TEME EXAMEN DREPT CIVIL – SUCCESIUNI

1. Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale. Precizați două excepții, ale

caracterului unitar, al transmisiunii.

Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale sau trăsăturile specifice ale transmisiunii
succesorale se desprind din definiţia dată acesteia respectiv, prin "transmiterea moştenirii înţelegem
transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă.
Transmisiunea succesorală priveşte întreg patrimoniul persoanei fizice decedate, dar nu
drepturile şi obligaţiile privite izolat, de aici rezultând caracterul universal (intransmisibil în timpul
vieţii titularului, patrimoniul nu se destramă în elementele sale la moartea acestuia ci rămâne o
universalitate juridică care trece asupra unuia sau mai multor persoane cu titlu de moştenire).
În sistemul nostru de drept, din considerente de ordin economico-social sunt admise câteva
excepţii de la principiul unităţii excepţii care vizează natura bunurilor, şi numai în cazul darurilor de
nuntă provenienţa lor.
Bunurile gospodăriei casnice şi darurile de nuntă
În privinţa bunurilor gospodăriei casnice şi a darurilor de nuntă există o reglementare specială
prevăzută de art. 5 Legea nr. 319/1944. Dacă la moartea unui soţ în lipsă de descendenţi, soţul
supravieţuitor vine în concurs cu ascendenţii şi/sau colateralii defunctului, acesta moşteneşte
mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice, precum şi darurile de nuntă (dacă defunctul nu
a dispus altfel prin testament).
Această situaţie derogatorie de la principiul unităţii transmisiunii succesorale, privind bunurile
de o anumită natură (bunuri mobile) cu o anumită destinaţie (aparţinând gospodăriei casnice) sau de
o anumită provenienţă (daruri de nuntă) se justifică prin nevoia de a proteja interesele soţului
supravieţuitor în ipoteza în care acesta nu vine la moştenire în concurs cu descendenţii, iar voinţa
defunctului nu a fost exprimată altfel printr-un act testamentar.
Salarii şi indemnizaţii neîncasate
Principiul unităţii moştenirii nu se aplică în privinţa salariului neîncasat1 de persoana decedată,
legea specială reglementând mai multe derogări de la dreptul comun. Legea specială, respectiv
Legea nr. 14/1991 cuprinde dispoziţii cu aplicare prioritarăşi numai în cazul neîndeplinirii
condiţiilor pentru aplicarea acesteia, se va aplica în subsidiar dreptul comun, reprezentând normele
care guvernează materia dreptului succesoral. Astfel din dispoziţiile art. 7 alin. 4 din legea
menţionată se desprind următoarele trei reguli derogatorii de la dreptul comun în materie
succesorală: soţul supravieţuitor, copiii sau părinţii defunctului beneficiază de aceste drepturi în altă
ordine decât cea prevăzută în dreptul comun; posibilitatea de a beneficia de aceste drepturi nu este
condiţionată de calitatea lor de moştenitor (de exemplu chiar dacă renunţă la moştenirea
defunctului); pentru a încasa drepturile băneşti salariale soţul supravieţuitor, copiii sau părinţii
defunctului nu trebuie să prezinte certificat de moştenitor fiind suficient să facă dovada relaţiei de
rudenie cu defunctul.
Ceilalţi "moştenitori" care pot fi legali sau testamentari (legatari universali, cu titlu universal sau
cu titlu particular) trebuie să dovedească calitatea de moştenitori.
Aceeaşi regulă se aplicaşi în privinţa indemnizaţiei cuvenite salariatului decedat pentru concediul
neefectuat, pe de o parte, pentru că această indemnizaţie are natura juridică a salariului, iar pe de
altă parte, pentru că Legea nr. 6/1992 (privind concediul de odihnăşi alte concedii ale salariaţilor)
nu prevede dispoziţii exprese în acest sens.

1
 2. Care este data deschiderii moștenirii și în ce constau elementele de interes din punct de
vedere juridic al cunoașterii ei.

Deschiderea moștenirii este faptul juridic care dă naștere transmisiunii succesorale. Acest fapt
juridic constă moartea titularului patrimoniului.
Potrivit art. 954 alin. (1) C. civ. „Moștenirea unei persoane se deschide la momentul decesului
acesteia”.
Aceasta înseamnă „per à contrario”, că nu poate fi moștenită o persoană fizică în viață. O
persoană fizică în viață poate doar să dispună cui urmează să fie transmis patrimoniul său la
moartea sa.
Prin moarte, în sensul Codului Civil, se înțelege atât moartea naturală, fizic constatată a
persoanei, cât și cea declarată prin hotărâre judecătorească, rămasă definitivă.
Dacă cel declarat mort este în viață, se poate cere, oricând anularea hotărârii prin care s-a
declarat moartea.
Cel care a fost declarat mort, poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte,
înapoierea bunurilor sale în natură, iar dacă aceasta nu este cu putință, restituirea lor prin echivalent.
Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva
dispozițiilor în materie de carte funciară, se va face dovada că la data dobândirii știa ori trebuia să
știe că persoana declarată moartă este în viață.
Data deschiderii moștenirii este data morții celui care lasă moștenirea ( a defunctului ). Cel care
pretinde moștenirea sau anumite drepturi asupra ei trebuie să dovedească moartea, precum și data
morții ( în unele cazuri ora sau chiar minutul ) celui pe care vrea să îl moștenească.
Deschiderea moștenirii și data acesteia nu trebuie confundate cu deschiderea procedurii
succesorale notariale, care are loc la o dată variabilă și ulterioară deschiderii moștenirii.
Dovada decesului și a ultimului domiciliu al defunctului se face pe baza certificatului de deces.

2
 3. Ce este capacitatea succesorală? Care sunt categoriile de persoane care au capacitate
succesorală?

Art. 957 C.civ. prevede că „O persoană poate moșteni dacă există la momentul deschiderii
moștenirii”.
Capacitatea succesorală nu se confundă prin urmare cu capacitatea civilă de folosință sau cu
capacitatea civilă de exercițiu, ci are o semnificație proprie, bine definită, aceea a existenței în viață
a succesibilului în momentul deschiderii moștenirii.
Dovada existenței în viață a succesibilului la data deschiderii moștenirii incumbă, conform
regulilor generale de probațiune, acestuia sau eventual moștenitorilor săi (dacă aceștia vin la
moștenire prin retransmitere) și se face cu actele de stare civilă ale succesibilului, iar în caz de deces
al succesibilului care a fost în viață la data deschiderii moștenirii, cu actul său de deces.
Capacitatea succesorală este recunoscută de lege tuturor persoanelor în viață la data
deschiderii succesiunii fără nici o discriminare în funcție de rasă, naționalitate, origine etnică,
limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere sau origine socială.
Persoana dispărută are capacitate succesorală, fiind prezumată în viață.
Art. 53 C.civ. dispune în acest sens că: „Cel dispărut este socotit a fi în viață, dacă nu a
intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă”.
Persoana concepută, dar nenăscută la data succesiunii, este considerată că există, deci are
capacitate succesorală, cu condiția să se nască vie, conform art. 36 C.civ.
Capacitatea succesorală există indiferent de durata vieții persoanei concepute.
Copilul născut mort este considerat că nu există.
O dispoziție succesorală în materie de liberalități, relevantă în stabilirea capacității de a primi
legate testamentare este prevăzută în art. 989 alin.(2) C.civ. potrivit căruia: „Persoana care nu există
la data liberalității poate beneficia de o liberalitate dacă aceasta este făcută în favoarea unei
persoane capabile, cu sarcina pentru aceasta din urmă de a o transmite beneficiarului liberalității de
îndată ce va fi posibil”.
Sintagma „de îndată ce va fi posibil” trebuie interpretată în sensul „de îndată ce se va naște vie”.
Textul art. 989 alin.(2) reglementează posibilitatea ca persoanele viitoare (fizice sau juridice) să
poată fi gratificate indirect prin intermediul unei liberalități cu sarcină; astfel persoana care nu
există la data întocmirii liberalității, adică persoana neconcepută la acest moment, poate beneficia
de o liberalitate dacă aceasta este făcută în favoarea unei persoane capabile, cu sarcina pentru
aceasta din urmă de a transmite beneficiarului obiectul liberalității îndată ce va fi posibil.
Persoanele juridice au numai capacitate succesorală testamentară.
Dacă prin lege nu se dispune altfel, orice persoană juridică poate primi liberalități în
condițiile dreptului comun, de la data actului de înființare sau, în cazul fundațiilor
testamentare, din momentul deschiderii moștenirii testatorului, chiar și în cazul în care
liberalitățile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod legal (art.208
C.civ.).

3
 4. Ce este capacitatea succesorală? Care sunt categoriile de persoane care nu au
capacitate succesorală?

Nu au capacitate succesorală persoanele care nu mai există la data deschiderii moștenirii.

Acestea pot fi persoanele fizice predecedate, al căror deces a fost fizic constatat sau a fost
stabilit prin hotărâre judecătorească de declarare a morții rămasă definitivă sau persoane juridice
care încetaseră de a mai avea ființă la data deschiderii moștenirii.
Totuși, în cazul moștenirii legale, descendenții copiilor precedați ai defunctului, precum și
descendenții până la gradul IV inclusiv, ai fraților sau surorilor predecedați ai defunctului,
vor putea veni prin reprezentare la moștenirea defunctului în locul autorului lor și vor culege
partea succesorală ce s-ar cuvenit acestuia, dacă ar fi fost în viață la deschiderea succesiunii.

4
 5. Vocația succesorală. Condiția generală pentru a moștenii. Particularitățile vocației
succesorale legale în raport cu cea testamentară.

Vocația la moștenire înseamnă că persoana fizică sau persoana juridică care pretinde
moștenirea trebuie să fie chemată de lege sau de testament la aceasta.
„Pentru a putea moșteni o persoană trebuie să aibă calitatea cerută de lege sau să fi fost
desemnată de către defunct prin testament” prevede art. 962 C.civ.
Vocația legală succesorală are un prim sens general prin care se stabilește în principiu
vocația virtuală a unor persoane de a culege moștenirea defunctului.
În acest sens au vocație succesorală legală, virtuală, la moștenirea defunctului: soțul
supraviețuitor, descendenții sau ascendenții defunctului la nesfârșit și rudele colaterale ale acestuia
până la gradul al IV-lea inclusiv.
A. Vocaţia succesorală legală
a). Vocaţia legală generală. Moştenirea legală se cuvine, în general, soţului supravieţuitor şi
rudelor defunctului (descendenţii, ascendenţii şi colateralii acestuia).
Rudele defunctului chemate la moştenire în temeiul legii, pot fi: din căsătorie, din afara
căsătoriei sau din adopţie.
Descendenţii şi ascendenţii au vocaţie la moştenire indiferent de gradul de rudenie cu defunctul,
iar colateralii numai până la gradul al patrulea inclusiv. Au vocaţie succesorală generală (nelimitată
în grad), rudele defunctului în linie dreaptă:
- fiu, nepot de fiu, strănepot de fiu etc (descendenţii)
- părinţi, bunici, străbunici etc (ascendenţii).
Rudele colaterale au vocaţie succesorală numai până la gradul al IV-lea inclusiv.
Aceştia sunt:
– fraţii şi surorile defunctului
– rude de gradul doi;
– nepoţii de frate sau soră, precum şi unchii şi mătuşile defunctului
– rude de gradul al IIlea;
– strănepoţii de frate, verii primari, precum şi fraţii sau surorile bunicilor defunctului
– rude de gradul al IV-lea. Soţul supravieţuitor este chemat la moştenire împreună cu rudele
acestuia.
Concubinajul nu creează vocaţie succesorală. În lipsa moştenitorilor legali sau testamentari,
succesiunea devine vacantă, iar patrimoniul defunctului se transmite comunei, oraşului sau, după
caz, municipiului în a cărei rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii. Existenţa
vocaţiei succesorale generale a rudelor defunctului nu înseamnă că ele toate, împreună şi deodată,
vor culege moştenirea lăsată de defunct, deoarece chemarea la moştenire este numai potenţială.
Numai vocaţia lor concretă (determinată prin devoluţiunea succesorală legală) va atrage culegerea
efectivă a moştenirii.

Vocația succesorală are un al doilea sens concret și util, care înseamnă alegerea dintre
succesibilii legali virtuali, potențiali, a celor care în mod efectiv pot culege moștenirea, nefiind
înlăturați de un alt sau alți succesibili în clasă sau rang preferabil sau de un legatar
testamentar.
Alegerea succesibililor care în mod efectiv pot culege moștenirea sau o parte din ea se face
în temeiul unor criterii legale: proximitatea clasei de moștenitori, proximitatea gradului de
rudenie cu defunctul în cadrul clasei de moștenitori, sau regula concursului cu orice clasă de
moștenitori în cazul soțului supraviețuitor.
În cazul moștenirii testamentare, vocația la moștenire nu este determinată de lege, ci este o
vocație concretă a persoanei desemnate legatar de către testator.

5
 Condițiile pentru ca o persoană să poată veni la moștenire în temeiul legii sunt: să aibă
capacitate succesorală, să aibă vocație succesorală legală utilă sau vocație testamentară
concretă la o moștenire deschisă, să nu fie nedemnă și să nu fi fost exheredată (dezmoștenită)
de defunct.
Capacitatea și vocația succesorală sunt condiții obligatorii pozitive atât pentru succesiunea
legală, cât și pentru cea testamentară, în timp ce lipsa nedemnității succesorale este o condiție
negativă, cerută atât pentru succesiunea legală, cât și pentru cea testamentară.
Vocația succesorală legală utilă presupune inexistența dezmoștenirii succesibilului, care
este o condiție specifică moștenirii legale.
Pentru a deveni moștenitor persoana care, îndeplinește condițiile enumerate mai sus,
numită succesibil, trebuie să îți exprime opțiunea succesorală în sensul acceptării moștenirii,
consolidându-și astfel titlul provizoriu de moștenitor, dobândit la deschiderea moștenirii.
În cazul contrar, prin renunțarea la moștenire sau prin prescripția dreptului de opțiune
succesorală, titlul provizoriu de moștenitor al succesibilului se desființează retroactiv de la
data deschiderii moștenirii.

6
 6. Nedemnitatea succesorală. Condiție generală negativă a dreptului la moștenire.
Precizați elementele relevante ale regimului juridic al nedemnității de drept și al
nedemnității judiciare.

A. Noțiune și caractere juridice

Pentru a putea veni la moștenirea legală sau la moștenirea testamentară, persoana
capabilă și cu vocație legală utilă sau, respectiv testamentară concretă trebuie să nu fie
nedemnă să moștenească
Nedemnitatea succesorală este decăderea din vocația succesorală și, în consecință
înlăturarea de la moștenire a persoanei chemată legal sau testamentar, care s-a făcut vinovată
față de defunct sau de un alt succesibil de săvârșirea unor fapte ilicite grave, prevăzute expres
și limitativ de lege și sancționate ca atare.
Nedemnitatea își are originea în instituția romană a exheredării.
Nedemnitatea succesorală este o sancțiune civilă care se aplică numai în cazul săvârșirii faptelor
prevăzute expres și limitativ de lege.
Nedemnul este înlăturat atât de la moștenirea legală, cât și de la cea testamentară (art. 960
alin.(1) C.civ.)
Caracterul de sancțiune civilă a nedemnității succesorale face ca ea să aibă un caracter
personal – deci să se aplice numai autorului faptei, să aibă un caracter relativ – nedemnitatea
existând numai față de defunctul cu privire la care a fost săvârșită fapta nedemnă, și, în sfârșit, să
implice necesitatea existenței discernământului și a responsabilității penale a nedemnului în
momentul săvârșirii faptei.

B. Cauzele de nedemnitate succesorală

Nedemnitatea succesorală poate fi de drept, și urmează doar a fi constatată de instanța
judecătorească sau de notarul public ori judiciară și urmează a fi pronunțată de instanță.
1. Cazurile de nedemnitate succesorală de drept sunt enumerate de art. 958 C.civ.:
„Este de drept nedemnă de a moșteni:
a) Persoana condamnată penal pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide
pe cel care lasă moștenirea;
b) Persoana condamnată penal pentru săvârșirea, înainte de deschiderea moștenirii, a
unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moștenirea ar fi fost
deschisă la data săvârșirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocația la moștenire a
făptuitorului”.
În cazul în care condamnarea pentru faptele menționate mai sus este împiedicată prin decesul
autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripția răspunderii penale, nedemnitatea operează dacă
acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă.
Nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane interesate
sau din oficiu de către instanța de judecată ori de către notarul public, pe baza hotărârii
judecătorești din care rezultă nedemnitatea.
Nedemnitatea succesorală de drept ar putea fi invocată inclusiv de nedemn. Este o ipoteză pur
teoretică pentru că nedemnul care s-ar simți vinovat ar putea folosi în același scop renunțarea
expresă sau tacită la moștenire, evitând să treacă prin procesele penale de constatare a motivelor de
nedemnitate.
Condițiile cerute a fi îndeplinite cumulativ pentru existența nedemnității de drept sunt:
a) nedemnul să fi omorât cu intenţie sau să fi încercat să omoare pe defunct sau pe
un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii faptei ar fi
înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului.
Uciderea din culpă nu atrage sancţiunea nedemnităţii succesorale;

7
 b) nedemnul să fi fost condamnat penal prin hotărâre judecătorească definitivă
pentru omor sau tentativă de omor indiferent de forma de participaţie (autor, coautor,
complice, favorizator, instigator) la infracţiune, sau dacă condamnarea este împiedicată,
prin decesul făptuitorului, amnistie sau prescripţia răspunderii penale, faptele să fie
constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă.
2. Nedemnitatea succesorală judiciară poate fi pronunţată de instanţa judecătorească în
cazurile enumerate de art. 959 C. civ.:
„Poate fi declarată nedemnă de a moşteni:
a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, cu intenţie, împotriva celui care lasă
moştenirea a unor fapte grave de violenţă, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care
au avut ca urmare moartea victimei;
b) persoana care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul
defunctului;
c) persoana care, prin doi sau violenţă, l-a împiedicat pe cel care lasă moştenirea să
întocmească, să modifice sau să revoce testamentul”.
Sub sancţiunea decăderii, orice succesibil poate cere instanţei judecătoreşti să declare
nedemnitatea în termen de un an de la data deschiderii moştenirii.
Introducerea acţiunii constituie un act de acceptare tacită a moştenirii de către
succesibilul reclamant.
Dacă hotărârea de condamnare pentru faptele prevăzute la art. 959 lit. a) se pronunţă
ulterior datei deschiderii moştenirii, termenul de un an se calculează de la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare.
Atunci când condamnarea pentru faptele menţionate la lit. a) este împiedicată prin decesul
autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale, nedemnitatea se poate
declara dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă.
În acest caz, termenul de un an curge de la apariţia cauzei de împiedicare a condamnării,
dacă aceasta a intervenit după deschiderea moştenirii.
În cazurile prevăzute la art. 959 lit. b) şi c), termenul de un an curge de la data când
succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă această dată este ulterioară deschiderii
moştenirii.
Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la
data deschiderii moştenirii poate introduce acţiunea în declararea nedemnității, în cazul în
care, cu excepţia autorului uneia dintre faptele care atrag nedemnitatea, nu mai există alţi
succesibili.
Legiuitorul consacră în acest ultim caz principiul subsidiarităţii, soluţie firească pentru că este
in acord cu lipsa altor succesibili pentru ca moştenirea să fie declarată
Art. 1.069 alin. (2) C. civ. care reglementează revocarea judecătorească a legatelor pentru
ingratitudine reia cazurile de nedemnitate succesorală prevăzute de art. 958 şi 959 lit. a) C. civ.
Din compararea textelor reiese că două cazuri de revocare judecătorească a legatelor nu au
corespondent în cazurile de nedemnitate succesorală, şi anume: „omisiunea înştiinţării defunctului
despre atentat" şi „injuriile grave la adresa memoriei defunctului".
Aceasta conduce la concluzia că regimul juridic al moştenitorului testamentar este mai aspru
decât al celui legal, căci în cazul moştenirii testamentare operează atât nedemnitatea, cât şi
revocarea judecătorească a legatelor pentru ingratitudine.

C. Constatarea şi efectele nedemnitătii succesorale

Nedemnitatea succesorală nu poate opera decât dacă a fost constatată de instanţa
judecătorească sau de notarul public în cadrul procedurii succesorale în temeiul hotărârii
penale definitive de condamnare a nedemnului ori a hotărârii civile definitive prin care se
constată săvârşirea faptelor care atrag nedemnitatea de drept sau, după caz, declarată printr-

8
o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, până în acel moment nedemnul fiind considerat
succesibil sau, după caz, moştenitor dacă a acceptat succesiunea.
Nedemnitatea poate fi cunoscută şi constatată, ori declarată, fie înainte, fie ulterior
obţinerii titlului de moştenitor şi a certificatului de moştenitor constatator al acestui titlu.
În primul caz, nedemnul este înlăturat de la succesiune în cadrul procedurii succesorale şi nu va
obţine titlul de moştenitor şi certificatul de moştenitor constatator al acestui titlu.
In al doilea caz, nedemnitatea va produce efectul unei condiţii rezolutorii, titlul nedemnului
desfiinţându-se retroactiv, nedemnul va fi considerat că nu a fost niciodată moştenitor.
Desfiinţarea titlului de moştenitor al nedemnului se produce retroactiv din momentul
deschiderii moştenirii, indiferent de momentul săvârşirii faptei care atrage nedemnitatea şi de
momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti din care rezultă nedemnitatea de
drept sau a celei care declară nedemnitatea judecătorească. Desfiinţarea titlului de moştenitor
îl înlătură pe nedemn de la moştenire chiar dacă ar fi fost moştenitor rezervatar.
Nedemnitatea succesorală judiciară poate fi invocată împotriva nedemnului cât timp este
în viaţă. Dacă după deschiderea moştenirii, nedemnul a intrat în stăpânirea bunurilor succesorale,
dar a decedat înainte de declararea nedemnitătii, acţiunea în declararea nedemnitătii judiciare poate
fi introdusă sau continuată şi împotriva moştenitorilor săi legali sau testamentari la care au fost
retransmise bunurile succesorale, fireşte cu respectarea termenului de un an de la deschiderea
moştenirii sau în cazurile prevăzute de art. 959 lit. b) şi c) de la data la care succesibilul a cunoscut
motivul de nedemnitate, dacă această dată este ulterioară deschiderii moştenirii.
În schimb, aşa cum am arătat mai sus, nedemnitatea succesorală de drept poate fi constatată
oricând, la cererea oricărei persoane interesate sau din otlciu de către instanţa de judecată ori de
către notarul public, pe baza hotărârii judecătoreşti din care rezultă nedemnitatea, fie în cadrul
procedurii succesorale, fie ulterior acesteia (după finalizarea ei în cadrul unei acţiuni în petiţie de
ereditate).
Beneficiul reprezentării succesorale este acordat de legiuitor numai descendenţilor
copiilor nedemni ai defunctului şi descendenţilor până la gradul IV inclusiv ai fraţilor şi
surorilor nedemni ai defunctului.
Cererea de constatare sau de declarare a nedemnităţii şi de restituire a bunurilor defunctului
retransmise de nedemn moştenitorilor săi legali, alţii decât descendenţii, sau testamentari va fi o
petiţie de ereditate.
Sub regimul noului Cod civil, care permite reprezentarea nedemnului de către
descendenţii lui, aceştia vor culege partea din moştenire ce se cuvenea ascendentului lor
nedemn, nu prin retransmitere, ci prin beneficiul legal al reprezentării succesorale, fireşte în
cazurile în care aceasta este admisă de lege.
Moştenitorii nedemnului, alţii decât descendenţii, pârâţi în această acţiune, nu se pot apăra nici
prin invocarea teoriei moştenitorului aparent, nici prin invocarea dobândirii proprietăţii bunurilor
mobile prin posesia de bună-credinţă pentru că ei nu sunt dobânditori cu titlu particular, ci cu titlu
universal (pro herede), transmiţându-li-se în patrimoniul succesoral şi obligaţia de a restitui
bunurile succesorale primite de la autorul lor nedemn adevăraţilor moştenitori.
Nedemnitatea produce efecte atât cu privire la moştenirea legală, cât şi cu privire la cea
testamentară.
Nedemnul este înlăturat atât de la moştenirea legală, cât şi de la cea testamentară2.
Nedemnitatea succesorală, indiferent de natura sa, de drept sau judiciară, este incidenţă atât în
ceea ce îi priveşte pe moştenitorii legali, cât şi pe cei testamentari, având un regim juridic identic
pentru ambele categorii.
Nedemnitatea succesorală, fie de drept, fie judiciară va produce efecte generale desfiinţând
vocaţia succesorală a succesibilului indiferent dacă aceasta este legală sau testamentară chiar când

9
succesibilul are o dublă vocaţie, legală şi testamentară, iar motivul de nedemnitate ar privi
moştenirea testamentară, întrucât nedemnitatea succesorală este o sancţiune a comportamentului
ostil al succesibilului faţă de defunct, dacă acest comportament s-ar încadra în vreunul sau altul din
motivele de nedemnitate succesorală prevăzute limitativ de lege.
Efectele nedemnităţii sunt relative, succesibilul este exclus numai de la moştenirea persoanei
faţă de care s-a arătat nedemn, dar rămâne capabil să moştenească orice altă persoană. Astfel,
succesibilul exclus ca nedemn de la succesiunea tatălui său poate, în nume propriu, să succeadă pe
bunicul său.
Posesia exercitată de nedemn asupra bunurilor moştenirii este considerată posesie de rea-
credinţă.
Nedemnul este obligat să restituie bunurile moştenirii în posesia cărora a intrat adevăraţilor
moştenitori, împreună cu toate fructele a căror folosinţă a avut-o de la deschiderea moştenirii,
precum şi dobânzile pentru sumele succesorale pe care le-ar fi încasat de la data încasării lor.
În schimb, nedemnul are dreptul să i se restituie de către moştenitori cheltuielile necesare şi utile
tăcute cu bunurile moştenirii sau pentru achitarea datoriilor moştenirii, dar numai dacă au fost
făcute cu sume din patrimoniul său propriu.
În ceea ce priveşte actele încheiate de nedemn cu terţii privitor la bunurile moştenirii, va
trebui făcută distincţia între actele de conservare sau de administrare a bunurilor succesorale,
pe de o parte, şi actele de dispoziţie, pe de altă parte.
Actele de conservare, precum şi actele de administrare încheiate între nedemn şi terţi, sunt
valabile în măsura în care profită moştenitorilor.
Actele de conservare sau de administrare a bunurilor moştenirii vor fi menţinute pentru că este
în interesul celorlalţi moştenitori ca bunurile succesorale să fie conservate şi puse în valoare.
De asemenea, se menţin şi actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate între nedemn şi terţii
dobânditori de bună-credinţâ, fiind însă aplicabile regulile din materia cărţii funciare (art. 960 C.
civ.).
Actele de înstrăinare tăcute de nedemn cu privire la bunurile moştenirii imobile vor fi menţinute
ca valabile în cazul în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii actul să fie cu titlu
particular, să fie cu titlu oneros, terţul să fi fost de bună-credinţă in momentul încheierii lui,
dovedind că a existat o eroare comună şi invincibilă asupra calităţii de moştenitor a defunctului, şi
actul să fie înscris în Cartea funciară.
Este o aplicare particulară a teoriei moştenitorului aparent în cazul nedemnului.
În cazurile în care terţul dobânditor a fost de rea-credinţă, ştiind că dobândeşte ct la un nedemn,
actele de înstrăinare vor fi desfiinţate cu efectele retroactive, conforrr. principiului resoluto jure
dantis, resolvitur jus accipientis.
Nedemnitatea succesorală, fiind o sancţiune civilă, are caracter personal, înlăturând de la
moştenire pe nedemn.
Descendenţii nedemnului pot veni însă la moştenire prin reprezentarea acestuia în cazurile
şi condiţiile prevăzute de lege [art. 965 C. civ.].
Copiii nedemnului concepuţi înainte de deschiderea moştenirii de la care nedemnu a fost exclus
vor raporta la moştenirea acestuia din urmă bunurile pe care le-au moştenii prin reprezentarea
nedemnului, dacă vin la moştenirea lui în concurs cu alţi copii ai concepuţi după deschiderea
moştenirii de la care a fost înlăturat nedemnul. Raportul se face numai în cazul şi în măsura în care
valoarea bunurilor primite prin reprezentare nedemnului a depăşit valoarea pasivului succesoral pe
care reprezentantul a trebuit si-suporte ca urmare a reprezentării (art. 969 C. civ.), adică numai în
cazul existenţei ur_ emolument succesoral, şi în măsura acestuia.
Efectele nedemnităţii de drept sau ale nedemnităţii judiciare pot fi înlătur expres prin
testament sau printr-un act autentic notarial de către cel care lasă moştenirea.
Înlăturarea efectelor nedemnității prin testament autentic sau printr-un act autentic notarial este
supusă înscrierii în Registrul național notarial ținut în format electronic, potrivit legii.

