CURSUL 8

Tipuri de contacte interdentare. Contacte bipodice şi tripodice

In cursul desfăşurării funcţiilor ADM, dar şi în cazul unor deplasări voluntare,
mandibula, os mobil, ia diferite poziţii faţă de maxilar şi baza craniului. Mişcările
mandibulei sunt cunoscute sub numele de dinamică sau cinematică mandibuiară. In
cursul lor mandibula stabileşte o serie de raporturi, relaţii sau poziţii faţă de maxilar, în
literatura de specialitate acestea fiind descrise sub numele generic de reiaţii
intermaxiiare sau mandibuio- craniene.
Mişcările mandibulei se pot desfăşura atât cu contacte interdentare, cât şi fără
realizarea acestora (în cursul fonaţiei).
Dintre mişcările mandibulei în care se realizează contacte dento- dentare, relaţia
de ocluzie deţine un loc important. Mişcările mandibulei pot fi simetrice sau asimetrice,
simple sau complexe, voluntare sau involuntare; în sfârşit, ele se pot desfăşura în cadrul
unor funcţii sau pot fi extreme (limită). Acestea din urmă sunt mişcări de maximă
amplitudine şi nu sunt funcţionale. Ele pot şi trebuie determinate şi reproduse, fiind
caracteristice fiecărui individ, prin traiectoriile şi ariile descrise în cursul lor.
Mişcările mandibulei se desfăşoară pe spaţii mici, fiind complexe şi precise. Ele se
desfăşoară în mare măsură în funcţie de informaţiile primite de la proprioceptorii
periodontali, musculari şi articulari sub stricta coordonare a SNC.
Mişcările mandibulei (atât cu contact, cât şi fără contact interdentar) sunt dirijate de
reflexe medulare cu coordonare centrală.
Direcţia şi amplitudinea lor este determinată de trei factori cunoscuţi şi sub
numele de determinanţi (ghidaje): posterior (articular), mijlociu (muscular) şi anterior
(dentar).
Determinantul posterior (articular sau condiiian) este reprezentat de cele două
ATM prin condilii şi pantele tuberculilor articulari. O serie de autori îl mai denumesc şi
„factor de control posterior”. El are o valoare fixă care nu se modifică în cursul vieţii, spre
deosebire de determinantul anterior, care poate dispare sau cel mijlociu, care se poate
modifica.
Determinantul posterior este răspunzător de desfăşurarea mişcărilor (extreme), care sunt
reproductibile, nefiind afectate de variaţiile DV şi de prezenţa sau absenţa dinţilor.
Determinantul mijlociu (muscular) este reprezentat de muşchii mobilizatori ai
mandibulei. Investigarea morfologică şi fiziologică a acestora poate evidentia o
funcţionalitate normală sau o disfuncţie.
Determinantul anterior (dentar) este reprezentat de arcadele dentare cu rol în
ghidarea mişcărilor mandibulei.
 Studiul mişcărilor mandibulei s-a efectuat şi se efectuează prin diferite metode, de
la cele mai simple (înregistrarea punctului interincisiv mandibular ) la unele complicate:
dispozitive intra- sau extraorale, radiografie matematică, aparate computerizate etc.

Am amintit anterior că mandibula stabileşte o serie de relaţii sau poziţii fata de

maxilar. Dintre acestea, două poziţii sunt fundamentale: poziţia de stură (PP) şi poziţia
de relaţie centrică (PRC).
POZIŢIA DE POSTURĂ

In majoritatea timpului mandibula se află în PP, între dinţii celor două arcade
existând un spaţiu liber denumit de Thompson şi Izard - spaţiul de inocluzie fiziologică
(2-4 mm). La acelaşi subiect există mai multe poziţii de repaus ale mandibulei în funcţie
de vârstă, poziţia corpului, stări fiziologice si patologice etc. Una dintre acestea
(diferenţiată taxonomic) este poziţia de postură sau poziţia de repaus postural.
Poziţia de postură reprezintă poziţia mandibulară, determinată de echilibrul dintre
tonusul muşchilor ridicători şi coborâtori ai mandibulei, când pacientul se află în
clinostatism sau şezând şi privind înainte.
Unicul stimul care determină această poziţie este gravitaţia. Spaţiul de inocluzie
fiziologică este denumit de către autorii americani „free way space” drept corespondent la
nivelul etajului inferior al feţei propria dimensiune verticală pe care Kemeny a denumit-o
dimensiune verticală fiziologică sau de stură (DVP). Dacă din DVP scade spaţiul de
inocluzie fiziologică -4 mm), se obţine dimensiunea verticală de ocluzie (DVO).
Poziţia de postură este frecvent căutată în terapia edentaţiei totale pentru relativa ei
constanţă, subliniind necesitatea păstrării „free way spacd’-ului la protezatul total (poziţie
diagnostică, fără contact dento-dentar)

In urmă cu câteva decenii PP era denumită poziţie de repaus. In fond, nu este

vorba de repaus, ci despre o activitate tonică musculară, care se poate modifica în diferite
ipostaze. Mai degrabă se admite un repaus al fibrelor periodontale.

