Introducere

“Toate activitățile oricărei întreprinderi implică riscuri (financiare, strategice,

operaționale, legislative, etc.). Organizațiile gestionează riscul prin identificarea și
evaluarea acestuia, precum și prin stabilirea mijloacelor de control intern. Totodată,
organizațiile trebuie să identifice măsurile de reducere a riscurilor, impactul bugetar pentru
implementarea măsurilor legate de acceptarea, evitarea sau transferul riscurilor, precum și
stabilirea priorităților pentru alocarea bugetului disponibil.”1
Este esenţial a înţelege faptul că pentru a conduce o afacere, un proiect, un sistem
este nevoie nu numai de fler şi de intuiţie dar şi de ştiinţă. Iar esenţa oricărei afaceri este
riscul în sine şi asumarea riscului. De aceea, pentru a înţelege o afacere şi procesele pe care
aceasta le implică trebuie mai întâi cuantificate posibilele riscuri cu care aceasta se poate
confrunta. Aceasta este motivaţia pentru care am ales tema, riscul în afaceri.
Riscul este constituit din posibilitatea ca un fapt cu consecinţe nedorite să se
producă.Această definiţie are la bază eventualitatea ca un eveniment (anticipat) cu o
anumită probabilitate sau neprevăzut de decident să se materializeze şi să afecteze negativ
anumite aspecte ale activităţii economice. Accentul cade pe efectele pe care le generează
evenimentul respectiv.
“Riscul este inerent fiecărui proces sau sistem. Oricare ar fi misiunea, viziunea,
scopurile, obiectivele, valorile sau standardele, riscul, şi managementul acestuia, este
inerent în realizarea tuturor acestora. Riscul există în esenţa tuturor lucrurilor. Mai mult,
este un lucru fundamental uman. Îţi asumi riscuri ori de câte ori te aventurezi în
necunoscut, unde probabilităţile şi posibilităţile nu pot fi exact determinate. Fără să
conştientizezi, un eveniment nesemnificativ atrage după sine alt eveniment care
declanşează un altul şi tot aşa. Alteori un risc, aparent nesemnificativ, poate cauza un
eveniment ce duce la o catastrofă. Prin urmare, nici un sistem, nici un lucru, nici un om, şi,
mai ales, nici o acţiune umană nu este lipsită de risc.”2
Problema nu se pune dacă să-ţi asumi sau nu riscuri. Ideea este cât de abil şi cât de
încrezător eşti în asumarea riscului potrivit pentru urmărirea scopului sau obiectivului
potrivit. General şi neştiinţific putem vorbi de mai multe feluri de ricuri, lucru care se
urmăreşte şi în lucrarea de faţă, unde am enumerate câteva tipuri de riscuri întâlnite.
Managementul riscului este un element al sistemului de control intern cu ajutorul
căruia sunt descoperite riscurile semnificative din cadrul universităţii, scopul final fiind
menţinerea acestor riscuri la un nivel acceptabil.
Obiectivele principale ale managementului riscului sunt:
1. menţinerea ameninţărilor în limitele acceptabile;
2. luarea deciziilor adecvate de exploatare a oportunităţilor;
3. îmbunătăţirea globală a performanţelor.
Fiind conştienţi de ceea ce este riscul şi în ce context se poate întâmpla, cea mai
mare provocare este aceea de a reduce la minimum apariţia sa şi de a reduce sau limita
efectele negative ale acestuia la un nivel minim. Acesta este motivul pentru care este
necesara gestionarea riscului şi influenţarea lui.
Deşi practica managementului riscurilor s-a dezvoltat în decursul timpului, pentru a
răspunde diverselor cerințe şi provocărilor ce apar pe piața mondială, o abordare bazată pe
1
http://standard.md/libview.php?l=ro&idc=196&id=1019&t=/Resurse-media/Comunicate/Gestionarea-
activitatii-intreprinderii-in-conditii-de-risc-sau-incertitudineISO-31000-Managementul-riscului-Principii-i-
linii-directoare
2
https://www.ukessays.com/essays/management/managementul-riscului-in-afaceri.php

3
cadrul general al elementelor esențiale poate conferi certitudinea că riscurile sînt gestionate
eficient, coerent, transparent şi credibil.
Lucrarea de faţă este o încercare de a înţelege riscurile în afaceri, natura acestora şi
implicatiile directe pe care le au acestea.

4
 Capitolul 1
Caracteristici generale ale riscului

1.1 Generalităţi

Riscul este parte din viaţa noastră. Este ceva cu care ştim că ne-am confruntat încă
de pe vremea când speram că mama nu o să ne prindă că am fost la ştrand si nu la ora de
chimie, sau poate chiar mult mai devreme. Nu are importanţă cât de conştienţi am fost de
cauzele anumitor evenimente de care ne-am fi lipsit bucuroşi dacă am fi ştiut că pot să
apară, important este că fiecare lucru care a iesit bine avea o şansă să iasă prost şi asta din
cele mai diverse motive.
În dimensiunea sa istorică, riscul este un concept tânăr şi în acelaşi timp unul din
puţinii termeni de afaceri cu origini directe în mediul comercial şi financiar şi nu derivat
din vocabularul militar, psihologic sau ştiinţific.
În timp ce în anii ‘70 “riscul” era o noţiune asociată în special cu ştiinţele naturii şi
mai puţin cu teoria financiară şi a asigurărilor, în ultimii ani, conceptul de risc a câştigat
importanţă în rândul decidenţilor din lumea afacerilor. În acest context, economiştii
americani Harry M. Markovitz şi James Tobin, laureaţi ai premiului Nobel, au jucat rolul
de pionieri. Lucrările acestora s-au concentrat pe conceptele de portofolii eficiente
(portofoliul care asigură cel mai mare profit pentru un nivel dat de risc sau, echivalent, cel
mai mic nivel de risc pentru un profit aşteptat).
Oricum, pe măsură ce metodele de evaluare ştiinţifică a riscului au devenit mai
sofisticate, societatea a acordat atenţia cuvenită conflictelor cu privire la acceptarea riscului
şi tehnologiile de evaluare. Conceptul de risc a câştigat conotaţii generale care i-au permis
expandarea către domenii diverse în structurile societăţii moderne.
De ce a câştigat conceptul de risc o importanţă atât de mare în societatea modernă
? De ce se defineşte societatea modernă ca o societate ” riscantă” ? Sociologul german
Nicklas Luhman a adus o contribuţie instrumentală substanţială prin lansarea ideii că
“riscul” reprezintă o formă generală prin care societatea îşi descrie viitorul. Potrivit lui
Luhmann, riscul este un concept care trebuie deosebit de pericol. În timp ce riscul indică o
pierdere posibilă viitoare datorită deciziei unui alt agent, pericolul se relaţionează cu
posibilitatea unei pierderi cauzate de indecizie. Pe scurt, teza lui Luhmann susţine că
viitorul este total dependent de deciziile prezente. Această abordare are implicaţii
importante pentru analiza riscului.
În acest context, riscul este o problemă relaţionată cu procesul de luare a deciziilor.
Analiza este, deci, conectată cu problema generală de luare a deciziilor în condiţii de
incertitudine. Riscurile nu există obiectiv, ci sunt construite de către agenţii care iau
decizii, în timp ce părţile implicate în procesul de decizie, posibili neparticipanţi la proces
dar ţinte ale efectelor acestuia, ar putea percepe acest fenomen ca pericol. Precum indică
studiile psihologice ale percepţiei riscului, această analiză are un impact semnificativ
asupra atitudinii în faţa hazardul potenţial. Posibilitatea de a ajunge la un consens în ceea
ce priveşte riscul scade semnificativ. Volumul mai mare de informaţie, transparenţa şi
comunicarea activă cu audienţa nu poate să rezolve, ci doar să reducă conflictele privitoare
la risc, întrucât problema rezidă în diferenţa de conţinut al fenomenului abordat de către
emitenţii de decizii şi receptorii de decizii.
Din perspectiva corporaţiei, este esenţială notarea faptului că riscul nu face parte
din know-how-ul organizaţional, deoarece acestea nu descoperă riscurile ci şi le
construiesc. O companie ia în considerare riscul “obiectiv” sau “sistemic”, precum
căderea unei anumite pieţe? Evident, nu. Ca exemplu, avem crizele declanşate de unele

5
fonduri de hedging în anii 90 sau forţarea pieţei argintului de către fraţii Hunt în anii 70,
crescând preţul argintului cu 2500% de la 2$ la 52$/uncie. În ambele cazuri, au prevalat
calculele riscului subiectiv ale decidenţilor.
Cum îşi definesc companiile propriile riscuri şi cum şi le asumă în situaţii de
incertitudine? Luarea deciziilor în mediul modern este caracterizat de faptul că neluarea
vreunei decizii reprezintă de fapt o decizie: este imposibil să nu se ia nici o decizie. Chiar
şi neluarea vreunei decizii implică risc pentru decidenţi. Cum se poate aborda provocarea
deţinerii şi administrării riscurilor? Este o chestiune simplă de preferinţă sau pregătire în a
aştepta, care depinde radical de tiparul istoric şi social al corporaţiei şi de comunitatea
socială şi investiţională în care aceasta operează. Corporaţiile care vor să-şi crească
acceptabilitatea expunerilor la risc trebuie să-şi construiască încrederea şi credibilitatea.
Cel mai bun remediu este transparenţa şi dezvăluirea de informaţii relevante privitoare la
identificarea şi managementul riscului.