10
 Declarația expresă trebuie să exprime iertarea succesibilului nedemn de ccătre cel care
alsă moștenirea.
Legatul lăsat nedemnului după săvârșirea faptei care atrage nedemnitatea nu constituie
înlăturare a efectelor nedemnității fără o declarație expresă în sensul iertării nedemnului de
către testator.
Efectele nedemnității nu pot fi înlăturate prin reabilitarea nedemnului, amnistie
intervenită după condamnare, grațiere sau prin prescripția executării pedepsei penale ( art.
961 alin.(2) C.civ).

11
 7. Enumerați principiile generale ale devoluțiunii succesorale legale, și precizați care sunt
excepțiile de la aceste principii.

1. Principii generale
Moştenirea se cuvine, în ordinea şi după regulile stabilite de lege, soţului supravieţuitor şi
rudelor defunctului, şi anume descendenţilor, ascendenţilor şi colateralilor acestuia, după caz.
Descendenţii şi ascendenţii au vocaţie la moştenire indiferent de gradul de rudenie cu
defunctul, iar colateralii numai până la gradul al patrulea inclusiv.
În lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, patrimoniul defunctului se transmite
comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la
data deschiderii moştenirii (art. 963 C. civ.).
În scopul împiedicării fărâmiţării moştenirii şi a scăderii valorii sale economice, legea instituie o
ordine a vocaţiei legale concrete a succesibililor, folosind clasa de moştenitori şi gradul de rudenie,
stabilind trei principii de bază ale devoluţiunii legale:
a) principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moştenitori
legali;
b) principiul proximităţii gradului de rudenie între succesibilii din aceeaşi
clasă;
c) principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad chemate
la moştenire.

A. Principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moştenitori legali (al

proximităţii claselor de moştenitori)
Potrivit acestui principiu, rudele defunctului vin la moştenire în ordinea claselor de moştenitori.
Clasa de moştenitori legali este o categorie de rude ale defunctului care exclude în
totalitate de la moştenire o altă clasă sau este exclusă în totalitate de la moştenire de către o
altă clasă.
Codul civil stabileşte patru clase de moştenitori legali:
- clasa 1 a descendenţilor în linie dreaptă (copii, nepoţi etc.) iară limită în grad;
- clasa a Il-a, clasa mixtă a ascendenţilor privilegiaţi (părinţii defunctului) şi colateralilor
privilegiaţi (fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii lor până la gradul al IV-lea, inclusiv);
- clasa a IlI-a, clasa ascendenţilor ordinari (bunici, străbunici etc.) ai defunctului, fără limită în
grad;
- clasa a IV-a, clasa colateralilor ordinari (până la gradul al IV-lea inclusiv: unchii şi mătuşile,
verii primari, fraţii şi surorile bunicilor defunctului).
Rudele defunctului vin la moştenire în următoarea ordine:
a) clasa întâi: descendenţii;
b) clasa a doua: ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi;
c) clasa a treia: ascendenţii ordinari;
d) clasa a patra: colateralii ordinari.
Dacă în urma dezmoştenirii rudele defunctului din clasa cea mai apropiată nu pot culege
întreaga moştenire, atunci partea rămasă se atribuie rudelor din clasa subsecventă care
îndeplinesc condiţiile pentru a moşteni |art. 964 alin. (1) şi (2) C. civ.|.
O clasă de moştenitori legali este chemată util, concret, la moştenire numai dacă nu există
niciun succesibil acceptant din clasele anterioare, din ordinea de preferinţă stabilită de
legiuitor.
Astfel, clasa colateralilor ordinari (clasa a IV-a) va fi chemată concret la moştenire (va avea
vocaţie concretă, utilă), numai dacă nu există niciun alt succesibil acceptant din clasele anterioare 1-
a, a ll-a şi a IlI-a.

12
 Venirea concomitentă la moştenire a succesibililor din două clase succesive de moştenitori
este posibilă dacă în urma dezmoştenirii rudele defunctului din clasa cea mai apropiată de
defunct nu pot culege întreaga moştenire; atunci partea rămasă se atribuie rudelor din clasa
subsecventă care îndeplinesc condiţiile pentru a moşteni [art. 964 alin. (1) şi (2)| C. civ.
Dispoziţia art. 964 C. civ. are în vedere o exheredare directă parţială a tuturor succesibililor din
clasa cea mai apropiată de defunct. Ea urmează să îşi găsească aplicare şi în cazul dezmoştenirii
directe totale (generale) a tuturor succesibililor din clasa preferată, dar numai dacă aceştia sunt
rezervatari.
În acest din urmă caz, clasa subsecventă va veni în concurs cu clasa preferată, în care se găsesc
moştenitori rezervatari şi va culege partea din moştenire rămasă după scăderea rezervei.
Ei vor culege rezerva în calitate de moştenitori rezervatari în concurs eventual cu clasa
subsecventa care va culege cotitatea disponibilă.
Soţul supravieţuitor al defunctului, care nu este rudă cu acesta şi deci nu face parte din
nicio clasă de moştenitori, vine Ia moştenire în concurs cu orice clasă de moştenitori.

B. Principiul proximităţii gradului de rudenie între succesibilii din aceeaşi clasă

Acest principiu stabileşte că în interiorul aceleiaşi clase vocaţia concretă la
moştenire aparţine rudelor celor mai apropiate în grad de defunct.
„înăuntrul fiecărei clase, rudele de gradul cel mai apropiat cu defunctul înlătură de la
moştenire rudele de grad mai îndepărtat, cu excepţia cazurilor pentru care legea dispune
altfel" |art. 964 alin. (3) C. civ.|.
Astfel copiii exclud pe nepoţi, părinţii pe bunici etc.
Excepţiile de la principiul proximităţii gradului de rudenie sunt: existenţa clasei a ll-a
mixte în care părinţii defunctului (rude de gradul întâi) nu înlătură de la moştenire pe fraţii sau
surorile defunctului şi descendenţii acestora (rude de gradul al II-lea, al lll-lea şi al IV-lea), ci vin în
concurs la moştenire conform cotelor stabilite de lege, şi
- reprezentarea succesorală.

C. Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi acelaşi grad de rudenie
Moştenirea se împarte în părţi egale între rudele chemate la moştenire din
aceeaşi clasă şi de acelaşi grad de rudenie (de exemplu, copiii între ei, nepoţii între ei etc).
„între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad, moştenirea se împarte în mod egal, dacă
legea nu prevede altfel" dispune art. 964 alin. (4) C. civ.
Excepţiile de la principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă, având acelaşi grad de rudenie,
cu vocaţie concretă la moştenire, sunt:
- împărţirea pe tulpini a moştenirii în cazul reprezentării succesorale [art. 968 şi 981 alin.
(2) C. civ.]; şi
- cazul în care colateralii privilegiaţi (fraţii şi surorile defunctului) sunt rude cu acesta pe
linii colaterale diferite, când moştenirea sau partea din moştenire ce li se cuvine se împarte în
mod egal între linia maternă şi cea paternă.
Fraţii şi surorile care au în comun doar un părinte (fraţii uterini şi fraţii consangvini) vor
culege pe o singură linie, în timp ce fraţii şi surorile care au în comun ambii părinţi (fraţi
buni) vor culege pe ambele linii [art. 981 alin. (3) C. civ.].
Prin urmare, în cazul fraţilor şi surorilor uterini sau consangvini împărţirea succesiunii
nu se va mai face în mod egal (pe capete) între succesorii din aceeaşi clasă si de acelaşi grad de
rudenie, ci pe tulpini (sau linii).
Principiul egalităţii nu funcţionează nici în interiorul clasei a ll-a, unde cele două categorii
de moştenitori nu sunt de grad egal (părinţii sunt rude de gradul 1, iar fraţii şi surorile sunt rude de
gradul al II-lea). în interiorul clasei, părinţii culeg o cotă fixată de lege, indiferent de numărul

13
colateralilor privilegiaţi, dacă aceştia au în comun autorii părinţi (fraţi şi surori) cu care vin în
concurs.
Principiul egalităţii se va aplica însă în interiorul categoriei succesorale din clasa a doua
(ascendenţi privilegiaţi, respectiv colaterali privilegiaţi, dacă aceştia au în comun ambii părinţi).
Cu alte cuvinte, părinţii sau respectiv fraţii şi surorile care au în comun ambii părinţi I or împărţi
în mod egal între ei partea succesorală care se cuvine categoriei lor.
În schimb, fraţii şi surorile care au în comun un singur părinte, consangvin sau după caz uterin,
vor culege doar cota ce li se cuvine pe o singură linie (maternă sau paternă), în timp ce fraţii care au
în comun ambii părinţi (fraţii buni) vor culege suma cotelor ce le revin pe ambele linii.
La fel soţul supravieţuitor va culege o cotă stabilită de lege când vine în concurs cu orice
clasă de moştenitori legali, fiind fără relevanţă numărul concret al moştenitorilor din clasa
respectivă.
Deci nici în acest caz nu se aplică principiul egalităţii între soţul supravieţuitor şi moştenitorii
din clasa cu care vine în concurs. Principiul egalităţii succesorale se aplică însă în interiorul clasei
în concurs (mai puţin în cadrul clasei a ll-a, unde egalitatea funcţionează numai în interiorul fiecărei
categorii de moştenitori din această clasă cu precizările aduse mai sus privind fraţii buni, uterini şi
consangvini).

2. Reprezentarea succesorală
Reprezentarea succesorală este procedeul prin care un moştenitor legal de un grad mai
îndepărtat, numit reprezentant, urcă, în virtutea legii, în drepturile ascendentului său, numit
reprezentat, pentru a culege partea ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă nu ar fi fost nedemn faţă
de defunct sau decedat la data deschiderii moştenirii (art. 965 C. civ.)'.
Spre deosebire de reprezentarea contractuală care este o reprezentare a voinţei persoanei,
reprezentarea succesorală este o reprezentare a persoanei.
Reprezentarea succesorală creează reprezentantului, rudă care nu se află în grad proxim faţă de
defunct o vocaţie succesorală legală subsidiară faţă de cea a ascendentului său, care devine efectivă
în cazul în care ascendentul este predecedat, sau fiind în viaţă este nedemn.
Ideea exprimată de noua reglementare a reprezentării succesorale este cea a protecţiei tulpinii
succesorale, indiferent de cauzele pentru care ascendentul nu ar putea culege succesiunea
defunctului.
Fireşte, nu este avută în vedere şi situaţia în care ascendentul ar fi dezmoştenit de defunct, când
descendentul său va culege cotitatea disponibilă în nume propriu, şi nu prin reprezentarea
ascendentului dezmoştenit.
La fel nu există reprezentare succesorală a ascendentului renunţător la moştenirea defunctului.
Şi în acest caz descendentul renunţătorului va veni la moştenirea defunctului în nume propriu, şi nu
prin reprezentare.
Noul Cod civil părăseşte principiul pus de Codul civil din 1864, potrivit căruia numai
succesibilii predecedaţi puteau fi reprezentaţi succesoral, introducând noul principiu potrivit căruia
poate fi reprezentată succesoral atât persoana lipsită de capacitatea de a moşteni, precum şi
nedemnul, chiar aflat în viaţă la data deschiderii moştenirii3.
Dispoziţia este în concordanţă cu aplicarea riguroasă, în Noul Cod civil, a caracterului personal
al sancţiunii nedemnităţii succesorale.
Cazurile în care reprezentarea succesorală este admisă, mecanismul şi efectele sale sunt cele
prevăzute de lege.
Beneficiul reprezentării este acordat de legiuitor numai descendenţilor copiilor
defunctului şi descendenţilor fraţilor şi surorilor defunctului |ar(. 966 alin. (1) C. civ.|.

14
 În ambele cazuri, dacă succesiunea ar fi pretinsă în nume propriu de beneficiarii reprezentării
succesorale, ei ar fi înlăturaţi de succesibilii în grad de rudenie mai apropiat de defunct4.
Reprezentarea succesorală le permite însă să urce în locul autorului lor reprezentat şi să
beneficieze de vocaţia succesorală concretă pe care ar fi avut-o acesta.
Dispoziţiile care reglementează reprezentarea succesorală fiind derogatorii de la principiile care
reglementează devoluţiunea succesorală legală sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse prin
analogie.
Pentru a veni prin reprezentare succesorală la moştenirea defunctului, reprezentantul
trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale pentru a-l moşteni pe acesta, inclusiv pe cea
de a nu fi nedemn faţă de defunct sau renunţător la moştenirea acestuia.
În schimb, reprezentarea succesorală operează chiar dacă reprezentantul este nedemn
faţă de reprezentat sau a renunţat la moştenirea lăsată de acesta ori a fost dezmoştenit de el
(art. 967 C. civ.).
Dacă sunt îndeplinite condiţiile menţionate mai sus, reprezentarea operează în toate
cazurile, fără a deosebi după cum reprezentanţii sunt rude de acelaşi grad ori de grade
diferite în raport cu defunctul |art. 966 alin. (2) C. civ.|.
Adoptatul şi descendenţii lui beneficiază de reprezentarea succesorală ca şi copiii din filiaţia
firească.
Reprezentarea operează nemărginit (la infinit) în cazul descendenţilor în linie dreaptă.
Reprezentarea descendenţilor pe linie colaterală (a descendenţilor din fraţi şi surori) este
permisă numai până la gradul al IV-lea inclusiv, întrucât moştenirea legală în linie colaterală
este admisă doar până la gradul al IV-lea inclusiv.
Reprezentarea succesorală operează în toate cazurile. Aceasta înseamnă în cazul
descendenţilor în linie dreaptă că ea va opera atât în cazul în care fiii sau fiicele copilului
predecedat ori nedemn (nepoţii defunctului) vin la moştenire în concurs cu copiii în viaţă ai
defunctului (adică cu unchii lor), cât şi în cazul în care toţi copiii defunctului sunt predecedaţi sau
nedemni şi la succesiunea acestuia vin doar nepoţii de la diferiţii săi copii.
Reprezentarea succesorală operează în toate cazurile şi pe linie colaterală. Aceasta
înseamnă că reprezentarea succesorală operează atât în cazul în care nepoţii de frate (copiii fratelui
predecedatori nedemni) vin prin reprezentare în concurs cu fratele sau sora în viaţă (unchi şi mătuşi)
la moştenirea defunctului (unchiul lor), cât şi în cazul în care la moştenirea defunctului vin nepoţii
tuturor fraţilor defunctului predecedaţi sau nedemni.
Reprezentarea nu operează „per saltum"sau „omisso medio", ci numai din grad în grad
vacant.
Reprezentarea succesorală operează de drept şi imperativ fără ca descendenţii să poată
modifica regulile legale care o guvernează5.
În cazul reprezentării succesorale împărţirea moştenirii nu se mai face pe capete (adică în
părţi egale între moştenitori), ci pe tulpini.
Prin tulpină se înţelege:
- înăuntrul clasei întâi, descendentul de gradul întâi care culege moştenirea sau este reprezentat
la moştenire;
- înăuntrul clasei a doua, colateralul privilegiat de gradul al doilea care culege moştenirea sau
este reprezentat la moştenire.
Dacă aceeaşi tulpină a produs mai multe ramuri, în cadrul fiecărei ramuri subdivizarea se face
tot pe tulpină, partea cuvenită descendenţilor de acelaşi grad din aceea?-ramură împărţindu-se între
ei în mod egal [art. 968 alin. (2) şi (3) C. civ.].

15
 Astfel, în cazul în care de cujus-u) a avut trei fii dintre care doi (F1 şi F2) sunt in viaţă la
decesul său, iar alt treilea (F3) este predecedat şi acesta din urmă are doi copii (C1 şi C2), la
moştenire vin în nume propriu (în temeiul dreptului lor succesoral) F1 şi F2, iar nepoţii de fiu ai
defunctului (C1 şi C2) vin prin reprezentare, urcând în locul tatălui lor (F3) predecedat şi culegând
o treime (1/3) din moştenirea la care ar fi avut acesta dreptul.
Deci, moştenirea nu se împarte în mod egal între cei patru moştenitori (F], F2, Cţ şi C2), ci pe
tulpini (F1, F2, şi F3).
Trebuie precizat că moştenitorii care vin prin reprezentare succesorală dobândesc nu numai
drepturi, ci şi obligaţii în raport cu vocaţia succesorală a fiecăruia.
Faptul că reprezentarea succesorală operează de drept şi imperativ nu îl obligă pe beneficiarul
reprezentării să accepte moştenirea. El are dreptul de opţiune succesorală al oricărui succesibil.
Un efect special îl prezintă reprezentarea succesorală pentru copiii nedemnului concepuţi înainte
de deschiderea moştenirii de la care nedemnul a fost exclus.
Copiii nedemnului concepuţi înainte de deschiderea moştenirii de la care nedemnul a fost exclus
vor raporta la moştenirea acestuia din urmă bunurile pe care le-au moştenit prin reprezentarea
nedemnului, dacă vin la moştenirea lui în concurs cu alţi copii ai săi, concepuţi după deschiderea
moştenirii de la care a fost înlăturat nedemnul. Raportul se face numai în cazul şi în măsura în care
valoarea bunurilor primite prin reprezentarea nedemnului a depăşit valoarea pasivului succesoral pe
care reprezentantul a trebuit să îl suporte ca urmare a reprezentării [art. 969 alin. (1) C. civ.].
Reprezentarea succesorală nu trebuie confundată cu retransmiterea dreptului de opţiune
succesorală atunci când succesibilul chemat să culeagă moştenirea moare după deschiderea
succesiunii, dar înainte de a-şi exercita dreptul de opţiune succesorală şi de a deveni astfel
moştenitor.
În acest caz, moştenitorii celui care a decedat fără a fi exercitat dreptul său de opţiune
succesorală îl vor exercita separat, fiecare pentru partea sa, în termenul aplicabil dreptului de
opţiune privind moştenirea autorului lor.
Partea succesibilului care renunţă profită celorlalţi moştenitori ai autorului său.

16
 8. Enumerați caracterele juridice ale drepturilor succesorale ale fiecărei categorii de
moștenitori legali ( rude ale defunctului, și soțul supraviețuitor ).

Clasele de moştenitori legali

I. Clasa I de moştenitori legali: descendenţii defunctului

Descendenţii sunt copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la nesfârşit, indiferent
de sex, dacă sunt din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii diferite ori dacă sunt din afara
căsătoriei, dar filiaţia lor a fost stabilită potrivit legii sau dacă au fost adoptaţi'.
În categoria descendenţilor sunt incluşi şi copiii rezultaţi prin reproducere umană asistată
medical cu terţ donator. Părinţi nu pot fl în acest caz decât un bărbat şi o femeie sau o femeie
singură [art. 441 alin. (3) C. civ.], care dorind să recurgă la reproducere asistată medical cu terţ
donator şi-au dat consimţământul în prealabil. Reproducerea umană asistată medical nu determină
nicio legătură de filiaţie între copil şi donator, şi prin urmare copilul nu poate veni la moştenirea
terţului donator.
Descendenţii defunctului înlătură moştenitorii din celelalte clase şi vin la moştenire în
ordinea proximităţii gradului de rudenie.
Descendenţii de gradul 1 (copiii defunctului) pot veni la succesiune în nume propriu şi
niciodată prin reprezentare.
Sub imperiul noului Cod civil care permite reprezentarea succesorală atât a succesibililor
predecedaţi, cât şi a celor nedemni şi chiar în viaţă, descendenţii de gradul II (nepoţi), III
(strănepoţi) etc. pot veni la moştenirea defunctului de regulă, prin reprezentare'.
Descendenţii de gradul II, III etc. pot veni la moştenire în nume propriu, când autorii lor
sunt renunţători.
Ei pot veni, de asemenea, la moştenire în nume propriu, doar pentru cotitatea disponibilă,
când descendenţii în grad proxim (de exemplu, copii) ar fi fost cu toţii dezmoşteniţi.
In concurs cu soţul supravieţuitor, descendenţii defunctului, indiferent de numărul lor,
culeg împreună trei sferturi din moştenire.
Moştenirea sau partea din moştenire care li se cuvine descendenţilor se împarte între aceştia în
mod egal când vin la moştenire în nume propriu, ori pe tulpină când vin la "noştenire prin
reprezentare succesorală.
Descendenţii defunctului sunt moştenitori rezervatari. Ei au de drept sezina moştenirii,
deci pot intra în posesia acesteia înainte de eliberarea certificatului de moştenitor.
Descendenţii defunctului au obligaţia atunci când vin la moştenire efectiv şi impreună,
inclusiv cu soţul moştenitor, să raporteze donaţiile făcute lor de defunct în rimpul vieţii
acestuia, cu excepţia celor făcute cu scutire de raport.

2. Clasa a Il-a de moştenitori legali: ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi

Ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi vin la moştenire dacă descendenţii nu
îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni.
În lipsa moştenitorilor din clasa I-a descendenţilor (lipsă fizică, sunt renunţători ori nedemni şi
nu pot fi reprezentaţi sau fiind exheredaţi, culeg numai rezerva), sunt chemate de lege la moştenire
rudele defunctului din clasa a ll-a, adică ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi.
Ei sunt privilegiaţi pentru că îi înlătură de la moştenire pe ascendenţii ordinari (clasa a lll-
a) şi colateralii ordinari (clasa a IV-a).
Clasa a ll-a este o clasă mixtă şi neuniformă, pentru că ea cuprinde două categorii de rude
ale defunctului: părinţii şi respectiv fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii acestora.

17
 A. Ascendenţii privilegiaţi
Ascendenţii privilegiaţi sunt tatăl şi mama defunctului din căsătorie, din afara căsătoriei
sau din adopţie [art. 976 alin. (1) C. civ.]'.
Întrucât prin adopţie încetează efectele rudeniei fireşti, nu poate exista un concurs între părinţii
fireşti şi adoptatori la succesiunea defunctului. Şi reciproca este valabilă: adoptatul sau descendenţii
săi nu mai au vocaţie succesorală la moştenirea părinţilor lor fireşti.
Părinţii au vocaţie şi la moştenirea copilului născut dintr-o căsătorie nulă sau anulată,
indiferent de buna sau rea-credinţa lor la încheierea căsătoriei, pentru că în relaţiile dintre
părinţi şi copii nulitatea căsătoriei nu produce efecte |art. 305 alin. (2) C. civ.|.
Vocaţia succesorală generală a ascendenţilor privilegiaţi este supusă condiţiei prealabile sine
qua non a stabilirii filiaţiei defunctului faţă de ei.
În lumina dispoziţiilor Noului Cod civil care reglementează reproducerea umană asistată
medical cu terţ donator, au vocaţie la moştenirea defunctului rezultat prin reproducere umană, în
calitate de ascendenţi privilegiaţi, părinţii care au consimţit în condiţiile legii la această metodă.
Această vocaţie nu subzistă însă şi în cazul terţului donator.
Moştenirea sau partea din moştenire cuvenită ascendenţilor privilegiaţi şi colateralilor
privilegiaţi se împarte între aceştia în funcţie de numărul ascendenţilor privilegiaţi care vin la
moştenire, după cum urmează:
a. în cazul în care la moştenire vine un singur părinte, acesta va culege un sfert, iar
colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, vor culege trei sferturi;
b. în cazul în care la moştenire vin doi părinţi, aceştia vor culege împreună o jumătate, iar
colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, vor culege cealaltă jumătate.
În cazul în care colateralii privilegiaţi nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni,
ascendenţii privilegiaţi vor culege moştenirea sau partea din moştenire cuvenită clasei a doua.
În cazul în care ascendenţii privilegiaţi nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni,
colateralii privilegiaţi vor culege moştenirea sau partea din moştenire cuvenită :lasei a doua.
Moştenirea sau partea din moştenire cuvenită ascendenţilor privilegiaţi se împarte intre aceştia
în mod egal.
Ascendenţii privilegiaţi pot veni la moştenire numai în nume propriu. Ei sunt moştenitori
rezervatari şi sezinari, dar nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

B. Colateralii privilegiaţi
Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile defunctului, precum şi descendenţii icestora
până la gradul al IV-lea inclusiv, din căsătorie, din afara căsătoriei sau din idopţie, precum şi
cei rezultaţi prin reproducere umană asistată medical cu terţ ionator6.
Colateralii privilegiaţi vor culege întreaga moştenire dacă vin singuri la noştenire, 3/4
dacă vin în concurs cu un părinte al defunctului şi respectiv 1/2 din noştenire dacă vin în
concurs cu ambii părinţi ai defunctului.
Moştenirea sau partea din moştenire cuvenită colateralilor privilegiaţi, pro-enind din
aceeaşi căsătorie ca şi defunctul, se împarte între aceştia în mod egal.
În cazul în care colateralii privilegiaţi vin la moştenire prin reprezentare succesorală, noştenirea
sau partea din moştenire ce li se cuvine se împarte între ei pe tulpină [art. 981 ilin. (2) C. siv.].
Dacă colateralii privilegiaţi sunt rude cu defunctul pe linii diferite, moştenirea au partea
din moştenire ce li se cuvine, se va împărţi în acest caz în două părţi, una se a atribui liniei
paterne (dimidiapaternis) şi alta liniei materne (dimidia maternis).
Fraţii consangvini care au acelaşi tată, dar altă mamă, vor culege parte în linia taternă, iar
cei uterini care au aceeaşi mamă, dar alt tată, vor culege numai în linia naternă, în timp ce

18
fraţii buni vor culege parte în ambele linii, deci ei vor primi suma otelor care revin unui frate
consangvin şi, respectiv unui frate uterin, având privilegiul dublei legături.
În interiorul liniilor se aplică principiul egalităţii între rudele de grad egal.
Colateralii privilegiaţi pot veni la moştenire numai în nume propriu, în timp descendenţii
lor pot veni atât în nume propriu, cât şi prin reprezentare.
Descendenţii colateralilor privilegiaţi pot veni în nume propriu la moştenirea defunctului,
când toţi autorii lor ar fi renunţători sau dezmoşteniţi.
Ei pot veni la moştenire prin reprezentare dacă autorul lor, frate sau soră a defunctului,
este predecedat sau chiar fiind în viaţă la data deschiderii succesiunii, este nedemn.
Colateralii privilegiaţi nu sunt moştenitori rezervatari şi nu sunt obligaţi la raportul
donaţiilor primite de la defunct. Ei nu au nici sezina de drept a moştenirii.

3. Clasa a IlI-a de moştenitori legali: ascendenţii ordinari

Ascendenţii ordinari sunt rudele în linie dreaptă ascendentă a defunctului, cu excepţia
părinţilor acestuia.
Ascendenţii ordinari vin la moştenire dacă descendenţii, ascendenţii privilegiaţi şi colateralii
privilegiaţi nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni.
Cu alte cuvinte, dacă la moştenire nu vin moştenitori din primele două clase (nu există,
sunt nedemni şi nu pot fi reprezentaţi ori renunţători sau sunt dezmoşteniţi)7, legea cheamă la
succesiune pe ascendenţii ordinari ai defunctului, alţii decât părinţii, şi anume bunicii,
străbunicii etc, la nesfârşit.
Ascendenţii ordinari pot fl din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie.
Ascendenţii ordinari vor fl chemaţi la succesiune conform principiului proximităţii
gradului de rudenie faţă de defunct.
Între ascendenţii ordinari de acelaşi grad chemaţi la succesiune se aplică principiul
egalităţii succesorale, moştenirea împărţindu-se pe capete, în mod egal.
În concurs cu soţul supravieţuitor, ascendenţii ordinari ai defunctului, indiferent de numărul lor,
culeg împreună un sfert din moştenire.
Ascendenţii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu, nu sunt moştenitori
rezervatari, nu au obligaţia de raport a donaţiilor primite de la defunct şi nu sunt moştenitori
sezinari.

