de:
 baroceptori: carotida și peretele atrial
 fibrele aferente centrului vasomotor
Anomalii: hipersecreția – diabet insipid

Oxitocina

Acțiunea principală este stimularea pe calea AMPc:

- secreției lactate
- contracțiile uterine , controlul travaliului și expulzia fătului.

I. Hormoni steroizi (au ca precursor colesterolul) Celule secretoare Factori care

controlează
secreția
1. Glucocorticoizi - Cortizol CSR zona fasciculată ACTH+

2. Mineralocorticoizi - Aldosteron CSR zona AngII+, ACTH+

glomerularis ANT-
 ???
3. Hormoni sexuali: Celule foliculare FSH+
a) estrogeni: ovariene
estradiol
b) progestestativi: Corp galben LH+
progesterona

c) androgeni: Celule Leidig LH+

testosteron testicul

4. Vitamina 1, 25(OH)2 D3 piele UV

II. Hormoni tiroidieni: Glanda tiroidă TSH

T3 (triiodotironina)
T4 (trioxina)
III. Hormoni retinoizi: Ap. exogen
Retinal
Acid retinoic (all-trans) RA
Acid retinoic (9-cis) Rv

I. Sinteza hormonilor steroizi

Enzimele steroidogene sunt localizate în principal în:
- țesuturi steroidogene autentice (pot transforma colesterolul în pregnenolonă):
cortex SR, gonade, placentă
- țesuturi ce nu sunt capabile să sintetizeze hormoni steroizi, dar sunt capabile
să preia intermediari din plasmă și să-i convertească în hormoni activi: celule
grase, hipotalamus, rinichi, ficat (inactivarea hormonilor)
Hormoni steroizi: celulele implicate în principal: cortexul adrenal, gonadele,
placenta.
Precursorul este C:
 adus din circulație de LDL
 sintetizat din acetat (ce are loc în toate celulele steroidogene)
 O caracteristică a hormonilor steroizi este prezența unor enzime ce conțin proteine
cyP450, care sunt monoxigenaze, lucrează cu NADPH+H + și O2. Din cei 20, unul este
introdus sub forma de OH la substrat (hidroxilare), al doilea este ??? H 2O (vezi SPP – rol
NADPH+H+ detoxifiere). Aceste enzime aparțin:
unele reticulului endoplasmatic (citzolice) CyP17 (17α hidroxiloza)
CyP21 (21α hidroxiloza)
CyP(19) doar pentru estrogeni
mitocondriale CyP11 (11α hidroxiloza)

CyP18 (18α hidroxiloza)

Acțiune
- creșterea GNG efectul este hiperglicemiant corelat cu captare redusă a G în
mușchi și țesutul adipos
- + catabolismul proteinelor și lipidelor
- scade reacția imunitară – acțiune antiinflamatorie (inhibă PLA2, scade
numărul de leucocite la locul leziunii, inhibă proliferarea fibroblastelor)
- eliberează ??? (posibil sub controlul serotoninei și a vasopresinei)
Controlul secreției. Hormonii steroizi nu se depozitează în celule producătoare,
rezultând controlul secreției, adică controlul sintezei. Există 3 mecanisme:
- variația diurnă (maxim 6 – 8 a.m. și minim 6 p.m.)
- hipotalamo-hipofizar: cortizolul inhibă secreția CRH și mai lent ACTH
- stres = emoții, durerea activează CRH, ACTH pentru a furniza sânge,
mijloacele de a face față stresului (catecolaminele = răspuns rapid, cortizol =
răspuns lent).
Aldosteron: acționează la nivelul tubilor distal și colector. Promovează transportul
transcelular al Na+ din lumen în spațiul interstițial.
Controlul secreției:
2 tipuri + sistemul renina-angiotensina
conc. K+ (creșterea K+ stimulează eliberarea de aldosteron)
-
Schita ANF – inhibă sinteza aldosteronului
 Hormoni sexuali:
- caracteristici sexuale primare și secundare
- adult ciclul sexual femeiesc
ciclul sexual bărbătesc
- implicații în diferențierea celulară
- menținerea sarcinii până la diviziunea/diferențierea celulară – progesteron
Controlul secreției
gonadotropinelor hipofizare FSH, LH, P
Hormonii sexuali inhibă atât secreția
Gr RH hipotal.

II. Vit 1, 25(OH)2 D3 cacitriol:

ergocalciferol = D2 – în plante
Vitamina liposolubilă
colicalciferol = D3 – la animale

Acțiune: 1,25(OH)3D3 are acțiune în metabolismul Ca ??? de alt. 2 hormoni

PTH (hipercalcemiant) și calcitonina (hipocalcemiant).
Reglarea
Controlul sintezei:
+ 1α hidrolizei – activează sinteza produșilor activi
- prin PTH la nivelul
-
24 hidrolizei – activează sinteza produșilor inactivi