1.2 Definirea riscului

“In prezent, notiunea de risc putem spune ca este sinonima cu cea de activitate. Cu
toate ca este omniprezent in mediul de afaceri, si nu numai, riscul, de cele mai multe ori,
este dificil de detectat sau prevazut. Evenimentele “neprevazute” care pot influenta
veniturile si performantele ulterioare investitiei sunt atat de numeroase si variate incat
identificarea lor reprezinta o provocare chiar si pentru cei mai abili si experimentati
investitori, pentru ca viitorul ne este, in principal, necunoscut.”3
Luand in considerare acest lucru, putem spune ca in prezent multe decizii din
cadrul unei afaceri se iau avand ca punct de placare prezicerile asupra a ceea ce se va
intampla in viitor. Luarea unei astfel de decizii, in baza unor estimari, prezumtii, asteptari,
previziuni si prognoze asupra evenimentelor viitoare implică un mare risc. Acest risc poate
fi minor, in cazurile in care compania s-a mai confruntat cu luarea unor astfel de decizii si
stie la ce sa se astepte pe viitor, sau poate avea consecinte majore, cand evenimentele
viitoare sunt total neasteptate.
Ce este riscul? Majoritatea ar răspunde că riscul este posibilitatea de a fi rănit sau
de a-ţi fi cauzate diverse prejudicii. Această idee există şi în majoritatea dicţionarelor, de
exemplu Shorter Oxford Dictionary of the English Language defineşte riscul ca fiind:
„danger; the possibility of loss or injury”, respectiv pericolul; posibilitatea de a pierde
sau a suferi prejudicii.
O abordare a riscului presupune privirea acestuia din două puncte de vedere. Primul
se concentrează asupra evenimentelor nedorite care pot aduce prejudicii sau pierderi. De
exemplu atunci când o societate comercială se lansează într-o activitate riscantă, managerii
urmăresc identificarea factorilor care pot influenţa negativ activitatea respectivă. În acest
sens se ridică următoarele întrebări: Ce se întâmplă dacă activitatea eşuează? Ce puncte
slabe sunt în proiectarea activităţii? Suntem capabili să respectăm termenele stabilite? Se
observă că în acest caz managerii nu caută să identifice oportunităţile, ci urmăresc evitarea
evenimentelor care pot duce la pierderi. Această abordare exclusivistă care se focalizează
asupra evenimentelor nedorite se numeşte perspectiva riscului pur.
Al doilea punct de vedere al abordării riscului se referă la obţinerea informaţiilor
necesare luării unei decizii corecte. Când o decizie este luată în condiţii de ignoranţă,
aceasta este o decizie riscantă şi poate conduce la un eşec, iar în cazul unei decizii
fundamentate, bazată pe informaţii complete şi corecte, aceasta este mai puţin riscantă, iar
şansele de succes în implementarea ei sunt mari.

3
Managementul riscurilor – noţiuni introductive, „One little bug, one big crush” Decembrie 2012

6
 Cele două puncte de vedere au în comun faptul că ambele privesc o activitate
viitoare, o oportunitate care are întotdeauna un anumit grad de incertitudine.
Managementul riscului are un punct de vedere mai amplu în ceea ce priveşte riscul,
de exemplu în domeniul afacerilor, o situaţie de risc este atunci când te afli în faţa unei
oportunităţi de câştig, dar care se poate finaliza printr-o pierdere.
În acest sens putem considera exemplul prezentat în figura 1.1. În această figură
sunt prezentate fluctuaţiile cotaţiilor la bursă a două societăţi A, respectiv B. Se observă că
preţurile ambelor acţiuni oscilează în jurul valorii de 20 de unităţi monetare, în schimb
oscilaţiile acţiunilor la societatea A sunt mai mici ca amploare decât cele ale acţiunilor
societăţii B. În acest sens putem spune că investiţiile în acţiunile societăţii B sunt mai
riscante decât în acţiunile societăţii A, deoarece evoluţia cotaţiei acestora este mai puţin
previzibilă, în schimb beneficiile care pot fi obţinute sunt mult mai mari. Această situaţie
are două tăişuri, respectiv cu cât este mai mare şansa de a câştiga de pe urma acţiunilor
societăţii B, cu atât este mai mare neşansa pierderii de pe urma investiţiei respective, deci
investiţia în acţiunile societăţii B presupune asumarea riscului de a pierde o sumă
considerabilă.

Figura 1.1 Evoluţia cotaţiilor acţiunilor societăţilor A şi B pe o perioadă de 30 de zile

Pentru definirea riscului este necesar ca acesta să fie descompus în două elemente:
- Probabilitatea riscului
- Impactul riscului
În acest sens, când un eveniment de risc este privit din perspectiva probabilităţii
apariţiei acestuia, riscul creşte odată cu creşterea probabilităţii. De exemplu, probabilitatea
ca Pământul să fie lovit de o cometă în următorii o sută de ani este aproape zero, deci
majoritatea consideră acest fapt un eveniment cu risc foarte mic, motiv pentru care nu este
luat în considerare. Dar dacă cometa ar lovi într-adevăr planeta, consecinţele ar fi
catastrofale, viaţa pe Pământ ar putea dispărea.
Totodată, un eveniment de risc dacă este privit din prisma impactului pe care acesta
îl poate avea, riscul creşte odată cu creşterea efectelor negative pe care le generează. De
exemplu, riscul de a fi înţepat de un ţânţar în Delta Dunării este foarte mare, dar efectul

7
înţepăturii de ţânţar este nesemnificativ, chiar zero. Din acest punct de vedere cei care
merg în Delta Dunării, consideră că acest risc este nesemnificativ.

1.3 Risc versus incertitudine

În management se disting două concepte: riscul şi incertitudinea. Când o decizie

este luată în condiţii de risc, aceasta presupune o cunoaştere a riscului asumat, respectiv
cunoaşterea probabilităţii apariţiei riscului. În cazul unei decizii luate în condiţii de
incertitudine nu sunt cunoscute riscurile, deşi acestea sunt asumate.
De exemplu, un individ care pleacă dimineaţa la serviciu se uită pe geam şi vede că
este înnourat dar nu plouă, fapt ce îl determină să îşi ia umbrela considerând că poate va
ploua în cursul zilei. Aceasta este o decizie în condiţii de incertitudine. Dacă el ar urmări
starea vremii, ar putea observa că sunt 80% şanse ca în acea zi să plouă, fapt ce l-ar fi
determinat sigur să îşi ia umbrela, caz în care ar fi luat o decizie în condiţii de risc.
În exemplu de mai sus se poate observa că decizia în condiţii de incertitudine se
bazează mai mult pe intuiţie decât pe informaţii fundamentate, deci putem spune că dacă se
cunoaşte probabilitatea apariţiei unui eveniment se pot face raţionamente mult mai corecte
în condiţii de risc decât în condiţii de incertitudine.
Legătura dintre risc şi incertitudine este prezentată schematic în figura 1.2.

Figura 1.2 Legătura dintre risc, incertitudine şi nivelul informaţiei

Se observă că nivelul informaţiilor poate varia de la o ignoranţă totală, respectiv

volumul informaţiilor zero, până la un set de informaţii complet, ceea ce determină nivelul
incertitudinii sau al riscului. Graniţa dintre incertitudine şi risc este reprezentată de linia
corespunzătoare nivelului minim de informaţii necesare abordării situaţiilor de risc.

1.4 Clasificarea riscului

O zicală spune că „locul unde te afli depinde de locul unde stai”. Din acest punct de
vedere putem spune că în viaţă totul depinde de ceea ce faci pentru a trăi, respectiv de
activităţile întreprinse în acest scop. Având în vedere că orice activitate este supusă
riscului, se poate spune că existenţa înseşi este o continuă asumare a unor riscuri. Pentru a
putea cunoaşte aceste riscuri, o clasificare a lor este foarte utilă în abordarea riscului. Una
dintre cele mai utilizate clasificări ale riscului este în funcţie de natura sursei care îl
generează şi anume:
 Riscul pur
 Riscul în afaceri
 Riscul proiectelor
 Riscul operaţional
 Riscul tehnologic
 Riscul politic
Aceste categorii de riscuri nu sunt exclusiviste, ele putând fi regăsite în activităţile
practice în forme care se întrepătrund. De exemplu riscul tehnologic se poate confunda cu

8
riscul pur în cazul tehnologiilor spaţiale, când nu se cunosc toate aspectele privind
comportarea acestora pe Planeta Marte, sau riscul operaţional poate contribui în mod
substanţial la riscul proiectului.
Riscul pur
Pure risc, aşa cum este prezentat în literatura de specialitate americană, se referă la
acele riscuri care cauzează prejudicii sau pierderi materiale. Acestea mai sunt numite şi
riscuri asiguratorii, deoarece se pot lua măsuri financiare de siguranţă în ceea ce priveşte
efectele produse, măsuri cum ar fi poliţele de asigurare care protejează asiguratul de
consecinţele apariţiei evenimentului de risc, iar în cazul în care acesta nu s-a manifestat
asiguratul pierde prima de asigurare.
Riscul în afaceri
În afaceri există întotdeauna riscul de a pierde, risc care este contrabalansat de
oportunitatea de a câştiga. Această şansă de câştig, deşi presupune asumarea unor riscuri,
antrenează afaceristul în acţiuni riscante care pot aduce beneficii semnificative. Pentru ca
aceste acţiuni să fie puse în aplicare, şansa de câştig şi/sau volumul câştigului trebuie să
depăşească probabilitatea sau volumul pierderii, deoarece asumarea riscului presupune o
motivaţie materială substanţială.
Din acest punct de vedere un mare afacerist este acela care îşi asumă riscuri. Dacă
este foarte precaut sau este împotriva riscului, afacerea nu poate prospera pentru că nivelul
riscului asumat este determinat întotdeauna de nivelul şansei şi volumului câştigului.
Riscul proiectelor
Una din legile lui Murphy spune că: dacă ceva poate merge prost, atunci sigur va
merge prost. Orice proiect este un risc deoarece acesta este întotdeauna un deschizător de
drum, el nu are un trecut în spate care să asigure experienţa necesară previzionării viitorul.
Managementul riscului proiectelor asociază riscul cu estimările, iar dacă estimările nu sunt
corecte atunci nici riscul nu este corect cuantificat, fapt ce duce la probleme majore în
derularea proiectului.
Riscul operaţional
Riscul operaţional este asociat cu derularea anumitor operaţiuni sau activităţi. Aici
pot fi incluse riscurile legate de funcţionarea unei linii tehnologice, de conducerea unei
activităţi, de operarea unui calculator etc. Riscul apare atunci când un anume eveniment
afectează derularea operaţiunii sau activităţii. De exemplu, dacă un autocar cu turişti
rămâne în pană, acest fapt duce la periclitarea programului turistic, deci afectează
activitatea turistică a grupului.
Riscul tehnologic
Atunci când a fost terminată o activitate pentru prima dată, riscul ca bugetul şi
termenele să fie depăşite sau să nu fie atinse obiectivele propuse este substanţial. Acest
lucru se întâmplă adesea atunci când sunt utilizate tehnologii avansate. Natura noilor
tehnologii presupune riscuri în utilizarea lor datorită incertitudinii atingerii scopurilor
pentru care au fost proiectate. De exemplu, o echipă poate termina o anumită sarcină în trei
zile, dar în acest timp, din diverse motive poate să apară o problemă tehnică la un utilaj,
fapt pentru care lucrarea întârzie echipa încă două zile. Această posibilitate de apariţie a
unei defecţiuni tehnice cu implicaţii în buna desfăşurare a unei activităţi reprezintă riscul
tehnologic.
Riscul politic
Se referă la situaţiile în care un factor de decizie este constrâns de factori politici.
De exemplu în cazul în care un investitor doreşte să construiască o fabrică într-o ţară
străină, acesta se poate confrunta cu o guvernare ostilă, care nu îi permite o derulare a
proiectului decât în anumite condiţii.

