Sigiliul vremelniciei

1904: Alecsandri şi Românii din Bucovina. Întâia dată când întâlnim numele lui
Alecsandri, în legătura cu Bucovina, este iulie, anul 1848. Iraclie Porumbescu, un scriitor
bucovinean de a doua mână (eroare gravă şi inadmisibilă – n. n.), fost colaborator la ziarul
fraţilor Hurmuzachi, pe când Bucovinenii nu aveau publicişti de seamă, povesteşte câteva
amintiri din acel timp. Fără a face în total impresia veridicităţii, amintirile acelea au, totuşi,
meritul de a ne pune la curent cu câteva fapte indiscutabile.

„Era în vara anului 1848 – începe Porumbescu, în ale sale „Amintiri despre Alexandri”
(vezi Scrieri, Cernăuţi, 1848, pp. 119-129). În Cernăuţi, se aflau aproape la 50 tineri
moldoveni, fruntea tineretului surgunit de Vodă Mihail Sturdza. Printre cei goniţi din patrie,
erau Kogălniceanu, Negri, Cuza şi Vasilică Alexandri, cu fratele său, Iancu.
Cei mai mulţi dintre ei erau găzduiţi pe la casele lui Doxachi Hurmuzachi, din
Cernăuţi, şi pe la moşia acestuia, numită Cernauca”. Urmează descrierea unei scene duioase,
în jurul căpeteniei acelei familii de boieri vechi moldoveni, ce se numeşte Hurmuzachi.
Simplu, dar foarte sugestiv, Porumbescu prezintă câteva stări cu adevărat patriarhale, când
desenează figura aeestui mare vornic, care, dis de dimineaţă, colinda pe la fiecare exilat,
cântându-i imnul deşteptării!
Dar nu numai bătrânul Doxachi Hurmuzachi, acest caracter uriaş, recunoscut de
ceialalţi biografi ai iui, dl A. Sturdza, Bariţiu şi Sbiera, era o personalitate distinctă între
fruntaşii adunaţi, atunci, la Cernăuţi. Mândre se înălţau şi capetele celoralalţi din pleiadă, iar,
văzute prin prisma contemporanului, ele iau o strălucire deosebită.
Alecsandri, privit cu „sfiala pioasă” a tânărului teolog Porumbescu, era, pe atunci, „de
o statură mijlocie, dar sprintenă şi mlădioasă. Faţa îi era rotunzie şi cu trăsături din cele mai
simpatice. Fruntea-i bine dezvoltată, pe care nu o împresura nici un păr, până după vârful
capului, ce însă nu-i scad frumuseţea. Ochii erau negri, sprâncenele încordate, apoi
împreunate la mijloc, gemene una pe alta, ce-l făceau şi mai frumos, şi mai drăgălaş. El era,
pe atunci, de 26-27 ani”.
Ceva mai interesante sunt amănuntele despre modul de petrecere al exilaţilor
moldoveni, în frunte cu Alecsandri. „Seara, întorcându-se de la plimbare, la Cernăuţi, ţinându-
se câte şase-şapte inşi de-a braţele, Alecsandri şi Negri, întotdeauna la mijloc, cântau cu toţii:
Allons enfants de là patrie... Pasul lui Alecsandri era după tactul Marseilleisei”.
Până aci, găsim, deci, un Alecsandri intrat în vîrsta maturităţii, cu mare trecere de
scriitor şi om politic, alături de tot ce Moldova avea mai bun, un Alecsandri vesel, în
îndeletnicirile sale sociale. Veselia lui ne-o mai confirmă şi următorul episod, în care intră în
acţiune şi bătrânul Alecsandri.
„Bătrânul boier, tatăl Alecsandri-ştilor, venise şi el, cu câteva zile înainte, la Cernăuţi,
lucru ce-i dete marelui poet şi român Alecsandri posibilitatea a-şi face pe dor şi a da un
banchet, în onoarea proclamării republicii în Bucureşti. Se zice că bătrânul boier era cam
strâns la pungă. Însă însistenţele dulci ale iubitului său Vasilică i-o dezbrăca şi, cu propria sa
mână, fiind şi eu de faţă, numără bietul bătrân 125 de zimţaţi, pentru acel banchet. Era
prezidat de tânărul Curtius, din Bucureşti, singurul reprezentant al Munteniei”.
Celelalte amintiri ale lui Porumbescu, despre Alecsandri şi legăturile lui sufleteşti cu
poporul, despre principiile de artă naţională ale bardului, inspiră mai puţină credinţă şi par a fi
reconstruite, după palide aduceri aminte, dacă nu chiar născocite pe de-a întregul. Doar
dragostea pentru muzică, să fie un nou adaos, la multele dovezi de voioşie nesecată ale celui
ce îşi cânta singur poesia „Scumpa dragă copiliţă”, pe aria din opera italianăa „Norma”.
 Poetul avea, deci, însuşiri multe, cuceritoare şi biograful său, Porumbescu, desigur n-a
fost cel mai de seamă, dintre câţi a robit.
Bucovinenii, care s-au apropiat mai mult de Alecsandri, tot cu ocazia asta, căci, până
aci, nu avem cunoştinţă de o prietenie a poetului cu fruntaşii din alte ţări, au fost fraţii
Hurmuzachi. Întâile lor întâlniri şi convorbiri au stabilit, între ei, o prietenie atât de strânsă,
încât, de aci, înainte, numele lor rămân alăturea multă vreme, colaborând la aceleaşi ziare şi
reviste, scriindu-şi, mereu, şi discutând problemele sociale şi literare, ce se iveau în cursul
timpului.
Nu greşim, afirmând că toate legăturile lui Alecsandri cu Bucovina se reduc la această
cooperare şi înrudire intelectuală cu cele mai marcante individualităţi din istoria culturală
bucovineană. Prin Hurmuzăcheşti, Alecsandri a ajuns să contribuie, în măsura aşa de mare, la
mişcarea literară, distingând, cu o fecundă colaborare originală, ziarele lor. Prin ei s-au
popularizat, în provincia asta, expusă deznaţionalizării, poeziile lui Alecsandri, scrise în o
limbă atât de superioară, faţa de palidele încercări ale contemporanilor. Ei au introdus, în
Bucovina, şi operele dramatice ale acestuia, prin canalul unor trupe destul de bune, de la
Teatrul Naţional din Iaşi. E atât de intimă şi de intensivă colaborarea acestor elemente, pentru
salvarea, deşteptarea şi întărirea românismului în „vesela grădină”, încât urmărirea activităţii
lor nu e deloc lipsită de interes. Serile lungi de vară, petrecute în Cernăuţi, au fost un prilej
pentru Alecsandri şi Hurmuzăcheşti nu numai a se cunoaşte, ci a făuri, totodată, un program
de acţiune fecundă. În scrisorile trimise, scurtă vreme în urmă, lui Alecu Hurmuzachi şi
publicate succesiv în „Bucovina”, Alecsandri, tratând despre poezia populară, rezumă, în două
locuri, şi ideile, venite în discuţie, cu acea ocazie.

„Iubite Alecu, scrie poetul, în numărul de la 12 octombrie 1849 al ziarului

„Bucovina”. În trecerea mea prin Bucovina, am petrecut cu tine câteva zile, de a cător plăcere
îmi aduc ades aminte. Multe am vorbit noi, atuncea, despre aceste frumoase părţi ale Europei,
care se numesc ţările româneşti şi despre poporul frumos, ce locueşte în sânul lor. Aprinşi
amândoi de o nobilă exaltaţie, deşi poate cam părtinitoare, am declarat, într-o ochire, patria
noastră cea mai drăgălaşă ţară în lume şi neamul românesc, unul din neamurile cele mai
înzestrate cu daruri sufleteşti”.

Şi scrisoarea continua, în acest ton de caldă însufleţire, vorbind despre laudele ce

aduseseră ei, atunci, trecutului, apoi munţilor, văilor, obiceiurilor şi cântecelor naţionale.
Dintre toate, cântecele poporului par a fi fost subiectul principalei lor preocupări. Era
un fel de modă, corolar al mişcărilor poporaniste de la 1848, a vorbi şi de literatura poporală.
Sporadic, se mai făcuse, dar, până acum, niciodată nu se îndreptase toată atenţiunea asupra
comorii ascunse, de veacuri, în sânul mulţimii de la ţară şi de la munte, ca în anul când s-a
proclamat suveranitatea poporului. Alecsandri n-a fost izolat; o mare parte din însufleţirea sa
pentru folclor o datoreşte îndemnului prietinilor săi.

„Îţi aduci aminte, scrie Aecsandri, vorbind, cu altă ocazie, despre balada „Mioriţa”, de
o seară, din luna lui iulie a anului trecut, când ne aflam mai mulţi prieteni, la moşia voastră, la
poetica Cernauca? Negri, Rolla şi Cuza, tu şi eu ne porniserăm toţi patru o lungă şi mult
interesantă disertaţie asupra neamului românesc. Unul vorbi despre istoria lui. Altul făcu
analiza proverbelor, ce le culesese din gura poporului. Un al treilea descrise obiceiurile
Românilor. În sfârşit, veni rândul meu şi fusei rugat a zice balada Mioarei. Deşi eu nu o ştiam,
întreagă, pe de rost, totuşi vă spusei câteva părţi din ea, care deşteptară în voi o mare admirare
pentru poezia poporului. Iată dar că, în memoria acelei seri minunate din Cernauca şi în
speranţa de a descoperi la lumină comorile de dulce poezie, ce stau ascunse în sânul
poporului, iacă, zic, îţi trimit, acum, întreaga baladă. Oricare Român o va ceti, în gazeta ta, va
avea dreptul de a se făli cu geniul neamului său” (aşa se face că „Mioriţa” a fost publicată,
pentru prima oară, în „Bucovina” Bucovinei, nr. 11 din 1850 – n. n.).
Se vede, deci, din cele citate, cât de mult l-au impresionat pe Alecsandri convorbirile
cu Hurmuzăcheştii. Rezultatul practic al acestor înţelegeri a fost, între altele, colaborarea
poetului la ziarul „Bucovina”.
La 4 octombrie 1848, apare, la Cernăuţi, „Bucovina”, ziar redactat de fraţii George şi
Alexandru Hurmuzachi. În programul acestei foi, care avea să fie „defensorul intereselor
naţionale, intelectuale şi materiale ale Bucovinei, reprezentantul dorinţelor şi nevoinţelor ei,
organul suferinţelor şi bucuriilor ei”, fraţii Hurmuzachi vestesc pe cetitori că şi-au asigurat
„colaboraţia multor scriitori de talent”, ceea ce-i pune „în plăcută poziţie de a împărtăşi
cetitorilor, pe lângă articole de interes comun, şi noi producte ale literaturii româneşti”.
Nu putem cunoaşte toate puterile de muncă ziaristică, de care se face amintire în aeest
pasaj. În corpul foii nu găsim articole iscălite, decât acele ale redactorilor responsabili. Mai
ştim, tot de la Porumbescu, că a colaborat, la partea politică, şi Arune Pumnul, venit, tot
atunci, la Cernăuţi, din iniţiativa lui Hurmuzachi, ca să ocupe catedra de limba română. A mai
scris şi Bariţiu articole politice, referitoare la stările din Austria, cum se vede din
corespondenţa acestuia. Alecsandri, care e vizat prin cuvintele „noi producţii ale literaturii
româneşti”, intră în şirul colaboratorilor, abia cu numărul 1 din 1849, publicând poezia
„Păsărică” (în volumul „Din Moldova 1848”), cu următorul cuprins alegoric:

Albă păsărică
Ce stai singurică,
Lângă cuibul tău
Nu-i ziua senină
Or nu curge lină
Apa рѳ părău?

Ce plângi tu cu jale,
Vezi sorele tale
Cum se veselesc
Prin crengile-umbroase
Vezi cât de voioase
Zbor şi ciripesc.

Ce durere, spune,
Ce dor greu supune
Inimioara ta
De stai singurică,
Albă păsărică,
Şi nu poţi cânta?

„Frate-n depărtare
O pajuară mare
Se-nalţă mereu:
Ghiara-i se lungeşte
Şi ochiu-i ţinteşte
Tot spre cuibul meu.

Apa-i lină, frate,

Frunza lin se bate
 În codru-nflorit,
Dar cuibu-mi jos cade
Că de mult îl roade
Un şarpe cumplit”.

Aluziile la stările politice şi, îndeosabi, la soarta Bucovinei sunt de tot transparente.
Redactorii observară, cu drept cuvânt, în nota de la sfârşitul poeziei:

„Socotim de prisos a chema luarea aminte a cetitorului asupra alegoriei cuprinse în

această poezie, ieşită din condeiul unuia din cei mai slăviţi poeţi româneşti”.

De aci, înainte, „slăvitul poet” continuă a colabora sistematic. Urmează, una, după
alta, poeziile „Lăcrămioarele”, „Strigoiul”, „Adio la Moldova” şi „Adio la mormântul lui
Grigore Romalo”, aceasta din urmă, cu o scrisoare, pe care o reproducem în întregime, fiind
un episod necunoscut din mişcările politice, de la 1848, în Moldova:

„Soţul nostru de emigraţie, fratele nostru Grigore Romalo, e în agonia morţii, scrie
Alecsandri. Martir al libertăţii, el îşi dă sufletul, poate în ora aceasta, pe patul unui spital.
Jertfă a cruzimii lui Mihai Sturza, unul din cei mai buni tineri ai Moldovei, piere, acum, în
amarul străinătăţii, departe de familie, departe de patrie, şi cele de pe urmă ale lui cuvinte sunt
pentru nenorocită ţara noastră.
„Mor, zice el, cu jalea că nu m-a ajutat soata să-mi dau viaţa pentru fericirea patriei
mele”.
Ştiu că Grigore Romalo este unul dintre tinerii, prinşi şi legaţi de cătră vitejii fii ai lui
Mihail Sturza, în seara de 29 martie 1848. El a fost maltratat mai crud decât toţi ceilalţi, de
către arnăuţii năimiţi de Curte. Cu capul spart, cu pieptul zdrobit de stralurile puştilor
soldăţeşti, plin de răni şi de sânge, el a fost târât, de păr, până la cazarmă şi, de acolo, trimis la
Măcin.
Umezeala închisorii şi lipsa de grijă sporind şi înveninând durerile ce le pătimea
sărmanul nostru amic, din seara răzbunării hoţeşti a lui Beizadea Sturza, o boală grozava se
incuibă în pieptul său, o boală de care omul nu scapă, oftica. Şi, acum, acest rău nevindecabil
s-a descărcat, cu atâta furie, în plămânii săi, că, în câteva zile, el a ajuns pe malul
mormântului. La noapte sau mâine, poate, el va cădea înăuntru pentru veşnicie.
Bucură-se Sturza, văzând cât de bine a izbutit a pune vârf nelegiuirilor sale de 15 ani,
prin moartea unui fiu al Moldovei, prin disperarea şi doliul unei familii întregi. Dar, de mai
este o dreptate în cer, fantasma lui Grigore Romalo va sta necontenit în ochii lui M. Sturza şi-l
va sili să dea seamă lui Dumnezeu”.

Tot acolo, cu data de 31 mai 1849, Alecsandri scrie despre acelaşi caz:

„Fratele nostru s-a săvârşit, astă-noapte, pe la trei ore, în spitalul francez din Pera.
În această casă numai, el a putut găsi grijile trebuincioase unui bolnav, căci rudele lui
de la Fanar nici n-au voit să-l primească în casele lor, de frica molipsirii bolii. Iată cum ne
plătesc Grecii, cărora noi, Românii, le deschidem braţele, de atâtea veacuri.
Grigore Romalo a murit, în vîrstă de 29 ani, cu gândul la patria sa. Încă unul de ai
noştri, care ne lasă! Încă o rază de speranţă a Moldovei, care s-a stins! Peste o oră, noi, toţi
emigranţii români, vom merge să însoţim trupul fratelui nostru, la locaşul său de moarte”.
*
Sosim la o epocă dintre cele mai fericite pentru Alecsandri şi pentru literatura română,
în genere: la îmbrăţişarea literaturii populare.
 Într-un lung şir de scrisori, adresate lui Alecu Hurmuzachi şi apărute în „Bucovina”, în
anii 1849 şi 1850, Alecsandri îşi arată toată admiraţia şi toată priceperea pentru poezia
poporului, dovedind valoarea ei prin pilde citate, îndeosebi prin balade, pe care le comentează
şi le împodobeşte cu impresiile sale sugestive.
Ce senzaţie au stârnit scrisorile lui Alecsandri, putem deduce din următoarea notiţă
introductivă, a redacţiei de la foaia bucovineană:

„Cu deosebită plăcere împărtăşim cetitorilor noştri acest articol, în care suntem datori
penei măiestre a unui bărbat, pe care noi ne ţinem de fericirea de a-l numi între amicii noştri şi
pe care naţia română de mult îl preţuieşte ca pe unul din cei mai geniali poeţi ai săi. Acest
articol este comentariul, pe care dumnealui binevoi a-l promite gazetei noastre. Deschizându-
ne un aşa însemnat tezaur de poezie, cu totul originală şi populară, dumnealui şi-a dobândit un
nou drept la recunoştinţa patriei. Noi, din parte-ne, mulţumindu-i pentru onoarrea şi pentru
mult preţuita conlucrare a domniei sale, ne bucurăm a aduce, aici, frumosului geniu poetic şi
zelului naţional al dumisale un public omagiu” Bucovina, 12 octombrie 1849).

Omagiul era cât se poate de meritat, căci Alecsandri, prin articolele-scrisori şi prin
textele, necunoscute până atunci, publicate înt-u ziar dintr- provincie străină, a făcut,în primul
rând,un serviciu. Prin o lectură atât de aleasă, cum le-o oferea, se aducea cauzei româneşti un
mare bine; prin descoperirea unor poezii atât de desăvârşite ca baladele voiniceşti, încrederea
de sine şi vitejia lua, iarăşi, loc în şirurile populaţiei, ce, tocmai atunci, trecea prin zguduirea
socială ameţitoare a anilor revoluţionari.
În „Bucovina”, poetul publica, în materia aceasta, scrisori mai lungi asupra baladei
„Codreanu” (Nr. 32, 1849); frumoasa scrisoare, cu preţioase detalii despre „Mioara”, şi, în Nr.
57, din anul 1850, articolul „Hore româneşti”. Fiecare scrisoare e urmată de texte, iar baladele
necomentate îşi au notiiţele lor explicative, aşa cum le-a tipărit, doi ani în urmă, Th.
Codrescu, editorul celor două prime fascicole de „Balade”.
Mai târziu, Alecsandri şi-a reunit toate scrisorile într-un singur articol, mai lung, fără
a-i putea însă imprima caracterul unităţii, şi le-a reprodus în volumul său de „Prosă”, cu mai
multe schimbări şi omisiuni, sub titlul „Românii din poezia lor”, păstrând dedicaţia „dlui A.
Hurmuzachi, redactorul foii Bucovina”.
În toate astea, se cuprinde o parte fundamentală din activitatea lui Alecsandri şi din
principiile lui literare-estetice.
Putem remarca, înainte de toate, că întreg tonul, în care sunt scrise, este la înălţimea
epocii poetului: plin de entuziasm şi de zgomot. Lipseşte cu totul calmul aprecierii, propriu
ştiinţei. S-ar părea că bardul niciodată n-a privit poezia poporului altfel, decât prin ochi de
poet.

„M-am înamorat de poezia poporală ca de o copilă din Carpaţi, tânără, mândră,

nevinovată şi aşa de frumoasă, că pe soare ai putea căta, iar pe dânsa ba”, zice Alecsandri. Iar
comparaţia e cea mai nimerit posibilă. El trata poezia, într-adevăr, ca pe o fată mare. Îi
preamărea însuşirile, se inspira de ochii, sufletul şi puterea ei de a iubi şi a suferi. Când nu i se
părea destul de frumoasă, o împodobea el, singur, cu rime de-ale sale.
Ce mirare, deci, dacă şi scrisorile, de care vorbim, fac impresia unor drăgălaşe răvaşe
de iubire. Din „dulce” şi „sfânt”, din „falnic” şi „măreţ” nu încetează, fie că esplică obiceiuri
de-ale poporului, fie că disecă versurile baladelor, pentru a sublinia frumuseţile lor poetice.
Nimic nu poate dovedi mai bine ca aceste răvaşe cât de mult convenea firii şi talentului lui
Aecsandri poezia asta uşoară la înţeles, limpede la rostit, înviorătoare de suflet.
Însufleţirea lui e foarte explicabilă, căci în poezia populară Alecsandri s-a găsit pe sine
însuşi.
 Textele apărute în „Bucovina” Alecsandri le-a adunat din Moldova, Transilvania şi
chiar din Bucovina „fiindcă, pân-acum, nu am avut prilej a studia decât poeziile populare ale
acestor trei provincii; suntem, însă, încredinţaţi că geniul poetic al Românilor din Valahia,
Banat şi Basarabia nu este mai puţin puternic şi producător”, afirmă el, într-o notă din
articolul despre „Horele româneşti”. Şi, până la 1866, s-a convins şi despre frumuseţea
poeziilor celoralalte provincii, deoarece colecţia cea mare cuprinde şi texte de peste Prut.
Activitatea asta folcloristică, pentru publicul din Bucovina a continuat-o până la
încetarea ziarului, întâmplată la 2 octombrie 1850. O parte din material a rămas chiar
netipărit, din cauza motivelor politice, care au determinat apunerea grabnică a organului
Hurmuzăcheştilor. Astfel, cel puţin, trebuie să deducem din o scrisoare inedită, trimisă lui
Alecu Hurmuzachi, probabil tocmai în timpul de agonie a ziarului. Iată cuprinsul acelei
scrisori:

„Iubite Alecu, / Prin „Balada lui Bujor”, ce îţi trimit acum, închei partea I a baladelor
poporale, care s-au tipărit în gazeta Bucovinei şi care, în total, alcătuiesc un număr de 12:
anume „Codreanul”, „Păunaşul Codrilor”, „Toma”, „Blestememul”, „Sârb sărac”, „Năframa
şi inelul”, „Turturica”, Şalga, „Bujor”.
Îmi mai rămân încă multe de prelucrat şi multe de descoperit, dar nădăjduesc că, fără
întârziere, oi putea să comunic foaiei Bucovinei unele din următoarele balade, precum „Ştefan
Vodă”, „Moţoc Vornicul”, „Bătrânul Novac”, „Corbul”, „Movila lui Purcel” (sic!), „Chira”,
„Vidra”, „Costiţe”, „Petrişor”, „Giumuz”, „Badiu”, „Român Grue Grozovanu”, „Luna şi
Soarele”, „Holera” ş. c.
Până a nu mă apuca încă de prelucrarea acestora, am hotărât a-ţi trimite câteva
„Doine”, câteva cântece haiduceşti şi câteva „Hore”, cu gând de a răspândi mai multă
varietate în publicarea poeziilor populare. Pe lângă acestea, voi adăogi şi unele cântece de
jale, care poartă şi numele de cântece de lume, în societatea cea înaltă.
Îţi comunic, acum, deocamdată, o colecţie de hore, atât din Moldova, cât şi din
Transilvania şi Bucovina, pe care le voi începe a publica după ce va ieşi „Bujor” la lumină. /
V. Alecsandri”.

Dar colaborarea lui Alecsandri la „Bucovina” nu s-a mărginit numai în acestea. Printre
poeziile populare, a publicat şi câteva originale, de dată mai veche, ca „Trei arcaşi sau altarul
mănăstirii Putna”, „Barcarola siliciană” şi „Sburătorul”.

Din acelaşi timp, datează o scrisoare a lui Alecsandri către Hurmuzachi, prin care îl
vesteşte că-i va trimite, pentru „Bucovina”, un roman al lui Ghica, roman rămas necunoscut,
până acum. Acea scrisoare, în întregime, este următoarea:

„Constantinopole, 12 Mai 1849.

Iubite Alecule,
Am cetit cu multă plăcere rândurile ce mi-ai scris şi, drept răsplată, îţi făgăduiesc în
curând să-ţi trimit bogată materie pentru foiletonul gazetei Bucovinei. Aici am descoperit, la
un prieten al meu, om cu duh şi cu judecată, o scriere însemnată, plăcută şi folositoare ţărilor
noastre, un roman de meurs, un soi de Jerome Paturot românesc, şi îndată am gândit la tine,
iubite Chiţigoiule. Această scriere, ce bate în moravurile şi în defectele societăţii noastre din
Bucureşti, este menită a atrage luarea aminte a tuturor cetitorilor şi, în urmare, cred că nu
poate figura mai bine aiurea, decât în Bucovina. Mă îndatoresc, dar, a-ţi trimite, peste puţin,
partea întâia şi te îndemn a tipări, regulat, în foiletonul gezetei tale. Prietenul meu, ce doreşte
a păstra anonimatul pentru toţi, afară decât pentru tine, îţi este cunoscut bine, căci numele lui
este Ion Ghica; destul e să cunoşti numele autorului, pentru ca să judeci de meritul operei sale.
El aşteaptă hârtiile sale de la Bucureşti şi, îndată ce le va primi, eu însumi ţi-oi expedia partea
întâia a scrierii, de care ţi-am vorbit mai sus. Totodată, dacă cumva îmi aduce oarecine hârtiile
mele, de la Iaşi, ţi-oi trimite şi ceva din poeziile populare, pe care tu ştii a le preţui atât de
bine. Eu doresc ca foaia Bucovinei să devină cel mai bun organ de răspândire a ideilor
frumoase printre Români, şi îţi făgădueisc a lucra pentru ea, cu aceeaşi râvnă, cu care am
lucrat pentru Propăşire.
Acum să venim, puţin, la politică, generalul Grabe a fost în Constantinopole, cu o
misie secretă în privirea provinciilor noastre, şi, pe cât am putut afla, ei au izbutit a încheia o
convenţie cu Poarta, ce cuprinde următoarele condiţii (urmează textul francez al convenţiei,
care are 7 puncte, între care se cuprind: 1) Numirea unui gospodar, pe 7 ani, de Sultan; 2)
suspendarea proviyorie a Adunărilor generale; 3) instituirea a două comitete de revizuire; 4)
cele două puteri suverane vor ocupa ţările române, ţinând pe teritoriul lor câte 25.000 soldaţi;
5) doi comisari imperiali vor fi numiţi lângă gospodari; 6) dispoziţiile acestea vor ţine 7 ani).
Iată, iubite Alecule, cum ne-au urzit nouă lanţuri duşmanii noştri, şi asta, în ochii şi
sub nasul puterilor marii Europe. De acum, nu ştiu în cine să-mi pun nădejdea, căci şi
Dumnezeu pare că a părăsit cauza Românilor. Poate că purtarea Ungurilor să aducă ceva
prefacere în trebi, dar şi aceasta cine o poate asigura? Ceea ce m-am încredinţat este că cei
mici plătesc, totdeauna, oalele stricate. Turcia are destulă putere de suflet: prin urmare, ne-au
jertfit şi acum duşmanului nostru.
Sfârşesc, înştiinţându-te că Negri e sănătos şi că te sărută frăţeşte, precum şi pe
Georgiţă. Asemene fac şi eu, până a nu închide acest răvaş.
Al tău frate, V. Alecsandri.

Alăturez, aici, o fabulă, intitulată „Zimbrul şi Vulpea”. Autor anonim.

Încetând ziarul bucovinean, încetează şi relaţiunile mai strânse ale lui Alecsandri cu
provincia asta. Publicul este, acum, perfect orientat asupra lui. Popularitatea lui e întemeiată.
E singurul scriitor care domină peste toată întinderea românească.
În noiembrie 1850, când poetul a trecut prin Cernăuţi, pentru a însoţi pe frate-său şi pe
doamna Maria Cantacuzin, în drumul lor spre Paris, el scrise lui Ghica:

„Gazeta Bucovinei nu mai apare, dar Hurmuzăcheştii spun că, peste câtva timp, vor da
semn de viaţă”.
Totuşi, ea n-a reapărut şi abia, 14 ani în urmă, s-a putut întemeia „Foaia Societăţii”, de
aceleaşi forţe, iar Alecsandri şi-a putut face reintrarea printre luptătorii pentru emanciparea
Bucovinei.
*
În intervalul de la dispariţia „Bucovinei”, până la întemeierea „Foii Societăţii pentru
cultura şi literatura Românilor din Bucovina”, relaţiile lui Alecsandri şi fruntaşii cu poporul
acestei prorincii sunt mai puţine, dar nu sunt întrerupte. Bucovina e plină de cântecele
bardului, care începeau, acum, să fie puse pe melodii, pentru a primi o răspândire şi mai mare.
În direcţia asta, familia Hurmuzachi îşi făcea în primul rînd datoria. Bariţiu istoriseşte
că doamnele Eufrosina şi Eliza Hurmuzachi au început, încă în anul 1849 „punerea în note” a
cântecelor româneşti, iar mai târziu, şi-au asociat, pentru aceeaşi lucrare, pe cel mai de seamă
compozitor bucovinean din acel timp, pe Miculi.

„Până acum, scrie Cost Hurmuzachi lui George Bariţiu, cu data de 5 octombrie 1851,
acest rar talent (artistul Miculi) a transcris, sub nemijlocita asistenţă şi îmboldire a mea şi a
surorii mele Săftica (Eliza), după executarea celor mai buni lăutari, ce i-am adus din toate
părţile, mai bine de 36 de cântece naţionale din cele mai frumoase, care, curând, se vor trimite
la Lipsca”.

Să ne oprim, puţin, la sonorul nume al lui Miculi, căci nu se poate trece peste el, într-o
biografie a lui Alecsandri. Străin de origine, probabil german (armean din Cernăuţi – n. n.),
Carol („Şarl” îi zice Alecsandri) Miculi s-a întors în Bucovina, patria sa, prin 1848. Făcuse
studii muzicale serioase, în străinătate (fusese elevul lui Chopin, căruia îi va orchestra, mai
târziu, întreaga operă – n. n.) şi era apreciat ca talent muzical extraordinar, iubit şi de Români.
Alecu Hurmuzachi, vorbind despre un concert, dat la 19 aprilie 1849, îl prezintă în următoarea
lumină:

„Acest concert ne-a dat prilejul să admirăm matura, frumoasa executare pianistică a
dlui Miculi, ce petrece în mijlocul nostru, de când s-a întors de la Paris. Acest amabil artist, pe
care Bucovina, cu mândrie, îl poate numi al său, a fost primit, la înfăţoşarea sa, cu cea mai vie
bucurie. Deşi el singur e însemnat componist, a executat, însă, numai compuneri ale
dascălului său, Chopin”.

Alecsandri a început şi el, de timpuriu, să se intereseze de compozitorul bucovinean şi,

când doi ani în urma acestei date, colecţia de melodii, anunţată de C. Hurmuzachi, a apărut, în
adevăr, poetul ia condeiul şi scrie, în „România Literară” (1855, p. 110), o lungă şi entuziastă
dare de seamă asupra ei.

„Cu o nemărginită bucurie, facem ştiut că o parte din cele mai duioase melodii ale
poporului român au ieşit la lumină, într-un album foarte elegant, tipărit la Leopold, şi
cuprinzând 48 de arii de tot soiul: doine, hore, cântece de lume, cântece hoţeşti”, scrie
Alecsandri, în articolul „Melodiile româneşti”.

În urmă, povesteşte că „autorul şi editorul acestui album este unul din Bucovina, un
artist de frunte... dl Şarl Miculi, pe care societatea ambelor capitale, a Moldovei şi a Valahiei,
a avut plăcere de a-l asculta şi aplauda”. Ariile le-ar fi adunat şi în voiajul, făcut la 1850, în
provinciile române, „ascultând pe cei mai vestiţi lăutari din Iaşi şi Bucureşti”. Alecsandri nu
are cuvinte destule pentru a lăuda „fapta patriotică” a lui Miculi şi găseşte că „albumul lui e
binevenit, căci aduce un contingent de mare preţ la comoara cunoştinţelor Europei în privirea
naţionalităţii noastre”. După darea asta de seamă, în care se găsesc şi alte păreri preţioase ale
lui Alecsandri, precum şi reproducerea (în traducere?) a prefeţei lui Hauri Ehrlich asupra
muzicii populare române, poetul şi compozitorul s-au apropiat. Nu ştim când şi unde s-au
cunoscut; cert este însă că Alecsandri ţinea foarte mult ca Miculi să scrie muzica la textele
sale.
Iată ce-i scrie, în privinţa asta, lui Alecu Huruzachi, doi ani după articolul din
„România Literară”: „M-am bucurat foarte mult că prietenul nostru Miculi a compus o nouă
melodie pentru „Hora Unirii” şi sunt încredinţat că trebue să fie minunată. Bucuria mea însă
ar fi şi mai mare, dacă aţi putea voi litografia notele, la Cernăuţi, pe formatul ce l-am trimis,
pentru ca să le adaog la sfârşitul tomului meu. Acest tom are să fie gata pe la sfârşitul lui
martie, tocmai pe când sperăm că presa va putea să-şi întindă aripile mai pe larg.
Aici, în Iaşi, avem numai un singur litograf şi acela lucrează astfel de încet, că te face
să pierzi toată răbdarea. Notele cu „Hora Unirii” nu le poate tipări în Austria. Nu s-ar putea
însă închipui ceva la Lemberg, pe sub cumpăt? Combinaţi, împreună cu Miculi, cum îţi şti, şi,
dacă veţi găsi că nu este alt chip, decât a trimite la Paris notele horei, expediaţi-mi-le mie, cât
mai în grabă, ca să am vreme de a scrie fratelui meu.
 Oricum să fie, îmbrăţişează pe Miculi, din parte-mi, şi-i spune că am mare dorinţa de a
lucra ceva împreună cu el: vreo operă sau vreo scenă istorică, fantastică, romantică etc., cum
i-a plăcea”. În continuare, Alecsandri scrie: „Zici că publicarea muzicii „Babei Hârca” te-a
nemulţumit, fiind lipsită de cuvintele acelei operete? Trebuie, însă, să-ţi descarci mânia asupra
lui Codrescu, pentru că el a făcut acea publicare. Eu n-am ştiut nimica despre dânsa, până mai
deunăzi.
În volumul ce-l scot acum la lumină, îţi dedic ţie studiile mele asupra poeziei poporale,
fiindcă tu eşti cel dintâi care le-ai publicat, în gazeta „Bucovina”. Am adunat, în acel volum,
tot ce am scris în proză, până acum, şi am adaos vreo două piese de teatru noi, o comedie şi o
dramă istorică în trei acte („Cetatea Neamţului” – n. Ilarie Chendi), ce se va reprezenta în
curând. Aş fi dorit mult să-mi încoronez volumul cu hora lui Miculi.
Al tău frate, V. Alecsandri.

În P. S.: „Am dat fratelui Costaki o colecţie a tuturor uvrajelor ce am publicat până
acum, spre a le trimite Bibliotecii studenţilor Români din Bucovina”.

De compozitorul Miculi, Alecsandri mai aminteşte, în o scrisoare din 30 ianuarie

1865, fiind vorba de poezia sa „Bucovina”. E o scrisoare importantă asta, nu numai pentru că
datează din preajma apariţiei „Foii Societăţii”, însemnând, deci, reluarea legăturilor sale
literare intime cu Bucovina, dar mai ales pentru amănuntele ce le dă asupra stării teatrului
român din acel timp. Fiind necunoscută, o dăm în întregime .

„Mirceşti, 30 Ianuar, 1865

Iubite Alecu,
Astăzi e una din acele zile de iarnă, în care focul sobei pare a se mândri de importanţa
sa, căci el ţine locul soarelui. Afară, ninge cu viscol, pământul s-a învelit cu o blană albă, o
blană însă ce-ţi insuflă fiori îngheţaţi; numai câţiva corbi se zăresc înnegrind şi se aud cârâind
prin aer... Ei râd de ger şi trag palme, cu aripele lor, peste faţa iernii. Acum, dar, e vreme să
grăim împreună, ca doi vechi amici, care au multe de spus.
Mă întrebi cum petrec şi lucrez la ţară? Petrec, cu mulţumire, în compania bibliotecii
mele, şi mă ocup de compuneri dramatice. Am trimis, până acum, lui Millo, la Bucureşti, vreo
5 manuscrise, adică două comedii şi trei cântecele comice, şi, de nu aş fi fost bolnav, vreo trei
săptămâni, aş mai fi adăugit ceva la acele opere uşoare.
Dacă m-ar întreba cineva de ce mă dedau la un şir de lucrări de asemenea natură, voi
răspunde că lipsa de artişti capabili îmi taie aripele şi mă sileşte a mă mărgini într-un cadru
potrivit cu puterile trupelor actuale din ţară. Nu îţi pot spune, dragă Alecule, ce adâncă
disperare simt în sufletul meu, când mă văd lipsit de artişti de talent, care să ştie a interpreta
tot ce aş voi să scriu. Adeseori, mi s-a întâmplat, la Paris, asistând la vreo însemnată
reprezentare de la Theatre français, să-mi vină lacrimi în ochi, şi asta pentru că n-am actori
după placul meu! Mă găsesc ca un om culcat într-un pat prea scurt, prea îngust; nu mă pot
întinde, fără să mă lovesc şi să-mi fac vânătăi. Singurul om de un talent adevărat şi mare este
Millo; prin urmare, lucrez mai mult pentru el şi am întreprins o serie de portrete de tipuri, sub
nume de cântece comice, care sunt, totdeauna, jucate în perfecţie. Astfel, am făcut „Şoldan
viteazul”, „Angheluşa doftoroaie”; „Herşcu boccegiul”, „Napoilă – retrogradul”, „Clevetici –
ultra progresistul”, „Surugiul”, „Chiriţa în Paris”, „Barbu lăutarul”, „Gură-Căscată politic”,
„Paraponisitul”, „Ioan păpuşeriul” etc.
Toate acestea sunt monologuri, amestecate cu cântece; unele din ele reprezintă tipuri
ce se pierd, pe toată ziua, din societatea noastră, precum Mama Angheluşa, Surugiul, Barbu
lăutarul, Ion păpuşeriul etc. Pentru urmaşii noştri, ce vor fi curioşi a avea o idee de timpul
actual, acele cântece le vor înfăţişa portretul fotografic. Întru aceasta consistă tot meritul lor.
*
Într-un timp când Românii de pretutindeni începeau a înţelege rostul asociaţiunilor
culturale, când Bucureştenii se gândeau la societatea academică, Transilvănenii, la
„Asociaţia” lor de astăzi, s-a organizat, şi la Cernăuţi, o societate, mai înainte „reuniune”,
căreia i-a fost rezervat un rol deosebit în mişcările culturale.
„Societatea pentru literatură şi cultura română din Bucovina”, cum îşi zice ea, cu un
nume împrumutat de la asociaţii similare străine, se constituie la 11/23 ianuarie 1865,
mărturisind ca program „concentrarea puterilor spirituale naţionale, spre a sprijini şi dezvolta
onoarea limbii, cunoştinţa literaturii şi cultura poporului. Ca preşedinte al adunării figurează
George cavaler de Hurmuzachi.
Tot ce Bucovina avea mai de frunte, fraţii Hurmuzachi, Pumnul, Sbiera, Eusebie
Popovici şi diferiţi membri ai familiilor boiereşti Stârcea, Vasilico etc. iau parte la punerea
temeliei societăţii. Şi, chiar ia întâia lor adunare generală, fruntaşii bucovineni votează,
„unanim şi cu aclamaţiune”, de „mădulari onorari”, pe principii poeziei noastre, Vasile
Alecsandri şi Dimitrie Bolintineanu, poeţii iubiţi şi adoraţi de toată naţiunea, ale căror versuri
încântătoare vor pieri numai (după) cel de pe urmă cuvânt din lume”.
Era absolutismului pentru Austria fiind închisă, legile de presă deveniseră mai liberale
şi ideea reînfiinţării unui organ pentru interesele culturale române putea fi realizată.
Societatea, îndată după înfiinţarea sa, a şi întemeiat „Foaia”, cu menirea „de a conlucra la
reînvierea spirituală, a întruni inteligenţele din ţară şi de peste marginile ei spre a vorbi, faţă
cu nămolul ameţitor al idiomurilor străine din Austria, iubiţilor compatrioţi, dulcea noastră
limbă românească”.
În deosebire de harnica „Bucovina”, de la 1848-1850, noul ziar are un caracter pur
literar. Cu girarea lui, ca redactor, se însărcinează Ambrosiu Dimitroviţă, secretarul societăţii.
Acest Dimitroviţă nu este o figură istorică. Născut la 1838, din părinţi preoţi, era doctor în
drept, ocupa un Ioc de inferior, de conţopist în Comitetul Ţării, şi s-a distins, înaintea
compatrioţilor săi, prin o singură lucrare, prin „Catihisul naţional”, premiat de baronul
Mustaţă. Calitatea lui de redactor al „Foii” i-a adus titlul de membru al Societăţii academice
din Bucureşti, unde, însă, nu s-a prezentat niciodată. A murit, de tânăr, şi toată activitatea lui
se mărgineşte la nişte articolaşe incolore.
Spiritul conducător al foii, însă, nu era Dimitroviţă. Tot în casa Hurmuzăcheştilor
ardea lumina pentru Bucovineni. Cel mai fecund membru al comitetului de redacţie era
George Hurmuzachi. Fratele acestuia, Alecu, la început era „împiedicat de sănătate” a se
interesa de ziar. „Nu sunt nici în fruntea ei, am fost numai un an, până ce s-a înfiinţat, nici în
comitetul ei administrativ, nici în acela al redacţiunii; fratele meu, George, e într-aceste”, scrie
el lui Alecsandri.
Totuşi, cele mai frumoase dări de seamă, despre fluctuaţia vieţii culturale din
Bucovina, sunt din condeiul lui Alecu Hurmuzachi.
Alecsandri avea, de timpuriu, cunoştinţa că Bucovinenii pregătesc terenul pentru o
revistă. El a scris, anume pentru inaugurarea noului organ de răspândire a culturii, poezia sa
„Bucovina”, care se şi publică în numărul prim al ziarului, cu nota redacţiei:

„Genialul nostru poet, dl Vasile Alecsandri a avut bunăvoinţa de a ne noroci cu

această frumoasă salutare a Bucovinei, înlesnindu-ne, astfel, o inaugurare atât de
îmbucurătoare a foii noastre şi dând, prin aceasta, foii speranţa că o va sprijini şi mai departe,
din când, în când, cu nepreţuitul său geniu şi cu măreţele sale producte literare”.
Pe cum văzurăm, efectul poeziei lui Alecsandri a fost uimitor, ca acela al unui imn
deşteptător, făurit în zile revoluţionare. Dar nu mai puţin cetite, jucate şi aplaudate au fost
comediile lui Alecsandri, cele vechi, care se reprezentau tocmai în această epocă, şi cele noi,
care erau în curs de publicare, în coloanele „Foii”. În acest chip, numele poetului era pomenit
şi cunoscut de la un colţ al Bucovinei, la altul, ca acela al unui apostol.
Conducătorilor poporului bucovinean Ie convenea foarte mult literatura pe care o făcea
Alecsandri. Pentru deşteptarea poporului aveau anume trebuinţa de un ajutor ca literatura
dramatică a poetului moldovean.
După înfiinţarea „societăţii”, povesteşte dl Sbiera, adeseori s-a discutat, printre
membrii ei, asupra mijloacelor mai potrivite, prin care s-ar putea înviora simţul naţional în
publicul mare, în toate păturile poporului. Cu toţii au convenit că mijlocul cel mai nimerit ar fi
nişte reprezentaţiuni teatrale; dacă vor fi de conţinut patriotic şi naţional şi dacă vor fi
executate de artişti cât se poate de buni, nu vor întârzia să gâdilească amorul propriu în
publicul român, să-l împingă la mai strânsă unire şi să dovedească străinilor detractori că
limba românească este destul de dezvoltată pentru artă şi literatură dramatică. Cât de juste
erau aceste păreri ale bucovinenilor s-a dovedit îndată ce ele au fost puse în practică.
După prima reprezentaţie, dată Ia Cernăuţi de o trupă ieşeană (cu piesa „Radu
Calomfirescu”, de I. Dumitrescu) însufleţirea a fost mare. „Nicicând nu se văzuse atâta
entuziasm”, scrie tot dl Sbiera, amintind cum din piepturile publicului, cărturarilor, ale
ţăranilor şi şcolarilor, izbucni cântecul:

Astăzi, fraţilor Români,

Ne vedem şi noi stăpâni
Pe-ale noastre nămestii
Ce şedeau mai tot pustii.

Întâia stagiune teatrală în Cernăuţi a ţinut, de la 1/13 martie, la 15/27 mai 1864. „Spre
deplina mulţămire a publicului român, spre uimirea celui străin”, s-au reprezentat treizeci şi
trei de piese teatrale, dintre care ale lui Alecsandri, „Chiriţa în Iaşi”, „laşii în carnaval”, „Doi
morţi vii”, „Herşcu Boccegiul”, „Scara mâţii”, „Corbul român” şi „Piatra din casă”. În a doua
stagiune, 12/24 noiembrie 1864 – 9/21 martie 1865, piesele acestea s-au reluat, jucându-se,
afară de ele, şi „Chir Zuliardi”, şi „Concina”.
În două articole din „Foaia” (1865, pp. 70 şi 100-106) şi în trei scrisori din „Familia”
(1884, pp. 25, 37 şi 49), Alecu Hurmuzachi vorbeşte, pe larg, de succesul pieselor lui
Alecsandri, ca cele mai valoroase, din câte s-au reprezentat în cele două stagiuni. Aceste
articole şi scrisori iau proporţiile unor critici teatrale din cele mai serioase. În ele, Hurmuzachi
manifestă, mai mult ca oriunde, cultura sa literară, gustul estetic şi muzical, cunoştinţele de
teatru şi de oameni. Pe lângă toate, sunt foarte frumos scrise; îndeosebi, scrisorile sunt modele
de stil şi de analize literare.
În general, Hurmuzachi se arată foarte mulţumit de rezultatele trupei, de sub
direcţiunea doamnei Fani Tardini, din Iaşi, şi de caracterul literaturii dramatice contemporane.
Scenele din viaţa poporului, „care ne arată pe acesta în nestricata sa naivitate şi adeseori cu
toate virtuţile sale”, „amintirea datinilor trecute sau sub ochii noştri trecânde” le considera, cu
drept cuvânt, ca subiecte fericit alese pentru scena poporului. Uneori, socotea însă timpul
împlinit pentru producţiuni modeste şi cerea autorilor teze mai mari, trecerea la comedia de
salon şi la drama istorică; fiind, în acest punct, în acord deplin cu Alecsandri.
Sub impresia frumoasei scrisori, de la 30 ianuarie 1865, şi a reprezentaţiilor recente,
unde Alecsandri se afirmase, cu atâta zgomot, Hurmuzachi se grăbeşte a-i recunoaşte tot
meritul pentru teatrul român şi-i scrie:

„Am fost foarte, foarte fericit că ţi-ai păstrat interesul, că nu te lasă inima să părăseşti
şi să laşi în decădere ce ai creat, că tot scrii şi tot te interesezi pentru teatru, a cărui
însemnătate, cu timpul şi cu datinile, nu se poate nega şi a cărui existenţă este neapărată şi
trebuie sprijinită şi înnobilată. Tot asupra ta, amice, rămâne astă sarcină grea, frumoasa
misiune. Încă tot singurul eşti care scrii şi scrii tocmai ce ne este potrivit. De Kogălniceanu şi
Bolintineanu ştiu că nu scriu de aceste. Pe Negruzzi poate că ar fi bine a-l mai îndemna, că
comedia lui „Doi ţărani şi cinci cârlani” trebuie să o numărăm între cele mai bune, pe care le
avem. Cred că şi Carada, care a scris „Urâta satului” (după cum aud, o prelucrare după „La
petite Fadette”), piesă iarăşi bună şi unele canţonete, ar merita de a fi îndemnat şi povăţuit de
tine. Încet, încet, s-ar mai ivi, poate, şi vreun talent.
Nu-ţi pot spune, ce mulţămire, ce satisfacţiune am, văzând că şi tu tot aşa te revolţi, te
îngreţoşezi de încercările şi apucăturile cele nebuneşti ale mai multor autori, actori şi directori
de teatru, care introduc piese ticăloase în toată privirea.
Iată de ce o privesc, de o adevărată binefacere, că, în sfârşit, te-ai hotărât de a scrie o
dramă istorică, ştirea cea mai dorită, cea mai bună ce mi-ai putut da.
Arată-le calea, învaţă-i limba, tonul, stilul cel nobil şi poetic, precum anume şi cel
popular, învaţă-i gustul firesc, nestricat, dar cult şi de a nu-şi opinti şi sili nebuneşte fantezia şi
a-şi umple gura de fraze goale, pompoase, care crapă ca băşicile, dezgolind deşertul. Pune-le
un model, sau mai bine cât de multe, şi Dumnezeu să te ţie lung, lung şi să-ţi conserve tot atât
de lung puterea inspiraţiunii tale atât de bogate şi de frumoase”.