4. Clasa a IV-a de moştenitori legali: colateralii ordinari

Colateralii ordinari sunt rudele colaterale ale defunctului până la gradul al patrulea
inclusiv, cu excepţia colateralilor privilegiaţi.
Colateralii ordinari vin la moştenire dacă descendenţii, ascendenţii privilegiaţi, colateralii
privilegiaţi şi ascendenţii ordinari ai defunctului nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a
moşteni, adică, dacă moştenitorii din primele trei clase lipsesc (nu există; sunt renunţători; sunt
nedemni şi nu pot fi reprezentaţi; sau dacă în afară de colateralii ordinari, defunctul are colaterali
privilegiaţi şi ascendenţi ordinari, pe care însă i-a dezmoştenit).
În sfârşit, colateralii ordinari vin la moştenire, însă numai pentru cotitatea disponibilă, dacă
defunctul are numai moştenitori rezervatari (descendenţi sau ascendenţi privilegiaţi) dar aceştia au
fost toţi dezmoşteniţi de defunct şi fireşte nu există moştenitori din clasa a III-a ori aceştia nu
îndeplinesc condiţiile cerute de lege pentru a veni la moştenire".
Moştenitorii rezervatari dezmoşteniţi vor culege în acest caz, numai rezerva legală, restul
revenindu-le colateralilor ordinari.
Dacă însă un succesibil rezervatar nu este dezmoştenit, atunci porţiunea succesorală a celor
dezmoşteniţi ce depăşeşte rezerva va fi culeasă de el în virtutea dreptului de acrescământ, va

19
înlătura clasa a III -a a ascendenţilor ordinari şi clasa a IV-a a colateralilor ordinari, pentru că numai
moştenitorii din clasa a I-a şi ascendenţii privilegiaţi din grupa a II-a) sunt rezervatari.
Dacă colateralii ordinari vin în concurs cu soţul supravieţuitor care nu a fost dezmoştenit
şi cu alt moştenitor rezervatar dezmoştenit, colateralul ordinar va culege partea rămasă din
moştenire după atribuirea cotei soţului supravieţuitor şi rezerva celui dezmoştenit |art. 1.075
alin. (2) C. civ.|.
Colateralii ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie. Chemarea la
moştenire a colateralilor ordinari se face conform principiului proximităţii .radului de rudenie, iar
între colateralii ordinari de acelaşi grad împărţirea părţii succesorale ce li se cuvine se face pe
capete, conform principiului egalităţii succesorale.
Precizăm că vocaţia succesorală generală a colateralilor ordinari este admisă de lege până
la gradul al IV-lea inclusiv.
În cazul concursului între soţul supravieţuitor al defunctului şi colateralii ordinari, cota
invariabilă a soţului supravieţuitor este de 3/4 din moştenire, iar cota cuvenită clasei colateralilor
ordinari, indiferent de numărul lor, este de 1/4 din moştenire.
Colateralii ordinari vin la succesiune numai în nume propriu, nu au rezervă, nu au sezină
şi nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor primite de la defunct.

20
 9. Enumerați care sunt drepturile soțului supraviețuitor în calitatea sa de moștenitor
legal. Analizați dreptul vremelnic de abitație al soțului supraviețuitor.

Soţul supravieţuitor al defunctului

1. Noţiuni generale
Art. 971 alin. (1) C. civ. instituie vocaţia succesorală generală a soţului supravieţuitor la
moştenirea defunctului în concurs cu oricare dintre cele patru clase de moştenitori legali.
În absenţa persoanelor din orice clasă de moştenitori legali sau dacă niciuna dintre ele nu vrea
ori nu poate să vină la moştenire, soţul supravieţuitor culege întreaga moştenire.
Pentru a putea veni la moştenirea defunctului, soţul supravieţuitor trebuie să îndeplinească
condiţiile generale ale dreptului la moştenirea legală (să aibă capacitate, să nu fie nedemn sau
dezmoştenit pentru cotitatea disponibilă).
Spre deosebire de moştenitorii legali din cele 4 clase a căror vocaţie legală este întemeiată
pe rudenia de sânge sau civilă, vocaţia legală a soţului supravieţuitor este întemeiată pe
calitatea de soţ al defunctului pe care o avea în momentul deschiderii succesiunii.
Soţul supravieţuitor îl moşteneşte pe soţul decedat dacă, la data deschiderii moştenirii, nu
există o hotărâre de divorţ definitivă (art. 970 C. civ.).
Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas
definitivă.
Dacă în timpul procesului de divorţ unul dintre soţi decedează, instanţa va lua act de încetarea
căsătoriei şi va dispune, prin hotărâre definitivă, închiderea dosarului. Cu toate acestea, când cererea
de divorţ se întemeiază pe culpa pârâtului şi reclamantul decedează în cursul procesului, lăsând
moştenitori, aceştia vor putea continua acţiunea, pe care instanţa o va admite numai dacă va
constata culpa exclusivă a soţului pârât. în caz contrar, dispoziţiile privind încetarea căsătoriei şi
închiderea dosarului rămân aplicabile.
Pentru introducerea în cauză a moştenitorilor soţului reclamant instanţa va face aplicarea art.
412 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
În cazul în care acţiunea este continuată de moştenitorii soţului reclamant, iar instanţa admite
acţiunea, constatând culpa exclusivă a soţului pârât, căsătoria se socoteşte desfăcută la data
introducerii cererii de divorţ [art. 926 alin. (4) C. proc. civ.]
În acest caz este evident că soţul pârât, în culpă exclusivă de desfacerea căsătoriei, va pierde
calitatea de moştenitor legal al soţului decedat în timpul procesului.
În cazul divorţului prin acordul soţilor pe cale administrativă sau prin procedură notarială,
căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorţ (art. 382 C. civ).
Constatarea nulităţii absolute sau declararea nulităţii relative a căsătoriei desfiinţează cu
caracter retroactiv căsătoria şi calitatea de soţ şi pe cale de consecinţă vocaţia succesorală a
soţului supravieţuitor nu mai există.
Totuşi, în mod excepţional, în cazul căsătoriei putative, „Soţul care a fost de bună-credinţă
la încheierea căsătoriei declarate nulă sau anulată păstrează până la data când hotărârea
instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ dinii-o căsătorie valabilă" [art. 304
alin. (1) C. civ.|.
Deci, dacă decesul unuia dintre soţi s-a produs înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de
declarare sau constatare a nulităţii, iar soţul supravieţuitor a fost de bună-credinţă la încheierea
căsătoriei, el are vocaţie succesorală la moştenirea soţului de rea-credinţă.
Cu alte cuvinte, soţul de bună-credinţă dintr-o căsătorie nulă are situaţia juridică a unui soţ
divorţat. Nulitatea căsătoriei nu produce în privinţa lui efecte retroactive. Ipoteza de lucru este aceea
în care nulitatea se constată sau se declară după decesul unuia dintre soţi, ceea ce este posibil.
Dacă soţul supravieţuitor a fost însă de rea-credinţă, el va pierde retroactiv calitatea de soţ şi o
dată cu aceasta şi vocaţia succesorală legală oferită de această calitate.

21
 2. Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor
Soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu orice clasă de moştenitori.
în vederea stabilirii componenţei patrimoniului succesoral, notarul public procedează mai
întâi la lichidarea regimului matrimonial |art. 1.133 alin. (2) C. civ.j.
Cota soţului supravieţuitor este în funcţie de clasa de moştenitori legali cu care vine în
concurs (sau subclasa, în cazul clasei a ll-a a ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor
privilegiaţi) după cum urmează:
a) un sfert din moştenire, dacă vine în concurs cu descendenţii defunctului;
b) o treime din moştenire, dacă vine în concurs atât cu ascendenţii privilegiaţi, cât şi cu
colaterali privilegiaţi ai defunctului;
c) o jumătate din moştenire, dacă vine în concurs fie numai cu ascendenţi privilegiaţi, fie
numai cu colaterali privilegiaţi ai defunctului;
d) trei sferturi din moştenire, dacă vine în concurs fie cu ascendenţi ordinari, fie cu
colaterali ordinari ai defunctului.
Cota soţului supravieţuitor în concurs cu moştenitori legali aparţinând unor clase diferite
se stabileşte ca şi când acesta ar fi venit în concurs numai cu cea mai apropiată dintre ele'.
Dacă, în urma căsătoriei putative, două sau mai multe persoane au situaţia unui soţ
supravieţuitor, cota stabilită mai sus se împarte în mod egal între acestea [art. 972 alin. (3) C.civ.].
Prin urmare, dacă două persoane pretind drepturi succesorale în calitate de soţi supravieţuitori
(bigamie), cota soţului supravieţuitor în concurs cu diferitele clase de moştenitori se împarte în mod
egal între soţul din căsătoria valabilă şi soţul de bună-credinţă din căsătoria nulă.
Cota soţului supravieţuitor nu depinde de numărul efectiv al moştenitorilor legali din
clasa cu care vine în concurs.
De aceea, întâi se calculează partea succesorală a soţului supravieţuitor şi apoi restul, care se
cuvine clasei cu care este în concurs şi care se împarte între moştenitorii legali cu vocaţie
succesorală concretă din clasa respectivă în funcţie de modul în care vin la moştenire: în mod egal,
dacă vin la moştenire în nume propriu, sau pe tulpini, dacă vin la moştenire prin reprezentare.
Cu alte cuvinte, dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire împreună cu rudele defunctului,
moştenitori legali, stabilirea cotei ce i se cuvine se face cu întâietate faţă de stabilirea cotelor
moştenitorilor cu care concurează.
Dacă soţul supravieţuitor vine în concurs cu două clase de moştenitori (ipoteze posibile fiind
acelea în care defunctul a dezmoştenit moştenitorii rezervatari dintr-o clasă sau subclasă preferată
sau a dezmoştenit parţial pe succesibilii din clasa preferată), atunci cota sa parte succesorală se
stabileşte în funcţie de clasa moştenitorilor legali dezmoşteniţi, şi nu în funcţie de clasa subsecventă,
deşi soţul supravieţuitor vine în concurs şi cu moştenitorii legali din această clasă.
În cazul dezmoştenirii soţului supravieţuitor, moştenitorii din clasa cu care acesta vine în
concurs culeg partea din moştenire rămasă după atribuirea rezervei cuvenite soţului supravieţuitor
ca urmare a dezmoştenirii.
Dacă, în urma dezmoştenirii, pe lângă soţul supravieţuitor, vin la moştenire atât cel dezmoştenit,
cât şi aceia care beneficiază de dezmoştenire, acesta din urmă culege partea rămasă după atribuirea
cotei soţului supravieţuitor şi a cotei celui dezmoştenit [art. 1.075 alin. (2) C. civ.].
Rezultă că întotdeauna, indiferent de clasa cu care vine în concurs (inclusiv cu clasa a l-a),
partea soţului supravieţuitor se impută asupra moştenirii, adică se scade din moştenire, şi
diferenţa urmează să se împartă între moştenitorii legali cu vocaţie succesorală concretă cu
care este în concurs.
Soţul supravieţuitor vine la moştenire numai în nume propriu şi este moştenitor
rezervatar. El are sezina moştenirii şi este obligat la raportul donaţiilor primite de la defunct,
dacă vine în concurs cu descendenţii defunctului.

22
 4. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor
Soţul supravieţuitor care nu este titular al niciunui drept real de a folosi o altă locuinţă
corespunzătoare nevoilor sale beneficiază de un drept de abitaţie asupra casei în care a locuit
până la data deschiderii moştenirii, dacă această casă face parte din bunurile moştenirii.
Dreptul de abitaţie este gratuit, inalienabil şi insesizabil.
Oricare dintre moştenitori poate cere fie restrângerea dreptului de abitaţie, dacă locuinţa nu este
necesară în întregime soţului supravieţuitor, fie schimbarea obiectului abitaţiei, dacă pune la
dispoziţia soţului supravieţuitor o altă locuinţă corespunzătoare.
Dreptul de abitaţie se stinge prin partaj, dar nu mai devreme de un an de la data
deschiderii moştenirii. Acest drept încetează, chiar înainte de împlinirea termenului de un an,
în caz de recăsătorire a soţului supravieţuitor.
Toate litigiile cu privire la dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor se soluţionează de către
instanţa competentă să judece partajul moştenirii, care va hotărî de urgenţă, în camera de consiliu
(art. 973 C. civ.).
Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor îşi găseşte aplicarea numai atunci când
locuinţa a fost proprietatea exclusivă a defunctului sau proprietatea comună (pe cote-părţi
sau în devălmăşie) a defunctului şi a soţului supravieţuitor.
Dacă cei doi soţi erau chiriaşi, soţul supravieţuitor va continua să folosească locuinţa nu în
temeiul dreptului de abitaţie, ci în temeiul dreptului său locativ propriu.
Dacă locuinţa era proprietatea soţilor, deci bun comun, soţul supravieţuitor va continua să o
folosească, în baza dreptului său de proprietate asupra cotei ce îi revine şi în baza dreptului de
abitaţie corespunzător cotei dobândite prin moştenire de către ceilalţi moştenitori.
După efectuarea partajului, dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor va înceta, situaţia
sa juridică viitoare depinzând de includerea sau nu a locuinţei în lotul său.
Dacă locuinţa a fost inclusă în lotul său, el va deveni proprietar exclusiv al ei. Dacă însă ea
a fost inclusă în lotul altui moştenitor, soţul supravieţuitor care nu mai are niciun titlu pentru
folosinţa ei va putea fi evacuat, ori va obţine un astfel de titlu de la moştenitorul proprietar.

23
 10. Dreptul de moștenire legală a soțului supraviețuitor asupra mobilierului și al
obiectelor de uz casnic, reglementat de art. 973 C.civ.

3. Dreptul succesoral special al soţului supravieţuitor asupra mobilierului şi obiectelor de uz

casnic
Când nu vine în concurs cu descendenţii defunctului, ci cu celelalte clase de moştenitori,
soţul supravieţuitor moşteneşte, pe lângă cota sa succesorală, mobilierul şi obiectele de uz
casnic care au fost afectate folosinţei comune a soţilor (art. 974 C. civ.)1 .
Aceasta înseamnă că mobilierul şi obiectele de uz casnic sunt culese de soţul supravieţuitor în
temeiul unui drept de preciput legal şi că ele nu vor fi incluse şi contabilizate în masa succesorală
la care urmează să fie calculate cotele succesorale ale soţului supravieţuitor şi ale moştenitorilor
legali cu care acesta ar veni în concurs, alţii decât descendenţii defunctului.
Dacă s-ar decide că bunurile care fac obiectul dreptului succesoral special al soţului
supravieţuitor se includ în masa succesorală la care urmează să se calculeze cotele succesorale ale
soţului supravieţuitor şi respectiv ale moştenitorilor cu care acesta vine în concurs s-ar ajunge ca
respectând cotele succesorale legale ale soţului supravieţuitor şi ale celor cu care el ar veni în
concurs să se depăşească valoarea masei succesorale.
În schimb pentru calcularea rezervei moştenitorilor rezervatari, bunurile care formează obiect al
dreptului special de moştenire al soţului supravieţuitor vor fi incluse valoric în masa de calcul
virtuală, neexistând pericolul ca prin însumarea rezervelor să fie depăşită masa succesorală.
A doua condiţie pentru ca soţul supravieţuitor să beneficieze de acest drept succesoral
special este ca soţul defunct să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin donaţii sau
prin legate testamentare'.
Trebuie precizat că, deşi soţul supravieţuitor este un moştenitor rezervatar, având o rezervă de
1/2 din cota succesorală ce i se cuvine în calitate de moştenitor legal, el nu are o rezervă specială
în natură asupra mobilelor şi obiectelor de uz casnic ce au fost afectate folosinţei soţilor ori
asupra dreptului de abitaţie. Rezultă deci că acest drept special succesoral poate fi înlăturat
de defunct prin liberalităţi între vii sau pentru cauză de moarte.
Calculul rezervei soţului supravieţuitor, ca şi al rezervei ascendenţilor privilegiaţi cu care
ar veni în concurs se va face la valoarea cotelor lor succesorale, stabilite prin raportare la
valoarea masei succesorale virtuale, în care vor fi incluse şi mobilele şi obiectele de uz casnic.
O astfel de problemă nu există însă în cazul concursului soţului supravieţuitor cu
descendenţii defunctului, pentru că în acest caz soţul supravieţuitor nu mai are dreptul
succesoral special asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic.
Prin mobilier şi obiecte de uz casnic ce au fost afectate folosinţei soţilor se înţeleg numai
bunurile care prin natura şi afectaţiunea lor au fost destinate să servească în cadrul
gospodăriei casnice şi care au fost folosite efectiv în acest scop, corespunzător nivelului de trai
obişnuit al soţilor, „chiar dacă nu satisfac o necesitate, ci numai o comoditate sau o plăcere
comună a soţilor".
Sunt considerate mobilier şi obiecte ale gospodăriei casnice: mobilierul, obiectele de menaj,
aragazul, frigiderul, aspiratorul, televizorul, maşina de spălat rufe etc.
în schimb, nu intră în categoria mobilierului şi obiectelor de uz casnic care au fost afectate
folosinţei comune a soţilor şi prin urmare vor fi incluse în masa succesorală bunurile care, potrivit
naturii lor, nu pot fi folosite, sau nu au fost folosite în comun în cadrul gospodăriei casnice
(automobil, pian etc), bunurile necesare exercitării profesiei sau meseriei defunctului sau obiectele
care prin valoarea lor depăşesc noţiunea de bunuri casnice sau care au fost procurate în scop de
investiţie (bijuterii, tablouri de valoare) ori obiectele de uz personal ale defunctului.
Nu intră, de asemenea, în această categorie bunurile aparţinând gospodăriei ţărăneşti (uneltele şi
animalele de muncă şi de producţie).

24
 Precizăm că deşi legea vorbeşte despre dreptul soţului supravieţuitor de a moşteni mobilierul şi
obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinţei comune a soţilor, în realitate dreptul de
moştenire este restrâns şi cu privire la aceste bunuri la cota care ar reveni soţului defunct ca bunuri
proprii ale acestuia şi ar intra în moştenire ca atare; cealaltă cotă fiind proprietate a soţului
supravieţuitor în urma partajului bunurilor comune. Practic
aceste bunuri sunt culese în natură în întregime de soţul supravieţuitor, fiind însă scoase din
masa succesorală doar în cota cuvenită defunctului.
Dreptul special de moştenire ai soţului supravieţuitor asupra mobilierului şi obiectelor de
uz casnic este un drept de moştenire legală având însă o afectaţii! ne specială, adică un drept
de preciput legal.
Noul Cod civil reglementează de asemenea „clauza de preciput" dispunând în art. 333 că „Prin
convenţie matrimonială se poate stipula ca soţul supravieţuitor să preia tară plată, înainte de partajul
moştenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deţinute în devălmăşie sau în coproprietate.
Clauza de preciput poate fi stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soţi, sau numai în favoarea unuia
dintre ei".
Clauza de preciput este, în opinia noastră, o dispoziţie testamentară reciprocă sau unilaterală, un
legat cu titlu particular reciproc sau simplu cuprins în convenţia matrimonială, permis expres de
lege şi va fi analizată ca atare detaliat la devoluţiunea testamentară.
Este vorba cu alte cuvinte despre un preciput convenţional.
Obiectul clauzei de preciput îl constituie cota parte din bunul comun sau aflat în devălmăşie,
care va fi stabilită la data decesului defunctului, va deveni bun propriu al acestuia şi va tl culeasă în
temeiul convenţiei matrimoniale, de soţul supravieţuitor. Cealaltă cotă este proprietatea exclusivă a
soţului supravieţuitor.

25
 11. Definiția și caracterele juridice ale testamentului.

Noţiunea de testament. Condiţii de validitate

Originea testamentului şi a devoluţiunii succesorale testamentare se pierde în negura timpului,
testamentul fiind întâlnit în Egiptul antic, în Israel în timpul lui Moise, în Sparta, în Atena, unde a
fost introdus în timpul lui Solon şi la triburile germanice.
El a fost însă ridicat pe culmi legislative în Roma antică, unde se considera o dezonoare a muri
fără testament. Jurisconsultul roman Ulpian definea testamentul ca fiind ..manifestarea în
conformitate cu legea a voinţei noastre, pentru a avea tărie după moarte".
în Legea celor XII Table a fost înscris principiul echivalenţei testamentului cu textul legii: „Ceea
ce şeful familiei (pater familias) a dispus prin testament asupra bunurilor sau tutelei copiilor săi să
fie ca o lege".
Testatorul era comparat cu un rege care porunceşte: „Dicat testator et erit lex voluntas ejus ".
Raţiunea pentru care se acorda o exclusivitate şi mai târziu preeminenţă testamentului este
explicată de o lege din Codul lui Justinian: „Din tot ce se poate refuza mai puţin oamenilor este
facultatea unui muribund de a avea o ultimă voinţă, el care în curând nu va mai avea niciuna".
Omnipotenţa lui pater familias a fost însă mărginită la începutul Imperiului Roman prin
introducerea unor limite ale dreptului de a dispune, care fac să apară pentru prima dată noţiunea
rezervei succesorale.
Dreptul de a testa a fost în anumite perioade istorice contestat şi chiar desfiinţat. De regulă,
această contestare sau chiar negare a fost un corolar al negării dreptului de proprietate privată, cum
a fost în cazul revoluţiei franceze din 1789 sau al revoluţiei ruse din 1917.
Deşi acest punct de vedere radical nu a fost consacrat legislativ tale quale, totuşi, în perioada
socialismului obiectul proprietăţii şi al masei succesorale ce putea fi transmisă a fost din ce în ce
mai limitat.
Constituţia României prevede expres în art. 46 că „Dreptul la moştenire este garantat".
Protecţia dreptului la moştenire a figurat iniţial în proiectul Constituţiei ca alineat (2) al art. 41,
care se referea la garantarea dreptului de proprietate şi a creanţelor asupra statului.
Consacrarea sa într-un text constituţional distinct se datorează importanţei deosebite pe care o
prezintă dreptul la moştenire, precum şi faptului că în majoritatea constituţiilor democratice dreptul
la moştenire este consacrat în texte diferite de cele care consacră dreptul de proprietate.
O dispoziţie specială care să garanteze dreptul la moştenire a apărut necesară şi pentru motivul
că în sistemul legislativ al fostelor ţări socialiste dreptul la moştenire era supus unor îngrădiri
esenţiale atât în obiectul său, cât şi prin taxele succesorale, având ca finalitate ca dreptul la
moştenire să revină în cele din urmă statului.
Pentru a preveni astfel de abuzuri şi a garanta şi pe această cale dreptul de proprietate,
Constituţia a înscris un text constituţional cu caracter special privind garantarea dreptului la
moştenire în România.

1. Definiţia, caracterele juridice ale testamentului

Codul civil consacră principiul libertăţii testamentare, dispunând în art. 955 alin. (1) că
„Patrimoniul defunctului se transmite prin moştenire legală, în măsura în care acela care lasă
moştenirea nu a dispus altfel prin testament".
Libertatea testamentară nu este însă absolută. Legea prevede în mod imperativ unele
îngrădiri ale voinţei liberale a testatorului în scopul protejării intereselor patrimoniale ale unor
categorii de moştenitori legali (rezerva succesorală).
„Testamentul este actul unilateral, personal şi revocabil prin care o persoană, numită
testator, dispune, într-una din formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în
viaţă" (art. 1.034 C. civ.).

26
 a) Testamentul este un act juridic unilateral, care conţine deci manifestarea de
voinţă unilaterală a testatorului de a produce anumite efecte juridice.
Testamentul este un act juridic unilateral pentru că exprimă voinţa unei singure persoane,
a testatorului, şi va produce efecte la moartea acestuia.
Acceptarea legatului nu trebuie confundată cu acceptarea ofertei în materie contractuală.
Testamentul şi acceptarea legatului sunt acte juridice unilaterale distincte, care nu conduc la
încheierea unui contract, fiind exprimate în momente diferite, neputându-se întâlni în timpul vieţii
testatorului şi a vieţii legatarului, pentru că acceptarea legatului va avea loc întotdeauna după
deschiderea moştenirii, adică într-un moment în care testatorul nu mai este în viaţă.
b) Testamentul este un act juridic esenţialmente personal care nu poate fi
încheiat prin reprezentare sau cu încuviinţarea ocrotitorului legal.
El este, de asemenea, şi un act individual care exprimă voinţa unei singure persoane. Art.
1.036 C. civ. interzice sub sancţiunea nulităţii absolute ca două sau mai multe persoane să
testeze prin acelaşi testament, una în favoarea celeilalte sau ambele in favoarea unui terţ.
Clauza de preciput reglementată de art. 333 C. civ. raportat la art. 330 alin. (1) C. civ. este o
dispoziţie testamentară cu titlu particular, tăcută printr-un act autentic între vii, convenţia
matrimonială, cu consimţământul exprimat personal, sau prin mandatar cu procură autentică,
specială şi având conţinut predeterminat.
Clauzei de preciput inclusă într-o convenţie matrimonială nu i se aplică regula potrivit căreia
testamentul este un act esenţialmente personal şi individual, care nu poate fi încheiat prin
reprezentant, şi de asemenea de la interdicţia testamentului reciproc prevăzută de art. 1.036 C. civ.
c) Testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte (mortis causa), întrucât
efectele sale se produc numai la moartea testatorului;
d) Testamentul este un act juridic solemn
Voinţa testatorului trebuie manifestată sub sancţiunea nulităţii absolute în una din formele
prevăzute de lege;
e) Testamentul este o liberalitate, un act juridic cu titlu gratuit
El va trebui prin urmare să îndeplinească condiţiile de validitate cerute pentru actele juridice cu
titlu gratuit privind capacitatea, viciile de consimţământ, cauza şi modalităţile voinţei.
f) Testamentul este un act juridic esenţialmente revocabil, spre deosebire de
liberalitatea între vii (donaţia) care este în principiu irevocabilă.
Testatorul poate revoca sau modifica dispoziţiile sale testamentare până în momentul morţii
sale, fără ca acest lucru să fie calificat un abuz de drept.
Renunţarea anticipată expresă la dreptul de revocare este nulă absolut.
Clauza de preciput fiind inserată într-o convenţie nu este revocabilă unilateral, derogând sub
acest aspect şi de la principiul revocabilităţii dispoziţiilor testamentare.

27
 12. Testamentul olograf.

I. Condiţii speciale de formă. Noţiuni generale

Pentru a produce efecte juridice, voinţa testatorului trebuie exprimată în scris.
Codul civil prevede diferite forme scrise prin care poate fi manifestată ultima voinţă a
testatorului.
În funcţie de condiţiile în care sunt întocmite, testamentele pot fi testamente obișnuite
(ordinare) şi testamente privilegiate (excepţionale).
Referindu-se la testamentele ordinare (obişnuite), art. 1.040 C. civ. prevede că:
„Testamentul ordinar poate fi olograf sau autentic".
Codul civil reglementează însă în art. 1.047 şi alte testamente, denumite privilegiate, care
se încheie în împrejurări excepţionale.
În sfârşit, Codul civil permite întrebuinţarea unor forme speciale simplificate de testament
pentru legatele care au ca obiect anumite sume de bani depuse la instituţii specializate, în măsura în
care legile speciale de organizare aplicabile acestor instituţii le prevăd, sau pentru dispoziţiile
testamentare ale cetăţenilor români aflaţi în străinătate.
Enumerarea felurilor de testamente este limitativă şi orice altă formă întrebuinţată cu
finalitatea de exprimare a ultimei voinţe a testatorului este nulă absolut şi nu produce efectele
testamentului.
Între diferitele feluri de testamente nu există ierarhizare, ele au valoare juridică egală,
expresie a principiului echivalenţei formelor testamentare.
Rezultă de aici că nu este necesară pentru revocarea sau modificarea dispoziţiilor testamentare o
simetrie a formelor, adică o identitate a formei actului modificator sau revocator cu testamentul
modificat sau revocat.
Între diferitele feluri de testamente există însă deosebiri din punctul de vedere al forței
probatorii a înscrisului în care este materializat testamentul.