9
 În cadrul unei organizaţii, riscul politic se referă la problemele generate de
politicile interne ale acesteia. De exemplu atunci când departamentul de marketing
promovează ideea unui nou produs, apar conflicte privind finanţarea datorită
departamentului economic în ceea ce priveşte investiţiile, deoarece acesta consideră că
bugetul de investiţii a fost depăşit, respectiv politica investiţională a firmei nu permite
finanţarea unui nou produs.

1.5 Surse externe şi surse interne de risc

Sursele riscului provin atât din interiorul cât şi din exteriorul unei organizaţii.
Astfel putem distinge două categorii de surse şi anume: surse externe şi surse interne.
Sursele externe – reprezintă acele surse de risc care sunt rezultatul unor evenimente
din afara organizaţiei. Aceste riscuri nu pot fi controlate deoarece ele nu depind de
activitatea internă a organizaţiei.
De exemplu, o lege sau o ordonanţă de guvern care afectează anumite activităţi sau
proiecte în derulare poate fi considerată o sursă externă de risc pentru că nu este generată
de organizaţie dar o afectează în mod direct.
Un alt exemplu de surse externe de risc găsim în domeniul competiţiei pe o anumită
piaţă de desfacere, unde există în permanenţă riscul ca o companie concurentă să lanseze
un produs nou, la un preţ mai bun, fapt ce determină orientarea pieţei spre direcţii noi,
afectând activitatea tuturor competitorilor. Această sursă de risc este externă deoarece
compania este afectată de ea, dar nu este generată de aceasta.
Datorită faptului că în cazul riscul extern nu se pot lua măsuri de prevenire, trebuie
luate măsuri asiguratorii, cum ar fi introducerea în costurile de fabricaţie au unei cote de
risc în ceea ce priveşte sursa riscului extern, sau plata unei poliţe de asigurare în cazul în
care este posibil acest lucru.
Surse interne – reprezintă rezultatul unor evenimente din interiorul organizaţiei.
Aceste surse de risc pot fi controlate. În această categorie se pot distinge riscurile de
utilizare a echipamentelor tehnologie, riscurile forţei de muncă, sau riscurile asociate
managementului organizaţional. Aceste riscuri pot fi prevenite prin simpla eliminare a
surselor care le produc, lucru posibil datorită faptului că sunt generate de activitatea
organizaţiei, deci provin din interiorul acestei.
De exemplu, aşa cum reducerea riscului de cancer pulmonar la o persoană
fumătoare se realizează prin luarea deciziei de a renunţa la fumat, la fel într-o organizaţie
se pot lua măsuri de eliminare a surselor de risc. Astfel prin retehnologizare, se elimină
riscului de utilizare a echipamentelor tehnologice învechite; prin instruirea personalului în
vederea protecţiei muncii se elimină riscul accidentelor de muncă, sau, în cel mai rău caz
se limitează efectele acestora.
Totuşi, există situaţii în care sursa riscului intern nu poate fi eliminată, cel mai
adesea datorită faptului că este necunoscută, dar există şi situaţii în care riscul deşi este
cunoscut, din diverse motive nu se i-au măsuri. De exemplu datorită unor conjuncturi ordin
financiar sau politic se asumă un risc tehnologic privind utilizarea unor echipamente
învechite, sau nu s-a descoperit faptul că acel echipament tehnologic este învechit şi pune
în pericol buna desfăşurare a activităţii de producţie.
Cele mai grele situaţii de eliminare a sursei de risc interne sunt cele legate de
politica şi managementul organizaţional, datorită subiectivităţii personalului din această
categorie, pe de o parte, precum şi datorită faptului că sunt cele mai puţin cunoscute pe de
altă parte. De exemplu, când un manager nu ştie sau nu vrea să ştie că deciziile sale nu sunt
cele mai bune, apare riscul implementării unor decizii care poate conduce la situaţii dintre
cele mai nefavorabile organizaţiei.

10
1.6 Principiul concatenării

Conform acestui principiu, riscul este privit ca o succesiune de evenimente posibile

care au fiecare un anumit grad de risc. Dacă aceste evenimente sunt analizate separat,
interpretarea lor nu conduce la un rezultat de ansamblu a situaţiei de risc, motiv pentru
care, conform principiului concatenării analiza riscului trebuie făcută prin concatenarea
tuturor evenimentelor care generează riscul respectiv.
Pentru a înţelege mai bine necesitatea utilizării acestui principiu, vom considera
exemplul catastrofei de la World Trade Center din New York. În acest caz, tot scenariul a
fost o înşiruire de evenimente, care împreună, au condus la finalul tragic din toamna anului
2001.
În dimineaţa acelei zile au fost deturnate 4 avioane pline cu pasageri, dintre care 2
au avut destinaţia Turnurilor Gemene, 1 Clădirea Pentagon, iar unul s-a prăbuşit, din câte
se pare datorită intervenţiei pasagerilor asupra teroriştilor.
Cele două avioane care au lovit clădirile World Trade Center au ucis atât pasagerii,
echipajul şi teroriştii, cât şi persoanele aflate în clădiri în zona impactului. Impactul a fost
urmat de un incendiu devastator, care conform rezultatelor anchetei a „ajutat” foarte mult
la prăbuşirea structurii datorită slăbirii rezistenţei prin topirea grinzilor de oţel.
Prăbuşirea clădirilor a ucis pe toţi cei aflaţi acolo, respectiv forţe de ordine, angajaţi
etc. şi în plus a distrus şi staţia de metrou din subteran. Remarcabil, în metrou nu a murit
nimeni, datorită faptului că staţia a fost evacuată la timp.
Dacă privim, de exemplu, din punctul de vedere a celor de la metroul newyork-ez,
aceştia, probabil nu ar fi evacuat staţia de metrou dacă ar fi privit aceste evenimente
separat.
Astfel, o deturnare de avion nu constituie, sau nu constituia înainte de 11
Septembrie, un eveniment de risc pentru linia subterană de metrou, sau un incendiu la
etajele superioare ale clădirilor aflate deasupra acesteia. Dar, datorită faptului că avioanele
deturnate au lovit clădirea şi au generat un incendiu, automat s-a pus problema dacă nu
există riscul de prăbuşire a clădirilor, fapt ce i-a determinat pe cei responsabili să ia decizia
de evacuare.
Prin concatenarea riscurilor se identifică o înlănţuire de evenimente riscante,
urmând ca acestea să fie analizate împreună.
Această metodă are avantajul că prin analiza tuturor evenimentelor de risc luate
împreună se poate trage o concluzie privind urmările lor. Dacă sunt analizate separat, pot
interveni scăpări de raţionament, în principal datorită faptului că orice eveniment din lanţ
poate fi considerat nesemnificativ, iar omiterea lui ar putea duce la concluzii greşite. Se
poate ajunge astfel la diferenţe notabile între o analiză concatenată a unor surse de risc,
spre deosebire de o analiză individuală a fiecărei surse în parte.
Un alt exemplu, în cazul catastrofei de la Mihăileşti din judeţul Buzău, în anul
2004, când un autotren încărcat cu azotat de amoniu s-a răsturnat şi a explodat, toate
acestea puteau fi evitate prin luarea unor decizii privind securitatea unor astfel de
transporturi. Deşi existau la vremea respectivă reglementări privind transporturile rutiere
de substanţe periculoase, principala vină în cazul Mihăileşti a fost datorată neincluderii
acestor tipuri de transporturi în lista celor periculoase.
De aici porneşte un adevărat lanţ de greşeli de raţionament. Neincluderea în lista
transporturilor periculoase a încărcăturilor de azotat de amoniu a fost explicată de gradul
scăzut de periculozitate a substanţei. Este ştiut că această substanţă este inertă, nu are
caracter exploziv decât în anumite condiţii. Cei care au contribuit la lista transporturilor
periculoase nu s-au gândit că această substanţă, datorită modificării condiţiilor normale,
poate deveni explozivă.

11
 Se observă astfel că o analiză individuală a surselor riscului nu constituie un
raţionament corect. Dacă persoanele competente, s-ar fi gândit că un camion care
transportă astfel de substanţe se poate răsturna pe timp de ploaie, şi după aceea pot exista
scurgeri de motorină, iar o scânteie de la sistemul de aprindere poate declanşa un incendiu
care la rândul său să detoneze cele 20 de tone de azotat, deci dacă ar fi concatenat tot lanţul
de evenimente care pot duce la o catastrofă, atunci sigur ar fi introdus acest tip de transport
în lista celor de mare risc, iar măsurile de siguranţă impuse în aceste cazuri ar fi putut evita
catastrofa de la Mihăileşti.

12
 Capitolul 2
Managementul riscului în domeniul economic

2.1 Procesul de management al riscului

Riscul în activitatea unei societati presupune probabilitatea de a nu se respecta

obiectivele stabilite în termeni de performanta (nerealizarea standardelor de calitate),
program (nerespectarea termenului de execuţie) si cost (depăşirea bugetului).
Management riscului este un proces ciclic, care se desfăşoară pe toată perioada
derulării unui proiect sau a unei activităţi, şi presupune parcurgerea a cinci etape de lucru,
şi anume:
1. Planificarea riscului
2. Identificarea riscului
3. Analiza riscului (cantitativă şi calitativă)
4. Stabilirea strategiilor de abordare a riscului
5. Monitorizarea şi controlul riscului
Primul pas în procesul de management al riscului constă în planificarea acestuia,
respectiv stabilirea persoanelor care răspund de fiecare risc în parte, pe toate nivelele
ierarhice şi pe toate categoriile de risc. Ca în orice altă activitate de planificare, nici în
planificarea riscului nu sunt acceptate erori, deoarece acestea pot conduce la consecinţe
dintre cele mai nefavorabile. Activitatea de planificare presupune răspunsul la câteva
întrebări esenţiale, şi anume:
 Cine are cea mai mare responsabilitate în procesul de management al
riscului?
 Cum trebuie să fie canalizat efortul de abordare a riscului?
 Ce instrumente şi metode se pot utiliza?

