Naşterea operei, oratoriului şi cantatei

Opera

Opera italiana.

În jurul anului 1580, Vicenzo Galilei, Ottavio Rinuccini, Giullio

Caccini, Jacopo Peri si altii, condusi de Giovanni Bardi, au pus bazele
unei reuniuni intelectuale umaniste denumite Camerata florentina, a carei
activitate muzical-teoretica si creatoare se desfasura la Florenta.

Prima consecinta a fost afirmarea monodiei acompaniate si a

elementelor fundamentale ale melodramei: aria si recitativul.

Grupul de intelectuali ce activau în cadrul Cameratei florentine

dezbatea diferite probleme culturale ale epocii, între care amintim de
înnoirea conceptiilor estetice a manierelor stilistic-compozitionale muzicale.
În acest context, grupul a militat pentru cultivarea monodiei acompaniate
armonia discretă, care sa fie strict subordonată textului poetic.

Spre sfârsitul sec. al XVI-lea au fost scrise primele opere, care însa nu
s-au mai pastrat. Ne referim la Daphne pe libretul scris de Rinuccini, având
muzica de Jaccopo Corsi. Prima opera care s-a pastrat în întregime este
Euridice compusa în 1600 de Jacopo Peri pe un libret tot de Rinuccini.
Aceasta lucrare reconstituie tragedia antica cu acelasi nume. Spectacolul era
realizat cu mai multe personaje, cântând textul acompaniat de o mica
orchestra, într-un cadru scenic organizat. Acesta avea sa devina actul de
nastere al noului gen muzical - opera.

Pentru ca textul literar sa fie inteligibil, se impunea cautarea unor

formule vocale care sa oscileze între vorbire si cântare. Totodata, polifonia
care pâna atunci dominase peisajul muzical, ceda locul melodiei
acompaniate. Prima opera care corespundea ideii de spectacol muzical prin
dramatismul recitativelor, inspiratia melodica, folosirea cu ingeniozitate a
resurselor orchestrale, a corului si a baletului a fost Orfeu de Claudio
Monteverdi, reprezentata în 1607, la Roma. Acelasi Monteverdi a compus
si opera Încoronarea Popeei, scrisa în 1643 si pusa în scena la Venetia.
Primul teatru de opera s-a deschis tot la Venetia, în 1673, stilul operei
venetiene raspândindu-se în toata Italia, Germania si Franta. Unul dintre
cunoscutii creatori de opera venetieni este si Antonio Vivaldi.

1
 În prima parte a sec. al XVII-lea, Roma s-a afirmat ca un centru în
care se dezvolta opera, cei mai cunoscuti compozitori care au activat acolo
fiind Giulio Caccini, L.Rossi, St. Landini.

Claudio Monteverdi (1567-1643) s-a nascut la Cremona si a fost

compozitorul care a deschis drumul operei italiene, fiind în acelasi timp si un
foarte apreciat madrigalist. A avut o solida îndrumare componistica si un
talent înnascut, la vârsta de numai 15 ani ajungând un virtuoz violonist si
autor de Cântece religioase, publicate la Venetia. Tot aici a publicat si
volumul de Madrigale spirituale pe 4 voci. Viata si creatia sa se împart în
doua perioade: I. cea traita la curtea ducelui Vincenzo Gonzaga din
Mantua (1590-1613) si II. cea petrecuta la Venetia, ca maestru al capelei
Catedralei San Marco (1613-1643).

Anul 1607 este anul terminarii operei Orfeu ( "favola in musica"), dar
si cel al mortii sotiei lui Monteverdi, astfel ca mitul legendarului cântaret,
care îmblânzea fiarele cu dulceata cântului sau si care facea o incursiune în
lumea tenebrelor pentru a-si cauta iubita pierduta, Euridice,  se intersecteaza
cu însasi viata si suferinta lui Monteverdi.