2. Testamentele ordinare

A. Testamentul olograf
Art. 1.041 C. civ. prevede că „Sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul olograf
trebuie scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului".
Testamentul nu poate fi făcut deci prin mijlocirea unui intermediar sau mandatar. El trebuie să
fie opera exclusivă şi personală a testatorului.
Testamentul olograf prezintă mai multe avantaje, fiind accesibil oricui ştie să scrie, poate fi
făcut oriunde şi oricând, nu necesită cheltuieli şi mai ales asigură secretul dispoziţiilor de ultimă
voinţă ale testatorului.
În schimb, el are şi inconvenientele înscrisurilor sub semnătură privată, putând fi falsificat şi
sustras de cei interesaţi dacă nu a fost depus într-un loc sigur (de exemplu, la un birou notarial) sau
nu a fost făcut în mai multe exemplare. în plus, el nu oferă nicio protecţie testatorului împotriva
viciilor de voinţă.
Cele trei cerinţe legale cumulative - scrierea, datarea şi semnarea de către testator - sunt
condiţii cerute ad solemnitatetn (pentru valabilitatea testamentului), şi nu adprobationem'.

a) Scrierea testamentului olograf

Prima condiţie cerută pentru existenţa testamentului olograf este ca el să fie scris în
întregime de mâna testatorului.
Se presupune că în acest mod testamentul va fi expresia liberă şi conştientă a voinţei
testatorului.

28
 Testamentul poate fi scris pe orice suport material: hârtie, scândură, pergament, în dosul unei
fotografii sau al unei cărţi poştale etc.
Testamentul olograf poate fi făcut şi sub forma unei scrisori sau cărţi poştale (per epistolam),
fiind necesar şi suficient ca scrisoarea să fie scrisă, datată şi semnată de testator.
Testamentul poate fi scris cu orice instrument (stilou, pix, creion, cărbune, diamant pe sticlă,
sânge etc.) şi în orice limbă, care fireşte poate fi tradusă, şi chiar stenografiat de testator.
Este însă interzis ca testamentul să fie dactilografiat sau scris la calculator sau prin
intermediul altor mijloace tehnice moderne (telegrafiat sau transmis prin fax etc.) care nu pot
oferi în mod categoric certitudinea că scrierea este opera testatorului şi că reprezintă prin ea
însăşi ultima voinţă a acestuia şi care ar împiedica sau cel puţin ar îngreuna verificarea
autenticităţii înscrisului în caz de litigiu.
Testamentul scris de o altă persoană va fi nul.
Chiar şi un singur cuvânt scris de o mână străină pe marginea sau în cuprinsul actului viciază
întregul testament, dacă ar face parte din acesta şi ar afecta dispoziţiile testamentare, modificându-
le, completându-le sau anulându-le, şi dacă a fost cunoscut de testator.
Soluţia contrară ar permite terţilor să desfiinţeze sau să modifice voinţa exprimată de testator în
testament.
Dacă însă testatorul nu a avut cunoştinţă despre ştergerea, modificarea sau completarea unei
dispoziţii testamentare făcută de o persoană străină, testamentul va fi valabil aşa cum a fost
conceput de testator fără a se ţine seama de ştersătura, modificarea sau completarea făcută de terţ.
Aceeaşi va fi soluţia în cazul în care scrierea străină nu are nicio legătură cu dispoziţiile de
ultimă voinţă ale testatorului. Testamentul va fi valabil, întrucât voinţa testatorului nu a fost cu
nimic afectată.

b) Data testamentului olograf

Testamentul olograf trebuie să fie datat de mâna testatorului, adică acesta să arate proprio
manu ziua, luna şi anul când a făcut testamentul.
Datarea testamentului se face în cifre sau în litere sau chiar prin referire la un eveniment a cărui
dată se poate stabili cu certitudine.
Data testamentului prezintă importanţă pentru a stabili dacă testatorul a fost capabil sau nu să
testeze în momentul întocmirii testamentului.
Dacă sunt mai multe testamente eu dispoziţii contrare sau incompatibile, data cea mai
recentă va stabili care testament este revocat şi care rămâne valabil.
Data poate fi pusă la începutul sau la sfârşitul testamentului. Ea poate fl inserată şi în cuprinsul
testamentului, dar instanţa va aprecia dacă ea se referă numai la dispoziţiile care o preced sau şi la
cele care urmează.
Ora când a fost întocmit testamentul poate fi dovedită în caz de litigiu prin orice mijloc de
dovadă.
Incertitudinea datei viciază testamentul, ca şi lipsa totală a datei.
Dacă data este incompletă sau eronată din cauza unei greşeli, ea va putea fi întregită sau
modificată de instanţa judecătorească în temeiul unor elemente intrinseci testamentului.
Se admite că se pot folosi şi elemente extrinseci testamentului, dar numai dacă ele îşi au
sorgintea în elementele intrinseci ale acestuia (exemplu, data aplicată de poştă pe un testament
întocmit pe o carte poştală).
În cazul în care testamentul este antedatat sau postdatat intenţionat de testator, deci data este
falsificată, testamentul va fi nul.
Dovada falsităţii datei se poate face prin orice mijloc de probă intrinsec sau extrinsec
testamentului.

29
 c) Semnătura testatorului
Semnătura testatorului atestă faptul că dispoziţiile testamentului reprezintă ultima sa
voinţă, că emană de la el şi că are un caracter definitiv şi nu de simplu proiect.
Semnătura cuprinde de obicei numele şi prenumele testatorului, dar este valabil şi testamentul
semnat cu semnătura pe care testatorul o folosea în mod obişnuit şi care permite idenficarea lui,
chiar dacă ea reprezintă pseudonimul sau o poreclă ori iniţialele numelui şi prenumelui său.
Testatorul trebuie să semneze testamentul proprio manu.
Este nul testamentul în care, în locul semnăturii, testatorul a folosit parafa, sigiliul ori ștampila
sau a pus degetul, ele nefiind echivalente cu semnătura.
Semnătura testatorului, ca şi data trebuie să figureze pe testament şi nu doar pe plicul în care
acesta este închis.
Semnătura figurează de obicei la sfârşitul testamentului.
Art. 1.041 C. civ. definind testamentul olograf arată că acesta trebuie să fie „semnat de
mâna testatorului", deci semnătura trebuie să încheie actul.
Totuşi, se admite că cerinţa legii este îndeplinită, chiar dacă semnătura a fost pusa la începutul
sau în cuprinsul testamentului, dacă rezultă neîndoielnic că prin semnătura pusă pe act testatorul şi-a
însuşit toate dispoziţiile testamentului.
Cerinţa legii este considerată a fi îndeplinită, în cazul în care testamentul, fiind scris în
continuare pe mai multe foi, a fost semnat şi datat doar la sfârşit.
în schimb, se consideră că este nul testamentul care ar fi semnat numai pe margine, în loc de a fi
semnat în josul actului.
Nu este admisibilă completarea sau rectificarea semnăturii testatorului.
Lipsa semnăturii atrage nulitatea testamentului.
Modificările, ştersăturile şi completările aduse testamentului, care ar reprezenta dispoziţii noi,
trebuie să fie datate şi semnate de testator.
În sfârşit, Codul civil cere ca înainte de a fi executat, testamentul olograf să fie prezentat
unui notar public pentru a fi vizat spre neschimbare.
în cadrul procedurii succesorale, notarul public procedează, în condiţiile legii speciale, la
deschiderea şi validarea testamentului olograf şi îl depune în dosarul succesoral. Deschiderea
testamentului şi starea în care se găseşte se constată prin proces-verbal.
Cei interesaţi pot primi, pe cheltuiala lor, copii legalizate ale testamentului olograf.
După finalizarea procedurii succesorale, originalul testamentului se predă legatarilor potrivit
învoielii dintre ei, iar în lipsa acesteia, rămâne spre păstrare în arhiva notarului public.

d) Puterea doveditoarea a testamentului olograf

Deşi este un act juridic solemn, testamentul olograf este materializat într-un înscris sub
semnătură privată scris, semnat şi datat de testator şi, ca atare, el este supus recunoaşterii
celor cărora li se opune (de regulă, moştenitorii legali, dar şi succesorii lor în drepturi).
Potrivit art. 273 alin. (1) C. pr. civ. „înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de cel căruia îi
este opus sau, după caz, socotit de lege recunoscut, face dovadă între părţi până la proba contrară".
Prin urmare, moştenitorii legali cărora li se opune testamentul pot adopta două atitudini: tle să
recunoască valabilitatea testamentului, adică că acesta este scris, datat şi semnat de testator, situaţie
în care procedura succesorală îşi va urma cursul; fie să nege că scrierea sau semnătura, ori şi
scrierea, şi semnătura ar aparţine testatorului sau să declare că nu cunosc scrierea sau semnătura
acestuia.
În aceste din urmă situaţii, instanţa, în cadrul procedurii contencioase, va proceda la o verificare
de scripte sau va dispune efectuarea unei expertize grafoscopice având ca obiectiv să se stabilească
dacă scrierea şi semnătura aparţin defunctului sau nu.
Pentru a fi certă, data testamentului olograf, înscris sub semnătură privată, ar trebui să
îndeplinească una dintre condiţiile cerute de art. 278 alin. (1) C. pr. civ.

30
 Cel mai târziu, şi în lipsa vreuneia din celelalte situaţii prevăzute de art. 278 alin. (1) C. pr. civ.,
„dată înscrisului sub semnătură privată devine certă din ziua morţii, ori din ziua când a intervenit
neputinţa fizică de a scrie a celui care l-a întocmit sau a unuia dintre cei care l-au subscris, după
caz", [art. 278 alin. (I) pct. 4 C. pr. civ.]
Dovada caracterului fals al datei incumbă moştenitorului care contestă data testamentului şi ea
poate fi tăcută atât cu elemente intrinseci, cât şi cu elemente extrinseci testamentului.

31
 13. Testamentul autentic.

B. Testamentul autentic
Testamentul este autentic dacă a fost autentificat de un notar public, sau de o altă
persoană învestită cu autoritatea publică de către stat, potrivit legii.
Cu ocazia autentificării, testatorul poate fi asistat de unul sau de doi martori (art. 1.043 C.
civ.).
Testamentul autentic prezintă avantajul că poate fi folosit şi de persoanele care nu ştiu să scrie şi
să citească sau de persoanele care din orice cauză (infirmitate, paralizie etc.) nu pot semna.
În al doilea rând, ca orice act autentic, el face dovadă deplină faţă de orice persoană, până la
declararea sa ca fals cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat
testamentul şi de asemenea este pus la adăpost de pierdere, sustragere sau distrugere, întrucât un
exemplar original se păstrează în arhiva notarului public şi oricând se poate elibera un duplicat al
testamentului.
În sfârşit, faţă de modul în care se întocmeşte, pericolul sugestionării sau captaţiei testatorului
este mult mai mic în comparaţie cu testamentul olograf.
Informaţii cu privire la existenţa unui testament autentic se pot da de către notar numai după
decesul testatorului.
Testamentul autentic prezintă însă şi dezavantajul că din cauza formalităţilor la care este supus,
este mai greu de întocmit şi mai costisitor, iar lipsa vreuneia dintre formalităţi îl expune pericolului
anulării.
Competenţa teritorială a notarilor publici în această materie este generală, astfel că
autentificarea testamentului poate tl făcută la orice birou notarial din ţară.
Autentificarea testamentului se face potrivit normelor notariale privind autentificarea
înscrisurilor.
Testatorul ştiutor de carte va solicita, printr-o cerere scrisă, autentificarea testamentului.
Cererea trebuie să cuprindă, după caz:
a) faptul că testamentul pe care îl anexează la cerere a fost redactat de el însuşi, situaţie în
care îl va prezenta notarului public pentru tehnoredactare;
b) faptul că testatorul nu are un testament deja scris şi solicită să dicteze conţinutul
testamentului notarului public.
In cerere testatorul va preciza că i s-au pus în vedere prevederile art. 1.043 alin. (2) C. civ.,
potrivit cărora poate să fie asistat în cadrul procedurii de către unul sau 2 martori. De asemenea, va
face şi menţiunea potrivit căreia conţinutul testamentului deja redactat sau ce va fi dictat notarului
public, după caz, reprezintă ultima sa voinţă.
În cazul în care testatorul prezintă un testament deja redactat, notarul public va da Îndrumările
necesare privind legalitatea, eficacitatea şi consecinţele actului de ultimă voinţă, după care va
proceda la tehnoredactarea testamentului.
În cazul în care testatorul nu prezintă un testament redactat, acesta îl va dicta notarului. Notarul
public va tehnoredacta testamentul după dictarea testatorului.
În cuprinsul testamentului se va tace menţiune expresă că actul reprezintă ultima voinţă a
testatorului şi că acesta a fost redactat cu respectarea condiţiilor prevăzute la art. 1.044 din Codul
civil.
După tehnoredactarea testamentului, acesta va fi citit de către notarul public şi, la cererea
testatorului, i se va da spre citire şi acestuia.
După citire, testatorul va confirma că testamentul reprezintă ultima sa voinţă şi îl va semna.
În cazul în care testatorul a fost asistat de către unul sau 2 martori, aceştia vor semna
testamentul.
După semnarea testamentului, notarul public va semna încheierea de autentificare a acestuia.

32
 Cererea testatorului şi testamentul prezentat de acesta, dacă este cazul, se vor reţine la dosarul
autentificării.
În cazul în care testatorul, din cauza unei infirmităţi, a bolii sau a altor cauze, nu poate semna
actul, va dicta notarului public conţinutul testamentului, va preciza că este actul său de ultimă
voinţă, notarul urmând să redacteze şi să editeze testamentul. La îndeplinirea acestei proceduri vor
fi prezenţi 2 martori.
Dacă testatorul declară că nu ştie să semneze sau nu poate să semneze, notarul public va face în
încheierea de autentificare menţiunea expresă a declaraţiei sale, precum şi cauza care 1-a împiedicat
să semneze. Menţiunea făcută de notar şi citirea acesteia testatorului împreună cu semnăturile
martorilor suplinesc semnătura testatorului.
Testamentul va fi semnat şi de către martori.
Ori de câte ori testatorul nu va putea semna, la întocmirea şi autentificarea testamentului vor fi
prezenţi 2 martori-asistenţi, ştiutori de carte. Martorii vor semna înscrisul alături de testator şi vor fi
identificaţi în încheierea de autentificare, cu menţiunea justificării prezenţei lor şi a faptului că sunt
martori-asistenţi.
Martorii trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă şi Legea nr.
36/1995 a notarilor publici şi activităţii notariale.
În situaţiile speciale, când notarul public ia declaraţia de voinţă surdului, mutului sau
surdomutului în imposibilitate de a scrie, aceasta se face prin interpret, dar tot în prezenţa a 2
martori.
În cazul persoanei nevăzătoare, notarul public îi va citi actul înainte de a-i lua consimţământul
persoanei care din cauza unei infirmităţi, a bolii sau a altor cauze, nu poate semna actul.
Autentificarea testamentului persoanei care din cauza unei infirmităţi, a bolii sau a altor cauze
nu poate semna actul se face în mod obligatoriu în prezenţa martorilor.
După dictare, notarul public se îngrijeşte de redactarea testamentului utilizând terminologia
juridică corespunzătoare.
În cazul acelora care, din pricina infirmităţii, a bolii sau din orice alte cauze, nu pot semna,
notarul public, îndeplinind actul, va lua consimţământul numai în prezenţa a 2 martori-asistenţi,
această formalitate suplinind absenţa semnăturii părţii.
Martorii-asistenţi vor fi identificaţi şi vor semna actul, iar în încheierea de autentificare se va
face menţiunea că aceştia au fost prezenţi la citirea actului de către părţi sau, după caz, de către
notarul public şi la luarea consimţământului.
Testamentul se întocmeşte în limba română.
Cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale sau persoanelor care nu vorbesc sau nu
înţeleg limba română li se acordă posibilitatea de a lua cunoştinţă de cuprinsul actului printr-
un traducător sau interpret.
Testamentul redactat de testator şi prezentat spre autentificare va fi în limba română.
La cererea justificată a testatorului, notarul public poate autentifica testamentul întocmit de
acesta într-o altă limbă decât cea română, numai dacă notarul instrumentator cunoaşte limba în care
este întocmit testamentul sau după ce a luat cunoştinţă de cuprinsul acestuia prin interpret, caz în
care un exemplar tradus în limba română şi semnat de cel ce a efectuat traducerea va fi ataşat la
dosar.
Pentru autentificarea testamentului, notarul public verifică şi stabileşte în prealabil
identitatea testatorului.
Întrucât testamentul este un act eminamente personal, nu este admisă reprezentarea
testatorului la autentificarea testamentului, acesta trebuind să fie prezent în persoană la
autentificare, fie la sediul biroului notarial, fie în afara sediului biroului notarial dacă
testatorul este împiedicat să se prezinte din motive temeinice la sediul biroului (este
netransportabil, în spital sau la domiciliu, pe patul de moarte).

33
 Actele notariale în care una dintre părţi este o persoană privată de libertate se
instrumentează la locul unde acea persoană se află în perioada privării de libertate.
Administraţia locului de deţinere are obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru
identificarea de către notarul public a persoanei private de libertate, parte în actul notarial,
precum şi pentru asigurarea condiţiilor adecvate, necesare încheierii actului.
În cazul în care persoana privată de libertate nu poate să semneze, actul notarial se va
încheia în prezenţa a doi martori asistenţi, care pot fi şi funcţionari ai penitenciarului.
În cazul în care persoana privată de libertate nu cunoaşte limba română sau este
surdomut neştiutor de carte, consimţământul se va lua în prezenţa unui interpret şi
traducător autorizat, respectiv a unui interpret mimico-gestual autorizat (Art. 215 din
Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 aprobat
prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2333/C/2013).
Autentificarea testamentului se constată printr-o încheiere de autentificare.
Testamentul autentic notarial se întocmeşte într-un singur exemplar original care se păstrează în
arhiva notarului public.
Părţile vor primi un duplicat de pe actul original. Duplicatul actului notarial are forţa probantă
prevăzută de lege ca şi originalul actului.
În situaţia în care refuză autentificarea testamentului, notarul public va da în 5 zile de la
înregistrarea cererii o încheiere de respingere, numai dacă testatorul stăruie în cerere şi după
ce i s-a atras atenţia că actul solicitat este contrar legii sau bunelor moravuri.
Încheierea va cuprinde şi motivarea refuzului, calea de atac, instanţa competentă şi termenul de
exercitare.
Îndeplinirea actului notarial poate tl respinsă şi pentru neplata taxelor şi onorariului stabilit,
imposibilitatea identificării părţilor sau lipsa lor de discernământ.
Îndeplinirea cerinţelor legale pentru autentificarea testamentului trebuie să fie menţionată expres
în încheierea de autentificare şi să rezulte deci din însuşi actul autentic.
Nu este admisibilă dovedirea îndeplinirii acestor cerinţe cu probe extrinseci încheierii de
autentificare.
Încălcarea cerinţelor legale privind autentificarea se sancţionează cu anularea, dacă nu
pot fi îndreptate şi au produs părţii o vătămare care nu poate 11 înlăturată în alt mod decât
prin desfiinţarea actului (art. 86 Legea nr. 36/1995).
Testamentul autentic nul poate însă valora ca testament olograf, dacă îndeplineşte
condiţiile de validitate ale acestuia, fiind scris, datat şi semnat de mâna testatorului.
Actele notariale care prezintă erori materiale sau omisiuni vădite pot fi îndreptate sau
completate prin încheiere de către notarul public, la cerere sau din oficiu, cu acordul părţilor, dacă
lucrările cuprind date care fac posibilă îndreptarea greşelilor sau completarea omisiunilor. Acordul
părţilor se prezumă dacă, fiind legal citate, nu îşi manifestă opunerea. Despre îndreptarea sau
completarea efectuată se face menţiune pe toate exemplarele actului.
Notarul public nu poate îndeplini acte notariale, sub sancţiunea nulităţii, dacă:
a) în cauză sunt părţi sau interesaţi în orice calitate, el, soţul, ascendenţii şi descendenţii lor;
b) este reprezentantul legal ori împuternicitul unei părţi care participă la procedura notarială (art. 88
din Legea nr. 36/1995, republicată).
În scop de informare a persoanelor care justifică existenţa unui interes legitim, notarul
care autentifică testamentul, are obligaţia să îl înscrie, de îndată, în Registrul naţional notarial
ţinut în format electronic potrivit legii. Informaţii cu privire la existenţa unui testament se pot
da numai după decesul testatorului (art. 1.046 C. civ.).
Înscrisul autentic, implicit cel notarial, face deplină dovadă, faţă de orice persoană, până
la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a
autentificat înscrisul, în condiţiile legii.
Reprezintă constatări personale ale notarului cele făcute prin propriile simţuri:

34
 a) faptul prezentării părţilor şi a tuturor persoanelor participante la procedura
de autentificare, precum şi identificarea acestora;
b)locul şi data încheierii actului:
c) exteriorizarea consimţământului.
Declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul autentic fac dovada, până la proba contrară, atât
între părţi, cât şi faţă de oricare alte persoane [art. 270 alin. (1) şi (2) C. pr. civ. şi art. 99 din
Legea nr. 36/1995].

35
 14. Dezmoștenirea. Noțiuni și feluri.

1. Noțiunea de dezmoștenire.

Dezmoștenirea este dispoziția testamentară prin care testatorul îî înlătură de la moștenire,

în lot sau în parte, pe unul sau mai mulți dintre moștenitorii săi legali [art.1.074 alin.(1) C.
civ.].
Testatorul nu poate exercita nelimitat dreptul de dezmoştenire cu privire la orice categorie de
moştenitori legali.
Legea pune o stavilă acestui drept, instituind în scopul protejării drepturilor soţului
supravieţuitor şi celor mai apropiate rude ale testatorului instituţia rezervei succesorale.
Rezerva succesorală este o parte a moştenirii de care testatorul nu poate dispune sau, chiar dacă
a dispus, actul său de dispoziţie este ineficace faţă de dispoziţia legii.
Astfel dreptul testatorului de a-i dezmoşteni pe moştenitorii rezervatari este limitat numai
la partea din moştenire care excedează rezervei, numită cotitate disponibilă.
Testatorul poate dispune de această cotitate disponibila fie prin liberalităţi între vii (donaţii), fie
prin liberalităţi mortis eausa (legate).
Legea nu îi protejează decât pe moştenitorii rezervatari împotriva voinţei excesive a
testatorului.
Ceilalţi moştenitori legali nerezervatari pot fi dezmoşteniţi cu privire la întreaga
moştenire.
Dezmoştenirea moştenitorului legal, rezervatar sau nerezervatar, conduce la pierderea
vocaţiei concrete la moştenire (la emolumentul acesteia), nu şi la pierderea titlului de
moştenitor.
El va fi citat la dezbaterea procedurii succesorale, poate cere anularea dispoziţiilor testamentare,
iar moştenitorii legali rezervatari pot cere reducţiunea liberalităţilor excesive.

§ 2. Felurile dezmoştenirii
Dezmoştenirea este directă atunci când testatorul dispune prin testament înlăturarea de la
moştenire a unuia sau mai multor moştenitori legali şi indirectă atunci când testatorul instituie unul
sau mai mulţi legatari [art. 1.074 alin. (2) C. civ.].
a) Dezmoştenirea directă este cea care rezultă dintr-o declaraţie de voinţă expresă a
testatorului de a înlătura de la moştenire pe unul sau mai mulţi moştenitori legali.
Dezmoştenirea directă poate fi totală (generală) dacă vizează pe toţi moştenitorii legali ai
testatorului.
În acest caz, dacă moştenitorii legali erau nerezervatari şi dacă nu a fost desemnat un
legatar testamentar, succesiunea va deveni vacantă şi va fi culeasă în totalitate de comuna,
oraşul sau, după caz, municipiul în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data
deschiderii moştenirii, sau va deveni vacantă numai pentru cotitatea disponibilă, dacă cei
dezmoşteniţi erau rezervatari.
Dezmoştenirea directă poate fi parţială (nominală) când testatorul înlătură de la moştenire
numai unul sau mai mulţi moştenitori legali. Dacă testatorul nu a desemnat legatari, moştenirea
va fi culeasă de comoştenitorul celui exheredat sau de moştenitorii subsecvenţi.
În cazul dezmoştenirii soţului supravieţuitor, moştenitorii din clasa cu care acesta vine în
concurs culeg partea din moştenire rămasă după atribuirea cotei cuvenite soţului supravieţuitor ca
urmare a dezmoştenirii.

36
 Dacă, în urma dezmoştenirii. pe lângă soţul supravieţuitor, vine la moştenire atât cel
dezmoştenit, cât şi acela care beneficiază de dezmoştenire, acesta din urmă va culege partea rămasă
după atribuirea cotei soţului supravieţuitor şi a cotei celui dezmoştenit8.
Atunci când, în urma dezmoştenirii, un moştenitor primeşte o cotă inferioară cotei sale legale,
moştenitorul cu care vine în concurs culege partea care ar fi revenit celui dezmoştenit.
Dispoziţiile de mai sus nu pot profita persoanelor incapabile de a primi legate.
b) Dezmoştenirea indirectă este cea care rezultă din instituirea unuia sau mai multor legatari
care urmează să culeagă moştenirea, sau respectiv numai cotitatea disponibilă (dacă există
moştenitori legatari rezervatari).
Prin instituirea de legatari, moştenitorii legali rezervatari pot fi dezmoşteniţi numai în limita
cotităţii disponibile.
Dezmoştenirea indirectă este parţială şi în cazul moştenitorilor legali nerezervatari, dacă au fost
instituiţi legatari cu titlul universal sau legatari cu titlu particular pentru că moştenitorii legali sunt
succesori universali ai defunctului, şi deci ei vor veni în concurs la moştenire cu legatarii cu titlu
universal şi cu atât mai mult cu legatarii cu titlu particular care au vocaţie succesorală doar la bunuri
determinate din patrimoniul succesoral.
Singurul caz în care dezmoştenirea indirectă a moştenitorilor nerezervatari va fi totală va fi acela
în care defunctul a instituit un legatar universal, care va avea vocaţie la întreaga moştenire.
Defunctul îşi exprimă astfel, indirect, intenţia de a-1 înlătura de la moştenire pe moştenitorul legal
nerezervatar a cărui vocaţie legală universală nu este protejată de lege ca în cazul moştenitorilor
legali rezervatari.
Dispoziţia testamentară prin care moştenitorii legali au fost dezmoşteniţi este supusă
cauzelor de nulitate, absolută sau relativă, prevăzute de lege (art. 1.076 C. civ.).
Termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare curge de la data la care cei
dezmoşteniţi au luat cunoştinţă de dispoziţia testamentară prin care au fost înlăturaţi de la
moştenire, dar nu mai devreme de data deschiderii moştenirii.
Dacă legatul este ineficace (fiind nul, caduc sau revocat judecătoreşte), dezmoştenirea rămâne
tară efect, moştenirea fiind culeasă de moştenitorii legali, în cazul în care se stabileşte că testatorul a
vrut să acorde doar o preferinţă legatarului.
Dacă însă se stabileşte că intenţia testatorului a fost ca dezmoştenirea să opereze indiferent de
soarta legatului, ineficacitatea acestuia nu va afecta valabilitatea şi efectele exheredării.
În sfârşit, dacă ineficacitatea legatului se datorează revocării voluntare fără ca aceasta să fie
însoţită de instituirea altor legate, vor renaşte drepturile succesorale ale moştenitorilor legali
dezmoşteniţi.
Este considerată nescrisă dispoziţia testamentară prin care se prevede dezmoştenirea ca
sancţiune pentru încălcarea obligaţiilor de a nu contesta validitatea unei clauze de inalienabilitate ori
de a nu solicita revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor sau pentru contestarea dispoziţiilor din
testament care aduc atingere drepturilor moştenitorilor rezervatari ori sunt contrare ordinii publice
sau bunelor moravuri [art. 1.009 alin. (2) C. civ.].

37
 15. Noțiunea și clasificarea legatelor.