Al doilea pas al procesului de management al riscului presupune orientarea

eforturilor în identificarea tuturor surselor posibile de risc care ar putea afecta în orice fel
derularea proiectului sau a activităţii analizate. Această activitate de identificare presupune
realizarea unui brainstorming a mai multor categorii de specialişti, care cu ajutorul
instrumentelor şi metodelor specifice domeniului în care se face analiza trebuie să
descopere toate punctele vulnerabile ale proiectului. Activitatea de identificare a surselor
de risc se concretizează într-o listă de posibile evenimente cu probabilităţile de apariţie şi
efectele pe care acestea le pot avea. Scopul principal al identificării riscului este acela de a
evita situaţiile în care managerul poate ajunge atunci când este surprins de un eveniment
nedorit, eveniment care în general afectează în mod negativ proiectul în derulare.
Situaţiile prezentate mai sus sunt pur teoretice, în practică se poate observa că este
aproape imposibil să se determine absolut toate sursele de risc. De exemplu în cazul World
Trade Center, New York 2001, au fost anticipate o multitudine de scenarii de atentate
teroriste sau accidente aviatice care pot afecta structurile celor două clădiri. Aceste scenarii
au identificat surse reale de risc, dar nu au putut anticipa situaţiile petrecute în fatidica zi
de 11 Septembrie. Principalul motiv al neluării în calcul a acestor surse de risc, s-a dovedit
a fi depăşirea imaginaţiei umane, deci faza de identificare a riscurilor nu a dat rezultatele
cele mai bune, motiv pentru care procesul de management al riscului a eşuat.
Analiza riscului este procesul de examinare atât calitativă cât şi cantitativă a
impactului pe care îl poate avea fiecare risc în parte în cazul în care acesta se manifestă în
derularea proiectului sau a activităţii. În acest sens se urmăresc aspecte de genul: Dacă se

13
petrece evenimentul X atunci ... sunt puse în pericol vieţi omeneşti, există pierderi
financiare, este afectată imaginea organizaţiei şi aşa mai departe.
Răspunsurile la acest tip de întrebări reprezintă faza de analiză a riscului. În această
fază a procesului de management al riscului, managerul trebuie să estimeze impactul pe
care îl poate avea apariţia unui eveniment de risc asupra activităţii sau proiectului în
derulare, estimare care se concretizează în aprecieri calitative şi cantitative a efectelor
produse de manifestarea acestuia.
În funcţie de probabilitatea şi dimensiunea impactului evenimentului de risc,
managerul poate lua sau nu în calcul situaţia respectivă. De exemplu, există riscuri cu o
probabilitate mare şi un impact mare, riscuri care sunt demne de luat în calcul, dar există şi
situaţii în care este o probabilitate mică de apariţie a unui eveniment cu implicaţii
nesemnificative care nu mai necesită o atenţie deosebită (riscul ca o garnitură de metrou să
fie lovită de o pasăre).
Pasul patru în procesul de management al riscului constă în elaborarea strategiilor
de abordare a riscurilor identificate şi analizate anterior. În acest sens există o serie
întreagă de metode şi proceduri cu ajutorul cărora se pot stabili tactici de abordare. De
exemplu anumite riscuri, cum ar fi riscul de accident, pot fi transferate către terţe persoane
(o companie de asigurări), sau în situaţia în care riscul este de natură financiară se poate
include în bugetul de venituri şi cheltuieli, de exemplu devalorizarea în timp a unei
investiţii se poate acoperi prin constituirea unor provizioane.
Principalul scop al acestei etape este acela de a pune managerul şi organizaţia pe
care acesta o conduce la adăpost de producerea unor de evenimente de risc. În acest sens,
revenind la cazul World Trade Center, specialiştii care au proiectat clădirile au avut în
vedere un eventual atac terorist asupra acestora şi au luat în considerare necesitatea unei
evacuări eficiente a tuturor persoanelor din clădire. Pentru a realiza acest lucru, ei au
proiectat structura scărilor cu un grad de rezistenţă ridicat, lucru care s-a dovedit eficient în
ziua respectivă, deoarece acestea nu au fost afectate de impact şi au putut face faţă
evacuării. La fel, clădirea Pentagonului a rezistat „eroic” impactului datorită proiectării şi
construirii modulare a acesteia.
Ultimul pas al managementului riscului este monitorizarea şi controlul. Această
activitate reprezintă faza care închide ciclul procesului de management al riscului, aici
efectuându-se operaţiuni care în anumite situaţii pot relua întregul proces, respectiv se
revine la primul pas.
În practică, se observă că faza a cincia se utilizează doar atunci când evenimentul
de risc s-a manifestat, odată cu el apărând şi efectele. Acest lucru s-a observat şi la World
Trade Center, şi la Mihăleşti şi în aproape toate cazurile în care riscul nu a fost identificat,
analizat şi în consecinţă nu s-au luat măsuri asiguratorii, acesta s-a manifestat şi ia pus în
dificultate pe cei responsabili.
Am observat că în practică este aproape imposibil să se identifice toate riscurile,
faza de monitorizare şi control a riscului este foarte necesară pentru a putea evita situaţiile
surpriză. Deci scopul principal al acestei faze este acela de a cunoaşte apariţia unor situaţii
noi de risc, sau apariţia unor modificări ale parametrilor existenţi, preîntâmpinând astfel
posibilele surprinderea managerului cu evenimente necunoscute.

14
 Figura 2.1 Ciclul procesului de management al riscului

Dacă managerul utilizează această etapă în abordarea sa asupra riscului acesta

poate evita situaţiile de genul World Trade Center, Mihăileşti etc.
În cazurile prezentate, managerii au luat măsuri ulterioare, de exemplu liniile
aeriene au în permanenţă la bordul aeronavelor personal pregătit să intervină în situaţii de
deturnare, transporturile de azotat de amoniu au fost catalogate drept transporturi de mare
risc, deci se desfăşoară în condiţii de maximă siguranţă. Aceste măsuri dacă erau luate
înaintea catastrofelor respective, puteau evita producerea lor, sau în cel mai rău caz puteau
limita efectele.
În afaceri, riscul are mai multe fatete. În contextul deciziei strategice, nu se iau în
calcul riscurile asigurabile -incendiul, furtul, sau alte evenimente generatoare de daune, ci
riscul ca rezultatele pe care le asteapta o companie sa nu fie obtinute - din diverse motive,
iar firma sa nu mai evolueze asa cum se previzionase.
Unele firme (sau manageri) au aversiune fata de risc si vor evita orice decizie
care include si posibilitatea de a se înregistra rezultate slabe. Altii însa, aplica vechiul
dicton "nu risti, nu câstigi". Majoritatea managerilor prudenti vor încerca sa minimizeze
riscul comercial, raspunzând la întrebarea: "Daca se va înregistra cel mai slab rezultat
posibil, compania va reusi sa supravietuiasca, sau va esua?". Însa, indiferent de atitudinea

15
companiilor fata de risc, este clar ca nu se poate obtine o rentabilitate superioara, fara a
prelua un risc suplimentar.
Din punct de vedere al evaluarii financiare, riscul este definit într-o anumita
maniera: exprima variatia asteptata a rentabilitatii investitiei.
Riscurile financiare au existat încă de la începuturile relaţiilor comerciale. În timp,
însă, nivelul până la care au fost identificate măsurate şi controlate a variat foarte mult.
Pierderile financiare suportate de companii renumite pe plan internaţional, datorate
activităţii defectuoase de management al riscului şi mai ales puternic mediatizate, au
condus la conştientizarea de către manageri a importanţei majore a gestiunii riscurilor.
În viaţa economico-financiară, riscul este o componentă a oricărei activităţi,
regăsindu-se în agenda zilnică a managerilor companiilor.
Riscul este deci o componentă inerentă a deciziilor financiare.

2.2 Identificarea riscului

Procesul de identificare a riscurilor este primul pas în demersul activităţii de

management al riscului. Acesta îşi propune să descopere toate sursele posibile de risc cu
scopul eliminării sau diminuării efectelor pe care acestea le pot produce. În urma
procesului de identificare a riscului, analiştii pot cuantifica aceste riscuri şi pot stabili
moduri de abordare a lor cu scopul de evita situaţiile în care managerul sau organizaţia este
surprins(ă) de evenimente necunoscute.
Identificarea riscurilor se poate realiza prin mai multe metode cum ar fi:
 Chestionare
 Brainstorming
 Jurnale
 Modele comportamentale
 Diagrame
 Diagramele de flux
 Şedinţe periodice cu personalul implicat

2.3 Riscul si rolul acestuia în afaceri

Există o convergenţă a părerilor celor care studiază economia şi, mai ales, a celor
care activează în acest domeniu, potrivit căreia riscul în afaceri este ceva normal. Este o
componentă firească şi de neînlăturat din lumea afacerilor. Dispariţia lui creează derută,
ineficienţă şi generează comportamente nefireşti ale întreprinderilor, cum s-a constat în
sistemele totalitare. Atunci, riscul s-a diminuat, adesea chiar a dispărut, fiindcă economia a
fost condusă prin pârghii de comandă de sorginte administrativă.
Definitia riscului economic data în "Dictionarul de economie" de Nita Dobrota
este aceea de eveniment sau proces nesigur si probabil care poate cauza o paguba, o
pierdere într-o activitate, operatiune sau actiune economica. Spre deosebire de
incertitudine, riscul economic se caracterizeaza prin posibilitatea descrierii unei legi
(reguli) de probabilitate pentru rezultatele scontate, ca si prin cunoasterea acestei legi de
catre cei interesati.
Managerii vad riscul în mod diferit fata de felul în care e1 apare în teoria deciziei.
În particular exisa o usoara înclinatie în a egala riscul alegerii unei alternative cu variatia
repartitiei probabilitatilor unor rezultate posibile care ar urma alegerii alternativei. Fata de
teoria deciziei sunt evidente urmatoarele trei diferente, prezentate în continuare.
Prima diferenta consta în faptul ca multi manageri nu trateaza, de exemplu,
nesiguranta profitului ca pe un aspect important al riscului, care este mai degraba asociat