Mult timp s-a crezut că după finalizarea erupţiei dinţilor permanenţi, poziţia de postură şi
reperul ei dentar, spaţiul de inocluzie fiziologică, rămân constante tot timpul vieţii, fapt
contestat în prezent. De altfel, Thomson a afirmat că această poziţie se stabilizează la
vârsta de trei luni şi rămâne apoi constantă toată viaţa.
Azi se ştie că sub influenţa unor factori diverşi, locali sau generali (poziţia capului şi
corpului, stare de somn, stress, vârstă, durere, spasme musculare, diferite maladii etc.)
PP se modifică. Mai mult, ea este influenţată de o serie de medicaţii. De exemplu, DVP
diminuă după administrarea do cofeină şi este mai mare după administrarea de diazepam.
La definirea PP participă elemente pasive (ATM, complexe muşchi- tendon,
acţiunea barică negativă), cât şi elemente active, dintre care tonusul muscular joacă un
rol primordial.
In afară de PP, în literatura de specialitate se mai defineşte încă o poziţie a
mandibulei legată de tonicitatea musculară: poziţia de repaus electromiografic.
Poziţia de repaus electromiografic se caracterizează prin cea mai redusă activitate
musculară, mandibula aflându-se într-o poziţie cu câţiva milimetri mai coborâtă decât în
PP, diferenţa între cele două DV măsurând în total aproximativ 6-8 mm.
Cum poate fi determinată PP?
 Bolnavul stă cu capul nesprijinit şi va privi înainte, respirând liniştit. în cabinet
trebuie să fie linişte, o atmosferă calmă şi plăcută, lumina şi culorile nestridente,
conversaţia calmă. Mandibula trebuie lăsată sub influenţa reflexului miotatic care se obţine
(declanşează) prin lovirea mentonului sau a peretelui inferior al cavităţii bucale. în cursul
poziţionării mandibulei in PP muşchii mobilizatori ai mandibulei, muşchii
prevertebraii, ai cefei şi limbii se află intr-un echilibru antigravitic, de obicei, fără
expresie eiectromiografică.
In practică se folosesc şi o serie de teste fonetice preconizate de diferiţi autori: Wild
(mama, Ema), Silvermann (fonema „S” - Mississippi, pas), Robinson, dar PP poate fi
adaptată şi după o mişcare de deglutifie.
Poziţia de postură are o serie de repere prin care poate fi diagnosticată verificată: articular,
muscular, osos, dentar, labial şi lingual. Descriem cateva dintre acestea:
a) Reperul dentar intre cele doua arcade există un spaţiu de 2-4 mm - spaţiul
interocluzal. Thomson şi Izard l-au denumit spaţiu de inocluzie fiziologică, manifestat în
zona frontală. La nivelul molarilor primi permanenţi el este de 1,8-2,7 mm. :acest spaţiu
mai este denumit şi „clearance ocluzal”, „free way space” etc.
Dacă pe faţa vestibulară a frontalilor inferiori se notează nivelul marginii incizale a
frontalilor superiori în PIM şi în PP se vor obţine două linii, distanţa dintre ele fiind de
aproximativ 2-4 mm.
b)reperul labial
Buzele sunt în contact fără să se contracte, lejer.
c) Reperul lingual
Intre baza limbii şi palatul dur apare un spaţiu - spaţiul Donders (spaţiul minim fonetic).
d)Spaţiul minim fonetic se determină în urma pronunţării fonemei „S”, tul (la
aproximativ 1 mm, iar spaţiul maxim fonetic se obţine la pronunţarea literei „A”.
Uneori, spaţiul minim fonetic poate fi echivalat cu spaţiul de inocluzie : fiziologică,
ce corespunde PP.
RELAŢIA CENTRICĂ.
POZIŢIA DE RELAŢIE CENTRICĂ

In literatura de specialitate, pentru RC se utilizează şi următorii termeni: poziţie de

retruzie, poziţie retruzată, axial terminală, poziţie ligamentară sau balama terminală,
poziţie de relaţie centrică etc.
RC stabilizează condilii mandibulari faţă de baza craniului, fiind o poziţie articulară
cranio-mandibulară. Ea nu se corelează cu raporturile dento-dentare, deci există şi fără
contactele dentare interarcadice, fără realizarea unei ocluzii. Aşadar RC nu este o poziţie
ocluzala, neavând nici o legătură cu dinţii, putând fi determinată şi în absenţa ocluziei.
Fiind un raport OSOS mandibulo-cranian dependent de ligamente si alte formaţiuni fără a fi
influenţată de prezenţa dinţilor, RC este constantă toată viaţa, chiar şi la edentatul parţial
sau total. In realitate, RC poate fi uneori modificată de únelo contacte dento-dentaresau de
contracţii müsculare anormale.
In ultimele decenii, relaţiei centrice i s-au atribuit mai multe definiţii. în cele ce urmează
prezentăm câteva dintre acestea. Menţionăm că în literatura de specialitate din ţara
noastră majoritatea lucrărilor prezintă încă definiţia veche, care transpusă în practică
poate aduce uneori prejudicii pacientului. Noţiunea de RC nu este acceptată ca o realitate
funcţională, dar este dovedită ca o realitate clinică.
 Definiţia lui Saadoun (1972): RC este un raport constant al mandibulei faţă de
baza craniului şi maxilar, în care condilii sunt situaţi în mod neforţat în poziţia
cea mai înaltă, retrudată, mediană şi simetrică în fosele mandibulare.
 Definiţia lui Ramfjord (1975)\ mandibula se află în RC numai la sfârşitul ciclului
masticator şi în timpul deglutiţiei, fiind poziţia în care condilii sunt fixaţi în axa
balama terminală- poziţie retruzivă.
 Definiţia lui M.M.Ash şi S.P. Ramfjord (1984)-. „Poziţia de relaţie centrică este
o poziţie relativă a maxilarelor, când mandibula, cu musculatura relaxată, este
astfel condusă de practician încât condilii să fie plasaţi în poziţia cea mai
înaltă în fosele mandibulare”.