Cu câteva zile în urmă, Alecsandri, plăcut impresionat de căldura cuvintelor şi de

adânca pricepere, cu care îl întâmpina amicul său bucovinean, îi răspunse:

„Răspund îndată la scrisoarea ta, ca să-ţi mai exprim adânca mulţumire ce-mi insuflă
renaşterea simţului de naţionalitate în Bucovina. La voi, care aţi fost martori ai rătăcirilor
noastre din Principate, acea renaştere se va realiza cu înţelepciune şi cu rezultate bune, căci o
veţi feri negreşit de ameţeala ce produce, totdeauna, lipsa de ispită. Am bună sperare că, sub
privigherea voastră, a fraţilor Hurmuzăcheşti, spiritele vor apuca pe o cale dreaptă şi literatura
se va cultiva ca o grădină cu flori şi fără buruieni sălbatice”.
După astea, deschide o paranteză mai lungă asupra „Foii”, laudă articolele apărute,
critică, în parte, ortografia şi revine la chestia teatrului:
„Precum ţi-am mai spus-o, dragă Alecule, am, pentru scena română, o iubire
părintească şi nu o voi părăsi niciodată, căci, pe lângă interesul înfloririi sale, mă domină şi
amorul artei dramatice. Îmi place să lucrez pentru teatru şi mă simt oarecum legat către el şi
prin lucrările de mai înainte, şi prin lipsa de autori dramatici. Până acum, am compus bucăţi
mai mult sau mai puţin uşoare, în potrivire cu puterile actorilor şi cu neîndemânarea limbii: a
venit însă timpul că se cere ceva mai serios, mai literar, fără a mă preocupa de gradul de
înaintare a actorilor în arta dramatică. În curând, deci, mă voi pune pe lucru, de voi fi sănătos
şi ferit de năcazurile agriculturii, eu care sunt osândit de un an…”.
În acest ton, de convorbire literară, mai ales teatrală, scrisoarea continuă, dovedindu-
ne, cu fiecare pagină, mai mult ce demnă era tovărăşia între cei doi şi cât de binefăcătoare
pentru popor. Alexandru Hurmuzachi nu scrie numai reflexiuni generale asupra teatrului
român şi a pieselor lui Alecsandri. El intră şi în amănunte critice, având totdeauna păreri
judicioase şi căutând chiar, în unele părţi, a completa pe autor, cu sfaturile sale, pornite din o
vastă cultură literară.
Un interes literar istoric special are analiza proverbului „Concina”, asupra căreia
trebuie să ne oprim.
Alecsandri trimisese piesa asta Bucovinenilor ca manuscript. Ea s-a tipărit abia în
urmă, în „Foaia” din 1866. De jucat s-a jucat însă în a doua stagiune teatrală, de către trupa
doamnei Tardini, cu o îngrijire şi un succes, care astăzi ne uimeşte, cunoscând mica
importanţă a acestei prime comedii de salon. Nu ne explicăm adânca impresie ce a făcut
aceasta nuvelă sentimentală dramatizată, decât prin împrejurarea că noua lucrare a poetului
ieşea, cu totul, din cercul subiectelor sale de până aci şi se apropia mai mult de trebuinţele
sufleteşti ale clasei culte, ale boierimii îndeosebi, care cerea, de mult, ridicarea nivelului
artistic, prin îmbrăţişarea unor subiecte din viaţa sa.
Titlul piesei era „Barcarola”, ales astfel după poezia cuprinsă în text şi cântată, Ia
sfârşit, de cele două personaje principale. Hurmuzachi, pentru a înconjura un echivoc, i-a
schimbat acel titlu, dându-i-l pe cel de astăzi, mai potrivit cu subiectul:
„Am pus piesei numele „O partidă de concină”, scrie Hurmuzachi poetului, ca să
mulţumim şi pe aceia care se bucură, când şi titlu e naţional, şi a evita un amestec cu
barcarola, care s-a cântat deunăzi; pentru asta, dar, mă vei scuza”.
Vorbind despre caracterul piesei, Hurmuzachi ne lămureşte asupra înţelesului
„proverbului” dramatic.
„Proverb, adică o comedie elegantă, de salon, cum se zice, de tot mică, fără acţiune
dramatică şi fără intrigă, un gen nou de comedie, ivit, în timpul din urmă, la Francezi, a căror
limbă fină e atât de aptă pentru conversarea elegantă. În o asemenea simplă convorbire, dar,
se cuprinde şi trebuie de căutat meritul acestor proverbe, care sunt, cum am zis, un fel nou al
literaturii dramatice şi se ţin de comedia înaltă sau nobilă. Scopul lor nu e de a căutat mari
prin acţiuni încurcate şi poznaşe, ci mai lin şi plăcut, acela pe care îl poate produce jocul, cum
am zice lucirea, scânteierea spiritului cult şi fin, asupra altor spirite culte şi mulţumirea pe
care gluma delicata, umorul fin şi limba elegantă îl pot aduce acestora”.
Reproducem definiţia asta, pentru că ea precizează unul din multele genuri dramatice,
îmbrăţişate de Alecsandri, pe care adeseori îţi este cu neputinţă a le deosebi, după caracterul
lor.
Important este, iarăşi, că, la montarea şi jucarea presei, Alecu Hurmuzachi a introdus
câteva modificări, între altele omiţând şi un pasagiu, ce îi părea prea sever şi prea jignitor
pentru filologii ardeleni.
Se ştie că Alecsandri, cu simţul lui atât de dezvoltat pentru o bună limbă românească,
era de o intransigenţă fără de pereche împotriva reformatorilor latinişti. În corespondenţa sa,
în „Dicţionarul grotesc”, în comedii şi articolaşe de reviste, găsim pagini de o satiră crudă la
adresa „ciuniştilor” şi „iuciunililor”. E un capitol acesta, în care se oglindeşte o întreagă luptă
lingvistică, câteva decenii de prefacere culturală şi nu trebuie să ne mai mirăm de
animozităţile şi exagerările din ambele părţi.
O asemenea ieşire, contra gramaticilor, se găseşte şi în „Concina” şi e oarecum la locul
său, căci Leonard, bătrânul născut şi crescut înainte 1848, avea toată dreptatea să regrete
stricarea limbii, „această comoară naţională, păstrată cu sfinţenie de strămoşii noştri”. Lui
Hurmuzachi îi era, însă, teamă ca pasagiul să nu jignească pe cineva şi-i scrise lui Alecsandri:
„Un lucru îţi spun în sinceritate, că am lăsat afară două linii, acolo unde iar pocneşti în
filologii ardeleni, că se linguşesc şi se târâie pe brânci. Aici nici nu aş fi putut spune asta. Şi-
apoi, aluziunea e prea specială: de vei voi s-o laşi afară sau s-o fac mai generală, piesa nu va
pierde nimic din frumuseţea şi valoarea ei şi nu va vătăma, fără nevoie, o jumătate din
Români, toţi cei de dincoace, care, altminteri, s-ar putea bucura, ca şi noi, de ea. Rends-moi
cette grace, iubite Vasilică, şi nu-i pocni, şi astă dată, aşa de-a dreptul.
Fiind la Iaşi, te poţi încredinţa, în toate zilele, şi de demnitatea profesorilor ardeleni, şi
cred că nu ar fi bine de sprijinit nici aceştia, în ura şi lupta lor în contra eterohtonilor; urât
lucru în sine (e vorba de războiul, de aproape un veac, între etimologişti, inclusiv cei
bucovineni, care se puseseră pe „tradus” chiar şi textele lui Alecsandri, şi fonetişti – n. n.).
Graţie acestei omisiuni, piesa a putut fi gustată de toată suflarea bucovineană şi
stagiunea teatrală s-a putut închide, cu un succes neobişnuit de tumultuos pe scena română.
„Astfel s-a încheiat, în chipul cel mai potrivit şi mai frumos, şirul reprezentărilor
Teatrului Naţional din ist an şi s-au adus, totodată, spre bucuria tuturor, şi omagiul dator
aceluia, care este, în timpul nostru, nu numai cel mai însemnat poet, ci totodată şi cel mai
mare autor al Românilor”, termină Hurmuzachi darea sa de seamă, prin care ne dovedeşte,
încă o dată, că în inimile Bucovinenilor se înălţase un altar de veneraţie, poetului de la
Mirceşti.
Alăturea de reprezentaţiile teatrale, continuau a influenţa, asupra Bucovinenilor, şi
bucăţile literare ale lui Alecsandri. În „Foaia” din 1865, el publica, afară de „Bucovina”,
poeziile „La o mamă”, „Sus la stâncă”, „Cântec vechi de lume”, „Tudora din Târguşor” şi
patru „Imnuri şcolare”, cu următorul fragment de scrisoare:

„Ai auzit, negreşit, de Azilul Elena, în care sunt crescuţi copiii lepădaţi de părinţii lor.
În acel locaş, instituit şi protejat de Măria Sa Doamna Românilor, s-a introdus muzica vocală
şi, în toate zilele, copii cântă, în cor, imnuri religioase, care produc o mare impresie în
sufletele inocente. Îţi trimit, pentru foaia societăţii, acele imnuri, ce, după îndemnul Măriei
Sale, le-am compus, pe măsura melodiilor adoptate în şcolile de copii din Franţa”.
Aceste poezii şi cântece, ca şi altele, din anul 1866 şi 1848 („Suvenir de la Prale”,
„Dorul mumei” şi „Mariei Docan” etc.) n-au fost primite în ediţia completă a poeziilor lui
Alecsandri şi abia la o ediţie din anul curent au fost adăugate, la cele cunoscute.
Anul 1865 pare a fi fost, pentru Alecsandri, unul din cei mai fericiţi, sub raportul
succesului şi al producţiei lui, în genere. Afară de „Barcarola”, „Florin şi Florica”, apărute în
„Foaia” din 1866, el a mai scris „Covrigarul”, scena din „Poarta Cişmigiului”, „Kera
Nastasia”, cânticel; „Arvinte şi Pepelea”, poveste într-un act; „Drumul de fier”, comedie în
două acte „şi am început o mare comedie, în 5 acte, intitulata „Ciocoii regimentului”, care o
să fie urmată de „Ciocoii convenţiei”. Iată, iubite, rezultatul iernii mele”.
Din o altă scrisoare, vedem că şi „Harţă Răzeşul” a fost scrisă în iarna acelui an. Din
corespondenţa lui Hurmuzachi, merită o specială amintire scrisoarea politică, cu data de 20
martie 1866. Ea tratează despre detronarea lui Cuza, înregistrată de Alecsandri cu multă
amărăciune; despre alegerea de Domn a Contelui de Flandra, alegere persiflată cu destulă
ironie, despre „foştii mei amici, ce sunt la putere şi au găsit de cuviinţă a mă lăsa la o parte”.
„E curios, iubite Alecule, adăugă el, în legătura cu apostrofarea prietenilor săi de
odinioară, de a vedea cum oamenii îşi însuşesc tot patriotismul şi toată capacitatea, îndată ce
ajung la o culme oarecare şi cu ce uşurinţă ei acuză pe ceilalţi muritori de rea credinţă şi de
ignoranţă. Pentru mine, găsesc un bun subiect de comedie în această slăbiciune şi îmi propun
de a descrie un proverb asupră-i, destinat pentru Foaia Bucovinei”.
O legătura directă cu subiectul ce ne interesează însă are o altă scrisoare către
Hurmuzachi, în care-l anunţă că „dacă n-aş fi în duşmănie cu frigul şi obligat a mă închide,
iarna, în bârlog, ca ursul în pădure, aş răspunde, cu venirea mea în Cernăuţi, la chemarea
prezidentului Societăţii bucovinene şi, astfel, aş avea fericirea de a revedea pe vechii mei
amici Hurmuzăchesti, cărora le păstrez o nestimată iubire frăţească”.

Dorinţa asta putu s-o realizeze, însă, abia către sfârşitul anului 1866.
În zilele din urmă, ale lui decembrie 1866, Alecsandri, „ilustrul reprezentant al
literaturii noastre şi al geniului naţional”, cum îl cunoşteau Bucovinenii, s-a înfăţişat, în
sfârşit, înaintea admiratorilor săi, împlinindu-le, astfel, una din cele mai arzătoare dorinţe.
„Îndemnat de statornică, adevărat frăţească şi românească simpatie pentru Bucovina,
pe care de mult o cunoaşte, şi-a îndreptat, în călătoria sa spre Paris, în adins drumul pe aici, ca
să ne dea, măcar în fugă, încă o probă de interesul cel viu, cu care dumnealui urmează şi
petrece necontenit, toate năzuinţele şi încercările patriei noastre, pe calea mântuirii, a
dezvoltării şi a culturii naţionale”, zice entuziastul Hurmuzachi, în frumoasa dare de seamă,
despre petrecerea poetului în Cernăuţi şi, continuând a-l zugrăvi, în toată măreţia pe care o
vedea şi simţea cu adevărat, el mai adaogă reflexii, atât de caracteristice pentru cei ce vor a
cunoaşte farmecul ce-l răspândea Alecsandri în jurul său:
„Chiar şi cine nu ar fi având fericirea de a cunoaşte pe Alecsandri îi cunoaşte şi iubeşte
numele, astăzi cel mai popular între Românii de la Moina, de la Milcov, de la Prut, de la
Carpaţi, pentru că acel nume a devenit identic cu aceea ce Românul are mai scump şi mai
frumos, cu aceea ce, împreună cu limba sa, e legătura cea mai puternică şi neîntreruptă între
toţi fiii unei mume, adică cu poezia naţională”.
Intrarea în Cernăuţi a poetului mirceştian a fost triumfală, cum se şi cuvenea unui rege
al poeziei: omagiile ce i s-au adus erau, în adevăr, extraordinar de mari şi nu pot fi asemănate
decât cu primirea ce se face unui cuceritor, întors, din luptă, la poporul ce-i iese înainte, cu
stâlpi ornaţi şi flori. Membru onorar al „Societăţii”, era natural să fie sărbătorit, în primul
rând, în sânul acesteia. Abia sosit, comitetul şi preşedintele societăţi se şi prezentară la
locuinţa-i luminoasă, ca să-l salute de bine-venire, „ce se împlini în modul cel mal demn, prin
mijlocirea unei scurte adrese, compuse în termenii cei mai frumoşi, de Samuil Andrievici", pe
atunci consilier consistorial.
Alecsandri se duse, apoi, în localul Societăţii, ca să primească, şi acolo, onorurile.
Decoraţii; urări de bună venire; ferestre iluminate feeric; „în faţă, pe perete, decorat cu
frumoase covoare, dintre plante şi flori se ridica portretul poetului, purtând o cunună de lauri;
iar pe masă era un exemplar frumos al poeziilor sale, acoperit de cununi de flori şi de lauri”.
Remarcabil este discursul („orăciunea”), pe care l-a rostit, aici, profesorul Calinciuc,
vicepreşedintele societăţii. Amintind meritele lui Alecsandri pentru Bucovina, merite de care
toţi fruntaşii bucovineni erau atât de conştienţi, declară că „Societatea” se simte mult
îndatorită şi-i va fi pururea recunoscătoare pentru „simpatia statornică şi concursul moral
neîntrerupt”.
Alecsandri era în elementul său. Asemenea solemnităţi erau atmosfera în care se
simţea bine, căci avea multe calităţi de a primi onoruri şi a fascina pe cei ce i le aduceau. De o
atenţie rară, faţă de toţi şi de toate, impresia adâncă, ce o făcea, atinsese o culme, când
pronunţă discursul, pe care Hurmuzachi îl parafrasează astfel:
„Răspunsul domniei sale era ca tot ce suntem deprinşi a auzi de la dumnealui, frumos
şi cordial, zis în cuvinte a căror sinceritate pătrunde la inimă şi cu un aer de nobilă modestie,
ce-l distinge atât de mult şi uimeşte totdeauna pe cei ce-l ascultă”.
După ce a vorbit despre rolul societăţii pentru „viaţa intelectuală” şi „unitatea
spiritului naţional”, face făgăduinţa solemnă că va conlucra, şi pe viitor, la scopurile societăţii
bucovinene şi ale organului lor de publicitate. Un moment plăcut pentru poet a fost un dar de
flori al damelor române.
„Mişcat adânc de atenţiunea atât de delicată, cu care-l bucurară doamnele, rugă pe dl
Sbiera a le rosti mulţumirile sale, rezervându-şi de a le exprima aceasta şi pe cale mai
dreaptă”.
Epilogul lungii dări de seamă a lui Hurmuzachi e prea frumos, ca să nu-l reproducem:
„Se pare, zice el, vorbind de înfăţişarea simpatică, lipsită de pretenţii, blândă şi demnă
a lui Alecsandri, se pare că toţi cei de faţă eram pătrunşi de încredinţarea de a ne fi îndestulat
pe noi înşine, prin astă cordială şi solemnă manifestare, dovedind, prin ea, că ştim a aduce
omagiul nostru aceluia care e unul din antemergătorii Românilor, că, onorându-ne pe noi
înşine prin aceasta, ştim a da onoarea cuvenită aceluia care însuşi este o ilustraţiune, o onoare
a naţiunii, că suntem recunoscători, că suntem recunoscători acelora care lucrează, pe oricare
cale, cu geniul său, cu talentul, cu pilda, cu fapta sau cu cuvântul, cu energia şi sârguinţa, spre
ridicarea şi mântuirea ei, că-i susţinem şi inspirăm pe ei înşişi, cât de înalţi şi iluştri ar fi, prin
simpatia, prin iubirea, prin aclamarea noastră şi prin încredinţarea, ce le dăm, că suntem
pururea şi cu tărie hotărâţi а-i urma pe acea cale”.
 Despre sinceritatea acestor ovaţii nu trebuie să ne îndoim. Alecsandri le descrie
întocmai. în răvaşul către soţia sa, şi adaugă cu puţin umor:
„Se vede că-s mare poet, judecând după complimentele ce am primit; eu nu mă
credeam aşa de mare. Aice, piesele mele au produs un efect extraordinar; toţi cântă cântecele
din „Florin şi Florica”, iar mai cu seamă poezia ce am adresat Bucovinei a ajuns a fi cântecul
naţional de aice, în ciuda Nemţilor”.
*
„Timpul gloriei din Cernăuţi" numeşte poetul, tot acolo, zilele puţine, petrecute, la
sfârşitul lui decembrie 1866, în cercul prietenilor săi entuziaşti.
De-aci luă drumul, peste Lemberg şi Viena, la Paris, de unde continua a le trimite
material literar pentru foaie. Întâiul semn de viaţă, trimis din Paris prietenilor săi, era însă o
scrisoare, dintre cele mai importante din acest timp, importantă, fiindcă, în mod obiectiv, ea
tratează despre influenţa Hurmuzăcheştilor în Bucovina şi atinge una din cele mal gingaşe
chestiuni politice, vorbind despre Cuza.
Iată cuprinsul acelei scrisori, interesantă şi pentru mărturisirile personale ale poetului.

„Paris, Februarie 1867.

Iubite Alecu,
Am primit, chiar acum, răvaşul tău, din 3 februarie, şi îţi răspund îndată, pentru ca să
te felicit că ai fost ales deputat. Alegătorii au probat că ştiu a preţui onorabilitatea caracterului,
patriotismul înfocat şi inteligenţa dezvoltată prin studii serioase. Dacă s-ar putea ca să fie
compusă Camera Bucovinei tot de oameni ca tine şi ca fraţii tăi, negreşit că soarta Românilor
de acolo ar ajunge la un mare grad de fericire. Oricum să fie, însă, eu am bună sperare că, deşi
în număr mic, voi, câţiva oameni cu bună credinţă şi devotament, veţi face mult pentru a
nimici tendinţele duşmane, ce cată a lovi în naţionalitatea română.
Când se face un început, şi când începutul e bun, el prinde rădăcina şi dă fructe, mai
târziu. Ferice de aceia ce sunt chemaţi a pune cea dintâi piatră la edificiul social al unei ţări; în
mâna lor e viitorul, şi acel viitor îi ridică ia înălţimea de strămoşi.
Ai avut teamă că m-aş aşeza, pentru eternitate, în Paris? De aş avea vreo zece ani mai
puţin în spinare, poate că ademenirile acestui oraş m-ar aduce în stare a uita farmecul luncii de
la Mirceşti; însă, aşa precum mă găsesc astăzi, cu părul cărunt, crede-mă că aspir necontenit la
dulcea monotonie a vieţii câmpeneşti. În centrele cele mari de civilizaţie, omul se pierde şi se
simte încreţit de tristul egoism ce domneşte în atmosferă. Interesele meschine devin o a doua
natură şi reduc omenirea la un grad de înjosire vecină cu decadenţa.
Prefer, dar, de o mie de ori, simplitatea patriarhală a ţăranilor noştri, şi acea paşnică
mulţumire, ce pătrunde sufletul, în mijlocul câmpiilor noastre, unde tot încă suflă câte o boare
de poezie.
Cu toate aceste, îmi place Parisul şi spiritul ce caracterizează pe Francezi: sunt un
vechi student din Paris, prin urmare mă găsesc aice în elementul meu din copilărie, dar
Moldova are mult, mult farmec.
De când am sosit aice, am văzut, de câteva ori, pe fostul Domn, Cuza, şi am vorbit
multe de toate cu el. Acum înţelege greşelile ce a făcut în timpul domniei sale. Ce folos, însă!
Prea târziu! El petrece, în Рагіs, o viaţă cu totul retrasă, viaţă de familie, căci are o mare
slăbiciune pentru coрііi lui, şi seamănă a nu regreta nicidecum mărirea poziţiei ce a pierdut.
Visul său este de a se încuiba la Ruginoasa şi de a asista, de acolo, ca un spectator, la
transformările politice-sociale ale României. Un fenomen curios, în analele ambiţiei princiare,
este următorul:
Prinţul Carol nu are un mai călduros partizan decât prinţul Cuza! Cât pentru Sturdza,
Bibesco şi Stirbey... sărmanii! Tot încă speră că se vor învrednici a mai muşca din plăcinta
domnească...
 Am fost de am vizitat palatul expoziţiei universale. E un lucru gigantic. Vitrina
română promite a fi destul de frumoasă. Mai multe ziare au pomenit de dânsa, până acum; nu
ştiu cum or fi productele, cât pentru decorul vitrinei, e foarte plăcut şi are un ce original.
Fratele meu a făcut tot.
Am auzit că, în deosebitele secţii ale Camerei din Bucureşti, s-a respins proiectul de
lege pentru transmutarea Curţii de Casaţiei la Iaşi. Prinţul Carol a declarat ieşenilor că orice s-
ar putea întâmpla, acea transmutare se va realiza...
Fie сe-a fi; lucrurile se încurcă, la noi, căci, în loc de a ne căuta de păcate, noi umblăm
după cai verzi. Nu am primit încă pachetul, ce mi-ai expediat: îţi mulţumesc, însă, de două ori.
Şi pentru broşurile ce îmi trimiţi, şi pentru felicitările de anul nou, ce-mi adresezi. Felicitările
frăţeşti, fie cât de târzii, sunt totdeauna bine primite.
Al tău vechi amic, V. Alecsandri”.

Făgăduinţa, făcută în cuvântările de ocazie şi în scrisorile sale, Alecsandri o ţinu cu o

statornicie vrednică a fi scoasa la iveală. Din emanciparea culturală a Românilor bucovineni
şi-a făcut o adevărată problemă de viaţă şi aproape tot ce scria, acum, punea la dispoziţia
conducătorilor „Societăţii”. Găsise ceea ce-i trebuie oricărui scriitor, pentru a produce cu
pasiune: un public cunoscător şi însufleţit, prieteni, ce-l îndemnau neîncetat.
Redactorul „Foii”, de la moartea Iul Dimitroviţă, era Ion al lui G. Sbiera, academician,
de pe atunci încă, om de litere, cu pregătiri serioase, care, după decedarea lui Pumnul, ce
înveli în doliu adânc întreaga Bucovina, deveni urmaşul şi la catedra acestuia. Prin
schimbarea redacţiei, foaia nu suferi nimic, dimpotrivă, articolele mai şterse fură înlocuite cu
cercetări literare temeinice şi, cu toate deosebirile de păreri, ce se năşteau, adeseori, între
redactori şi George Hurmuzachi, acest foarte cult şi fin bărbat, organul societăţii continua să
apară în bune condiţiuni, până la sfârşitul anului 1869.
În tot timpul, Alecsandri continuă să fie cel mai strălucit colaborator al ei. Scriau ei şi
alţii, bine şi folositor, mai cu seamă George Hurmuzachi, a cărui claritate în expunere şi
îngrijire a limbii se apropiau de aceleaşi însuşiri ale frate-său, Alecu. Dar recordul tot
Alecsandri îl ţinea. Îi era, de altfel, şi la îndemână, deoarece „Convorbirile” abia se
plămădiseră şi o altă revistă potrivită nu avea.
După plecarea sa din Cernăuţi, Alecsandri a mai publicat, în reviste: „Millo, director”,
comedie; „Barbul lăutarul”, cânticel comic; „Surugiul”, cânticel; „Arvinte şi Pepelea”,
comedie, şi un şir de poezii, ca „Strofele pierdute”, însoţite de un giuvaer de scrisoare:

„Septembrie 1867, din Mirceşti.

Iubite Alecu,
Un amic al meu are obiceiul, când se află în nevoie de bani, de a cotrobăi prin toate
saltarele mobilelor şi prin o mulţime de felurite cutiuţe, şi mai totdeauna el găseşte câte un
galben, doi, pierduţi în acel cafarnaum.
Asemenea am urmat şi eu, după plecarea ta de la Mirceşti. Am deschis un mare
portofoliu de marochin, în care stau înghesuite, de ani întregi, un nămol de hârtii: proiecte de
legi, de pe timpul când eram ministrul trebilor străine, note diplomatice, planuri de piese de
teatru, nuvele începute etc.
Printre acele coli, destinate a aprinde focul din sobe, am descoperit şi câteva strofe
pierdute, ce datează de la deosebite epoci. Dând cu ochii de ele, am stat pe gânduri, ca să-mi
aduc aminte de împrejurările triste sau vesele ale vieţii mele, în care zisele strofe au luat
fiinţă, şi astfel nu m-am îndurat a le arunca pe foc.
 lată acei nenorociţi copii în şapte luni, scăpaţi de la moarte! Îi trimit foii Bucovinei, nu
ca pe nişte copii din flori; adică frumoşi şi drăgălaşi, dar ca o probă de bună voinţă, ce am, de
a colabora necontenit în acea foaie literară.
Te rog, dar, să le primiţi în coloanele ei, sub titlul de „Strofe pierdute”, până când voi
trimite ceva mai nou şi mai important.
Al tău vechi amic, V. Alecsandri.

Eu sper a pleca, în curând, şi a trece prin Cernăuţi, unde voi avea mulţămiri a te vedea
şi a grăi multe cu tine”.

Nu am putut stabili dacă Alecsandri s-a oprit, şi în 1867, în Cernăuţi. Cum în „Foaie”
nu se face nici o amintire, e probabil că a luat alt drum, spre Paris, unde nu a stat decât vreo
lună, căci iată ce-i scrie aceluiaşi amic, îndată după întoarcere:

„Mirceşti, 10 Dec. 1867.

Iubite Alecu,
Întorcându-mă, din străinătate, în micul meu locaş, de la moşie, am găsit răvaşul tău,
plin de amicale mustrări. Nu am alta de răspuns, spre întâmpinarea lor, decât că, după vizita
ce tu mi-ai făcut, la Mirceşti, eu te credeam de mult înturnat la Cernăuţi. Cine putea să
presupună că ai fi prelungit şederea ta, în districtul Roman, până pe la mijlocul lui Octombrie,
şi asta, fără a mi-o faci cunoscut, măcar prin un bilet de două rânduri, ca un om ce ar fi comis
un delict, delictul petrecerii în Bucureşti!
Eu, în încredinţarea că ai fi trecut hotarul, ţi-am scris, chiar de atunci, la Cernăuţi, şi ţi-
am şi trimis o colecţie de câteva mici poezii, pentru „Foaia Bucovinei". Publicatu-s-au ori nu?
Nu o ştiu, fiindcă nu a mai sosit, la Mirceşti, nici un număr, chiar de astă-vară. Nu am primit
nici pe acela, în care este tipărită oda mea către Marea Mediterană.
Precum ai aflat, poate, eu am plecat, la începutul lui Octombrie, ca să-mi duc copila la
Paris. După o scurtă şedere acolo, temându-mă de asprimea iernii, am grăbit a mă întoarce,
căci aveam oarecare interese de pus la cale, în Bucureşti, şi, dar, am mai dat o raită prin acest
cuib de nebuni. Sosind, însă, a doua zi, după spartul iarmarocului, adică a dizolvării Camerei,
am găsit toată lumea turburată şi mai căpiată decât totdeauna. Roşii, triumfători, deşi cam
îngrijiţi de triumful lor, iar Albii, necăjiţi, disperaţi, înfuriaţi, din cauza influenţei lui Brătianu
asupra Domnitorului.
Unii având frică pentru averile lor, alţii mergând cu prostia de a visa guillotina ridicată
în Câmpul Libertăţii! Iată la ce grad de tâmpire aduce atmosfera Bucureştenilor! Puterea şi
îndrăzneala acelor ce se poreclesc Roşii consistă numai şi numai în mişelia şi ameţeala acelor
porecliţi Albii, încât, pentru un om cu sânge rece, spectacolul ce prezintă societatea Capitalei
este tragico-prostico-caraghiozlicesc.
Unul din singurii oameni, cu care am avut plăcere a convorbi, în treacăt, este bătrânul
Eliad, pe care am fost de l-am vizitat, la casa lui, de pe podul târgului de afară. L-am găsit în
grădină, făcând straturi şi trăgând linii de alee, fără a se ocupa de buimăceala din oraş.
În timp de doua ore, cât am şezut cu dânsul, am grăit, împreună, despre lucrările
Societăţii literare şi ne-am înţeles de minune, în primirea ortografiei şi a gramaticii române.
Eliad este, în privinţa cunoştinţei limbii noastre, cel mai învăţat, cel mai competent
dintre noi, toţi cei care ne ocupam de literatură. El vroieşte, pentru România, o limbă simplă,
dulce, armonioasă, ferită de cacofonii, precum şi o ortografie lesnicioasă pentru toate clasele
poporimii din ţară. Principiul etimologiei îl admite în acelaşi grad ca şi noi, care vroim să fie
combinat cu acel fonetic. Într-un cuvânt, Eliad şi eu ne potrivim, în cele mai multe idei,
despre lucrările Societăţii literare, şi chiar am convenit de a aşterne împreună un proiect de
gramatică şi de ortografie, pe care îl vom prezenta, la anul viitor, membrilor acelei societăţi.
Am să întru, în curând, în corespondenţă cu bătrânul filolog şi, dacă îţi va fi cu
plăcere, ţi-oi comunica scrisorile lui. Până atunci, însă, noi să urmăm corespondenţa noastră
amicală, căci şi pe viitor doresc a fi colaboratorul „Foii” voastre.
Al tău frate, V. Alecsandri”.

Fireşte că a rămas colaborator; a publicat şi articole în proză, anume „Jurnalul meu de

călătorii”, din care întâia parte apăruse în „România liberă” şi în „Salba literară”, apoi o
recenzie iscusită despre poeziile Iui Petrino, poetul bucovinean, care, mai târziu, ajunsese
pamfletarul lui Alecsandri, şi articolul despre Alecu Russo. Nu numai atât, el a convertit şi pe
alţii pentru a participa la redactarea foii; a stăruit pe lângă Ion Ghica, Constantin Negruzzi, a
trimis însuşi proză preţioasă de-a lui Alecu Russo şi poezii de-ale lui Negri. Pe lângă aceste,
se publicau şi scrisorile, cu care îşi însoţea articolele, cuprinzătoare informaţii; era, cu un
cuvânt, spiritul de direcţie al organului bucovinean.
Dar timpul trece. La Iaşi, se ivi o societate mai tânără, cu forţe intelectuale şi literare
mai mari. Magistrul ei, dl Maiorescu, publicase studiul său, „Despre scrierea limbii române”,
scris „într-un limbagiu clasic”, cum zice însuşi George Hurmuzachi, recomandându-l „de
urgenţă" Bucovinenilor.
„O carte de un merit ştiinţific ca aceasta este, în ochii noştri, o faptă patriotică mult
mai mare, mai folositoare şi mai demnă de laudă decât sute de cuvântări politice, pamflete şi
articole de fond, în care am absorbit mai tot spiritul şi toate puterile claselor inteligente ale
poporului român de peste hotare”, scrie învăţatul bucovinean, iscălind prin o asemenea
recomandaţie sentinţa de moarte a artificialităţii şi a aberaţiilor pumnuliene.
Către această nouă societate Alecsandri se simţi tot mai mult atras, căci direcţia,
pentru care muncise el, aproape trei decenii, direcţia poporală, îşi găsise interpretul ei
ştiinţific, în capul „Junimei”. Dimpotrivă, limba Bucovinenilor începea să-i placă tot mai
puţin, găsea, adeseori, că e o „stropşitură”. Iritat mai ales de faptul că dl Sbiera intervenea în
textele ce le trimitea spre publicare, îi scrie lui Hurmuzachi:

„Dacă Foaia Societăţii ţine ca să mă aibă de colaborator, pretind ca să mă primească

cu defectele mele de stil şi de limbă, iar nu să mă ciuntească, din cap, până în picioare, şi să-
mi schimbe cuvintele...
De este Foaia Societăţii o publicaţie serioasă, îi dau mâna cu frăţie; iar dacă această
foaie are de gând... a propaga Pumnulismul, cu lepturism, eu unul mă despart de ea ca de o
nevastă care-şi pierde cărăruşa”.
Şi s-a despărţit. Dl Sbiera, supărat şi domnia sa pe „genialul şi blândul Alecsandri”, şi-
a dat demisia, din calitatea sa de director, iar foaia a apus pentru totdeauna. În schimb, poetul
s-a înrolat sub noua flamură din Iaşi, rămânând aici până la sfârşit, harnic, vesel şi pururea
sfătuitor, cum ne-o dovedeşte, aşa pe elocvent, vasta sa corespondenţă cu dl Iacob Negruzzi /
Ilarie CHENDI (Tribuna, Anul VIII, Nr. 220-239, 21 nov. / 4 dec. 1904 – 19 dec. 1904 / 1
ian. 1905).

1904: Jubileu de 25 ani al „Junimei”. Din mândra țară a Bucovinei încep să se

întețească, pe zi ce merge, semnele de viață românească. Un curent sănătos a început să adie
în mijlocul românilor de sub oblăduirea austriacă.
Dacă până la noi ajung, câte o dată, și niște note discordante, câte o frază
mitocănească, spusă oamenilor venerabili sau invective de preț ieftin, aceia care sunt inițiați în
cauză știu să aprecieze, pe lângă toate acestea, starea și gradul de entuziasm ale românilor din
Bucovina. Și iată o nouă dovadă despre tăria în credința strămoșească: jubileul „Junimei”.
„Junimea” este societatea studenților români din Cernăuți. Înainte cu 25 de ani, o
mână de oameni au avut fericita idee de a înființa acest focar de puteri juvenile, pline de
vigoare și entuziasm național. Și ideea aceasta a prins rădăcini, trup și suflet, încât astăzi
societatea poate privi, cu mulțumire sufetească, la trecutul ei și, cu încredere, la viitor.
„Junimea” n-are însemnătate exclusiv studențească, ea este un factor cultural important în
viața poporului român din Bucovina, un factor care colaborează, din răsputeri, dimpreună cu
„Societatea pentru cultura și literatura poporului român din Bucovina” și cu celelalte societăți
culturale române, la cultivarea simțului național.
Numărul respectabil de membri, care figurează în anuarul ultim al societății, ne este o
dovadă mai mult că toată floarea Bucovinei sprijină și aderează la ținta nobilă a „Junimei”.
Despre aceasta, ne-am putut convinge toți aceia care am grăbit să aducem prinos de laudă
societății, venind, cu dorul în suflet, să ne cunoaștem frații. Au fost sărbători înălțătoare de
inimi. Până când, într-alte locuri, o parte din confrații noștri își omoară timpul cu „Madame
Flirt”, uitându-și că au și ei o limbă, că trebuie să aibă un cult și pentru ea, până atunci, aici, la
serbările din preajma Putnei, ne-a fost dat să vedem silința entuziastă de a fi cât mai românesc
tot ce este în program.
Și așa și este firesc, căci ce ne-am face noi, cei de sub oblăduire străină nouă, și ca
grai, și ca țintă, dacă n-am învăța să ne păzim ce avem mai scup: caracterul național? În
mijlocul fraților noștri, am petrecut, pentru o clipită, adunați laolaltă, solii trimise din toate
părțile unde-i suflare românească, afară de nefericita Basarabie. Au venit să încunune
„sfântul” stindard frați din România liberă, frați de-ai noștri din Macedonia, dărăpănată și dată
pradă flăcărilor, am venit noi, din Ardeal, din „Dacia felix”, cu toții cu același gând, cu
aceeași dorință, să ne vadă ochii sărbătorirea muncii pe ogorul țelinos al Bucovinei. Și putem
spune, din capul nostru, că ne-am întors la vetrele noastre cu ochii înrourați de lacrimi de
bucurie, că ne-a fost hărăzit să fim părtași de-o mulțumire sufletească atât de mare.
Să descriu șirul festivităților din program, decursul lor, executarea lor. Toate acestea
mă cred dispensat a le face, fiidcă ziarele noastre au căutat să descrie, în cronici cât mai
amănunțite, decursul serbărilor. Aici voiesc numai să tâlcuiesc, prin vorbe, bucuria pe care au
simțit-o cu toții. Cred că nu este o bucurie de toate zilele bucuria pe care am simțit-o și eu,
spre pildă, la „academie”, privind feeria fantastică a domnului Pantazi (Grigore Pantazi, actor
și regizor al Teatrului Național din Cernăuți și, din nostalgie, al Reuniunii muzical-dramatice
„Ciprian Porumbescu” din Suceava, înființată în același an, 1904 – n. n.) și ascultând oratori,
la „comers” (petrecere, reuniune, bal – n. n.) fiind lângă „Picurarlu de la Pind”, îmbrăcat în
costum național arămânesc, față în față cu frații bucovineni, la balul festiv, când vedeam pe
femeile Bucovinei cum se întrec în frumusețe cu costumele naționale.
În orașul Cernăuți, un „mixtum compozitum” de tot felul de neamuri, cosmopolis de
nuanță ebraică, catolică, pravoslavonică-ruteană, galițiană – după cum spune un scriitor de-al
nostru, se înalță mândru, pe piața principală, Casa Națională. O idee fericită aceasta. În Casa
Națională își au sediul aproape toate societățile culturale românești din Bucovina. Cine
voiește să vină în atingere cu elita societății românești din Cernăuți n-are decât să cerceteze
Casa Națională, unde sunt locațiile societăților și redacțiile revistelor române din Bucovina. Și
impresia asta de unire, de întovărășire frățească, îți impune.
Din Casa Națională s-a început șirul festivităților „Junimei”. Aici au fost prezentați, în
locația societății, un local aranjat cu gust, cu o bibliotecă bogată, cu reviste multe,
reprezentanții societăților surori din România, Transilvania și Macedonia. Reprezentate au
fost următoarele societăți: „Uniunea studenților români” din București (domnii Titu Axente,
Nicu Fortunescu, Petre Doria și Radu Pancu), „Studenții în Drept” din București (dl
Căpățină), „România Jună” din Viena (domnii George Novacovici și Cercaoschi), „Petru
Maior” din Budapesta (Sebastian Stanca și Horia P. Petrescu). Cu bucurie nespusă, am văzut
reprezentați și pe studenții macedo-români, prin domnii Covată și George Cica.
La festivitățile care au urmat, au luat parte, în frunte cu Î. P. S. Sa Mitropolitul dr.
Vladimir de Repta, cu Președintele Țării, Principele de Hohenlohe, și niște oaspeți iubiți din
România: Principele Moruzzi, Alexandru și Leon Ghica, cunoscuți mecenați, apoi zelosul
secretar al Ligii (Culturale Române – n. n.), Alexandru Florescu. Apoi, dintre tinerii noștri
învățați, dr. Sextil Pușcariu, care a ținut o conferință mult gustată, despre „Poeții noștri cei
tineri”.
„Academia”, un obicei preluat de la studenții germani, dar aplicat la cerințele noastre,
ne-a pus la uimire prin frumusețea tablourilor vivante, prin vorbirile pline de avânt ale
președintelui Societății Academice, dl George Lucaci, și cele ale domnului profesor Eusebiu
Popovici („Dorul și românul”) și, mai presus de toate, prin scena fermecătoare, plină de
emoțiune, predarea steagului Societății, din partea Femeilor Române. Femeile Române au
ținut să-și arate dragostea lor, dăruind „Junimei” un steag tricolor de toată frumusețea. Dacă
au fost cineva fericiți de grandioasele festivități, atunci, în prima linie, au fost reprezentanții
societăților. Pe dinaintea ochilor lor li s-au deschis orizonturi noi, de care dădeau socoteală că
există, dar nu aveau cunoștință că sunt împodobite cu atâta bogăție dumnezeiască. Trebuie să
se știe că numai acela își poate da seama despre românii din Bucovina care a avut norocul să
se oprească, cândva, în „mândra Bucovină”, care a putut auzi păsurile fraților săi de acolo,
care s-a convins de entuziasmul ce domnește, spre pildă, în cercul Societății „Junimea”, față
de tot ce este românesc și nobil.
După jubileul „Junimei”, s-au adunat toți reprezentanții studențimii, dimpreună cu
„Junimenii”, și s-au sfătuit cu privire la serbarea amintirii lui Ștefan cel Mare. În 2 iulie nou,
anul curgător (1904 – n. n.), se împlinesc 400 de ani de când trupul lui s-a dat odihnei. Și s-a
hotărât, într-un glas, ca toată suflarea românească să fie chemată să-și dea tributul de
admirație memoriei marelui Voievod. Credem cu tărie că apelul acesta va avea un răsunet,
pretutindeni unde bat inimi românești. Să sperăm că jubileu „Junimei” a fost numai un
preludiu măreț la aniversarea amintirii aceluia care își odihnește trupul la Putna, dar spiritul
căruia cutreieră inimile noastre, îmbărbătându-ne la muncă către un ideal larg.
Jubileul „Junimei” ne-a dat o nouă dovadă despre spiritul, care se încheagă, acum, tot
mai mult, în societatea bucovineană, astfel încât suntem ferciți de-a face o constatare: Dacă dl
profesor Iorga, a cărui slovă ne-am obișnuit, pe drept cuvânt, să o ținem drept scriptură, a
terminat, mai anii trecuți, un articol referitor la stările din Bucovina, cu cuvinte „Am dori ca
să se provoace o mișcare mai puternică românească, mai mult avânt de lucru patriotic”, atunci
astăzi putem zice, cu siguranță, că avântul acesta nu lipsește generației de acum, în urma
felului cum a știut să arate că gândește și simte românește, cu ocazia jubileului, și credem, cu
tărie, că nu va lipsi, cu atât mai vârtos, la festivitățile de la Putna / Horia P. PETRESCU
(Luceafărul, Anul III, Nr. 5, 15 martie vechi 1904, pp. 120, 121).