16
cu rezultatele negative. Exista, deci, o tensiune persistenta între "risc", ca o masura în
functie de repartitia rezultatelor posibile ale unei alegeri si "risc" ca pericol sau întâmplare.
Din aceasta din urma perspectiva, o alegere riscanta este una care contine amenintarea unui
rezultat foarte slab.
În al doilea rând, pentru manageri, riscul nu este un concept cu caracter de
probabilitate. Cam jumatate (54%) dintre managerii intervievati considera nesiguranta un
factor de risc, pentru ei însa, rezultatele slabe prezinta o mare importanta. O mare parte au
simtit ca riscul poate fi mai bine definit prin valoarea care se asteapta sa fie pierduta.
Aceasta l-a facut pe vicepresedintele unei banci sa afirme: "Îmi asum riscuri mari cu
privire la probabilitate, dar nu la valori". Un vicepresedinte pentru finante a declarat: "Nu
ma uit la probabilitatea de succes sau insucces, dar iau în consideratie volumul riscului".
Descriind diferenta dintre asumarea riscului si jocurile de noroc, un manager a spus: "A
juca un milion de dolari într-un joc, este un risc; pe când, a juca în acelasi timp o jumatate
de dolar nu este un risc". Aceasta tendinta de a ignora sau subestima probabilitatea de a
pierde comparata cu valoarea este probabil mai bine definita ca "aversiune la pierdere" sau
ca "aversiune la regret", decât ca "aversiune la risc", în termeni conventionali.
În evaluarea perspectivelor nesigure, 80% dintre managerii intervievati au fost
preocupati de perspectiva "celor mai rele rezultate" sau de "deficitul maxim". Oricum, este
clar ca managerii sunt mai tentati sa foloseasca marimi valorice pentru a descrie riscul,
decât metodele moderne de estimare a acestuia, cum ar fi statistica sau calculul
probabilitatilor s.a.
În al treilea rând, chiar daca pentru evaluarea riscului sunt utilizate metode
cantitative sau daca managerii cauta o precizie mare în estimarea riscului, acestea se
rezuma, în final, la niste mici dorinte aplicabile numai în cazul unor sume reduse. Pe de
alta parte, la o alta testare, când s-a cerut unor directori executivi sa enumere 9 alternative
pentru investitii, tabelul rezultat a aratat o ordonare bazata pe valori certe doar într-o
proportie de 11%. Un vicepresedinte pentru finante a declarat ca: "Nimeni nu este interesat
în luarea unor masuri cuantificate" si un prim-vicepresedinte observa: "Nu cuantifica
riscul, dar trebuie sa fii capabil sa-l simti". Recunoscând ca exista piete financiare, tehnice,
de produse si alte aspecte ale riscului, majoritatea celor intervievati au considerat ca riscul
nu poate fi cuantificat cu ajutorul unei singure cifre sau cu o repartitie de numere; ei au
argumentat, în continuare, ca nu exista o cale de a transforma un fenomen
multidimensional într-unul unidimensionai. Pe de alta parte, 24% din acelasi grup de
manageri au considerat ca acest lucru ar fi realizabil la o investigare suplimentara. Un
manager în activitatea de proiectare a spus: "Totul ar trebui exprimat în termeni de profit
(sau pierderi) la sfârsitul proiectului, nu-i asa?"
În cele mai recente formulari, o alternativa de risc este una pentru care variatia
este mare, iar riscul este o marime care se adauga valorii proiectate a alternativei, pentru a
obtine o alternativa riscanta. Toate teoriile deciziei considera ca factorii de decizie prefera
rezultatele asteptate decât pe cele surpriza. În general, se considera ca factorii de decizie
prefera riscuri mai mici decât unele mari, iar importanta acordata altor factori ramâne, în
general, aceeasi. De asemenea, valoarea programata a unei alternative se presupune a fi
asociata factorilor pozitivi, iar riscul celor negativi în scara preferintelor alternativelor.
Gasirea unor definitii empirice satisfacatoare a riscului, în interiorul acestui
sistem rudimentar s-a realizat cu dificultati.
Unii factori de decizie au tendinta de a ignora posibile evenimente care ar fi
foarte neplacute prin consecintele lor. Se mai poate întâmpla ca unii manageri sa nu
priveasca decât spre o parte din rezultatele posibile si nu spre totalitatea lor si sa masoare
variatia tinând cont doar de aceste rezultate. Se observa, de asemenea, ca descrierea literala
este preferata cuantificarii lui, chiar daca ultima este mai elocventa. S-a observat ca

17
probabilitatea ca rezultatele si valorile lor sa intre în calcularea riscului în mod independent
este mai mare decât probabilitatea ca aceste valori sa fie luate împreuna. Cele de mai sus
demonstreaza ca unii factori decizionali definesc riscul în mod diferit de teoria economica
si diferiti manageri vor vedea aceeasi situatie în moduri diferite.
Riscul exprima incertitudinea în legatura cu producerea unor evenimente viitoare.
Exista doua tipuri de risc recunoscute:
 Riscul speculativ;
 Riscul pur.
Riscul speculativ implica obtinerea unui profit sau a unei pierderi, în timp ce riscul
pur implica o singura alternativa, aceea a pierderii.
Cum riscul este o parte inevitabila a afacerii, managementul trebuie sa descopere
modalitatile de actiune pentru controlul acestuia. Recunoasterea prezentei riscului este
primul si cel mai important pas. În continuare, managerii au la dispozitie o serie de metode
specifice pentru a evita riscul, pentru a reduce riscul, pentru a-si asuma riscul sau pentru a
rezolva aceasta problema cu companiile de asigurari.
Succesul unei întreprinderi poate fi direct proportional cu gradul în care conducerea
acesteia întelege sa-si asume riscurile în adoptarea si aplicarea deciziilor. Riscul apare
astfel ca un element intrinsec pentru dezvoltarea unei societati.
Multitudinea factorilor, care generează riscul afacerilor, determină manifestarea
acestuia în diferite ipostaze:
1. Riscul de piaţă
Orice studiu al pieţei ar efectua o firmă, nu poate afla cu precizie dacă tot ce va produce se
va şi vinde. Cererea faţă de produsele unei firme este, de regulă, mai mult elastică decât
stabilă, deoarece preferinţele şi orientările consumatorilor, nivelul preţului şi mărimea
ofertei competitorilor sunt imprevizibile. Aşa că, instabilitatea cererii, a vânzărilor, a
preţului, determină apariţia riscului în viaţa întreprinderilor.
2. Riscul economic (de exploatare)
Activitatea întreprinderilor diferă de la o ramură la alta, firmele confruntându-se
cu situaţii diferite datorită interacţiunii unor factori, cum ar fi:
- variabilitatea cererii, care face încasările nesigure, ca de altfel şi posibilităţile de
plată a furnizorilor şi de extindere a afacerii;
- fluctuaţia preţurilor de achiziţie a factorilor de producţie utilizaţi influenţează
nivelul costurilor şi mărimea profitului firmei;
- calitatea activităţii de marketing, care poate influenţa sau nu firma să adopte
modificările impuse de conjunctura pieţei;
- competenţa managerilor, reflectată în oportunitatea deciziilor luate, de care
depinde ulterior succesul sau eşecul afacerii.
Riscul economic este legat de structura costurilor de exploatare (în fixe şi
variabile) şi depinde în mod direct de ponderea mai mare sau mai mică a cheltuielilor fixe
în totalul cheltuielilor.
Pragul de rentabilitate reprezintă volumul de activitate (volumul fizic al
vânzărilor) numit volum critic, la care veniturile (cifra de afaceri critică) echilibrează
cheltuielile, la punctul mort rezultatul fiind egal cu zero.
Riscul de exploatare decurge din fluctuaţiile rezultatului exploatării în funcţie de
poziţia faţă de pragul de rentabilitate (punctul mort) şi de structura costurilor de exploatare
în fixe şi variabile.
Pentru estimarea riscului de exploatare şi a riscului financiar, practica afacerilor utilizează
un instrument de analiză cunoscut sub denumirea de pragul de rentabilitate, care permite
stabilirea condiţiilor necesare realizării echilibrului microeconomic, cu sau fără profit
(punctul mort).

18
 3. Riscul financiar
Întreprinderile se confruntă în permanenţă cu un risc economic deoarece nu au un
control mulţumitor asupra veniturilor viitoare. Dar, alături de acest risc, intervine încă unul
suplimentar, ori de câte ori apelează la împrumuturi care implică cheltuieli financiare
pentru remunerarea datoriilor (dobânzi) şi influenţează rentabilitatea întreprinderii – riscul
financiar.
Acest risc se manifestă prin sensibilitatea rezultatului net la variaţiile rezultatului
exploatării şi se apreciază cu ajutorul coeficientului levierului financiar (CLF).
Importanţa acestui coeficient decurge din faptul că rezultatul net condiţionează atât
beneficiul şi dividendele pe acţiune, cât şi autofinanţarea întreprinderii, care cointeresează
personalul, acţionarii şi proprietarii întreprinderii.
Pentru a preveni riscul financiar întreprinderile trebuie să-şi calculeze şi să-şi
asigure un prag de rentabilitate, configurat ca un interval de încredere şi nu ca un reper
valoric predeterminat. Amplitudinea acestui interval este determinată de nivelul
incertitudinii în care evoluează întreprinderea în cauză. Când ea tinde spre zero, cu
siguranţă va fi vorba de o rentabilitate punctuală şi nu un interval în care profitabilitatea se
realizează cu probabilitate mulţumitoare. Iar, când incertitudinea este ridicată, intervalul de
încredere are o dimensiune atât de mare, încât devine neutilizabil în procesul decizional.
4. Riscul datorat schimbărilor în tehnologie
Deoarece evoluţia tehnologiei are un rol atât de important în activitatea
concurenţială, anticiparea schimbărilor în acest domeniu poate îmbunătăţi poziţia unei
firme pe piaţă. După cum orice ezitare, întârziere sau eroare în previzionarea evoluţiei
tehnologiei sau în achiziţionarea celor mai adecvate realizări în domeniu, poate aduce
prejudicii nebănuite întreprinderilor. Cine nu descoperă şi nici nu ajunge să cunoască
caracteristicile ramurii, care determină particularităţile evoluţiei tehnologiei, va pierde.
Explicaţia se află în faptul că factorii, sursele şi efectele schimbărilor progresive ale
tehnologiei nu vor fi aceleaşi ca în situaţia discontinuităţii din acest plan.
5. Riscul valutar
Întreprinderile, care folosesc devize pentru desfăşurarea activităţii lor, se expun
riscului valutar. Acesta se manifestă sub forma posibilităţii înregistrării unor pierderi, fie ca
urmare a păstrării sau încasării unei valute, fie datorită efectuării, sau numai a proiectării
realizării de operaţiuni de schimb valutar, la o dată ulterioară predeterminată. Modificarea
cursului de schimb la valuta deţinută sau la cea folosită într-un contract de credit în devize
sau de import-export produc efecte diferite la părţile implicate, în funcţie de noul raport
dintre valutele tranzacţionate. Astfel, dacă valuta respectivă se depreciază, proprietarul ei şi
creditorul înregistrează o pierdere, în timp ce debitorul obţine un câştig. Acesta se expune
la un risc de schimb şi pierde, dacă până la scadenţa datoriei lui, moneda în care se
exprimă obligaţia de plată se apreciază.
Într-o situaţie identică ajunge şi cel care investeşte în altă ţară, în care rata dobânzii
şi perspectivele de câştig sub forma profitului sunt mai înalte, dacă scade cursul de schimb
al valutei în care şi-a plasat capitalul în străinătate.
Riscul de schimb valutar afectează într-un mod asemănător şi rezultatele
financiare ale întreprinderilor dintr-o ţară, când ele îşi convertesc, în momentul decontării,
preţul din contract, exprimat în moneda naţională, într-o valută străină.
Se expun la un astfel de risc de translaţie şi firmele care lucrează pe diferite pieţe,
când transferă, în vederea încheierii bilanţului şi a întocmirii declaraţiei de venituri ale
acţionarilor, rezultatele financiare ale filialelor, exprimate în diferite monede, în contul
societăţii mamă. Dacă în timp au loc modificări ale raportului de schimb dintre monedele
folosite de filiale şi valuta ţăriii de origine a societăţii mamă, pot să apară pierderi în urma
acestor convertiri. Mărimea riscului valutar, generat de operaţiunile de translaţie a valorii