 Definiţia Academiei Internaţionale de Gnatoiogie (1986). RC este poziţia

fiziologică a mandibulei faţă de baza craniului şi maxilar în care ambii condili
sunt în relaţii corespunzătoare cu discul lor articular. în această poziţio
ansamblurile condililo discale sunt stabilizate pe pantele posterioare ale
tuberculilor articulari în fosele mandibulare.
 Definiţia din Glosarul american de termeni (1987)\ RC este poziţia mandibuio-
maxilară când condilii împreună cu porţiunea cea mai subţire (avasculară) a
discului se situează într-o poziţie antero-superioară în raport cu pantele
tuberculilor articulari.
 Definiţia iui Dawson (1990)\ RC este poziţia mandibulei faţă de maxilar în care
condilii se află în poziţia cea mai înaltă, cu zona centrală a discului în contact
cu suprafeţele articulare ale condililor şi tuberculii articulari.
După R. Margueiies-Bonnet şi Jean-Pierre Young (1984), RC este o PSS^:
 nefiziologică, iigamentară(Gibbs-Lundeen);
 condiiiană (fără contact interdentarj,
 stabilizată a ansamblului condilo-discal;
 se poate stabili diferite D V,

 poate fi înregistrată, transmisă şi reprodusă,

  forţată, limitată,

 care coincide sau nu cu PIM,

 de referinţă pentru transpunerea modelelor pe simulatoare ADM.

Aşadar, după autorii menţionaţi mai sus, RC este o poziţie forţată a mandibulei faţă de maxilar şi
baza craniului, când ambii condili sunt plasaţi muşchii ridicători în axa balama terminală. în această poziţie,
ansamblurile condilo-discale sunt stabilizate pe pantele posterioare ale tuberculilor radiculari, în fosele
mandibulare.

Relaţia centrică este un termen stomatologic clasic, deşi definiţia care s-a dat continuă să fie
controversată. Acest fapt se reflectă în literatura de pecialitate prin numeroasele încercări de a descrie şi a
defini această relaţie (Horris, 1986).

Definiţiile multiple ale RC stingheresc comunicarea verbală în înţelegerea generală asupra

conceptelor ocluzale. Literatura de specialitate oferă mulţime de propuneri asupra locului
unde trebuie poziţionat condilul mandibular. Varietatea definiţiilor reflectă în primul rând
diferitele metode de poziţionare şi înregistrare a RC (Avril, 1996).
Prezentarea succesivă a definiţiilor evidenţiază faptul că acestea au urmat drumul
parcurs de descrierea şi înţelegerea anatomiei şi fiziologiei ADM de la RUM position
(poziţia cea mai posterioară, cea mai înaltă şi cea mai mediană), la RUM position (poziţia
cea mai posterioară şi cea mai înaltă) actualmente RUM position (poziţia cea mai
anterioară, cea mai înaltă şi cea mai mediană).
Conceptul iniţial propus de şcoala gnatologică poziţie forţată în retruzie RUM
position şi RUM position) în care s-au realizat reabilitări ocluzale care nu au putut fi
suportate de pacienţi s-a dovedit a fi mecanicist, motiv pentru care s-a propus conceptul
de poziţie fiziologică (AUM - position).
Definirea RC prin poziţia AUM, poziţie de autocontrol neuro-muscular, acceptată de
Academia Internaţională de Gnathologie este verificată şi experimentata electromiografic
prin metodele şi tehnicile de poziţionare mandibulară autoghidată (separatorul ocluzal;
rigla curbă progresivă).
Definiţia actualizată a RC este: poziţia mandibulo-craniană fiziologică, de referinţă,
independentă de ocluzia dentară, poziţia cea mai înaltă şi cea mai anterioară de contact
articular condilo-disco-temporal, care favorizează rotatia condililor după o axă balama
terminală, permiţând diferitele deplasări mandibulare (Dupas, 1993).
Relaţia centrică este determinată, în general, de ligamentele ATM, dar poate fi
influenţată şi de tonusul musculaturii mobilizatoare a mandibulei. în RC, mandibula este
reperată în cele trei direcţii ale spaţiului după cum urmează:

 in sens transversal - planurile mediane ale mandibulei şi craniului corespund;

 in sens vertical - trebuie reperată atât extremitatea anterioară, printr-o
dimensiune verticală antropometrică corectă, cât şi extremităţile distale, prin
centrarea condililor în fosele mandibulare;
 in sens sagital- prin centrarea condililor în fosele mandibulare.
La nou-născut, datorită lipsei dinţilor, mişcările mandibulare prezintă o mare
instabilitate. Primele reflexe de poziţionare a mandibulei apar o dată cu erupţia dinţilor
frontali temporari, când se produce primul ghidaj mecanic antero-posterior, constituind o
verigă tranzitorie pentru poziţionarea verticală. Ghidajul şi stabilizarea reflexă in sens
transversal au loc o dată cu erupţia molarilor temporari.
 Condiţia morfo-funcţională esenţială a debutului stabilizării RC este
reprezentată de erupţia dinţilor permanenţi.'Relaţia centrică este constantă de-a
lungul vieţii, fiind stabilă şi reproductibilă. Este o poziţie de referinţă, care poate fi
determinată, înregistrată, transferată şi reprodusă.
 Relaţia centrică este constantă de-a lungul vieţii, deoarece elementele ATM
(structuri osoase, disc, capsulă, ligamente) îşi păstrează funcţia independent
de prezenţa sau absenţa arcadelor dentare.
 Relaţia centrică este o poziţie de referinţă din care mandibula pleacă şi revine
în principalele mişcări pe care le efectuează.
 RC este stabilă şi reproductibiiă adică ea poate fi înregistrată şi transferată pe
simulatoare ale ATM (articulatoare, ocluzoare) în laborator, unde restaurările
protetice pe modele se confecţionează ţinând cont de ea.
  Relaţia centrică este o poziţie diagnostică de la care porneşte orice analiză
ocluzală, ea poate fi verificată prin diverse mijloace clinice sau paraclinice.
Dintre posibilităţile clinice amintim determinarea unor repere, cum ar fi:

a) reperul osos - constă în stabilirea unei distanţe convenabile Gnathion - Subnasale -

egală cu cea a etajului mijlociu şi cu corespondenţa liniei mediane mandibulare cu planul
medio-sagital al feţei;
b) reperul muscular- constă în surprinderea prin palpare a contracţiei musculare
echilibrate a grupelor de muşchi mobilizatori;
c) reperul articular- plasarea centrică a condililor în fosele mandibulare se verifică
prin palpare, ştiind că ei se află pe linia ce uneşte tragusul cu unghiul extern al orbitei, la
aproximativ 13 mm de marginea tragusului;
d) reperul dentar ocluzal în RC contactele dento-dentare pot crea mai multe situaţii:
• contactele dento-dentare pot asigura o ocluzie de intercuspidare maximă.
Coincidenţa PIM cu RC se cunoaşte sub numele de point centric (short
centric), situaţie decelabilă la 13% din indivizi;

• neconcordanţa dintre PIM şi RC, când contactele dento-dentare sunt multiple,

stabile, dar nu maxime în cazul unui tona centric. Cu alte cuvinte, datorită unei
alunecări anterioare a condililor, aceştia neparăsind fosele mandibulare,
intercuspidarea maximă se realizează mai anterior cu 0,2-1,7.5 mm decât în
situaţia precedentă (RC);
• existenţa unei libertăţi de mişcare a mandibulei în RC, în sens transversal de
circa 1 mm, denumit long centric ;
• combinarea dintre long centric şi wide centric determină existenţa unei libertăţi
de mişcare atât în sens sagital, cât şi în sens lateral, situaţie unoscută sub
numele de freedom in centric. Mario Spirgi a reprezentat toleranţa centrică a
ocluziei normale printr-un triunghi cu baza de 2x1 mm şi lălţimea de 0,2-1,75
mm
• POZIŢIA MIOCENTRICĂ

• Sistemul neuro-muscular al ADM deţine un rol primordial în stabilizarea relaţiilor

mandibulo-craniene. Corespunzător RC, în literatura de specialitate s-a impus o noţiune relativ mai
nouă - poziţia (relaţia) miocentrică (PM).

• Poziţia miocentrică mai este denumită poziţia de centru muscular şi poate fi definită astfel:
PM este cea mai posterioară poziţie a condililor. când muşchii mobilizatori se află într-o stare de
echilibru fiziologic.
 • Pentru obţinerea PM, Jankelson folosea o instalaţie electronica miomonitor- care
dezaferenta reflexele proprioceptive anormale şi tindea sa inducă relaţia miocentrică prin excitaţii
gradate ca durată, intensitate şi forma a impulsurilor.

• In conceptul şcolii miofuncţionale, PM înlocuieşte RC. în realitate, RC se deosebeşte de PM.

Aşa cum există „point centric”-ul (corespondenţa dintre PIM şi RC), există şi o relaţie de
corespondenţă între PIM şi PM {ocluzie miocentrică).

RELAŢIA DE OCLUZIE

Ocluzia este o relaţie intermaxilară cu stabilirea de contacte dento- dentare.

Complexitatea studiului ei a generat o nouă disciplină stomatologică, ocluzologia sau
gnatologia. Noţiunile de ocluzologie prezentate în acest capitol sunt elementare şi sumare.
Ele întregesc doar restul cunoştinţelor din această lucrare pentru ca cititorul să aibă o
viziune cât mai completă asupra A.D.M.

GENERALITĂŢI Şl DEFINIŢIE
Ocluzia poate fi considerată modul gordian al stomatologiei. în evoluţia
stomatologiei, relaţia de ocluzie a generat o serie de concepte şi teorii care au dus la
numeroase contradicţii şi chiar confuzii, unele dintre ele şi datorită aplicării unor principii
funcţionale valabile doar pentru arcadele artificiale, la arcadele naturale. Astfel, amintim
conceptul morfologic (Angle, Monson), prin care factorul hotărâtor în diagnosticul ocluziei îl
constituiau elementele morfologice ale ADM. A urmat conceptul mecano-geometric lansat
de Ackermann, care a însemnat un progres faţă de principiul anterior.
In 1920, Collum enunţa teoria gnatoiogică, acordând ATM rolul principal în
ncţionalitatea ADM.
A urmat conceptul ocluziei funcţionale elaborat de Pankey, Mann şi shuyler (PMS), apoi
cel miofuncţionai enunţat de Jankelson şi altele, care îmbină o serie de principii şi
observaţii. Mai recent a fost formulat conceptul ocluzal ai protecţiei reciproce (mutuale),
conform căruia în cursul diferitelor poziţii centrice sau exentrice pe care le ia mandibula,

pr
diferite grupe dentare eiau diferenţiat o serie de solicitări ocluzale. Astfel, dinţii anteriori
asigură dezocluzie selectivă a celor posteriori în cursul mişcării de propulsie. în selaşi
timp, dinţii laterali protejează dinţii frontali, preluând presiunile mari dezvoltate de forţa
muşchilor ridicători în cursul masticaţiei.
Termenul de ocluzie provine din limba latină (oclusio, de ociudere - a ichide). El
presupune realizarea unui contact dento-dentar printr-o mişcare e ridicare a mandibulei.