Legatul

I. Noţiunea. Condiţii cerute pentru existenţa legatului

Legatul este dispoziţia testamentară prin care testatorul stipulează ca, la decesul său, unul
sau mai mulţi legatari să dobândească întregul său patrimoniu, o fracţiune din acesta sau
anumite bunuri determinate (art. 986 C. civ.).
Originea noţiunii „legat" este cuvântul latin lex (lege), adică ceva făcut în termeni imperativi.
Legatul este un act juridic unilateral (o liberalitate) pe care o persoană o face pentru cauză de
moarte (mortis causa) şi care, prin urmare va produce efecte numai în cazul şi din momentul morţii
testatorului.
Pentru a fi în prezenţa unui legat, este necesară îndeplinirea a trei condiţii:
a) un act scris valid, testamentul, în care să fie cuprins legatul;
b) testatorul să indice în testament în mod precis şi neechivoc persoana
legatarului, adică legatarul să fie o persoană determinată sau determinabilă în momentul
deschiderii succesiunii'.
Sub sancţiunea nulităţii absolute, dispunătorul trebuie să îl determine pe beneficiarul
liberalităţii ori cel puţin să prevadă criteriile pe baza cărora acest beneficiar să poată tl
determinat la data la care liberalitatea produce efecte juridice.
Persoana care nu există la data întocmirii liberalităţii poate beneficia de o liberalitate dacă
aceasta este făcută în favoarea unei persoane capabile, cu sarcina pentru aceasta din urmă de
a transmite beneficiarului obiectul liberalităţii îndată ce va fi posibil.
Sub sancţiunea nulităţii absolute, dispunătorul nu poate lăsa unui terţ dreptul de a-l
desemna pe beneficiarul liberalităţii sau de a stabili obiectul acesteia.
Este nul deci, legatul secret în care persoana legatarului nu este indicată în testament, ci este
comunicată în scris sau verbal unui terţ.
Este nul, de asemenea, „legatul cu facultatea de alegere", în care testatorul lasă determinarea
legatarului pe seama moştenitorului sau unei terţe persoane, pentru că desemnarea legatarului nu ar
mai fi expresia voinţei testatorului, ci a moştenitorului sau a terţului.
Este valabilă însă liberalitatea, deci şi legatul făcut unei persoane desemnate de
dispunător, cu o sarcină în favoarea unei persoane alese fie de gratificat, fie de un terţ
desemnat, la rândul său, tot de către dispunător (aii. 989 C. civ.).
Desemnarea legatarului poate fi făcută direct (prin indicarea numelui şi prenumelui sau a
altor date de individualizare, poreclă etc.) sau indirect (prin indicarea unor elemente
suficiente pentru identificare).
Pentru desemnarea legatarului, legea nu cere întrebuinţarea unor termeni sacramentali.
c) testatorul să determine lucrul legat.
Obiectul legatului trebuie să fie determinat sau determinabil.
Obiectul legatului poate fi determinabil, dar elementele pentru determinarea lui viitoare trebuie
să fie indicate în legat de către testator.
Testamentul este nul dacă nu se arată în el bunul legat sau nu cuprinde elemente suficiente
pentru determinarea lui.
Cu toate acestea, repartizarea bunurilor transmise prin legat unor persoane desemnate de
testator poate 11 lăsată la aprecierea unui terţ mandatar mortis causa (executor testamentar).
La fel în cazul legatului alternativ, când legatarul cu titlu particular poate primi fie un
bun, fie alt bun, dreptul de alegere revine persoanei însărcinate să execute legatul, afară de
cazul când testatorul a conferit acest drept legatarului sau unui terţ.
Arătarea greşită a bunului legat sau a denumirii lui nu afectează validitatea legatului, dacă bunul
legat poate ti determinat independent de această greşeală.

38
 § 2. Clasificarea legatelor
Clasificarea legatelor poate fi făcută după modalităţile care le afectează sau după
întinderea vocaţiei succesorale conferite de testator legatarului (după obiectul lor).

A. Clasificarea legatelor după modalităţi

După modalităţile care îl afectează legatul poate fi: legat pur şi simplu, legat cu termen,
legat sub condiţie şi legat cu sarcini |art. 1.054 alin. (2) C. civ.|.
Efectele specifice ale modalităţilor care afectează legatul se vor produce numai dacă
legatarul a acceptat legatul.

I. Legatul pur şi simplu este legatul care nu este afectat de nicio modalitate.
El îşi produce efectele la moartea testatorului, dată de la care legatarul dobândeşte şi îşi exercită
dreptul său de proprietate sau respectiv de creanţă asupra obiectului legatului.

Dacă legatarul a trăit un timp cât de scurt după moartea testatorului, el a dobândit un drept
asupra legatului, transmisibil moştenitorilor săi.

II. Legatul cu termen este legatul a cărui executare sau desfiinţare depinde de
îndeplinirea unui eveniment viitor şi sigur.

Dacă termenul este suspensiv, executarea legatului este suspendată (amânată) până la
împlinirea termenului.
Dreptul de proprietate sau dreptul de creanţă al legatarului se va naşte din momentul deschiderii
succesiunii, dar executarea lor va fi suspendată până la împlinirea termenului prevăzut în legat.
Dacă termenul este extinctiv, el va desfiinţa la împlinirea lui dreptul la legat care a luat naştere
şi a fost executat din momentul deschiderii succesiunii.
Dacă dreptul născut nu a fost executat, de exemplu legatul nu a fost predat legatarului, atunci,
după împlinirea termenului extinctiv el nu se va mai executa, dreptul fiind desfiinţat retroactiv.
Termenul incert (certus an, incertus quando) care producea în materia legatelor în dreptul
roman efectele unei condiţii este astăzi lăsat la aprecierea instanţei judecătoreşti care, în funcţie de
voinţa reală a testatorului, poate aprecia dacă modalitatea legatului este o condiţie şi afectează
naşterea sau desfiinţarea dreptului legatarului, sau este un termen suspensiv, şi afectează numai
executarea legatului.
Aprecierea instanţei va fi făcută în conformitate cu art. 1.420 C. civ. care prevede că: „Dacă un
eveniment pe care părţile îl consideră ca fiind un termen nu se realizează, obligaţia devine exigibilă
în ziua în care evenimentul ar fi trebuit în mod normal să se producă".

III.Legatul sub condiţie este legatul a cărui naştere sau desfiinţare depinde de
un eveniment viitor şi nesigur că se va îndeplini.
Condiţia trebuie să fie posibilă şi licită, expresă sau tacită, suspensivă sau rezolutorie.
Dacă legatul este supus unei condiţii suspensive (legatul condiţional), el nu va
exista (dreptul de proprietate sau dreptul de creanţă al legatarului nu se va naşte) până la
îndeplinirea condiţiei. Odată realizată condiţia, dreptul legatarului este dobândit retroactiv de la data
deschiderii succesiunii.
Legatul făcut sub o condiţie suspensivă potestativă negativă impusă de testator legatarului
(in non faciendo), care prin natura ei nu se poate verifica decât la moartea legatarului, trebuie
considerat ca fiind făcut sub o condiţie rezolutorie pozitivă şi se execută de îndată.

39
 Legatul făcut sub o condiţie suspensivă potestativă afirmativă (exemplu, condiţia să se
căsătorească sau să devină avocat) este valabil şi legatarul va avea dreptul la legat de îndată ce a
îndeplinit condiţia sau va demonstra că a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru îndeplinirea ei.
Condiţia suspensivă impusă de testator se poate îndeplini atât în timpul vieţii acestuia, cât
şi după moartea lui, însă întotdeauna drepturile legatarului se vor naşte la data deschiderii
succesiunii, adică la data decesului testatorului.
Practic, în situaţia în care condiţia suspensivă este îndeplinită în timpul vieţii testatorului,
efectele sunt identice cu cele ale legatului pur şi simplu.
În cazul în care legatarul ar muri înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive, legatul devine
caduc.
Dacă legatul este supus unei condiţii rezolutorii, drepturile legatarului vor exista şi vor tl
exigibile de la data deschiderii succesiunii, dar vor fi desfiinţate retroactiv prin îndeplinirea
condiţiei.
În consecinţă, se vor desfiinţa şi drepturile succesorilor în drepturi ai legatarului (fie ei
dobânditori prin acte între vii sau dobânditori mortis cama). Dacă condiţia rezolutorie nu se
realizează, legatul se consolidează definitiv ca şi cum ar fi fost un legat pur şi simplu.

IV. Legatul cu sarcină (sub modo)

Legatul cu sarcină este legatul prin care testatorul obligă pe legatar să dea, să facă ori să
nu facă ceva.
Sarcina poate tl prevăzută:
a) în interesul testatorului sau a memoriei sale (de exemplu, sarcina impusă
legatarului de a ridica un monument testatorului);
b) în interesul moştenitorului legal sau testamentar;
c) în interes public (de exemplu, testatorul îl obligă pe legatar să înfiinţeze un azil
de bătrâni);
d) în interesul unui terţ.
Terţul dobândeşte o liberalitate indirectă, care este grefată pe o liberalitate directă (legatul). De
exemplu, testatorul instituie un legatar universal căruia îi impune sarcina de a plăti renta viageră
unei rude fără vocaţie succesorală legală, incapabilă de muncă.
Sarcina poate fi impusă legatarului chiar în folosul unui terţ care nu există la data întocmirii
liberalităţii.
Art. 989 alin. (2) C. civ. prevede în acest sens că „Persoana care nu există la data întocmirii
liberalităţii (deci şi a legatului - n.n.) poate beneficia de o liberalitate dacă aceasta este tăcută în
favoarea unei persoane capabile, cu sarcina pentru aceasta din urmă de a transmite beneficiarului
obiectul liberalităţii îndată ce va fi posibil".
Legatul cu sarcină prevăzută în interesul unui terţ reprezintă o stipulaţie pentru altul.
e) în interesul celui gratificat, adică testatorul face o liberalitate, dar cu o
afectaţiune specială (sarcină), cum ar fi legatul unei sume de bani care va fi folosită pentru
efectuarea studiilor universitare. Testatorul are un interes moral în executarea sarcinii.
Prin acceptarea legatului, legatarul se obligă la îndeplinirea sarcinii.
Dacă legatarul nu poate îndeplini sarcina cu care este grevat legatul său tară a depăşi valoarea
bunurilor primite în temeiul acestuia, se va putea libera predând beneficiarului sarcinii bunurile ce i-
au fost lăsate prin legat sau valoarea lor.
Valoarea bunurilor lăsate prin legat şi a sarcinilor va fi aceea de la data deschiderii moştenirii
Dacă, din cauza unor situaţii imprevizibile şi neimputabile beneficiarului survenite
ulterior acceptării liberalităţii, îndeplinirea condiţiilor sau executarea sarcinilor care
afectează liberalitatea a devenit extrem de dificilă ori excesiv de oneroasă pentru beneficiar,
acesta poate cere revizuirea sarcinilor sau a condiţiilor.

40
 Instanţa de judecată sesizată cu cererea de revizuire poate să dispună modificări cantitative sau
calitative ale condiţiilor sau ale sarcinilor care afectează liberalitatea ori să le grupeze cu acelea
similare provenind din alte liberalităţi respectând, pe cât posibil, voinţa dispunătorului.
Instanţa de judecată poate autoriza înstrăinarea parţială sau totală a obiectului liberalităţii,
ordonând ca preţul să fie folosit în scopuri conforme cu voinţa dispunătorului, precum şi orice alte
măsuri care să menţină pe cât posibil destinaţia urmărită de acesta.
Dacă motivele care au determinat revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor nu mai subzistă,
persoana interesată poate cere înlăturarea pentru viitor a efectelor revizuirii.
f) Un caz particular de legat cu sarcină este legatul prin care se instituie de către testator
inalienabilitatea temporară a bunului legat;
Art. 627 C. civ. prevede în acest sens că: „Prin convenţie sau testament se poate interzice
înstrăinarea unui bun, însă numai pentru o durată de cel mult 49 de ani şi dacă există un
interes serios şi legitim. Termenul începe să curgă de la data dobândirii bunului.
Dobânditorul poate fi autorizat de către instanţă să dispună de bun dacă interesul care a justificat
clauza de inalienabilitate a bunului a dispărut sau dacă un interes superior o impune.
Transmiterea bunului pe cale de succesiune nu poate fi oprită prin stipularea
inalienabilităţii".
g) în sfârşit tot legat cu titlu particular afectat de sarcinile conservării şi administrării
bunului şi de sarcina transmiterii bunului la decesul legatarului instituit unui alt legatar
(substituitul) desemnat tot de către testator este substituţia fideicomisară simplă [art. 995 alin.
(1) C. civ.|.
Substituţia fideicomisară simplă presupune deci inalienabilitatea pe timpul vieţii primului
legatar (a instituitului) a bunurilor legate.
Este considerată nescrisă clauza prin care, sub sancţiunea desfiinţării liberalităţii sau restituirii
obiectului acesteia, beneficiarul este obligat să nu conteste validitatea unei clauze de inalienabilitate
ori să nu solicite revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor [art. 1.009 alin. (!)]'.

B. Clasificarea legatelor după întinderea vocaţiei succesorale conferită legatarului de testator

(după obiect)
„În funcţie de întinderea vocaţiei succesorale conferită legatarului de testator, legatul
poate fi: legat universal, legat cu titlu universal şi legat cu titlu particular".

I. Legatul universal

Legatul universal este dispoziţia testamentară care conferă uneia sau mai multor persoane
vocaţie la întreaga moştenire (art. 1.055 C. civ.).
Ceea ce determină caracterul universal al dispoziţiei testamentare este nu întinderea efectivă a
drepturilor ce se transmit în fapt (emolumentul succesoral cules), ci întinderea chemării (vocaţiei)
succesorale a legatarului, adică puterea de absorbţie a dreptului său în eventualitatea când drepturile
moştenitorilor legali sau ale altor legatari ar deveni ineficace.
Puterea de absorbţie a legatului universal (sau cu titlu universal) constă în dreptul de
acrescământ, de adăugire (jus accrescendi), pentru cazul când o altă transmitere succesorală, fie
legală, fie testamentară, este nulă, revocată sau caducă, ori succesibilii sunt renunţători.
Legatarul universal are vocaţie la întreaga moştenire, la fel ca moştenitorul legal cu
vocaţie utilă.
Emolumentul moştenirii, adică ceea ce va culege efectiv legatarul universal, se va
determina la deschiderea succesiunii, adică la decesul testatorului9.

41
 Potrivit art. 1.055 C. civ., pot exista unul sau mai mulţi legatari universali. Dacă fiind
instituiţi mai mulţi legatari universali ei pot şi vor să vină la moştenirea testatorului, emolumentul
acesteia se va împărţi în mod egal între ei.
Oricare dintre ei are însă vocaţie la întreaga moştenire şi dacă celălalt sau ceilalţi legatari
universali nu pot sau nu vor să vină la succesiune, cel care poate şi vrea să vină la succesiune va
culege tot emolumentul moştenirii.
Dacă legatarul universal vine în concurs cu moştenitorii legali rezervatari el va culege cotitatea
disponibilă sau după caz, toată moştenirea, dacă moştenitorii rezervatari ar renunţa la moştenire sau
ar fi incapabili să culeagă rezerva ce li se cuvine.
Legatul universal poate fi desemnat şi prin expresii echivalente, cum ar fi: legatul tuturor
mobilelor şi imobilelor, legatul cotităţii disponibile a moştenirii (rezerva depinzând dacă
moştenitorii legali rezervatari pot şi vor să vină la moştenire), legatul nudei proprietăţi a
întregii moşteniri, legatul rămăşiţei (prisosului), a ceea ce rămâne după executarea legatelor
cu titlu universal şi cu titlu particular cuprinse în testament.
În toate situaţiile de mai sus, dacă ceilalţi moştenitori legali sau testamentari nu pot sau nu vor
să vină la moştenire, vocaţia la tot a legatarului universal face ca el să culeagă ceea ce ceilalţi nu pot
sau nu vor să culeagă.
Efectele legatului universal sunt referitoare la: punerea în posesie a bunurilor legate (a
emolumentului succesoral), dobândirea fructelor bunurilor legate şi plata datoriilor
moştenirii.
Legatarul universal poate cere intrarea în stăpânirea moştenirii de la moştenitorii rezervatari.
Dacă asemenea moştenitori nu există sau refuză, legatarul universal intră în stăpânirea moştenirii
prin eliberarea certificatului de moştenitor [art. 1.128 alin. (1) C. civ.].
Legatarul are dreptul la fructele bunurilor moştenirii care i se cuvin din ziua deschiderii
moştenirii sau din ziua în care legatul produce efecte în privinţa sa, cu excepţia cazului în care cel
care a posedat bunurile ce constituie obiectul legatului a fost de bună-credinţă (art. 1.058 C. civ.).
Sintagma „din ziua în care legatul produce efecte" trebuie interpretată în opinia noastră în sensul
„din ziua în care legatarul a cerut în justiţie punerea sa în posesie sau din ziua în care moştenitorii
au consimţit să îi dea legatul de bunăvoie".
Plata datoriilor moştenirii, fiind o sarcină a universalităţii bunurilor, incumbă numai legatarilor
universali şi celor cu titlu universal, nu şi legatarilor cu titlu particular.
Legatarul universal plăteşte datoriile şi sarcinile moştenirii proporţional cu partea culeasă din
moştenire (adică dacă va culege 1/2 din succesiune, va plăti doar 1/2 din datoriile moştenirii).
Dacă sunt mai mulţi legatari universali, fiecare va contribui în proporţie cu partea sa din
moştenirea culeasă, adică cu emolumentul său succesoral, la plata datoriilor succesiunii.
Aceşti legatari vor plăti datoriile şi sarcinile moştenirii, precum şi cheltuielile de înmormântare,
inventar etc., în proporţie cu partea culeasă din activul succesoral10.
Dacă defunctul a lăsat numai un legatar universal şi nu există moştenitori rezervatari, el va plăti
toate datoriile succesiunii pentru că va prelua toată moştenirea.
Dacă datoria contractată de defunct este garantată printr-o ipotecă, legatarul universal sau cu
titlu universal care a luat imobilul ipotecat va plăti datoria în întregime, ca detentor al imobilului
(propter rem detentam) pentru că ipoteca este indivizibilă, şi nu în proporţie cu partea sa din
moştenire. Deci, dacă culege un imobil ipotecat, legatarul universal sau cu titlu universal va avea de
ales între a plăti întreaga datorie sau a abandona imobilul creditorilor, care vor prelua imobilul
ipotecat în contul creanţei.
în sfârşit, dacă legatarul universal sau cu titlu universal, pentru a păstra imobilul ipotecat, a plătit
peste partea sa, el are recurs împotriva celorlalţi moştenitori sau colegatari, însă numai pentru partea

42
din datoria comună ce revenea fiecăruia, chiar şi atunci când moştenitorul care a plătit datoria ar fi
fost subrogat în drepturile creditorilor.

II. Legatul cu titlu universal

Legatul cu titlu universal este dispoziţia testamentară care conferă uneia sau mai multor
persoane vocaţie la o fracţiune a moştenirii. Prin fracţiune a moştenirii se înţelege:
a) fie proprietatea unei cote-părţi din aceasta,
b) fie un dezmembrământ al proprietăţii asupra totalităţii sau a unei cote-părţi
din moştenire,
c) fie proprietatea sau un dezmembrământ asupra totalităţii ori asupra unei cote-părţi din
universalitatea bunurilor determinate după natura sau provenienţa lor (art. 1.056 C. civ.)11.
În dreptul roman, legatul cu titlu universal sau al unei fracţiuni din moştenire era cunoscut sub
denumirea de legatumpartitionis.
Prin urmare, dacă legatul universal este legatul unei universalităţi, legatul cu titlu universal este
legatul unei fracţiuni din universalitate. Universalitatea va cuprinde întotdeauna atât activul, cât şi
pasivul succesoral.
Caracteristica legatului cu titlu universal este vocaţia la o fracţiune din universalitate
(moştenire) cu activul şi pasivul ei, şi nu la emolumentul moştenirii din momentul deschiderii
acesteia.
Efectele legatului cu titlu universal sunt ca şi în cazul celui universal referitoare la punerea
în posesia bunurilor legate, la dobândirea fructelor bunurilor legate şi la plata datoriilor
moştenirii.
Legatarul cu titlu universal poate cere intrarea în stăpânirea de fapt a moştenirii de la
moştenitorii rezervatari sau, după caz, de la legatarul universal intrat în stăpânirea moştenirii ori de
la moştenitorii legali nerezervatari care au intrat în stăpânirea moştenirii, fie de drept, fie prin
eliberarea certificatului de moştenitor. Dacă asemenea moştenitori nu există sau refuză, legatarul cu
titlu universal intră în stăpânirea moştenirii prin eliberarea certificatului de moştenitor [art. 1.128
alin. (2) C. civ.].
Legatarul are dreptul la fructele bunurilor moştenirii care i se cuvin din ziua deschiderii
moştenirii sau din ziua în care legatul produce efecte în privinţa sa, cu excepţia cazului în care cel
care a posedat bunurile ce constituie obiectul legatului a fost de bună-credinţă.
Legatarul cu titlu universal este obligat la sarcinile şi datoriile succesiunii testatorului, personal,
în proporţie cu vocaţia sa succesorală şi ipotecar pentru tot, dacă a primit un imobil al defunctului,
grevat de ipotecă, rămânându-i, în acest din urmă caz, recurs contra celorlalţi comoştenitori sau
colegatari.
Astfel, legatarul cu titlu universal care are vocaţie la jumătate din succesiune plăteşte jumătate
din datorii, iar moştenitorii rezervatari cu care vine în concurs plătesc cealaltă jumătate.
în cazul în care legatul cu titlu universal are ca obiect un dezmembrământ al proprietăţii asupra
totalităţii sau unei cote-părţi din moştenire, fie proprietatea sau un dezmembrământ asupra totalităţii
ori asupra unei cote-părţi din universalitatea bunurilor determinate după natura sau provenienţa lor,
plata datoriilor şi sarcinilor moştenirii va fi tăcută în proporţia pe care o reprezintă valoarea
emolumentului din moştenire cules de legatar în raport cu valoarea totală a activului succesoral.
Dacă defunctul n-a lăsat niciun moştenitor rezervatar, ci mai mulţi legatari cu titlu universal,
flecare va contribui proporţional cu fracţiunea din moştenirea la care are dreptul.
III. Legatul cu titlu particular
Orice legat care nu este universal sau cu titlu universal este un legat cu titlu particular
(art. 1.057 C. civ.).

43
 Legatul cu titlu particular este legatul care conferă legatarului vocaţie asupra unor bunuri
succesorale singulare, determinate sau determinabile prin testament indiferent de numărul şi
valoarea lor.
În dreptul roman legatul cu titlu particular era comparat cu o donaţie făcută prin
testament.
În comparaţie cu legatul universal sau cu legatul cu titlu universal, legatul cu titlu particular
conferă un drept asupra unor bunuri singulare şi nu asupra unei universalităţi, respectiv asupra unei
fracţiuni din universalitate.
Ceea ce determină caracterul legatului particular nu este cantitatea de bunuri pe care o
conţine legatul, ci natura dreptului pe care îl conferă legatarului.
Legatul este cu titlu particular chiar dacă testatorul prevede că lasă toată averea sa unei
persoane, specificând apoi toate bunurile unul câte unul, deoarece enumerarea are drept scop să
limiteze drepturile legatarului la bunurile specificate şi nu să îi dea drept la universalitatea
succesiunii.
Legatul întregii averi existente în momentul întocmirii testamentului este un legat cu titlu
particular şi nu un legat universal.
În principiu, toate bunurile mobile sau imobile, prezente sau viitoare, precum şi toate drepturile
reale sau personale, care se află în circuitul civil, pot forma obiect al unui legat cu titlu particular.
Se poate lega chiar şi o succesiune deschisă, dar nelichidată, culeasă de defunct ori un fapt
posibil şi licit al moştenitorului.
Se poate lega un lucru întreg sau numai o parte din el ori partea indiviză din dreptul asupra unui
lucru.
Obiectul legatului trebuie să fie determinat sau determinabil în gen şi calitate.
Legatarul cu titlu particular al unui bun individual determinat dobândeşte proprietatea
acestuia de la data deschiderii moştenirii.
Legatarul cu titlu particular al unor bunuri de gen este titularul unei creanţe asupra
moştenirii. Dacă testatorul nu a prevăzut altfel, cel însărcinat cu executarea acestui legat este
obligat a preda bunuri de calitate medie (art. 1.059 C. civ.).
În funcţie de obiectul lor sunt legate cu titlu particular:
a) Legatul unor bunuri corporale certe, individual determinate sau determinabile (un
anumit imobil, un anumit autoturism etc.) sau bunuri de gen determinate sau determinabile
(după număr, calitate, greutate etc).
Bunul legat se predă cu accesoriile sale în starea în care se găseşte la data deschiderii
succesiunii.
Legatul cuprinde şi acţiunea în despăgubire pentru prejudiciul adus bunului de către un terţ după
întocmirea testamentului.
Legatul unui bun care după întocmirea testamentului a cunoscut creşteri cantitative, calitative
sau valorice prin alipire, lucrări autonome, lucrări adăugate sau achiziţionarea altor bunuri în cadrul
unei universalităţi se prezumă a viza întreg bunul ori universalitatea rezultată;
b) Legatul unor bunuri incorpórale (legatul creanţei pe care testatorul o are împotriva unui terţ,
dreptul la dividende şi alte beneficii, dreptul de proprietate intelectuală);
c) Legatul unui fapt posibil şi licit prin care moştenitorul legal sau legatarul universal sau cu titlu
universal este obligat de testator să facă ceva în favoarea legatarului.
Faptele imposibile sau ilicite fac ca legatul să fie nul (lmpossibilum milla este obliga tio).
Când obiectul legatului cuprinde o rentă viageră sau o creanţă de întreţinere, executarea acestuia
este datorată din ziua deschiderii moştenirii;
d) Legatul unei universalităţi sau unei fracţiuni dintr-o universalitate, moştenită
de testator, dar nelichidată.
Nu poate constitui obiect al legatului o moştenire viitoare (nedeschisă)';

44
 e) Legatul prin care testatorul (creditor) iartă datoria legatarului, debitorul său
(legatum liherationis).
Datoria se stinge în momentul deschiderii moştenirii;
f) Legatul nudei proprietăţi a unuia sau a unor bunuri determinate.
Legatul nudei proprietăţi care are ca obiect întreaga moştenire este legat universal, iar cel al
nudei proprietăţi a unei fracţiuni de moştenire este legat cu titlu universal;
g) Legatul uzufructului unuia sau mai multor bunuri determinate este întotdeauna
un legat cu titlu particular.
Legatele în uzufruct şi în nudă proprietate nu pot fi considerate substituţii fideieomisare, pentru
că cele două legate au din punct de vedere juridic două obiecte distincte care se transmit
concomitent şi nu succesiv.
Legatul altor dezmembrăm inte ale proprietăţii unor bunuri determinate (uzul sau habitada)
constituie legate cu titlu particular;
Legatul uzufructului sau altor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate asupra
totalităţii moştenirii sau al unei cote-părţi din moştenire este un legat cu titlu universal.
h) Legatul bunului altuia este un legat cu titlu particular.
El constă într-o dispoziţie testamentară asupra unui bun care nu aparţine testatorului nici în
momentul întocmirii testamentului, nici în momentul deschiderii succesiunii.
Se pune problema dacă un asemenea legat al bunului altuia este valabil sau nu.
În cazul în care obiectul legatului cu titlu particular este un bun determinat generic legatul
este valabil, indiferent dacă bunul aparţine testatorului sau unei alte persoane, cel însărcinat cu
executarea legatului fiind obligat să îl procure şi să îl predea legatarului.
În cazul în care obiectul legatului cu titlu particular îl constituie un bun individual
determinat care aparţine unei alte persoane decât testatorul, Codul civil distinge între situaţia în
care la data întocmirii testamentului, testatorul a ştiut că bunul nu este al său, sau nu a ştiut acest
lucru.
Dacă la data întocmirii testamentului testatorul nu a ştiut că bunul nu este al său, legatul
este anulabil.
Cu alte cuvinte, dacă testatorul a dispus prin legat de bunul altuia crezând că este al său legatul
este anulabil. Legea prezumă că dacă testatorul ar fi cunoscut realitatea nu ar fi testat, şi că el s-a
aflat în momentul întocmirii testamentului într-o eroare de fapt asupra obiectului legatului,
distructivă de voinţă.
În cazul în care testatorul a ştiut că bunul nu este al său cel însărcinat cu executarea
legatului este obligat, la alegerea sa, să dea fie bunul în natură, Fie valoarea acestuia de la
data deschiderii moştenirii". |art. 1.064 alin. (2) şi (3) C. civ.|'.
Rezultă în acest din urmă caz că „însărcinatul cu legatul" (moştenitorul legal, executorul
testamentar, legatarul universal) este dator să execute legatul cu titlul particular.
Practic, testatorul îl obligă pe cel însărcinat cu executarea legatului să procure bunul de la
proprietar şi să îl transmită legatarului, care devine proprietarul lui din momentul în care i-a fost
transmis în proprietate şi nu din cel al deschiderii succesiunii.
Legea creează şi o obligaţie alternativă în sarcina celui care urmează să execute legatul, care se
poate libera şi prin plata valorii bunului legat din momentul deschiderii succesiunii;
i) Legatul bunului individual determinat aflat în indiviziune sau în coproprietare la data
deschiderii succesiunii.
Este valabil legatul cotei ideale din dreptul de proprietate asupra unui bun individual
determinat aflat în coproprietate sau asupra unui bun determinat din universalitate, dacă
cota din drept aparţine testatorului.
Dacă legatul are ca obiect bunul aflat în indiviziune sau în coproprietate şi nu cota ideală
din dreptul de proprietate care ar aparţine testatorului, se vor aplica prin asemănare soluţiile
legatului bunului altuia.