19
activelor şi pasivelor, a veniturilor şi cheltuielilor înregistrate de subunităţile firmelor cu
activitate transnaţională, este influenţată de rata de schimb folosită în conversie. Dacă se
utilizează rata de schimb curentă, elementele valorice supuse conversiei ajung să fie
expuse la risc, iar, dacă se recurge la rata iniţială, numită istorică, valoarea activelor şi
pasivelor nu va fi periclitată de acest risc. Astfel, dacă activele unei filiale, măsurate în
monedă străină, depăşesc valoarea pasivelor, exprimate în aceeaşi valută, atunci
deprecierea acesteia va avea ca rezultat o pierdere, iar deprecierea ei va conduce la un
câştig pentru societatea mamă.
Riscul de schimb valutar afectează într-un mod asemănător şi rezultatele
financiare ale întreprinderilor dintr-o ţară, când ele îşi convertesc, în momentul decontării,
preţul din contract, exprimat în moneda naţională, într-o valută străină.
Se expun la un astfel de risc de translaţie şi firmele care lucrează pe diferite pieţe,
când transferă, în vederea încheierii bilanţului şi a întocmirii declaraţiei de venituri ale
acţionarilor, rezultatele financiare ale filialelor, exprimate în diferite monede, în contul
societăţii mamă. Dacă în timp au loc modificări ale raportului de schimb dintre monedele
folosite de filiale şi valuta ţăriii de origine a societăţii mamă, pot să apară pierderi în urma
acestor convertiri. Mărimea riscului valutar, generat de operaţiunile de translaţie a valorii
activelor şi pasivelor, a veniturilor şi cheltuielilor înregistrate de subunităţile firmelor cu
activitate transnaţională, este influenţată de rata de schimb folosită în conversie. Dacă se
utilizează rata de schimb curentă, elementele valorice supuse conversiei ajung să fie
expuse la risc, iar, dacă se recurge la rata iniţială, numită istorică, valoarea activelor şi
pasivelor nu va fi periclitată de acest risc. Astfel, dacă activele unei filiale, măsurate în
monedă străină, depăşesc valoarea pasivelor, exprimate în aceeaşi valută, atunci
deprecierea acesteia va avea ca rezultat o pierdere, iar deprecierea ei va conduce la un
câştig pentru societatea mamă.
Din analiza acestor operaţiuni comerciale şi financiare rezultă că activitatea
economică se desfăşoară adesea în etape, din care motiv apar numeroase situaţii în care,
între momentul efectuării unui act sau a unei prestaţii şi cel în care se stinge obligaţia
generată, ce se naşte în acest mod, se scurge un interval de timp. Acceptarea încasării
drepturilor băneşti la o dată ulterioară momentului naşterii datoriei din partea partenerului
de afaceri, respectiv alegerea variantei de a achita un supliment la preţ, dacă vânzătorul
este de acord că această operaţiune să se efectueze mai târziu, sunt atitudini normale într-o
tranzacţie de anvergură. Doar că ele atrag după sine o anumită expunere la risc, datorită
fluctuaţiei cursului de schimb.
6. Riscul de faliment (insolvabilitate)
Un obiectiv major al diagnosticului financiar în aprecierea stării de sănătate
financiară a întreprinderii îl constituie evaluarea riscurilor ce îi însoţesc activitatea, din
care unele semnalează vulnerabilitatea, iar altele prefigurează falimentul (insolvabilitatea)
ce ameninţă supravieţuirea.
Cumularea riscului economic cu cel financiar prin intermediul coeficientului
levierului total (CLT) permite evaluarea riscului global – economic şi financiar – cu atât
mai ridicat, cu cât cheltuielile legate de amortizare şi dobânzi deţin o pondere mai mare în
totalul cheltuielilor.
Mărimea riscului activităţii economico-financiare interesează nu numai
întreprinderea care apelează la credite, ci mai ales băncile creditoare, care consideră că
pentru a beneficia de un credit, întreprinderea trebuie să prezinte o bonitate financiară, care
să exprime o garanţie a gestionării sănătoase a activităţii la toate nivelurile, de la cel
operaţional la cel strategic.
În acest sens, evaluarea completă a stabilităţii întreprinderii şi a posibilităţii de a
înregistra pierderi care să anticipeze degradarea situaţiei financiare, până la riscul de

20
faliment, se poate realiza prin intermediul indicatorilor ce exprimă calitatea activităţii
economico-financiare:
- solvabilitatea patrimonială exprimă gradul în care capitalurile proprii asigură
acoperirea obligaţiilor pe termen lung şi a creditelor prin elemente patrimoniale.
Aceasta trebuie să aibă valori peste 0,3 şi o evoluţie ascendentă. O valoare sub 0,3
este un semnal de prudenţă deosebită ce impune o alertă crescută din partea băncii
finanţatoare, întreprinderea fiind falimentară.
- lichiditatea exprimă capacitatea de achitare la termen a obligaţiilor pe termen
scurt din resursele băneşti disponibile.
Lichiditatea trebuie să aibă valori supraunitare pentru a arăta existenţa unui
supliment de resurse care să facă faţă incidentelor ce pot apărea în mişcarea capitalului
circulant.
- trezoreria constituie partea care rămâne din resursele stabile după ce au fost
finanţate imobilizările şi necesarul de fond de rulment şi exprimă aptitudinea întreprinderii
de a se finanţa din resursele stabile.
O trezorerie negativă implică recurgerea la credite bancare de trezorerie pentru
plăţile curente, ceea ce arată dificultăţi financiare pe termen scurt.
- rata rentabilităţii financiare reflectă capacitatea întreprinderii de a obţine profit
net prin utilizarea capitalurilor proprii şi este favorizată de recurgerea la împrumuturi în
cazul unui efect de levier financiar pozitiv.
Prin sistemul de rate şi de echilibru financiar, diagnosticul financiar permite
evidenţierea punctelor tari şi a punctelor slabe ale gestiunii financiare, respectiv a
performanţelor şi a riscului economic şi financiar, dar nu oferă posibilitatea evaluării
evaluării riscului de faliment care ameninţă continuitatea întreprinderii aflate în dificultate.
Cauzele care pot conduce la faliment sunt numeroase şi vizează:
- reducerea activităţii;
- reducerea marjelor şi ratelor de rentabilitate;
- apariţia şi amplificarea problemelor de trezorerie, de management,
- falimentul unor clienţi, reducerea pieţelor de desfacere, blocajul în lanţ, etc
Studiul cauzelor falimentului a condus la concluzia că acesta nu este un fenomen
brutal, ci un rezultat al unei degradări progresive a situaţiei financiare a întreprinderii,
riscul de insolvabilitate fiind previzibil cu câţiva ani înaintea încetării plăţilor.

2.4 Analiza riscului

În procesul de analiză a riscului se disting două mari categorii:

• Analiza calitativă a riscului
• Analiza cantitativă a riscului
Rezultatele analizei calitative a riscului sunt mai puţin exacte, ele având mai mult
un caracter orientativ decât unul precis. Dacă nu sunt satisfăcătoare aceste rezultate,
managementul riscului pune la dispoziţie şi analiza cantitativă care prezintă rezultate în
formă cifrică ca urmare a calculelor făcute.

Analiza calitativă a riscului

Această tehnică presupune adunarea unui grup de oameni informaţi, specialişti în
domeniu, cărora li se cere să îşi aplice cunoştinţele şi imaginaţia pentru a descrie unul sau
mai multe moduri posibile de derulare a unui eveniment pornind de la o situaţie concretă.
Acest tip de activitate se desfăşoară tot timpul de către oricine doreşte să planifice o
activitate.