Contactul dento-dentar ocluzal este oarecum independent de relaţiile mandibulo-craniene.

Se poate vorbi despre ocluzie chiar şi atunci când pe arcadă există doar doi dinţi
antagonişti.
Gysi definea ocluzia drept un raport static de contact între cele două arcade,
indiferent de poziţia mandibulei faţă de craniu, spre deosebire de articularea dentară care
presupunea un contact dinamic al arcadelor.
 Ocluzia este rezultatul activităţii musculare (al determinantului dinamic al ADM),
care mobilizează mandibula ghidată de ATM şi de feţele ocluzale ale dinţilor, la nivelul
cărora se manifestă ca fenomen.
Astăzi se consideră că ocluzia este una singură: orice contact dento- dentar, la un
moment dat, în fază statică sau dinamică. Deci, ocluzia poate fi definită ca suma unor
contacte dento-dentare interarcadice statice sau dinamice.

Din punctul de vedere al evoluţiei, ocluzia a apărut o dată cu prezenţa dinţilor.

La reptile, pătrunderea dinţilor conici în spaţiile interdentare libere ale arcadei
antagoniste realizează ocluzia intercalată, care este o ocluzie blocată. La aceste animale
mandibula efectuează doar mişcări verticale de deschidere şi închidere. Marsupialele
realizează o etapă intermediară, când in zona anterioară are loc o intercalare şi posterior o
angrenare.
Diferenţierea mamiferelor în carnivore, rumegătoare şi rozătoare a dus la
dezvoltarea preponderentă a anumitor mişcări mandibulare (verticale, laterale sau de
propulsie), care au generat tot atâtea stereotipuri de masticaţie. Omul a preluat, dar nu
exclusiv, diferitele stereotipuri de tocător, frecător, şi/sau intermediar.

Nou-născutul are crestele alveolare dispuse în „capac de cutie”. Creasta maxilară o

circumscrie pe cea mandibulară. Absenţa dinţilor temporari face ca mandibula să se
apropie de maxilar.
Erupţia frontalilor temporari stabilizează mandibula în sens anteroposterior. Erupţia
molarilor temporari realizează prima înălţare a ocluziei in primul angrenaj intercuspidian.
Ocluzia temporară se modifică prin procesele de uzură a dinţilor temporari, de creştere şi
dezvoltare ale maxilarelor.
 Erupţia primilor molari permanenţi duce la a doua înălţare a ocluziei, iar erupţia
celorlalţi dinţi permanenţi la stabilizarea ei, dar pentru o perioada scurtă, fiindcă în timp o
serie de leziuni odontaie şi/sau parodontaie pot distruge stopurile ocluzale, ariile de
contact sau viciază implantarea dinţilor cu repercusiuni nefaste asupra relaţiei de ocluzie.

In cursul dezvoltării ADM există mai multe ocluzii - mai multe tipuri de raporturi
intermaxilare, cu realizarea de contacte dento-dentare.
 Ocluzia temporară apare o dată cu terminarea erupţiei dinţilor temporari.
 Ocluzia mixtă apare o dată cu erupţia dinţilor permanenţi, când pe arcadă
există o dentaţie mixtă.
 Ocluzia permanentă, atunci când pe arcadă nu există decât dinţi permanenţi şi
apare o dată cu erupţia molarilor secunzi permanenţi, care marchează
înălţarea definititvă a ocluziei.