45
 Legatul este valabil dacă testatorul ştia că bunul nu este în întregime proprietatea lui (ci că
se afla în coproprietate) şi va fi nul relativ în cazul în care testatorul a crezut că bunul îi
aparţine în totalitate şi în exclusivitate;
f) clauza de preciput în convenţiile matrimoniale
Art. 333 C. civ. reglementează „clauza de preciput".
Textul citat prevede că „Prin convenţie matrimonială se poate stipula ca soţul
supravieţuitor să preia fără plată, înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre
bunurile comune, deţinute în devălmăşie sau în coproprietate.
Clauza de preciput poate fi stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soţi sau numai în favoarea
unuia dintre ei.
Convenţia matrimonială se încheie sub sancţiunea nulităţii absolute prin înscris autentificat de
notarul public, cu consimţământul tuturor părţilor, exprimat personal sau prin mandatar cu procură
autentică specială şi având conţinut predeterminat.
Convenţia matrimonială poate fi încheiată înainte sau în timpul căsătoriei1.
Clauza de preciput nu este supusă raportului donaţiilor, ci numai reducţiunii, în condiţiile art.
1.0% alin. (1) şi (2).
Clauza de preciput nu aduce nicio atingere dreptului creditorilor comuni de a urmări, chiar
înainte de încetarea comunităţii, bunurile ce fac obiectul clauzei.
Clauza de preciput devine caducă atunci când comunitatea încetează în timpul vieţii soţilor,
când soţul beneficiar predecedează soţului dispunător ori când aceştia au decedat în acelaşi timp sau
când bunurile care au tăcut obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor comuni.
Executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin
echivalent".
Clauza de preciput prevăzută de art. 333 C. civ. este în opinia noastră o dispoziţie
testamentară unilaterală sau reciprocă cuprinsă în convenţia matrimonială, act între vii, un
legat cu titlu particular care are ca obiect „unul sau mai multe dintre bunurile comune
deţinute în devălmăşie sau în coproprietate" de soţi.
Clauza de preciput produce efecte ca orice dispoziţie testamentară la decesul soţului defunct, în
favoarea soţului supravieţuitor, dacă clauza a fost stipulată în/şi în favoarea acestuia.
Clauza de preciput nu este supusă raportului donaţiilor potrivit alin. (2) al art. 333. Dispoziţia de
mai sus este inutilă, întrucât preciputul prevăzut de art. 333 este un legat şi nu o donaţie.
În cazul în care clauza de preciput este stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soţi, ea este o
dispoziţie testamentară reciprocă cuprinsă în convenţia matrimonială, act între vii, şi nu într-
un testament, şi prin urmare nu îi este aplicabilă interdicţia testamentului reciproc, prevăzută
de art. 1.036 C. civ.
Sub acest aspect, dispoziţia art. 333 C. civ., constituie o derogare de la caracterul
unilateral, personal şi revocabil al testamentului, şi a interdicţiei exprese a testamentului
reciproc.
Clauza de preciput este instituită doar în favoarea soţilor, nu şi a moştenitorilor lor,
pentru că ea devine caducă în cazul în care aceştia decedează în acelaşi timp.
Clauza de preciput devine caducă şi când comunitatea de bunuri a soţilor încetează în
timpul vieţii soţilor, ea fiind condiţionată de existenţa acestei comunităţi în momentul
decesului unuia dintre soţi.
Executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin
echivalent.
Efectele legatului particular privesc punerea legatarului în posesiunea legatului,
dobândirea fructelor legatului şi plata datoriilor testatorului.
Legatarul cu titlu particular, ca orice legatar în general, nu poate intra cu de la sine putere în
posesia legatului său, ci va trebui să o ceară de la moştenitorii rezervatari sezinari.

46
 În lipsa lor, el va cere predarea legatului de la legatarul universal sau cu titlu universal, dacă
există şi au dobândit la rândul lor sezina, iar în lipsa şi a acestora, de la ceilalţi moştenitori legali
nesezinari.
Predarea legatului poate fi făcută voluntar sau în temeiul unei hotărâri judecătoreşti12.
Art. 1.129 C. civ. prevede că „Legatarul cu titlu particular intră în posesia obiectului
legatului din ziua în care acesta i-a fost predat de bunăvoie sau, în lipsă, din ziua depunerii la
instanţă a cererii de predare".
Când obiectul legatului cuprinde o rentă viageră sau o creanţă de întreţinere, executarea acestuia
este datorată din ziua deschiderii moştenirii.
Legatarul cu titlu particular al unui bun individual determinat dobândeşte proprietatea acestuia
de la data deschiderii moştenirii.
Legatarul cu titlu particular al unor bunuri de gen este titularul unei creanţe asupra moştenirii.
Dacă testatorul nu a prevăzut altfel, cel însărcinat cu executarea acestui legat este obligat a preda
bunuri de calitate medie.
În cazul în care legatarului cu titlu particular i-a fost lăsat alternativ tîe un bun, fie altul, dreptul
de alegere revine celui ţinut să execute legatul, dacă testatorul nu a conferit acest drept legatarului
sau unui terţ.
Fructele naturale şi civile ale bunurilor moştenirii se cuvin legatarului cu titlu particular (ca şi
în cazul celui universal sau a celui cu titlu universal) din ziua deschiderii moştenirii sau din ziua în
care legatul produce efecte în privinţa sa, cu excepţia cazului în care cel care a posedat bunurile ce
constituie obiectul legatului a fost de bună-credinţă (art. 1.058 C. civ.).
Legatarul cu titlu particular nu este obligat să suporte datoriile şi sarcinile moştenirii [art.
1. 114 alin. (3) C. civ.].
Prin excepţie, el răspunde pentru pasivul moştenirii, însă numai cu bunul sau bunurile ce
formează obiectul legatului, dacă:
a) testatorul a dispus în mod expres în acest sens;
b) dreptul lăsat prin legat are ca obiect o universalitate, cum ar fi o moştenire culeasă de către
testator şi nelichidată încă;
c) celelalte bunuri ale moştenirii sunt insuficiente pentru plata datoriilor şi sarcinilor
moştenirii
Creditorii moştenirii au dreptul să fie plătiţi cu prioritate faţă de legatari (nemo liberalis,
nisi Uberatus).
Dacă legatele cu titlu particular depăşesc activul net al moştenirii, ele vor II reduse în
măsura depăşirii, la cererea creditorilor moştenirii sau a celui care este obligat să le execute.
În cazul înstrăinării bunurilor moştenirii după deschiderea acesteia, bunurile intrate în
patrimoniul succesoral prin efectul subrogaţiei pot fi afectate stingerii datoriilor şi sarcinilor
moştenirii.
Cheltuielile predării legatului sunt în sarcina moştenirii, în lipsa unei dispoziţii testamentare sau
legale contrare, tară ca prin aceasta să se aducă atingere rezervei succesorale.
în cazul în care, fără a se cunoaşte anumite datorii sau sarcini ale moştenirii, a fost executat un
legat, moştenitorul legal sau testamentar, creditorii sau orice persoană interesată pot solicita
restituirea de la legatarul plătit, în măsura în care legatul urmează a fi redus.

47
 16. Noțiunea de rezervă succesorală, și aceea de cotitate disponibilă. Caracterele juridice
ale rezervei succesorale.

I. Rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă. Noţiuni

Proprietatea privată este definită de art. 555 alin. (1) C. civ., ca fiind „dreptul titularului
de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele
stabilite de lege".
Legea mărgineşte în unele cazuri dreptul proprietarului de a dispune liber şi nelimitat cu
titlu gratuit, fie prin acte între vii (donaţii), fie prin acte pentru cauză de moarte (legate),
distingând între cazul în care acesta nu lasă la moartea lui descendenţi sau ascendenţi
privilegiaţi (tată şi mamă sau numai unul dintre ei) şi/sau pe soţul său şi cazul în care nu lasă
asemenea rude în viaţă.
În primul caz proprietarul poate dispune prin acte cu titlu gratuit numai de o parte din averea sa,
libertatea de a dispune cu titlu gratuit fiind limitată prin instituirea rezervei succesorale.
În cel de-al doilea caz, proprietarul poate dispune prin acte cu titlu gratuit de toată averea sa.
Rezultă deci că unii moştenitori ai defunctului, şi anume descendenţii, părinţii şi soţul
supravieţuitor, au dreptul la o parte din moştenire în virtutea legii, chiar împotriva voinţei
liberale a defunctului.
Rezerva lor succesorală este apărată împotriva donaţiilor şi legatelor făcute de defunct.
Precizăm că legea acordă moştenitorilor rezervatari protecţie faţă de actele cu titlu
gratuit, adică faţă de liberalităţile (donaţii şi legate) pe care le-ar face dispunătorul, nu şi faţă de
actele cu titlu oneros, pe care acesta le poate încheia nelimitat, fireşte cu respectarea legii.
Aceşti moştenitori se numesc rezervatari, iar partea din moştenire pe care legea le-o
transmite prin dispoziţii imperative şi de care defunctul nu poate dispune prin acte cu titlu
gratuit se numeşte rezervă succesorală.
Cealaltă parte din moştenire, de care defunctul poate dispune liber, atât prin acte cu titlu oneros,
cât şi prin acte cu titlu gratuit (donaţii şi legate), se numeşte cotitate disponibilă.
Rezerva succesorală este partea din bunurile moştenirii la care moştenitorii rezervatari au
dreptul în virtutea legii, chiar împotriva voinţei defunctului, manifestată prin liberalităţi ori
dezmoşteniri (art. 1.086 C. civ.).
Cotitatea disponibilă este partea din bunurile moştenirii care nu este rezervată prin lege şi
de care defunctul putea dispune în mod neîngrădit prin liberalităţi (art. 1.089 C. civ.).
Rezerva succesorală se întemeiază pe raţiuni de moralitate şi echitate. Legiuitorul consideră că
nu este admisibil ca un părinte să-şi dezmoştenească copilul, ca un copil să nu lase nimic din averea
sa părinţilor, sau ca un soţ să îl lase tară sprijin pe soţul supravieţuitor, dispunând de toate bunurile
sale în favoarea altor persoane.
De aceea, atribuirea părţii din moştenire care constituie rezerva este independentă de
voinţa proprietarului, fiind transmisă de lege moştenitorilor rezervatari.

2. Caracterele juridice ale rezervei succesorale

Din definiţia dată de art. 1.086 C. civ. rezervei succesorale rezultă şi caracterele ei juridice.
Natura juridică a rezervei succesorale constă în faptul că este o parte a moştenirii şi că
această parte a moştenirii este lovită de indisponibilitate, pentru cel care lasă moştenirea.

48
 A. Rezerva succesorală este partea moştenirii (pars hereditatis) pe care legea o atribuie în
mod imperativ moştenitorilor rezervatari, fără a ţine seama de voinţa liberală a defunctului.

Rezerva succesorală este o parte din bunurile moştenirii (art. 1.086 C. civ.) existente la data
deschiderii acesteia (activul net al moştenirii) la care se adaugă bunurile care au format obiectul
donaţiilor care au fost readuse în natură la masa succesorală pe calea reducţiunii. Valoarea rezervei
succesorale a fiecărui moştenitor rezervatar este de jumătate din cota succesorală ce i s-ar fl cuvenit
în absenţa liberalităţilor şi dezmoştenirilor tăcute de defunct.
Art. 1.091 alin. (5) fraza a 2-a C. civ. dispune că „La stabilirea rezervei nu se ţine seama de cei
care au renunţat la moştenire, cu excepţia celor obligaţi la raport potrivit art. 1.147 alin. (2)'" adică a
celor care prin stipulaţie expresă în contractul de donaţie, au fost obligaţi la raportul donaţiei, chiar
şi în cazul renunţării la moştenirea donatorului.
Valoarea rezervei succesorale globale a moştenirii este suma valorilor rezervelor succesorale
individuale ale succesibililor rezervatari acceptanţi, deveniţi astfel moştenitori rezervatari.
Nu are importanţă din ce bunuri va fi formată cotitatea disponibilă, ci este important să se
asigure moştenitorilor rezervatari fracţiunea prevăzută de lege din succesiune.
a) Dreptul la rezerva succesorală este un drept propriu, născut la data
deschiderii succesiunii în persoana moştenitorilor rezervatari şi nu un drept dobândit
pe cale succesorală de la defunct.
Moştenitorii rezervatari sunt terţi faţă de liberalităţile defunctului şi nu avânzi-cauză, deci aceste
acte nu le sunt opozabile, cum le sunt actele cu titlu oneros sau actele dezinteresate ale defunctului.
b) Fiind o parte a moştenirii, rezerva succesorală poate fi pretinsă numai de
moştenitorii legali rezervatari care au vocaţie şi vin efectiv la moştenire.
Aceasta înseamnă că moştenitorul rezervatar prin clasa şi gradul căruia aparţine trebuie să aibă
vocaţie concreta, utilă la moştenire şi nu trebuie să fie nedemn sau renunţător.
Cu alte cuvinte, pentru a fi moştenitor rezervatar, trebuie mai întâi să fie moştenitor.
c) Rezerva succesorală are un caracter imperativ, întrucât atât categoriile de
moştenitori rezervatari, cât şi cuantumul rezervei sunt stabilite imperativ de lege şi nu pot fi
modificate nici prin voinţa dispunătorului, nici cu acordul viitorilor moştenitori rezervatari.
Sunt interzise dispunătorului orice dispoziţii, sarcini, condiţii, clauze care ar leza drepturile
moştenitorilor rezervatari.
Orice clauză care ar tinde să aducă ştirbire drepturilor moştenitorilor rezervatari asupra
rezervei succesorale este lovită de nulitate absolută.
d) întrucât rezerva succesorală, ca şi cotitatea disponibilă, este o parte din
moştenire, moştenitorii rezervatari au în principiu dreptul la rezervă în natură, şi nu
sub forma echivalentului bănesc.
Ei sunt coproprietari ai bunurilor succesorale, şi nu creditori ai valorii rezervei
succesorale.
Prin excepţie, în cazurile în care bunul donat a fost înstrăinat de donatar înainte de deschiderea
succesiunii ori a constituit asupra lui drepturi reale, precum şi atunci când bunul a pierit dintr-o
cauză imputabilă donatarului şi nu mai poate fi adus în natură la masa succesorală, rezerva
succesorală poate fi atribuită sau întregită prin echivalent bănesc.
Moştenitorul rezervatar poate însă accepta atribuirea sau întregirea rezervei prin echivalent
bănesc.
Precizăm că dispunătorul are libertatea de a hotărî bunurile în natură care vor alcătui
obiectul legatului în limitele cotităţii disponibile şi deci implicit (indirect) rezerva succesorală
în natură (restul bunurilor din succesiune).
e) Dacă există o pluralitate de moştenitori rezervatari, rezerva succesorală se
determină şi se atribuie în mod individual fiecărui moştenitor rezervatar şi nu
colectiv.

49
 Aceasta este concluzia care poate fi trasă din interpretarea literală a dispoziţiei art. 1.088 C. civ.
care dispune că: „Rezerva succesorală a fiecărui moştenitor rezervatar este de jumătate din cota
succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal".
Folosirea noţiunii de moştenitor legal, şi nu de clasă de moştenitori, ne conduce la concluzia că
rezerva succesorală se va calcula în concret prin raportare la cota succesorală care i s-ar fi cuvenit
ca moştenitor legal din moştenirea virtuală, adică din masa succesorală calculată prin adăugarea
aritmetică, la activul net succesoral a donaţiilor făcute de defunct, şi fără să se scadă legatele sau să
se ia în considerare dezmoştenirile dispuse de acesta.
f) întrucât rezerva este o parte a moştenirii, sunt nule renunţările la rezerva
succesorală făcute de moştenitori înainte de moartea defunctului sau renunţarea
defunctului la dreptul de a dispune de cotitatea disponibilă.
Asemenea acte sunt interzise, constituind acte asupra unei moşteniri viitoare, nedeschisă.
g) Rezerva succesorală este o cotă fixă (1/2) din cota succesorală care în absenţa
liberalităţilor sau dezmoştenirilor i s-ar fi cuvenit rezervatarului ca moştenitor legal.
Noul Cod civil a generalizat regula cotei fixe de 1/2 din cota succesorală aplicabilă anterior
intrării lui în vigoare doar rezervei succesorale a soţului supravieţuitor.
În cazul soţului supravieţuitor rezerva este o cotă fixă (1/2) din cota succesorală ce i s-ar fi
cuvenit ca moştenitor legal, cotă care variază în funcţie de clasa de moştenitori legali cu care vine în
concurs.

B. Rezerva succesorală este indisponibilă pentru cel care lasă moştenirea. Indisponibilitatea
rezervei este relativă şi parţială.

a) Indisponibilitatea rezervei succesorale este relativă pentru că dreptul de dispoziţie al

defunctului este limitat numai dacă există moştenitori rezervatari şi numai în folosul acestora.
b) Indisponibilitatea rezervei succesorale este parţială atât cu privire la bunuri, cât şi cu
privire la actele oprite de lege.
Cu privire la bunuri, ea nu poate lovi decât o parte din moştenire şi niciodată întreaga
moştenire, indiferent de categoria sau numărul moştenitorilor rezervatari.
Întotdeauna cel care lasă moştenirea va avea o cotitate disponibilă, în limitele căreia va
putea să facă liberalităţi (donaţii şi legate).
Indisponibilitatea este parţială şi sub aspectul actelor oprite, întrucât defunctul nu poate
dispune de rezervă prin liberalităţi (acte cu titlu gratuit), dar sunt valabile obligaţiile contractate de
el cu titlu oneros şi chiar cele cu termen de executare la moartea sa13.
Deci este greşit a califica rezerva succesorală ca inalienabilă şi insesizabilă, ea este doar
indisponibilă parţial şi relativ în sensul celor arătate mai sus.

II. Noţiunea de cotitate disponibilă

Cotitatea disponibilă este partea din bunurile moştenirii care nu este rezervată prin lege şi
de care defunctul putea dispune în mod neîngrădit prin liberalităţi.

50
 17. Noțiunea de moștenire vacantă. Cine sunt titularii acesteia și în ce calitate o culeg?

1. Noţiunea de moştenire vacantă

Dacă nu sunt moştenitori legali sau testamentari, moştenirea este vacantă.
Dacă prin legat s-a atribuit numai o parte a moştenirii şi nu există moştenitori legali ori
vocaţia acestora a fost restrânsă ca efect al testamentului lăsat de defunct, partea din
moştenire rămasă neatribuită este vacantă (art. 1.135 C. civ.).
În lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, patrimoniul defunctului se transmite
comunei, oraşului sau după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la
data deschiderii moştenirii |art. 963 alin. (3) C. civ.|.
Dispoziţiile menţionate mai sus sunt reluate de art. 116 din Legea nr. 36/1995 republicată, care
dispune că „în lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, când în masa succesorală există bunuri,
notarul public, sesizat în condiţiile art. 101, constată că succesiunea este vacantă şi eliberează
certificat de vacanţă succesorală, în condiţiile legii.
Vacanţa succesorală poate fi deci „vacanţă succesorală totală" şi „vacanţă succesorală
parţială".
A. Vacanţa succesorală totală poate fi întâlnită în următoarele cazuri:
a) defunctul nu are soţ supravieţuitor, rude din cele patru clase de moştenitori şi nu a
instituit legatari prin testament;
b) defunctul are moştenitori legali nerezervatari, pe care îi dezmoşteneşte prin
testament şi nu a instituit legatari.
B. Vacanţa succesorală parţială poate fi întâlnită în următoarele situaţii:
a) nu există moştenitori legali, iar testatorul a instituit legatari cu titlu universal sau
cu titlu particular numai pentru o parte a moştenirii sale, cu privire la restul bunurilor
succesorale intervenind vacanţa succesorală.
Precizăm că existenţa vacanţei succesorale parţiale este compatibilă numai cu instituirea de către
testator a legatarilor cu titlu universal sau cu titlu particular.
Dacă, însă testatorul a instituit legatari universali, întrucât vocaţia succesorală a acestora vizează
întreaga masă succesorală, nu poate exista vacanţă succesorală;
b) testatorul instituie legatari cu titlu universal sau cu titlu particular cu privire la o
parte a masei sale succesorale, însă moştenitorilor legali existenţi le limitează, prin
testament, vocaţia succesorală, dezmoştenindu-i total sau parţial.
Cât priveşte acest caz de vacanţă succesorală parţială, trebuie distins, între ipoteza în care există
moştenitori legali rezervatari şi cea în care există moştenitori legali nerezervatari;
c) testatorul nu instituie legatari, însă moştenitorilor rezervatari existenţi le limitează, prin
testament, vocaţia succesorala. în acest caz, testatorul nu mai dispune de bunurile sale prin legate, ci
se limitează la a restrânge prin testament vocaţia succesorală a moştenitorilor săi legali rezervatari,
dezmoştenindu-i.
Aceştia din urmă, fiind dezmoşteniţi, vor culege numai rezerva succesorală, iar în limitele
cotităţii disponibile va interveni vacanţa succesorală. Această ipoteză neacoperită de legiuitor prin
art. 1.135 constituie, fără niciun dubiu, un caz de vacanţă succesorală parţială.
Dacă însă, moştenitorii legali ai defunctului dezmoşteniţi prin testament nu sunt rezervatari, iar
testatorul nu instituie legatari, suntem în prezenţa vacanţei succesorale totale.
Rezultă prin urmare că sintagma folosită de art 1.135 alin. (1) C. civ. „Dacă nu sunt
moştenitori legali sau testamentari'" trebuie interpretată nu numai ca lipsă totală, ci şi ca
lipsă parţială, iar prin „lipsă" urmează să înţelegem nu numai lipsa fizică a moştenitorilor, ci
şi lipsa lor juridică (sunt renunţători, sau sunt nedemni, şi nu au descendenţi care să vină la
moştenire în locul lor prin reprezentare succesorală ori sunt exheredaţi).

51
 2. Cine culege moştenirea vacantă?
Art. 553 alin. (2) C. civ. prevede că: „Moştenirile vacante se constată prin certificat de
vacanţă succesorală şi intră în domeniul privat al comunei, oraşului sau municipiului, după
caz, fără înscriere în cartea funciară"14.
Moştenirile vacante aflate în străinătate, se cuvin statului român.
Această dispoziţie este reluată de art. 1.138 C. civ. care dispune că: „Moştenirile vacante revin
comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la
data deschiderii moştenirii şi intră în domeniul lor privat. Este considerată nescrisă orice
dispoziţie testamentară care, fără a stipula transmiterea bunurilor moştenirii, urmăreşte să
înlăture această regulă".
În ipoteza în care bunurile succesorale, care formează obiectul moştenirii vacante, se află în raza
teritorială a mai multor unităţi administrativ-teritoriale, din interpretarea art. 1.138 C. civ. rezultă că,
în acest caz, mai multe unităţi administrativ-teritoriale dobândesc vocaţie succesorală faţă de
moştenirea vacantă a aceleiaşi persoane decedate.
Drept urmare, în lumina dispoziţiilor Codului civil, bunurile moştenirii vacante aflate în
raza teritorială a judeţelor vor fi culese, după caz, de comuna, oraşul sau municipiul în a cărui
circumscripţie acestea se aflau la data deschiderii moştenirii, iar cele aflate pe teritoriul
sectoarelor capitalei vor reveni Municipiului Bucureşti.
Codul civil din 1864 atribuia moştenirile vacante statului, considerându-le bunuri de interes
public naţional.
Potrivit dispoziţiilor Noului Cod civil, moştenirile vacante, asemănător bunurilor imobile cu
privire la care s-a renunţat la dreptul de proprietate, sunt considerate de interes public local.
Realizând această înlocuire, Noul Cod civil acordă preferinţă unităţilor admi-nistrativ-teritoriale,
în defavoarea statului, îmbogăţindu-le celor dintâi domeniul privat cu bunurile (mobile şi imobile)
care formează obiectul moştenirilor vacante.
Consacrând dreptul comunei, oraşului sau, după caz, al municipiului de a culege moştenirea
vacantă, legiuitorului a fost animat, considerăm noi, de intenţia ca, de moştenirea vacantă, să
beneficieze colectivitatea locală în care a trăit, cel puţin o parte a vieţii sale, defunctul.
Moştenirile vacante aflate în străinătate se cuvin statului român şi vor intra în domeniul
privat al acestuia.
Totuşi, potrivit art. 33 din Regulamentul U.E. nr. 650/2012 „în măsura în care în virtutea
legii aplicabile succesiunii, potrivit Regulamentului , nu există moştenitor sau legatar
testamentar pentru niciun bun sau vreo persoană fizică într-un grad succesibil, aplicarea legii
astfel determinate nu împiedică dreptul unui stat membru U.E. sau a unei instituţii desemnate
în acest scop de acest stat, de a dobândi în temeiul propriei sale legi bunurile succesorale
situate pe teritoriul său; totuşi, creditorii succesiunii sunt abilitaţi să îşi realizeze creanţele
asupra ansamblului bunurilor succesorale".

52
 18. Caracterele juridice ale actului de opțiune succesorală.

1. Noţiunea de opţiune succesorală

Moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate uneia sau mai multor
persoane fizice sau juridice în fiinţă.
În dreptul român moştenirea se transmite, în puterea legii sau a testamentului, în clipa în care
defunctul încetează din viaţă, nefiind nevoie pentru ca această transmitere să aibă loc de nicio
manifestare de voinţă din partea succesibilului, astfel că patrimoniul succesoral nu rămâne niciun
moment fără titular.
Totuşi, deşi transmiterea patrimoniului succesoral are loc de drept din momentul deschiderii
succesiunii, ea nu are caracter definitiv şi obligatoriu.
Codul civil stabileşte în acest sens principiul că „Cel chemat la moştenire în temeiul legii sau al
voinţei defunctului poate accepta moştenirea sau poate renunţa la ea" [art. 1.100 alin. (1)C. civ.].

2. Actul de opţiune succesorală. Caractere juridice

Succesibilul titular al dreptului subiectiv de opţiune succesorală îşi exercită posibilitatea
de a opta manifestându-şi voinţa în cadrul unui act juridic de opţiune succesorală care poate
fi, după caz, acceptarea moştenirii, ori renunţarea la moştenire.
Acceptarea moştenirii este folosită când succesibilul ştie că moştenirea este neîndoielnic
solvabilă.
Prin acceptare succesibilul îşi consolidează titlul de moştenitor, pe care virtual îl are din
momentul deschiderii moştenirii, şi va beneficia ca atare de moştenire, dar va răspunde pentru
pasivul succesoral în limita activului succesoral (intra vires hereditatis) şi numai cu bunurile
primite (cum viribus).
Moştenitorii legali şi legatari universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile
moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecăruia şi, prin
urmare, în prezent, sub regimul Noului Cod civil, acceptarea moştenirii nu mai prezintă riscul pe
care îl prezenta acceptarea pură şi simplă din Codul civil din 1864 de a accepta o moştenire
insolvabilă, şi de a răspunde cu patrimoniul personal pentru pasivul moştenirii (ultra vires
hereditatis.
Prin renunţarea la moştenire succesibilul îşi desfiinţează cu efect retroactiv vocaţia
succesorală, va deveni străin de succesiune şi în consecinţă nu va beneficia de activul succesoral şi
nu va răspunde pentru pasivul succesoral.
Opţiunea succesorală este un act juridic unilateral, voluntar, indivizibil, în principiu
irevocabil, declarativ şi absolut.