1904: Noul prezident al țării Bucovinei. Vineri, dimineaţă, a sosit, la Cernăuţi, noul
prezident al ţării, dl Dr. Octovian Regner cav. de Bleyleben şi s-a instalat, imediat, în
funcţiunea sa înaltă. Atitudinea ce o va arăta, de ce spirit se va călăuzi? Până acum, se
lansează veşti că are dorinţa să păstreze, în întregime, moştenirea rămasă în urma principelui
Hohenlohe şi că prima ţintă a sa va fi de a susţine, în Bucovina, o administraţie bună şi
prevenitoare faţă de interesele populaţiei.
Să nu se lase înşelat de aspectul extern. Nu este adevărat că domneşte pace şi linişte în
ţară. Majoritatea actuală a păcătuit greu, faţă de ţară, căci a introdus, aici, lupta între stări,
luând la goană nemotivată preoţimea bisericii noastre şi marea proprietate. Antecesorul noului
prezident al ţării aflase cuvinte destul de elocvente, ca să demonstreze, în publicitate, contra
pretinsului antisemitism, n-a găsit însă nici un cuvinţel, ca să descalifice furibundele atacuri
contra numitelor stări. Este misiunea guvernului, în Bucovina, de a proteja pe membrii unei
confesiuni, dar a tolera lupta între stări?
Suntem nemulţumiţi şi cu accentuata protecţiune a Rutenilor, pe contul Românilor.
Poporului rutean i se dă, de un deceniu, cu munificenţă, aproape totul, ce pretinde pe terenul
şcolar şi bisericesc; faţă de poporul român, se aplică însă neîncetat o măsură nedreaptă. Suferă
biserica şi poporul nostru, iear dacă poporul se plânge şi îşi exprimă dorinţa, este întâmpinat
doar cu zimbete dulci pe buze şi cu vorbe nesincere.
De peste doi ani de zile, se ţin, tot vacante, posturile înalte, ce sunt de ocupat în
consistoriul archiepiscopesc, deşi propunerile sunt foarte demult făcute; cererea creării unui
gimnaziu Românesc la Câmpulung rămâne nebăgată în seamă, filiala română a gimnaziului
prim de stat din Cernăuţ se susţine într-o organizare imposibilă etc. De ce se neglijează atât de
demonstrativ interesele poporului român şi ale bisericei noastre?
De la noul prezident al ţării aşteptăm să se înterpună, cu bunăvoinţă şi cu energie,
pentru realizarea dorinţelor poporului român, care este tratat, pe pământul Bucovinei, de un
şir lung de ani, în chipul cel mai maşter.
În acest înţeles îl salutăm, la sosirea în ţară şi la instalarea în funcţiunea sa înaltă
(Deşteptarea).
*
Baronul Nicolae de Wasilco, deputat în Reichsratul austriac, a publicat, în „Neue Freie
Presse”, din 3-8 Octombrie 1904, un articol asupra pretenţiunilor extravagante ale Polonilor
din Bucovina.
Iacă, în esenţă, expunerile domnului Nicolae de Vasilco.
Populaţiunea Bucovinei e de 723.504, dintre care 26.857 Poloni.
Românii sunt 229.010 şi Rutenii, 297.798.
Cu toate acestea, cele două naţionalităţi n-au ridicat atâtea pretenții, câte au formulat
Polonii, în petiţia înaintată domnului de Koerber, ministru preşedinte austriac, cu ocazia
vizitei acestuia la Cernăuţi, şi să nu se piardă din vedere, zice nobilul baron român, că aceşti
Poloni sunt de extracţiune joasă. Astfel, ei sunt servitori, vizitii, fetele de case, servitoare şi
rândaşi, care toţi s-au grăbit să părăsească Galiţia, unde conaţionalii lor îi tratează rău şi îi
plătesc şi mai rău, pe când, în Bucovina, sunt trataţi uman şi li se dă simbrie bună.
În oraşele mici, se găsesc, pe ici şi pe colea, meseriaşi de rând, cârpaci; la ţară, nu e
nici un polon; în capitală, se găsesc câteva familii de burghezi şi funcţionari. Proprietarii mari,
cu o infimă excepţie, sunt stabiliţi în Bucovina numai de două decenii; toți sunt oameni
polonizaţi, după pilda armenilor din Galiţia, care toţi trec în tabăra lehilor şi adoptă
naţionalitatea poloneză.
Ei bine, cu toate aceste împrejurări, ei au cerut, de la ministrul preşedinte, nici mai
mult, nici mai puţin: Introducerea limbii polone în şcolile poporale şi secundare, înfiinţarea
unul inspectorat şcolar polonez pentru provincia Bucovinei, precum şi înfiinţarea unei catedre
de limba polonă, la Universitatea din Cernăuţi.
E de observat că nici Românii, nici Rutenii, cu tot numărul lor covârşitor, n-au încă un
inspectorat școlar cu caracter general pentru toată Bucovina, şi polonii, care n-au, în total, mai
mulţi de 3.000 de elevi de toate gradele, îndrăznesc să formuleze nişte pretenții atât de
exagerate!
Rutenii abia au doi inspectori şcolari judeţeni, iar Românii n-au încă o catedră de
limba română, la Universitatea din Cernăuţi, care nu numără decât 43 de studenţi poloni.
Ministrul de instrucţiune publică, dl Sp. Hartel, căruia i-a încredinţat dl de Koerber
Memorandumul Polonilor din Bucovina, desigur că, după ce va afla cum stau lucrurile în
realitate, va da o soluţie în sensul dreptăţii şi nu va nedreptăți pe Români şi pe Ruteni. Despre
aceasta, Polonii bucovineni pot fi siguri, de pe acum.
Polonii se plâng că, în gimnaziile din Bucovina, religia se propune în limba germană,
dar ei uită că, în gimnaziile din Galiția, religia se predă în limba polonă exclusiv.
Dl deputat Vasilco, terminând articolul său, se întreabă care a putut fi mobilul
memorandiştilor Poloni, când ştiau prea bine că n-o să isbutească. Răspunsul e să arunce un
măr de ceartă în Dieta bucovineană, a cărei majoritate a fost ferită, până acum, de intrigi şi
şovinism. Polonii caută zarvă, ca, apoi, să pescuiască în apă turbure. Dar intrigile lor vor avea
un efect contrar celui pe care-l speră ei şi rezultatul va fi cimentarea, şi mai strânsă, a
partidelor din Dieta Bucovinei (Tribuna, Anul VIII, Nr. 184, miercuri 29 septembrie / 12
octombrie 1904)

1904: Plecarea guvernorulul prinţul Hohenlohe din Bucovina. Joi, 6 Octombre

1904, guvernatorul, prinţul Hohenlohe, împreună cu familia, a plecat, din Bucovina, la noul
său post. Pe străzile Cernăuţiului, ce duc la gară şi pe care avea să treacă prinţul, cu familia, s-
a fost adunat multă populaţiune a oraşului.
La oarele 1, după-amiază, prinţul, cu familia, a sosit la gară, unde a fost aşteptat de
cătră reprezentanţii diferitelor oficii şi diregătorii: I. P. S. Archiepiscop şi Mitropolit Dr.
Vladimir de Repta, cu consistoriul. Monseniorul prelat Schmidt, căpitanul ţării, baron de
Wassilko, mulţi deputaţi ai dietei. Rectorul magnific Dr. Tit Tarnavschi, cu senatele
academice, Preşedintele tribunalului Klar; conducătorul oficiului de exploatare Dr. Hnidei,
consilierul aulic Knipfner, consulul regal al României Constantin Cogălniceanu, cu secretarul,
consilierul Gallin, consulul imperial rusesc Doliwo-Dobrowolski, cu secretarul, consilierul
Dimitrovici, generalul Wanka , primarul Kochanovski, cu viceprimarul Dr. Reiss şi membrii
consiliului comunal, directorul poştelor Posch, consilierul silvic superior Böhm, coloneii
Dworzak şi Lavric, comandantul jandarmeriei Weinmann, directorii şcolilor secundare, şi
reprezentanţi de la diferite societăţi şi corporaţiunl.
Prinţul şi prinţesa Hohenlohe s-au întreţinut cu persoanele prezente, luându-şi, în mod
cordial, rămas bun. Înainte de plecarea trenului, i s-a oferit prinţesei foarte multe buchete de
flori, cu dedicaţiuni din partea unor persoane private şi societăţi.
La suirea prinţului şi a familiei sale în tren şi la plecarea trenului, oaspeţii, adunaţi pe
peron, au erupt în strigăte de „Trăiască!”.
Multe dintre persoanele prezente au petrecut pe principi până la Nepolocăuţi. Înainte
de plecarea din Cernăuţi, prinţul Hohenlohe a primit, de la Maiestatea Sa regele Carol al
României, următoarea telegramă:

„Sinaia, 6 Octobre

Regret sincer că Serenitatea Voastră sunteţi, momentan, împiedecaţi a-Mi face vizita
atât de dorită, la Sinaia; Mă mângâi însă cu sperenţa plăcută de a Vă putea saluta, la Noi, în
timp nu prea depărtat. La cele mai sincere felicitări pentru înaintarea Voastră, ca guvernor la
Trieste, unde, înainte de câţiva ani, Mi s-a făcut o primire cordială, adaog mulţumita Mea
sinceră pentru toată bunăvoinţa, ce a avut-o Serenitatea Voastră pentru supuşii Mei, care au
vizitat Bucovina. Rog, Serenitatea Voastră, să primiţi asigurarea sentimentelor Mele
prieteneşti. / Carol”.
 Noul preşedinte al Bucovinei, Dr. O. cav. de Bleyleben, a sosit, vineri, dimineaţă, în
Cernăuţi, întimpinat fiind, la gară, de actualul conducător al guvernului ţării, consilierul aulic
Fekete, şi de conducătorul biroului prezidial, comisarul superior Keschmann.
Îndată după sosirea sa, noul prezident al ţării a luat în seamă conducerea guvernului. În
decursul dimineţii, i s-a prezentat noului preşedinte biroul prezidial al guvernului ţării.
La amiază, noul preşedinte a făcut vizite următoarelor personalităţi: primarului
Kochanowski, I. P.S. Archiepiscop şi Mitropolit Dr. Vladimir de Repta, prelatului Schmied,
comandantului de brigadă Wanka, căpitanului ţării, baron George de Wassilko, consulului
imperial rusesc Davilo Dobrowolski, consulului regal al României, Constantin Cogălniceanu.
După-amiază, la orele 4, i s-au prezentat noului preşedinte: funcţionarii guvernului
ţării, sub conducerea consilierului aulic Fekete, funcţionarii direcţiunii de finanţe, conduşi de
consilierul aulic Knipfer, funcţionarii direcţiunii Fondului religionar gr.-or. Bucovinean,
conduşi de consilierul aulic Ullmann şi toţi căpitanii districtuali (Tribuna, Anul VIII, Nr. 184,
miercuri 29 septembrie / 12 octombrie 1904).

1905: Iancu cavaler de Flondor. După luptele mari şi înălţătoare de suflet din
Transilvania, a urmat redeşteptarea naţională a fraţilor din Bucovina. Durerea ce ni-o pri-
cinuiau neînţelegerile din Ardeal ni s-a uşurat, întru câtva, de avântul mişcărilor din
Bucovina, care deveneau din ce în ce mai impunătoare şi mai bărbăteşti. Aceste lupte
naţionale din Bucovina în mare parte sunt legate de numele domnului Dr. Iancu cavaler de
Flondor.
Familia Flondor este una din cele mai însemnate familii boiereşti, din vechea şi marea
Moldovă, era înrudită, din vechime, cu familiile Balş, Buhuş, Urechia etc. După tradiţie şi
unele indicii, Flondorenii ar fi urmaşi de-ai lui Alexandru Lăpuşneanu şi probabil că la
aceasta se referă cuvintele din Diploma imperială din 1796: „antiqua et nobilissima familia
Albota procedere et etiam cum princibus Moldaviae affinitatem habuise”. Albota era numele
originar al familiei şi abia Toader Albota, marele armaş din secolul al XVII-lea, luase numele
de Flondor.
Cronicarul Neculce, vorbind despre domnia lui Dumitraşco Cantacuzino, scrie despre
Toader Flondor: „Flondor Armaşul şi cu fratele său, Gheorghiţă Ciudin, cu Mitre Căpitanul,
cu Mileştii şi cu alţii, au burzuluit tot târgul şi slujitorimea asupra grecilor, tot cu pietre şi cu
beţe, de era curtea domnească plină de oameni, şi pe ziduri stăteau oamenii”. Poate că de la
acest strămoş au moştenit puternicul sentiment naţional şi de independenţă membrii familiei
Flondor, cu toate titlurile lor boiereşti şi întinsele lor moşii, nu s-au lăsat ademeniţi de marile
demnităţi imperiale, ci s-au mulţumit a fi, întotdeauna, în fruntea poporului asuprit, luptând
pentru drepturile lor ca adevăraţi cavaleri ai românismului. Astfel, din tată, în fiu, s-a moştenit
iubirea de limbă şi legea strămoşească. În atmosfera acestei tradiţii, a fost crescut şi domnul
Dr. Iancu Flondor.
Dl Dr. Iancu Flondor s-a născut, la 4/17 octombrie 1865. Studiile secundare le-a făcut
în Cernăuţi, iar cele universitare, în Viena, luând, la 1892, titlul de doctor în drept. Îndată
după moartea tatălui său, George Flondor, a intrat în viaţa politică, atrăgând atenţia generală
prin agerimea spiritului său şi prin energia sa extraordinară. Ales în Dieta ţării, ca
reprezentant al marilor proprietari, se uneşte cu Dl Dr. George Popovici (poetul T. Robeanu –
n. n.), reprezentantul ţărănimii, şi lucrează, în deplină armonie, spre a ridica conştiinţa
naţională a poporului, nebăgat în seamă până atunci, şi a înfiera abuzurile guvernului
atotputernic.
Fiind la ordinea zilei chestia tricolorului, Dl lancu Flondor o apărase cu energie
bărbătească; a fost primul care a îndrăznit să vorbească, în o dietă, cu guvernatorul, ca de la
egal la egal, reprezentând, faţă de suveranitatea statului, suveranitatea naţiunii. Prin atitudinea
sa intransigentă, provocase ura guvernatorului Bourguinon, care, la alegerile penultime, a
încercat toate mijloacele spre a împiedeca realegerea Dlui Iancu Flondor, dar încercările
guvernatorului au fost zadarnice, căci Flondor a fost reales. Această epocă, prin luptele
bărbăteşti duse de Flondor, de Popovici şi de Branişte, formează epoca de aur a
naţionalismului din Bucovina.
După emigrarea Dlui Dr. G. Popovici (în România – n. n.), Dl Iancu Flondor a fost
proclamat şef al Partidului Poporal-Naţional şi începu organizarea poporului român, atât pe
teren politic, cât şi economic. Urmele acestei activităţi se văd în numeroasele bănci populare,
după sistemul Raiffeisen, menite a scăpa pe ţăranul român din ghearele cămătarilor (Flondor a
finanţat activitatea profesorului udeştean Grigore Filimon, de documentare în Austria şi de
aplicare a cunoştinţelor în Bucovina – n. n.). Iar emanciparea economică a românilor nu era
pe placul evreilor şi aceştia, folosindu-se de ambiţia politică a Dlui Aurel Onciul, directorul
unei bănci de asigurare din Brün, şi de ura personală a renegatului Nicolaj Basilco (Nicolae
Vasilco – n. n.) în contra Dlui Iancu Flondor, au înjghebat o alianţă evreo-română-ruteană, cu
scopul de a submina poziţia politică a luptătorului român.
Tendinţa principală a Dlui Flondor era să unească toate clasele sociale într-o singură
armată naţională, spre a putea da piept cu duşmanii neamului. Aurel Onciul l-a lovit chiar în
acest punct sfânt al programului său, începând o luptă violentă contra boierimii şi preoţimii
române (în realitate, Ociul reprezenta învăţătorimea, pe care preoţii o catalogau drept anti-
românească, pentru că nu înţelege că politica se face doar „de boieri şi de preoţi” – n. n.),
promiţând ţăranilor pământurile boiereşti şi bisericeşti. În faţa acestor mijloace demagogice,
Dr. Iancu Flondor era dezarmat.
Agitaţia lui Onciul convenea guvernului bucovinean, căci ea ducea sigur la
descompunerea Partidului Poporal Naţional, care demult era un spin în ochii săi. Dieta a fost
dizolvată, spre a face posibilă intrarea aderenţilor lui Aurel Onciul. În faţa agitaţiilor dlui
Aurel Onciul, ajutat de evrei şi de ruteni, sprijinit şi de guvern, soarta Partidului Poporal
Naţional era decisă. Şeful partidului, Dr. Flondor, văzând că e ameninţat a rămâne singur în
dietă, ca reprezentant al direcţiei naţionale, a tras consecinţă din nimicirea partidului său, şi-a
dat dimisia din şefia partidului, retrăgându-se din viaţa politică. Cu toate stăruinţele
aderenţilor săi, de a reveni asupra hotărârii luate, el a rămas neclintit.

„Domnilor – zise el –, sunt viu mişcat de simpatiile voastre, dar am fost şi voi rămâne
un om cinstit, ca tatăl meu, ca moşii şi strămoşii mei. Eu văd că ideile mele politice au
bancrotat. Deci, ce să mai caut în viaţa publică?
Eu eram pentru unirea tuturor elementelor corpului nostru naţional, pentru lupta
comună contra străinilor. Iar poporul a ales pe acei care au semănat discordia socială. Eu
consider pe ruteni ca pe cei mai periculoşi adversari ai poporului nostru, iar poporul a ales pe
acei care s-au înfrăţit cu rutenii. Eu am stat cu programul meu şi am căzut cu el. Mă retrag la
moşia mea şi, de acolo, de sub umbra stejarilor seculari, care înconjoară casa mea, a acelor
stejari care au văzut timpurile de glorie ale românilor, voi urmări, cu atenţie, fazele politicii
bucovinene. Mă retrag din viaţa politică fără amărăciune, cu conştiinţa împăcată, de a fi făcut
tot ce am putut pentru interesul naţiunii mele”.

Astfel s-a retras cavaler de Flondor, la moşia sa model, de la Storojineţ, ocupându-se

cu administraţia vastelor sale domenii, în organizarea cărora se reflectă spiritul organizator şi
energia fostului luptător naţional.
Ultimul act al vieţii sale publice a fost serbarea de la Putna (din 1904 – n. n.). În mare
parte, Iui i se datorează că grandioasa serbare n-a pierdut nimic din caracterul său naţional,
intervenţiei sale i se datorează, de asemenea, că reprezentantului M. S. Regelui Carol i s-a
rezervat, în biserica mănăstirii, locul de onoare. Un episod caracteristic pentru ilustrarea
sentimentelor sale se observă şi din următorul episod: Odată, soseşte, la Storojineţ, un
dezertor din România, se prezintă la Dr. Iancu Flondor, cerându-i un ajutor.
– Îţi dau ajutorul cerut, dar să-ţi fie ruşine că ai părăsit drapelul tricolor, mândria
tuturor românilor, care ar trebui să-ţi fie sfânt ca icoana Maicii Domnului. Să-ţi fie ruşine că
ai părăsit pe Regele tău înţelept şi viteaz, pentru care trebuie a-ţi vărsa sângele, ar trebui să fie
dorul vieţii tale. îţi dau ajutorul cerut, dar mergi în ţara ta, la colonelul regimentului tău, şi
roagă-l de iertare. Aici ai şi o scrisoare, către Dl. colonel, în care-l rog să nu te pedepsească.
Soldatul, viu emoţionat şi surprins de a auzi astfel de vorbe, într-o ţară străină, luă un
bilet, direct de la Burdujeni, şi se prezentă sub drapel.
Astăzi, Dr. Iancu Flondor trăieşte retras, în castelul său din Storojineţ, ducând o viaţă
de familie fericită, căsătorit fiind cu Elena, fiica regretatului conducător român, Dr. Iancu
cavaler de Zotta (procurorul român care ordonase arestarea lui Ciprian Porumbescu – n. n.), o
doamnă distinsă prin sentimentele sale naţionale şi filantropice, o soţie şi o mamă model,
care-şi creşte copii: Mircea, Şerban şi Neagoe, în frica lui Dumnezeu şi în iubirea de neam.
Orele de repaus cavalerul de Flondor şi le petrece fie în biblioteca sa, unde literatura română
ocupă un loc considerabil, fie cu muzica, fiind un violoncelist distins, dar mai ales se ocupă cu
sculptura, pentru care are un talent frumos / L. R. (Calendarul Minervei, 1905).

1905: Interpelarea deputatului prof. G. Popovici. Raporturile externe de drept ale

bisericii ortodoxe din Bucovina, nefiind încă regulate nici până acum, deputatul prof. George
Popovici a înaintat, în parlamentul din Viena, în privinţa aceasta, următoarea interpelare:

„De mai mult de jumătate de secol durează năzuinţele bisericii greco-orientale din
Bucovina, privitoare la autonomie. Regularea şi ordinarea politică a raporturilor juridice ale
acestei biserici se bazează, până astăzi, pe planul regulativ, emis, cu decretul Consiliului aulic
de război, din 29 Aprilie 1876, Nr. 2484, care formează unicul fundament legal.
Această operă legislativă, care deja atunci, când a fost emisă, n-a fost Inspirată de
dispoziţiunile canonice şi instituţiunile tradiţionale ale bisericii ortodoxe- orientale, nu mai
corespunde concepţiunii actuale asupra raportului între stat şi biserică. Acest plan regulativ e
un product al sistemului de drept canonic aprobat de stat, îndeobşte dominant în jumătatea a
doua a sec. XVIII, cunoscut în Austria sub numirea de „Iosefinism”, a cărui particularitate a
constat în restrângerea vieţii independente a bisericii şi în subordonarea ei, pentru promovarea
scopurilor statului.
Dispoziţiunile acestui plan regulativ sunt, în cea mai mare parte, depăşite şi nu mai pot
fi aplicate. Nesiguranţa juridică, ce se naşte de aici, îi cauzează adesea şi administraţiei
politice a cultelor greutăţi considerabile.
E explicabil, deci, că, în acel timp, când a început, în Europa întreagă, o dezvoltare
istorică mare, care a dus, pe terenul politic, la revoluţiunea anului 1848 şi au zguduit, pe
terenul bisericesc, învăţăturile canoniştilor iosefinişti asupra raportului între stat şi biserică, a
început şi biserica greco-orientală din Bucovina ca să tindă la emancipare de sub tutela
statului. Iar când a fost proclamat, prin legea din 2 Decembrie 1867, F. l. i. Nr. 142, principiul
libertăţii bisericii şi i s-a garantat fiecărei biserici recunoscute de lege regularea proprie a
afacerilor interne şi posesiunea averii, atunci a devenit, şi la membrii bisericii gr.-or. din
Bucovina, şi mai ardentă dorinţa ca cuvintele pline de speranţe ale legii fundamentale din stat
să se împlinească şi cu privire la astă biserică, cum s-a făcut aceasta la celelalte biserici din
monarhie .
 Nenumărate sunt petiţiunile, memorandumurile şi rezoluţiile care au fost adresate, de
la 1848, încoace, până în timpul cel mai recent, de membrii bisericii ort.-or. şi de
reprezentanţii lor, în corpurile reprezentative, către administraţia politică a cultelor.
Fără de a intra în detalii, voim să amintim numai că toate aceste năzuinţe au tins mai
ales la acordarea unui congres bisericesc şi elementul lor la guvernarea bisericii, mai ales la
ocuparea scaunului arhiepiscop şi administrarea averii bisericeşti. Îndreptăţirea principală a
postulatelor privitoare la congres a fost recunoscută şi de autoritatea politică. Fazele
singuratice ale dezvoltării acestei întrebări îi sunt cunoscute guvernului c. r. De aceea, se
observă numai atâta, că, în urma rezoluţiei prea înalte, a fost publicat, în foaia legilor pentru
Bucovina, din 7 Septembrie 1871, Nr. 12, regulamentul alegerilor pentru congres şi că, în
intervale mai lungi, a şi urmat convocarea congresului.
După ultima închidere a congresului din 1891, a urmat o stagnare în astă afacere, şi ne
putem pune, cu tot dreptul, întrebarea de n-a abandonat guvernul, în mod definitiv, încercările
de-a introduce, ca organ al bisericii ortodoxe din Bucovina, pentru apărare a autonomiei
complete, un congres bisericesc, la care să participe şi elementul laic, şi de poate fi privit acest
congres încă ca existent. Această stare e de tot regretabilă, din punctul de vedere al bisericii
ortodoxe din Bucovina, mai ales de un şir de ani, în special de la opoziţia partidului rutean
tânăr, de la 1890, încoace, au devenit stările din biserica ortodox-orientală din Bucovina de tot
critice.
Pe când, mai înainte, era recunoscut caracterul unitar istoric al arhidiecezei din
Bucovina, de către toţi membrii bisericii, fără privire la naţionalitate, tinde acum populaţiunea
ruteană, reprezentată prin partidul rutean tânăr, la divizarea diecezei şi la introducerea unui
dualism român-rutean, luat fiind acest postulat în programul partidului rutean tânăr.
Lipsind un congres bisericesc, în care ar putea populaţiunea greco-orientală ca să
aducă la expresie îngrijorările şi dorinţele ei, pe terenul bisericesc, se manifestă aspiraţiunile
tuturor elementelor, care nu sunt mulţămite cu stările actuale din biserica gr.-orient., în alt
mod, ele apucă calea agitaţiunii.
Această agitaţiune dezvoltată, adesea, cu multă pasiune, e fără îndoială o apariţie
regretabilă, căci ea subminează şi zguduie credinţa şi spiritul religios al păturilor celor largi
ale populaţiunii. Ea se îndreaptă, în prima linie, contra autorităţii supreme bisericeşti, a
consistoriului gr.-orient. şi a organelor acestuia, apoi şi contra acelei părţi a preoţimii ort.-
orient., care nu aparţine partidului rutean tânăr.
Îndreptăţirea îngrijorărilor celor multe, aduse la expresie, nu voim s-o cercetăm aice.
Dacă şi pot fi, în cazuri izolate, unele stări nemulţumitoare, ceea ce provine, în fiecare
corporaţiune şi oficiu, apoi totuşi nu greşim dacă aducem în legătură un număr mare din
aceste îngrijorări, cu altă agitaţie, şi o privim ca mijloc spre ajungerea scopurilor mai
depărtate, cu privire la schimbarea organizaţiunii şi constituţiunii bisericeşti.
Fapt e că timpul cel mai recent a ţinut nu numai administraţia politică a cultelor, ci şi
autoritatea bisericească, în mod prevenitor, cont de dorinţele credincioşilor săteni. Că aceste
atacuri, în contra forului bisericesc, trebuiesc privite, în mare parte, ca mijloace pentru
promovarea scopurilor amintite, rezultă acuma din asta, că partea cea mai mare a
administraţiei statului, ale cărei hotărâri sunt în ultima linie decisivă.
Un inconvenient deosebit al acestor stări triste zace în aceasta că ocuparea posturilor
mai înalte bisericeşti, care se acordă de Maiestatea Sa, la propunerea administraţiei cultului şi
a arhiepiscopului, întâmpină cele mai mari greutăţi şi dau adesea prilej la nemulţămiri între
populaţiunea gr. orientală. La aceste ocupări, exercită, adică, reprezentanţii politici ai
coreligionarilor gr. Orient. o astfel de influenţă, că ridică astfel de ocupări la chestii de partid.
Dacă, în cazuri speciale, nu corespund propunerile arhiepiscopului intenţiunilor unui
partid politic, care-i decizător asupra hotărârilor guvernelor, atunci se nasc, din această
incongruenţă, cele mai mari nemulţămiri, care uşor pot tulbura buna înţelegere, atât de dorită,
între autorităţile statului şi cele bisericeşti.
Astfel, a devenit vacant, înainte de timp mai îndelungat, prin numirea actualului
arhiepiscop şi mitropolit, postul unui vicar general (arhimandrit consistorial).
Din posturile sistemizate de cosilieri consistoriali, sunt două, adică un post de consilier
şi postul de protopop catedral, care are loc şi vot în consistor, de un timp îndelungat
neocupate. Propunerile de ocupare ale arhiepiscopului pentru toate aceste posturi stau, de ani,
la guvernul c. r. din Cernăuţi, nu pot să fie însă prezentate, din cauza pertractărilor, la infinit,
cu partidele politice. Această trăgănare nu aduce bisericii nici un folos şi nici nu poate
promova o administrare satisfăcătoare în biserică şi ridica vaza ei la populaţiune.
Dacă privim aceste stări, din orişicare punct de vedere, stă afară de toată îndoiala că
poziţiunea bisericii gr. Orient. din Bucovina a devenit insuportabilă, şi că astfel s-au tulburat
mai ales relaţiunile între poporul român şi cel rutean.
Sub astfel de referinţe, începe a răsuna, acum, şi în tabăra română glasul dezbinării
Românilor de Ruteni, pe terenul bisericesc. În timpul din urmă, a declarat conducătorul
partidului român liberal şi prezidentul majorităţii unirii liberale, din dieta ţării, deputatul dietal
Dr. Aurel cav. de Onciul, într-o serie de articole, apărute în ziarul „Bukowinaer Post”, din
Cernăuţi, că va prezenta în dietă un proiect de lege, relativ la regularea raporturilor juridice în
biserica gr. Orient. din Bucovina şi instituirea unui congres bisericesc.
În considerarea acestei manifestări, de care aţi fost, Excelenţa Voastră, informat, prin
interpelaţia din parlament a deputatului Pihuliak, în şedinţa a 299, din această sesiune, în 7
Februarie 1905, precum şi în considerarea faptului că chestiunea bisericească va fi
desfăşurată, probabil, chiar în sesiunea proximă din dieta bucovineană, a devenit aceasta
chestiune actuală şi-i de mare importanţă nu numai pentru subsemnaţii, ci şi întreaga
populaţiune gr. orien. din Bucovina, de a cunoaşte punctul de vedere care-l are a. r.
administraţie a cultului, în chestiunea organizării bisericii gr.- or. din Bucovina.
Subsemnaţii îşi permit, deci, a vă pune, Excelenţei Voastre, următoarele întrebări:
1. Sunteţi, Excelenţa Voastră, dispus a exopera, la Majestatea Sa c. r. apostolică,
convocarea congresului bisericesc pentru Bucovina, care-i încuviinţat acuma de Maiestatea Sa
şi s-a adunat, de multe ori, în scopul regularii definitive a chestiunilor organizatorice ale
acestei biserici?
2. Sunteţi, Excelenţa Voastră, dispus de a ordona prezentarea cât mai grabnică a
propunerilor arhiepiscopului şi mitropolitului, relative la ocuparea postului unui vicar general,
unui protopop catedral şi a postului unui Consilier consistorial, vacant, eventual a unuia ce ar
deveni vacant, la consistoriul din Cernăuţi, care propuneri zac la guvernul c. r. din Bucovina,
şi a exopera ocupare a tuturor acestor posturi?
Această interpelaţie a fost subscrisă de deputaţii : Popovici, Hormuzaki, Lupul, Dr.
Bartoli, Mazorana , Dr. Verzegnassi, Zambosi, Dr. Bennati, Scaramanga, Malfati, Dr.
Antoneli, Mauroner, Lenassi, Polesini” (Candela, apud Biserica şi şcoala, Anul XXIX, Nr.
13, 27 martie / 9 aprilie 1905).

1905: Ceva despre Tricolorul român. Întrebat de mai mulţi bărbaţi din lupta
naţională de astăzi din Bucovina, ca să le spun istoria Tricolorului românesc bucovinean, le
mărturisesc că, până acum, n-am făcut studii heraldice, în privinţa aceasta, dar cât ştiu cu
plăcere le pun la dispoziţiune.
În broşura „O pagină din istoria Bucovinei din 1848-1850”, am arătat, în § 10, că
românii de pretutindeni nicicând n-au fost duşmănos dispuşi împărăţiei austriece şi casei ei
domnitoare, iar la § 16, am împărtăşit dorinţele tuturor românilor austro-ungari, formulate
într-o petiţie şi prezentate împăratului Francisc Iosif I, în 13/25 faur 1848, cum au început-o
toţi românii împreună, dar că numai românii austrieci au continuat-o, în deplină solidaritate,
până după martie 1849.
În aceste mişcări naţionaliste, românii ardeleni aveau o flamură proprie.
Iată ce zice, despre dânsa, istoriograful A. Papiu-Ilarian, în opul său, „Istoria
românilor din Dacia superioară” (t. 2, Viena 1852, pp. 221-224), unde vorbeşte despre
începutul memorabilei adunări, din 3/15 mai 1848: „Înainte, mergea flamura cea mare,
tricoloră, a naţiunii române, pe care sta inscripţiunea aurie Virtutea Română Reînviată”.
Despre inscripţiunea aceasta, însemnăm că este inscripţia de pe flamura regimentelor române
din Transilvania, dată de Maria-Tereza, cu ocaziunea ridicării regimentelor. „Virtus Romana
Rediviva”, aceasta era şi pe sigiliile regimentului de la Năsăud, la început: „V. R. R.”.
Culorile flamurii erau: vânăt, roşu, alb – luate de pe îmbrăcămintea poporului român,
care, totodată, erau şi culorile cele vechi ale Transilvaniei, iar nu culori muscăleşti, cum
calomniau ungurii, şi cum cuteza a-i calomnia public, în dieta ungurească, chiar şi vicarul
episcopal de la Haţeg, Constantin Papfalvi, care este român, din naştere, şi a fost de faţă şi la
adunarea de la Blaj. Deasupra flamurii, cuprindea o frunză neagră-galbenă culorile
împărăteşti. Poporul le urma, în cea mai minunată ordine, împărţit în cete, sub conducerea
tribunilor, de care era ascultător poporul peste toată cugetarea. În această procesiune măreaţă,
se înălţară mai multe flamuri naţionale şi împărăteşti cu diferite inscripţiuni de: libertate şi
independenţă naţională; credinţă neînfrântă pentru naţiune şi tron; nici o uniune cu Ţara
Ungurească.
În această procesiune, puteai vedea mulţime de români, care, până acum, treceau ca
unguri, fiindu-le ruşine pe numele român; îi puteai, acum, vedea ruşinându-se de rătăcirea lor,
de până acum, şi, pe întrecute, apucând de braţe pe cei mai mari români, în calea către prat.
Astfel, ajunse tot poporul român, în câmp, la comisie”.
Despre originea şi despre culorile acestei flamuri ne mai vorbeşte şi George Sion, în
opul său: „Suvenire Contimporane” (Bucureşti 1888). Amintirile lui, relative la tricolor,
adevărate în fond, şchioapătă, însă, în arătarea timpului. Vorbindu-ne, în pagina 296, despre
originea steagului, zice că culorile lui ar fi fost albastru-galben-roşu, pe când, la paginile 315,
316, povestindu-ne despre adunarea din Blaj, din 3/15 mai 1848, mărturiseşte, în concordanţă
cu A. Papiu-Ilarian, că flamura tricoloră de atunci „reprezenta, prin vânăt, alb şi roşu, culorile
îmbrăcăminţii poporului”. Această discordanţă, în amintirile sale, se explică prin faptul că,
după anul 1850, mulţi români din Transilvania se foloseau, într-adevăr, de un tricolor
albastru-galben-roşu, în locul celui vânât-alb-roşu, de la 1848, precum voi arăta mai la vale,
încât, despre culoarea vânătă şi cea albastră, însemn aice că unii români le identifică, pe când
alţii fac o deosebire între ele, exprimând, prin albastru, o culoare vânătă mai deschisă, iar prin
vânăt, o culoare albastră mai întunecată.
Despre această flamură, vezi şi la Timotei Cipariu, în „Organul Luminării”, de la
1848, dacă nu mă înşeală memoria. George Bariţ, în opul său, „Părţi alese din istoria
Transilvaniei” (tomul 2, Sibiu, 1890, pp. 107, 108), încă ne spune că steagul naţional a fost
arborat la adunarea din Blaj, din 1848.
În timpul studiilor mele universitare din Viena, între 1857 şi 1861, îmi aduc aminte a
fi văzut, pe la unii colegi din Ardeal, Banat şi Maramureş, cordele tricolore, dar, într-acest
tricolor, era culoarea galbenă, în locul celei albe, de la 1848. Din care cauză făceau ei această
înlocuire nu ştiu bine, poate fi din marea lor simpatie către împărăţia Austriei, care îi apăra şi
care avea ca simbol al existenţei sale bicolorul negru-galben, şi poate încă şi fiind oarecare în-
cordare în contra maghiarilor, care năzuiau să anihileze pe români, din punct de vedere
naţional, şi care aveau coloarea albă în tricolorul roşu-alb-verde, al regatului ungar.
 După ce au obţinut românii din Bucovina autonomia patriei lor, au adoptat, pentru
dânsa, drept culori provinciale, bicolorul fostului voievodat al Moldovei, de care s-a ţinut ea,
mai bine de patru sute de ani, bicolor pe care l-au consacrat, apoi, şi în marca Bucovinei,
primită prin diploma împărătească din 9 decembre 1862, iar ca distincţie naţională şi întru
amintirea cooperării comune, de la 1848 şi 1849, despre care am vorbit, în §§ 10 şi 16, din
broşura „O pagină din istoria Bucovinei”, au păstrat tricolorul de la 1848 al românilor
ardeleni, înlocuindu-se, însă, culoarea albă, cu cea galbenă, de asemenea un semn de alipire
către dinastia Habsburgilor şi către împărăţia Austriei.
Pe acest tricolor românesc bucovinean, roşu-galben-albastru (vânăt), pe lângă
bicolorul provincial, albastru-roşu, şi pe lângă cel împărătesc, negru-galben, l-am întrebuinţat
eu însumi, la flamurile folosite în excursiunile studenţilor gimnaziali, aranjate de mine între
anii 1862 şi 1870. Era lucru prea firesc ca tot pe acest tricolor naţional românesc bucovinean
să-l recomand, ca distincţiune naţională, şi studenţilor universitari, când aceştia voiră să
întemeieze o societate academică de români, prin noiembrie 1875.
Constat faptul că, pe atunci, nimeni nu vedea ceva cu presupus în aceste nevinovate
culori, atât de dragi românilor bucovineni, de la cărturar, până la opincar. Drept dovadă
despre aceasta este că şi guvernul local, de atunci, a aprobat şi a certificat statutele, atât pe ale
Societăţii academice „Arboroasa”, cât şi pe ale Societăţii academice „Junimea”, care a
înlocuit pe cea dintâi, statute în care era prevăzută purtarea tricolorului roşu-galben-albastru
sau, cum se zicea acolo, roşu-auriu-albastru, înţelegând prin auriu o coloare galbenă ceva mai
deschisă.
S-a compus, apoi, de studentul Ciprian Porumbescu, şi un imn festiv asupra acestui
tricolor, care s-a publicat, în anul 1880, într-o broşurică, dimpreună cu alte cântece
studenţeşti, care s-au cântat, întotdeauna, la întrunirile studenţeşti, unde era reprezentată şi
universitatea, prin rectorul său şi prin mai mulţi profesori. Acest imn se cântă şi astăzi. Iată-i
cuprinsul:

Cântecul Tricolorului

Trei culori cunosc pe lume

Ce Ie port ca sfânt odor;
Sunt culori cu vechi renume,
Suvenir de-un brav popor.

Roşu-i focul ce-mi străbate

Inima-mi plină de dor
Pentru Sfânta libertate
Şi al patriei amor.

Viitorul Românimii
Auriu va străluci,
Iar albastru-i că „Junimii”
Credincios în veci voi fi.

Pân’ pe cer şi cât pe lume

Vor fi aste trei culori,
Vom avea un falnic nume
Şi un falnic viitor,

Iar când, fraţilor, m-oi duce

 De la voi şi-o fi să mor,
Pe mormânt atunci să-mi puneţi
Mândrul nostru tricolor.

Pe acest tricolor românesc bucovinean îl poartă studenţii români universitari, cu

cordea, la piept, cu roşu în sus, iar la steag îl ţintuiesc, de mănunchi, în poziţie perpendiculară
cu el, şi tot cu roşu în sus. Prin purtarea Iui necontenită şi prin desele petreceri, aranjate de
studenţii universitari, prin diferite locuri în Bucovina, acest tricolor a devenit foarte poporal şi
este primit de toată suflarea românească, de acolo, ca propriul tricolor naţional.
Din cele expuse, până aici, se vede lămurit, că acest tricolor este un produs românesc
curat bucovinean, inspirat de intenţiile cele mai patriotice faţă de tron şi dinastie, iar nu dictate
de reaua voinţă, care zace în suspiciunile nefondate ale adversarilor noştri politici şi culturali.
În privinţa Regatului României, iată cum stau lucrurile, acolo, în privinţa Tricolorului.
Voievodatul Moldovei avea, ca şi Bucovina de astăzi, în marca sa de stat, zimbrul cu trei stele
şi bicolorul albastru-roşu, iar fostul voievodat al Ţării Româneşti, un vultur, cu crucea în cioc,
şi bicolorul galben-roşu. Târziu, după împreunarea acestora, în anul 1859, într-un singur stat,
mai întâi sub numele de Principatele Unite, s-a discutat mult, printre politicienii români şi în
presă, că ce fel de marcă naţională să se dea noului stat şi care culori să figureze pe ea şi pe
steaguri. Discuţia a fost îndelungată şi vioaie, mai ales între Cezar Boliac şi C. A. Rosetti, prin
ziarele „Buciumul” şi „Românul”. Abia după multe deliberări şi chibzuiri, s-a putut publica,
tocmai în 8 martie 1872, un rescript domnesc, prin care s-au adoptat ca culori ale Principatelor
Unite o combinare a culorilor fostelor voievodate, şi anume tricolorul albastru-galben-roşu, pe
lângă alte însemne heraldice pe scut.
Acest tricolor s-a păstrat şi după proclamarea Independenţei, în 10/22 mai 1877, şi a
regatului, sub titlul de România, în 14/26 martie 1881. La steag, flamura tricoloră se
ţintuieşte, în România, de mănunchi, în poziţia paralelă a culorilor, cu mănunchiul şi cu
albastru lipit de el, iar când se poartă ca cordea, albastrul tricolorului se pune în sus. Acest
mod diferit al folosirii acestui tricolor, drept că identic în culori, dar neidentic în înşirarea şi
întrebuinţarea lor la steaguri şi la cordele, arată apriat şi neîndoielnic neidentitatea lor
heraldică, ca tricolor politic naţional.
Remarcăm aici faptul că, nici înainte, nici după introducerea mai târzie a acestui
tricolor, din cauzele arătate, în marca şi la flamurile fostelor Principate Unite şi ale actualului
regat al României, nimeni dintre adversarii noştri politici şi culturali n-a adurmecat în ambele
aceste tricoloruri, politiceşte diferite, nişte tendinţe ascunse şi nemărturisite, nici la diligenţii
regatului României, nici la bieţii români bucovineni. Cum devine, dar, că, în ziua de astăzi,
tricolorul românesc bucovinean este atât de persecutat?
Iată explicarea acestui curios fenomen! Luptele românilor pentru autonomia Bucovinei
şi pentru dezvoltarea ei, în marginile Constituţiunii Imperiale Austriece, au provocat, la unii
neromâni interesaţi, o contra-luptă pentru neadmiterea şi, mai pe urmă, pentru nedezvoltarea
acestei autonomii provinciale. Prin sancţionarea constituţională a autonomiei Bucovinei,
curentul anti-autonomist şi-a văzut zădărnicite toate năzuinţele sale adversare, dar, ca cel ce
este aproape de înecare, n-a dezarmat, ci îşi continuă lupta, opunându-se, acum, din răsputeri
şi cu toate mijloacele permise şi nepermise, la dezvoltarea autonomiei, pe toate terenurile
politice şi economice, şi punând neîncetat românilor piedici, în dezvoltarea lor intelectuală
naţională.
Acest curent adversar şi contrariu dezvoltării autonomiei Bucovinei, slab de tot, la
început, s-a tot întărit, cu timpul, şi a devenit chiar periculos, de când dirigenţii lui au izbutit a
aduna, în tabăra lor, pe cei mai de frunte locuitori neromâni din Bucovina. Aceasta s-a
întâmplat pe la finele anului 1891 şi începutul anului 1892. De aici, înainte, s-a încins, între
românii şi neromânii bucovineni, o luptă amarnică pentru existenţa lor naţională. Această
luptă continuă şi astăzi, cu multă înverşunare, se tot înăspreşte neîncetat şi se poartă, din
nefericire, de către unii, cu arme imorale, cu suspiciuni şi cu insinuări perfide, cu calomnii
scârboase.
Iată un exemplu bătător la ochi! Văzând meseriaşii români din Cernăuţi că le merge
foarte greu şi rău, cu meseriile ce le au, se sfătuiră împreună şi cu unii binevoitori, cu ce ar fi
de făcut, ca să susţină şi să poarte, mai cu succes, lupta de concurenţă. Conveniră cu toţii ca să
înfiinţeze, pentru apărarea intereselor lor sociale şi pentru cultivarea lor reciprocă, o societate
de meseriaşi, sub numele de „Frăţia”. Statutele acestei societăţi, prezentate spre aprobare şi
certificarea, în anul 1894, fură respinse de toate instanţele administrative, pe diverse motive,
pe urmă şi pe acela că, pe steagul societăţii, se află tricolorul naţional românesc, roşu-galben-
albastru, şi că aceste culori ar fi vădind o tendinţă politică1. Argumentele, prin care se
învedera lămurit netemeinicia acestei insinuări gratuite, nu fură băgate în seamă nici de rău
informatul Minister de Interne2, de aceea făcură propunătorii statutelor recurs la Suprema
curte judecătorească, instituită pentru curmarea conflictelor nerezolvate, spre mulţumirea
părţilor de către instanţele administrative.
Înalta Judecătorie Imperială i. r. a anulat decizia ministerială şi s-a pronunţat, în
sentinţa sa din 14 ianuarie 1896, Nr. 354 ex. 1895, asupra întrebuinţării tricolorului românesc
de pe steagul societăţii „Frăţia”, cu următorul verdict semnificativ: „Facerea şi întrebuinţarea
unui steag societar, ca atare, nu poate fi recunoscută nici ca contrară legii sau dreptului, nici
ca periculoasă pentru stat, şi, pe lângă aceasta, în statutele prezentate, îndreptăţirea
comitetului societăţii, respectiv a preşedintelui ei, de a încuviinţa întrebuinţarea publică a
steagului Societăţii nu este socotită aşa, nici nu este aşa stilizată, încât acest drept să poată
vătăma îndreptăţirile autorităţilor, ba, încă mai mult, o atare intenţie s-a deschis, în § 21 din
statute, prin aceea că, în urma observării făcute întâi, s-a intercalat dispoziţia că dirigentul So-
cietăţii numai în marginile legilor existente va încuviinţa întrebuinţarea steagului.
Prin această stilizare a statutelor, sunt îndeajuns garantate drepturile guvernului,
fiindcă, după această stilizare, dreptul statutar al dirigenţei Societăţii, relativ la steag, nu mai
poate fi rău înţeles, într-acolo adică, că el ar putea dărâma îndreptările guvernului, întemeiate
în legi.
În genere, nici n-ar fi trebuit să se ceară punerea în statute a unor dispoziţiuni asupra
culorilor steagului; pe lângă aceasta, însă, poate vedea Judecătoria Imperială expresia unei
tendinţe politice cu atâta mai puţin, cu cât acest steag ni se înfăţişează drept ca o icoană
pestriţă, dar nu ca un tricolor”.

De la 1894, încoace, n-au mai încetat suspiciunile răuvoitoare, pornite, asupra

românilor bucovineni, de către cei interesaţi şi cu musca pe căciulă; ele continuă şi astăzi, în
1899, cu o cutezare neruşinată şi uimitoare. Acum, adversarii politici şi răuvoitorii românilor
bucovineni nu făcut un pas mai departe; ei încearcă să sugestioneze guvernanţilor noştri, de
jos, până sus, hidoasa fantasmă că tricolorul românesc bucovinean, roşu-galben-albastru,
purtat, cu atâta fală şi însufleţire, de toată suflarea românească din Bucovina şi, în special, de
către membrii Societăţii academice „Junimea”, ar fi identic cu tricolorul albastru-galben-roşu
al vecinului regat al României, şi apoi caută să facă pe cei sugestionaţi să creadă cum că
românii bucovineni ar fi capabili de vreo neloialitate.
Bieţii!, se fac a uita că românii, întotdeauna şi fără abatere, s-au luptat, pentru tron şi
împărăţie, începând cu luptele acesteia cu împăratul Napoleon I, când românii bucovineni au
făcut o legiune de voluntari, sub căpitanul Calmuţchi, apoi tot pentru tron şi împărăţie şi-au
vărsat românii austrieci sângele, în 1838, în lupta cu maghiarii, în 1859, cu italienii, în 1866,

1
„Weil die in Aussicht genommene Vereinsfahne, wie aus dem vorgelegten colorirten Bilde zu entnehmen ist, die romanische Tricolore darstellt, worin eine unzulassige politische Tendenz zum Ausdruck gelangt” - Emisul guvernului i. r. al Bucovinei din 21 martie 1895, Nr.
330 Praes.
2
Emisul Ministerului de Interne, din 17 august 1895, Nr. 24161.
cu prusacii şi în 1877, cu bosniacii. Deci, la împăratul şi la politicienii deştepţi şi luminaţi ai
împărăţiei, calomniile suspicioşilor noştri nicicând nu vor avea trecere!
Aceste suspiciuni maliţioase mi-au adus aminte de un fapt istoric, din mai 1848, pe
care ni-l istoriseşte A. Papiu-Ilarian, în opul şi tomul citat, pp. 179-189. Aici este vorba despre
ivirea daco-românismului la românii austro-ungari, despre care le-am arătat, la § 10, din
broşura citată, „O pagină din istoria Bucovinei”, că s-au manifestat, prin august 1848, prin o
deputaţiune la curtea împărătească şi la parlamentul constituant din Viena. Această poamă
politică, ne spune A. Papiu-Ilarian, că a creat-o popa săsesc Roth, însă nu cu intenţia curată,
ca să nutrească cu ea pe bieţii români, năzuitori spre înfiripare, ci cu scopul nemărturisit de a
se folosi, mai târziu, de ea, spre a-i nimici politiceşte, suspicionându-i în toate chipurile, şi tot
cu neloialitatea, pe la guvernanţii de atunci din Ardeal şi din Viena, după cum se poate vedea
aceasta din înfocata polemică, ce a urmat în organele săseşti şi româneşti din 1849 şi 18503.
Această poamă delicioasă, oferită românilor, în mai 1848, de către saşii ardeleni, prin
popa Roth, a devenit astăzi o fantasmă îngrozitoare pentru adversarii politici şi culturali ai
românilor din Bucovina, fantasmă de care ei se folosesc, de un timp, încoace, cu puţină
dibăcie, spre a speria, cu dânsa, pe toţi guvernanţii noştri, de jos, până sus, şi spre a-i
îndupleca ca să se ridice, cu energie, în contra nevinovaţilor români bucovineni / 17/30
octombrie 1899 / Dr. I. G. Sbiera (Calendarul Minervei, 1905).