PARAMETRI OCLUZIEI
Ariile ocluzale
Dinţii participă la ocluzie prin ariile lor ocluzale. Suprafaţa ariilor ocluzale inferioare
este mai mare decât a celor superioare, datorită faptului că aria ocluzală a primului molar
inferior permanent este mai mare decât a omologului superior.
Participarea dinţilor la realizarea ocluziei trebuie privită în contextul arcadelor.
Raporturile dentare intermaxilare se fac astfel încât fiecare dinte are câte doi antagonişti
(cu excepţia incisivului central inferior şi molarului trei superior), aspect care asigură
stabilitatea ocluziei.
Fiecare grup dentar are o anumită cotă de participare la realizarea ocluziei.
Incisivii. între frontalii superiori şi cei inferiori pot apare în cursul realizării ocluziei
două tipuri de raporturi incizale normale: psalidodont şi labiodont.
Caninii ocupă o poziţie privilegiată pe arcadă, având o serie de articularităţi specifice,
morfologice şi funcţionale, care influenţează decisiv staţiile de ocluzie. Dintre acestea
amintim: densitatea mare a baroreceptorilor, o deosebită sensibilitate proprioceptivă,
conformaţia morfologică a feţei palatinale a caninilor superiori, care, prin creasta de smalţ
mediană ghidează creasta marginală a premolarului prim inferior în mişcările de propulsie
sau caninul inferior în mişcările de lateralitate. Aşadar, caninii participă atât la realizarea
ghidajului anterior, cât şi lateral, contribuind la protecţia dinţilor laterali.
Premoiarii şi molarii. Relieful ocluzal al acestor dinţi este funcţional adaptat pentru
primirea de presiuni mari. Pe suprafaţa ocluzală internă (tabla ocluzală) sunt dispuşi
cuspizii, crestele de smalţ, şanţurile şi fosele.
Există cuspizi de sprijin şi de ghidaj. Cuspizii de sprijin sunt: cuspizii vestibulari ai
premolarilor şi molarilor inferiori, marginile incizale ale frontalilor inferiori (care din punct de
vedere morfologic nu sunt cuspizi), cuspizii palatinali ai premolarilor şi molarilor superiori.
Cuspizii de ghidaj nu realizează contacte cu aria ocluzală. Contactele lor, din afara ariei
ocluzale, se fac doar prin versantele lor interner. Ei ar putea fi asemănaţi din punct de
vedere al gradului de acoperire şi prezenţei treptei sagitale, cu dinţii frontali.
Zonele funcţionale de contact dento-dentar cu antagoniştii sunt diferite la maxilar
faţă de mandibulă. Ariile ocluzale pot fi complete (integre) sau incomplete, continue sau
discontinue, scurtate sau întrerupte.
Raporturile ocluzale realizate de cuspizii vestibulari mandibulari şi de cei palatinali
maxilari cu feţele ocluzale antagoniste sunt reproductibile, asigurând stabilitatea ocluziei în
PIM şi a DVO.
CUSPIZII DE SPRIJIN Şl STOPURILE OCLUZALE
Cuspizii care stabilesc contact cu şanţurile şi fosele antagoniste sunt numiţi cuspizi
de sprijin, primari, activi sau de suport. Ei pot fi naturali, artificiali sau micşti, integri,
distruşi parţial sau total de diferite leziuni odontale. Deoarece integritatea lor asigură
stabilitatea mandibulei faţă de maxilar, a ocluziei şi DVO, ei participă activ, fiind parte
componentă a stopurilor ocluzale. Orice stop ocluzal are două componente: una este
reprezentată de cuspidul de sprijin sau de o margine incizală. iar cealaltă de către o zonă
receptoare, care la rândul ei poate fi o fosă sau o creastă marginală (ambrazură ocluzală).
Kraus şi Jordan au ierarhizat cuspizii de sprijin în trei grupe, dintre care două sunt
situate la mandibulă şi o grupă la maxilar.
Prima grupă de cuspizi de sprijin este reprezentată de cuspizii vestibulari ai premoiariior şi
molarilor inferiori , care oclud în cazul unor relaţii interarcadice ortognate (78,3% din
populaţie, după Scaife şi Hoit) cu versantele proximale ale crestelor marginale, cu fose
centrale şi cu o fosa distală de la nivelul dinţilor antagonişti.
In grupa a doua se înscriu marginile incizaie ale frontalilor inferiori, care oclud cu
faţa palatinală a dinţilor frontali superiori într-o zonă situată incizal de cingulum şi la nivelul
crestelor marginale
Aceste stopuri sunt foarte importante, deoarece în cazul pierderii stopurilor din zona
laterală, ocluzia este susţinută doar de acest grup.
La 21,7% din subiecţi, marginea incizală a dinţilor frontali mandibulari oclude cu faţa
palatinală a antagoniştilor într-o altă zonă decât cea menţionată, nerealizându-se practic
stopuri ocluzale adevărate.

In grupa a treia se înscriu cuspizii palatinali ai premolarilor şi molarilor superiori, care

realizează stopuri astfel: cuspizii palatinali ai premolarilor şi cuspizii disto-palatinali ai
molarilor cu versantele externe ale crestelor marginale ale premolarilor şi molarilor
inferiori, iar cuspizii meziopalatinali ai molarilor cu fosele centrale ale molarilor antagonişti.
 Dintre cele trei grupe, cuspizii vestibulari inferiori realizează adevăratul sprijin, iar
cei palatinali superiori stabilizează poziţia realizată (sprijinită) de cei vestibulari inferiori.

TIPURI DE CONTACTE OCLUZALE

In general, la nivelul fiecărui dinte lateral se remarcă cel puţin trei zone de contact
între dinţii antagonişti. Contactele dento-dentare punctiforme se modifică în timp prin
procesul de uzură, apărând forme de contact în suprafaţă.
După ce contactul dento-dentar a fost stabilit prin ceea ce numim stop ociuzal,
mandibula nu mai trebuie să facă nici un fel de deplasare (contact stabil), iar triturarea
alimentelor să se facă cu un efort minim (contact sficient). Există contacte dento-dentare
funcţionale şi nefuncţionale.

Contactele funcţionale sunt: contactul tripodic (se realizează în trei puncte) şi contactul
vârf cuspid - planşeu fosă. Contactul tripodic apare la arcadele cu cuspizi mai rotunjiţi, vo-
lumul cuspidului fiind mai mare decât spaţiul oferit de fosă. Astfel, vârful cuspidului nu mai
ajunge în fundul fosei. El face contact cu pereţii fosei . Acest tip de contact este cel mai
funcţional, deoarece, cu un efort minim se obţine un efect maxim.
Contactul vârf cuspid - planşeu fosă apare la arcadele ce prezintă cuspizi cu
vârfurile ascuţite, iar fosele antagoniste sunt deschise larg. Acest gen de contact este
lejer, uşor instabil.
Contactele dintre cuspizii de sprijin şi zonele receptoare antagoniste au loc în trei
variante de contacte:
 cuspizi - fose centrale;
 cuspizi - fose marginale;
 cuspizi - ambrazuri ocluzale.
 Contacte bipodice
Contacte cuspizi – ambrazuri ocluzale
Se realizează în două puncte
penrtu cuspidul de sprijin se situează pe segmentele meziale şi distale ale crestelor
sagitale
Peutru ambrazura ocluzală, contactele se situează pe versantele proximale ce
aparţin celor doi dinţi adiacenţi