A. Este un act juridic unilateral care reprezintă voinţa unei singure persoane, a
succesibiluluL
Actul de opţiune succesorală nu este însă un act esenţialmente personal.
Astfel, acceptarea moştenirii poate ti tăcută personal ori prin reprezentant legal, în cazul
succesibilului lipsit de capacitate de exerciţiu sau personal cu încuviinţarea ocrotitorului legal, în
cazul succesibilului cu capacitate de exerciţiu restrânsă, în ambele cazuri cu autorizarea instanţei
tutelare, ori prin mandatar convenţional cu procură specială în cazul succesibilului cu capacitate de
exerciţiu deplină.
In schimb, renunţarea la moştenire poate fi făcută numai de succesibilul cu capacitate de
exerciţiu deplină personal ori prin mandatar convenţional cu procură specială.

53
 B. Este un act juridic voluntar care dă expresie libertăţii de alegere a succe-
sibilului.
Succesibilul nu este obligat să accepte moştenirea la care este chemat. Nimeni nu poate fi
obligat să accepte o moştenire ce i se cuvine (art. 1.106 C. civ.). (Nemo invitus heres)
Principiul libertăţii de alegere suportă unele excepţii:
a) în cazul folosirii acţiunii oblice de către creditorii personali ai succesibilului;
b) în cazul succesibilului care, cu rea-credinţă, a sustras ori a ascuns bunuri din
patrimoniul succesoral sau a ascuns o donaţie supusă raportului sau reducţiunii când este
considerat că a acceptat moştenirea, chiar dacă anterior renunţase la ea |art. 1.119 alin. (1) C.
civ.|;
c) în cazul în care, deşi nu a fost încălcată rezerva, din testament rezultă că defunctul a
dorit să diminueze cota ce s-ar cuveni legatarului ca moştenitor legal, acesta din urmă poate
opta doar ca legatar (art. 1.102 C. civ.).
d) succesibilii lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă nu au un drept de opţiune succesorală pentru că nu pot renunţa la
moştenire, întrucât renunţarea la moştenire este o donaţie indirectă (făcută pe calea
dreptului de acrescământ), iar potrivit art. 988 alin. (1) C. civ. ei „nu pot dispune de
bunurile lor prin liberalitate cu excepţia cazurilor prevăzute de lege".
Fireşte incapabilul poate ajunge la acelaşi rezultat neexercitându-şi dreptul de opţiune
succesorală în termenul prevăzut de lege şi lăsându-l astfel să se prescrie.

C. Este în principiu un act juridic indivizibil

Aceasta înseamnă că succesibilul acceptă sau renunţă la moştenire în întregul ei şi nu pro
parte. Nimeni nu poate fi moştenitor pentru o parte din moştenire (Nemo pro parte heres).
Principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale este prevăzut în art. 1.101 C. civ. care
dispune că „Sub sancţiunea nulităţii absolute, opţiunea succesorală este indivizibilă şi nu
poate ti afectată de nicio modalitate".
Totuşi, moştenitorul care, în baza legii sau a testamentului, cumulează mai multe vocaţii la
moştenire, având deci o vocaţie multiplă, are pentru fiecare dintre ele, un drept de opţiune
distinct.
Legatarul chemat la moştenire şi ca moştenitor legal îşi va putea exercita opţiunea în oricare din
aceste calităţi. Dacă, deşi nu a fost încălcată rezerva, din testament rezultă că defunctul a dorit să
diminueze cota ce i s-ar fi cuvenit legatarului ca moştenitor legal, acesta din urmă poate opta doar
ca legatar (art. 1.102 C. civ.)
Principiul indivizibilităţii actului juridic de opţiune succesorală se opune ca moştenitorul care a
renunţat la moştenirea fostului proprietar decedat să poată beneficia de reconstituirea dreptului de
proprietate în cazul stabilirii măsurilor reparatorii privind imobilele preluate în mod abuziv în
perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
În principiu, opţiunea succesorală produce efecte absolute, erga omnes şi îi poate fi opusă
moştenitorului de oricine are interes.
Dacă însă opţiunea succesorală rezultă dintr-o hotărâre judecătorească, ea va avea efecte
relative, numai între părţile din proces.
Astfel, revocarea renunţării la moştenire pentru fraudă ca urmare a promovării acţiunii pauliene
de către creditor are efecte relative doar între părţile din proces.

D. Este un act juridic, în principiu, irevocabil

Cel care a acceptat moştenirea nu mai poate reveni asupra acceptării.
În dreptul roman, acest principiu era consacrat prin adagiul „Semel heres, semper heres " (odată
moştenitor, rămâi totdeauna moştenitor).

54
 Principiul irevocabilităţii opţiunii succesorale funcţionează cu caracter absolut în cazul
acceptării moştenirii.
El cunoaşte însă unele excepţii în cazul renunţării la moştenire.
În tot cursul termenului de opţiune succesorală, renunţătorul poate revoca renunţarea dacă
moştenirea nu a fost deja acceptată de alţi succesibili care au vocaţie la partea care i-ar fi revenit
renunţătorului.
Revocarea renunţării valorează acceptare, bunurile moştenirii fiind preluate în starea în care se
găsesc şi sub rezerva drepturilor dobândite de terţi asupra acelor bunuri (art. 1.123 C. civ.).

E. Este un act declarativ de drepturi care produce efecte retroactive de la

deschiderea succesiunii
Acceptarea consolidează transmiterea moştenirii realizată de plin drept la data decesului
(art. 1.114 C. civ.).
Succesibilul acceptant îşi consolidează dreptul asupra moştenirii dobândit de la moartea
defunctului, iar succesibilul renunţător este socotit că nu a fost niciodată moştenitor.
Cei chemaţi succesiv la moştenire nu sunt succesori în drepturi unii faţă de ceilalţi, ci succed
direct defunctului de la deschiderea succesiunii.

F. Este un act care nu poate fi afectat de modalităţi (termen sau condiţie), pentru
că legiuitorul nu admite ca nesiguranţa privind soarta moştenirii să se prelungească.
Dreptul de opţiune succesorală este în principiu un drept absolut al succesibilului de a alege
între posibilităţile oferite de lege.
Succesibilul nu este obligat să justifice motivele opţiunii sale şi nici nu-şi angajează răspunderea
pentru consecinţele alegerii sale.
Există însă situaţii în care opţiunile succesibilului sunt reduse de lege, fie cu titlu de sancţiune
(acceptarea forţată a moştenirii), fie în cazul moştenirii vacante.

55
 19. Acceptarea moștenirii. Acceptarea tacită.

1. Acceptarea moştenirii

Acceptarea moştenirii este actul sau faptul juridic unilateral şi irevocabil prin care
succesibilul îşi însuşeşte în mod definitiv moştenirea transmisă în mod provizoriu de la
deschiderea acesteia, consolidându-şi necondiţionat titlul său de moştenitor.
Altfel spus, acceptarea definitivează, consolidează, transmiterea moştenirii realizată de plin
drept, dar cu titlu provizoriu, la data decesului.
Transmiterea moştenirii operează de drept, prin efectul morţii defunctului şi de la această
dată. Acceptarea produce doar efectul de a atribui un caracter definitiv acestei transmiteri
operate anterior exprimării ei.
Acceptarea unei moşteniri este deci manifestarea voinţei de a păstra titlul de moştenitor pe care
îl conferă legea; cu alte cuvinte, renunţarea la dreptul de a mai putea renunţa la moştenire. (Semel
heres, semper heres - odată ce eşti moştenitor, rămâi totdeauna moştenitor.)
Acceptarea îşi produce efectele retroactiv din ziua deschiderii moştenirii.
Acceptarea moştenirii poate fi voluntară sau forţată.

A. Acceptarea voluntară
Acceptarea voluntară este acceptarea care rezultă dintr-un act sau fapt juridic unilateral,
consensual şi irevocabil al succesibilului.
Este un act sau fapt juridic unilateral pentru că este rezultatul unei singure voinţe, a
succesibilului, şi consensual, pentru că este exprimarea voinţei succesibilului de a-şi însuşi
titlul de moştenitor şi de a uza de drepturile pe care vocaţia sa legală sau testamentară i le
conferă asupra moştenirii.
Acceptarea voluntară poate fi expresă sau tacită [art. 1.108 alin. (1) C. civ.].

II. Acceptarea voluntară tacită

Acceptarea voluntară este tacită când succesibilul face un act sau fapt pe care nu-l putea
săvârşi decât în calitate de moştenitor, şi din care rezultă neîndoielnic intenţia sa de a accepta
succesiunea |art. 1.108 alin. (3) C. civ.|.
Actul sau faptul succesibilului trebuie să implice în mod necesar, fără echivoc, intenţia de a
accepta moştenirea. Actele echivoce nu pot constitui o manifestare tacită a voinţei de a accepta
moştenirea.
Acceptarea tacită, ca şi cea expresă, trebuie tăcută personal de succesibil sau de un
mandatar convenţional împuternicit special de acesta (cum ar fi mandatarul împuternicit să
vândă bunuri din moştenire).
Succesibilii incapabili sau cei cu capacitate restrânsă optează prin reprezentantul legal sau
cu încuviinţarea ocrotitorului legal, şi în ambele cazuri cu autorizarea instanţei tutelare.
Doctrina juridică a admis că acceptarea tacită ar putea fi tăcută şi de către un gestionar de
afaceri, dacă succesibilul ar ratifica înăuntrul termenului de opţiune succesorală gestiunea,
transformând-o retroactiv în mandat. Soluţia nu a fost împărtăşită şi de instanţele judecătoreşti din
cauza caracterului personal al actului de opţiune succesorală.
Acceptarea voluntară tacită este admisă şi în cazul moştenirii testamentare.
În ceea ce priveşte actele echivalente cu o acceptare tacită trebuie distins între actele care
privesc bunuri singulare din succesiune şi actele referitoare la moştenire, privită ca universalitate.
Actele de dispoziţie juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor moştenirii implică
şi semnifică acceptarea tacită a acesteia. Sunt astfel de acte:

56
 a) înstrăinarea, cu titlu gratuit sau oneros, de către succesibil a drepturilor asupra
moştenirii;
b) renunţarea la moştenire, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moştenitori
determinaţi;
c) renunţarea la moştenire cu titlu oneros, chiar în favoarea tuturor comoş-tenitorilor sau
moştenitorilor subsecvenţi.
De asemenea, pot avea valoare de acceptare tacită a moştenirii actele de dispoziţie,
administrare definitivă ori folosinţă a unor bunuri din moştenire.
Introducerea acţiunii în declararea nedemnităţii (nedemnitatea judiciară) constituie un act
de acceptare tacită a moştenirii de către succesibilul reclamant1.
Succesibilul care intenţionează să îndeplinească un act ce poate avea semnificaţia acceptării
moştenirii, dar care doreşte ca prin aceasta să nu fie considerat acceptant, trebuie să solicite
autorizarea prealabilă a instanţei judecătoreşti de la locul deschiderii moştenirii, potrivit regulilor
aplicabile procedurii necontencioase.
Actele de conservare, supraveghere şi de administrare provizorie nu valorează acceptare,
dacă din împrejurările în care acestea s-au efectuat nu rezultă că succesibilul şi-a însuşit prin
ele calitatea de moştenitor.
Actele de conservare sau de administrare provizorie a bunurilor succesorale singulare nu
valorează acceptare tacită a succesiunii, întrucât au un caracter urgent, folosesc tuturor
succesibililor, iar din natura lor se poate presupune că succesibilul le-a făcut ca un gestionar de
afaceri şi nu cu voinţa de a se comporta ca un proprietar al bunurilor succesorale.
Sunt considerate a fi acte de administrare provizorie actele de natură urgentă a căror îndeplinire
este necesară pentru normala punere în valoare, pe termen scurt, a bunurilor moştenirii.
Acestea pot fi fapte materiale ca: îngroparea defunctului, reparaţii urgente la bunurile
succesorale, preluarea cheilor de la imobilul succesoral şi a actelor defunctului pentru a le feri de
furt sau distrugere, ori acte juridice cum ar fi: cererea de punere a sigiliilor, de facere a
inventarului, de înscriere a unor ipoteci, de plată cu banii succesiunii a unor datorii urgente ale
succesiunii sau de îngropare, întreruperea unei prescripţii'.
Succesibilul va putea, cu autorizarea justiţiei, chiar să vândă mobilele succesiunii supuse
stricăciunii sau a căror conservare este mai oneroasă, fără ca aceasta să reprezinte o acceptare tacită
a succesiunii.
În schimb, actele de administrare care nu au un caracter urgent, actele de folosinţă a
bunurilor succesorale şi în special actele de dispoziţie presupun şi implică acceptarea pentru
că succesibilul se comportă ca un adevărat proprietar şi nu le-ar fi putut săvârşi fără să fi voit
să accepte succesiunea.
Vor fi socotiţi că au acceptat moştenirea: succesibilul care a intrat în posesia bunurilor
succesorale, cel care a vândut fără autorizarea justiţiei mobilele succesiunii supuse stricăciunii, cel
care a cerut împărţeala ori raportul sau care s-a lăsat condamnat în calitate de moştenitor.
Actele de dispoziţie săvârşite de succesibil cu privire la bunurile succesorale sunt cele mai
categorice şi mai clare acte de acceptare voluntară tacită a moştenirii,
Întrucât legea enumera doar cu caracter exemplificativ actele de dispoziţie ce constituie
manifestarea tacită a voinţei succesibilului de a accepta moştenirea, interpretarea voinţei
tacite de a accepta moştenirea este lăsată la aprecierea instanţei, care va trebui să ţină seama
de calitatea în care succesibilul a voit să facă actul, şi de categoria de acte (de conservare,
administrare sau de dispoziţie) în care se încadrează actul concret analizat.
Analiza actului trebuie tăcută prin prisma manifestării de voinţă de a accepta.
De aceea, soarta actului ca atare este indiferentă. Astfel, o desistare de la o acţiune
succesorală care valorează acceptare tacită nu are nicio influenţă asupra acceptării care
rămâne valabil exprimată.

57
 Actele de dispoziţie, indiferent de natura lor, având ca obiect bunuri succesorale individuale,
constituie acte de acceptare tacită a întregii moşteniri, în virtutea principiului indivizibilităţii
opţiunii succesorale.
Nu constituie acceptare tacită a moştenirii actul de înstrăinare a unui bun succesoral, când
succesibilul a crezut în mod greşit că bunul este al său pentru că din acest act nu rezultă
intenţia succesibilului de a accepta moştenirea.
În schimb, dacă succesibilul înstrăinează un bun pe care defunctul îl deţinea cu titlu precar,
crezând că înstrăinează un bun succesoral, el este considerat că a acceptat tacit moştenirea, intenţia
lui de a se comporta ca un moştenitor (proprietar) al succesiunii fiind evidentă.
Prin urmare, acceptarea tacită a moştenirii rezultă mai mult din intenţie decât din felul
actului sau faptului juridic.
Vor fi considerate ca acte de acceptare tacită a moştenirii: donaţia, vânzarea, schimbul
unor bunuri succesorale, constituirea de drepturi reale (ipoteci, servituti etc.) asupra
imobilelor succesorale.
Potrivit art. 1.110 alin. (1) lit. b) şi c) C. civ. constituie acceptare tacită a moştenirii şi
renunţarea, chiar gratuită, a succesibilului în folosul unuia sau mai multor moştenitori
(inclusiv moştenitori subsecvenţi), precum şi renunţarea în folosul tuturor comoştenitorilor
dacă a fost făcută cu titlu oneros.
Practic, numai renunţarea abdicativa pură şi simplă, impersonală şi cu titlu gratuit constituie
renunţare la moştenire, în timp ce renunţările in favorem constituie acte de acceptare tacită a
moştenirii, însoţite de acte de înstrăinare între vii a drepturilor succesorale.
Sunt, de asemenea, acte de acceptare tacită a moştenirii promovarea de către succesibil a
unor acţiuni în justiţie care implică indirect, dar neechivoc însuşirea calităţii de moştenitor,
cum ar tî acţiunea în revendicarea bunurilor succesorale, cererea de partaj a bunurilor
succesorale, cererea de raport a donaţiilor sau de reducţiune a liberalităţilor excesive, cererea
de predare a legatului cu titlu particular sau opunerea, în calitate de pârât, la predarea
legatului, cererea de anulare a testamentului1.
Nu are importanţă soluţia pe fond pronunţată în acţiune şi nici măcar desistarea succesibilului de
la acţiune; succesibilul este considerat că a acceptat moştenirea, dacă din participarea lui în proces
rezultă în mod neechivoc acceptarea.
În sfârşit, actele de administrare cu caracter definitiv a patrimoniului succesoral care
angajează viitorul, săvârşite în termenul de opţiune succesorală, sunt considerate acte de
acceptare tacită a moştenirii.
Astfel, sunt încheierea între comoştenitori a unei convenţii privind administrarea bunurilor
succesorale, încasarea de creanţe care nu reprezintă venituri curente (de exemplu chirii) de la
debitorii succesiunii, efectuarea de cheltuieli utile sau voluptuarii cu bunurile succesorale,
locaţiunea bunurilor succesorale, plata impozitelor pe clădirile, terenurile, autovehiculele
succesorale ori a taxelor succesorale.
În schimb, actele de administrare provizorie, ca şi actele de conservare nu pot conduce la
concluzia că succesibilul care le-a făcut şi-a manifestat voinţa de a accepta moştenirea2.
Ori de câte ori va face un act de dispoziţie sau de administrare definitivă, în interesul moştenirii,
fără intenţia de fi considerat acceptant, succesibilul prudent va trebui să ceară autorizarea prealabilă
a justiţiei pentru efectuarea actului, cu precizarea că efectuarea lui nu înseamnă acceptarea
moştenirii.
În caz contrar, actul valorează acceptare tacită a moştenirii pe care succesibilul nu o poate
înlătura prin inserarea unei declaraţii în cuprinsul actului sau printr-un act ulterior că nu a înţeles să
accepte moştenirea.

58
 20. Acceptarea forțată a moștenirii.

B. Acceptarea forţată
Acceptarea forţată este o excepţie de la caracterul voluntar al actului de opţiune
succesorală şi reprezintă o pedeapsă civilă pentru săvârşirea, cu rea-credinţă, de către
succesibil a unor delicte civile constând în sustragerea sau ascunderea unor bunuri din
patrimoniul succesoral în scopul de a şi le însuşi, sau ascunderea unei donaţii supusă
raportului sau reducţiunii (art. 1.119 C. civ.).
Succesibilul îşi exprimă voinţa nu de a accepta moştenirea, ci de a săvârşi fapte juridice ilicite
cu privire la bunurile succesiunii, fapte pe care legea le sancţionează, considerându-l acceptant al
moştenirii în lipsa voinţei succesibilului şi chiar împotriva acestei voinţe.
Succesibilul care, cu rea-credinţă, a sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul succesoral sau a
ascuns o donaţie supusă raportului sau reducţiunii este considerat că a acceptat moştenirea, chiar
dacă anterior renunţase la ea.
El nu va avea însă niciun drept cu privire la bunurile sustrase sau ascunse şi, după caz, va
fi obligat să raporteze sau să reducă donaţia ascunsă fără a participa la distribuirea bunului
donat.
Moştenitorul aflat în situaţia de mai sus este ţinut să plătească datoriile şi sarcinile
moştenirii proporţional cu cota sa din moştenire, inclusiv cu propriile sale bunuri.
Pentru a opera acceptarea forţată1 este necesar să existe cumulativ:
a) un element material, obiectiv, constând în sustragerea sau în ascunderea
unor bunuri din patrimoniul succesoral ori ascunderea unei donaţii supuse raportului
ori reducţiunii.
Noţiunile de sustragere sau ascundere frauduloasă au fost interpretate extensiv de practica
judiciară în sensul oricăror manopere frauduloase, săvârşite prin fapte comisive sau prin fapte
omisive, destinate să diminueze activul succesoral în scopul prejudicierii moştenitorilor şi
creditorilor succesorali şi avantajării succesibilului de rea-credinţă.
Cu sustragerea şi dosirea au fost asimilate prezentarea unui testament fals sau a unui
înscris fals constatator al unei creanţe asupra succesiunii de către succesibilul de rea-credinţă
sau nedeclararea unor datorii ale succesibilului către moştenire etc. .
Este necesar, în toate cazurile, ca sustragerea sau ascunderea să fie făcute în
clandestinitate, adică fără ştirea celorlalţi comoştenitori;
b) un element subiectiv, psihologic, intenţia frauduloasă.
Săvârşirea faptelor de sustragere sau ascundere a bunurilor moştenirii trebuie să fi fost
făcută cu rea-credinţă, cu intenţia de a-i frauda pe ceilalţi moştenitori.
Nu se cere ca fapta succesibilului să constituie o infracţiune.
Este însă necesar ca ea să constituie un delict civil întemeiat pe doi, săvârşit deci cu
intenţie frauduloasă. Simpla omisiune din greşeală (culpă) a unor bunuri din succesiune sau
din credinţa greşită a succesibilului că aceste bunuri îi aparţin nu pot conduce la sancţiunea
acceptării forţate a moştenirii.
Fapta succesibilului presupune existenţa discernământului acestuia1.
Este deci esenţială şi absolut necesară intenţia de a păgubi pe ceilalţi comoş-tenitori sau pe
creditorii moştenirii pentru a califica fapta succesibilului ca acceptare forţată a moştenirii2.
Paguba constă în ruperea egalităţii dintre comoştenitori sau în cazul creditorilor, prin micşorarea
masei bunurilor pe care aceştia le urmăresc.
Actele materiale de sustragere sau de ascundere a bunurilor succesorale ori a donaţiei
supusă raportului ori reducţiunii şi intenţia frauduloasă a moştenitorului care le-a săvârşit
trebuie dovedite de comoştenitorul sau creditorul interesat;
c) sustragerea sau ascunderea trebuie să aibă ca obiect bunurile moştenirii sau
fructele civile sau naturale ale acestor bunuri.

59
 În mod logic, succesibilul nu poate fi pedepsit decât dacă a săvârşit delictul civil după
deschiderea succesiunii. Totuşi, se admite în doctrină că sancţiunile se vor aplica şi în cazul în care
ascunderea sau sustragerea au fost făcute cu intenţie frauduloasă înainte de deschiderea succesiunii
şi chiar cu complicitatea defunctului;
d) sustragerea sau ascunderea frauduloasă trebuie să fie săvârşite de un
succesibil cu vocaţie concretă la moştenire, fie el succesibil legal, fie legatar universal
sau cu titlu universal.
Legatarul cu titlu particular nu poate fi subiect al delictelor civile prevăzute de art. 1.119
alin. (1) C. civ. pentru că dacă şi-a însuşit bunul care formează obiectul legatului său nu îi
poate prejudicia pe ceilalţi comoştenitori, iar dacă şi-a însuşit alte bunuri succesorale a
acţionat ca un terţ fără vocaţie succesorală şi va răspunde civil şi eventual penal, ca un hoţ.
Deci pedeapsa acceptării forţate nu poate fi aplicată împotriva legatarului cu titlu
particular şi nici el nu se poate prevala de ea.

60
 21. Renunțarea la moștenire. Revocarea renunțării la moștenire.

2. Renunţarea la moştenire

Renunţarea la moştenire este actul juridic unilateral, expres şi solemn, făcut în formă
autentică, prin care succesibilul declară în mod categoric şi precis în faţa notarului public sau,
după caz, la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, în condiţiile şi limitele
prevăzute de lege, că nu îşi însuşeşte titlul de moştenitor şi că nu înţelege să uzeze de
drepturile pe care vocaţia sa legală sau testamentară i-o conferă asupra moştenirii.
Renunţarea la moştenire trebuie făcută în termenul de opţiune succesorală.
Prin renunţarea la moştenire, succesibilul îşi desfiinţează cu efect retroactiv vocaţia sa
succesorală, fund considerat că nu a fost niciodată moştenitor |ari. 1.121 alin. (1) C. civ.|.
Renunţarea la moştenire trebuie să fie expresă.
Potrivit art. 1.120 alin. (1) C. civ. „Renunţarea la moştenire nu se presupune, cu excepţia
cazurilor prevăzute la art. 1.112 şi la art. 1.113 alin. (2)".
Renunţarea succesorală nu este presupusă, pentru că nimeni nu este presupus a renunţa la
dreptul său.
Dispoziţia art. 1.120 alin. (1) C. civ. este o aplicare particulară în materia dreptului
succesoral a art. 13 C. civ. care dispune cu caracter general, că renunţarea la un drept nu se
prezumă.
Dispoziţia art. 1.120 alin. (1) interzice prezumţia simplă, judiciară, de renunţare bazată pe acte
sau fapte ale succesibilului, nu şi prezumţiile legale de renunţare prevăzute de art. 1.112 şi 1.113 C.
civ.
Art. 1.112 stabileşte o prezumţie legală relativă de renunţare la moştenire, dispunând că:
„Este prezumat, până la proba contrară, că a renunţat la moştenire succesibilul care, deşi cunoştea
deschiderea moştenirii şi calitatea lui de succesibil, nu şi-a exercitat dreptul de opţiune succesorală,
prin acceptarea moştenirii sau renunţarea expresă la moştenire, în termenul de un an prevăzut la art.
1.103.
Prezumţia de renunţare operează, după împlinirea termenului de un an de la deschiderea
moştenirii, dacă succesibilul, citat în condiţiile legii, nu tace dovada exercitării dreptului de opţiune
succesorală, Citaţia trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii acesteia, pe lângă elementele
prevăzute de Codul de procedură civilă, şi precizarea că, dacă succesibilul nu şi-a exercitat dreptul
de a accepta moştenirea în termenul de decădere prevăzut la art. 1.103, este prezumat că renunţă la
moştenire".
Art. 1.113 C. civ. stabileşte o prezumţie legală absolută de renunţare la moştenire în cazul
în care pentru motive temeinice, la cererea oricărei persoane interesate, succesibilul a fost obligat
prin ordonanţă preşedinţialâ, să îşi exercite dreptul de opţiune succesorală înăuntrul unui termen
stabilit de instanţa judecătorească, mai scurt decât cel de un an prevăzut de art. 1.103 şi nu şi-a
exercitat acest drept, în termenul stabilit15.
Dreptul de a renunţa aparţine tuturor moştenitorilor legali sau testamentari cu vocaţie
universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.
în mod obişnuit, succesibilul renunţă la moştenire dacă aceasta este în mod neîndoielnic
insolvabilă sau dacă, fiind obligat la raport, doreşte să păstreze donaţia.
Cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 1.112 şi 1.113 C. civ., renunţarea la succesiune
trebuie să fie întotdeauna expresă şi făcută în formă autentică, la orice notar public sau, după
caz, la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, în condiţiile şi limitele
prevăzute de lege.

61
 Renunţarea poate fi făcută în mod valabil numai dupâ deschiderea succesiunii, adică după
naşterea dreptului de opţiune succesorală.
Renunţarea la o succesiune nedeschisă este nulă absolut, ca orice act asupra unei succesiuni
viitoare.
Renunţarea la moştenire este valabilă şi îşi produce efectele numai dacă succesibilul nu a
acceptat în prealabil succesiunea, căci acceptarea are efect irevocabil (semel heres, semper
heres).
Renunţarea este indivizibilă. Nu este admisibilă renunţarea la o parte din succesiune şi
acceptarea celeilalte părţi. (Nemo pro parte heres.)
Renunţarea la moştenire trebuie să fie pur abdicativă, adică impersonală şi cu titlu
gratuit.
Renunţarea la moştenire se poate face personal în forma unei declaraţii scrise, semnată de
succesibilul renunţător ori prin mandatar cu procură specială de renunţare la moştenire, în
ambele cazuri în faţa notarului public sau, după caz, la misiunile diplomatice sau consulare
ale României. Succesibilul trebuie să aibă capacitatea de exerciţiu deplină pentru a putea
renunţa la moştenire.
Renunţarea in favorem, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moştenitori
determinaţi, şi renunţarea la moştenire cu titlu oneros, chiar în favoarea tuturor
comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi, sunt considerate de lege ca acte de acceptare
tacită a moştenirii |art. 1.110 alin. (1) lit. b) şi c) C. civ.|, urmate de transmiterea cu titlu
gratuit sau cu titlu oneros, a cotei succesorale la care ar 11 avut dreptul1.
Renunţarea la succesiune se face numai în formă autentică şi se comunică la R.N.N.E.O.S
în vederea înscrierii.
Declaraţia de renunţare se înscrie, pe cheltuiala renunţătorului, pentru informarea terţilor
în Registrul naţional notarial de evidenţă al opţiunilor succesorale (R.N.N.EO.S.), potrivit
legii.
Efectele renunţării se produc erga omnes dacă declaraţia de renunţare a fost înscrisă aşa cum
prevede legea în Registrul naţional notarial de evidenţă al opţiunilor succesorale (R.N.N.E.O.S.).
Lipsa înscrierii în registrul naţional notarial nu afectează validitatea actului de renunţare
şi nu ar putea fi invocată drept cauză de nulitate a declaraţiei de nulitate de către succesibilul
renunţător pentru a putea accepta moştenirea.
În schimb, faţă de un terţ dobânditor de bună-credinţă, care a cumpărat un bun
succesoral de la succesibilul renunţător, renunţarea neînscrisă în registru nu este opozabilă.
Declaraţia de renunţare tăcută în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, cum ar fi spre
exemplu o renunţare la succesiune făcută verbal sau printr-un înscris sub semnătură privată, este
nulă absolut şi lipsită de efecte.
Prin renunţare, titlul de moştenitor al renunţătorului este retroactiv desfiinţat,
renunţătorul devenind o persoană străină de moştenire.
Art. 1.121 C. civ. dispune în acest sens că „Succesibilul care renunţă este considerat că nu
a fost niciodată moştenitor"2.
Renunţătorul pierde partea din moştenire la care avea dreptul.
Renunţătorul nu poate fi reprezentat succesoral de descendenţii săi.
Partea renunţătorului profită moştenitorilor pe care i-ar tl înlăturat de la moştenire sau,
în temeiul dreptului de acrescământ, comoştenitorilor a căror parte ar fi diminuat-o dacă ar fi
acceptat moştenirea.
Prin efectul retroactiv al renunţării, renasc drepturile reale sau de creanţă ale renun-ţătorului
împotriva defunctului sau ale acestuia (ale moştenirii) împotriva renunţătorului, stinse prin
consolidare sau confuziune, prin efectul legii, la data deschiderii succesiunii.
Moştenitorul renunţător nu este obligat la raport şi poate păstra donaţia primită de la
defunct în timpul vieţii acestuia.