1906: Bucovineanul Archip Roşca, pictorul Papei Pius X. Sub acest titlu (Archip
Roşca – n. n.), a apărut, nu de mult, într-o foaie germană din Bucovina, un articol, al cărui
cuprins e următorul:

„Din Roma, ni se scrie despre un stipendist al dietei ţării din Bucovina, Archip Roşca.
În Roma, a făcut mare senzaţie icoana (portretul – n. n.) sfântului Părinte Papa Pius al X-lea,
lucrată de artistul bucovinean Archip Roşca, atât prin perfecţiunea artistică, cât şi plastică.
Acest artist l-a desenat, după natură, pe sfântul Părinte, aducând la expresie toate acele
fineţuri, de care tehnica modernă a acestui gen, de la Lembach, încoace, e atât de bogată.
Deosebirea de cele mai multe portrete ale sfântului Părinte, care au fost elaborate, de la
încoronarea sa, încoace, este poziţia cea simplă şi lejeră, fără mitră ori altă insignă papală, pe
care artistul a ales-o. La prima privire, modelarea plastică trădează că dI Roşea e un sculptor
perfect, pe când simplele linii de fond, tranziţia de la veştmânt, spre spatele fotoliului, nuanţa,
notabila linişte a întregii concepţii îl trădează ca un fin şi modern pictor, care a umblat în
şcoala celor mai renumiţi pictori din timpul mai modern. Icoana, executată astfel de Roşca,
poate să fie pusă alături de cele mai bune icoane ale Sfântului Părinte Papa Pius al X-lea, cu
toate că şi oameni de renume (aşa, un artist croat, un francez şi un german) au încercat acest
lucru.
Înainte cu doi ani, i-a reuşit unui tânăr sculptor (L.) să modeleze chipul sfântului
Părinte şi, astfel, şi-a câştigat, prin întâia sa încercare, renume, poziţie şi viitor. Noi nu ne
îndoim că şi dl Roşca, care, în decursul celor şase luni de petrecere în Roma, a lucrat cu zel şi
la unele busturi, studii, compoziţii şi reliefuri, în mod excelent, va avea, deci, aceeaşi re-
compensă. Acest portret al Sfântului Părinte a trecut în posesiunea privată a unui german”.
Astfel scrie ziarul german, iar unul român dă următoarele informaţii:
„Acum s-a reîntors tânărul Archip Roşca din călătoria de studiu, pe care a întreprins-o
prin Italia şi se va stabili în Bucovina, patria sa. El e fiu de ţăran din Braşca (o parte a

3
Bucovina pro 1849, Nr. 30 p. 166, 178; Nr. 32 p. 178; Nr. 45 p. 286; pro 1850, Nr. 2, Nr. 9, Nr. 19, Nr. 21, Nr. 22, Nr. 28. Nr. 33-36.
Ilişeştilor – n. n.) şi a devenit, prin sârguinţă şi muncă, un artist în ramurile picturii şi sculp-
turii, care se bucură deja de renume bun, între specialiştii ce-l cunosc”.
Cercetând, zilele trecute, expoziţia de elaborate ale elevilor de la Şcoala c. r. de Artă şi
Industrie din Viena, ce, actualmente, e deschisa în muzeul austriac (Kunstgewerbemuzeum I.
Stubenring) din Viena, am aflat, spre vedere expuse, şi mai multe lucrări ale domnului Roşca,
excelent executate, precum busturi şi reliefuri: „Primul pas”, „Iubirea de mamă”,
„Muzicantul”, „Cerşetorul” etc.
Precum am aflat, sunt expuse, şi la Expoziţia Naţională actuală din Bucureşti (în
pavilionul bucovinean), lucrări de succes ale domnului Roşca. ÎI felicităm, din inimă, pe
conaţionalul nostru bucovinean, dorind tânărului artist succese şi mai strălucite, pe terenul
picturii şi sculpturii, care ramură, de un timp, încoace, a luat un avânt îmbucurător. Avem
talente atât în Transilvania, cât şi în Bucovina, dar trebuie sprijinite şi încurajate spre
cultivarea artelor frumoase şi de a face un renume naţiei noastre româneşti / Viena, la 20 iunie
1906 / Champignon (Tribuna, Anul X, Nr. 113, miercuri 14/27 iunie 1906; Răvaşul, Anul
Anul IV, Nr. 25-26, 30 iunie nou 1906).

1906: De la Expoziţia română. Gazetele din Regat aduc ştiri despre mai multe
obiecte foarte frumoase, lucrate în lemn, de către elevii Școlii pentru prelucrarea lemnului din
Câmpulungul bucovinean, sub conducerea profesorului Ioan Pâşlea, şi expuse în pavilonul
Bucovinei. Spre informarea publicului român, notăm aici că dl Ioan Pâşlea este bănăţean de
origine, din Bozovici, comitatul Caraş-Severin, şi este fiul neînfrântului naţionalist octogenar
Petru Pâşlea, de acolo.
Dl Ion Pâşlea a fost stipendiatul Comunităţii de avere, ales şi trimis, dimpreună cu
mulţi alţi tineri români din graniţă, de către preşedintele de pe vremuri al Comunităţii de
avere, generalul Traian Doda, spre a se perfecţiona în arta sculpturii. A studiat în Timişoara,
Budapesta, Viena, München, Nürnberg etc., până ce a fost chemat, de către Mitropolitul
Silvestru, ca sculptor arhidiecezan la Cernăuţi. În calitatea aceasta, a săvârşit lucrul de
sculptură în cele mai bogate biserici bucovinene, peste 30 la număr.
Cu deschiderea şcolii de mai sus, în Câmpulung, a fost chemat aici pentru postul de
sculptor. Un merit netăgăduit şi nepreţuit are sculptorul Ion Pâşlea pentru studierea şi
reînvierea istoricelor noastre motive româneşti, pe baza obiectelor vechi de sute de ani,
păstrate în bisericile şi casele româneşti din Bucovina. A încetăţenit în Bucovina acest stil
vechi românesc şi, astăzi, abia se va afla familie boierească în Bucovina, din care să lipsească
câte o garnitută de mobile, executate în acest stil. Ba, ce e mai mult, o mulţime de familii
străine, din Galiţia şi Viena, pentru ca să nu mai amintim de cele din România, au comandat
garnituri întregi de acestea. Ce potrivit şi frumos ar fi dacă, de exemplu, fiecare bancă de la
noi ar avea câte o garnitură de aceasta, chiar şi numai pentru a avea câte o reminiscenţă pentru
o artă românească din trecutul nostru istoric, o artă din care şi prin care să vedem că, şi pe
atunci, nu am trăit în zadar!
Şcoala la care este aplicat dl Pâşlea este cu limba de propunere românească, are 4
cursuri şi se primesc şi elevi din Ungaria. Se cere numai atestat de pe 4 clase elementare. De
altfel, putem servi şi cu detalii celor ce se interesează.
Sculptorul Archip Roşca, tânăr bucovinean, care, în petrecerea sa în Roma, a stârnit,
prin unele lucrări artistice, admiraţiunea artiştilor şi despre care scriu, în termeni foarte
favorabili, gazetele româneşti şi străine din Bucovina, este elevul dlui Ioan Pâşlea (Foaia
dicezană, Anul XXI, Nr. 27, 2 iulie vechi 1906).

¤
 1906: Despre şi pentru Bucovina. Citesc, cu predilecţie, „Viaţa Românească” (Iaşi)
şi mai ales articolele relative la viaţa neamului nostru din toate ţările, căci aceiaşi este ea
pretutindeni şi pentru a Iui soartă inima ne palpită. Şi am aflat, nu fără surprindere, în numita
revistă, un articol, „Evoluţia politică în Bucovina”, de dl Aurel cav. de Onciul, despre care nu
ştiam că aderă la direcţia acelei preţioase reviste, după ce despre domnia sa s-au spus
următoarele4: „Şi în agonia de moarte a bietului popor român bucovinean, vedem cum mulţi
din acea aşa numită inteligenţă română, cum mulţi din fii săi (Dr. Aurel cav. de Onciul, Dr.
Florea Lupu, Baron Georg Vasilesco, Nicolai Vasil(es)co, Pihuleac (Pinul), Teutu, Cantemir
etc... sunt o legiune), produsul unei creşteri rele, stricate, corupte, ridică chiar şi pumnalul, sub
cuvânt că lucrează pentru popor –sărmanul popor, cât de mult este el luat în râs şi batjocură –
ca să lovească, conduşi de motive egoiste, mârşave, personale, în inima naţiunii lor” (p. 185).
Dar să-l lăsăm pe dl Onciul şi lumina în care e pus (fără să mai amintim de metehnele
cunoscute, din presă, despre filosofia politică a „Privitorului”, în jurul alegerii sale ca deputat,
de tristul rol al ziarului „Timpul”, de dezavuarea din partea dlui Titu Maiorescu etc. etc.) şi să
vedem de studiul său din „Viaţa Românească”.
Acel studiu, cu o întindere de 7 pagini de revistă, care cuprinde capitolele „I. Starea la
incorporare”, „II. Era absolutismului” şi „III Era constituţională”, ne dă gata tot trecutul şi
prezentul ţărişoarei româneşti, „de la încorporare”. Domnia sa spune5: „Caracterul ţărişoarei
acesteia era românesc, limba română fiind limba oficială şi cea mai răspândită în ţară.
Populaţiunea, însă, nu era curat română, ci amestecată. Toate ştirile contemporane amintesc,
între locuitori, pe lângă români şi armeni, jidovi, ţigani şi ruşi. Numărul armenilor, jidovilor şi
ţiganilor s-a constatat, cu prilejul recensământului făcut de generalul Splényi, la anul 1776,
aflându-se, între 17.601 de familii, cu aproape 70,000 de capete, 58 de familii armeneşti, 526
jidoveşti şi 294 ţigăneşti; raportul între români şi ruşi a rămas, însă, neconstatat, numărându-
se ţăranii, fără a-i deosebi după limbă. Deosebirea aceasta fu trecută cu vederea, în
împărtăşirile generalilor Splényi şi Enzenberg, sub numele numai de moldoveni, ceea ce a
făcut a se crede că, în Bucovina, pe timpul încorporării, existau numai ţărani români. În
terminologia austriacă, însă, termenul „moldovean” nu are înţeles etnic, ci geografic... Ştiri
mai precise, asupra raportului între români şi ruşi, ne dă numai geometrul Budinszky,
însărcinat, de împăratul Iosif II, cu descrierea ţării, care, la 1783, raportează că, în Bucovina,
„se vorbeşte mai mult ruseşte şi că cam numai a patra parte vorbeşte româneşte”. Relatarea
aceasta, neîntemeiată pe date statistice şi, deci, arbitrară, va fi desigur exagerată...
Faţă cu laconica utilizare a statisticii şi considerând scepticismul, cu aer ştiinţific, al
autorului, că oricât s-ar putea porecli de precise datele şi concluziile sale, noi nu ne putem
opri de a le pune, faţă în faţă, cu altele; căci e vorba, de a se stabili dacă e cu putinţă şi
adevărat că, dintr-o ţară curat românească (Moldova), răpindu-se o provincie română, „fiindu-
i limba oficială” română, într-o sută de ani aceea şi-a schimbat faţa, cu... toată graţiozitatea şi
sprijinind binevoitor al stăpânirii, pe care, cum vom vedea, îl atribuie dl Onciul
„civilizatoarei” Austrii?
Pentru a cunoaşte păcatele trecutului şi pentru a putea aprecia „virtuţile” actualilor
„conducători politici” ai românilor din Bucovina, vom argumenta cu datele ce ne stau la
îndemână.
În lucrarea citată6, ni se spun, în chestia istorică, din vorbă următoarele:
„Editorul lui Splényi, Polek, este surprins (fält auf) că Splényi nu vorbeşte, în raportul
său asupra ţării, şi de ruteni. Surprinsul istoriograf, dl Polek, însă un adorator respectuos al

4
Nistor, Ion I., Rutenisarea Bucovinei şi cauzele desnaţionalizării poporului român, semnată „Un Bucovinean”,
Bucureşti. Ed. „Minerva”, 1905.
5
Viaţa Românească, I, 7, pp. 80, 81.
6
Rutenisarea Bucovinei, pp. 12 şi 13.
rutenismului modern, citează apoi o glosă, pentru noi necontrolabilă în original, a unui editor,
pusă, la 1776, pe manuscriptul lui Splényi, şi care zice că ruteni sunt, dar numărul lor este mai
mic (minder beträchtlich) decât al moldovenilor7”. Luând ca ajutor statistica, făcută la 1775
de Splényi, asupra locurilor statistice, publicată tot de Polek, sub titlul „Ortschaft-
Verzeichniss der Bukovina”, Czernovitz, 1893, am ajunge la rezultatul că rutenii erau abia la
vreo 2.000. Toate familiile bucovinene erau, însă, fără negustori, fără ovrei şi ţigani, aşadar
numai românii şi rutenii, la un loc, 16.624... Familiile ţărănimii erau 14.992. Unde erau cele
mai multe? Erau, fireşte, în sate, iar satele erau, după Splényi, care împărţea ţara în districte,
în districtul Sucevei – 142, Cernăuţului – 119, Câmpuhsngului moldovenesc 11,
Câmpulungului rusesc – 3.
Considerând, apoi, suprafaţa teritoriilor acestora, azi ajungem iar la rezultatul că
părţile române, şi nu altele, erau cele bogate, atât în sate, cât şi în oameni. Oricât s-ar suci
acest soi de istoriografi şi politicieni renumiţi, ajungem, întotdeauna, la concluzia că rutenii
nu formau, pe timpul anexării, nici măcar a 70-a parte din toată poporaţiunea Bucovinei. Ei o
dispăreau din vedere, precum foarte bine s-a exprimat Constantin Morariu...
Din cele expuse, oricine poate vedea că argumentaţia „ştiinţifică” a dlui Onciul nu
întrece expunerile şi temeinicia expuselor opului citat alături, ci, din contră, parcă domnia sa
umblă să se justifice de lipsa de scrupul pentru întovărăşirea cu elementele ruteano-ebraice în
politică; ori, poate având un real sentiment de simpatie pentru ruteni, nu poate să nu le
zâmbească, în calitatea sa de... român. Oricare ar fi, în definitiv, adevărul, în chestiunile ce le-
am relevat şi dintre care, pentru cele istorice, credem că ar fi fost în măsură a se pregăti, a le
studia, a le expune mai pe larg, mai temeinic şi cu căldura inimii pentru neam, dnul Onciul
chiar, deocamdată alea jacta est! Şi trecem la fericitoarea – după dl Onciul – „Eră a
absolutismului” austriac.
Dl Onciul zice, cu o naivitate puţin adorabilă, că „cu drag ar fi adus ea (Austria) şi
colonişti din Moldova; dar încercările respective au rămas zadarnice”, şi continuă, apoi, că
„totuşi continua mereu imigrarea spontană, îndeosebi din Galiţia”. Aici, trebuie să se
cutremure orice suflet românesc, căci e vorba de Galiţia! Vrea cititorul mai multă clarificare?
Credem că nu e de trebuinţă!...
Recunoaşte dl Onciul, totuşi, cu tot patriotismul său austriac, că sporul străinilor e în
defavoarea românilor (p. 82) şi că „mazilii români, aşezaţi între ruşi, uitară, pe încetul, limba
românească”, dar, totuşi, zice (p. 84) că rutenizarea Românilor e un neadevăr. Cum se
armonizează acestea, noi nu înţelegem. Dar se vede că, şi în judecată, dl Onciul merge după
„absolutism”, fiind vorba de era absolutismului austriac în Bucovina.
Dl Onciul conchide prin a lovi în boierimea românească „slăbănoagă”, dar nu în cea
„deutsch erzogen” din Bucovina, ci în cea română, peste tot naţionalistă, şi exprimă dorinţa
emancipării ţăranului român, fără să fi dat semne, până acum, că domnia sa, însuşi român,
prin întovărăşirea ebreo-ruteno-polonă („democrată”!), din care face parte politiceşte, e
capabil de a face ceva pentru acea ţărănime română, care, în timpul modern, n-a avut parte
decât de doi oameni politici, dintre care unul a răposat ca cetăţean al României (trimitere la
memoria lui George Popovici, aliat poetul T. Robeanu, care s-a sinucis în anul 1905 – n. n.),
iar celălalt (Ianu Flondor – n. n.) a fost înlăturat din lupta politică, prin parvenirea
democratului dr. Aurel de Onciul, ales de ruteano-evreo-germano-democraţi, pentru a
reprezenta pe români în parlament şi interesele lor „democrate internaţionale”.
Aici e locul, fiindcă trecurăm la „Era constituţională”, să amintim o notă caracteristică
a politicii austriece în Bucovina „dulce”: Baronul Erb, fost secretar la ministerului de externe
din Viena, a decretat: „Vom crea, în Bucovina, astfel de stări de lucru, ca nici dracul să nu

7
Se ştie că, astăzi, numărul rutenilor a întrecut pe cel al românilor din Bucovina; iar sporul cel mare provine şi
din imigrarea din Galiţia, în afară de binecuvântarea favorurilor şi avantajelor, oferite de regimuri acelui neam
(Vezi şi N. Iorga: Neamul Românesc)
mai poftească a întinde mâna după ea”. Şi, cu toate astea, există şi oameni învăţaţi printre
românii din Bucovina, ca şi dl Onciul, care „constată” că „ţărănimea, talpa ţării, fu neglijată
complet şi slăbi tot mai mult, iar slăbiciunea ei – ţăranul român fiind depozitarul
românismului în Bucovina – era identică cu slăbirea segmentului român. Situaţia lui deveni cu
atât mai precară, cu cât, în decursul erei constituţionale, progresaseră şi se întăriseră atât ruşii,
cât şi celelalte elemente din ţară şi începuseră a apăsa tot mal greu asupra Românilor”.
Şi cu toate astea, un idealist naţionalist român bucovinean, iată cum scoate Ia iveală
păcatele vremii noastre, care apasă, tot atât de mult, dacă nu şi mai mult, în cumpăna vieţii
obştii, şi completează cele spuse despre ţăran, de dl Onciul, şi care toate-toate ar trebui să
preocupe pe adevăratul luptător, în Bucovina, pentru românism:
„Cât de departe a ajuns, la noi, decadenţa naţională în inteligenţa noastră, ne serveşte
ca exemplu împrejurarea din anul 1900 – lucru nemaipomenit în istoria popoarelor – că, dintre
deputaţii români dietali, citeşte lectorule şi te minunează, unsprezece deputaţi dietali români
s-au lăsat a fi ademeniţi şi total corupţi prin tocmeli şi promisiuni de favoruri şi avantaje
personale, din partea prezidentului ţării,baronul Burgouignon, vânzând aceşti bravi eroi întreg
poporul român şi toate interesele naţionale... Deci, iată şcolile străine, creşterea tendenţioasă,
ca exemplu drastic, la ce grad de degradare morală şi naţională ne poate aduce creşterea
străină, ne servesc Dr. Aurel Onciul şi Dr. Florea Lupu, care ne fac imposibilă reînălţarеа din
mocirla existenţei noastre naţionale”...
Nu numai mântuirea economică a ţăranului, ci şi cea morală naţională a inteligenţei, şi
aceasta o cere Bucovina românească!... Din această serie de observaţii şi reflexii ocazionale şi
fără pretenţii, precum şi în urma lor, ni se deşteaptă în aminte o minunată plăsmuirea a lui
Sudermann, care poate s-ar potrivi în cazul nostru. Magda, ajunsă celebră printre străini, se
întoarce acasă (Haimath!); şi îl dă afară, din casă, pe cel ce a săvârşit păcatul şi vrea să facă pe
sfântul virtuos...
Şi îmi vine a întreba: Acasă, în Bucovina, dl Onciul nu găseşte „Junimea Literară”?
Acolo să-l vedem sufulcându-se de-a binelea, alături cu Tofan, Nistor etc., cei care sunt
români buni şi jertfitori pentru neam! Nu voi să trag nici o concluzie, dar îmi vin în minte
multe proverbe româneşti... Şi, în definitiv, „Viata Românească” e a tuturor românilor de bine
şi... „cel ce vine, în ceasul al 12-lea, primit va fi şi acela în casa Domnului!” / Sfinx (Tribuna,
Anul X, Nr. 186, miercuri 4/17 octombrie 1906).

1907: Cum lucră frații Bucovineni la răspândirea economiei raţionale? Ca să

arătăm lucrurile acestor fraţi, lăsăm să urmeze, aici, o Circulară, primită de la secretariatul
Însoţirilor economice române din Bucovina, Nr. 2202/1907, Cernăuţi, în 22 August 1907.

Onorată însoţire!

Răspândirea economiei raţionale, la poporul nostru, este, în împrejurările grele de azi,

de importanţă deosibită. Instituţiunile noastre economice, precum este Centrala şi însoţirile
raiffeiseniene, respectiv însoţirile agricole, sunt datoare a sprijini dezvoltarea economică a
poporului nostru, cu toate mijloacele posibile. Ele sunt datoare a supraveghea dezvoltarea
economică a poporului, în cercul lor de activitate, şi a da sfaturi bune poporului, în afaceri
agricole şi economice. Răspândirea cunoştinţelor economiei raţionale, la poporul nostru, să
poate face, pe de o parte, prim exemple şi demonstraţiuni practice, pe de altă parte, prin
cetirea, cu atenţiune, a foilor economice, în care se cuprind şi se aduc în publicitate rezultatele
obţinute în economie.
 Cu ocaziunea inspecţiunilor făcute de inspectorul nostru, pe la însoţirile diferite, s-a
constatat că poporul nostru, deşi dispune de o inteligenţă foate mare, se ocupă prea puţin cu
economia raţională şi lucră pământul, aproape cu excepţiune, aşa precum a învăţat de la
părinţii săi, fără a ţinea cont de înnoirile şi de progesul ce se face pe terenul agriculturii
raţionale. Un mijloc care ar contribui la îmbogăţirea cunoştinţelor economiei raţionale sunt,
fără, îndoială foile economice şi agricole.
Avem, la noi, în ţară, o foaie agricolă, editată de către Consiliul cultural al ţării, şi
anume foaia „Agricultorul”. Această foaie se ceteşte, de către popor, foarte puţin. Cauza este
nu atât analfabetismul, cât, mai mult, neorientarea şi chiar indiferentismul.
Consiliul cultural al ţării este gata de a pune agricultorului foaia sus numită, chiar şi pe
lângă solvirea unei taxe anuale de abonent, de o coroană, la dispoziţie, în cazul când, din
fiecare comună, s-ar abona la această foaie o sumă mai considerabilă a agricultorilor noştri.
Este, deci, de dorit ca onorata însoţire să recomande, cu orice ocaziune, agricultorilor
din comună abonarea acestei foi agricole.
Întrucât membrii însoşirii dumneavoastră sunt în stare de a abona chiar mai multe foi
agricole, nu putem trece cu vederea de a vă recomanda încă alte două foi economice foarte
bine redactate şi anume, „Bunul Econom” (redacţia: protopresbiterul Vasile Domşa, în Orăştie
(Szászváros), comitatul Hunyad, Ardeal) şi „Economia” (redacţia: Caransebeş, Banat).
În speranţa că veţi contribui, în primul rând, la răspândirea foii noastre din ţară,
„Agricultorul”, şi, în urmă, şi la celelalte două foi economice, semnăm, salutându-vă cu toată
stima:
Centrala însoţirilor economice române din Bucovina,
asociaţie înregistrată cu garanție limitată.
Dr. Lupu m. p. Cuparenco m. p.

(Bunul Econom, Anul VIII, Nr. 34/35, 15 septembrie 1907).

1908: Expoziţie românească în Bucovina. De aproape două săptămâni, s-a deschis,

la Școala specială pentru prelucrarea lemnului din Câmpulung, o frumoasă expoziţie de sfârşit
de an, unde se expun vederii vizitatorilor fructele muncii unui întreg an şcolar. Privind
desenele şi obiectele expuse, ne încredinţăm că această muncă a fost rodnică, spre lauda
profesorilor, care, conducând cu pricepere pe nişte simplii absolvenţi de şcoală primară,
reuşesc ai face, după scurt timp, a da la iveală adevărate lucrări de artă. Expoziţia e aranjată în
4 camere din localul şcolii.
În prima cameră, se pot vedea desene geometrice, executate de elevii clasei
pregătitoare, începând de la elementele cele mai simple geometrice, până la frumoase
compoziţii proprii de obiecte casnice ca: ploscuţe, cruci, rame, talgere decorative, mânere
pentru sugători etc., minunat executate. În a treia cameră, se expun frumoase lucrări de desen
decorativ, predat după cele mai noi metoade de dl Alexandru Moroşan, ahitect pentru
decoraţiuni interne. A patra cameră ne arată o minunată odaie, cu mobile româneşti, decorată
de dl Alexandru Moroşan. Aici, se vede cea mai mare din parte din obiectele executate în
sculptură, sub conducerea dlui sculptor Ion Pâşlea. Tot aici, se mai expun frumoase obiecte,
de la cursul ambulant de coşărcărit din Sadova, predat de dl maestru Doroftei.
Expoziţia a fost vizitată şi admirată, până în prezent, de toată elita intelectuală a
Câmpulungului, precum şi de persoane străine, ca elevii Liceului Sfântul Sava din Bucureşti,
sub conducerea dlui profesor Floru, Societatea „Ciprian Porumbescu” din Suceava, dl secretar
ministerial T. Gramatovici, cu doamna, şi dl Constantin Iordăchescu, directorul Școlii Nr. 4
din Tulcea, cu doamna, şi domnul profesor Ionescu Dunăreanu, cu doamna, care au felicitat şi
încurajat pe profesori. Îndemnăm pe românii noştri poporeni a-şi da fii lor, la învăţătură, în
această excelentă şcoală, căci, după frumoasa cugetare a unui oaspe vizitator, „Numai când
vom cuceri meseriile şi condeiul, vom fi stăpâni pe pământul nostru, de la strămoşi”
(Tribuna, Anul XII, Nr. 162, marți 22 iulie / 4 august 1908).

1908: Concertul din Câmpulung. În seara zilei de 6 iulie 1908, a fost, în sala
Palatului Comunal din acest orăşel bucovinean, concertul dat de societatea „Ciprian
Porumbescu” din Suceava. Programul, alcătuit aproape în întregime numai din compoziţii
romaneşti de Porumbescu, Vidu, Chiriac, Procopovici, Mandicevchi, Tudor Flondor şi T.
Teodorescu, a dovedit că şi în Bucovina se preţuieşte, după cum se cuvine, arta naţională.
Frumoasele melodii ale poporului nostru, armonizate de cei mai de frunte compozitori ai
noştri şi cântate cu multă însufleţire de românii suceveni, au stârnit salve de aplauze
entuziaste. În deosebi, compoziţiile marelui maestru Porumbescu au stârnit adevărate furtuni
de aplauze.
Conducerea corului a avut-o dl Alfred Schlüter; tot domnia sa a întovărăşit, la pian, cu
maltă pricepere, „Balada”, de Porumbescu, şi bucăţile solo. Succesul moral a fost desăvârşit;
cel material, de asemenea, mulţumitor. După concert, s-au dat scaunele la o parte şi a urmat o
mică petrecere frăţească, între suceveni şi câmpulungeni, la care au luat parte şi cei câţiva
oaspeţi de ocazie din România. Au stârnit admiraţia celor de faţă şcolarii Liceului Sfântul
Sava din Bucureşti, aflaţi în excursie, sub conducerea d-lui profesor S. Floru, care, la un
moment dat, apar în sală, înlănţuiţi într-un frumos şirag şi jucând „Brâul” românesc.
Îndemnaţi de călduroasa primire ce li s-a făcut, au jucat, apoi, „Banul Mărăcine”, au cântat
cântece patriotice şi poporale şi au făcut nişte exerciţii gimnastice în adevăr uimitoare. O
seară neuitată pentru toţi, câţi au fost de faţă (Tribuna, Anul XII, Nr. 162, marți 22 iulie / 4
august 1908).

1908: Jubileul oraşului Cernăuţi. În zilele de 19 şi 20 septembrie 1908, capitala

Bucovinei a îmbrăcat haină de serbătoare, pentru a-şi serbători jubileul semi-milenar. Acum
se împlinesc 500 de ani, de când a luat naştere acest oraş (în aceeaşi zi, este atestată şi Vama –
n. n.), în urma permisiunii date de Alexandru cel Bun, Domnul Moldovei, negustorilor poloni
de a-şi transportă mărfurile lor în Moldova, prin punctul de graniţă, de-a lungul Prutului. Pe
atunci, fără nici o însemnătate, punctul acesta, graţie frecvenţei negustorilor de toate
neamurile, care căutau să-şi desfacă mărfurile în ţările române, a devenit, cu vremea, un loc
de importanţă deosebită.
Domnii Moldovei n-au neglijat nici ei acest petec de pământ, dând tot sprijinul lor
primilor locuitori ai Cernăuţilor: români moldoveni. Au început să zidească primele căsuţe,
pentru a servi de adăpost autorităţilor vamale, iar astăzi, după cinci secole, micul petec de
pământ românesc e frumoasa capitală a Bucovinei...
La acest jubileu rar, au sosit delegaţi din toate provinciile imperiului habsburgic,
primiţi cu multă însufleţire. Seara, întreg oraşul a fost decorat festiv, iar primăria a fost
iluminată feeric. Serbarea comemorativă oficială a avut loc în Sala Sinodală a reşedinţei
Mitropolitului. Profesorul universitar Kaindl a schiţat istoricul oraşului şi însemnătatea
serbării, apoi i s-a predat primarului diploma şi lanţul de aur, făcut în amintirea jubileului.
Au avut loc banchete şi reprezentaţii festive, reprezentându-se tablourile istorice:
„Cernăuţii, înainte cu 500 ani" şi „Cernăuţii, în anul 1908". S-a dat un concert, la care a fost
frenetic aplaudată „Hora Dobrogeană", cântată de corul „Armonia" din Cernăuţi... La atât s-a
readus rolul românilor, urmaşii „coloniştilor” moldoveni, la jubileul semi-milenar al oraşului
lor / S (Luceafărul, Anul VII, Nr. 19, 1 octombrie 1908).
*
În august trecut (1908 – n. n.)8, s-au împlinit 500 de ani de la înființarea orașului
Cernăuți. Autoritățile au hotărât să serbeze cu mare pompă această aniversare și, cu toate că
ploaia torențială, ce a avut loc, serbările au fost cât se poate de pompoase. S-au oficiat te-
deumuri, la toate bisericile și de toate confesiunile din oraș. A avut loc, apoi, o recepțiune la
Primărie, unde s-au ținut numeroase cuvântări entuziasmate.
Seara, a avut loc o reprezentație, la teatrul principal, cu diferite scene alegorice cu
privire la Cernăuțul din trecut și la cel din prezent. Orașul a fost întreg pavoazat și instituțiile
publice au fost toate ornamentate cu mii de lampioane (Serbările din Cernăuți, în Almanah
1909 Adevărul și Dimineața, p. 73).

1908: pictorul Eugen Maximovici. Revista literară-ştiinţifică a fraţilor noştri din

Bucovina, „Junimea literară”, grupează puteri harnice, serioase şi culte. A dovedit-o aceasta
prin publicaţiile sale şi prin progresul făcut, în decurs de patru ani, prezentându-se, în anul al
5-lea, cu însemnate îmbunătăţiri. Ca limbă, e scrisă această revistă bine româneşte, se
recunoaşte în acest fapt prezenţa tineretului; dar nu lipseşte nici câte unul din harnicii
veterani, cu bun nume. Peste tot, revista reprezintă, după părerea noastră, în mod demn,
forţele reale culturale ale fraţilor din Bucovina, în măsură de a fi grupate, deocamdată, la un
loc, pentru a da, a presta partea acelei ţărişoare, la capitalul culturii româneşti. Aleşi ai
muzelor, cântăreţi şi povestitori nu, dar investigatori da, găsim aici. Pe terenul ştiinţific, se
lucrează; în artă, acum e rândul, se manifestă în arta picturii.
O mişcare artistică, în pictură, există la poporul român, în România. Şcoala genialului
Grigorescu, ţara şi poporul românesc, n-a rămas fără următori, deşi maestrul e… sus! La noi,
sub acest raport, ne putem mândri nu cu vreo grupare, dar, cum am dat poeziei pe Goga, în
pictură avem pe Smighelschi, artist în redarea celor sfinte... Vin, la rândul lor, fraţii
bucovineni şi ne dau pe Eugen Maximovici, la a cărui sărbătorire s-a închinat numărul 2m din
anul curent, al „Junimii literare”. Acest număr este închinat pictorului Eugen Maximovici, ca
autorului icoanelor ctitorilor bisericeşti şi al portretelor întemeietorilor de stat, Alexandru cel
Bun şi Ştefan cel Mare.
Frumosul număr al revistei din vorbă ne dă reproduceri bine reuşite din operele
pictorului numit. Iată cele mai de seamă: „Frescă”, executată în reşedinţa mitropolitană din
Cernăuţi, în frunte cu Mitropolitul, foarte viu şi expresiv. „Doi munteni cu desagi”, tipuri
adevărate româneşti, figuri de oameni brumaţi de vârstă, dar vânjoşi, cum e omul muncii. „La
pârleaz” şi „La fântână” sunt alte icoane sugestive, şi mai ales frumoasă ni-se pare „Fetiţa cu
cofa plină”. Alte „motive” şi un perete din galeria de tablouri a artistului mai împodobesc
paginile revistei, în afară de articolele scrise şi dedicate, în cea mai mare parte, artistului.
Partea de căpetenie, însă, desigur că sunt cele două reproduceri murale ale figurii lui
Ştefan cel Mare (de la bisericile Sf. Ilie şi Voroneţ), ca lucruri vechi, despre care scrie pictorul

8
Privilegiul comercial din 6 octombrie 1408 – nu din august, acordat de Alexandru cel Bun, sub formă de tratat
„încheiat cu sfetnicii şi cu orăşenii din târgul Liov şi cu tot poporul lor”, prin care voievodul a „făcut aşezăminte
despre vămi, în ţara noastră”, reprezintă şi o primă atestare a localităţii Cernăuţi, printr-un paragraf şi o referire
la o vamă specială („iar la Cernăuţi vama pentru car”). Existenţa localităţii este confirmată explicit: „Iar în
Cernăuţi, vama pentru car nemţesc e de patru groşi, iar pentru un car armenesc şase groşi, pentru o vită un groş,
pentru zece porci un groş, pentru zece oi un groş, iar pentru un cal sau iapă câte doi groşi, iar la trecători şi
pentru carele nemţeşti încărcate şi pentru cele armeneşti, câte patru groşi. Aceasta e vama Cernăuţilor. Iar în
Cernăuţi, carele să nu se scuture, ci neguţătorul să-şi dea cuvântul său că nu are în carul lui marfă oprită: jderi,
argint, ceară şi cai buni de ţară”.
un studiu, şi Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, pe care i-a făcut pictorul, pentru a
împodobi sala de primire, din reşedinţa mitropolitană din Cernăuţi, unde se află aşezaţi, ca
lucruri noi. Despre aceşti ctitori şi întemeietori, ieşiţi din penelul artistului sărbătorit, iată ce
scrie, în corpul revistei, dl Sextil Puşcariu:
„E necesar, însă, ca un artist modern să sintetizeze din toate aceste scumpe rămăşiţe,
din cărţi vechi şi de pe ziduri de biserică, tipul eroului şi, fără a se depărta de adevărul istoric,
să adaugă toate acele note, care să ni-l apropie de concepţia pe care ni-o facem noi despre
scumpul strămoş. Dumneata l-ai ridicat din genunchi, căci nu ţinuta umilă a ctitorului, din
Evanghelia de la Humor, ci Voievodul temut, cu mâna încleştată pe sabia biruitoare, ţi-a stat
înaintea ochilor. I-ai dat o ţinută care ne aminteşte viu faptele sale şi care, în acelaşi timp, nu
este o poză teatrală. Din trăsurile feţei sale – mă gândesc la pânza dumitale – apare, energic,
conştiinţa de sine, iar în acelaşi timp, o frunte lată şi senină ne arată pe omul care n-a stat
numai în războaie, ci a ştiut să-şi fericească ţara şi în timpul păcii, cu bunătatea sufletului său
de sfânt. Nu l-ai făcut mai mare de stat, decât ni-l descrie sfătosul Neculce, dar, privindu-l, el
creşte înaintea ochilor noştri”.
Popularizarea productelor româneşti de orice ordin, fie artistic, literar, economic şi
altele, apoi adâncirea vieţii trecute şi evocarea figurilor ei, cu putere de plasticizare, şi, în fine,
fixarea tipurilor vii din timpul şi viaţa actuală, sunt tot atâtea servicii şi adausuri aduse unei
culturi. Răspândirea posibilităţii de-a gusta farmecul acestor fel de producte, înlesnirea
influenţei reciproce, cum şi apropierea între elementele omogene, constituie o problemă, în al
cărei serviciu s-a pus şi „Junimea literară”, când sprijină şi popularizează producţiuni artistice,
ca cele despre car am vorbit în aceste rânduri (Biserica şi Şcoala, Anul XXXII, Nr. 10, 9/22
martie 1908).

1909: Comemorarea lui Eminescu în Cernăuți. Într-un chip demn şi frumos а fost
serbată aniversara morţii lui Eminescu, în Cernăuţi, unde poetul a trăit, mai mulţi ani, ca elev
al lui Aron Pumnul. Iată, după o corespondenţă, pe care „Universul” a primit-o din Cernăuţi,
cum s-a serbat ziua aceasta.
Duminică, s-a dat marea serbare a comemorării poetului Eminescu, aranjată de către
studenţimea universitară română. La orele 9, dimineaţa, s-a oficiat, la capela din reşedinţa
Mitropoliei, un parastas pentru odihna sufletului marelui poet, de către profesorul de la
Facultatea teologică, Dr. Voiniţchi, înconjurat de către toţi profesorii Facultăţii teologice.
Corul teologilor a executat cântecele religioase. Au luat parte societăţile academice, profesorii
universitari, precum şi un numeros public. Solemnitatea s-a terminat la orele 11, dimineaţa.
În program, s-a prevăzut şi o excursie, la casa unde Eminescu şi-a petrecut cel mai
mult timp, cu ocazia studiilor sale, aci, în Cernăuţi.
La orele 2 şi jumătate d. a., publicul român, compus din profesori, studenţi şi doamne,
s-a strâns în faţa universităţii, de unde a plecat în strada lui Pumnul, la casa fostă proprietate a
marelui naţionalist Aron Pumnul, la care a stat, în gazdă, Eminescu.
Ajuns în strada lui Pumnul, publicul s-a oprit în faţa casei cu nr. 19, o căsuţă modestă,
situată în mijlocul curţii, având, în faţă, o grădiniţă, iar în dosul ei, o parcelă mai mare. Casa
se compune din 4 încăperi şi o bucătărie. Din datele culese, referitoare la schimbarea
diferiţilor proprietari, reiese că, după moartea lui Aron Pumnul, soţia aceluia se căsători,
pentru a doua oară, şi ceru, la 29 noiembrie, ca dreptul de proprietate să treacă pe numele ei,
de pe al doilea bărbat, Parteniu Tomasciuc.
La 25 iunie 1889, casa trecu în posesiunea dnei Casiana Misichievici, născută
Tomasciuc; la 15 septemvrie 1903, la Elias Misichievici, la 4 Noemvrie 1903, la Gheorghe
Tomasciuc, iar la 18 Februarie 1908, trecu pe numele de Susie Rosenmaun.
 După vizitarea exterioară a casei, excursioniştii au intrat în apartamente, unde, în odaia
locuită de Eminescu, studenţii au intonat „Somnoroase păsărele” şi „La arme”, de marele
poet. După aceasta, dl State Dragomir, de la Teatrul Naţional din Iaşi, a ţinut o frumoasă
cuvântare. După ce se recită o poezie de Eminescu, luă cuvântul profesorul universitar Dr.
Sextil Puşcariu.
Seara, la orele 8, s-a dat, în sala teatrului, un concert, de către studenţii români, la care
profesorul universitar dr. Puşcariu a ţinut o conferinţă literară asupra trecutului poetului. La
ridicarea cortinei, corul a intonat: „Pe-al nostru steag”, de Ciprian Porumbescu, după care dl
Puşcariu ţine discursul festiv.
După aceasta, dl State Dragomir declamă mai multe bucăţi de Eminescu, fiind frenetic
aplaudat. Cu această ocazie, i s-a predat, ca amintire din partea studenţilor bucovineni, o
cunună de lauri, cu inscripţia: „Festivalul Eminescu / Studenţii români bucovineni”.
Apoi, s-au mai declamat „Satira III”, „Glossa”, „Doina” etc., şi s-au cântat mai multe
cântece, din partea corului studenţilor, cu o reuşită satisfăcătoare, finindu-sе, astfel, serbarea
festivalului lui Eminescu (Tribuna, Anul XIII, Nr. 137, sâmbătă 27 iunie / 10 iulie 1909).
*
Un comitet din Bucureşti a lansat următorul Apel: În ziua de 16 iunie, se împlinesc 20
ani, de la moartea tragică a marelui nostru poet, M. Eminescu. Făcând parte din generaţiunile
care, în prima linie, au datoria de a slăvi amintirea neuitată a genialului lor educator literar şi
cultural, ne-am alcătuit înt-un comitet de acţiune pentru comemorarea tristei zile, scumpe
românimei întregi şi pentru înălţarea, în Capitală, a unei măreţe statui, întru pomenirea
vrednică a măiestrului.
Împrejurarea că elevii şcolilor, chemaţi a sărbători şi ei amintirea lui Eminescu, nu ar
putea lua parte la serbări, acum, la finele anului şcolar, iar lumea intelectuală părăseşte, zilnic,
Capitala, ne vedem nevoiţi să amânăm, pentru toamnă, festivalul pe care îl plănuisem pentru
ziua morţii poetului.
Admiratorii măiestrului sunt însă rugaţi să binevoiască a lua parte, în semn de pietate,
la depunerea unei cununi pe mormântul poetului, din cimitirul Bella, în ziua de duminică, 14
iunie, orele 8 şi jumătate, dimineaţa, când vom pleca cu toţii, de la liceul „Lazăr”, Bulevardul
Elisabeta. Mai departe, comitetul nostru va căuta să facă toate pregătirile, spre a se pune în
înţelegere cu fruntaşii vieţei noastre culturale, sub ocrotirea cărora se cuvine să pornească
mişcarea pentru înălţarea statuii lui Eminescu.
D. Anghel, O. Arghirescu, profesor. C. Banu, profesor, D. Constantinescu, directorul
Liceului „Matei Basarab”, G. Coşbuc, M. Dumitrescu, directorul Liceului „Lazăr”, Șt. O.
Iosif, P. Mihăileanu, profesor, O. Murnu, profesor, Chibici Râvneanu, M. Sadoveanu, C.
Sandu-Aldea, I. Scurtu, profesor, I. Slavici, O. Spaethe, Artur Stavri, C. Storck, Șt. Pop,
profesor (Tribuna, Anul XIII, nr. 127, sâmbătă 13/26 iunie 1909, p. 5).

1909, Ion Dragoslav: Însemnare despre mine însumi. De nimic nu mi-i ciudă să
răspund, decât atunci când mă întreabă cineva de vârstă. Eu zic că am douăzeci şi atâţia ani,
unii – că am 34-35, iar alţii, în glumă, îmi spun că am 40.
După faţă, poţi da omului şi ani mulţi, şi puţini. Totul e vorba despre traiul ce l-ai dus
şi de lucrurile şi necazurile ce le-ai avut. Eu am întâlnit, în viaţa mea, tineri, pe care-i lăsasem,
la plecarea mea de acasă, nişte băieţaşi prin clasele primare, şi, după ani petrecuţi pe ici, pe
colo, i-am găsit îmbătrâniţi. Aşa că n-are însemnătate vârsta, decât pentru ofiţerul stării civile
şi pentru oaste.
Dar de mă va întreba cineva unde sunt născut, pot să-i spun că m-am trezit într-o casă
din uliţa Boianului, din Fălticeni, iar părinţii mei şi oamenii bătrâni mi-au spus că m-am
născut că m-am născut într-o casă din grădina domnului Gr. Vasiliu (tatăl actorului Grigore
Vasiliu-Birlic – n.n.), avocat, din Bucureşti.
Tatălui meu îi zicea Vasile Sumanariu Ivanciu, din satul Liteni, din Bucovina (Liteni-
Moara – n.n.), şi mamei, Domnica Ciuca, din Ilişeşti, tot din acea ţară.
Tot gustul pentru poveste şi vers, şi darul lor – cât îl am, l-am moştenit de la aceşti doi
oameni: şi împrospătat în sufletul meu de tata şi de un nepot al lui, unul bădiţa Ilie…

Dar s-ar întreba cineva cum învăţam carte?

Bine. Mai mult citeam braşoave, decât lecţii; la şcoală făceam ce făceam. Dar,
mâncând destule beţe de la domnul Irimia, tot trecui clasa, cu 6.72. Iar când ajunsei în clasa a
IV-a, nu ştiu de unde îmi aduse un frate al meu o carte, „Autori români”, cu chipurile lui
Alecsandri, Aron Florian şi Ion Eliade Rădulescu, şi alţi mulţi din ei, cu părul mare.
A!, mi-am zis, aceştia cu părul mare sunt cei mai de seamă!
Şi, pe lângă chipurile lor, găsii bucăţi de lectură, precum şi vieţile lor.
Şi atâta m-a umplut de suflet cartea aceea, încât nu ştiu pentru a câta oară le citii şi
recitii; iar în sufletul meu, ca nişte seminţe azvârlite într-un pământ prielnic, prinse să răsară o
dorinţă proaspătă, dulce şi nişte gânduri de a fi şi eu ca unul din chipurile din carte, de nu
tocmai aşa cu nume mare, măcar cât de cât, şi prinsei să-mi las şi eu părul lung.

Iar când ajunsei să învăţ, la Istorie, despre domnia fanarioţilor, scrisă cu atât amănunt
de domnul Tocilescu, aşa mi s-a umplut sufletul de durere pentru vremurile de restrişte ale
neamului, încât, într-o seară, am făcut un poem, „Domnia Streinilor”, şi, a doua zi, l-am citit,
la şcoală, băieţilor şi toţi s-au strâns roată în jurul meu, şi m-au felicitat unii, iar alţii,
împreună cu prietenul meu Chitarcă, se uitară la mine cu jind şi au zis, cu ochi calzi de părere
de rău: „Parcă noi nu putem face de astea!”.
Şi vestea că-s poet se lăţi, de ajunse şi la urechile dascălilor. Şi, într-o zi, mă scoate
dascălul meu, domnul Voinea, la o lecţie, şi n-am ştiut-o.
– Dar să faci poezii ştii?, îmi zice el. Ia ţine palma!
Iar prietenii şi neprietenii săriră:
– Şi mai-nainte l-am văzut, domnule, în bancă: scria poezii!
Şi în ochii lor se văzură licăriri de izbândă şi răcorire sufletească.
– Aha!, îmi zise dascălul, de aceea porţi părul mare!
Şi, după ce îmi dădu o scărmăneală bună şi vreo patru linii la palmă, mă opri şi la post.
Aşa, mi-am zis, în loc să mă lăudaţi, mă pârâţi; în ciuda voastră şi a dascălului, am să
fac cântece, dar nu aice, acasă.
Şi, de atunci, mi-am tuns părul.