Contacte nefuncţionale
Când contactele dento-dentare se realizează pe pante înclinate sau între vârfurile
cuspizilor, ele nu sunt stabile, mai mult, eficienţa triturării alimentelor este minimă
Contacte vârf cuspid – versant fosă
Contacte vârf cuspid - vârf cuspid
Contactul în suprafaţă
Suprasolicitarea ocluzală este favorizată şi de creşterea suprafeţelor ocluzale prin
reducerea înălţimii coronare în urma uzurii
CONTACTE CUSPIZI - FOSE CENTRALE

Contactul de acest gen, descris de Saadoun în 1972, se realizează în trei puncte (contact
tripodal). Pentru cuspizii de sprijin maxilari şi mandibu lari. punctele de contact vor fi situate pe
creasta esenţială - un punct şi pe segmentele meziale şi distale ale crestelor sagitale (două puncte)
sau pe versantul extern al cuspidului.
 Pentru fosa centrală punctele de contact se vor situa pe cele trei pante cuspidiene care
constituie pereţii acesteia la molarii maxilari, respectiv pe cele două versante ocluzale ale cuspizilor
linguali şi pe panta mezială a versantului ocluzal (sau pe creasta esenţială) al cuspidului centro-
vestibular pentru molarul prim inferior sau al cuspidului disto-vestibular pentru molarul secund
inferior

CONTACTE CUSPIZI - FOSE MARGINALE

Contactul de acest tip se realizează în două sau trei puncte si apare la aproximativ
10-15% din arcadele naturale.
Pentru cuspidul de sprijin, punctele de contact se situează pe creasta sagitală (când
sunt două puncte) şi un punct în plus pe creasta esenţială, când există trei puncte.
Pentru fosa marginală contactele se situează pe versantul ocluzal al crestei
marginale şi pe pantele cuspidiene care constituie pereţii fosei.
Pentru a înţelege cum se realizează acest gen de contact la nivel de arcadă. Astfel,
se observă cuspizii de sprijin ai premolarilor şi molarilor inferiori, care iau contact cu osele
marginale meziale ale premolarilor şi molarilor superiori.
Examinând in acest sens putem urmări cuspizii de sprijin ai premolarilor ii molarilor
superiori, care iau contact cu fosele proximale distale ale dinţilor aterali inferiori.

CONTACTE CUSPIZi - AMBRAZURI OCLUZALE

Contactul de acest gen se realizează în două puncte şi apare la aproximativ 85-

90% din arcadele naturale normale.
 Pentru cuspidul de sprijin punctele de contact se situează pe segmentele meziale şi
distale ale crestelor sagitale. Pentru ambrazura ocluzală, contactele se situează pe
versantele proximale ale crestelor marginale ce aparţin celor doi dinţi adiacenţi.
Acest tip de contacte, descris de către Ramfjord şi Lundeen, poate fi urmărit în
imaginea de mai jos . Astfel, se observă modalităţile de contact pe care le realizează
cuspizii de sprijin ai premolarilor şi cuspizii mezio- vestibulari ai molarilor mandibulari care
contactează versantele proximale ale crestelor marginale ale celor doi dinţi adiacenţi
situaţi pe arcada antagonistă.
In imaginea de mai jos se pot urmări contactele pe care le realizează cuspizii
palatinali (de sprijin) ai premolarilor superiori, precum şi cuspizii disto-palatinali (tot de
sprijin) ai molarilor superiori, cu ambrazurile ocluzale ale dinţilor antagonişti, delimitate de
versantele proximale a câte două creste marginale.

Există şi contacte nefuncţionale.

Când contactele dento-dentare se realizează pe pante înclinate sau între vârfurile
cuspizilor, ele nu sunt stabile, mai mult, eficienţa triturârii alimentelor este minimă, aşadar,
aceste stopuri nu sunt eficiente, deci nu sunt funcţionale. Cu toate că nu fac obiectul
prezentei lucrări le vom enumera: contacte vârf cuspid - versant fosă, contact versant
cuspid versant fosă, contact vârf cuspid - vârf cuspid şi contactul in suprafaţa. Despre
acestea din urmă trebuie să menţionăm că, deşi ele sunt stabile, ele sunt nefuncţionale,
deoarece necesită un efort mare pentru triturarea alimentelor. Suprasolicitarea ocluzală
este favorizată şi de creşterea suprafeţelor ocluzale prin reducerea înălţimii coronare prin
uzură (suprafaţa ocluzală devine mai mare prin apropierea sau atingerea nivelului
ecuatorului anatomic.