Opera Orfeu a fost scrisa pe un libret de Alessandro Striggio,

actiunea desfasurându-se pe parcursul a cinci acte, precedate de un prolog,
ce glorifica puterea artei cu care era înzestrat Orfeu. Povestea (favola)
începe în atmosfera pastorala îndragita de publicul vremii si se încheie prin
interventia salvatoare a zeului Apollo.

Monteverdi investeste subiectul cu un impresionant dramatism

muzical, în care recitativul are o expresivitate aparte. De asemenea, ariile  în
maniera arioso se îmbogatesc pe latura lirica, melodicitatea decurgând direct
din muzicalitatea limbii italiene.

Cântecul lui Orfeu este considerat drept primul exemplu de "arie da

capo", care se va dezvolta cu stralucire în evolutia istoriei muzicii de opera
italiene.

Experienta sa de polifonist madrigalist este folosita de Monteverdi în

tratarile corale ale operei, în care ansamblul coral este un personaj purtator al
ideilor dramei. Compozitorul foloseste un aparat orchestral neobisnuit de
amplu pentru acea epoca, valorificând pentru prima data într-o opera, forta
de  expresie a instrumentelor. Astfel, opera Orfeu de Monteverdi se înscrie
printre capodoperele literaturii muzicale universale.

2
 Creatia lui Monteverdi mai cuprinde operele: Arianna - în care se afla
celebrul "lamento" Lasciate mi morire, apoi Reîntoarcerea lui Ulisse în
patrie (1641) si Încoronarea Popeei (1642) - lucrare în care este concentrata
întreaga sa experienta artistica si vocatie dramaturgica. 

Opera franceza se naste odata cu creatia compozitorului Jean

Baptiste Lully, creatorul stilului francez al genului, în care baletul avea un
loc aparte. Lully a creat comediile balet, gen foarte gustat la curtea regelui
Ludovic al XIV-lea. Libretele erau fie antice, fie scrise de Moliere (Amorul
doctor, Domnul de Pourceaugnac, Psyche, Acis si Galathea). În sec. al
XVIII-lea, urmasul lui Lully la Versailles a fost Jean Philippe Rameau,
care îmbogateste sonoritatile orchestrale, folosind armonii noi, ce duc la
sonoritati ce caracterizeaza fiecare personaj din cadrul actiunii. Dintre cele
mai cunoscute opere ramase de la Rameau enumeram: Hippolyte et Aricie,
Indiile Galante, Castor si Polux, Dardanus, toate acestea preluând subiecte
mitologice. 

Opera engleza. Aparitia operei engleze în sec. al XVII-lea este legata

de numele lui Henry Purcell, din a carui creatie dramatica ne-a ramas Dido
si Aeneas (1689), în care pune în evidenta frumusetea limbii engleze,
cântecul fiind sustinut de o scriitura armonica deosebita. În 1728,
compozitorul John Pepush, urmas al lui Purcell, initiaza "Beggers' Opera"
(opera cersetorilor), inspirata din viata oamenilor simpli din Londra, care
valorifica cântecul popular englez, ridiculizând, în acelasi timp, elementele
de opera italiana.

Se pun si bazele operei buffa, care cunoaste o larga si rapida

raspândire în rândul maselor. 

Opera buffa (opera comica) are originea în intermezzo-urile operelor

seria (serioase). Foarte muzicale, pline de umor si de fantezie, operele buffe
exercitau o adevarata atractie pentru publicul sec. al XVIII-lea. Prima opera
buffa reprezentata a fost La serva padrona, compusa de Pergolesi, a carei
premiera s-a produs la Paris, în 1752. Aceasta premiera a dat nastere unei
ciocniri de opinii denumita querelle des Bouffons (cearta bufonilor), în care
adepții operei traditionale franceze se opuneau se opuneau operei italiene.
Polemica a luat sfârsit odata cu cristalizarea genului operei comice, mai întâi
din piese cu muzica, asa cum este mentionat Ghicitorul satului de Jean
Jacques Rousseau, sau cu operele noilor creatori ce apar.