Şi iată-mă că, în toamna anului 1897, luna noiembrie, cu un caiet de poezii şi cu

câteva poveşti, după ce căpătasem un ajutor şi nişte scrisori din partea domnilor Artur
Gorovei, din Fălticeni, şi Nicolae Apostol, azi profesor la Roman, bogat, iar, în nişte plete
galbene ca mătasea popuşoiului, părăsesc Moldova şi vin la Bucureşti, oraş unde găseşti
oameni de toată mâna şi de toată isprava.
Am bătut la multe uşi, la multe, la unele numai de a şti inimile oamenilor, la altele de a
găsi un sprijin în visele mele, care ardeau de dorinţa de a se împlini.
Despre colindul meu şi despre părăsirea pletelor vă voi povesti altădată. Deocamdată
să vă spun că am fost şi pe la domnul Vlahuţă, şi pe la Radu D. Risetti, şi, mai apoi, la domnul
Alexandru Macedonschi.
Poeţii îs oameni buni şi miloşi, te ajută cu ce pot şi unde cred. Şi de aceea m-am dus la
aceştia, căci, afară de Eminescu, pe aceşti trei îi citisem şi din poeziile lor îmi zugrăvisem şi
sufletul lor.
 Toţi m-au încărcat de sfaturi, care cum s-au priceput şi au ştiut, dar, din toate, nu pot
uita cuvintele ce mi le-au spus domnii Vlahuţă şi Alexandru Macedonschi:
– Ce cauţi în oraşul ista, îmi zise cel dintâi, unde o slujbă e ca o bucăţică de pâine,
azvârlită într-o hărmălaie de câini? Dar scrie, mă îndeamnă dumnealui, scrie, scrie înainte şi,
de mai stai pe aice, mai vino pe la mine!

Nu ştiu de ce nu m-am mai dus pe la domnia sa, când o împrejurare mă făcu să cunosc
pe domnul Alexandru Macedonschi. După ce i-am dat caietul meu de versuri, mă pofti să vin,
într-o dimineaţă, la dumnealui şi nu uit că era o dimineaţă nouroasă şi promorogită, dar seacă
de omăt – înaintea Crăciunului – şi, când intrai, găsii casa plină de ucenici, mulţi din ei lăţoşi,
de puteai face din părul lor o saltea. Şi toţi cu ţigări şi cu ceaiuri dinainte.
După ce maestrul mă făcu cunoscut lor, îmi dădu şi mie un ceai şi tabachera, să beau o
ţigară.
– Nu fumez!, pe răspund abia pe vârful buzelor.
– Cum se poate, ziseră şcolarii, dumneata, poet, să nu fumezi?
Eu am făcut din cap:
– De, dacă n-am învăţat…
Şi inima, în mine, era strânsă, strânsă, ca a unei găini ce stă pitită, să nu o ia uliul. Şi
tare mă temeam să n-aud pe maestru că am scris cine ştie ce prăpăstii.
Dar el, luând caietul, prinse să citească. Dar cu cât citea, cu atât ochii ucenicilor se
uitau curioşi la mine, întrebători între ei, şi cercetători la maestru, care din ce în ce se lumina
la faţă şi făcea câte un „da”, din cap, către cei de faţă, iar când mântui zise:
– Foarte frumoase şi originale versuri!...
Şi îmi spuse nişte cuvinte mari, dându-mi sfatul să nu mă îngâmf, mai târziu…

Cu toate acestea, poate că n-aş fi publicat nici azi, dacă o întâmplare nu m-ar fi făcut
să intru în cercul scriitorilor. Dar numai în cercul lor intrasem, căci, până m-am făcut
cunoscut şi eu oleacă, mi-a trecut părul prin căciulă.
Dintru întâi, într-adevăr, mi s-au primit cu drag câteva poezii, dar cea din urmă poezie,
„Vine vântul”, tipărită în „Sămănătorul”, în 1904, parcă a fost un lacăt greu la o poartă de fier,
că n-am mai putut publica nimic.
Şi am rămas, afară, tremurând vreo două ierni la poarta literaturii, gol şi mai mult
flămând decât sătul, şi priveam cu jind cum ospătează cei dinlăuntru. Şi, de câte ori băteam,
se făcea o larmă mare şi strigau unii către alţii: „N-are nici un talent, daţi-l încolo!”. „Nu se
pot publica bucăţile dumneavoastră”, îmi răspundeau unii, de peste zid. Ori: „Manuscrisele
date s-au pierdut”.
Şi amarnic mă mai rodeau la inimă răspunsurile astea.
– Dar am altele!, le-am vorbit.
Şi, într-o zi, lăsând versurile, îndreptai câteva povestiri, făcute dinainte. Iată:
„Vacanţa”, „Volintirii”, „Paştele copilăriei”, „Îngheţata”. Ascultaţi măcar prin broasca porţii.
Ei, ce ziceţi, le spuneam după ce mântuiam?
Iar drept răspuns, înlăuntru, se auzeau sforăituri înfricoşate. Şi poate dădeam ortul
popii acolo, la poartă, dacă, într-o zi, nu aş fi auzit un zgomot mare în cetăţuie şi n-aş fi văzut
vreo patru inşi ieşind furioşi şi trântind, în urmă-le, uşile cu zgomot.
Ieşiţii nu mai puteau, nici ei, să trăiască cu unii din cei mai cu vază dinlăuntru, şi cel
mai cu inimă dintre ei îmi spuse:
– Eu totdeauna le-am strigat: „Urgisitul de afară are talent!”, şi ei nici nu voiau să
audă. Acum, hai cu noi!
Şi numai la revista „Făt-Frumos”, a prietenului Gârleanu, din Bârlad, putui tipări cea
dintâi proză a mea, „Fata Popei şi Volintirii”. Iar într-o zi, tot prietenul Gârleanu îmi zise:
 – Noi ridicăm altă cetate; hai şi pune şi tu o piatră!
Şi, în scurt timp, împrejurul nostru, pe o lărgime mare, se înălţă un zid puernic, pe care
puserăm, fâlfâitor, un steag, pe care era scris: „Convorbiri”, azi „Convorbiri critice”, şi în care
cetate azi sunt ostaşi de tot soiul de literatură, şi unde am şi eu locuşorul meu / Ion
DRAGOSLAV (Calendar Literar şi Artistic, 1909, pp. 156-167).

1909: Almanahul jubiliar al Academiei ortodoxe. Societatea Academia ortodoxă a

teologilor români bucovineni din Cernăuţi a scos un frumos Almanah literar, din incidentul
împlinirii de 25 de ani de existenţă a societăţii. Înfinţată la anul 1884, prin stăruinţa marelui
mitropolit bucovinean Silvestru, Academia ortodoxă a avut un netăgăduit rol cultural în
Bucovina. Ea aranjează, în Cernăuţi şi în celelalte oraşe bucovinene, şedinţe publice şi
concerte, împreunate cu conferinţe şi declamări; tipăreşte, prin 8 ani (1886-1895) singurul
„Calendar român pentru arhidieceza Bucovinei”, cu valoroase lucrări pur literare de
Eminescu, Coşbuc, Păcăţianu, Constantin Morariu, Andrei Bârseanu, Vasile Bumbuc și așa
mai departe, şi alte lucrări bune şi folositoare, de pe toate terenurile ştiinţei şi economiei;
editează, în anul 1894, broşura destul de voluminoasă „Istoricul bisericii orientale ortodoxe
din Bucovina”, de la încorporarea Bucovinei, până la anul 1893. Dar cel mai mare merit al
Academiei ortodoxe a fost și este, mai ales acum, când este curat românească şi nu mai are
membri şi teolgi ruteni, care s-au constituit deosebit, într-o societate teologică, creşterea în
spirit naţional şi religios a membrilor ei, pentru drumul de mâine al păstoriei sufleteşti.
Societatea a numărat şi numără, între alcătuitorii ei, pe cei mai aleşi teologi şi ierarhi
ai neamului nostru, care, pe timpul studiilor la Cernăuţi, conlucrau din răsputeri şi cu dragoste
pentru realizarea scopurilor sublime şi înalte ale Academiei cernăuţene. Fie ca Academia să
prospere, mulţi ani, pentru întărirea conştiinţei naţionale şi a ortodoxiei din duioasa ţărişoara a
fraţilor bucovineni.
Almanachui îl deschide „Cuvântul înainte” al preşedintelui societăţii, Nicolae Cotos,
în care ni se espune istoricul înfiinţării şi desfăşurarea, în linii generale, dar foarte dejsluşite, a
activităţii societăţii, în cei 25 de ani, vin apoi articole de conţinut ştiinţific teologic, semnate
de profesorii universitari Dr. E. Voiutschi şi Dr. O. Isopescul, o dare de seamă a Dr. Sextil
Puşcariu, despre mişcarea literară românească din anul 1905, două schiţe măiestre de
Agârbiceanu şi de tânărul prozator bucovinean Ion Grămadă, poezii de Leandru-Cocârlă,
Cotruş, Loichiţă, Constantin Morariu, Demeter Calmuschi ș. a., Dr. E. Dăianu, despre marele
botanist Florian Porcius, iar Ioan Slavici şi Atanasie Gherman, cu interesantele articole „Este
fericire?” şi „În secolul electricităţii”. Membrul corespondent al Academiei române, Dl
Dimitrie Dan, are un foarte frumos capitol din istoria mănăstirii Suceviţa: „Un odor din
mănăstirea Suceviţa”. Volumul are 157 pagini şi costă 3 coroane ; se poate procura de la
Societatea Academică ortodoxă din Cernăuţi, Bucovina (Foaia diecezană, Anul XXIV, nr.
15, 12 aprilie vechi 1909).

1909: Necrologul baronului Nicolae Hurmuzachi. În sâmbăta trecută, a repausat, la

locuinţa sa din Cernăuţi, la vârsta unor adânci bătrâneţi, baronul Nicolae Hormuzachi, unul
dintre cei mai de seamă fruntaşi ai românilor din Bucovina. Coborâtor al unei vechi familii
boiereşti, a Hormuzăcheştilor moldoveni, ai căror membri au îmbrăţişat slujbe înalte în viaţa
publică a ţării Moldovei, cum au fost: Manolache, mare comis la curtea lui Nicolae
Mavrocordat; Hristea, stolnic în una din cele trei domnii ale lui Grigorie Ghica cel Bătrân; un
nepot al lui Hristea, postelnicul Alexandru, om cu dorinţă de carte; Matei pârcălab şi paharnic
pe vremea nenorocitei încorporări a Bucovinei la Austria; Ştefan vistiernic şl pârcălab la
Hotin şi Constantin, mare medelnicer la Galaţi, cu cei patru fii ai săi, Alecu, lordache,
Constantin şi Docsachi, acesta din urmă onorat de către Domnul Moldovei, la 1819, cu rangul
de căminar, pentru curăţenia sufletului său românesc.
Baronul Nicolae Hormuzachi este ful mai mic al acestuia din urmă, crescut în sfinţenia
tradiţiilor româneşti, trăit însă în o viaţă, pe care am fi dorit s-o vedem pusă cu totul în
serviciul neamului său şi mai puţin influenţată de ispitele la care s-a obişnuit a se deda sinistra
Camarilă vieneză, care a căutat, întotdeauna, să atragă în cursă pe oamenii mai de seamă ai
popoarelor subjugate. Om cu studii superioare făcute la şcolile înalte de la Paris şi Berlin şi cu
frumoase însuşiri personale, baronul Nicolae Hormuzachi era destinat să ia în mână
conducerea unui neam rupt de la sânul mamei sale şi dus pe poteci rătăcite de o mână de
necăpătuiţi, care voiau să-l piardă, pentru a se ridica ei pe ruinele acestuia. Firea lui, însă, şi
mai ales certurile continue, care au dezbinat pe fraţii noştri bucovineni, cu o tristă fatalitate,
au lăsat şi mai mult pe oropsitul popor bucovinean în voia unei sorţi nedesluşite şi numai
vigorii inerente firii neamului nostru i se datorează faptul că bucovinenii nu s-au înstrăinat cu
desăvârşire şi că, astăzi, sub conducerea unei generaţii de oameni noi, conştienţi de datoria
lor, s-au putut trezi, la primul semnal de alarmă.
Scriem aceste rânduri, lipsiţi de orice răutate în suflet, pentru a nu lăsa să se încuibe în
inima noastră credinţa că fiecare român, care trece la cele eterne, are dreptul la recunoştinţa
noastră. În zilele acestea grele, tot atât de grele ca şi acelea pe care le-a trăit răposatul baron
Hormuzachi, avem cea mai sfântă datorie a nu clinti de la postul ce ni-l încredinţează
naţionalitatea noastră, oricare ar fi favorurile cu care stăpânirea şireată vrea să ne îmbrace. A
fi cinstiţi în acţiunile noastre româneşti, a fi drepţi ca brazii e o calitate la care trebuie să
râvnească mai ales aceia care, prin situaţia lor în mijlocul nostru, sunt chemaţi să ne conducă
destinele.
Nicolae Hormuzachi s-a născut, la 1826, în comuna Cernanca, din Bucovina. A studiat
la Cernăuţi, Paris şi Berlin. La 1854, s-a căsătorit cu baroneasa Natalia Stârcea, de la care a
avut doi fii, pe Constintin şi pe Alexandru, apoi deputat în Reichsrathul austriac. La 1883, a
fost ales ca membru onorar al Academiei Române.
*
Din partea familiei, ne soseşte următorul necrolog: „Adânc întristaţi şi pătrunşi de
nespusă durere, aducem la toţi cosângenii, amicii şi cunoscuţii trista ştire că au adormit în
Domnul prea scumpul nostru părinte, soţ, cumnat şi unchi, domnul Nicolai Baron Hormuzaki,
mare proprietar, membru onorar al Academiei Române din Bucureşti, sâmbătă, în 19
septembrie (2 octombrie) 1909, în etate de 83 ani. Ceremonia religioasă va avea loc, luni, 21
septembrie (4 octombrie) 1909, Ia orele 2 şi jumătate p. m., în casa defunctului, strada Iosif
nr. 8, de unde cortegiul va pleca la biserica catedrală şi, de acolo, după săvârşirea oficiului
divin, la cimitirul gr.-or., în Cernăuţi, unde se vor depune resturile mortale în cripta familiei.
Fie-i ţărâna uşoară şi memoria eternă! / Eudoxiu baron Hormuzaki (nu istoricul, ci prefectul
de Suceava), Ştefania baron Hormuzaki, Ioan baron Styrcea, Bertie baron Styrcea, Maria de
Niculiţa-Popovici, Constantin cav. de Neculiţa-Popovici, nepoţi şi nepoate. Natalia baron
Hormuzaki, născută baron Styrcea, soţie. Constantin baron Hormuzaki, Alexandru baron
Hormuzaki, fii. Victoria baron Styrcea, Nina baron Styrcea, cumnate” (Tribuna, Anul XIII,
nr. 204, 6 octombrie nou 1909, pp. 4, 5).

1909: Oraşele Bucovinei. Însemnătatea oraşelor, ca centre de activitate culturală,

economică şi socială, e incontestabilă. Un popor, care nu are în stăpânirea sa oraşele, are o
viaţă politică şi culturală ştirbită. Într-o astfel de situaţie se află şi românii bucovineni.
Oraşele, aşezate în mijlocul satelor lor, nu sunt centre în care să se concentreze tot ce satele au
mai copt ca activitate economică, mai ales ca activitate socială şi, mai înnaintat, ca cultură,
reprezentând, astfel, inima regiunii, ci sunt centre de exploatare neruşinată, ajunse pe deplin în
mâinile străinilor. Din ele nu se răspândeşte cultură şi lumină, ci mizerie, nevoi şi o mulţime
de influenţe stricăcioase. Românul bucovinean nu e deloc pregătit să susţină lupta economică
cu străinismul cotropitor şi, de aicea, rând pe rând, oraşele, care, înainte, erau complet
româneşti sau cel puţin în mare parte româneşti, sunt astăzi cu totul înstrăinate. Şi acest proces
de înstrăinare progresează repede şi, sub ochii noştri, vedem cum, pe zi ce mergem, elementul
românesc al oraşelor se înstrăinează, se pierde.
O acţiune de salvare a acestui element, de foarte mare importanţă – importanţă nu
numai numerică – ar fi fost demult la loc. Până azi, nu se poate, însă, spune că s-ar fi făcut
ceva de seamă în direcţia aceasta. Sunt, totuşi, câteva începuturi bune. Numai prin o
împrospătarea elementului slăbit de la oraşe cu elemente viguroase, ţărăneşti, cu pregătire
suficientă pentru lupta de la oraş, s-ar putea salva, măcar în parte, oraşele noastre. Dacă
procesul de descompunere urmează mai departe, ne vom trezi, peste câţiva ani, că elementul
românesc de baştină a dispărut din oraşele noastre şi a am rămas numai cu clasa fluctuantă a
funcţionarilor, cu care nu se poate întemeia o adevărată viaţă orăşenească. Din putinele date,
pe care le vom înşira mai jos, se va vedea care era situaţia oraşelor, la 1900; e aproape sigur
că recensământul, care se va face anul viitor, ne va aduce noi surprinderi dureroase.

În Cernăuţi, capitala ţării, elementul românesc e aproape dispărut. Aici, unde toate
popoarele din ţară îşi concentrează activitatea lor, rolul elementului băştinaş român e minimal.
Numeric, suntem cei mai slabi şi, dealtminteri, activitatea noastră, ca popor autohton, e foarte
slabă. E drept că avem, în Cernăuţi, o sumă de instituţii culturale, care dezvoltă o activitate
frumoasă, pe diferite terenuri, dar de poporaţiunea românească a oraşului, în special, nu ne-am
prea interesat şi urmarea a fost că elementul românesc a dispărut cu desăvârşire din centrul
oraşului. Progrese enorme, direct ameninţătoare, au făcut, în ultimii ani, rutenii, evreii şi
polonii. Mai ales polonii s-au revărsat ca un adevărat potop asupra capitalei ţării. Pe cea mai
principală stradă a Cernăuţului, strada Domnească, se ridică, faţă în faţă, două clădiri
impunătoare, de o parte Dom Polski (Casa polonă), în stilul Zakopane (stil naţional polon), şi
Deutsches Haus (Casa nemţilor), în stil gotic.
Pe cea mai frumoasă piaţă a Cernăuţului, în mijlocul orasului, lângă teatrul municipal,
se ridică Casa naţională a evreilor, iar in apropierea străzii care cuprinde casele boiereşti
române – câte au mai rămas în Cernăuţi – se ridică Narodnyi Dim (Casa naţională a rutenilor).
Au si Românii Palatul lor naţional, pe piaţa principală. Chiar azi, când scriu aceste rânduri, se
desfăşoară, în Cernăuţi, serbarea Sokoliştilor poloni, ca un memento pentru timpurile viitoare.
Pentru sfinţirea unui loc, dăruit lor de comună, pentru exerciţii gimnastice, polonii au aranjat
festivităţi grandioase, aducând Sokolişti (Sokol sunt societăţi gimnastice, care formează
armata viitoare pentru eliberarea Poloniei) din toate centrele polone, din Lemberg, Cracovia,
Varşovia şi din Posen, spre a arăta lumii puterea lor. Şi ziarul autorizat al Partidului Naţional
Unit (român – n. n.), „Patria”, salută cu căldură, într-un prim articol, voind să arate lumii că
suntem un popor cult. Mi se pare că „Patria” va regreta, odată, acest articol plin de căldură,
pentru că aci tot mai mari şi mai primejdioase sunt aspiraţiile polone. Pentru câteva sute de
elevi de şcoală primară, ei au primit nu numai inspectori districtuali naţionali, ci şi un
inspector general; în Cernăuţi, au deja un liceu polon privat, care, peste puţin, va fi public, pe
când noi aşteptăm, de jumătate de secol, ca să avem, cu banii noştri (mijloacele Fondului
religionar), o şcoală secundară naţională. Rutenii au o şcoală secundară naţională, în Vijnita,
pe socoteala statului; şi chiar evreii au un institut particular, în Storojineţ, numai românii nu!
Rutenii, care ne intreceau, la 1900, cu vreo 4.000-5.000 de suflete, se vor fi înmulţit,
desigur, în cei 10 ani din urmă. Majoritatea lor e imigrată din Galiţia şi sunt pentru noi, mai
ales pentru românii suburbieni, cel mai periculos element de deznaţionalizare. În centrul
orasului, ei sunt lucrători manuali, organizaţi în asociaţii socialiste, ca, de exemplu, asociaţia
tăietorilor de lemne şi a servitorilor. Aproape toate oficiile publice şi casele particulare sunt
pline de servitori ruteni din Galiţia, aşa că, fără exagerare, s-ar putea spune că toată
servitorimea Cernăuţului e ruteană. Şi această observare se potriveşte nu numai pentru
Cernăuţi, căci mai toate oraşele şi orăşelele bucovinene, chiar şi cele aşezate în regiuni curat
româneşti, au un contigent considerabil de servitori şi servitoare rutene, toţi de origine
galiţiană.
Cât de periculos e acest element încăpăţânat şi refractar, aceasta o poate spune numai
acel care i-a cunoscut de-aproape. Pericolul acesta e şi mai mare în Cernăuţi, unde acest
element e adunat în număr mare şi exercită o influenţă zilnică asupra elementului român,
foarte puţin rezistent. Populaţiune băştinaşă românească, în mase compacte, se află numai în
suburbiile Cernăuţului: în Roşa, cu atinenţa Stânca, în Clocucica, Caliceanca şi Horecea. Cele
trei, din urmă, sunt ameninţate de slavism şi avem de înregistrat zilnic pierderi. Unicul
suburbiu care reprezintă viitorul cernăuţenilor e Roşa; aici locuim, împreună cu nemţii, care
nu sunt periculoşi pentru masele poporului.
Nemţii au, în centrul oraşului, un număr însemnat de funcţionari, căci aproape toate
funcţiile superioare sunt ocupate cu nemţi, importaţi din restul monarhiei. Principiul superior,
după care se cârmuieşte Bucovina, nu admite ca un român, chiar nici bucovinean, să fie
conducătorul unui oficiu mai de seamă. În mahalale, cel mai însemnat contigent îl au nemţii în
Roşa.
Evreii sunt stăpânii absoluţi ai centrului şi au contingente însemnate şi în toate
suburbiile. Dăm o tablă, care arată situaţia românilor şi a rutenilor din Cernăuţi, după statistica
de la 1900. Cernăuţul avea o populaţiune de 67.622 suflete:

La 1890, românii aveau, în Cernăuţi, 7.624, iar rutenii, 10.384 deci, in decursul
perioadei de la 1890-1900, ei ne-au întrecut cu 1.000 de suflete, şi la 1910 acest numar va fi
cel puţin întreit. Centre mai însemnate, în districtul Cernăuţului sunt:

Boianul este centrul românilor, care au mai rămas peste Prut. Înconjurat, din toate
părţile, de ruteni, năpădit de evrei, va trebui bine apărat, ca să nu cadă pradă străinismului.
Populaţiunea de 6.695 suflete, din 1900, se repartiza, precum urmează: 4.562 români, 1.087
evrei şi 308 ruteni.

Sadagura e cel mai infect cuib evreiesc din Bucovina; din cei 4.510 locuitori ai
acestui orăşel, care are onoarea să aibă, în cuprinsul său, pe cel mai vestit rabin, sunt 3.437
evrei şi 641 ruteni. E vorba ca Sadagura să fie legată, cu o linie de tramvai, cu Cernăuţul, şi
atunci ne putem aştepta la o nouă imigrare a elementului evreiesc calic.

Cea mai mare comună din Bucovina, Cuciurul-mare, cu o populaţiune de peste

10.000 locuitori, e aşezată în acest district. Comuna e deja, astăzi, aproape complet rusificată,
din cauza indolenţei conducătorilor români de pe vremuri. Cu căderea acestui mare centru e
hotărâtă şi soarta românilor din acest district.

Gura Humorului, aşezat într-un district cu o populaţie în majoritate românească, e un

târguşor nemţesc-evreiesc. Românii sunt în minoritate disparentă: câţiva funcţionari şi câţiva
ţărani, rămaşi la periferia oraşului. În timpul din urmă, se concentrează în Humor o însemnată
activitate naţională. Sunt două bănci române, o prăvălie şi o şcoală de copii români.
Continuată această activitate, ea va deschide un frumos viitor pentru district şi pentru oraş.
Populaţiunea de 4.063 locuitori se împarte în 2.000 nemţi, 1.457 evrei, 582 români şi 37
ruteni.
Centre mai însemnate în district sunt:

Solca, aşezată lângă o frumoasă regiune de brazi, cercetată de bolnavii de piept,

aproape toţi evrei; are o populaţiune de 2.884 locuitori, dintre care 1.605 români, 1.000 nemţi,
300 evrei şi ruteni.

Arborea, satul Hatmanului Arbore, cu o populaţiune de 5.657 locuitori, dintre care

4.581 români, 670 nemţi, 363 evrei 13 ruteni. Însemn înadins, peste tot, numărul rutenilor,
spre a arăta că nu-i colţişor mai însemnat, în Bucovina, în care să nu afli măcar câţiva ruteni.
E mic numărul comunelor române din Bucovina, care să nu aibă nici un oaspe din neamul
acesta, pe când districtele lor sunt aproape curat rutene.

Câmpulung e unicul oraş mai mare, în care populaţiunea românească e în majoritate

absolută, majoritate care se poate prevedea că va dispărea, în scurt timp. La 1900, raportul
dintre naţionalităţi era următorul: români 4.698, evrei 1.654, nemţi 1.199, ruteni 192, total:
8.028. Desigur că recensământul care se va face, la anul, ne va aduce surprinderea că, şi în
această veche aşezare românească, românii au pierdut majoritatea absolută. Lucrarea de
organizare naţională, prin care s-ar putea întări poziţia elementului românesc, s-a început de-
abia în timpul din urmă; ar fi de dorit ca ea să fie mai energică şi mai unitară.
În oraş avem o şcoală profesională pentru prelucrarea lemnului, care ne face cinste. Ea
are un frumos viitor de împlinit: regenerarea clasei noastre de meseriaşi şi colectarea
frumoaselor lucrări originale de mobilier românesc, care se mai află în acest district şi care se
pierd treptat. În anii din urmă, am primit, după o luptă grea, un liceu utracvist, cu limbile de
propunere română şi nemţească. Şcoala română a deschis o librărie românească, a doua în
toată ţara; mai există o prăvălie românească, încolo nimic. Nici un meseriaş român, nici un
comerciant pentru miile de locuitori români ai oraşului şi pentru zecile de mii ale districtului.
Centre mai însemnate în district sunt:

Vatra-Dornei, loc balnear. Din cei 5.159 locuitori, pe care-i avea Dorna, în 1900,
2.946 erau români, 1.052 evrei, 622 nemţi şi 55 ruteni. Centrul este complect iudeizat. Vara,
în timpul sezonului, centrul Dornei e o a doua Sadagură. Evreii din Galitia, din Ungaria, Rusia
România îşi dau aici întâlnire. Caracterul românesc al acestei frumoase aşezări româneşti este
ameninţat de evreism, care cuprinde tot mai multe locuri. În această parte a ţării, evreii s-au
aşezat în număr considerabil, mai ales de când cherestelele evreieşti ruinează podoaba ţării.
Fiecare întreprindere de cherestea aduce cu sine un contingent însemnat de evrei, ca
funcţionari, şi alt contigent de străini, ruteni, boici şi mazuri galiţieni, ca lucrători manuali, aşa
încât se împlinesc, pe deplin, cuvintele marelui Eminescu: ,,şi cum vin cu drum de fier, toate
cântecele pier”.

Comune fruntaşe sunt Vama, cu 3.931 locuitori, dintre care 2.704 români, 545 evrei,
nemţi cam 500 şi 27 ruteni; Dorna Candrenilor, cu 2.600 locuitori, dintre care 1.968 români,
evrei 268 şi 15 ruteni; Stulpicanii, care va avea, în scurt timp, o pretură, ceea ce-i un prilej
nou pentru aşezarea străinilor, cu 1.904 locuitori, dintre care 1.413 români, 132 evrei şi 6
ruteni. O comună fruntaşă a districtului, care face cinste românilor din acele părţi, e Fundul
Moldovei.

Siret, vechiul oraş moldovenesc, în care trăia, odată, breasla vestită a cojocarilor, e
pierdut definitiv pentru români. Un mic procent mai vegetează pe la periferia oraşului, dar şi
acesta va dispărea, din cauza ticăloşiilor lor şi a indiferenţei noastre, a tuturora. Din cei 7.614
locuitori, 3.093 sunt evrei, 1.566 nemţi, 1.882 ruteni şi 669 români. Liceul din Siret e un
institut complet evreiesc.
Soarta românismului din Siret îi aşteaptă şi pe puţinii români din district, care vor
cădea pradă slavismului, căci, pe lângă multele păcate pe care le avem, suferim şi de o
completă lipsă de orientare. Tocmai acolo, unde sunt posturile cele mai expuse, locurile cele
mai periclitate, se trimit oamenii cei mai slabi, cei mai lipsiţi de iniţiativă, acei care nu vor sau
nu pot să înţeleagă rostul vremii. Duşmanii noştri însă trimit, în tocmai astfel de locuri, pe cei
mai muncitori, pe cei mai intransigenţi dintre ei. Aş putea dovedi cu fapte şi nume că tocmai
în acest district, cel mai periclitat, pe lângă Cernăuţi, domneşte, din punct de vedere naţional,
cea mai mare destrăbălare, cea mai iresponsabilă nepăsare şi dezorientare. Pe românii
bucovineni nu-i pasionează alte chestiuni decât chestiunile politice. O chestiune culturală a
întregii ţări nu se cunoaşte. Societăţi de apărare naţională, la români, singurii care au de
pierdut în această ţară, pe când toţi ceilalţi au de câştigat, nu există. O mână de nemţi, care
trăiesc în satele lor ca în sinul lui Avram, au „Schutzvereine”; Rutenii au societăţi la fel, de
asemenea, polonii, şi numai românii nu! Care societate românească din ţară, făcând abstracţie
de „Şcoala Română”, care şi-a mărginit, în timpul din urmă, activitatea la Suceava, se ocupă
cu chestiunea şcolară, cea mai de seamă şi mai delicată chestiune care poate exista pentru un
popor, care se află în situaţia românilor bucovineni? În care adunare politică s-a pus în
discuţie această chestiune, vitală pentru românismul din Bucovina? Şi câte nu s-ar mai putea
spune?! Aceste rele se simt, mai ales, în astfel de localităţi primejduite. Acolo de-abia se vede
ce cumplită e dezorganizarea noastră...

Rădăuţul e aşezat în centrul Bucovinei româneşti şi în unul dintre cele mai puternice
districte româneşti. Din cei 14.403 locuitori ai oraşului, 3.876 sunt români, între ei foarte
multi gospodari cu stare, 4.894 evrei, 4.628 nemţi şi 494 ruteni. Ca centru de activitate
naţională românească, Rădăuţul n-a avut, până în prezent, nici un rol sau numai un rol foarte
puţin însemnat. Rădăuţul avea, în toate manifestările sale, un caracter pur german. Liceul din
Rădăuţi, deşi aşezat într-o regiune cu o poporaţiune românească numeroasă şi bogată, e pur
german (aşa l-au premeditat liderii români care l-au ctitorit, drept acces la marea cultură a
Europei – n. n.) şi e frecventat de o minoritate disparentă de elevi români. O mişcare de
regenerare s-a început şi sperăm că, în scurt timp, Rădăuţul va ajunge ceea ce trebuia să fie
demult: un centru de activitate naţională românească. De la toamnă, vom avea, în locul
şcolilor primare nemţeşti-româneşti, două şcoli, de câte 6 clase, curat naţionale, una de băieţi
şi alta de fete; deasemenea, peste puţin, dacă nu la toamnă, vom avea prima clasă românească
la liceul nemţesc de acolo.
Rădăuţul mai are o prăvălie românească, un internat de băieţi, o bancă şi o librărie,
întemeiată de Reuniunea districtuală a învăţătorilor. Alte instituţiuni vor trebui înfiinţate. În
acest district avem o serie de comune mari; cea mai mare este Vicovul de Sus, cu 6.892
locuitori, dintre care 6.177 români, 365 evrei şi 16 ruteni.

Suceava este, prin tradiţie, oraşul culturii româneşti din Bucovina. Vechea capitală
modovenească are cel mai de frunte institut cultural al românilor bucovineni: Liceul greco-
oriental, care a contribuit, în mod simţitor, la ridicarea unei clase de cărturari bucovineni. Şi
alte instituţii de seamă, ca „Şcoala Română”, care a înfiinţat internatul („Vasile Cocârlă” – n.
n.), librăria şi tipografia, apoi Societatea muzicală „Ciprian Porumbescu” îşi au sediul în
Suceava. Vechea populaţie băştinaşă, meseriaşi şi comercianţi (majoritatea armeni – n. n.), a
dispărut demult, neputând susţine concurenţa omorâtoare a evreilor imigraţi, care lucrau cu
cele mai neiertate mijloace. Azi, abia mai vegetează, pe la periferia oraşului, rămăşiţele
falnicei bogatei burghezimi de altădată. Chiar şi armenii, vestiţii negustori ai Moldovei, care
aveau, în Suceava, un centru principal al lor, au dispărut, în mare parte, şi tot mai mult se
întinde pecinginea străinismului. Pe toată strada principală a Sucevii nu se mai află decât două
sau trei case creştine.
Din cei 10.955 locuitori ai Sucevii, numai 2.780 sunt Români, pe când 4.229 sunt
evrei, vreo 2.174 sunt nemţi şi 598 ruteni. Polonii, care sunt de-abia o mână de oameni, îşi au
„Dom Polski” al lor, în capitala lui Ştefan. Românii, abia în anul din urmă, şi-au adus aminte
că, pentru concentrarea activităţii lor, au nevoe de un adăpost propriu.
Dintre comunele fruntaşe ale districtului, amintim aici pe cea mai mare, Bosanci, cu o
populaţie de 5.157 suflete, dintre care 4.658 români, 171 evrei şi 18 ruteni.

Storojineţul e, dintre oraşele care au încă o numeroasă poporaţiune ţărănească, aşezat

într-un district în care se dă o luptă vehementă, deşi deocamdată latentă, între românism şi
slavism. Storojineţul este lipsit şi de cele mai primitive instituţiuni naţionale. Afară de filiala
„Şcolii Române” şi a „Societăţii Doamnelor române”, societăţi prea mici şi prea slabe, spre a
face faţă multelor cerinţe culturale ale districtului, nu s-a găsit că e de trebuinţă şi o altă
societate pentru Storojineţ. Nici măcar o modestă casă naţională, unde să se adune oamenii la
sfat, nu se află în Storojineţ. Nemţii, care vor fi, la un loc, vreo câteva sute, au ridicat, în
Storojineţ, un palat naţional impunător, care costă vreo 140.000 coroane; românii, care sunt,
în district, vreo 50.000, n-au nimic. Şi să nu se uite că acesta e districtul celor mai mulţi
proprietari români! Storojineţul are o poporaţiune de 7.182 suflete; din aceştia, sunt 2.512
români, 2.612 evrei, 757 ruteni.
Centre mai însemnate, în district, sunt: Banila-moldovenească, care numire e mai
mult o ironie, căci comuna e, cel puţin după statistica oficioasă, mai mult rusească, decât
moldovenească; are vreo 4.806 locuitori, din care 1.374 sunt români, 2.071 ruteni şi 659 evrei.
Ciudeiul are o poporaţiune de 2.594 locuitori, dintre ei, 1.706 români, 520 evrei şi 55 ruteni.

În părţile rutene, nu sunt centre de însemnătatea celor aşezate în sudul, estul sau
centrul Bucovinei. Vijniţa este un târg pur evreiesc; din cei 4.490 locuitori ai oraşului, 3.997
sunt evrei şi 199 ruteni. Chiar inscripţiile străzilor sunt scrise, în acest nou Canaan, în
evreieşte. E de mirare că tocmai în acest oraş a fost aşezat gimnaziul rutean, pe care guvernul
austriac l-a dăruit rutenilor, ca despăgubire pentru ceea ce nu le poate da în Galiţia. Vaşcăuţul
are 5.047 locuitori: 3.419 ruteni, 836 evrei şi un român. Coţmanul, cu un liceu rutean-
nemţesc, frecventat mai ales de rutenii galiţieni, are 4.782 locuitori, între care 3.885 ruteni,
509 evrei şi chiar 7 români. Zastavna, cu 4.162 locuitori, dintre care 3.311 ruteni, 479 evrei,
nu are nici un român. Şi în acest oraş se afla, pe la 1786, una din cele 6 şcoli naţionale
româneşti din Bucovina!... / Gt. (Viaţa Românească, Anul IV, vol. 13, 6 iunie 1909, pp. 454-
460).

1910: Mişcarea cooperativă la Românii din Bucovina. / Raportul dlui prof. George
Tofan, membru în direcţiunea Centralei însoţirilor economice române din Bucovina,
prezentat,în limba germană, Congresului internaţional cooperativ,de a 3 Septemvrie a. c. în
Hamburg.

Bucovina, provincia etică a ţărilor austriece, între Rusia, România şi Ungaria, prezintă,
din punct de vedere naţional, un amestec particular de popoare. În sudul şi mijlocul ţării,
locuiesc Românii, poporul autohton al acestei provincii, ce a aparţinut, odinioară, Moldovei;
în nord şi, amestecaţi cu Românii, sunt Rutenii; afară de aceştia, mai sunt, în ţară, Germani,
Poloni, Maghiari şi, mai ales în oraşe, foarte mulţi ovrei (a şaptea parte a populaţiei totale),
care formează, în unele oraşe, majoritatea relativă.
Până acum vreo 12 ani, n-a existat, în Bucovina, nici măcar umbra unei mişcări
cooperative. Întreg comerţul şi traficul, precum şi mijlocirea creditului se aflau, în
preponderanţă, în mâinile ovreilor, care considerau toate afacerile ca nişte privilegii ale lor, cu
ajutorul cărora s-au îmbogăţit, ducând, totodată, poporaţia rurală la ruină.
Ar fi prematur a vorbi, deja de pe acum, despre o istorie a mişcării cooperative în
Bucovina. Aceasta datează abia de pe la sfârşitul anilor ’90, încât nu poate aparţinea încă
istoriei. În expunerile următoare, voim să schiţăm, numai pe scurt, dezvoltarea treptată a
mişcării cooperative din Bucovina şi anume numai Ia Românii bucovineni, lăsând în grija
reprezentanţilor celorlalte centrale, a centralelor însoţirilor economice germane şi rutene, să-şi
prezinte separat rapoartele asupra însoţirilor lor.
Organizaţia cooperativă şi-a luat începutul, la Românii bucovineni, cu înfiinţarea
însoţirilor de credit sistem Raiffeisen, a cărora scop principal a fost eliberarea poporului ţăran
din mâinile uzurarilor, în a cărora stăpânire a ajuns. Primele casse raiffeiseniene, şase la
număr, se înfiinţează, la Românii bucovineni, abia în anul 1898, va să zică într-un timp când,
în ţările vestice, mişcarea cooperativă luase deja mare avânt şi avea deja o organizaţie
puternică. Ele au avut a lupta, îndată, Ia început, cu mari greutăţi, având a învinge nu numai
neîncrederea poporaţiei rurale, ci şi a cercurilor conducătoare. Nu mai puţin au avut să lupte
cu contra-agitaţia înscenată de uzurarii şi băncile uzurare, ameninţate în existenţa lor. Din
motivul acesta, mişcarea a reclamat multe jertfe şi a putut înainta numai încet.
O cauză pentru care cassele raiffeiseniene n-au putut da rezultate mai de seamă a fost
şi lipsa capitalului de operaţie, şi a unei legături durabile cu un institut mai mare. O eră nouă
pentru mişcarea cooperativă română din Bucovina a început abia după ce a luat fiinţă ideea
unui institut central al cooperativelor române.
Acest institut, „Centrala însoţirilor economice române din Bucovina", s-a înfiinţat în
Martie 1903 şi şi-a început activitatea la 1 Iunie 1903. Scopul ei este, conform structurii
particulare locale sociale şi economice a ţării, în prima linie a organiza, în mod unitar,
însoţirile economice române, din comunele rurale, şi a le procură credit ieftin. Dar nici această
centrală nu a împlinit, la început, aşteptările legate de ea, lipsindu-i o conducere energică şi
conştientă.
Întreaga povară a primei organizări a purtat-o un singur om, Grigore Filimon, care,
deşi ne-specialist în materie, s-a dedicat, cu trup şi suflet, organizării mişcării cooperative, şi
al lui este, în prima linie, meritul că cassele raiffeiseniene s-au putut peste tot menţine, în
acele vremuri agitate, din punct de vedere politic. O nouă eră a început, pentru mişcarea
cooperativă română din Bucovina, cu ajungerea deputatului, din parlamentul central, Dr.
Florea Lupu, în scaunul prezidial al Centralei, întâmplată la 28 Mai 1905.
Sub conducerea probată a acestui bărbat, primul specialist la cârma Centralei,
institutul a început a înflori. Prima grijă a nou alesei direcţiuni a fost de a regula creditul
însoţirilor. A iniţiat legături de afaceri cu institute mari financiare din Vest, procurând
casselor raiffeiseniene credite însemnate şi deşteptând, prin măsura aceasta, băncile populare
române la o nouă viaţă. Deja, în anul 1908, circulaţia totală s-a cifrat cu K 32.034.428, care,
apoi, în 1909, s-a urcat la K 93.709.131. Centrala însoţirilor nu s-a restrâns, însă, numai la
organizarea casselor raiffeiseniene, ci, după regularea creditului cooperativelor, s-a năzuit a
îmbunătăţi situaţia economică a poporului ţăran. Spre scopul acesta, s-a înfiinţat, în sinul
centralei, o secţie agricolă proprie, a căreia menire principală a fost de a exclude comerţul
mijlocitor şi a aduce pe producători în legătură directă cu consumatorii.
În direcţia aceasta, s-a lucrat cu succes bun, mai ales pe următoarele terenuri:
 1. Până acum câţiva ani, era în uz că comercianţii cumpărau, de la ţărani, cu preturi de
batjocură, productele, pentru a le furniza, apoi, cu preţ bun, la magazinele militare de
aprovizionare. Prin aceasta, producătorii erau simţitor păgubiţi. Cu ajutorul secţiei agricole a
Centralei, s-a organizat vânzarea directă a singuraticelor producte, din partea producătorilor,
la magazinele militare de aprovizionare. Încercările de la început au dat rezultate strălucite,
încât furnizările pentru armată se fac, acum, aproape excluziv direct din partea producătorilor.
2. Pentru a combate uzura cu cerealele, Centrala a cumpărat o moară cu vapori, cu
preţul de K 134.000, pentru ca aceasta să cumpere productele de la producători, să le macine,
în regie proprie, şi apoi să vândă făina, cu preţ moderat, la ţărani.
3. Pentru a combate uzura cu vitele şi, în parte, a micşora scumpetea alimentelor,
Centrala a participat, în mod activ, la fondarea unei centrale pentru vite, în Viena, şi a înfiinţat
cooperative speciale, care se ocupă excluziv cu transportul vitelor, direct în piaţa de vite.
Rezultatele de până acum sunt foarte satisfăcătoare şi, deşi întreagă acţiunea se află încă în
stadiul începutului, totuşi promite un viitor strălucit.
4. Este cunoscută lipsa de pământ în Bucovina. Pentru a micşora, măcar în parte, acest
rău, s-au înfiinţat cooperative de arendare, care iau în arendă moşii de ale fondului religionar
gr.-or. din Bucovina, dând astfel ţăranilor posibilitatea de a cultivă, fie şi parcele mai mici de
pământ. Până în prezent, există în Bucovina 5 astfel de cooperative de arendare româneşti,
care s-au validat foarte bine şi şi-au ajuns pe deplin scopul.
5. Dar pentru a delătura, în mod durabil, lipsa de pământ, au trebuit parcelate
complexe mai mari de pământ la ţărani. Spre scopul acesta, Centrala a dat ţăranilor întreg
sprijinul său, parte direct, parte indirect. Indirect, prin aceea că, la parcelarea a trei moşii, a
acordat ţăranilor, prin cassele raiffeiseniene, împrumuturi însemnate. Direct, prin cumpărarea
a două moşii, şi anume Pătrăuţi, cu 3.400 jugăre, cu preţul de K 1.560.000, şi Miiişăuţi, cu
315 jugăre, cu preţul de K 214.000. Moşiile acestea se vând, acum, parcelate şi cu preţuri
moderate, la ţărani şi anume plăteşte cumpărătorul a treia parte a preţului de cumpărare, iar
restul, în 10 rate, cu 6 % interese (dobândă – n. n.), parte la cassa raiffeiseniană locală, parte
la Centrală. Aceasta a înfiinţat, pentru combaterea uzurii, cu mijloacele alimentare şi câteva
cooperative de cumpărare şi vânzare. Acestea îşi acuiră capitalul de operaţie pe calea casselor
raiffeiseniene, astfel că ele nu aparţin direct centralei noastre, ci numai prin mijlocirea
casselor raiffeiseniene.
6. Bucovina are păduri foarte extinse, cu un areal de circa 450.000 hectare, care partea
cea mai mare formează proprietatea fondului religionar gr.-or. din Bucovina, o instituţie
creată pentru administrarea bunurilor aparţinătoare odinioară mănăstirilor româneşti şi
confiscate de împăratul Iosif II. Exploatarea acestor păduri s-a aflat, până acum, aproape
excluziv în mâni particulare, de regulă, evrei, care s-au îmbogăţit, pe socoteala fondului
religionar şi a lucrătorilor. La aceste extinse exploatări de lemne sunt ocupaţi multe mii de
lucrători, care au fost exploataţi, prea adeseori, fără nici un scrupul, plătindu-li-se simbria, în
loc de bani, de regulă în mijloace alimentare şi alte mărfuri, de cele mai multe ori, în băuturi
spirtoase şi alte asemenea. Pentru delăturarea acestor rele, s-au înfiinţat cooperative speciale
pentru exploatări de păduri, care au luat în arendă, pe calea ofertelor pe mai mulţi ani, cele
mai multe păduri ale fondului religionar, în scop de a Ie exploata. Cooperativele acestea s-au
bucurat de întreg sprijinul Centralei. Înfiinţarea lor a provocat o schimbare radicală a relaţiilor
de câştig la muncitori. Anume, aceştia primesc, acum, o simbrie omenească, care li se plăteşte
în bani gata şi nimic nu poate caracteriza mai bine această schimbare spre bine, decât faptul
că, în circumscripţia unei singure judecătorii, procesele provenite din neînţelegeri între patroni
şi lucrători, din cauza simbriei, s-au redus, într-un an, în 1909, cu circa 2.000.
7. Pentru a veni în ajutorul singuraticelor cooperative, la oferte etc., s-a înfiinţat o
secţie specială, pentru vadii şi cauţiuni.
 8. Afară de cooperativele amintite, Centrala a mai înfiinţat singuratice cooperative
speciale, ca: o cooperativă a cojocarilor, una pentru industria lemnului etc.
Cu finele anului 1909, au aparţinut Centralei însoţirilor economice române din
Bucovina 158 casse raiffeiseniene şi 4 casse sistem Schulze-Delitzsch, cu 26.095 membri şi
un magazin central de mărfuri (adică un depozit – n. n.), cu 1447 membri. La conducerea
cooperativelor iau parte preoţi, învăţători şi ţărani. Pentru propagarea spiritului cooperativ, în
cercuri cât mai largi, Centrala aranjează, în fiecare an, cursuri speciale asupra cooperativelor
şi foloaselor lor. Situaţia materială a Centralei o oglindesc următoarele date: părţi
fundamentale: K 92.897, rezerve: K 17.002, depozite spre fructificare: K 415.813, profit net,
pe 1909: K 14.815 (Revista economică, Anul XII, Nr. 42, 16 octombrie 1910).