21
 Există multe posibilităţi de a genera scenarii, dar dintre toate acestea două sunt cele
mai reprezentative:
 Generarea de scenarii în perspectivă
 Generarea de scenarii din perspectivă
Generarea scenariilor în perspectivă presupune luarea ca punct de plecare a unei
realităţi prezente şi pornind de la aceasta se imaginează situaţii viitoare. Acest tip de
scenariu răspunde la întrebarea Ce se poate întâmpla dacă? Un exemplu în acest sens se
poate da în domeniul bursier, unde se imaginează o serie de scenarii cu privire la evoluţia
cotaţiilor la bursă în funcţie de o serie de factori.
Generarea de scenarii din perspectivă presupune stabilirea modului în care se poate ajunge
la o situaţie viitoare prin prisma realităţii prezente. Acest tip de scenariu răspunde la
întrebarea Cum se poate ajunge în situaţia X? De exemplu, un manager doreşte să
determine o variantă de a aduce compania sa pe primul loc pe piaţă. În acest sens, alături
de o serie de specialişti generează scenarii posibile care pot atinge obiectivul propus.
Tehnica matricei probabilitate-impact
Riscul comportă două aspecte fundamentale: probabilitatea şi impactul. De
exemplu companiile aviatice afirmă despre călătoria cu avionul că este cea mai sigură,
având în vedere probabilitatea foarte mică de a muri într-un accident aviatic. Această
probabilitate este determinată prin numărul foarte mare de persoane care călătoresc cu
avionul (circa 1 milion de persoane zilnic) raportat la numărul de persoane care au murit
într-un accident aviatic. Dar, dacă întrebi o persoană despre riscul călătoriei cu avionul,
aceasta va răspunde că este foarte riscantă deoarece există posibilitatea (adevărat foarte
mică) de a muri într-un accident aviatic.
Pentru a putea spune cine are dreptate, companiile aviatice sau călătorii, trebuie
combinate cele două elemente, respectiv probabilitatea cu impactul. Am observat în
exemplul anterior că avem de a face cu o probabilitate foarte mică de apariţie a unui
eveniment care are efecte foarte mari asupra călătorului.
În sprijinul acestei idei, în analiza riscului există tehnica matricei probabilitate-
impact, tehnică care combină cele două componente ale riscului prezentând astfel o
imagine de ansamblu a acestuia. În figura 2.2 este prezentată o astfel de matrice care
combină următoarele elemente:
Probabilitatea – pe trei niveluri:
- Probabilitate mare
- Probabilitate medie
- Probabilitate scăzută
Impactul – pe trei niveluri:
- Impact mare
- Impact mediu
- Impact scăzut
Rezultatul îmbinării acestor elemente constă într-o matrice cu 3 rânduri şi 3
coloane. Intersecţia fiecărui rând cu fiecare coloană reprezintă un anumit nivel al riscului.
În cazul unei astfel de matrice se pot identifica trei categorii de risc:
 Risc mare
 Risc mediu
 Risc scăzut

22
 Figura 2.2 Matricea probabilitate-impact

Analizând cu ajutorul matricei probabilitate-impact exemplul privind riscul

călătoriei cu avionul, observăm că la o probabilitate scăzută a unui eveniment cu implicaţii
majore riscul se situează în coloana 3 rândul 2, deci este un risc mediu.
Bineînţeles, această matrice se poate desfăşura şi pe mai multe rânduri şi coloane,
pentru a evidenţia mai bine gradul de risc. De exemplu, vom considera o matrice cu cinci
rânduri şi cinci coloane, corespunzătoare următoarelor categorii de probabilităţi şi efecte:
- Probabilitatea exprimată în cinci intervale procentuale cuprinse între 0 şi 99,99%.
Nu au fost luate în calcul evenimente care au probabilitate 100%, deoarece certitudinea nu
necesită analize de risc:
- între 0% - 19,99%
- între 20% - 39,99%
- între 40% - 59,99%
- între 60% - 79,99%
- între 80% - 99,99%
- Impactul este exprimat pe o scară valorică de la 0 la 4, corespunzător pentru cinci
nivele de gravitate:
0 – apariţia unui eveniment cu impact zero nu are consecinţe asupra riscului
analizat, sau dacă sunt consecinţe acestea nu sunt notabile
1 – un eveniment cu impact de gradul 1 are consecinţe reduse
2 – impactul de gradul 2 se referă la consecinţe notabile care pot afecta derularea
unui proiect sau a unei activităţi
3 – consecinţele unui impact de gradul 3 sunt suficient de serioase şi trebuie
analizate în detaliu
4 – impactul de gradul 4 este corespunzător unei catastrofe.
Pornind de la această gradaţie a componentelor riscului, în matricea probabilităţii-
impactului reprezentată în figura 2.3, se disting următoarele categorii de risc:
 Risc foarte mic – de exemplu riscul de a fi înţepat de un albină în momentul în care
te afli la Polul Nord, probabilitatea unui astfel de eveniment este aproape nulă, iar
efectul unei înţepături de albină nu pune probleme majore;
 Risc scăzut – această categorie de risc presupune fie un eveniment cu probabilitate
medie şi impact scăzut, fie un eveniment cu probabilitate mică şi un impact mediu.

23
 De exemplu riscul de a cade de pe o bicicletă, are o probabilitate medie şi un
impact scăzut în condiţii normale.
 Risc mediu – presupune un eveniment cu probabilitate peste medie, chiar foarte
mare, dar care are un efect scăzut, sau invers un eveniment cu probabilitate mică
dar cu un impact peste medie, chiar foarte mare. Aici putem cataloga călătoria cu
avionul, sau călătoria cu autoturismul în condiţiile respectării legislaţiei rutiere şi
îndeplinirii condiţiilor de siguranţă pasivă şi activă a automobilului. Dacă sunt
îndeplinite acestea, călătoria cu automobilul comportă asumarea unui risc mediu
deoarece „şansele” de a avea un accident de circulaţie sunt mari, chiar foarte mari,
conform statisticilor, dar efectul unui astfel de accident este mediu, chiar şi sub
mediu datorită condiţiilor de siguranţă, deci călătoria cu automobilul este
comparabilă din punct de vedere cu călătoria cu avionul deoarece presupune
asumarea unui risc mediu.
 Risc mare – apare atunci când un eveniment are o probabilitate de apariţie de peste
40%, iar impactul acestuia este peste nivelul 3. Un exemplu în acest sens se poate
da tot în domeniul călătoriei cu automobilul, dar în condiţiile nerespectării
legislaţiei rutiere şi a regulilor de siguranţă (purtarea centurii de siguranţă). În acest
caz, probabilitatea accidentelor rămâne aceeaşi, în schimb creşte nivelul impactului
unui astfel de accident.
 Risc foarte mare – se referă la situaţia unor evenimente foarte probabile care pot
avea un impact major, respectiv peste nivelul 3. Un exemplu în acest sens se poate
da în situaţia nerespectării semnalelor de la trecerea la nivel de cale ferată, situaţie
în care probabilitatea coliziunii cu trenul este foarte mare, iar impactul unei astfel
de coliziuni fiind la un nivel foarte ridicat, deci asumarea unui asemenea risc
presupune inconştienţă totală.

Figura 2.3 Matricea probabilitate-impact pe 5 nivele de risc

Din exemplele prezentate mai sus, se poate deduce că matricea probabilitate-impact

este un instrument foarte util managementului riscului. Această tehnică este des utilizată în
practică, fiind uşor de abordat, precum şi datorită faptului că ajută managementul la o
catalogare a evenimentelor de risc în vederea stabilirii celor care necesită o atenţie
deosebită.

24
Analiza cantitativă a riscului
Analiza cantitativă se referă la stabilirea nivelului impactului unui eveniment de
risc. Dacă analistul de risc nu poate da o probabilitate exactă a apariţiei unui astfel de
eveniment, în schimb el poate calcula dimensiunea pierderilor sau deprecierilor generate.
În acest sens, managementul riscului a dezvoltat o serie de metode şi tehnici de
calcul care să ajute analiştii în stabilirea dimensiunilor impactului unui eveniment de risc.
Printre aceste metode distingem:
- Modelarea riscului
- Analiza valorii aşteptate
- Analiza ratei beneficiu-cost
- Analiza pe baza arborelui decizional
- Metoda simulărilor Monte Carlo

2.5 Riscul, factor esential în adoptarea deciziei

„Importanta riscului în luarea unei decizii este data de locul pe care acesta îl ocupa
în teoria deciziei, de rangul în ideologia manageriala si de interesul – în ascensiune –
pentru evaluarea riscurilor în management. Deosebit de o astfel de abordare, majoritatea
studiilor empirice despre luarea deciziei nu au condus la reliefarea unei conceptii clare
despre atitudinea managerului fata de risc  sau despre acceptarea riscului în actul
managerial. De asemenea, cercetarea rolului riscului în luarea deciziei, rar a avut ca obiect
comportamentul managerial, fapt ce a condus la existenta unei deosebiri clare referitoare la
conceptul “risc” propus de teoria deciziei si cel propus  de manager.”4
Pentru identificarea factorilor de risc se întocmeşte o listă a tuturor ameninţărilor
aplicabile, iar pentru fiecare ameninţare se identifică vulnerabilitatile existente. Pentru
evaluarea riscurilor şi a nivelurilor asociate pentru fiecare eveniment nedorit care poate
avea impact asupra activităţilor desfăşurate de organizaţie, sistemelor informatice sau a
informaţiilor se realizează matricea nivelului de risc, acest lucru se realizeaza conform unei
proceduri interne existente in manualul de Evaluare a riscului.
Nivelul riscului este o funcţie de probabilitatea de producere a unui eveniment
nedorit şi de nivelul vulnerabilităţii asupra activităţilor, informaţiilor sau sistemelor
informatice ale organziaţiei.
Cel puţin anual sau ori de câte ori este cazul, conducătorii structurilor
organizatorice asigură analizarea stadiului implementării măsurilor de control, a eficacităţii
acestora, precum şi reevaluarea riscurilor din sfera lor de responsabilitate.
În cadrul procesului de revizuire, se analizează dacă:
1 riscurile persistă;
2 au apărut riscuri noi;
3 impactul şi probabilitatea riscurilor au suferit modificări, caz în se revizuiesc
nivelurile riscurilor;
4 sunt necesare noi măsuri de control de risc şi termene pentru implementarea
acestora;
5 se impune reprioritizarea riscurilor;
Toate riscurile trebuie controlate astfel încât expunerea la risc să se încadreze în
limitele de toleranţă aprobate.

