MODERNISMUL

Ion Barbu
MODERNISMUL este o mișcare mai largă care cuprinde toate curentele
postromantice, deoarece acestea contestă vechile valori și promovează elementele de
noutate și valoarea estetică a literaturii.
Dintre cele trei tipuri de poezie modernistă interbelică din literatura română
(poezia avangardistă, poezia pură sau ermetică și poezia eclectică), cel de-al doilea tip
pornește de la ideea că valoarea artistică a poeziei nu este deteminată de accesibilitatea
ei și de aceea cultivă ermetismul, refuzând epicul, anecdotica și descrierea, folosite
doar ca pretext, ca fundal al poemului și înlocuite cu discursul liric echivoc, cu
ambiguitatea și cu obscuritatea. Astfel, versurile acestor creații trebuie să exprime
inefabilul prin simboluri, fără să pună accent pe sentiment. Acest tip de poezie se
întalnește și în creația lui Ion Barbu, unde limbajul este văzut și folosit ca substanță și
esență de transmitere a ideii.
Ion Barbu este una dintre cele mai inovatoare conștiinte estetice din literatura
română a secolului al XX-lea , fiind un spirit vizionar, mânat de dorința de a realiza
contaminări originale între poezie și matematică. În accepția criticilor literari, Barbu
este exponentul cel mai de seamă al „poeziei pure” din literatura autohtonă , o poezie
care va deveni ulterior, pentru poet, sinonimă cu poezia ermetică.
Riga Crypto si lapona Enigel
Creația literară „Riga Crypto si lapona Enigel” a lui Ion Barbu aparține
poeziei moderne ermetice prin eliminarea sentimentului sau încadrarea lui într-o
dimensiune rațională a existenței umane, prin nerespectarea granițelor dintre genurile
și speciile literare, precum și prin limbajul ambiguu, încifrat al discursului liric.
Trăsăturile modernismului acestei creații sunt prezente atât în viziunea poetului asupra
lumii, în tema poemului, în structura sa, cât și în limbajul poetic folosit.
Publicată în ciclul „Uvedenrode” din volumul „Joc secund” (1930), „Riga
Crypto și lapona Enigel” este subintitulată „Baladă”, însă răstoarnă conceptul
tradițional , realizându-se în viziune modernă, ca un amplu poem de cunoaștere și
poem alegoric. Poemul pare un cântec bătrânesc de nuntă, dar este o poveste de iubire

1
din lumea vegetală, o baladă fantastică, în care întâlnirea are loc în plan oniric ( ca în
„Luceafărul”).
Titlul baladei trimite cu gândul la marile povești de dragoste din literatura
universală, „Romeo și Julieta”, „Tristan și Isolda”. Îns la Ion Barbu, protagoniștii
sunt antagonici, numelor fiind precedate de substantive care le precizează regnul și
originea: riga Crypto (regele ciupercă) și lapona Enigel („laponă” este un cuvânt de
origine suedeză, care înseamnă „înger”). Personajele aparțin unor regnuri diferite,
iubirea asociind un personaj uman cu o ciupercă, deci cu o formă de viață de pe o
treaptă inferioară de evoluție.
Tema ei o constituie imposibilitatea realizării iubirii între ființe care fac parte
din regnuri diferite, fiind vorba, așadar, de o poveste de dragoste stranie, delicată și
impresionantă. Aici, iubirea nu este privită ca un sentiment, ci, conform, viziunii
poetului, ca o formă de cunoaștere.
Balada este structurată în douăzeci și șapte de strofe, dintre care primele patru
constituie incipitul, având forma unui prolog, în care prin intermediul invocării,
menestrelul, aflat la sfârșitul unei nunți, este îndemnat „să zică” de „lapona Enigel / Și
Crypto-regele ciupearcă!”. Astfel, este pusă în relief tehnica povestirii în ramă sau a
povestirii în povestire, nunta, una umană, fiind locul în care urmează sa fie zisă
povestea unei alte posibile nunți, în final neîmplinite, cea dintre riga Crypto și lapona
Enigel.
După o formulă intoductivă cu rezonanță de basm, prin care acțiunea este plasată într-
un timp nedefinit, sunt evidențiate în continuare câteva însușiri ale regelui ciupercă,
stăpânul unei lumi vegetale, dar cu atribute umane: „sterp”, „nărăvaș”, incapabil de a
atinge cunoașterea prin iubire, o fire ciudată, închisă, un inadaptat în permanentă
dispută cu cei din jurul său. În antiteză cu imaginea rigăi Crypto este prezentat
portretul laponei Enigel, care este gingașă, fermecătoare, fragilă, delicată, venită dintr-
o altă lume. Ea se îndreaptă către sud, ducându-și renii „De la iernat, la pașunat”,
poetul sugerând astfel aspirația către soare a eroinei.
Tot ceea ce urmează este un dialog patetic, încărcat de semnificații, între cei doi
protagoniști, care amintește de cel dintre fata de împărat și Luceafăr, întalnirea având
loc în vis. În comparație cu „Luceafărul” eminescian, rolurile sunt inversate, deoarece