1911: Noul mareşal al Bucovinei, Baronul Alexandru Hormuzachi. Majestatea Sa

Împăratul a numit mareşal al tării, pentru noua perioadă legislativă, pe Dr. Alexandru baron
Hormuzachi, deputat în dieta tării. Vestea aceasta, care a sosit, la Cernăuţi, sâmbătă seară, a
fost primită, în toate cercurile şi păturile populaţiei, cu o vădită satisfacţie. Baronul
Hormuzachi face parte din familia bine cunoscută a Hormuzăcheştilor, care şi-au câştigat,
pentru dezrobirea politică a Bucovinei de jugul galiţian şi pentru trezirea naţională a
Românilor bucovineni, merite netrecătoare. Membrii acestei familii au stat, decenii întregi, în
fruntea vieţii politice şi naţionale a Românilor bucovineni, înaintaşii actualului mareşal al ţării
au avut totdeauna partea leului. Ca bărbaţi politici, ca scriitori ori în fruntea societăţilor
culturale, ei au luptat pentru promovarea intereselor neamului românesc din tară.
Baronul Alexandru Hormuzachi a fost, până la intrarea sa în politică, funcţionar la
procuratura de finanţe. Pe atunci, a fost ales, de repetate ori, viceprezident al „Societăţii
pentru cultura şi literatura română din Bucovina", luând parte activă la acţiunile culturale ale
Românilor bucovineni. În anul 1904, a fost ales, pentru prima dată, în dieta ţării, din curia
proprietăţii mari. În dietă, baronul Hormuzachi a fost, totdeauna, părtaş la acţiunile mai de
seamă, care s-au petrecut în timpul de frământare al ultimei epoci politice. Aparţinând
clubului proprietarilor mari, din fire conservativi, baronul Hormuzachi n-a accentuat însă,
nicicând, prea mult această confesiune politică, ci a fost mai mult o natură împăciuitoare,
mijlocind legătura dintre cele două grupări ale deputaţilor români: stânga extremă a
democraţilor radicali şi dreapta conservatorilor. Cât de folositoare a fost această mijlocire,
poate aprecia numai acela care nu uită importanţa reformelor realizate de ultima dietă şi care
ştie că, împotriva unei opoziţii sistematice a grupului conservator, nu s-ar fi putut înfăptui
niciuna din ele.
Activitatea dietei ar fi fost zdruncinată, de la începutul ei, şi urmarea ar fi fost un
fiasco complet, care ar fi îndârjit la o luptă disperată elementele progresiste şi n-ar fi folosit
nimic grupului conservator. Graţie spiritului de conciliere, dovedit de gruparea conservatoare,
Românii s-au unit, la scurt timp după constituirea dietei, şi au putut, astfel, în armonie
colabora la reformele menite să pună viaţa publică a tărişoarei noastre pe o bază nouă.
Cunoscător temeinic al chestiunilor de la ordinea zilei, orator, deşi nu cu vervă, dar cu dar de
convingere, temperament liniştit, baronul Hormuzachi se bucură de simpatii generale atât la
Români, cât şi la celelalte naţiuni şi era predestinat pentru acest post plin de responsabilitate.
Cunoscându-l ca român bun, ca parlamentar cu experienţă, ca bărbat cumpănit în judecata şi
acţiunile sale, bucurându-se în toate cercurile de trecere deosebită, noi putem aştepta de la
activitatea sa că va însemna o perioadă de succese pentru politica ţării şi îndeosebi pentru
politica neamului. În speranţa aceasta, îl salutăm în fruntea administraţiei autonome a ţării şi
dorim ca, sprijinit de toţi factorii chemaţi, să lucreze la prosperarea ţării şi a neamului din care
face parte / „Foaia Poporului” (Tribuna, Anul XV, nr. 113, 25 mai / 7 iunie 1911, pp. 4, 5).
 ¤

1912: Cum ne cunosc străinii. Dacă ne comparăm cu alte popoare, în privinţa

aceasta, trebuie să constatăm că noi suntem prezentaţi de către străini într-o lumină foarte
nefavorabilă, deoarece informaţiile lor despre neamul, cultura şi arta românească sunt
insuficiente sau, de cele mai multe ori, tendenţioase. Străinii care vin să facă studii prin ţările
noastre se opresc, pe o săptămână, în Bucureşti, petrec zilnic la „Capşa”, vizitează bibliotecile
franţuzeşti ale boierilor şi, apoi, se întorc în ţara lor: francezii, încredinţaţi că România e a
doua patrie a limbii şi culturii franceze, iar germanii convinşi că regatul de la Dunăre e un
debuşeu excelent al industriei germane şi un satelit politic al Triplei Alianţe.
*
Capitaliştii străini privesc România ca un teren bun de exploatare şi tot astfel e
prezentată şi de conferenţiarii străini din oraşele mari din lume, de câte ori vine vorba de
statul românesc. E ca şi când ar vorbi de cutare stat african sau din America, bun numai de
exploatat, de a face pe teritoriul lui lucrări industriale ori plantaţii – cu ajutorul sclavilor negri.
Că are poporul acesta o cultură deosebită a lui, o artă naţională, un suflet creator, care nu
seamănă cu al altor neamuri, de asta nu se interesează decât foarte puţini. Dar, dacă cei mai
mulţi călători şi economişti străini ne cunosc aşa de unilateral şi aşa de insuficient,
informaţiile ce le dă presa şi literatura străină despre noi, sunt în adevăr revoltătoare. Suntem
priviţi printr-o prismă exclusiv iudaică, ştiind că aproape toată presa mondială e condusă de
evrei, care grijesc ca la tot pasul să ne înnegrească şi să ne înjosească în faţa străinilor.
Foiletoanele jurnalelor străine, cu pretenţia de a fi „literare”, mişună de români criminali şi
beţivi, de oameni extravaganţi ca în romanele lui Sherlock Holmes – să ne aducem aminte de
drama lui Brociner, „Nunta din Văleni” –, care trăiesc într-un desfrâu revoltător. Infamiile
scrise pe socoteala noastră sunt nenumărate ca şi autorii lor.
*
Pe cât de temerari sunt, însă, detractorii noştri, pe atât de optimişti şi nesuferiţi sunt
vânătorii de medalii şi distincţii, care ne descriu într-o lumină romantică, ne exagerează
calităţile la extrem, ne ridică în slăvi, şi toate acestea numai pentru că au avut fericirea să stea
de vorbă, câteva minute, cu Majestatea Sa Regina României, care-i de tot binevoitoare cu
orişice străin care-i cere o audienţă. Nesuferiţi ne sunt, însă, şi cei care ne înjură, dar şi acei
care ne omoară cu laudele lor nedrepte. Adevărul acesta voim să-l vedem şi să-l auzim din
partea străinilor, iar dacă nu vor să-l spună, atunci să ne cruţe cu platitudinile lor!
*
Bineveniţi vor fi, însă, toţi acei străini, care se apropie cu dragoste de noi, cu
înţelegere pentru cultura şi sufletul nostru şi, de aceea, sunt drepţi în judecata lor. Un studiu
temeinic, în limba germană, despre scriitorul Sadoveanu, scris de fostul profesor universitar
din Cernăuţi, Mathias Friedwagner, acum la Universitatea din Frankfurt, sau altul, de acelaşi
autor, despre „Cântecul românesc”, conferinţele profesorului I. Urban-Jarnik, din Praga, sau
novelele scriitorilor români, traduse în nemţeşte de către regretatul filo-român Kramerius –
ceh de origine –, comunicările interesante ale dlui M. Montandon, în „Mercure de France”,
despre literatura românească, ale dlui Benedetto de Luca, în ziarele şi revistele italiene etc.,
sunt contribuţii cu mult mai serioase la răspândirea literaturii româneşti şi a cunoştinţelor
despre neamul nostru, decât toate articolele ocazionale, pline de laude searbăde la adresa
noastră. În urma acestor lucrări conştiincioase, nu numai noi, ci şi străinii vor profita.
*
În raport cu fraţii lor din regat, ardelenii şi bucovinenii sunt descrişi într-un mod şi mai
nedrept şi înjositor, de către duşmanii lor etnici, ungurii şi rutenii, care nu se sfiiesc, cu toate
acestea, să prezinte, la toate expoziţiile internaţionale de artă casnică, lucruri româneşti,
dându-le drept ale lor. Într-o privinţă, suntem şi noi de vină, ba încă într-un grad foarte mare:
prea ne lăsăm ca străinii să scrie despre noi, fără ca să lucrăm înşine. N-avem reviste şi ziare
româneşti, scrise în limbi străine, ca să ne apărăm cauza şi cultura noastră cu mai mult succes.
Dispunem noi, de exemplu, de reviste ca „Revue d’Hongrie” a ungurilor, ca „Ukrainische
Rundschau” a rutenilor etc.? Revistele noastre de acest fel, de exemplu „Rumänische Revue”
a dlui Diaconovich şi „Revue de Roumanie” a dlui V. Arion, au dispărut, ca să facă loc unei
publicaţii slabe, scrisă de Macedonsky şi Caion în limba franceză. Până nu de mult, chiar şi
istoria noastră naţională era un fel de „terra incognita” pentru străini, azi, însă, după ce avem o
istorie a românilor de dl Xenopol, în limba franceză, una de dl Iorga, în limba germană, şi
alta, tot de domnia sa, în cea italiană, putem zice că stăm chiar foarte bine în privinţa aceasta.
Un pas spre mai bine sunt, desigur, şi seminarele de limba şi literatura noastră, pe care le
susţine statul românesc, la universităţile din Viena, din Lipsca, din Berlin şi, înainte de câteva
luni, la Paris.
*
În timpul din urmă, e o tendinţă tot mai vădită de a repara greşelile din trecut, de a ieşi
din apatia în care zăcuseră antecesorii noştri. Azi, un savant de talia lui Xenopol ţine cursuri
la Sorbona, doamna Bacaloglu ţine conferinţe despre români prin oraşele Italiei, părintele
Lucaciu rosteşte, la congresul raselor din Londra, o importantă conferinţă despre neamul şi
trecutul nostru, domnişoarei Văcărescu, membră a Institutului Franţei, i se joacă, la opera din
Paris, o operă românească, „Cobzarul”, iar în Viena, la toate balurile elitei, costumul şi jocul
românesc e căutat, dându-i-se întâietate faţă de ale străinilor. De aceea, n-am putut decât să ne
bucurăm, când am cetit, în jurnalele străine, că zilele acestea, la Viena, cu ocazia unui concurs
de cântece poporale ale tuturor popoarelor din monarhia noastră – un fel de „Musikwoche” –
va fi reprezentat, cu demnitate, şi cântecul românesc, printr-o compoziţie a dlui Gheorghe
Dima, „Mândruliţă de demult”. Sperăm că, alături de stridentele sunete ale ceardaşului
unguresc şi alături de jalnicele cântece ale slavilor, cântecul românesc, cu toate
particularităţile sale distinse, va fi un testimoniu ales şi nobil al artei noastre româneşti, o
bucată ruptă din sufletul nostru (Ion Grămadă, în Românul, Anul II, nr. 126 din 9/22 iunie
1912).

1912: Atentat contra profesorului Mocrenschi. O întâmplare, care a zguduit adânc

populaţia oraşului Suceava, s-a petrecut ieri, în următoarele împrejurări: Elevul Vichenti
Greciuc, din clasa a 5-a a gimnaziului superior din Suceava, a tras, în timpul când profesorul
Grigore Mocrenschi îl examina, trei focuri de revolver asupra acestuia, cu intenţia de a-l
omorî. Gloanţele au nimerit, însă, în mâna stângă și în umărul drept, producându-i leziuni care
nu-i ameninţă viaţa. Profesorul, rănit fiind, s-a refugiat, în grabă, în camera profesorilor,
pentru a anunţa pe directorul gimnaziului, dl Procopovici, de cele întâmplate. În acest timp,
atentatorul Greciuc şi-a descărcat un glonte în tâmpla stângă.
Elevii din clasă fură apucaţi de groază şi nu cutezau să intervină, pentru a-l opri pe
Greciuc de la fapta sa. Autorităţile, fiind alarmate, au sosit în grabă, dispunând transportarea
profesorului rănit la spital. Atentatorul sinucigaş Greciuc a murit imediat. În urma acestui
nenorocit caz, întreaga clasă a fost supusă unui interogatoriu. Nici un elev, însă, nu poate da
vreo informaţiune dacă atentatul a fost săvârşit cu premeditare. Cauza acestei drame se pare a
fi profesorul, care se purta foarte riguros faţă de Greciuc.
Nemulţumirea elevilor de gimnaziu se manifestă cam des, aici, în contra unor
profesori. Aşa, acum câtva timp, un profesor din Cernăuţi a primit un colet poştal, conţinând o
bombă de dinamită. Deschizând, cu precauţiune, pachetul, profesorul a examinat, cu de-
amănuntul, conţinutul şi a rămas înlemnit că se află în faţa unui aşa de teribil material. Acestei
precauţiuni îi datoreşte profesorul viaţa. Luăm la cunoştinţă cu durere în suflet cele ce se
petrec la gimnaziul din Cernăuţi. Avem, însă, speranţa că fraţii noştrii vor şti să pună capăt
acestor stări de lucruri, care au făcut pe elevi să recurgă la mijloace disperate, iar profesorilor
li s-a pus viaţa în primejdie (Românul, Anul II, Nr. 8, miercuri 11/24 ianuarie 1912).
*
Sărmana noastră Bucovină! Departe a ajuns! Vrei, odată, să iei condeiul în mână şi să
scrii ceva din viaţa de aici, te pui şi scrii şi, apoi, dacă reciteşti ceea ce ai scris, deodată te
trezeşti că din pană ţi-a ieşit o cronică scandaloasă. Numai de bine nu auzi.
În corespondenţele mele anterioare, am scris despre tâlhăriile democratice şi despre
subjugarea totală a presei locale şi, astăzi, cu durere trebuie să tratez un capitol nou, şi anume
să aduc o pildă de tot faină si frumoasă de pedagogie modernă, cum se îndeletniceşte ea la
gimnaziul din Suceava.
Acest gimnaziu, până nu demult, a fost singurul gimnaziu românesc în toată Bucovina.
La început, au servit la el profesori străini, care au prigonit, din gros, elementul românesc.
După aceea, însă, fură, cu timpul, înlocuiţi de profesori români. Aceştia îşi dădeau, acum,
toată silinţa să ridice mereu inteligenţa românească din ţară, crescând o generaţie nouă, care
să fie contrabalanță pentru străinii ce au cucerit ţara. Da, aşa era pe atunci, când erau activi
încă profesorii cei vechi, bunii bătrâni, care parte nu mai sunt în viaţă, parte, din cauza
bătrâneţilor, au trebuit să se retragă, spre durerea elevilor. Cu retragerea acestor profesori s-a
finit şi epoca pedagogiei vechi, al cărei caracter era creşterea serioasă, ştiinţifică şi morală,
îmbinată cu dragoste părintească pentru elev. De acolo vine faptul că noi, foştii elevi ai
acestor buni bătrâni, şi astăzi, cu iubire fiiască şi respect gândim la foştii noştri profesori şi ne
simţim pururea ca şi când am fi, mai departe, învăţăceii acestor bărbaţi vrednici.
Astăzi e cu totul altfel. Au venit, vezi Doamne, pedagogi din lumea nouă, cu idei
moderne, cu reforme peste reforme, una mai genială decât alta, dar, lucrul de căpetenie,
creşterea inimii şi a caracterului, care se poate câştiga numai prin o purtare părintească faţă de
elev, zic lucrul de căpetenie s-a uitat cu totul. Aşa pedagogii moderni au introdus, în Suceava,
sportul, în cea mai extinsă măsură, încât în adevăr nu poţi pricepe de unde mai au vreme elevii
să înveţe ceva din obiectele prescrise pentru învăţământul ordinar, după ce, ziulica întreagă,
aleargă pe cele dealuri şi văi, ba cu „Rodel”, ba cu dracul, ba cu tatăl său. Aceste sporturi
toate n-au satisfăcut postulatelor „pedagogiei moderne”, de aceea s-a născocit un sport mai cu
coarne, anume tragerea la ţintă cu puşca de foc. Că acest sport este cu totul de prisos, la un
institut de creştere, care produce aproape exclusiv numai teologi, jurişti, medicinişti şi
filosofi, iar numai în parte minimală militari, la aceasta pedagogia modernă nu s-a gândit, ba
nici nu s-a gândit nici măcar la aceea că elevii, la acest sport, se joacă nu numai cu puşca, ci şi
cu viaţa. Nu o doresc, dar mă tem foarte că, peste scurt timp, se va întâmpla vreo nenorocire,
şi apoi cine va răspunde?
Dar ce să vezi! Nici măcar acest sport destul de gogonat n-a putut să mulţumească
„pedagogia modernă”! Deci, reprezentanţii acestei direcţii de creştere hipermodernă s-au pus
pe gânduri şi au gândit, şi gândit, şi gândit, nu şagă, până ce celor două lumini dintre ei,
profesorilor Burduhos şi Antonovici, le-a trăznit o idee nouă prin cap, o idee înaintea căreia
Comenius, Pestalozi şi toţi pedagogii vestiţi din lume s-ar băga în pământ de ruşine! Anume,
amândoi pedagogii moderni, sus numiţi, s-au hotărât să pună capac reformelor şi să introducă,
în gimnaziu... duelul! A fost mare discuţie şi ceartă, în corpul profesoral din Suceava, dar
introducerea duelului n-a reuşit, se vede, pentru că, în acel corp didactic, se află încă prea
mulţi pedagogi retrograzi, care le-au stricat hazul acestor doi pedagogi, smântânei pedagogiei
moderne!
Dar gimnaziul din Suceava a căpătat, nu de mult, şi un catihet nou. Acesta, văzând
atâta râvnă la pedagogia modernă, n-a putut să rămână şi el în urmă şi, deci, şi-a frământat
lung creerii, ce să înceapă. Şi iată rezultatul acestei clociri: să se uniformizeze elevii
gimnaziului din Suceava! Straie albastre, bumbi de aur, comanac englezesc sau turcesc – nu
ştiu, e greu de cunoscut. Până acum, fiecare elev se purta îmbrăcat cum putea: majoritatea
elevilor, fiind de la ţară, poartă haine româneşti ţărăneşti, ceea ce foarte mult uşurează
părinţilor, adesea foarte săraci, să-şi trimită copiii la şcoală, deoarece hainele produse de
industria casnică sunt, pe cât de trainice, pe atât de ieftine, ba pe ţărani aproape nu-i costă
nimic. Acum, însă, era cât pe ce să se schimbe treaba, căci, introducându-se acea uniformă
şugubeaţă, ţăranii ar fi fost nevoţi să se bage în datorii, de dragul catihetului, sau să nu trimită
deloc copii la şcoală. Însă, mulţumită lui Dumnezeu, uniforma a păţit-o, ca şi duelul sus
pomenit: astăzi mai poartă uniformă numai fiul catihetului şi... doi evrei!
Dar trebuie să mai amintesc încă un truc „pedagogic” memorabil. În despărţiturile
româneşti, crescând numărul elevilor, pe zi ce merge, de la o vreme clasele trebuiră împărţite.
La început, alfabetul servea ca normă pentru împărţire, aşa, bună-ooară, o despărţitură
cuprindea elevii cu iniţialele numelui A-L, iar a doua, pe cei cu iniţialele M-Z. Acuma, însă,
s-a introdus altă normă: împărţirea după feciori de domn şi feciori de ţăran. Cine a venit la
această idee genială nu ştiu, atâta numai pot constata că începutul datează cam de atunci, de
când catihetul din Suceava a devenit nobil de valea Uței!
Pe vremea mea, când studiam în Suceava, era cu totul altfel. Atunci nu ştiam ce era
fecior de domn ori de ţăran. Eu însumi, ca fecior de ţăran, locuiam, în gazdă, la un loc cu un
fecior de preot, care, în studiu, era cu doi ani înaintea mea. El era de la munte şi avea sprijin
de acasă, eu eram de la ţară şi n-aveam nimic, deci trebuia să mă susţin cu lecţii. El nu avea
nevoie de lecţii și, de aceea, lucra cu atât mai intens ale sale pentru şcoală. Seara, când mă
vedea obosit de munca pentru pâinea zilnică şi înţelegea că trebuie să mai lucru și pentru
şcoală, îndată se aşeza lângă mine şi, peste scurt timp, mă trezeam pregătit, pe mâine, pentru
şcoală. Aşa, eu, feciorul de mojic, aveam instructor de casă gratuit pe un fecior pe popă! Dar
de câte ori n-am mâncat din blidul lui, când întârziau părinţii să-mi aducă mâncarea de acasă!
Astăzi, amândoi suntem persoane cu stare şi, deşi locuim în depărtare, fiecare cu grijile
familiei sale, totuşi căutăm să ne întâlnim, măcar de vreo două ori pe an, ca să ne reamintim
viaţa cea frumoasă, ce am dus-o, odinioară, fiind copii. Aşa era pe vremurile acelea şi, de
aceea, nu e de mirare că, până astăzi, nimenea nu m-a putut îndupleca să mă asociez partidului
democrat provizoriu, să nu fiu rău înţeles, căci, la noi, cuvântul „provizoriu” are două sensuri,
şi anume: 1) provizoriu, adică nu definitiv, cum, bunăoară, este George Tofan, care va fi
provizoriu în vecii vecilor, Amin!; 2) provizoriu, adică cel care ia provizii pentru toate, cum,
bunăoară, corifeii democraţilor, Florea Lupu şi Aurel cavaler de Onciul, care, până acum, au
luat provizii cu sutele de mii.
Până acum, am vorbit, aşa-zicând, de „paedagogia extra muros”, care, la drept zis,
fiind numai o donquijoterie, n-ar cauza elevilor altă daună, decât numai că i-ar împiedica să se
ocupe mai intens cu obiectele şcolare, pierzându-se timpul pe cele văi şi dealuri. Dar vine alt
soi de pedagogie modernă, pe care voim să o numim „paedagogia intra muros”, şi aceasta este
direct periculoasă, atât pentru elev, cât şi pentru profesor. Norma acestui soi de pedagogie este
şicanarea până la sânge, şi în Suceava sunt, acuma, o mulţime de pedagogi, care sunt
însufleţiţi pentru această metodă. Cel mai terorist dintre toţi este actual vestitul Mocrenschi.
Acesta este abia de un semestru numit profesor la Suceava. Studiile şi le-a făcut în Cernăuţi,
fiind membru „activ” şi „zelos” al societăţii bătăuşe „Bucovina”. Cu ciupiță roşie şi ţigla
(Bratspieß) în mână, întru bătăi veșnice, beţii etc., nobilul Mocrenschi şi-a cultivat inima
taman cum trebuie pentru metoda pedagogică teroristă. După ce a mai dăinuit, pe la unele
gimnazii, cu groaza băeţilor, în fine a ajuns la Suceava, unde s-a excelat tocmai în 16 ianuarie
1912 stil nou, cu un efect pedagogic care va rămâne o pată de sânge neştearsă în istoria
gimnaziului din Suceava. Iată ce a fost:
De când a venit Mocrenschi la Suceava, s-a pus pe şicanare sistematică, neîncetând
nici măcar un moment. îndată la început se iscă o revoltă între flevi. aceasta însă fu suprimată,
fără ca Mocrenschi în urma să-şi schimbe tactica. În preseară anului nou 1912, căzură chiar
câteva împuşcături, prin fereastră, în locuinţa lui Mocrenschi, care, din norocire, rămase
nevătămat. Însă Mocrenschi rămase tot Mocrenschi. Şicanele sale deveniră din ce în ce tot
mai acute, până ce, în 16 ianuarie, se întâmplă catastrofa, şi anume aşa: între elevii din clasa a
V-a, despărțitura română, era şi un elev, cu numele Vichenti Greciuc, un băiat sârguincios şi
blând ca o copilă, după mărturia celorlalţi profesori ai săi. De acasă, era copil de ţăran, fiul
unei văduve sărmane ca vai de ea. Băiatul era conştient că, odată, va trebui şi el să fie sprijnul
mamei sale şi de aceea, se sârguia, din răsputeri, să ajungă la o bucăţică de pâine. Dar, trudă
zadarnică!
Vine Mocrenschi şi iarăşi Mocrenschi! Se pune pedagogul, numaidecât, pe aceea, să
rupă gâtul băiatului şi mi ţi-l şicanează, încontinuu, cu o consecvuenţă vrednică de un lucru
mai bun. Băiatul, cu blândeţea lui, a răbdat toate şicanele, cugetând că se vor întoarce spre
bine. Dar s-a înşelat. Semestrul este, acum, spre sfârşit şi Mocrenschi avea să-i dea ultima
lovitură lui Vichenti Greciuc şi, aşa, să-i facă imposibil să urmeze mai departe studiile
gimnaziale. Vezi Doamne, şi un vierme se zvârcoleşte, dacă îl calci, necum un om! Aşa şi
băiatul, în fine, s-a revoltat! În ziua sus pemenită, Mocrenschi avea să-şi desvolte talentele
pedagogice, în clasa a V-a, la ora dintre 12 și 1, ora de matematică. Îndată, la începutul orei,
elevul Vichenti Greciuc ceru permisiunea să iasă din clasă. Mocrenschi îi încuviinţă; iar
băiatul ieşi şi se întoarse, chiar îndată, înapoi, cu o scrisoare închisă, neadresată, în mână.
Această scrisoare o dădu lui Mocrenschi, zicând, că e de la profesorul V. M., şi stătu înaintea
catedrei.
Pe când Mocrenschi deschidea scrisoarea, ca să o citească, Vichenti Greciuc scoase un
revolver şi trase cinci focuri asupra lui Mocrenschi, care, uşor vulnerat, fugi în cancelaria
directorului. Îndată după fuga profesorului, băiatul puse revolverul la tâmplă şi, cu ultimul
glonte, îşi spulberă creierii. Se născu o mare panică în gimnaziu. Îndată veniră mai mulți
medici şi orânduiră transportarea elevului la spital. Pe drum, către spital, muri Vichenti
Greciuc. Se înţelege că această întâmplare produse o senzaţie grozavă. Simpatiile întregii
lumi, aduse la expresie şi în ziarele locale, au fost şi sunt pe partea victimei. Dar martirul, nici
după moarte, nu avu odihnă, ci şi acum urmară şicane, din partea direcţiunii. Anume, textul
anunţului funebru al colegilor defunctului fu confiscat, supus unei cenzuri aspre şi redactat
literal de cătră direcţiunea gimnazială. Îţi vine a crede că gimnaziul din Suceava este sfânta
mămucă Rusia, iar directorul este ţarul, tătucul tuturor ruşilor pravoslavnici!
A doua şicană: rămăşiţele victimei aveau să fie transportate, pe strada principală, pe
lângă Tribunal, ca să fie duse în locul natal al defunctului, unde aveau să fie depuse spre
odihna veșnică. Se adunară colegii răposatului şi o mulţime de popor, ca să privească la
cortegiul funebru. Atunci, tătucul tuturor ruşilor pravoslavnici, temându-se ca sfânta mămucă
Rusia să nu facă revoluţie, poate chiar cu bombe de dinamită, lucră într-acolo ca acel conduct
funebru să ia, de la spital, alt drum, anume peste câmpuri, înconjurând orașul, şi aşa făcând un
drum îndoit, până la locul natal al victimei. Şi aceasta s-a întâmplat în 18 ianuarie 1912, într-o
zi când, la noi, temperatura arăta 20 grade Celsius! Întocmai, o temperatură muscălească!
Oare n-am dreptate, dacă spun că ne aflăm în zodia muscalului?
Inspectorul şcolar român al ţării, imediat ce a aflat despre catastrofă, a plecat la
Suceava şi a îndrumat o cercetare disciplinară severă, la care vor fi audiaţi atât profesorii, cât
şi elevii. Ştiu bine că, la această ocazie, se vor descoperi lucruri destul de frumoase şi de
încântătoare la gimnaziul din Suceava. Dar acuma este ocazia să se asaneze acele neajunsuri
atât de funeste, care corup generaţii întregi. Pedagogi ca Mocrenschi trebuie, o dată pentru
totdeauna, eliminaţi din corpurile didactice ale şcolilor noastre şi, de aceea, aşteptăm ca
inspectorul ţării să procedeze cu rigoarea cuvenită la cercetarea disciplinară, iar consiliul
şcolar al ţării îl va alunga peste hotare pe acel tiran blestemat, crescut în şcoala societăţii
ultrademocrate studenţeşti „Bucovina”, care are, între membrii ei onorari, şi nişte tâlhari
vrednici de puşcărie, cum e Florea Lupu şi Aurel cavaler de Onciul.
Acum, încă un cuvânt serios, către directorul gimnaziului din Suceava! Toată lumea
ştie că acest gimnaziu odinioară a fost o mostră vrednică de imitat, sub conducerea mult
regretatului director Ștefan de Repta. După retragerea sa, veni un director, drept că român
bun, dar slăbănog, şi atunci începu anarhia. Acel director se retrase, după scurt timp, în urma
bolii sale, şi era de aşteptat că noul director va restabili timpurile de aur, de sub Ștefan de
Repta. Ţi-ai găsit! Astăzi e şi mai rău, decât sub directorul intermediar! Actualul director se
teme şi de umbra sa. Dacă se întâmplă ceva în corpul didactic – şi acolo se întâmplă foarte
multe ce n-ar trebui să se întâmple – directorul pe toate le muşamalizează, în loc să se
străduiască pentru îndreptarea răului. El se teme că autorităţile superioare vor pune vina pe el,
dacă va fi tras la răspundere vreunul dintre profesori. El crede că, atunci, autorităţile
superioare îl vor ţine de un conducător rău, sub care se întâmplă neajunsuri, iar pe de altă
parte, se teme de fiecare supleant, ca să nu-l denunţe cumva. De aceea, acea destrăbălare
totală, la gimnazul din Suceava!
Ştiu că directorul va obiecta că acel gimnaziu, având cred că vreo 24 de clase, este, aşa
zicând, un gimnaziu triplu şi, de aceea, conducerea sa cere o muncă uriaşă. Bine! Însă, dacă
cineva nu se simte apt să presteze acea muncă, atunci să nu se apuce de ea! Să nu sărute toate
pragurile şi tălpile cinovnicilor, ca să ajungă director, şi apoi să lase ca să se întâmple aşa
nişte grozăvii sub conducerea sa! Directorul unui gimnaziu trebuie să fie un apărător de granit
al institutului său, să-l scutească de atacuri de sus şi de jos! Aşa era Ștefan de Repta! Astăzi,
dacă guvernul ar porunci introducerea limbii ucraine în gimnaziul din Suceava, directorul
îndată ar face-o! Un cuvânt prin telefon ar ajunge! Directorul îndată ar grăbi la telefon, s-ar
închina adânc, căci aşa o face, când vorbeşte, prin telefon, cu autorităţile din Cernăuţi şi, apoi,
îndată ar da ucaz să se vorbească ruseşte în gimnaziu. Aşa o figură este directorul actual! Vai
de gimnaziul din Suceava! Dacă va merge aşa mai departe, se duce de râpă! Aici e o pildă
eclatantă pentru ceea ce înseamnă o conducere rea. Cine nu ştie conduce să nu se prindă la aşa
un lucru plin de răspundere! „Qui episcopatum desiderat, bonum opus desiderat”, zice Sfântul
Apostol Paul, dar el nu-şi gândeşte, sub „episcopat”, o sinecură cu multă cinste, multe parale
şi puţină muncă, ci un oficiu greu, plin de răspundere, care cere o muncă uriaşă, curaj,
prudenţă, cumpătare, pe scurt – toate virtuţile pe care trebuie să le aibă un general iscusit!
Directorul din Suceava a ajuns la acel „episcopat”; bine, deci, că și-a satisfăcut
ambiţiei sale! Acum, însă, dacă este el un om conştiincios, trebuie să purceadă astfel: sau cu
mână de fier să prindă cârma gimnaziului şi să-l aducă la acea înflorire, în care era sub Ștefan
de Repta sau, dacă vede că are mâini de ceară, să lase cârma altuia mai destoinic, să grăbească
la telefon, să se închine adânc şi să vorbească spre Cernăuţi: „Domnilor, văd că nu pot, văd că
nu merge; deci, având eu, acuma, anii de serviciu pe deplin, vă rog să-mi daţi pensia cuvenită
şi să vă căutaţi pe altul!”. Dacă directorul are numai un pic de simţ al onoarei în sine,
aşteptăm că el aceasta va face-o, cât de curând, şi aşa îşi va salva cinstea înaintea lumii şi va
rămâne, şi mai departe, acel profesor iubit de toţi eleviii săi, „Domnul” cel bun ca un tată!
Sfârşesc cu cuvintele: Dumnezeu să-l ierte pe Vichenti Greciuc şi să dea ca el să nu fi
căzut degeaba ca jertfă! / Cornelius a Lapide (Românul, Anul II, Nr. 8, miercuri 11/24
ianuarie 1912).
*
Tragedia din Suceava. Nu spusesem cândva că Suceava a devenit, de un timp, celebră?
Mai ales aşa va şti întreaga lume că există, şi acolo, un liceu român. Niciodată, de când există
acest institut, nu s-au petrecut fapte de necrezut, ca în anul acesta. Recapitulăm: Greva
abiturienţilor, uniformizarea elevilor şi atentatul unui elev. Ca fulgerul s-a răspândit,
pretutindeni, groaznica întâmplare. Ziarele cotidiane nu mai sfârşesc cu interviurile şi detaliile
corespondenţilor lor. Dar, îndeosebi, domneşte în Suceava o panică deosebită, din cauza
accidentului petrecut cu câteva zile înainte.
E vorba de elevul de liceu al clasei a V-a, Vichenti Greciuc, care a tras cinci focuri de
revolver asupra profesorului său da matematică, Grigori Mocrenschi, în clasă, în prezenţa
colegilor săi, şi s-a sinucis, apoi. În jurul acestei întâmplări nemaipomenite, s-au născut
legende întregi. După informaţii pozitive, primite din sursă sigură, s-au petrecut lucrurile
astfel: de la 12, la 1, erau matematicile, în clasa a V-a. Profesorul cu pricina intrase, imediat
după semnul clopoţelului, înlăuntru. Îndată părăsi silitorul elev Greciuc, cu învoirea
profesorului său, clasa. După câteva minute, se întoarse, cu un plic în mână, pe care-l dădu
profesorului, ca din partea dirigintelui clasei. Pe când desfăcea profesorul Mocrenschi plicul,
scoase Greciuc, din buzunar, revolverul şi ţinti asupra profesorului, care se afla la depărtare de
câţiva paşi. Dintre cele cinci împuşcături, nimeriră pe profesor una în mâna stângă, iar alta, în
umărul stâng. Un plumb se opri în carnetul din partea inimii, iar altul, în fierul de la brăţele.
Al cincilea foc nu avu nici un efect. Numai prin minune a scăpat, deci, profesorul cu viaţă,
reuşind să iasă, în grabă, pe uşă.
A urmat încă o detunătură de revolver şi Greciuc zăcea într-un lac de sânge. Ultimele
sale cuvinte au fost: „Ora răsplătirii a sosit”. Imediat, s-a înştiinţat poliţia, consiliul şcolar,
tribunalul şi prefectura. Din partea acestor autorităţi au început cercetările cele mai riguroase
contra profesorului Mocrenschi, fiind ascultaţi profesori şi elevii. Cauza acestui atentat pare
să fi fost stricteţea exagerată a profesorului faţă de elevii săi. Greciuc, fiul unei văduve din
Mitoc (districtul Suceava), era un băiat sârguincios şi foarte plăcut colegilor săi. Corpul
defunctului a fost înmormântat în satul său natal, până unde l-au însoţit mulţi studenţi. Dormi
în pace, fiu al cruntei soarte!
*
Ca şi în anii trecuţi, s-a săvârşit, şi acum, sfinţirea apelor, cu mare pompă, în Cernăuţi.
După serviciul divin, celebrat de Excelența Sa mitropolitul dr. Vladimir de Repta, împreună
cu clerul mitropolitan, s-a format o impozantă procesiune, care s-a dus la locul sfinţirii. Era
ger cumplit afară, dar pe stradă se mişca multă lume. Trei coruri au cântat imnuri religioase,
atât la mers, cât şi la întors. Şi de astă dată, am admirat vioiciunea mitropolitului, care, deşi a
trecut de 70 de ani, păşeşte bărbăteste, ca un bărbat căruia bătrâneţa nu-i pregăteşte nici o
greutate. Nu e lucru uşor de a sta, jumătate de zi, în picioare.
Contele de Meran, care a sosit în Cernăuți, a asistat şi dânsul la serbare. Desigur că-i
vor fi părut curioase datinile noastre. Dânsul era obișnuit să vadă cortegii compuse din
germani blonzi, din pitorescul Tirol.
*
Adeseori, s-au plâns foile bucovinene despre faptul cum ştie „Tribuna” să informeze
publicul cetitor. Mai ales, din Bucovina primeşte, pe lângă unele corespondenţe bune, şi
lucruri oribile. Nu ştii cine poartă vina. Respectivul corespondent, care nu-şi face datoria
conştiincios, sau redactorul, care nu-şi dă seama de ceea ce se scrie în ziarul său. Citind unele
lucruri, izbucneşte în hohote de râs, fiiindcă nu corespund realităţii. Citesc, de exemplu, în
numărul 4, pagina 7, următoarea notiţă:

„Atentatul unui elev. Din Suceava, se telegrafiază ziarelor ungureşti că un elev de pe

clasa a V-a gimnazială (admiraţi frumoasa şi plastica limbii literare! Aşa-i că-i zice bine? –
Nota Autorului), cu numele Gorcim (numele nu importă; faptul ca atare e însemnat. Să-i
zicem, însă, greşeală de tipar – N. A.) a împuşcat asupra prof. de matematici (trebuie să fi fost
un savant, dacă era profesorul unor matematici. E, orişicum, o deosebire între matematice și
„matematici”. Nu? – N. A.) Makusaski (Dar asta ce o fi? Fie greşeală de tipar! – N. Aut.),
care a tratat rău cu el (Se vede că s-au sfădit matematicii între olaltă – N. A.). Pe urmă s-a
sinucis. Profesoral a murit şi el în spital (Dar dacă trăieşte poate? – N. Aut.).
 S-a terminat cu toate. Despre negrii din Africa s-ar scrie mai bine şi mai exact, decât
despre fraţii din Bucovina. Comparaţi lucrurile din fruntea corespondenţei, expuse de mine,
cu fantastica notiţă a „Tribunei” şi cred că nu va îndrăzni nimeni să-mi arunce vreun cuvânt
greu în faţă. Rog, pe viitor, pe „Tribuna” să redacteze mai precis ştirile din Bucovina. Atâta,
pentru cei ce iubesc adevărul (Românul, Anul II, Nr. 10, miercuri 13/26 ianuarie 1912).

1912: Noul şef al Bucovinei. Citim, în ziarul „Viaţa Nouă” din Cernăuţi, că
Majestatea Sa Monarhul a numit pe contele dr. Rudolf de Meran şef al Bucovinei. Contele dr.
Rudof de Meran s-a născut la Graz, în 9 decembrie 1872, şi este fiul contelui Franz de Meran,
care era fiul arhiducelui Ioan, frate al împăratului Franz, bunicul Majestăţii Sale Împăratului.
Străbunicul comun a fost împăratul Leopold al II-lea, fiul împărătesei Maria Theresia.
Arhiducele Ioan luase, în 1827, în căsătorie morganatică pe fiica maestrului poştal Plochl. Ea
a primit, în 1834, rangul de baroneasă, iar în 1844, rangul de contesă de Meran. Contele dr.
Rudolf de Meran a servit la guvernul din Innsbruck, apoi din Brün, în 1900 a devenit vice-
secretar în ministeriul de interne, în 1904, prefect la Judenburg, de unde a trecut, la 1908,
consilier al locotenenței din Tirol, apoi şef al prefecturii din Bregenz. El nu este căsătorit
(Românul, Anul II, Nr. 3, miercuri 4/17 ianuarie 1912).

1912. Prima victimă a gerului. Şezătoarea literar-muzicală a Cabinetului „Stânca”

din Roşa. Moartea arhimandritului mitrofor Calinescu. S-a înăsprit vremea. De un timp,
încoace, gerul ţine întruna. Argintul viu din termometru circulă, de la 18, până la 22, şi retur.
Dar totuşi, e astel mai bine ca înainte, când negura şi noroiul te opreau să stai în casă. Acuma,
măcar ştii că e iarnă...
Îl cunoşteau toţi. Era un oaspe cunoscut al tuturor cafenelelor. Îl întâlneai veşnic
râzând şi-ţi cerea numai un ban: „Nur einen Heller bitte ich!”, era vorba lui. Cine era acest
curios om? Un nebun, care nu făcea nimănui nimica. Un om, care nu avea a face cu nimeni.
Locuinţa sa era întreg oraşul. Rude nici nu ştiu de o fi având. Orişicum, era un tip caracteristic
al capitalei acel Saviatkowski, care înnebunise, după ce studiase tehnica. Frigul l-a oprit, însă,
acum, din calea pribegiei sale, căutându-i, undeva, departe, un loc liniştit pentru veşnicul
repaos. Duminecă, am întâlnit conductul funebru. După dric, păşeau atâţia, să însoţească la
veşnică odihnă pe nebunul Cernăuţiului. Şi o spun, fără exagerare, că mulţi oameni cuminţi nu
vor avea parte de astfel de înmormântare.
*
Roşa e una din suburbiile Cernăuţiului, în care avem o populaţie numeroasă
românească. În acest colţ n-au pătruns încă rutenii. Ne bucură mult faptul că această suburbie
şi-a păstrat, în mare parte, caracterul său românesc. Numai în privinţa portului s-au făcut, în
cursul timpului, unele modificări, care l-au schimbat. În Roşa, ce-i drept, s-a dezvoltat, de
către unii bărbaţi energici şi cu tragere de inimă pentru neamul lor, o activitate destul de
rodnică. Amintesc de neobositul deputat Scarlat Modest, care, veşnic cu carnetul colectelor în
mână, a devenit spaima tuturor intelectualilor. Nimeni nu scăpa din mâinile sale, până ce nu-şi
dădea obolul său pentru Casa Naţională din Roşa. Numai prin stăruinţa sa, de a face din Roşa
o fortăreaţă puternică a românismului din Cernăuţiul ameninţat de puhoiul străin, s-au colectat
peste 50.000 coroane, menite pentru ridicarea unei Case Naţionale.
Aproape în fiecare duminică, se dau acolo petreceri poporale, care aduc un folos
material vădit. Anul trecut, a dat chiar corul plugarilor din Roşa un concert minunat, într-una
dintre cele mai mari săli ale Cernăuţiului. Reuşita a fost frumoasă. De aceea, nu ne-a cuprins
nici o mirare, când s-a dat, şi anul acesta, o şezătoare muzical-literară. Nu a fost cine ştie ce
producţie artistică. A fost atâta cât ne poate oferi un cabinet de lectură de la sat. Domnul
George Tofan a ţinut o entuziastă conferinţă, după care au urmat mai multe cântece, executate
de corul cabinetului. Un moşneag, cu plete argintii, vestit în Roşa pentru minunatele sale
poveşti, a dus publicul asistent prin codrii fermecaţi, la feţi/frumoşi etc. Un flăcău din sat a
cântat, pe vioară, câteva cântece, care au stârnit devărată admiraţie. Atâta-i tot. Ne bucurăm,
însă, mult, văzând că a pătruns un curent de regenerare în suburbiile Cernăuţului. Ar face bine
şi acei români, cărora le place să se laude că luptă pentru cauza noastră naţională, să facă act
de prezenţă pe la aceste petreceri, concerte şi şezători, aranjate de cabinetul de lectură. N-ar
trebui să le pară deloc lucru de prisos. Apelăm la sentimentul lor şi doresc să nu mai văd sălă
deşerte.
*
Tocmai când închei această corespondenţă, primesc dureroasa veste că arhimandritul
mitrofor dr. Miron Calinescu a trecut la cele eterne. Prin moartea sa, neamul şi biserica pierd
un reazem tare. Chestia bisericească va deveni, deci, foarte acută, căci rutenii aspiră la
scaunul mitropolitan (Românul, Anul II, Nr. 11, miercuri 14/27 ianuarie 1912).

1912: Un nou ziar. Doi morţi vii. Era firesc să ne trezim, de sfintele sărbători, cu
nişte lucruri noi. Mai ales acum, iarna, când se adună câţiva tovarăşi de idei, la o măsuţă
singuratecă de cafenea, şi pun câte verzi și uscate la cale, se întâmplă multe evenimente. Din
Bucureşti ne sosesc, adeseori, reviste literare, în jurul cărora se grupează câţiva literaţi, pe
care i-a unit entuziasmul unei clipe înălţătoare. Isteţimea şi îndrăzneala lor e înăbuşită, după
apariţia celor dintâi numere de greutăţi materiale... Suntem deprinşi cu astfel de surprize, care
fac mult zgomot în jurul lor, la început, şi amuţesc fără vreme. De aceea, nu m-a uimit deloc
faptul când am primit, de Crăciun, primul număr din „Viaţa Nouă”, organ naţional politic,
care apare la Cernăuţi.
Cine nu a avut în mână acest ziar săptămânal va crede că-i un nou organ de publicitate,
în orice privinţă. În realitate, însă, corespunde în fond şi idei ziarelor naţionale, care au
batjocorit, defăimat şi au murit, apoi, singure. Nu pot prevesti viaţă lungă acestui ziar, care, pe
prima pagină, unde se cuvenea să citim, cu litere mașcate, noul program de muncă, susţinută
de bărbaţii grupaţi în jurul „Vieţii Noi”, are numai invective la adresa partidului democrat. Nu
voi încerca, la locul acesta, de a apăra partidul democrat din Bucovina, care are scăderile sale.
Dar voi să relev punctul de vedere al mai multor români de bine, doritori de pace şi de muncă
cinstită, din această ţară. Avem lipsă de un ziar bine şi independent redactat, care să
informeze publicul cititor despre starea lucrurilor de la noi şi din ţările locuite de români.
Ziarul să fie citit de toţi, cu aceeaşi iubire şi dragoste, nu numai de un cerc restrâns de
aderenţi, cărora le fac atât de bine frazele îngâmfate şi înjurăturile triviale.
„Viaţa Nouă” nu păşeşte cu un program, care ar putea satisface, pe deplin, întreaga
opinie publică. Până acum, atâta. Vom reveni, dacă ziarul acesta şi-ar schimba direcţia. „Cine
a îndrăgit străinii / Mânca-iar inima cânii!”, a scris şi simţit Eminescu. Vor fi mulţi români (şi
trebuie să adaug, în orice caz, naţionalişti intransigenţi) care, deşi cunosc poeziile genialului
poet, se sărută în bot cu străinii. Au şi acei străini ceva misterios şi atrăgător pentru oamenii
pierduţi şi trecuţi de-a binelea în tabăra internaţională. Ce să-şi mai bată şi dânşii mult capul
cu problemele şi durerile neamului! Nu vor fi doară toţi politiciani sau oameni cu interes
pentru mişcările noastre naţionale! Dânşii au visuri mai mari: să trăiască cu toţii frăţeşte, căci
e şi în folosul lor propriu. Ce face şi zice naţiunea li-i indiferent.
E un simpton foarte curios cum de se întâmplă, de un timp, încoace, atâtea năsdrăvânii
în Suceava. A deplasat, într-adevăr, mult de la însemnătatea sa politică şi culturală vechea
capitală a voevozilor moldoveni. Mi-a ajuns în mână un cotidian local (se înţelege, iudeo-
german), în care am aflat, la notiţele mărunte, că renumitul cvartet din Suceava a excelat, în
preseara anului nou german. Şi, mă rog, ştiţi cine sunt în celebrul cvartet? Doi români şi doi
străini. În privinţa asta, s-a mai scris, o dată. Când şi unde anume, nu ştiu. Dar numele
domnilor Ierimievici şi Sorocean sunt cunoscute, ale celorlalţi doi străini nu impoartă. Nici nu
m-a surprins mult această întâmplare, această izbândă a cvartetului tămâiat de către Moriţii
gazetelor evreieşti. Poate n-aş fi scris nimica, în privinţa asta, dar nu mă simt împăcat cu
conştiinţa mea ca unele fapte, ca unele purtări meschine să nu fie taxate după merit. Mult n-
am scoposit prin aceasta. Respectivii domni vor citi, poate, aceste rânduri şi parcă-i aud
zicând, cu un aer grav şi nepăsător: „Zică lumea ce a vrea. Noi ştim ale noastre”. Aveţi
dreptate, adaug eu. Nume bun şi cinstit nu aţi avut şi nici nu veţi avea. Nu pierdeţi, deci,
nimica. La revedere şi pe altădată! (Românul, Anul II, Nr. 4, joi 5/18 ianuarie 1912).