3
 Christopf Wilibald Gluck este cel care renunta la artificialitatea
stilului italian, cautând expresia simpla, sincera, accentul dramatic natural si
profund în declamatia muzicala, toate în scopul redarii sentimentelor. Prin
operele create ( Orfeu -1762, Alcesta - 1766, Ifigenia în Aulida - 1774),
Gluck câstiga întrecerea cu compozitorii italieni, punând astfel capat unui
nou conflict ivit între adepții stilului italian (piccinisti) si cei ai noului stil
abordat de Gluck (gluckinisti).

În Germania, opera comica îsi are originile în cântecul popular,

denumit singspiel. Dupa J. Adam Hiller, Wolfgang Amadeus Mozart va fi
cel care va dezvolta genul.

Oratoriul

Oratoriu (în latină oratorium = sală de rugăciune) este un termen

care desemnează o compoziţie muzicală de dimensiuni mari, care include
folosirea unei orchestre, a unui cor și a unuia sau mai multor solişti.
Oratoriul a fost, până la un anumit stadiu, inspirat după modelul teatrului
liric, cunoscut mult mai bine sub numele comun de operă. Similaritățile
acestora includ folosirea soliștilor, corului, a orchestrei și a ariilor, respectiv
a personajelor de ficţiune.

Oricum, operele aparțin genului teatrului muzical sau liric, în timp ce

oratoriul este strict o piesă concertistică. Interacțiunea dintre personajele
oratoriului este foarte redusă sau inexistentă, ne-existând nici măcar costume
elaborate specific subiectului. Totuși, cea mai importantă distincție între cele
două genuri muzicale rămâne cea a subiectelor abordate. În timp ce
subiectele operelor sunt cel mai adesea inspirate de istorie și mitologie,
tratând în mod romantic dragostea, decepţia și moartea (uneori crima),
oratoriul are cel mai adesea subiect sacru, fiind destinat reprezentării în
biserici. Astfel, compozitorii catolici s-au inspirat din viețile sfinților, în
timp ce creatorii protestanți s-au inspirat în lucrările lor din Biblie.

Oratoriile au devenit extrem de populare la începutul secolului al 17-

lea în Italia, parțial datorită succesului spectacolelor de operă, la care s-au
adăugat interzicerea spectacolelor de către Biserica Catolică în timpul
Postului Paştelui. Oratoriile au devenit alternativa majoră muzicală de-a
lungul acelei perioade pentru opera bufă. Compozitorul german Georg
Friedrich Händel, faimos pentru oratoriul său Messiah, a scris numeroase
alte oratorii pe teme laice inspirate de mitologia greacă și cea romană.

4
Cantată

Cantată (din italiană cantare = a cânta) este o compoziție vocală de muzică

cultă în mai multe părți cu acompaniament.

Cantata cu text laic este o compoziție muzicală ocazională, cu caracter

solemn sau liric, pentru voci, solo, cor și orchestră, având la bază un poem
epic.

Termenul a apărut în Italia la începutul secolul al XVII-lea, o dată cu

termenii de operă și oratoriu. Compozițiile instrumentale cu o durată
comparabilă au fost numite sonate. S-au păstrat mii de exemple de cantate
din aceasta perioadă de diverși compozitori: Giulio Caccini (1551[2]-1618),
Luigi Rossi (1598-1653), Allesandro Scarlatti (1660-1725) și mulți alții.

Spre sfârșitul secolului al XVII-lea cantata apare în lucrări ale

compozitorilor din Franța, Anglia și regiunile Germaniei. În regiunile
luterane cantata a fost introdusă în serviciul religios, în dezvoltare în acea
perioadă. Johann Sebastian Bach a compus numeroase cantate, din care s-
au păstrat aproximativ 200.

Cantate au fost compuse sporadic și în secolele al XIX-lea și XX, de

exemplu de Carl Maria von Weber (Jubel Cantata), Felix Mendelssohn (Die
erste Walpurgisnacht), Bela Bartok (Cantata profana, 1930), Prokofiev (A.
Nevskii, 1939) și Stravinski (Cantata on Old English Texts, 1959).