62
 Totuşi, prin stipulaţie expresă în contractul de donaţie, donatarul poate fi obligat la raportul
donaţiei şi în cazul renunţării la moştenire. în acest caz, donatarul va readuce la moştenire numai
valoarea bunului donat care depăşeşte partea din bunurile defunctului la care ar fi avut dreptul ca
moştenitor legal [art. 1.147 alin. (2) C. civ.].
Ca efect al renunţării, creditorii succesibilului renunţător nu pot urmări patrimoniul
succesoral, după cum nici creditorii moştenirii nu au dreptul să urmărească bunurile din
patrimoniul renunţătorului.
În sfârşit, renunţătorul nu are obligaţia de a plăti taxele legale pentru efectuarea procedurii
succesorale notariale.
Deşi în principiu renunţarea este irevocabilă, totuşi, pentru a evita vacanţa succesorală,
legea permite succesibilului renunţător să revină asupra renunţării şi să o revoce, dar numai
dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii:
a) să nu fi expirat termenul de opţiune succesorală;
b) moştenirea să nu fi fost între timp accept Mă de un alt succesibil care are
vocaţie la partea care i-ar reveni renunţătorului'.
Acceptarea legatului cu titlu particular de către legatar nu împiedică revocarea renunţării făcută
de succesorul universal sau cu titlu universal.
Revocarea renunţării se va face în aceleaşi condiţii de formă autentică şi de înscriere în
Registrul Naţional Notarial de Evidenţă al Opţiunilor Succesorale (R.N.N.E.O.S.), ca şi renunţarea
la moştenire.
Revocarea renunţării nu face să renască dreptul de opţiune succesorală, ci constituie prin
ea însăşi o acceptare a succesiunii.
Revocarea renunţării valorează acceptare, bunurile moştenirii fiind preluate în starea în
care se găsesc şi sub rezerva drepturilor dobândite de terţi asupra acelor bunuri |art. 1.123
alin. (2) C. civ.].
Efectele revocării renunţării operează retroactiv de la data deschiderii moştenirii consolidând
calitatea de moştenitor, dar numai sub rezerva drepturilor dobândite de terţi asupra acelor bunuri,
ceea ce înseamnă că revocarea renunţării nu produce efecte retroactive faţă de terţii care au dobândit
drepturi asupra bunurilor succesorale între momentul deschiderii moştenirii şi cel al revocării
renunţării.
Pierderea dreptului de a revoca renunţarea fie prin împlinirea termenului de opţiune
succesorală, fie prin acceptarea între timp a moştenirii de către un alt succesibil care avea
vocaţie la partea care i-ar fi revenit renunţătorului, operează de drept şi poate fi invocată de
orice persoană interesată şi chiar din oficiu.
Creditorii succesibilului care a renunţat la moştenire în frauda lor pot cere instanţei
revocarea renunţării în ceea ce îi priveşte, însă numai în termen de trei luni de la data la care
au cunoscut renunţarea |ar». 1.122 alin. (1) C. civ.|.
Admiterea acţiunii în revocare produce efectele acceptării moştenirii de către succesibilul
debitor numai în privinţa creditorului reclamant şi în limita creanţei acestuia [art. 1.122 alin. (2) C.
civ.].
Renunţarea la moştenire făcută cu încălcarea formelor prevăzute de lege ad solemnitatem
este nulă absolut. Nulitatea absolută poate fi invocată de succesibil sau de creditorii săi
personali sau de creditorii succesorali.
Deşi teoretic nulitatea absolută a renunţării la moştenire ar putea fi invocată şi de
comoştenitori sau de moştenitorii subsecvenţi ai renunţătorului o astfel de cerere este lipsită
de interes, neîndeplinind condiţia interesului personal al acţiunii în constatarea nulităţii
absolute a renunţării.
În cazul în care voinţa succesibilului renunţător a fost viciată prin violenţă, doi sau eroare,
renunţarea este anulabilă.
Anularea renunţării poate fi solicitată numai de succesibilul renunţător.

63
 Dreptul la acţiunea în anularea acceptării sau renunţării se prescrie în termen de 6 luni,
calculat în caz de violenţă de la încetarea acesteia, iar în celelalte cazuri din momentul în care
titularul dreptului la acţiune a cunoscut cauza de nulitate relativă (art. 1.124 C. civ.).
Efectul constatării judecătoreşti a nulităţii absolute sau declarării nulităţii relative a
renunţării la moştenire este desfiinţarea retroactivă a actului de opţiune succesorală.
Se pune întrebarea, ca şi în cazul revocării renunţării la moştenire dacă nulitatea
renunţării va face să renască dreptul de opţiune succesorală16 sau constituie o acceptare a
moştenirii.
Sub imperiul noului Cod civil, care prevede doar două opţiuni succesorale antinomice:
acceptarea şi respectiv renunţarea la moştenire, admiterea acţiunii în anularea renunţării
confirmă intenţia succesibilului reclamant de a accepta moştenirea la care anterior renunţase.
Este o soluţie asemănătoare cu cea a revocării renunţării care valorează potrivit legii
acceptarea moştenirii şi nu renaşterea dreptului de opţiune succesorală.
Atât în cazul revocării renunţării, cât şi în cel al anulării renunţării, succesibilul
renunţător îşi manifestă implicit, tacit, voinţa de a accepta moştenirea.
Acceptarea tacită a moştenirii ca urmare a admiterii acţiunii în anularea renunţării se va
produce la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de declarare a nulităţii
renunţării, dar cu efect retroactiv de la data deschiderii moştenirii.
Valorificarea ei împotriva moştenitorilor care au obţinut între timp certificat de
moştenitor pentru partea din moştenire ce i-ar fi revenit succesibilului renunţător, se va face
pe calea petiţiei de ereditate care presupune anularea certificatului de moştenitor.
Acţiunea în anularea acceptării moştenirii pentru vicii de consimţământ sau pentru
incapacitate, menţionată de art. 1.124 C. civ., este şi ea numai la îndemâna succesibilului al
cărui consimţământ a fost viciat.
Se pune însă problema interesului moştenitorului acceptant în promovarea unei asemenea
acţiuni care nu numai că nu l-ar avantaja, ci dimpotrivă l-ar prejudicia, dacă urmare
admiterii acţiunii, ar renunţa la moştenirea pe care iniţial a acceptat-o chiar cu
consimţământul viciat.
Credem că desfiinţarea acceptării moştenirii poate fi invocată şi eventual obţinută de un
terţ care ar justifica un interes legitim17 numai printr-o acţiune în constatarea nulităţii
absolute a acceptării, fireşte dacă ar exista şi ar putea fi dovedite motive de nulitate absolută.
O astfel de acţiune în constatarea nulităţii absolute a acceptării ar trebui să îmbrace forma
petiţiei de ereditate şi să îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru promovarea acesteia şi
va presupune anularea certificatului de moştenitor emis moştenitorului acceptant.

64
 22. Partajul de ascendent. Condiții și efecte.

I Noţiunea de partaj de ascendent

Partajul de ascendent este actul juridic între vii (donaţie) sau din cauză de moarte
(testament) prin care un ascendent divide, în tot sau în parte, bunurile sale între eventualii săi
moştenitori din clasa descendenţilor, creând între ei raporturi de împărţeală'.
Partajul de ascendent derogă de la dreptul comun, întrucât moştenirea în loc să se transmită la
moştenitori în stare de indiviziune, trece asupra lor împărţită, fiecare descendent dobândind un drept
de proprietate individual, absolut şi exclusiv asupra bunurilor care i-au fost incluse în lotul în lotul
său de ascendent, iar împărţeala în loc să fie rezultatul voinţei copărtaşilor rezultă numai din voinţa
ascendentului împărţitor.
În consecinţă, raporturile de împărţeală se nasc între descendenţi, deşi nu ei sunt autorii actului
de împărţeală.
Partajul de ascendent este un act juridic mixt, reprezentând, pe de o parte o donaţie sau o
dispoziţie testamentară, iar pe de altă parte un act de împărţeală care însă nu pune capăt unei
indiviziuni, ci previne o indiviziune între descendenţii dispunătorului la moartea acestuia.

Condiţii de validitate
Partajul de ascendent trebuie să respecte atât normele care reglementează donaţiile sau
testamentele, cât şi normele care reglementează împărţelile succesorale.

1. Condiţii de formă
„Ascendenţii pot face partajul bunurilor lor între descendenţi" prevede art. 1.160 C. civ.
Partajul de ascendent se poate realiza prin donaţie sau prin testament, cu respectarea
formelor, condiţiilor şi regulilor prevăzute de lege pentru aceste acte juridice [art. 1.161 alin.
(1) C. civ.].
Nerespectarea condiţiilor de formă prevăzute de lege atrage nulitatea absolută a actului de
împărţeală de ascendent, însă după decesul ascendentului dispunător, descendenţii beneficiari ai
împărţelii pot ..confirma,, actul nul prin executarea dispoziţiilor partajului de ascendent cu bună-
ştiinţă. adică cunoscând cauza de nulitate.

2. Condiţii de fond
Partajul de ascendent trebuie să îndeplinească condiţiile de fond generale prevăzute de
lege pentru validitatea donaţiilor şi respectiv a dispoziţiilor testamentare (capacitate,
consimţământ, cauză, obiect etc).
Pe lângă acestea legea impune îndeplinirea unor condiţii speciale pentru validitatea
partajului de ascendent care privesc persoanele între care intervine, bunurile care se împart şi
modul în care se face împărţeala:
a) Numai părinţii şi ceilalţi ascendenţi pot să-şi împartă bunurile între
moştenitorii lor prezumtivi cu efectele unei împărţeli de ascendent.
Partajul de ascendent trebuie să fie făcut cel puţin sub aspect volitiv printr-un singur act şi
să fie făcut de ascendent sau cel puţin cu concursul său.
Ascendenţii pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei ori din adopţie.
Partajul de ascendent se poate realiza numai în linie directă în sens descendent şi nu şi
între alte rude.
Rudele colaterale şi străinii (de exemplu soţul dispunător în raport cu copilul din altă căsătorie al
soţului său - copil vitreg) nu pot face o împărţeală de ascendent, dar ei pot obţine rezultate
asemănătoare, pe calea unor legate, în aşa fel ca eventualii moştenitori să primească ceea ce le-ar fi
revenit în cazul împărţirii unei moşteniri legale.

65
 Împărţeala de ascendent poate fi tăcută numai între copii şi ceilalţi descendenţi ai dispunătorului
(nepoţi, strănepoţi etc. din căsătorie, din afara căsătoriei ori din adopţie), care pot şi doresc să vină
la moştenirea pe care ascendentul o va lăsa.
Partajul de ascendent pe care soţii l-ar face cu privire la bunurile comune se poate face
numai prin donaţie conjunctivă.
Donaţia conjunctivă se poate face numai între descendenţii comuni.
b) Descendenţii între care se face partajul de ascendent trebuie să aibă vocaţie
utilă la moştenirea dispunătorului, să nu fie nedemni şi să accepte moştenirea expres
sau tacit.
Nu are importanţă dacă ei vin la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare.
Partajul de ascendent trebuie să cuprindă sub sancţiunea nulităţii absolute pe toţi
descendenţii care îndeplinesc condiţiile pentru a veni, fie în nume propriu, fie prin
reprezentare succesorală, la moştenire.
Această cerinţă legală trebuie îndeplinită în momentul efectuării partajului de ascendent,
pentru că ceea ce sancţionează legea este omiterea unui descendent de la partaj, şi deci
prejudicierea sa prin voinţa ascendentului1.
Nu este nul partajul de ascendent în care nu a fost inclus un descendent care vine la
moştenire prin reprezentare succesorală, însă a fost cuprins acela care îl reprezintă.
Întrucât în principiu partajul testamentar nu transformă pe descendenţii între care se face
Împărţeala în legatari, ei rămânând moştenitori legali, dacă partajul testamentar de
ascendent a cuprins pe toţi descendenţii, dar unul dintre ei nu vine la moştenire întrucât nu
are vocaţie utilă, fiind predecedat ori nedemn, şi nu are la rândul său descendenţi care să vină
în locul lui prin reprezentare, sau este renunţător, partajul nu este nul, ci rămâne valabil, dar
partea descendentului fără vocaţie utilă va 11 dobândită în indiviziune de ceilalţi moştenitori2.
Dacă partajul de ascendent a fost făcută prin donaţie, donatarul (sau succesorul său dacă
donatarul a murit) va păstra donaţia chiar şi în cazul în care nu va veni la moştenire, în
condiţiile dreptului comun.
Cât priveşte capacitatea cerută descendenţilor între care partajul este ftcut se va aplica dreptul
comun, adică ei vor trebui să existe la data donaţiei sau, în cazul partajului testamentar, la data
deschiderii moştenirii, sau cel puţin să fie concepuţi la aceste date, cu condiţia să se nască vii.
Omiterea soţului supravieţuitor din partajul de ascendent nu atrage nulitatea acestuia.
Mai mult, includerea soţului supravieţuitor în actul de împărţeală nu valorează partaj de
ascendent, urmând ca bunurile ce i-au fost „împărţite" prin act să fie dobândite de el în
condiţiile dreptului comun ca legate, respectiv donaţii.
Fireşte, soţul supravieţuitor omis de la partaj va putea să ceară moştenitorilor prin petiţia de
ereditate partea sa succesorală, iar dacă prin partajul de ascendent defunctul i-a avantajat pe
descendenţi în detrimentul soţului supravieţuitor, ştirbindu-i rezerva, acesta va putea pretinde prin
acţiunea în reducţiune reîntregirea rezervei la care are dreptul potrivit legii.
c) Partajul de ascendent poate avea ca obiect numai bunuri care aparţin în
mod exclusiv ascendentului dispunător.
Bunurile asupra cărora ascendentul nu are decât un drept în indiviziune nu pot face obiectul unui
partaj de ascendent, căci actul de împărţeală nu ar face să înceteze copro-prietatea şi prin urmare nu
ar putea constitui decât o donaţie obişnuită sau un legat, după caz.
Părinţii nu pot dispune de bunurile comune pe care le au în devălmăşie în calitate de soţi
decât printr-un partaj conjunctiv, făcut împreună în folosul copiilor comuni.
Nu mai puţin, un astfel de partaj nu poate ti făcut valabil decât prin donaţie, căci dacă ar
fi făcut prin testament, el ar fi nul absolut, testamentul reciproc fiind interzis de lege (art.
1.036 C. civ.).
Partajul de ascendent testamentar poate avea ca obiect întreaga masă succesorală (adică toate
bunurile pe care ascendentul le lasă la moartea sa) sau numai o parte din bunurile cuprinse în

66
aceasta. în cazul în care împărţeala testamentară este parţială, bunurile succesorale necuprinse în ea
se vor moşteni în indiviziune, urmând a fi partajate între coindivizari potrivit dreptului comun.
d) Partajul de ascendent făcută prin donaţie nu poate avea ca obiect decât
bunurile prezente ale dispunătorului, nu şi cele viitoare.
Dacă ascendentul a dispus prin donaţia-partaj atât de bunuri prezente, cât şi de bunuri viitoare,
partajul-donaţie va fi nul în întregime, numai dacă împărţeala bunurilor viitoare nu ar putea fi
despărţită de cea a bunurilor prezente.
În caz contrar, partajul de ascendent va fi valabil pentru bunurile prezente şi nul doar pentru
bunurile viitoare (nulitate parţială).
e) Partajul de ascendent trebuie să fie efectiv, adică să se materializeze în for-
marea de loturi de bunuri în natură cuvenite descendenţilor.
Un act prin care ascendentul indică numai cotitatea cuvenită fiecărui descendent nu este
un partaj de ascendent, pentru că în acest caz indiviziunea va continua să existe.
f) Întrucât partajul de ascendent este în cele din urmă o lichidare a succesiunii,
ascendentul trebuie să respecte rezerva succesorală a fiecărui descendent. Ascendentul
îi poate favoriza pe unii dintre descendenţi, dar numai în limitele cotităţii disponibile şi cu
respectarea rezervei succesorale a descendenţilor defavorizaţi. în consecinţă, loturile
descendenţilor nu trebuie să fie egale valoric.
Regula egalităţii în natură între loturi va avea un caracter de recomandare în împărţeala de
ascendent.
Precizăm că partajul de ascendent va trebui să respecte rezerva succesorală nu numai a
descendenţilor, între care se face partajul, dar şi a soţului supravieţuitor când este şi el chemat la
moştenire.

Efectele partajului de ascendent

Efectele partajului de ascendent diferă după cum el a fost făcut prin donaţie sau prin testament.

1. Efectele partajului-donaţie

A. Anterior decesului ascendentului - donator

Între ascendentul-donator şi descendenţii săi donatari se nasc raporturi specifice
contractului de donaţie potrivit dreptului comun.
Deci donatarii vor dobândi irevocabil de la data încheierii contractului drepturile care
formează obiectul lui şi pot dispune liber de ele.
În cazul imobilelor, pentru opozabilitatea faţă de terţi a dreptului de proprietate dobândit prin
donaţie este necesară înscrierea acestuia în cartea funciară.
Întrucât descendenţii donatari nu sunt succesori universali sau cu titlu universal ai donatorului,
ci succesori cu titlu particular, ei nu răspund pentru datoriile ascendentului donator, afară numai
dacă acesta nu le-a impus sarcina de a plăti anumite datorii care existau la data actului de donaţie şi
sunt indicate în acest act.
Dacă consideră că donaţia a fost făcută în frauda drepturilor lor, creditorii ascendentului
o pot ataca, prin acţiunea revocatorie, fără a dovedi complicitatea la fraudă a descendenţilor.
Contractul de donaţie poate să prevadă întoarcerea bunurilor dăruite, fie pentru cazul
când donatarul ar preceda donatorului, Fie pentru cazul când atât donatarul, cât şi
descendenţii săi ar preceda donatorului.
În cazul în care donaţia are ca obiect bunuri supuse unor formalităţi de publicitate, atât
dreptul donatarului, cât şi dreptul de întoarcere sunt supuse acestor formalităţi, (art. 1.016 C.
civ.).
Dispoziţia art. 1.016 C. civ. care permite părţilor din contractul de donaţie să stipuleze
rezoluţiunea acestuia, fie pentru cazul când donatarul ar predeceda donatorului, fie pentru

67
cazul când atât donatarul, cât şi descendenţii săi ar predeceda donatorului, reprezintă o
excepţie de la caracterul unitar al transmiterii moştenirii.
Reîntoarcerea convenţională a donaţiei în aceste cazuri este de regulă stipulată în partajul
de ascendent făcut prin donaţie.
Partajul de ascendent va rămâne valabil în ipoteza în care donatarul nu are descendenţi,
dar obiectul donaţiei reîntoarse va fi devoluat legal între ceilalţi descendenţi sau va putea face
obiectul unui legat cu titlu particular.
În schimb, stipularea reîntoarcerii convenţionale doar pentru cazul prede-cesului
donatarului, care ar avea însă copii care pot veni prin reprezentare la moştenirea donatorului
înseamnă desfiinţarea partajului de ascendent.

B. La decesul ascendentului - donator

La moartea ascendentului donator, partajul prin act între vii devine o adevărată
împărţeală succesorală, iar descendenţii donatari devin succesibili, rămânând însă în
continuare donatari.
Pentru a veni la moştenire donatarii trebuie să existe la deschiderea ei, să aibă o vocaţie
succesorală utilă şi să nu fie nedemni sau renunţători.
Descedenţii donatari succesibili care acceptă moştenirea astfel partajată vor deveni moştenitori
legali ai donatorului.
Descendenţii donatari moştenitori dobândesc succesiunea divizat, deci fiecare păstrează
bunurile primite prin donaţie.
Restul bunurilor succesorale care nu au făcut obiectul împărţelii de ascendent vor fi dobândite
de moştenitori în indiviziune.
Valoarea donaţiei va trebui reunită fictiv la activul net al moştenirii pentru calculul cotităţii
disponibile şi a rezervei.
Descendenţii care pot şi vor să vină la moştenire răspund în calitate de moştenitori pentru
pasivul succesoral, fiecare proporţional cu cota succesorală ce îi revine fiecăruia.
Descendenţii-donatari au unii faţă de alţii calitatea de copărtaşi ieşiţi din indiviziune şi, în
consecinţă, între ei există obligaţia de garanţie contra evicţiunii şi viciilor ascunse |art. 683
alin. (1) C. civ.|.
Dacă inegalitatea în natură a loturilor a fost compensată prin sultă, neplata sultei nu dă dreptul
descendentului creditor să ceară rezoluţiunea partajului de ascendent, afară numai dacă ascendentul
donator nu a dispus contrariul în actul de împărţeală-donaţie.
Dacă prin partajul-donaţie rezerva unui descendent a fost încălcată, el va putea intenta acţiune în
reducţiunea liberalităţii excesive făcute celuilalt descendent.
Bunurile donate în cadrul partajului de ascendent constituie o lichidare anticipată a
moştenirii între toţi descendenţii şi prin urmare, nu sunt supuse raportului.
Raportarea donaţiei ar însemna practic desfiinţarea partajului de ascendent.
Descendenţii-donatari care renunţă la moştenire sau sunt îndepărtaţi de la ea ca nedemni
păstrează bunurile ce le-au fost donate, întrucât calitatea de donatar a descendentului şi efectele
donaţiei nu sunt condiţionate de venirea lui la moştenire.

2. Efectele partajului de ascendent testamentar

Partajul de ascendent testamentar este un act pentru cauză de moarte, care nu produce
niciun efect în timpul vieţii testatorului.
Testatorul poate până la sfârşitul vieţii sale revoca sau modifica oricând dispoziţiile sale
testamentare.
La moartea testatorului, adică la deschiderea succesiunii, descendenţii dobândesc bunurile
atribuite în stare divizată conform partajului de ascendent testamentar.

68
 Partajul de ascendent testamentar nu aduce nicio modificare titlului în temeiul căruia
descendenţii între care a fost făcută împărţeala testamentară vin la moştenire.
Descendenţii rămân moştenitori legali şi nu sunt transformaţi prin partajul de ascendent
în legatari cu titlu particular, şi prin urmare sunt obligaţi să suporte pasivul succesoral
plătind datoriile şi sarcinile moştenirii conform cotelor lor succesorale.
Testatorul nu face prin partajul testamentar legate, ci doar o împărţeală succesorală.
In consecinţă, descendenţii pot să accepte moştenirea sau să renunţe la ea astfel cum le-a
fost transmisă, adică împărţită de ascendent în virtutea dreptului pe care îl conferă legea.
La moartea testatorului, testamentul va da naştere între descendenţii care vin la moştenire
numai unor raporturi de împărţeală.
Ei îşi datorează reciproc garanţie contra evicţiunii şi contra viciilor ascunse, sunt obligaţi la
raportul donaţiilor primite de la defunct, cu excepţia celor preciputare şi se vor bucura de privilegiul
copărtaşului.
Bunurile neîmpărţite de testator vor fi dobândite de moştenitori în indiviziune.
Dacă testatorul a înstrăinat în timpul vieţii toate bunurile care potrivit testamentului alcătuiau
lotul (partea) unuia dintre descendenţi, acel descendent este omis de la partaj şi prin urmare vc putea
cere anularea partajului de ascendent testamentar.
Dacă insă numai o parte din bunurile din lot au fost înstrăinate în aşa măsură, încât „el ar fi
vătămat în partea sa legitimă" (adică în rezervă), partajul este valabil, dar descendentul va putea
cere prin acţiunea în reducţiunea loturilor copărtaşilor favorizaţi reîntregirea rezervei sale
succesorale.
În cuprinsul testamentului se pot afla şi dispoziţii de ultimă voinţă ale ascendentului testator în
favoarea altor persoane sau legate independente care nu au legătură cu descendenţii copărtaşi, şi
chiar dacă unul dintre copărtaşi este gratificat printr-un legat peste partea ce i s-a dat prin partajul de
ascendent, dar în limitele cotităţii disponibile, acestea nu schimbă calitatea de moştenitori legali a
descendenţilor copărtaşi şi nici validitatea împărţelii testamentare.

3. Ineficacitatea partajului de ascendent

Partajul de ascendent poate fi ineficace din cauze prevăzute de dreptul comun sau din
cauze de ineficacitate specifice acestui act.
a) Partajul de ascendent poate deveni ineficace potrivit dreptului comun, întrucât ar fi
anulabil (pentru lipsa capacităţii de exerciţiu sau pentru vicii de consimţământ) ori nul absolut
(pentru nerespectarea formei solemne a actului de împărţeală) sau ar fi caduc.
Partajul-donaţie poate deveni ineficace şi prin revocarea lui pentru neexecutarea sarcinii sau
pentru ingratitudine ori dacă a fost revocat ca urmare a admiterii acţiunii pauliene intentată
de creditorii ascendentului donator.
b) Partajul de ascendent este ineficace şi pentru cauze specifice, proprii acestui act.
Potrivit art. 1.163 alin. (1) C. civ. este lovit de nulitate absolută partajul în care nu s-au
cuprins toţi descendenţii care îndeplinesc condiţiile pentru a veni la moştenire, fie în nume
propriu, fie prin reprezentare succesorală18.
Sancţiunea nulităţii absolute nu se aplică partajului în care nu a fost inclus un descendent care
vine la moştenire prin reprezentare succesorală, însă a fost cuprins acela pe care îl reprezintă.
Dacă prin partajul de ascendent se încalcă rezerva succesorală a vreunui descendent sau a
soţului supravieţuitor, sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la reducţiunea liberalităţilor excesive.
În cazul în care împărţeala de ascendent a fost făcută prin act între vii de către ambii părinţi,
dreptul la acţiunea în reducţiune se va naşte numai la moartea părintelui supravieţuitor, întrucât prin
efectul unui asemenea partaj, bunurile celor doi părinţi alcătuiesc o singură masă, împărţită printr-o
operaţiune cu caracter indivizibil.

69
 TEME

Pentru referat la DREPT CIVIL – SUCCESIUNI

1. Data și locul deschiderii moștenirii;

2. Condițiile generale pentru a moștenii;

3. Drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor;

4. Caracterele juridice ale drepturilor succesorale ale diferitelor categorii de moștenitori

legali (cei din cele patru clase succesorale și soțul supraviețuitor)

5. Principiile generale ale devoluțiunii succesorale legale. Excepțiile de la aceste principii;

6. Definiția, caracterele juridice și cuprinsul testamentului;

7. Definiția, și caracterele juridice ale rezervei succesorale. Noțiunea cotității disponibile;

8. Problemele generale ale dreptului subiectiv și ale actului juridic de opțiune

succesorală;

9. Feluri de acceptare a moștenirii. Renunțarea la moștenire;

10. Partajul de ascendent.

70