1913: Criza bisericească din Bucovina. Într-o scurtă notiţă, am remarcat şi noi criza
de care suferă biserica ortodoxă română din Bucovina. Am spus că rutenii au provocat, acum,
lupta pe faţă în biserică şi intenţionează să pună mâna pe cârja mitropolitană şi, prin ea, pe
toate fondurile și averile bisericii româneşti din Bucovina. Ruteanul Manastersky a fost numit
arhimandrit cu scaun şi, astfel, e numai o chestie de timp, până îl vom vedea şi mitropolit, în
Cernăuţi, şi cap văzut al bisericii ortodoxe naţionale româneşti.
Decadenţa la care a ajuns, prin aceasta, biserica românească din Bucovina e, pentru
marele public, neexplicabilă, căci doar Biserica bucovineană e curat românească şi fondurile,
din care se susţin aşezâmintele ei şi se salarizează preoţii, sunt averile mănăstireşti de pe
vremuri, avere aşadar curat românească.
Cum, însă, în Austria politica pan-germană a dat faliment, pe întreagă linia,
politicianismul vienez a căutat alt reazem pentru scopurile sale și l-a aflat în vechiul sistem de
guvernare: Divide et impera. Asupra românilor din Bucovina, deci, a slobozit puhoiul rutean
şi jidovesc, care, apoi, au distrus nu numai economiceşte pe românii de acolo, dar au corupt
moralul public şi au împestriţat ţara, încât cu greu vei mai cunoaşte, în heloţii de azi, pe
mândrii viteji ai lui Ştefan cel Mare, de odinioară. Pe tema omogenităţii confesionale, s-au
vârât, între zidurile bisericii ortodoxe româneşti, rutenii şi, îndată ce s-au văzut în număr
corespunzător acolo, au pretins drepturi şi şi-au cerut partea lor, în administraţie şi la averea
bisericească. Românii au pierdut tot mai mult terenul de subt picioare, au cedat mereu
rutenilor, până ce, azi, au ajuns aceia în situaţie ca să pună piciorul pe grumazul lor şi manile
pe fondurile şi averiie bisericeşti româneşti.
Politica nemţească nu s-a mărginit la aceste măsuri de corcire, ci, în aceeaşi vreme, a
menajat pe conducătorii poporului românesc bucovinean şi i-a înstrăinat pe de-a-ntregul de la
aspiraţiile poporului. Salarizarea preoţilor, funcţionarismul intelectualilor şi-au avut roadele
lor. Astăzi, în Bucovina, nu este opinie publică românească şi nici o lovitură, cum e cea de
acum, nu e capabilă să închege rândurile conducătorilor bucovineni.
Îmi aduc aminte că regele Carol a cercetat, acum, câţiva ani, aceste locuri istorice şi cu
duioase tradiţii, şi, între mulţi delegaţi şi onoraţiori, câţi l-au întimpinat, a fost şi o nobilă
porodiţă dintr-un vechi neam de oameni, un oarecare baron Mustatza. Regele Carol, înviorat
de împrejurarea că are în faţă pe o descendenţă atât de nobilă românească, i-a grăit româneşte,
la care nobilul baron a rămas detot neplăcut atins, apoi a zis: „Majestät, wir sind hier deutsch
erzogen – Maiestate, noi suntem, aici, crescuţi nemţeşte”.
Aceste elocvente vorbe ale baronului Mustaţă se pot aplica la întreagă inteligenţa
românească bucovineană, afară de unele cuvioase excepţii, se poate zice că e nemţită cu
desăvârşire. Doar nicăieri nu a fost atât de dezastruoasă, pentru intelectualii unui popor,
cultura germană, ca la românii din Bucovina. Cei mai independenţi materialiceşte, dacă mai
ştiu româneşte, în sentiment şi aspiraţii sunt deutsch gesinnt, ceilalţi, în slujbe de stat şi
provinciale fiind, sunt cu atât mai mult înstrăinaţi. Iar clerul bucovinean îşi păstrează graiul
cel mult pentru altarul, de pe urma căruia trăieşte, încolo, e înstrăinat şi el şi îi place să facă
paradă cu cultura şi cunoştinţele lui germane. Viaţa de stat, slujbele şi lefurile, dotaţia
deosebită a clerului, aşadar, şi-au avut efectele lor, în cursul vremii. Inteligenţa şi clerul
bucovinean român s-au despărţit definitiv de poporul ce rămase, cu sufletul, averea, aspiraţiile
sale, pradă străinilor. Între astfel de împrejurări, guvernul din Viena şi locotenența din
Cernăuţi îşi făceau mendrele cum voiau. A trebuit o mare doză de indolenţă şi o totală
inconştienţă ori reacredinţă, ca să-ţi creşti pe cap, în biserica proprie, cu banul şi bunurile tale,
pe rutenii venituri pe titlul că sunt ortodocși şi ei. Numai o turmă total aservită a putut privi,
cu mâinile încrucişate, la guvernul din Viena, cum vâra, unul, după altul, pe ruteni în
fortăreţele naţionale ale poporului din Bucovina.
În acest hal a ajuns, acum, bisesica ortodoxă naţională din Bucovina. De naţională ce
e, mai trăim să vedem cum rutenizează în masă pe românii bucovineni, prin şcoală şi biserică,
cu ajutorul fondurilor religionare româneşti. Şi, pe urma acestei lovituri, nici nu vedem
pornindu-se aceea grandioasă protestare, care cel puţin să rămână ca document a unei
conştiinţe clare naţionale. Intelectualii trec indiferenţi pe lângă ţipătul clerului, şi parcă nici nu
prea înţeleg la ce strigă, când este dotat atât de bine.
Iar poporul de rând îşi face cursul obişnuit al acestei scurte vieţi pământene. Părăsit de
intelectuali, cercetat, numai strict în cadrele slujbei, de preoţi, înşelat de jidani şi dezmoştenit
de ruteni, el nu multe mai are ce căuta pe acest pământ.
Când guvernul vienez atât de puţin a taxat valoarea poporului românesc din Bucovina,
încât s-a pretat la astfel de dispoziţii, nu e greu de ghicit că vor urma alte surprinderi, şi mai
dureroase pentru românii de acolo. Batăr dacă acestea ar trezi opinia publică bucovineană la
cruda realitate, ca să vadă limpede cât plăteşte dragostea străinului!
Şi e pentru întreg neamul românesc o mare învăţătură, că cel ce se reazemă pe străin,
pe umbră se reazemă. Nu vom căpăta, niciodată, nimic de la stăpânitori, nici favoruri, nici
drepturi, nici apărare, ci toţi se vor năzui să ne destrame, să ne spargă rândurile, să ne
vulnerabilizeze, unde suntem mai slabi. Singura noastră mântuire, şi aici, şi în Bucovina, şi
aiurea, e constiiinţa limpede a unei mari datorii, de a ne strânge rândurile şi a ne cunoaşte
interesele.
Nu cel slab, dezolat, ticăloşit, dezmoştenit şi vândut va fi respectat, cândva, în viaţa de
stat, ci cel puternic, bine organizat, conştient şi disciplinat.
Aceste calicative i-au lipsit, până acum, clerului şi inteligenţei din Bucovina. Numirea
lui Manastersky îi va readuce la realitate şi vor căuta să se incopcieze de popor şi aspiraţiile
aceluia ca, prin el, să devină puternici şi capabili a-şi apăra legea şi moşia (Unirea, Anul
XXIII, Nr. 109, marți 28 octombrie 1913).

1914-1918: Cronologie bucovineană: „Peste câteva zile, trebuiră să plece! La hotare

se arătaseră numeroase trupe ruseşti. Din cer cădea o bură subţire, încât abia îi mai puteai
distinge în lumina becurilor electrice. Erau împodobiţi cu garoafe roşii şi cu verdeaţă la
chipiuri. Lumea de pe trotuare le făcea ovaţii... Iar neştiutorii de ei cântau la comandă:

- Hai cu Domnul sfântul,

Haidem peste Prut,
Să luăm pământul
Care l-am avut!...“
 (Ion Grămadă, Junimea literară, nr. 1-3/1923).
*
28 iunie 1914, Sarajevo: „arhiducele Francisc Ferdinand, moştenitorul tronului
austriac, împreună cu soţia sa Sofia, fu ucis la Sarajevo de tânărul sârb Gavrilo Princip”
(Bălan, p. 11).

23 iulie 1914, Viena: „La Viena se pregăti ultimatumul care fu predat Serbiei” (Bălan,
p. 12).

28 iulie 1914: „Austria declară război Serbiei” (Bălan, p. 12); „un număr mare de
cetăţeni aranjă o demonstraţie patriotică în faţa palatului guvernamental de la Cernăuţi”
(Bălan, p. 13); „în urma tuturor veni biserica şi împrăştie blagoslovenie” (Bălan, p. 14).

29 iulie 1914, Viena: Mobilizare generală (La Grande Guerre, III, p. 9).

30 iulie 1914, Petrograd: Mobilizare generală (La Grande Guerre, III, p. 11).

24 iulie / 6 august 1914, ora 18, Viena: Austria declară război Rusiei (La Grande
Guerre, III, p. 59).

5 august 1914, Bucovina: „De-a lungul hotarului Basarabiei, între Prut şi Nistru, paza
graniţei căzu în seama jandarmilor. În acest sector, maiorul Fischer strânse, în seara zilei de 5
august 1914, un număr de aproape 50 jandarmi, 600 miliţieni pedeştri şi vreo 80 de călăreţi”
(Bălan, p. 18).

6 august 1914: „Austria se afla în stare de război şi cu Rusia” (Bălan, p. 12); „primele
patrule austriece trecură hotarul în Basarabia, străduindu-se să ocupe locurile strategice,
situate de-a lungul frontierei. S-au angajat, cu acest prilej, mici conflicte cu armata rusă la
Blamuca, Calincăuţi şi Răchitna. În Noua Suliţă (rusească – n. n), patrulele austriece
întâmpinară o rezistenţă mai mare, reuşind, după mari sforţări, să ocupe această localitate”
(Bălan, p. 18).

11 august 1914: Regimentul de Infanterie nr. 41 „Arhiducelui Eugen”, format numai

din bucovineni, părăseşte Cernăuţii, botezul de sânge primindu-l în Husiatin-ul rusesc.

20 august 1914: „Cele dintâi unităţi militare ruseşti se puseră în mişcare, alungând cu
uşurinţă patrulele austriece aflate pe teritoriul basarabean” (Bălan, p. 19).

23 august 1914: „Prima luptă, lângă satul bucovinean Rarance” (Bălan, p. 19), în care
Regimentul de Infanterie nr. 41 „Arhiducelui Eugen”, împreună cu bravii glotaşi bucovineni îi
bătură pe ruşi şi-i siliră să se retragă, prin Noua Suliţă, pe teritoriul rusesc, şi cuceri patru
mitraliere, făcând mulţi prizonieri. Comandantul regimentului era colonelul Meyerhofer
(Viaţa Nouă, IV, nr. 161).

29 august 1914: „Ruşii atacă din nou, pornind, de astă-dată, din Basarabia, în
Bucovina, în sectorul între Prut şi Nistru, în patru coloane paralele. Jandarmii, ca şi miliţienii
austrieci, neputând rezista, s-a retras parte în munţii Galiţiei, parte în sudul Bucovinei”
(Bălan, p. 19); maiorul Fischer, comandantul jandarmilor, preluă comanda militară în
Bucovina.
 2 septembrie 1914: „Armata rusă se afla concentrată în faţa oraşului Cernăuţi, pe
malul stâng al Prutului”; „la ora 6, seara, armata rusă a ocupat oraşul Cernăuţi” (Bălan, p. 19).

8 septembrie 1914, Petrograd: „Dezertorii din armatele austriece (înfrânte în Galiţia,

după asediul Lembergului – n. n.) relatează că pierderile Austriei au fost enorme. Numeroase
regimente au fost decimate. Austriecii se tem de o revoltă împotriva jugului lor în Bucovina”
(La Grande Guerre, III, p. 46).

15 septembrie 1914, Cernăuţi: „S-a inaugurat o administraţie civilă. În fruntea ei fu

pus camer-iunkerul Simeon Evreinov. Ajutorul şi informatorul său a fost Alexei Gerowski”;
„în fruntea Primăriei de Cernăuţi ajunsese avocatul român Temistocle Bocance” (Bălan, p.
20).

15 septembrie 1914, Cernăuţi: Au fost arestaţi şi duşi în Siberia, la Naremski Kraj, de

unde s-au întors, fiind primiţi ca nişte adevăraţi eroi, după mai bine de un an, baronul Nico
Flondor, consilierul aulic Bazil Ritter de Duzinkiewicz, fost locţiitor al guvernatorului,
primarul oraşului, Dr. Salo Weisselberger, deputatul ucrainean Nicolai Spenul, procurorul
Tribunalului din Cernăuţi Dr. Norbert Lazarus şi avocatul Dr. Filip Menzel, redactorul
ziarului cernăuţean „Bukowiner Allgemeine Zeitung” (Viaţă Nouă, IV, nr. 167).

16 septembrie 1914, Petrograd: „În Bucovina. Am aflat că, la Cernăuţi, portretele nu

Franz Josef nu mai sunt expuse în birourile oficiale şi în cafenele. Toate comunicatele
autorităţilor ruse sunt făcute în limbile rusă şi română. Ziarele româneşti scot în evidenţă
necesitatea de a prezenta Parlamentului chestiunea trimiterii de trupe în Bucovina şi în
Transilvania, spunând că a venit clipa recunoaşterii neutralităţii, până când copiii românilor
nu vor putea să-şi acuze părinţii de trădare. O caldă manifestaţie a avut loc în onoarea ţarului
Rusiei” (La Grande Guerre, III, p. 108).

21 octombrie 1914: Austriecii recuceresc Cernăuţii.

20 noiembrie 1914: Românul Aurel Onciul şi ruteanul Nicolai Vasilo adună la Vijniţa
voluntarii bucovineni, numiţi „legionari”, printre aceştia numărându-se 50 din Mareniţa, 45
din Moldova-Suliţa, 54 din Șipotele Sucevei, 90 din Putila, 73 din Plosca, 100 din Rostoki, 82
din Serghieni, 48 din Lăpuşna, 100 din Dicheniţ, 50 din Berchişeşti şi Corlata, 100 din Valea
Seacă şi Capu Câmpului, 50 din Solca, 20 din Cacica, 50 din Drăgoieşti şi Măzănăieşti, 44 din
Gura Humorului, 56 din Mănăstirea Humorului, 50 din Ilişeşti, 103 din Capu Codrului şi 8
din Vatra Dornei, românii fiind aduşi la Câmpulung..

22 octombrie 1914, Viena: „Avanposturile noastre au sosit la Cernăuţi” (La Grande

Guerre, V, p. 68).

22 octombrie 1914, Viena: „Ofensiva noastră în Bucovina a atins Siretul Mare” (La
Grande Guerre, V, p. 68).

22 noiembrie 1914: Trenurile de Vatra Dornei, Straja şi Cernăuţi aduc, la Suceava,

2.000 de ţărani, convocaţi de Aurel Onciul, din curtea mănăstirii Sfântului Ioan cel Nou, cer
intrarea României în război de partea Austriei.

25 noiembrie 1914: Ofensiva rusească asupra Bucovinei începe cu un schimb de

focuri violent între patrulele ruseşti şi austriece.
 26 noiembrie 1914: Sprijinite de un baraj de artilerie, trupele ruseşti au trecut Prutul,
ocupând poziţii pe malul drept. Austriecii părăsesc Cernăuţii şi se retrag spre Franzenthal, iar
de acolo, spre Sadagura, iar românii cernăuţeni organizează un consiliu comunal, condus de
avocatul Constantin Hostiuc.

27 noiembrie 1914: Trupele ruseşti ale colonelului Sechin ocupă Cernăuţii, numindu-l
comandant al oraşului pe căpitanul Astahov.

1 decembrie 1914, Cernăuţi: Simion Evreinov revine în Cernăuţi, împreună cu Alexei

Gerowski şi Temistocle Bocance, preluând conducerea civilă a Bucovinei; prefect al poliţiei
este numit Crijanovschi. „Guvernatorul rusesc al Bucovinei a numit pe d. Dr. Hoştiuc, fruntaş
român din Cernăuţi, primar al oraşului Cernăuţi” (Românul, nr. 265); au fost stabilite
garnizoanele şi patrulele – cele mai multe, pe drumul dintre Zurin şi Cernăuţi.

1 decembrie 1914: Peste zece mii de cernăuţeni se aflau în Suceava şi în Iţcani,

aşteptând, de la Bucureşti, permisiunea telegrafică de a intra în România.

2 decembrie 1914, Câmpulung: „Legionarii” depun jurământul în faţa colonelului

Eduard Fischer, în piaţa oraşului, care, pe atunci, se numea „Francisc Iosif”.

11 decembrie 1914: După ce-i bătuseră pe imperiali la Rarancea, ruşii re-ocupau

Cernăuţii. „De aici, ruşii au înaintat pe teritoriul cuprins între râurile Prut, Ceremuş şi Siret,
concentrându-se, în mase considerabile, pe malul Prutului, la Zalaucea, în drept cu oraşul
Sniatin, şi pe malul Siretului, la Berhomet şi Hliboca” (Viaţa Nouă, III, nr. 151).

13 decembrie 1914, Viena: „În general, trupele noastre şi înălţimile, şi în Bucovina,

pe linia văii Sucevei.” (La Grande Guerre, IX, p. 106).

15 decembrie 1914: Ruşii ajung la Cârlibaba, năvălind din nord, şi se pregătesc să dea
piept cu sutele de miliţieni austrieci din poziţiile fortificate.

30 decembrie 1914: La Vatra Dornei soseşte Arhiducele Moştenitor Carol Francisc

Iosif, pentru a primi raportul guvernatorului conte de Meran şi a colonelului Eduard Fischer.

31 decembrie 1914: Lupte încrâncenate la Storojineţ şi Rădăuţi.

1 ianuarie 1915, Viena: „Luptele în Carpaţi şi în Bucovina continuă. Nu s-a semnalat,

ieri, nici o schimbare a situaţiei (La Grande Guerre, XI, p. 5).

1 ianuarie 1915, Petrograd: „În Bucovina, noi am ocupat, după lupte, Storojineţ şi
Rădăuţi, unde am făcut mulţi prizonieri” (La Grande Guerre, XI, p. 8).

1 ianuarie 1915, după-amiază: „Primele patrule ruseşti şi-au făcut intrarea în Suceava,
venind din direcţia Hatna şi luând drumul spre satele Costâna şi Mihoveni. În urma patrulelor,
trupele ruseşti au cantonat în pădurea Costâna”, iar sucevenii şi iţcănenii s-au refugiat în
Burdujeni. O companie de „legionari” şi un pluton de jandarmi pleacă, din Câmpulung, să
apere Gura Humorului şi Ilişeşti, unei altei companii de „legionari” revenindu-i misiunea de a
apăra Frasin, Frumosu şi Argel.

2 ianuarie 1915, pe la orele 14: 300 de ruşii colonelului Bacunin au intrat în Suceava,
ocupând oraşul. La pichetele de grăniceri ruse au fost instalaţi soldaţi basarabeni, care,
„aflând că este teritoriul românesc, au salutat, retrăgându-se”. „Suceava a fost predată
comandantului trupelor ruseşti la ora 4, de locţiitorul primarului, Voronca, care a ieşit în
pragul primăriei cu un steag alb. Un număr de soldaţi şi un ofiţer rus au preluat, de îndată,
primăria” (Adevărul, 27, nr. 9980). Ulterior, comandant al oraşului a fost maiorul Alexei
Zadorin. Satele din josul Sucevei, cuprinse în colţul ce intră în pământul României, ca
Lisaura, Tişăiţi, Bosanci, Udeşti, Chilişeni, n-au fost cercetate de cazaci.

3 ianuarie 1915, Petrograd: „Ofensiva noastră în Bucovina continuă” (La Grande

Guerre, XI, p. 16).

4 ianuarie 1915, Petrograd: „În extremitatea aripii noastre stângi, trupele noastre, care
au traversat toată Bucovina, a ocupat oraşul Suceava, la fistanţă de o verstă de frontiera
austro-ungară” (La Grande Guerre, XI, p. 20).

6 ianuarie 1915, Petrograd: „În Bucovina, ofensiva noastră continuă. Am ocupat

Șipot-Kameral, la sud de Seletin, şi Ilişeşti (la sud-est de Suceava). La 3 ianuarie, am luat Clit
şi Cacica, situate pe drumul Gura Humorului. La 4 ianuarie, am ocupat, după o luptă, Gura
Humorului şi Bucşoaia. Aceste două puncte sunt situate pe o excelentă cale, care duce în
Transilvania, traversând Bucovina” (La Grande Guerre, XI, p. 26).

7 ianuarie 1915, Viena: „Trupele de avangardă, aflate în avangarda Carpaţilor

Bucovinei de sud, au fost mutate mai aproape de trupele inamice superioare” (La Grande
Guerre, XI, p. 29).

7 ianuarie 1915, Petrograd: „În Bucovina, ofensiva noastră continuă” (La Grande
Guerre, XI, p. 31).

8 ianuarie 1915, Petrograd: „În Bucovina, am ocupat, la 6 ianuarie, Câmpulung. În

ultimele zile, trupele au parcurs, luptând, peste 120 verste, ajungând la lanţul de munţi de la
frontiera care desparte Bucovina de Ungaria. În timpul acestor operaţiuni, am făcut prizonieri
peste 1.000 de austrieci şi am capturat o bogată pradă de război” (La Grande Guerre, XI, p.
47).

9 ianuarie 1915, Viena: „În Bucovina meridională şi în Carpaţi, nu au avut loc decât
încăierări” (La Grande Guerre, XI, p. 50).

10 ianuarie 1915, Viena: „Două strălucite detaşamente inamice, care s-au apropiat de
avanposturile noastre, în Bucovina, au fost dispersate cu foc de artileria şi mitralierele
noastre” (La Grande Guerre, XI, p. 54).

12 ianuarie 1915: Unul dintre fraţi Gerowski, locotenent în armata rusă, însoţit de mai
mulţi ofiţeri ruşi, a vizitat, într-un automobil, Suceava, Iţcanii şi alte localităţi, îndreptându-se
spre munte.
 14 ianuarie 1915, Viena: „În Carpaţii Orientali şi în Bucovina meridonală, s-au
semnalat noi lupte de recunoaştere insignifiante” (La Grande Guerre, XI, p. 69).

16 ianuarie 1915: Trupe ruse, înaintând prin Fundu Moldovei şi ocolind localitatea
întărită Mestecăniş, unde se aflau forţele austriece, au trecut muntele Colacul şi au înaintat
până la Ciocăneşti. Aceste trupe erau sprijinite de alte două coloane, una care se îndrepta spre
muntele Giumalău şi alta, spre Valea Putnei, formând, astfel, un front pe întinderea liniei
Ciocăneşti – Iacobeni – Valea Putnei. Austriecii s-au retras din Mestecăniş, loc puternic
întărit, spre Iacobeni, luând poziţia în faţa frontului rusesc, pe muntele Giumalău – Ciocăneşti
– Iacobeni – Valea Putnei. Lupte cu adevărat grele s-au dat pe munţii Fluturica şi Tatarca,
generalul austriac Pflanzer-Baltin, aducând întăriri, cele mai importante fiind trupele din
Divizia nr. 54. În Divizia nr. 54 au fost înglobaţi şi legionarii ruteni, conduşi de căpitanul Iosif
Weickert, şi legionarii români din Bucovina, conduşi de căpitanul Roman, aceşti voluntari
căpătând statutul de militari şi scăpând, pe viitor, de pericolul de a mai fi spânzuraţi ca
franctitori (Balan, p. 30).

17 ianuarie 1915, Petrograd: „În Bucovina, trupele noastre avansează şi au luat cu

asalt culmile Cârlibabei, la graniţa Transilvaniei şi unde este intersecţia şoselelor care duc la
Câmpulung, în Maramureş şi la Deesz” (La Grande Guerre, XI, p. 86).

17 ianuarie 1914: „Aripa stângă a trupelor ruseşti a obţinut avantaje apreciabile

asupra aripei drepte austriece, în forţă de un batalion de infanterie şi patru escadroane de
cavalerie, provocând retragerea trupelor austriece, din flancul lor stâng, spre Dorna Vatra, în
satele Galiceni, Calineşti şi Rusca, eşalonate pe malul stâng al râului Bistriţa, poziţii pregătite
prealabil ca puncte de sprijin” (Adevărul, 28, nr. 9994).

19 ianuarie 1915, Viena: „Aproape de Iacobeni, în Bucovina sudică, un atac rusesc a

fost respins, cu mari pierderi pentru inamic” (La Grande Guerre, XI, p. 103).

20 ianuarie 1915, Petrograd: „În Bucovina, trupele noastre avansează cu succes; ele
au ocupat, după o luptă, satul Ciocăneşti, aflat la distanţă de 15 verste, la nord de Vatra
Dornei, unde am luat prizonieri un important număr de ofiţeri şi soldaţi” (La Grande Guerre,
XI, p. 109).

20 ianuarie 1915: Ruşii ajung la 6 km de Vatra Dornei, ocupând poziţii în Călineşti,

Goliceni şi Rusca, pe Bistriţa.

21 şi 22 ianuarie 1915: Lupte încrâncenate pe frontul de la Sunători, Osoi şi Zugreni,

austriecii retrăgându-se în direcţia munţilor dinspre Pojorâta.

22 ianuarie 1915, Petrograd: „În Bucovina, am constatat concentrarea a unor

considerabile forţe austriece” (La Grande Guerre, XI, p. 121).

23 ianuarie 1915, Viena: „Atacurile repetate ale ruşilor asupra poziţiilor noastre din
Bucovina sudică au încetat ieri, prin recucerirea, de către trupelor noastre, a Cârlibabei şi a
înălţimilor care domină localitatea. Ruşii s-au retras cu pierderi mari. Tentativele adversarilor
de a câştiga Iacobenii şi Cârliba au eşuat complet” (La Grande Guerre, XI, p. 123).

23 ianuarie 1915, Petrograd: „În Bucovina, importante forţe austriece fortifică

înălţimile munţilor. În 21 ianuarie, o forţă inamică, cu efectivul unei divizii de infanterie şi
prevăzută cu artilerie, a atacat frontul în regiunea Cârlibaba, dar a fost respinsă. Trupele
noastre şi-au păstrat poziţiile până în dimineaţa de 22 ianuarie. Noi am făcut 200 de
prizonieri, în această luptă. S-au semnalat pe înălţimile Carpaţilor violente furtuni de zăpadă”
(La Grande Guerre, XI, p. 124).

23 şi 24 ianuarie 1915: La Iacobeni, Ciocăneşti şi Mestecani se dau lupte grele; prin

vecinătatea Mamorniţei au fost zărite, în 10 ianuarie, îndreptându-se spre munţi „două
regimente de cavalerie şi un regiment de infanterie” ruseşti.

24 ianuarie 1915, Viena: „În Bucovina, aproape toate luptele s-au desfăşurat cu
succes pentru noi şi domneşte liniştea” (La Grande Guerre, XI, p. 126).

24 ianuarie 1915, Peterograd: „În Bucovina, în jurul localităţii Valea Putnei, situată la
20 verste în vest de Câmpulung, avangarda noastră a răspuns, în tot timpul zilei de 23
ianuarie, focului de artilerie inamic” (La Grande Guerre, XI, p. 128).

25 ianuarie 1915: 600 de „legionarii” Cezirkeagmeister-ului din Gura Humorului se

angajează în luptă la Ilişeşti, dar cum nu pot opune rezistenţă puhoiului de cazaci, se retrag la
Gura Humorului.

26 ianuarie 1915, Viena: „Nu a fost nici o bătălie în Bucovina” (La Grande Guerre,
XI, p. 135).

26 ianuarie 1915, Petrograd: „În Bucovina, nici o modificare importantă” (La Grande
Guerre, XI, p. 138).

26 ianuarie 1915, Botoşani: Inspectorul de poliţie Cămărăşescu „a luat măsuri pentru

expulzarea refugiaţilor bucovineni. Toţi refugiaţii au fost chemaţi la poliţie, unde li s-a
comunicat ordinul ca, până astăzi, la orele 6 seara, să părăsească oraşul, urmând să plece, prin
Palanca, în Austria” (Adevărul, nr. 10000).

27 ianuarie 1915, Petrograd: „În Bucovina, în 25 ianuarie, în regiunea Valea Putnei,

la sud-vest de Câmpulung, s-au semnalat tiruri de artilerie” (La Grande Guerre, XI, p. 145).

28 ianuarie 1915, Petrograd: „Nici o schimbare în Bucovina; tiruri de artilerie şi

încăierări între avangărzi” (La Grande Guerre, XI, p. 150).

29 ianuarie 1915, Viena: „Calmul domneşte în Bucovina” (La Grande Guerre, XI, p.
151).

29 ianuarie 1915, Petrograd: „Nimic de semnalat în Bucovina” (La Grande Guerre,

XI, p. 154).

31 ianuarie 1915, Petrograd: „În Bucovina nu se semnalează decât ciocniri

neimportante între avangărzi” (La Grande Guerre, XI, p. 173).

1 februarie 1915, Viena: „În Bucovina, nu s-a întâmplat nimic important” (La Grande
Guerre, XI, p. 175).
 5 februarie 1915, Viena: „Ofensiva rusă în Bucovina a fost oprită la mijlocul lunii
ianuarie, în partea superioară a văii Moldovei. Poziţiile noastre de la Iacobeni şi de Cârlibaba
au oprit toate atacurile din Carpaţi a importantelor forţe inamice din acest sector. Adeversarii
au încercat, după 20 ianuarie, prin atacuri care au ţinut mai multe zile, să spargă rezistenţa
grupurilor care blochează trecătorile principale. Dar toate aceste tentative de a lua cu asalt
poziţiile noastre de pe înălţimi au eşuat şi trupele noastre au trecut, la rândul lor, la ofensivă,
curăţind, în 22 ianuarie, Cârlibaba de inamici. În zilele următoare, inamicul şi-a retras grosul
forţelor sale spre Câmpulung şi pe Moldova, unde s-a oprit. Pe parcursul acestor ultime zile,
noi lupte au început. Trupele noastre au înfruntat, într-un mod remarcabil, dificultăţile
terenului şi ale timpului urât. Ele au pătruns în valea Moldovei, au înfrânt forţele inamice şi
au luat Izvor, localitate pe Moldova (Izvoarele Sucevei – n. n.) şi Breaza. Numărul
prizonierilor capturaţi în aceste zile de lupte în Carpaţi este de peste 4.000 de oameni” (La
Grande Guerre, XII, 6).

5 februarie 1915: Maiorul Zagorin primeşte ordin să părăsească oraşul şi să-şi ducă
trupele la Cernăuţi. Drept consecinţă, „toată noaptea, pe şoseaua Iţcani-Suceava, s-au
transportat trupe şi muniţii” (Adevărul, 28, nr. 10012). Retragerea era confirmată şi de
comunicatele rusesc şi austriac din 6 februarie, ultimul precizând glorios că „trupele noastre
înaintează, cu deplin succes, pe când ruşii se retrag cu grabă” (Adevărul, 28, nr. 10013).

6 februarie 1915, Viena: „Luptele continuă pe toate fronturile din Carpaţi şi în

Bucovina” (La Grande Guerre, XII, p. 9).

7 februarie 1915, Viena: „În Bucovina meridională, progresăm cu succes şi ruşii sunt
în continuă retragere. 1.200 de prizonieri au fost anunţaţi ieri. O mare cantitate de material a
fost capturată. Trupele noastre au intrat în Câmpulung, la amiază, în entuziasmul populaţiei”
(La Grande Guerre, XII, p. 13).

7 februarie 1915, Petrograd: „Pe căile care duc la Nadvorno (în Galiţia – n. n.) şi în
Bucovina, trupele noastre, trupele noastre de pe poziţii montane, dificil de abordat, atacate în
forţă de forţe inamice considerabile, s-a retras cu precauţie” (La Grande Guerre, XII, p. 15).

8 februarie 1915: Încăierări, „pe străzile oraşului Rădăuţi, între o avangardă austriacă
de vreo sută de soldaţi, care au făcut o recunoaştere, şi o sută cincizeci de cazaci, care erau în
retragere şi mai întârziaseră în Rădăuţi. Au căzut morţi mulţi din ambele părţi, fiind răniţi, cu
această ocazie, şi doisprezece trecători”, iar „avangărzile austro-ungare au intrat, în
entuziasmul indescriptibil al populaţiei, în Suceava. La două, după-amiază, a sosit grosul
trupelor, care au fost primite cu ovaţii de populaţia civilă... Ruşii s-au retras cu totul spre
Cernăuţi. Oraşele Câmpulung, Gura Humorului şi Suceava sunt, iar, cu totul în posesia
trupelor austro-ungare”. „Guvernatorul rus al Bucovinei, Evreinow, a părăsit, împreună cu
întregul său stat major şi cu întreaga garnizoană, Cernăuţii, îndreptându-se spre Novoseliţa”
(Pester Lloyd, apud Adevărul, 28, nr. 10015).

9 februarie 1915, Cernăuţi: „S-au luat măsuri pentru o eventuală evacuare a

Cernăuţilor, în care scop a fost retras din oraş tot ce ruşii înmagazinaseră acolo. Dr. Weich,
ajutor de primar al Cernăuţilor, a fost însărcinat cu predarea oraşului, când va fi nevoie să se
facă aceasta. Populaţia e liniştită” (Pester Lloyd, apud Adevărul, 28, nr. 10015).

9 martie 1915: Luptă înverşunată în pădurea Rarancea, „austro-ungarii, primind

puternice ajutoare, au reuşit, printr-un asalt viguros de baionetă, să bată pe adversar, luându-i
4.000 prizonieri, 6 mitraliere şi o bogată pradă de material de război... Între Ţureni şi Noua
Suliţă s-au dat, de asemenea, lupte mari, în cari Ruşii au fost respinşi” (Românul, V, nr. 53).

12 martie 1915, Viena: „Calmul domneşte la fel la nord de Cernăuţi” (La Grande
Guerre, XIX, p. 57).

13 martie 1915, Viena: „Aproape de frontul de luptă din Galiţia sud-estică, în

învecinata regiune Cernăuţi, calmul domneşte peste tot” (La Grande Guerre, XIX, p. 65).

11 mai 1915, Viena: „În Galiţia sus-estică, ruşii au trecut la ofensivă în mai multe
sectoare. Un atac important, la nord de Prut, asupra Cernăuţilor, a fost respins la frontiera
Imperiului. Am făcut 620 prizonieri” (La Grande Guerre, XV, p. 57).

11 mai 1915, Petrograd: „În Bucovina, în dreapta Nistrului, trupele noastre, la 9 mai,
şi-au continuat succesele, făcând încă 500 prizonieri şi au capturat 3 tunuri mari şi unul uşor,
precum şi mai multe mitraliere” (La Grande Guerre, XV, p. 62).

18 mai 1915, Petrograd: „Se dovedeşte acum că proporţiile dezastrului austriac în

Bucovina sunt atât de mari, încât anulează succesele pe care inamicii noştri le-au obţinut în
Galiţia vestică. După ultimele informaţii, toată regiunea dintre Nistru şi Prut este sub
stăpânirea noastră. Armata austriacă a fost bătută zdravăn şi s-a retras în dezordine,
abandonându-ne 20.000 prizonieri şi o importantă poziţie, lungă de 140 verste, bine fortificată
şi pentru defensiva pentru care inamicul a depus enorme eforturi, bani şi vieţi. Ceea ce ne face
să credem că, după această victorie rusească, Cernăuţii sunt deja în mâinile noastre şi că restul
armatei austriece, aflată la Prut, va fi condamnată la un dezastru ireparabil, după şarja
energică a cavaleriei asupra părţilor divizate, formate din mase inamice în retragere,
împrăştiate şi împuţinate.. În aceste clipe, numai un nod de cale ferată spre Bucovina reţine
atenţia noastră, în regiunea Kolomeea, unde inamicul a primit întăriri şi a angajat toate forţele
sale. Această furie a duşmanului este naturală: Kolomeea este un nod de cale ferată conectat
la Bucovina şi Transilvania, şi la alte regiuni austro-ungare. Înfrângerea, în aceste clipe, este
atenuată de firava rezistenţă în Bucovina” (La Grande Guerre, XV, pp. 120, 121).

18 mai 1915, Petrograd: „Proporţiile dezastrului austriac în Bucovina sunt atât de

mari, încât ele anulează succesul lor vremelnic în Galiţia. Toată regiunea dintre Nistru şi Prut
este în puterea noastră” (La Grande Guerre, XV, p. 121).

19 mai 1915, Viena: „La 16 mai, s-a publicat un raport oficial despre ultimele
evenimente ce se derulează în aripa extremă a frontului de luptă, între Nistru şi Prut.S-a
exagerat intenţionat succesul într-un sector de aripă, insignifiant în raport cu marea noastră
victorie în Galiţia occidentală şi mijlocie” (La Grande Guerre, XV, p. 123).

22 mai 1915, Viena: „Aproape de Boian, la est de Cernăuţi, o încercare a inamicului

de a trece pe malul sudic a eşuat cu mari pierderi pentru adversar” (La Grande Guerre, XV, p.
144).

23 mai 1915, Viena: „Noile tentative ruseşti de a trece Prutul, aproape de Boian, au
eşuat” (La Grande Guerre, XV, p. 153).

26 mai 1915, Petrograd: „În regiunea Nistrului şi în Bucovina, nici o schimbare” (La
Grande Guerre, XV, p. 183).
 22 iunie 1915, Suceava: Se dizolvă reprezentanţa comunală a Sucevei, primar fiind
numit Dr. Ion Luţia, care a murit după doar două luni, treburile comunale fiind preluate de
inginerul Leo de Fuchs şi de consilierul Epaminonda Voronca.

20 iulie 1915, Viena: „Pe graniţa dintre Bucovina şi Basarabia, brigada rusă Plastun a
fost surprinsă şi împrăştiată” (La Grande Guerre, XVIII, p. 116).

26 iulie 1915, Doroşăuţi: „Comemorarea încheierii unui an de război”, serbarea fiind

organizată de parohul exarh Vasile Nichitovici.

17 august 1915: „Cetăţenimea Sucevei a inaugurat serbarea patriotică prin un frumos

conduct de torţe, care a străbătut, în sunetul muzicii, calea principală a oraşului, până în
dreapta Palatului Administrativ” (Viaţa Nouă, IV, nr. 160).

18 august 1915, Suceava: Ziua de naştere a Împăratului Francisc Iosif este sărbătorită
cu mare pompă, iar la Vatra Dornei, s-a desfăşurat o „manifestare omagială a deputaţilor
români”, cu ocazia „aniversării zilei natale a Majestăţii Sale Împăratului Francisc Iosif” (Viaţa
Nouă, IV, nr. 160).

22 august 1915, Viena: „Între Vladimir-Volinsky şi Cernăuţi, situaţia este

neschimbată” (La Grande Guerre, XIX, p. 159).

4 octombrie 1915: La Suceava începe colecta „Țintuirea bucumului”, bucium din

lemn de tei făcut de „cunoscutul maestru Vasile Buliga din Câmpulung”, când, „după
săvârşirea serviciului divin, lumea oficioasă, însoţită de un public mare, s-a adunat în
frumosul cort, ridicat în faţa intrării în Palatul Comunal”, iar prefectul Dr. Korn „a bătut cea
dintâi ţintă, în numele protectorului acestei serbări, al Preşedintelui Ţării, contele Meran.
Venitul realizat într-o singură zi a trecut suma de 2.000 coroane” (Viaţă Nouă, IV, nr. 163).

10 octombrie 1915: Se ţintuieşte buciumul la Costâna, „în prezenţa reprezentantului

prefecturii, Lomicovschi, a profesorului Tarangul, a preotului Mihaiu Sârbu, a profesorului
M. Ursuleac şi a corului gimnazist din Suceava, condus de Severin Procopovici” şi se strâng
1.500 de coroane (Viaţă Nouă, IV, nr. 163).

11 octombrie 1915: Aeroplanele ruseşti „au operat un raid peste Cernăuţi, aruncând,
asupra gării, depozitelor de muniţii şi trenurilor, mai multe bombe. O coloană de fum şi de
văpăi a apărut, de îndată, deasupra gării. Un aeroplan inamic a venit în contra aviaţiei noastre,
dar a fost canonat de aviatorii noştri şi silit să aterizeze, repede, lângă oraş” (Adevărul, 28, nr.
10257).

17 octombrie 1915: Buciumul bucovinean se ţintuieşte în Bosanci, Ipoteşti,

Securiceni, Rus-Plavalar, Tişăuţi şi Lisaura.

24 octombrie 1915: Ţintuirea buciumului la Danila, Găureni, Iacobeşti, Călineştii lui

Cuparencu şi Ienachie, Măriţei, Romaneşti şi Slobozia.

27 octombrie 1915: Buciumul este dus, pentru ţintuire şi colectă de fonduri, la

Pătrăuţi, Hatna (Dărmăneşti – n. n.) şi Mitocul Dragomirnei.
 31 octombrie 1915: Continuă sacrificare buciumului întru gloria Austriei în Iţcanii
Noi, Iţcani Gară, Şcheia şi Lipoveni.

8 noiembrie 1915: Ţintuirea buciumului la Udeşti, Chilişeni, Reuseni, Rus-

Mănăstioara şi Ruspoieni.

14 noiembrie 1915: Ofrande pentru Austria, prin ţintuirea buciumului, la Stroieşti, Sf.
Ilie, Zahareşti, Liteni-Moara, Buneşti, Bălăceana, Liudihumora şi Comăneşti.

4 decembrie 1915: Trupele ruseşti, aduse, cu trenul, de la Reni, la Noua Suliţă,

ocupau poziţii pe aliniamentul Boian-Ţureni, cu intenţia de a năvăli spre Cernăuţi. Trupele
austriece, cantonate la Mahala şi la Sadagura, se pregăteau să înfrunte tirurile de artilerie
rusească, iar cele cantonate prin partea sudică a Bucovinei au fost retrase (Adevărul, 28, nr.
10311). Comunicatul oficial rusesc preciza că „luptele din Bucovina devin din ce în ce mai
înverşunate, şi armata rusă, respingând contraatacurile, înaintează mereu spre Cernăuţi.
Duşmanul a suferit, în această regiune, mari pierderi, care se urcă la 800 de prizonieri şi un
mare număr de răniţi şi morţi, lăsaţi pe câmpul de luptă” (Adevărul, 28, nr. 10342).

22 decembrie 1915, Bucureşti: Cunoscutul literat şi profesor de limba germană pe la

diferite şcoli secundare şi superioare şi-a pus capăt zilelor, la bodega „Mircea”, din
Bulevardul Academiei” (Viaţă Nouă, IV, nr. 170-171).

5 ianuarie 1916: „Mari pierderi germane în Bucovina; ruşii avansează spre

Transilvania; ei au ocupat Ilişeşti, Gura Humorului şi Bucşoaia” (Le Progrès, 6 ianuarie
1916).

6 ianuarie 1916: „Un comunicat din Petrograd anunţă, în sfârşit, în această dimineaţă,
că austriecii au evacuat Cernăuţii. Ruşii vor să ocupe oraşul, dacă nu au făcut-o până în
această clipă. Este a patra oară când capitala Bucovinei îşi va schimba ocupantul, de la
începutul războiului” (L’Ouest Éclair, 6 ianuarie 1916).

7 ianuarie 1916: „Times a primit de la Bucureşti, următoarea telegramă, datată vineri

(7 ianuarie – n. n.): O teribilă canonadă se putea auzi de la Dorohoi, oraş românesc aflat la 30
de mile de locul bătăliei. După un prim eşec al asaltului poziţiilor austriece, ruşii au izbutit să
forţeze intrarea în Bucovina şi au capturat două poziţii fortificate ale tranşeelor austriece. Ei
au ocupat, mai întâi, satele Toporăuţi şi Rarancea şi au sosit în apropierea orăşelului
Sadagura. Populaţia districtului de care ţin aceste două sate s-a refugiat la Cernăuţi, care este
plin de soldaţi austrieci răniţi şi unde proviziile sunt foarte rare. Criticii militari opinează că
ocuparea Cernăuţilor de către trupele ruse este iminentă” (L’Ouest Éclair, 11 ianuarie 1916).

11 ianuarie 1916: În zori, „de la Boian, în sus, se desfăşoară între beligeranţi lupte
gigantice, lupte de exterminare, ale căror rezultate sunt dezastruoase”. Austriecii
înconjuraseră Cernăuţii cu tranşee, fortificaţii „şi centuri de garduri construite din sârmă
electrică” (Adevărul, 28, nr. 10347).

15 ianuarie 1916: Marea bătălie de Anul Nou, din nord-estul Austriei, a început la 24
decembrie stil nou anul trecut şi a durat, fiind întreruptă numai în unele zile, până la 15
ianuarie stil nou 1916, adică, în total, douăzeci şi patru de zile. Numeroase regimente de ale
noastre au fost prinse, timp de şaptesprezece zile, într-o luptă neîntreruptă / Sub-şeful Statului
Major / Boeler” (Adevărul, 28, nr. 10353).