2
ființa superioară este cea feminină, și cea inferioară, masculină , iar cel ce are inițiativa
dialogului este riga Crypto, care o îmbie pe fata cu fragi, simbol al lumii lui.
Dincolo de această structură narativă aparent tradițională, susținută substanțial
de metafore, în această baladă există și o serie de trăsături specifice poeziei moderniste
de natură ermetică. Este vorba, mai întâi, de prezența unor motive poetice.
Transhumanța, tentația sudului, atracția pentru soare, sufletul-fantână, motivul luminii
și al umbrei, al roții și al inelului. Aceste motive sunt, totodată, tot atâtea simboluri.
Soarele este simbolul rațiunii, al cunoașterii absolute, întunericul și umbra devin
simboluri ale instinctului, ale limitării și ale involuției umane, iar sufletul-fântână
sugerează capacitatea omului de a acumula experiențe de-a lungul vieții, acestea
devenind surse ale cunoașterii și ale auto cunoașterii.
Motivele și simbolurile menționate, ca și altele din text, se afla între ele în
relație de opoziție sau de simetrie. Opoziția uman-vegetal este evidentă încă din titlu,
iar prin statutul celor doi protagoniști ne duce cu gândul la alte opoziții: regal-comun,
masculin-feminin, soare-umbră, sufletul-fântană-fântâna tinereții. Simetriile se
realizează prin evocarea comparativă a celor două nunți.
Trei mituri fundamentale de origine greacă sunt valorificate în opera poetului: al
soarelui (absolutul), al nunții și al oglinzii.
Din ceas, dedus...
De asemenea, volumul „Joc secund”, publicat în 1930, se deschide cu
poezia „Din ceas, dedus...” care are caracter de artă poetică și aparține modernismului
barbian. Trăsăturile modernismului acestei creații sunt prezente atât în viziunea
poetului asupra lumii, în tema poemului, în structura sa, cât și în limbajul poetic
folosit.
Tema o constituie definirea poeziei și descrierea actului poetic, autorul făcând
referire la propria creație, la propria modalitate de a scrie versuri.
La nivel formal poezia este alcatuită din două catrene.
În prima strofă, poetul definește poezia („adâncul acestei calme creste”) ca pe
o ieșire („dedus”) din contingent („din ceas”), ea devenind astfel un joc secund, mai
pur, asemenea imaginii „cirezilor agreste” răsfrânte în apă. „Mântuitul azur”
semnifică finalitatea actului creator, iar „cirezile agreste” sunt simbolul lumii

3
concrete. Poezia nu este o imagine fidelă a lumii concrete, ci o filtrare a acesteia, fiind
purificată, adică un „joc secund mai pur”.
În strofa a doua, Ion Barbu descrie actul poetic în sine. Metafora „nadir latent”
sugerează poezia, actul de creație în sine, văzut ca profunzime și esențializare a eului
absolut și de aceea aceasta se petrece în liniște și în calm, în „nadir”, adică în
interiorul profund al creatorului.
După Ion Barbu, poezia se obține prin adunarea („însumarea”) și esențializarea
elementelor concrete („harfelor răsfirate”) și trasformarea lor într-un „cântec
ascuns”, perceput doar de cei inițiați.
Organizarea metrică a poemului este de o mare simplitate, poetul evitând
efectele muzicale și urmărind o cadență liniștită, mereu egală cu sine. Versurile sunt de
13-14 silabe, iambul fiind singura unitate metrică a poemului. Rima poeziei este
încrucișată.
La nivel stilistic, abundența metaforelor justifică oarecum încifrarea textului –
„ceas dedus”, „calma creastă”, „mântuit azur”, „nadir latent”- sau a inversiunilor:
„calma creastă”, „mântuit azur” – dar si a epitetelor - „ceas dedus”, „clopotele
verzi”. Este de remarcat faptul ca aceleași sintagme constituie simultan figuri de stil
diferite, ceea ce susține concizia și ambiguitatea limbajului poetic.
De asemenea, se poate observa prezența numeroaselor motive, devenite,
totodată, și simboluri: oglinda- sugerează modalitatea de reflectare a artei ,
ieșirea din realitate și patrunderea într-o lume ideală; apa- simbol al oglindirii în
prima strofă și asociată genezei creației poetice în strofa a doua; nadir- arta,
poezia; zenit- realitatea.