TIPURI NORMALE DE RAPORTURI OCLUZALE ÎN ZONA FRONTALĂ

Intre dinţii din zona frontală pot exista două tipuri de raporturi funcţionale:
a) raport psalidodont. în cadrul acestui raport, frontalii superiori ii depăşesc pe cei
inferiori în sens vertical (overbite) şi orizontal (overjet). Mărimea depăşirii verticale este de
obicei între 1-3 mm. Până la o depăşire de 1/3, eventual de 1/2 din faţa vestibulară a
frontalilor inferiori, overbite-ul este considerat normal. Uzura fiziologică duce la
accentuarea acestuia. Daca overbite-ul depăşeşte 1/2, ajungând la 1/1 ne situăm în
domeniul patologicului, al ocluziei adânci (Tiefbiss), care poate fi la rândul ei de două
tipuri: • ocluzie acoperită (Deckbiss), când între feţele vestibulare ale inferiorilor şi cele
palatinale ale superiorilor există un contact strâns.
 ocluzia în acoperiş (Dachbiss) apare în proalveo- odonţia superioară. Autorii
germani descriu o ocluzie adâncă prăbuşită (Senkbiss), care apare în
edentaţiile zonei de sprijin.
Trebuie amintită şi protruzia fiziologică bimaxilară întâlnită frecvent la tegroizi şi rasa
galbenă, când ambele procese alveolare împreună cu dinţii frontali sunt îndreptate
predominant către vestibular, raportul dentar fiind intre marginile incizale ale frontalilor
inferiori şi feţele palatinale ale superiorilor.
b) raport labiodont- întâlnit mai rar (5% din cazuri). în cadrul acestui aport marginile
incizale ale frontalilor superiori realizează rapoarte de :contact cu marginile incizale ale
frontalilor inferiori. Pe lângă variatele aporturi incizale din cadrul ocluziei adânci, există şi
alte raporturi incizale patologice. Ele apar în cadrul unor anomalii dento-maxilare şi nu fac
obiectul prezentei lucrări.

POZIŢIA DE INTERCUSPIDARE MAXIMĂ. POZIŢIA

CUSPIDIANĂ
Cel mai mare număr de contacte dento-dentare stabilite prin întrepătrunderea
cuspizilor celor două arcade antagoniste se realizează în poziţia de intercuspidare
maximă (PiM) sau de ocluzie în intercuspidare maximă.
Electromiografic în PIM se înregistrează o contracţie voluntară maximă muşchilor
ridicători ai mandibulei. De aceea PIM mai poartă denumirea de poziţie de fortă.
Poziţia de intercuspidare maximă este cea mai frecventă poziţie funcţională
mandibulo-craniană cu contact dento-dentar. In PIM se încheie majoritatea ciclurilor
funcţionale prin care se realizează incizia şi triturarea alimentelor.
Numărul punctelor de contact stabilite la un moment dat este o cirticularitate a
fiecărui individ şi este supus modificărilor morfologice în timpul morfologiei secundare a
unităţilor dentare.
Deoarece arcadele dentare pot avea raporturi diferite cu baza osoasă care le
susţine, intercuspidarea maximă poate avea loc şi în poziţii excentrice mandibulo-
craniene.
Numărul punctelor de contact, forma şi repartizarea lor variază. Rickets susţine că
într-o ocluzie ideală ar trebui să existe 30 de stopuri ocluzaie pe fiecare arcadă, iar în
absenţa molarilor trei, doar 24.

Hellman, în 1924 considera că în PiM raporturile ocluzaie normale sunt caracterizate de

prezenţa a 138 de suprafeţe de contact.
La majoritatea indivizilor (aproximativ 87%) mandibula poate efectua o uşoară
alunecare din PIM în RC. Această alunecare este fiziologică, având o valoare medie de
0,2-1,75 mm (0,3-1,3 mm) şi a fost denumita long centric. La restul indivizilor (13%),
alunecarea mandibulei din PIM în RC nu se produce, cele două poziţii coincid, situaţia fiind
cunoscută drept point centric. De obicei, deţinătorii unui point centric prezintă stopuri
ocluzaie strânse (contacte tripodice), faptul nu este însă obligatoriu. Pentru ca mandibula
să ghideze din PIM în RC, pe lângă o anumită conformaţie a cuspizilor activi trebuie să
existe şi un grad de libertate al condililor. Astfel, pentru un long centric de 0,5 mm, condilii
se deplasează aproximativ 0,1 mm (când long centric-ul se face cu modificarea DVO). în
cazul unui long centric există o libertate de mişcare a vârfului cuspizilor pe planşeul
foselor, libertate care poate permite şi o alunecare în sens lateral (wide centric). Conform
triunghiului descris de Spirgi, long centric-ul sau wide centric-ul concură la realizarea
freedom-ului centric .
De reţinut:
Point centric = PIM în RC -» 13% cazuri;
Long centric = din RC în PIM există 0,2-1,75 mm, datorită unei alunecări anterioare
a condililor.
In practică se marchează cu hârtie albastră contactele dento-dentare în PIM şi cu
hârtie roşie cele din RC. Pot rezulta două situaţii:
coincidenţa celor două culori (roşu peste albastru) = point centric;
 distanţă în sens antero-posterior (0,2-1,75 mm) = long centric şi în sens lateral
(1 mm) = wide centric.
Orice IM cu mandibula plasată în interiorut triunghiului lui Spirgi este o ocluzie
normală, depăşirea limitelor acestui triunghi este patologică (malocluzie).
PIM nu este o poziţie de referinţă (diagnostică), deoarece raportul mandibulo-
maxilo-cranian poate îmbrăca două situaţii clinice diferite (point centric, long centric), este
însă o poziţie foarte frecventă în cursul mişcărilor funcţionale ale mandibulei.

OCLUZIA HABITUALA, DE OBISNUINTA SAU DE CONVENIENTA

Cand intercuspidarea maxima are loc in alta pozitie decat in RC ( in pozitii
excentrice), este vorba de o ocluzie de necesitate sau de convenienta. De obicei pe
traseul RC - IM se impune un contact dento-dentar anormal ( un obstacol, ca de exemplu,
obturatii inalte, proteze unidentare sau punti neadaptate ocluzal..) care declanseaza
contractii musculare reflexe pentru evitarea obstacolului, efectul materializandu-se prin
devierea mandibulei