2.6 Asumarea riscului managerial

4
http://tribunaeconomica.ro/blog/?p=696

25
 Se spune ca un manager care nu-si asuma riscuri in exercitarea functiei sale nu ar
trebui sa activeze in afaceri. Managerii cu calitati manageriale considera ca cei ce sunt
pregatiti în acest domeniu trebuie sa fie obisnuiti si cu asumarea riscului. Directorii
executivi analizati au explicat preferinta pentru riscuri calculate având la baza trei
motivatii.
În primul rând, asumarea riscului este esentiala pentru adoptarea unei decizii de
succes. Peste 87% dintre ei au considerat ca între risc si beneficiu exista o strânsa legatura.
În al doilea rând, acesti manageri asociaza asumarea riscului cu sarcinile de
serviciu si nu cu calitatile personale. Ei considera ca asumarea riscului este o componenta
esentiala a rolului de manager. Un prim-vicepresedinte al unei firme a spus: "Daca nu-ti
place sa risti, cauta-ti alta slujba!". Asumarea riscurilor este sinonima cu adoptarea deciziei
în conditii de incertitudine.
În al treilea rând, acesti manageri recunosc placerea emotionala a asumarii riscului.
Multi dintre cei intervievati au afirmat ca placerea succesului este argumentata de
amenintarea insuccesului.
Aceste trei motivatii stau si la baza justificarii rolului factorilor contextuali în
asumarea riscului. Managerii chestionati au afirmat ca în anumite conditii au anumite
preferinte în ceea ce priveste asumarea riscului. Ei cred ca ar trebui sa-si asume mai putine
riscuri atunci când lucrurile merg bine. Alegerile riscante se fac când firmele sunt
falimentare.
Cei mai multi manageri par sa creada ca asumarea riscului este mai justificata
atunci când exista pericolul falimentului, decât atunci când realizarea obiectivelor este
iminenta. În situatiile "rele" trebuie asumat riscul.
De asemenea, riscul este adoptat cu mai multa usurinta atunci când functia celui ce
si-1 asuma este în pericol.
Alti manageri dintre cei intervievati (peste 90%) cred ca nu ar risca atunci când
falimentul ameninta existenta întreprinderii. Un intervievat a spus ca: "În situatia când un
concurent ameninta pozitia firmei pe piata, trebuie acceptat unul din doua riscuri: pe de o
parte prabusirea si, pe de alta parte, adoptarea unei noi strategii ce reclama risc".
In general, o pozitie solida conduce la un comportament conservator, având însa în
vedere importanta riscului si minimizând pericolul falimentului. În acelasi timp, avantajele
pozitiei fata de scopul propus, face ca pericolul implicat de asumarea riscurilor sa fie mai
mic. "Personal îmi doresc mai multe riscuri în raport cu posibilitatile pe care le am", se
pronunta nostalgic un manager de nivelul mediu.
Studiile efectuate au aratat ca managerii evita riscul mai repede decât sa îl accepte
si aceasta aproape din reflex, utilizând reactia inversa, de tip feed-back.
Alte studii arata ca managerii evita acceptarea riscului, privindu-1 ca pe un obiect
ce poate fi controlat. Ei nu accepta ideea ca riscurile pe care le au în fata sunt inerente. Mai
degraba cred ca riscurile pot fi reduse prin utilizarea experientei în domeniul controlului
pericolului. Este deja recunoscuta existenta managerilor care evita riscul, a celor ce-si
asuma riscul si a celor care produc riscuri. Ultimii, nu numai ca-si asuma riscuri, dar
încearca sa le conduca si sa le schimbe, considerând riscul controlabil; ei fac o separarea
vizibila între un joc de noroc (unde atuul are un caracter exogen si de controlat) si
asumarea riscului (unde experienta si informarea reduc nesiguranta).
În cazurile în care o alta varianta data promite un castig satisfacator, dar aceasta
implica un pericol mare, deseori managerii îsi îndreapta atentia spre variante care reduc
nesiguranta si riscurile, chiar daca castigurile nu sunt cele mai mari. O cale sigura este
respingerea estimarilor.

26
 Managerii sunt deseori persoane ce-si asuma riscul, dar inainte de a actiona sunt
siguri ca au calculat toate ricurile ce pot aparea si apoi au ales varinata optima, astfel incat
riscul sa fie cat mai mic, iar succesul sa fie cel scontat. In luarea deciziei ei cauta, cu
intaietate, strategii de estimare si control ale riscului. Majoritatea managerilor sunt de
parere ca-si pot face treaba mai bine decât s-ar crede, chiar si dupa recalcularea estimarilor.
Aceasta varinata, denumita ajustare de catre MacCrimmon si Wehrung (1986), este
considerata ca un raspuns standard la risc.
Aceste observatii reclama o tratare mai atenta de catre management a riscului care,
în prezent, se abate de la simplul concept de risc.
Cheia asumarii unor riscuri inteligente este sa privesti cu mult inainte. Pe o
perioada mare de timp si cele mai mici schimbari pe care le faci azi, pot crea schimbari
imense pe termen lung. Si decizia de a nu face nimic azi, inseamna ca iti negi beneficiile
pe termen lung. A nu face nimic nu este un lucru neutru. Este mult, mult mai negativ decat
atat. Acesta este unul dintre motivele pentru care trebuie sa instalezi obiceiuri bune. Pe
termen scurt este o lupta dureroasa. Trebuie sa te confrunti mereu cu dezamagirea. Dar
rezultatele pe termen lung sunt extraordinare. Este uimitor ce diferente pe termen lung
poate produce o mica schimbare facuta azi. Doar un pic mai multa auto-disciplina, un pic
mai mult curaj, mai multa persistenta, mai mult entuziasm, toate acestea pot produce
castiguri mari pe termen lung.

27
 Concluzii

Planificarea afacerii în mod inteligent va include mereu prevenirea problemelor

care pot apărea, asigurându-vă astfel că afacerea dumneavoastră este protejata. Managerii
văd riscul în mod diferit şi îl vor trata întotdeauna în mod diferit. Un om de afaceri activ
este zilnic nevoit să îşi asume riscuri. Aceste riscuri pot fi însă calculate.
Este întotdeauna important să înţelegem relaţia dintre risc şi recompensă, în scopul
de a face alegeri bune în cunoştinţă de cauză. Între risc şi recompensă se află însă o serie
de factori care nu mereu pot fi controlaţi, dar, spunem noi, de cele mai multe ori pot fi
măsuraţi.
În continuare voi enumera câteva lucruri importante care merită a fi reţinute şi
anume; „ameninţările” şi „factorii de succes” ai riscului.
Cele “10 ameninţări” în cazul neevaluării riscului:
1. Amplasarea greşită a afacerii. Aceasta ţine de politica de marketing:
presupune nepromovarea unor reclame corecte şi nealegerea unei pieţe favorabile
desfacerii produsului.
2. Prea mult capital în active fixe. Eficienţa utilizării activelor fixe este scăzută.
3. Lipsa de capital. S-au făcut investiţii prea mari în active fixe şi nu mai există
suficient capital circulant pentru continuarea procesului de producţie.
4. Probleme cu creditele. Nu există resurse pentru rambursarea datoriilor.
5. Proasta gestionare a stocurilor. Dublarea vânzărilor nu implică dublarea
stocurilor. Stocurile vor creşte numai de 1/4 ori.
6. Expansiune necontrolată. Se lansează produse pe o piaţă care nu a fost
cercetată în prealabil.
7. Capitalizare neadecvată. Ea este determinată de riscul activităţii. Dacă riscul
este mare ,dividendele cerute de investitori vor fi mari. Din profitul obţinut se plătesc
dividendele şi partea investită va fi mică.
8. Lipsa de experienţă şi de calificare. Nu există interes pentru ridicarea
gradului de pregătire profesională a celor angajaţi.
9. Probleme cu personalul. Dacă activitatea merge prost personalul va fi tentat să
îşi găsească alt loc de muncă.
10. Birocraţia. Aceasta se găseşte în activităţile ale căror rezultate nu mai sunt
satisfăcătoare.
Daca se analizează aceste ameninţări se constată ca una derivă din cealaltă ca un
efect cu propagare în lanţ.
Cei “7 factori de succes” în cazul evaluării riscurilor:
Specialiştii au analizat factorii care determină succesul activităţii unei
întreprinderi. Ei consideră că, dacă se urmăreşte realizarea anumitor condiţii, performanţa
este asigurată.
Condiţiile stabilite sunt:
1. Tendinţa spre acţiune. Fiecare angajat este capabil să acţioneze zi de zi, fără a
aştepta ordine de la cineva.
2. Apropierea de client pentru înţelegerea nevoilor acestuia. Activitatea de
producţie trebuie să aibă un dublu scop: realizarea unui produs calitativ superior şi
satisfacerea necesităţilor unui anumit segment de consumatori.
3. Autonomie în luarea deciziilor. Toată activitatea trebuie împărţită în
compartimente care ştiu exact ce au de făcut şi unde de fapt se iau deciziile.
4. Conducerea simplă şi bazată pe valori. Americanii denumesc aceasta KISS =
“a păstra lucrurile simple”(de la keep it short and simple).

28
 5. Realizarea scopului propus sau denumit plastic ”croşetarea modelului
potrivit”. Ideea constă în aceea că un produs nou se lansează numai pe o piaţă cunoscută,
iar pe o piaţă nouă se vinde numai un produs deja cunoscut. Niciodată un produs nou nu se
lansează pe o piaţă nouă, pentru că riscul este foarte mare.
6. Un personal bine pregătit şi dedicat. Activitatea presupune un lanţ de oameni
implicaţi în procesul de producţie de la furnizorul iniţial la clientul final. Dacă fiecare este
interesat în activitatea pe care o desfăşoară şi depune o muncă de calitate, riscul ca în
procesul de producţie să apară întreruperi este foarte mic.
7. Un control cât mai scurt al activităţii. Nici un aspect al controlului nu trebuie
neglijat în nici o fază a activităţii.
Orice conducător analizând continuu activitatea de care răspunde şi ţinând cont de factorii
menţionaţi mai sus, poate asigura succesul afacerii.

29
 Bibliografie

1 Petrescu, Silvia, Diagnostic economic-financiar. Metodologie. Studii de caz, Editura

Sedcom Libris, Iaşi, 2014;
2 Prunea, Petru, Riscul în activitatea economică. Ipostaze. Factori. Modalităţi de
reducere, Editura Economică, Bucureşti, 2013;
3 Williams C. Arthur Jr., Richard M. Heins (2011) Risk Management and Insurance,
fifth edition, McGraw Hill, Inc.
4 Ion Dijmarescu - "Bazele managementului", Bucuresti, Ed. Didactica si Pedagogica,
2015
5 Radu Mihalcea, Armenia Androniceanu - "Management: Fundamente, Interferente,
Studii de caz, Solutii", Ed. Economica, 2010
6 Dan Anghel Constantinescu, Ana-Maria Ungureanu, Alina Costache - "Management
strategic", Bucuresti, Ed. Tehnica, 2012
7 Nita Dobrota - "Dictionar de economie", Ed. Economica, 2013
8 Simon L., Curierul National, nr. 1775, ianuarie 2011
9 Milan, K., Manualul consultantului în Management, Bucuresti, Ed. RAO, 2012
10 Stancu, I., Gestiunea Financiara, Ed. Economica, Bucuresti, 2014
11 Dardac, N. s.a. Piete de Capital si Burse de Valori, Ed. Adevarul, Bucuresti, 2012
12 http://www.softagency.ro
13 http://tribunaeconomica.ro/blog/?p=696

30