1916, ianuarie 17: Înfiinţarea, la Suceava, a Societăţii i. r. „Crucea de argint”,

sucursală a celei din Viena, din iniţiativa patriotică a „Consilierului guvernial Dl Visarion
Gribovschi, care a convocat, pentru luni, 17 ianuarie, orele 5 post-meridian, în Palatul
Municipal din Suceava, o convorbire prealabilă, la care au participat 17 persoane, între care
prefectul Dr. Robert Korn, prezidentul Tribunalului Dr. Alfred Handl, preotul greco-catolic
Hlibowicki, directorul gimnazial Constantin Procopovici, primarul din Iţcani Hellman şi alţii.
Profesorul Dr. Orest de Tarangul a raportat asupra însemnătăţii şi organizării acestei
instituţiuni, remarecând că, chiar şi în aceste momente, ne pătrunde o adiere de pace” (Viaţă
Nouă, IV, nr. 173 din 24 ianuarie n. 1915, p. 3).

1916, ianuarie 19: Batalionul românilor din Ardeal, care fusese încazarmat la
Doroşăuţi, s-a prezentat la biserica din Doroşăuţi, unde slujea bătrânul Vasile Nichitovici,
apoi a participat, cu muzica militară în frunte, la procesiunea bisericească, la care cânta corul
bisericesc, dirijat de Vasile Penteleiciuc, şi participa o mulţime de oameni cu făclii în mână,
din Doroşăuţi şi din împrejurimi (Viaţă Nouă, IV, nr. 174 din 7 februarie n. 1915, p. 3).

21 ianuarie 1916, Petrograd: „La nord de Cernăuţi, în regiunea Rarance, am cucerit

un sector din poziţiile inamice. În scopul recuceririi lui, inamicii au întreprins trei
contraatacuri furioase, care toate au fost respinse, cu pierderi enorme pentru inamic” (L’Ouest
Éclair, 5 ianuarie 1916).

3-5 februarie 1916: Noi recrutări în Bucovina, comisia pentru recrutări funcţionând în
sediul Magistratului din Cernăuţi; o parte dintre ostaşii români din Ardeal fuseseră
încazarmaţi, în ianuarie 1916. „Prima a fost făcută la începutul lui decembrie 1914, când au
început ruşii a înainta vertiginos spre centrul Bucovinei; a doua, s-a ţinut prin martie 1915,
după retragerea ruşilor peste Prut, şi a treia, la începutul lui mai 1915. La prima recrutare, s-au
prezentat tineri, de la 18, la 21 de ani, şi toţi dispensaţii, de la 24, la 36 de ani, la a doua, toţi
bărbaţii, de la 18, la 42 de ani, şi, la a treia, toţi bărbaţii, de la 18, la 50 de ani” (Adevărul, 28,
nr. 10354).

15 februarie 1916, Petrograd: „Autorităţile militare explică relaxarea ofensivei în

Bucovina şi Galiţia prin faptul că germanii sunt foarte puternic fortificaţi în teritoriul pe care
îl ocupă de mai bine de şase luni” (L’Ouest Éclair, 16 februarie 1916).

2 martie 1916: Sucevenii au aranjat o mare serbare patriotică-naţională a şcolilor

primare româneşti, venitul fiind ursit Societăţii Flotei Austriece (Oesterreichischer
Flottenverein), iar serbarea s-a ţinut în sala „Dom Polski” (Viaţă Nouă, IV, nr. 178).

14 martie 1916: „Pregătirile militare ruse au crescut, printr-o intensă activitate în

Basarabia... Pentru a elimina dificultăţile de deplasare, ruşii grăbesc construirea, în Basarabia,
a trei noi căi ferate, între Chilia, Cetatea Albă, Ismail, Reni, Chişinău şi Lipscani. Aviatorii
ruşi au semnala o care concetrare de trupe austriece lângă Cernăuţi” (Journal des débats, 14
martie 1916).

10 iunie 1916: Ruşii ocupă Toporăuţii şi Rarancea, iar în ziua următoare, se îndreaptă
spre Mahala şi Cernăuţi. De la Boian, tunuri grele japoneze, de 329 mm, coordonate de ofiţeri
japonezi şi francezi, bombardează Cernăuţii, iar populaţia Bucovinei o apucă, în grabă, pe
calea pribegiei (Adevărul, 29, nr. 10497).

11 iunie 1916: „Comunicat austriac: În partea de nord a Bucovinei au loc, din nou,
bătălii încrâncenate. Sub presiunea forţelor inamice superioare, începută cu un dispreţ faţă de
pierderile de vieţi omeneşti unică chiar şi printre inamici, a fost nevoie să întrerupem
contactul cu adversarul şi să ne retragem trupele… Nimic nu se poate citi, în comunicatul
austriac, despre ce se întâmplă la Cernăuţi, dacă oraşul este pierdut, după evacuarea
Bucovinei septentrionale la Dobrinăuţi şi, în sud, descoperirea forţelor liniei de pe Prut.
Capitala Bucovinei a căzut, deci, pentru a treia oară, sub puterea invadatorilor” (La Guerre
mondiale, 13 iunie 1916).

13 iunie 1916: Comunicatul oficial rusesc anunţă că „în sectorul Prutului, între Boian
şi Nepolocăuţi, trupele ruseşti s-au apropiat de malul stâng al râului. Lângă capul de punte de
la Cernăuţi, o luptă crâncenă mai dăinuieşte” (Adevărul, 29, nr. 10498).

14 iunie 1916: „Marea ofensivă rusă în Galiţia, Volhnia şi Bucovina continuă. Armata
generalului Letchinsky a sosit în faţa podului Zaleszisky, care marchează porţile capitalei
Bucovinei. Capturarea Cernăuţilor este, deci, iminentă… Austriecii continuă mişcarea de
retragere din partea nord-estică a Bucovinei” (Le Rappel, 14 iunie 1916).

14 iunie 1916: „Ruşii sunt la porţile Cernăuţilor, ocupând mahalalele acestui oraş, pe
care l-au încercuit, simultan, dinspre nor, sud şi vest” (L’Ouest Éclair, 14 iunie 1916).

15 iunie 1916: Guvernul României primeşte o telegramă, prin care se anunţa că

Cernăuţii au fost evacuaţi de către austrieci, care au numit o comisie pentru predarea oraşului,
compusă din câte doi reprezentanţi ai fiecărei naţionalităţi. Mitropolitul Repta a fost ridicat şi
dus la Dorna. Linia ferată a fost distrusă, de la Cernăuţi, până la Volksgarden, pe o lungime
de trei kilometri, pentru a întârzia înaintarea ruşilor. La Iţcani, 80 de locomotive aşteptau, sub
presiune, să transporte întreg materialul rulant la Burdujeni, în vreme ce câteva trenuri cu
răniţi erau îndreptate spre Vatra Dornei (Adevărul, 29, nr. 10498).

17 iunie 1916: Ruşii generalului Lethitake au reluat bătălia pentru pod şi, după o luptă
înverşunată, au ocupat, iar, Cernăuţii. „În 12 zile, austriecii au pierdut 300.000 de oameni,
între care cel puţin 80.000 morţi şi răniţi, ceea ce constituie 30 la sută din efectivul de
670.000, care se ştie că erau pe acest front” (Adevărul, 29, nr. 10503).

19 iunie 1916: Începe exodul refugiaţilor, care blochează gara din Burdujeni.

20 iunie 1916: „Confirm unei telegrame a autorităţilor române de la frontiera cu

Bucovina, un regiment ceh şi un regiment ungar s-au retras din calea ruşilor”
(L’Intransigeant, 26 iunie 1916).

20 iunie 1916: Lupte grele la Storojineţ, Frazenthal şi Tereblecea. Între Burdujeni şi

Iţcani, coloanele refugiaţilor bucovineni, din toate clasele sociale, blocaseră drumul, dar cei
mai mulţi refugiaţi se îndreptaseră direct spre Vatra Dornei (Adevărul, 29, nr. 10504).

20 iunie 1916: La Bucureşti, refugiaţii bucovineni sărbătoresc, seara, ocuparea

Cernăuţilor şi a unei mari părţi din Bucovina drept „eliberare de sub jugul austro-ungar”
(Adevărul, 29, nr. 10505).
 21 iunie 1916: La Suceava, „la amiază, mai întâi a fost zărit un aeroplan rus,
survolând deasupra Sucevei, iar după o oră, „prima patrulă rusească, compusă din 24 de
cazaci, şi-a făcut apariţia în faţa Burdujenilor, pe şoseaua Iţcani-Suceava; imediat, a urmat o
altă patrulă, de 100 soldaţi din cavalerie, care, intrând în Suceava, au preluat oraşul din
mâinile noului primar, preotul român Sârbu” (Adevărul, 29, nr. 10506).

22 iunie 1916: „Avansarea vertiginoasă a ruşilor a surprins nu numai populaţia, dar

chiar autorităţile au fost înşelate asupra apropierii ruşilor” (Adevărul, 29, nr. 10505).

23 iunie 1916: „La Iţcani s-au prezentat un maior rus şi zece soldaţi pentru a lua oraşul
în stăpânire” (Adevărul, 29, nr. 10508).

23 iunie 1916: „Câmpulung este în mâinile ruşilor, după 23 iunie, şi toată Bucovina,
susţine comunicatul rus, este în mâinile aliatului nostru” (L’Intransigeant, 26 iunie 1916).

23 iunie 1916: „În 23 iunie, ruşii, după o bătălie agresivă, au ocupat Câmpulung, ceea
ce, după ocuparea precedentă a localităţii Kouty, îi pune în posesia întregii Bucovina” (Le
Petit Parisien, 26 iunie 1916).

23 iunie 1916: „În Bucovina, ofensiva rusă nu a putut fi oprită. După cucerirea
Cernăuţilor, ruşii au continuat ofensiva spre sud şi au traversat Siretul… Odată cu trecerea
acestui râu, ruşii au ocupat toată regiunea nordică a Bucovinei. Pe de altă parte, nu putem şti
când această ofensivă se va opri. Este sigur că austriecii vor ocupa, din nou, o linie defensivă
în Carpaţi, care formează frontiera Bucovinei” (L’Ouest Éclair, 23 iunie 1916).

23 iunie 1916, Petrograd: „Austriecii se retrag întruna în Bucovina. Ofensiva noastră

continuă. Am ocupat localităţile Gura Humorului şi Straja, la vest de Rădăuţi. La Vijniţa,
aproape de Kouty, am făcut 800 de prizonieri. Inamicul s-a retras în Carpaţi” (L’Ouest Éclair,
24 iunie 1916).

18-24 iunie 1916: „Bucovina nu este un sector militar susceptibil de o viaţă proprie...
Cernăuţi a căzut, pentru prima dată, la 1 septembrie 1915... dar în 21 octombrie Cernăuţi a
fost reocupat de Pflanzer-Baltin... La sfârşitul lui noiembrie, fără mari bătălii, Bucovina se
afla din nou sub stăpânire rusească, până la frontiera română: Câmpulung redevenea al
slavilor în 6 ianuarie, şi, trei zile mai târziu, înălţimile văii Cârlibaba erau stăpânite de
invadatori... Dominaţia străină se întindea din Carpaţi, la Cernăuţi, care a fost „eliberat” după
zece zile. Este exact timpul care le-a fost suficient ruşilor, pentru recucerire, după 17 iunie
1916. Deci, Cernăuţii, pentru a treia oară, a căzut, iar grosul aripii drepte Pflanzer s-a retras
spre vest, prin valea Ceremuşului, în timp ce detaşamente răzleţe angajau lupte, în retragere
prin văile semi-circulare şi paralele Siretului Mare şi Siretului Mic, ale Sucevei şi Moldovei.
Localităţile de şes ale provinciei au fost evacuate spre frontiera română, pentru că ruşii,
avansând asupra ariergărzilor, au putut să cucerească Siretul, în 10 iunie, pătrunzând până în
valea Sucevei, a doua zi, şi ocupând Rădăuţii, în 21 iunie, în aceeaşi seară ajungeau la Gura
Humorului, poarta văii Moldovei, unde nu au întâlnit altă rezistenţă, ajungând la Câmpulung
în 23 iunie. Austriecii au pierdut 2.000 de prizonieri şi s-au repliat în munţii dintre Moldova şi
Bistriţa Aurie. În această ultimă vale, în care se află Iacobeni şi Cârlibaba, cu fortificaţii pe
înălţimi, ruşii încă nu au purces, întărindu-se la Pojorâta” (La Guerre mondiale, 1 iulie 1916).
 24 iunie 1916: „Petrograd: Pentru ocuparea oraşului Gura Humorului, armata
generalului Letchitsky a încolţit toată aripa dreaptă a generalului Pflanzer, la frontiera
României” (Le Journal, 25 iunie 1916).

25 iunie 1916: „Comunicat austriac: În Bucovina, trupele noastre au ocupat noi poziţii
între Câmpulung şi Iacobeni. Am evacuat înălţimile Berhomet şi Vijniţa, fără intervenţia
inamicului” (La Guerre mondiale, 27 iunie 1916).

25 iunie 1916: Alt comunicat austriac precizează că, „în Bucovina, trupele noastre au
stabilit noi poziţii, între Câmpulung-Iacobeni. Înălţimile de la sud de Berhometh-Viznitz au
fost evacuate de noi, fără intervenţia duşmanului” (Adevărul, 29, nr. 10510).

27 iunie 1916: „În Bucovina, ruşii au luat Câmpulung şi îşi urmează inamicii spre
Iacobeni, de-a lungul frontierei româneşti din munţi. Luarea oraşelor Câmpulung şi Kuty (în
Galiţia – n. n.), spun ruşii, pune întreaga Bucovina în mâinile noastre” (Le Petit Journal, 27
iunie 1916).

29 iunie 1916: „Comunicat rus: Inamicul, încercând să oprească ofensiva noastră în

Bucovina, a împiedicat, în multe locuri, cu toate mijloacele posibile, construind poduri sau
demolându-le pe cele construite. În ciuda acestora, pontonierii noştri şi trupele de geniu au
biruit toate obstacolele şi şi-au făcut, cu succes, datoria” (Bulletin quotidien, 30 iunie 1916).

2 iulie 1916: „Avansarea ruşilor în Bucovina continuă… Este a treia oară când eroicii
noştri aliaţi pătrund în Cernăuţi, de la începutul războiului, dar este pentru prima dată când
austriecii apără acest oraş nefericit, pe care l-au evacuat de fiecare dată când ruşii se
apropiau” (L’Indépendant du Berry, 2 iulie 1916).

2 iulie 1916: „Duminică, orele 4 după-amiaza, a izbucnit un incendiu la Iţcani, la

antrepozitele Statului, construite de curând, şi la magazia bogătaşului Hellman. Focul a fost
pus şi, din neglijenţă, lăsat să se întindă şi la casele comercianţilor Peretz şi Sonnenfeld şi
jandarmeriei. Sentinela rusă de la vamă n-a permis celor de la noi, care s-au grăbit să alerge
pentru a stinge focul, şi, cum toate pompele le-au luat austriecii, în retragere, Iţcanii e expus
să fie complet distrus. Nu s-a permis nici grănicerilor noştri, care au pompe şi voiau să treacă
dincolo, pentru a localiza incendiul” (Adevărul, 29, nr. 10517).

7 iulie 1916: „Am considera ultimele opt zile de război în Bucovina de o importanţă
relativă, pentru că Bucovina nu poate servi drept bază pentru o invazie serioasă în Ungaria…
Retragerea austriecilor seamănă, aici, cu o anulare a operaţiunilor militare pe termen lung, în
aceste văi. Cea a Câmpulungului şi cea a Seletinului, care se află pe cursul superior al râului
Suceava şi al Moldovei, sunt conectate între ele prin o rută semicirculară, paralelă cu graniţa
şi care trece peste înălţimile Izvor. Împinşi înapoi din Pojorâta, în 25 iunie, austriecii s-au
retras, în parte, spre nord-vest de această rută, în parte spre sud-vest, prin Iacobeni” (Bulletin
quotidien, 7 iulie 1916).

8 iulie 1916: Ruşii ocupă Fundu Moldovei şi Valea Putnei. La Cernăuţi, funcţiile
publice sunt ocupate de basarabeni. „Astfel, dl căpitan Capşa a fost numit prefect de poliţie, dl
Levinschi, şef al Siguranţei, avocatul Danielev, ajutor al şefului de Siguranţă” (Adevărul, 29,
nr. 10573).
 14 iulie 1916: „Peste 15.000 de refugiaţi bucovineni se află pe teritoriul românesc.
Printre ei, un mare număr de evrei. Românii refugiaţi au fost avertizaţi că nu au voie să se
stabilească în România” (Bulletin quotidien, 14 iulie 1916).

14 august 1916: La Bucureşti, s-a întrunit Consiliul de Coroană, pentru a decide

intrarea în război, iar coloanele ziarelor româneşti se transformă în versuri de epopee, mai ales
că, în noapte de duminică, 14/15 august 1916, „trupele noastre au atacat frontiera austro-
ungară”, iar „ruşii au început a trece în Dobrogea, fiind primiţi cu entuziasm de populaţie”
(Adevărul, 29, nr. 10573).

9 august 1916: „Comunicat austriac: În Bucovina, inamicul s-a retras spre nord” (La
Guerre mondiale, 11 august 1916).
21 august 1916: „Comunicat austriac: La vest de râul Moldova, pe înălţimile de la
sud-est şi sud-vest de Zabie, am capturat 2 ofiţeri şi 188 oameni, dar şi 5 mitraliere, inamicul
făcând în van eforturi de a recuceri poziţiile pierdute” (La Guerre mondiale, 23 august 1916).

31 august 1916: „În 31 august, creşterea presiunii ruse produse aşteptata legătură cu
aripa dreaptă română, care atunci intrase în munţii Gurghiului. La două culmi muntoase de a
cuceri Vatra Dornei, slavii au pus presiune pe trupele colonelului Borgo; ei au forţat bariera
Tomnaticul, iar prusienii s-au retras pe coasta nordică” (La Guerre mondiale, 10 septembrie
1916).

9 septembrie 1916: „Comunicat austriac: În Bucovina, având în frunte Regimentul de

Infanterie Galiţiană nr. 13, şi-a croit un pasaj, pe Moldova, spre Breaza” (La Guerre
mondiale, 14 septembrie 1916).

23 septembrie 1916: „Comunicat austriac: În Bucovina, detaşamente de recunoaştere

inamice au fost respinse. În afară de aceasta, activitate combatantă minimă” (La Guerre
mondiale, 25 septembrie 1917).

24 septembrie 1916: „Este un mare entuziasm faţă de armata rusă, care a ocupat
Bucovina, şi românii din nord au sărbătorit împreună intrarea României în război. Locuitorilor
Bucovinei, care sunt în bună parte români, le străluceau ochii de bucurie” (Le Miroir, 24
septembrie 1916).

24 septembrie 1916: Comunicat românesc: „Înaintăm la Vatra Dornei şi în munţii

Călimanului”; „în Călimani, lupte de artilerie” (Albina, 20, nr. 1-2).

18 decembrie 1916: Comunicatul Marelui Cartier General Român: „Pe frontul

generalului arhiducelui Iosef”, se înregistra o „luptă violentă de artilerie în sectorul de la
Mestecăneşti, la sud de Bistriţa de aur” (Gazeta Bucureştilor, nr. 6).

19 decembrie 1916: Comunicatul Marelui Cartier General Român: „Patru atacuri

ruseşti la Mestecăneşti, pe malul răsăritean al Bistriţei de Aur, s-au prăbuşit în faţa rezistenţei
batalioanelor austro-ungare. Mai la sud, duşmanul a fost izgonit din câteva posturi” (Gazeta
Bucureştilor, nr. 9).

*
 20 martie 1917, Petrograd: „Generalul Letchitsky a fost numit comandant şef pe
frontul de răsărit. Cum el se găseşte încă în Bucovina, comanda interimară aparţine, până la
sosirea lui, generalului Gourko” (Figaro, 27 marie 1917).

9 mai 1917: „Comunicat austriac: În sudul Bucovinei, am respins trupe de

recunoaştere ruseşti” (La Guerre mondiale, 11 mai 1917).

5 iulie 1917: Succesul ofensivei ruse în Galiţia şi Bucovina „a provocat un entuziasm

mare până la delir în oraşul Fălticeni. Armata rusească din localitate a făcut o procesiune
mostră pe străzi, cu muzică şi steaguri roşii, cu diferite inscripţii, între care cea mai de seamă
era: Noi vrem războiul până la victoria deplină!” (Bianu, I, p. 145).

22-28 iulie 1917: „Diviziile noastre au fost, în ultimele opt zile, aproape de pierderea
localităţilor Tarnopol şi Ostrow, această „placă turnantă” a Galiţiei răsăritene, ceea ce ar
însemna, pentru ruşi, echivalentul unui ordin de evacuare a teritoriilor austro-ungare, în tot
cazul, a celor din vecinătatea de sus a Bucovinei” (La Guerre mondiale, 2 august 1917).

3 august 1917: „Cel mai important eveniment al zilei, pe frontul de răsărit, este
intrarea trupelor austro-ungare în Cernăuţi… Nu va mai dura mult şi întreaga Bucovina va
reintra în posesie austro-ungară” (Le Petit Journal, 4 august 1917).

3 august 1917: „Austriecii anunţă că au recucerit Cernăuţii. Eu recunosc, peste tot, că

ruşii au opus puţină rezistenţă… Ruşii s-au retras, iarăşi, la graniţa Bucovinei cu Basarabia şi
Moldova” (Le Miroir, 19 august 1917).

6 august 1917: „Comunicatul austriac se exprimă astfel: În punctul de joncţiune a

celor trei frontiere (transilvană, română şi bucovineană – n. n.), am înlăturat inamicul din
localităţile Broşteni şi Holdiţa. În Bucovina sudică, am progresat spre Vama şi Moldoviţa. Pe
Suceava, ruşii se repliază spre Rădăuţi. La sud-est de Cernăuţi, suntem atenţi la frontiere”
(L’Ouest Éclair, 7 august 1917).

8 august 1917: „Campania din Bucovina poate fi considerată terminată… Între Nistru,
la Nord, şi Câmpulung, la sud, operaţiunile militare în Bucovina se desfăşoară pe un front de
100 km. Armata germană mărşăluieşte, spre răsărit, în patru coloane: cea din nord avansează
spre Nistru, o parte pe ruta Lemberg, spre Hotin, şi s-a oprit lângă Zbrucz; această coloană are
ca ţintă Hotin. O a doua coloană avansează pe amândouă malurile râului Prut; a trecut de
Cernăuţi şi se găseşte în contact cu frontiera română. A trei coloană avansează prin oraşul
Siret, având ca obiectiv Dorohoi. În sfârşit, a patra coloană mărşăluieşte spre Suceava, având
ca ţintă Botoşanii” (L’Echo d’Alger, 8 august 1917).

9 august 1917: „Comunicat rus: La sud de Prut, aproape de satul Solca, inamicul a
lansat un atac violent, care a fost respins. În regiunea nord-vestică Şipot-Cotârgaşi, inamicul
ne-a atacat cu furie” (La Guerre mondiale, 11 august 1917).

10 august 1917: „Pe întreg frontul ruso-român, precum şi pe frontul din Bucovina şi
Galiţia, operaţiunile în curs au luat aşa de mare intensitate, încât ele vor schimba, în curând,
situaţia în mod foarte simţitor” (Bianu, I, p. 162).

27 august 1917: „Ion Grămadă, fiu de ţăran din satul bucovinean Zahareşti, ofiţer
voluntar în Armata Română, scriitor de frunte şi bun cunoscător al trecutului neamului nostru,
a murit moarte de erou pe Valea Trotuşului, luptând pentru realizarea idealului naţional. El a
fost un bun profesor al liceului din Cernăuţi; vorbea frumos şi cu căldură; iubit şi mult
apreciat de elevii săi; ca chip, avea o înfăţişare voinică şi frumoasă; stăpânit de o minte ageră
şi aleasă. Se pregătea şi era aproape să ia doctoratul în litere la Viena (doctorat în litere şi
filozofie, pe care îl luase în 16 iulie 1913 – n.n.), pentru care îşi avea preparată teza, tratând
despre „Românii la asediul Vienii din anul 1683” (Bianu, I, p. 223).

28 august 1917: „Comunicat oficial rus: În 27 august, inamicul a întreprins o ofensivă

spre Noua Suliţă, în regiunea Cernăuţi. Dimineaţă, inamicul a început să bombardeze sectorul
nostru între Răchitna şi Prut. Forţată de focul artileriei inamice, infanteria noastră a părăsit
poziţiile de la nord de Boian şi a început retragerea spre est” (Le Temps, 30 august 1917).

31 august 1917: „La sud de Zaleszczysky, în Bucovina, toate drumurile duc spre
Cernăuţi, la sud-vest de Hotin… Austriecii se apropie de Seletin, pe Suceava. Un alt început
de înaintare, în valea Câmpulungului, prin Fundu Moldovei; în fine, un al treilea, în sud,
curăţă înălţimile Iacobeni – Valea Putnei” (La Guerre mondiale, 1 august 1917).

8 septembrie 1917: În „Bucovina, austrieci stăpânesc, după 8 septembrie, înălţimile

din sudul Rădăuţilor” (La Guerre mondiale, 14 septembrie 1917).

8 octombrie 1917: „În Bucovina, unde ruşii au început ofensiva şi au capturat

Văşcăuţi, un sat situat la 2 km de oraşul cu acelaşi nume. Ei au făcut 750 de prizonieri, dar au
fost nevoiţi să abandoneze, apoi, teritoriul cucerit” (La Guerre mondiale, 9 octombrie 1917).

7 martie 1918: „Românii abandonează Bucovina. Cităm comunicatul Vienei: Prin

ultimele dispoziţii ale tratatului de pace cu România, românii au evacuat, după 7 martie,
teritoriul pe care-l ocupaseră în Bucovina” (Le XIXe siècle, 12 martie 1918).

7 mai 1918: Umilitoarea Pace de la Bucureşti obligă România să acorde „desdăunările

pentru supuşii austrieci în România, pe urma pagubelor pricinuite prin pradă, internări şi
sechestrări” (Viaţa Nouă, V, nr. 4). „Luni, în 7 mai, în ziua de Sf. George, s-a încheiat pacea
între Puterile Centrale şi România. Pierderile teritoriale ale României sunt destul de
însemnate. Ea pierde întreg teritoriul dincolo de Dunăre, împreună cu coasta Mării Negre…
de la Turnu Severinului, până la Vatra Dornei, aşadar de-a lungul frontierei Transilvaniei
către România, hotarul a fost scoborât, de pe piscurile Carpaţilor, la poalele lor. Această
îngustă fâşie de ţară, care încinge, ca un colan de apărare, lungul frontierei Ungariei către
România, are o suprafaţă de mai bine de 5.000 kilometri pătraţi, aşadar ceva mai mult decât
jumătate din ţara noastră, Bucovina… Înspre Bucovina, rectificările de frontieră cuprind un
teritoriu de 1.800 kilometri pătraţi. În colţul dinspre Transilvania şi Bucovina, noua frontieră
duce, de pe muntele Ceahlău, peste Bistricioara şi muntele Bivol, înspre Cornu Luncii. Ea
cuprinde satele Borca, Dragoiasa, Şarul Negri, Şarul Dornei, Arinii, Broşteni, Găineşti ş. a.”
(Viaţa Nouă, V, nr. 1).

23 mai 1918: În Bucovina, „a izbucnit, în partea de apus a oraşului Suceava, un foc

îngrozitor, care, în scurtă vreme, a cuprins şi nimicit şapte obiecte mari din piaţa gării. Întinsa
clădire, cunoscută, odinioară, ca „Crâşma din Târgul Vitelor”, cu clădirile din ogradă au fost
prima jertfă a focului năprasnic, care a adus la mizerie numeroase familii, ce locuiau în acele
case, nimicindu-le tot avutul” (Viaţa Nouă, V, nr. 1).

29 mai 1918: La Cernăuţi, se înfiinţează „Societatea româno ortodoxă împărătesc

jubiliară pentru zidirea unei biserici în Viena” (Viaţa Nouă, V, nr. 5).

29 august 1918: „Mitropolitul român Vladimir Repta, din Cernăuţi, a demisionat, cu

întreg consistoriul. Biserica română şi fondurile româneşti s-au împărţit în două, numindu-se
doi preoţi ortodocşi, Tzimirischi, pentru ucraineni (ruteni), şi Worobchievici, pentru români.
Aceasta va să zică distrugerea completă şi definitivă a Bisericii române din Bucovina” (Bianu,
II, p. 53).

1 iulie 1918: La Suceava s-a redeschis cadastrul, cărţile funciare urmând să fie la
dispoziţia publicului (Viaţa Nouă, V, nr. 5).

4 octombrie 1918: În parlamentul vienez, deputatul bucovinean Isopescu-Grecul

preciza: („Noi, cei patru milioane de Români din monarhia austro-ungară, cerem autonomia
noastră în cadrul Austriei!”.

12 octombrie 1918: Câţiva români bucovineni, printre care şi Puşcariu, s-au întâlnit în
casa lui Isidor Bodea, pentru a discuta situaţia politică nou creată, optând pentru varianta care
însemna răul cel mai mic, respectiv unirea cu România. Şi, pentru că aveau nevoie de un lider
provenit din rândurile românilor bucovineni get-beget, ei au trimis după Iancu Flondor, care
se afla la Storojineţ, pentru a inaugura, împreună, şi prin publicaţia „Glasul Bucovinei”, ceea
ce a fost numită de istoriografie drept „acţiunea românească din Octombrie 1918”

17 octombrie 1918: Noul împărat al Austriei, Carol, lansa manifestul imperial, prin
care anunţa transformarea Austriei într-o confederaţie de state naţionale autonome, dar toate
popoarele fostului imperiu au refuzat manifestul, comitetele naţionale hotărând, practic,
constituirea tot atâtor state de sine stătătoare.

17 octombrie 1918: Sextil Puşcariu face sugestia de a reclama toată Bucovina pentru
România, din moment ce „Austria a intrat în agonie”.

22 octombrie 1918: Nicolae Iorga nota, în jurnalul său, că „din Bucovina au plecat
austriecii şi chiar ucrainenii” (Iorga, Memorii, II, p. 95), iar în seara zilei următoare scria:
„Zota vine la mine, seara, pentru a-mi spune că, la Cernăuţi, s-a auzit tunul, poate al
legionarilor ucraineni, aduşi de arhiducele „rutean” Wilhelm, şi că românii din Bucovina cer
intrarea trupelor noastre” (Iorga, Memorii, p. 124).

27 octombrie 1918: S-au întrunit, la Cernăuţi, „reprezentanţii poporului român din

Bucovina”, pentru a înfiinţa Consiliul Naţional, vreme în care, prin Cernăuţi, „mulţimea, de
peste 1.000 de capete, bărbaţi şi femei, străbătea străzile Capitalei, cântând cântece naţionale.
La Palatul Guvernului şi înaintea Primăriei din Cernăuţi, mulţimea, din ce în ce mai sporită, a
manifestat pentru Unirea tuturor românilor. Momentul culminant a fost când, la Primărie, s-a
desfăşurat Steagul Tricolor. Intrând, apoi, în sala unde Consiliul Naţional îşi ţinea şedinţa,
manifestanţii au arborat Tricolorul în fereastra Palatului Naţional” (Bianu, II, pp. 93-95).

2 noiembrie 1918: La Suceava, regimental croat din oraş organizează un concert al

primadonei Viorica Ursuleac, pe atunci angajată a operei din Zagreb, apoi „garnizoana
aceasta croată, ofiţeri şi soldaţi, proclamă revoluţia şi rup rozetele de la chipie, înlocuindu-le
cu tricolorul lor”, şi pleacă spre îndepărtata lor patrie (Morariu, Pavelescu, p. 60).

6 noiembrie 1918: „În sfârşit, în dimineaţa zilei de 6 Noiembrie 1918, intră în

Suceava grănicerii maiorului Anton Ionescu!” (Morariu, Pavelescu, p. 60).

6 noiembrie 1918: Guvernul nostru a publicat următorul comunicat: „În Bucovina de

sud s-a dezlănţuit o violentă mişcare bolşevică. Populaţia din Iţcani, Suceava, Gura
Humorului şi alte localităţi s-a refugiat, în număr mare, la noi, cerând ocrotire şi adăpost.
Domnul Flondor, preşedintele Comitetului Naţional Român, s-a adresat Guvernului Român,
cerându-i călduros să vină în ajutorul populaţiei din Bucovina, căzută pradă bolşevismului.
Guvernul a dat imediat curs acestei cereri şi a ordonat trupelor de grăniceri şi de jandarmi să
treacă, în număr suficient, graniţa Bucovinei, pentru a restabili ordinea în partea de sud şi a
înainta oriunde necesitatea va cere” (Bianu, II, pp. 93-95).

6 noiembrie 1918: La Cernăuţi, ucrainenii au ocupat oficiile publice, Aurel Onciul

urmând să preia puterea asupra sudului Bucovinei. Iancu Flondor imploră, atunci, ajutorul
regelui Ferdinand, adică intrarea Armatei Române în Bucovina. Mesajul este dus, la Iaşi, şi
înmânat lui Marghiloman de Vasile Bodnărescu, dar Marghiloman nu-şi poate asuma riscul de
a decide o intervenţie armată.

8 noiembrie 1918: Datorită aprobării generalului Coandă, tatăl savantului, Divizia a

8-a a generalului Zadik este pregătită să intre în Bucovina, generalul spunându-le soldaţilor,
minimalizând gestul grănicerilor, că abia „vouă v-a păstrat soarta norocul de a păşi cei dintâi
pe pământul scump al Bucovinei. Fiţi mândri, arătaţi-vă demni de încrederea ce s-a pus în
voi... Doresc spornicie pasului ce faceţi şi Vă zic: Cu Dumnezeu înainte!” (Bălan, p. 80). Apoi
intră în Suceava.

11 noiembrie 1918: Divizia lui Zadik intră în Cernăuţi, iar ucrainenii înarmaţi se
retrag în nord şi sunt urmăriţi de ostaşii români până hăt, în Galiţia.

24 noiembrie 1918: La Suceava, s-a trăit o zi de sărbătoare: „Liturghia în sobor, la

Sfânt, cu doxologie pentru Regele Ferdinand şi Regina Maria”. „Au fost clipe înălţătoare”,
scrie „Glasul Bucovinei” (nr. 19).

28 noiembrie 1918: Proclamarea unirii Bucovinei cu România. „Ce frumoasă a fost

acea zi de 28 noiembrie 1918! Se bucura parcă şi cerul de fericirea noastră, trimiţându-ne, în
acel început de iarnă, raze calde de soare. Veniseră soli din toate părţile locuite de români: din
Moldova, din Muntenia, din Oltenia, din Ardeal şi din Basarabia, iar din Bucovina sosiră, la
Cernăuţi, tot ce intelectualitatea şi ţărănimea românească aveau mai curat şi mai bun. Şi, pe
când mulţimea, încă dis-dimineaţă, se îndrepta, pâlcuri-pâlcuri, spre reşedinţa metropolitană,
în sala de marmură a căreia era convocat Congresul” (Marmeliuc, Amintiri).

1 decembrie 1918: Proclamarea unirii Transilvaniei cu România.

8 decembrie 1918: Sărbătoarea oficială a Unirii în Suceava, cu tedeum, la care iarăşi a

cântat corul „Ciprian Porumbescu”.
 27 decembrie 1918: „Pomenirea lui Ştefan cel Mare, cu parastas în sobor, cântând
fireşte tot corul bisericesc al reuniunii. Seara, iarăşi concert festiv, cu concursul corului
Reuniunii, sub conducerea lui I. Macariul” (Morariu, Pavelescu, 53-65)

1914-1918. Alte mărturii

1914: Aniversarea naşterii Majestăţii Sale la Caransebeş. Luni seara. Poporaţiunea

din Caransebeş şi-a manifestat alipirea faţă de gloriosul Rege al nostru într-un mod grandios.
În jurul statuii Majestăţii Sale s-au ridicat columne şi arcuri de verdeaţă, împodobite cu
diferite drapele. Îţi era mai mare dragul să vezi, alături de tricolorul statului, roşu-alb-verde, şi
de culorile dinastice, negru-galben, şi tricolorul neamului românesc de pe aceste meleaguri:
roşu-galben-vânăt. O înfrăţire vizibilă a sentimentelor comune, ce clocotesc în pieptul a
milioanelor de supuşi, fără deosebire de lege şi neam, faţă de persoana augustă a Majestăţii
Sale şi iubite noastre patrii. O lume imensă, de mii de oameni, se adunase în jurul parcului, în
care se află monumentul Regelui.
La 8 şi jumătate, ghirlandele de lumini electrice se aprind şi Majestatea Sa apare în
bronz majestos, energic şi bun ca şi craiul poveştilor noastre strămoşeşti. Feeria de lumină
amuţeşte mulţimea şi apoi cele vreo 10 mii de ostaşi, care străjuiau statuia, izbucnesc în urale
nesfârşite. Întru aceea, autorităţile civile şi militare se postează în interiorul parcului, dinaintea
statuii. Se face o linişte şi apare iubitul nostru arhiereu, Prea Sfinţia Sa Episcopul Dr. Episcop
Elie Miron Cristea, încunjurat de toţi sfetnicii săi. Prea Sfinţia Sa urcă, apoi, la tribună; iar
vitejii noştri ostaşi, văzându-şi pe vlădica lor, îl întâmpina cu puternice şi prelungite „Să
trăiască!”. Prea Sfinţia Sa, vădit emoţionat de puterea de viaţă, de însufleţirea soldatului
român, rosteşte, cu glas puternic şi vibrator, următorul discurs magistral.

„Onorat public! Stăm astăzi, aicea, români, maghiari şi germani, poate şi alte
naţionalităţi, în frăţească armonie, în faţa acestei marmore albe şi a statuii de bronz, care
reprezintă chipul Majestăţii Sale, gloriosului nostru împărat şi Rege Francisc Iosif I-ul. Toate
popoarele din patrie şi din întreaga monarhie serbează, încă de astăzi începând, aniversarea
naşterii sale. Dar, deşi ajuns la adânci bătrâneţe, nicicând n-am serbat această aniversare între
împrejurări atât de grele, critice şi extraordinare ca acum, când aproape întreaga Europă se
află în stare de război; ba noi, aici, la Caransebeş, stăm aproape să auzim bubuitul tunurilor,
care nu dau salve de sărbătoare, ci aruncă şrapnele, care împrăştie moartea acolo unde cad şi
lovesc. Tocmai această stare de război fortifică, întăreşte, în sufletul tuturor popoarelor din
monarhie, sentimentele de alipire către tronul Habsburgic, şi de fidelitate către persoana
Domnitorului şi, prin aceasta, şi iubirea noastră de patrie. Mulţimea imensă şi însufleţită, care,
anul acesta, s-a adunat aicea, încă dovedeşte acest fapt.
Cât ne priveşte pe noi, românii, în numele cărora, ca episcop român, pot să vorbesc,
mai mult decât orice floricele oratorice dovedesc tradiţionala noastră alipire şi neîntrecută
iubire de tron şi dinastie, precum şi loialitatea către persoana Majestăţii Sale, însufleţirea şi
avântul, cu care fiii poporului român au dat ascultare glasului de chemare şi mobilizare al
Majestăţii Sale, supremului comandant. Cântecele eroice şi însufleţirea, cu care au alergat sub
drapel şi au plecat mulţi din fiii episcopiei mele la război, le-aţi auzit şi văzut cu toţii, aici, în
oraşul reşedinţei mele. Înşivă spuneţi că v-au pus în uimire. Numai din episcopia
Caransebeşului au plecat mai multe zeci de mii; iar întreg poporul român din patrie şi din
monarhie are, astăzi, sub drapelele armatei noastre, desigur câteva sute de mii de luptători, toţi
gata a aduce suprema jertfă, adică a-şi jertfi viaţa pentru tron şi patrie, precum au făcut-o
aceasta în tot trecutul lor.
 Onorat Public! Mulţi nu sunteţi români şi, ca să cunoaşteţi temeinic pe soldatul român,
reamintesc un caz aproape unic în istoria lumii, care caracterizează mai bine pe acest ostaş. În
1907, când au fost răscoalele agrare, în regatul român vecin şi care nouă numai amical ne
poate fi, căci aşa pretind interesele nu numai ale românilor din Ungaria şi Austria, ci şi ale
românilor din regat şi de pretutindeni, s-a întâmplat că un soldat, la comanda ofiţerului, a
puşcat în grupul de ţărani, unde era şi tatăl său, care a căzut mort; iară soldatul-fiu a cerut, la
urmă, concediu de câteva zile, ca să-şi îngroape pe tatăl său, căzut poate tocmai de glonţul
fiului său. Aşa-i soldatul român de pretutindeni; aşa-i şi românul din armata monarhiei. El
pune mai presus de iubirea părintească jurământul faţă de drapel, tron şi patrie, şi disciplina
militară. Aşa l-am învăţat noi şi biserica noastră de veacuri.
Românul e religios, până acum, şi ţine la biserica sa; ascultă de vlădicul său şi de
fruntaşii săi. Aceasta o ştie bine Majestatea Sa; o ştiu membrii dinastiei Sale şi toţi beli-ducii
armatei. Regretatul moştenitor de tron, Francise Ferdinand, pentru a cărui ucidere s-a pornit
acest război, îi numea pe soldaţii români: „Meine braven Romanen”. Drapelul unui Regiment
românesc are suprema distincţie militară, medalia de aur, cu inscripţia „Für standhaftes
Ausharren in der bewiesenen Treue”, ceea ce, pe româneşte, însemnează „Pentru credinţa
statornică în zile grele”.
În luptele contra lui Napoleon cel Mare, românii au luat parte în mai mult de 60 de
ciocniri sângeroase, dovedind o vitejie extraordinară. Aşa, la 1797, fraţii grăniceri români de
la Năsăud au aruncat pe Napoleon cel Mare şi garda lui în o mocirlă, la podul de la Arcole.
Aşa s-au luptat românii în trecut; aşa se vor lupta în viitor.
Majestatea Voastră! Un scriitor român zice că „războaiele sunt focuri mari, la flacăra
cărora să văd lămurit virtuţile şi stricăciunile popoarelor”. Virtuţile soldaţilor români le-ai
văzut în toate războaiele monarhiei, căci istoria armatei cuprinde multe din bravurile şi
vitejiile lor. Aceste virtuţi Ţi le oferă, astăzi, poporul român din eparhia mea şi, desigur,
poporul român din întreaga monarhie, în aceste zile grele şi pline de pericol, ca dar, strigând,
din toată inima, „Trăiască Majestatea Sa încă mulţi ani, trăiască întreaga dinastie!”, ca atât El,
cât şi legiuiţii lui urmaşi să mai poată răsplăti cu bine jertfele, izvorâte din aceste virtuţi, care,
desigur, vor străluci, spre mândria noastră, şi-n războiul ce, în zilele acestea s-a dezlănţuit. Fie
ca această reciprocă considerare şi înfrăţirea atât de frumoasă a sentimentelor iubirii de tron şi
de patrie, care atât de puternic văd că izbucneşte, astăzi, din toate piepturile, fără deosebire de
limbă, neam şi confesiune, aici, ca şi în celelalte părţi ale ţării, să se susţină şi să se arate, pe
viitor, în toate manifestaţiunile vieţii de stat şi sociale, ca, văzându-şi toate popoarele
asigurată existenţa etnică, cultura naţională şi propăşirea în toate direcţiunile, să formeze din
patrie şi monarhie, cu piepturile lor şt cu tăria sentimentelor din ele, o fortăreaţă tot mai
puternică, încât nu tunurile duşmanilor, ci nici porţile iadului să nu-o poată birui!
Trăiască Majestatea Sa! Trăiască armata Lui! Trăiască Patria!
Discursul este subliniat cu continue aprobări, „Trăiască!” „Eljen!” şi cu „Hoh!” (…).
Marţi. Se oficiază serviciul dumnezeiesc în toate bisericile din oraş (…).
La ora 1, din zi, Prea Sfinţia Sa a dat prânz, la care au fost invitaţi şefii tuturor oficiilor
şi numeroşi fruntaşi ai vieţii publice din Caransebeş. La şampanie, Prea Sfinţia Sa rosteşte
următorul remarcabil toast:
„Domnilor! Precum am accentuat şi-n cuvântarea mea de aseară, cu adevărat nicicând
n-am serbat ziua naşterii Maiestăţii Sale ca acum, aşa-zicând, intre astfel de bubuituri de
tunuri. Poate că însuşi Dumnezeu a trimis peste noi aceşti nori negrii, ca să ne examineze şi să
se constate care popoare sunt capabile, acum, nu de vorbe umflate, ci de fapte mute, dar
glorioase; şi, cu adevărat, starea de război a scos, din nou, la iveală ce adânci sentimente de
alipire, de loialitate către tron, de cel mai curat patriotism şi de reală iubire de patrie nutresc,
în pieptul lor, popoarele Ungariei şi ale monarhiei întregi.
 Eu, ca cetăţean ungar şi ca episcop român, am simţit în sufletul meu, dimpreună cu toţi
sfetnicii şi conlucrătorii mei, o deosebită mândrie, văzând mulţimea imensă de fii credincioşi,
care numai din acest colţ de ţară au alergat sub drapel, precum şi însufleţirea lor. Sunt convins
că, şi pe câmpul de luptă, vor face cinste drapelului, sub care au jurat, luptându-se cu vitejie,
alăturea de confraţii lor de arme: maghiari, germani, slovaci, bohemi, croaţi etc., precum au
făcut în tot trecutul lor. Eu însumi am avut preaînalta onoare şi distincţie să aud, din gura
acum fericitului şi de toţi regretatului moştenitor de tron, Francisc Ferdinand, admirabilă
apreciere a ostaşilor români, zicându-mi: „Ich kenne die ausgezeichneten
Leistungsfähigkeiten unserer romänichen Soldaten und ihre bewiesene Tapferkeit in allen
Kriegen der Monarhie; gerade desshalb liebe ich dieses sympatische Bauernvolk mit langen
Locken. Es werdient ein besseres Los” („Cunosc excelentele însuşiri ale soldaţilor noştri
români şi vitejia ce au dovedit-o în toate războaiele monarhiei; de aceea, iubesc acest simpatic
popor de ţărani cu plete lungi. El merită o soartă mai bună”).
Când vor auzi soldaţii nostru această frumoasă apreciere a lor, se vor lupta ca leii
pentru a răzbuna moartea Aceluia care aşa ne-a iubit. Permiţând acestea, rog pe preastimaţii
mei oaspeţi, care sunteţi, totodată, şi căpeteniile diregătoriilor din loc, şi, prin dumneavoastră,
rog pe toate diregătoriile mari şi mici de pe teritoriul eparhiei mele, ca să stimeze, aprecieze şi
iubească pe fiii eparhiei mele, şi să sprijinească în toate năzuinţele sale materiale, bisericeşti şi
culturale pe acest popor român, aproape de tot neglijat şi, totuşi, vânjos, rezistent şi gata de
cele mai mari jertfe de sânge. Şi toţi să fie încredinţaţi că, prin aceasta, mijlocesc nu numai
înaintarea lui, ci totodată întăresc şi temelia patriei şi tronul Maiestăţii Sale, care să trăiască
încă mulţi ani!”.
Cei prezenţi aclamă entuziasmaţi pe Prea Sfinţia Sa, subliniindu-i fiecare propoziţie cu
aprobări şi urale (Foaia Diecezană, anul XXIX, nr. 32, Caransebeş – 10 august vechi / 23
august nou 1914, pp. 3 şi 4).

1917, august 27: Ultima scrisoare a lui Ion Grămadă: „Adesea îmi fac bilanţul
vieţii mele şi mă întreb ce bine am făcut eu pe pământ. Şi, totdeauna, regret că n-am putut
lucra mai mult spre a aduce mai multă fericire altora. Căci atât rămâne după fiecare pe lumea
asta: Binele ce l-a făcut altora. Încolo, totul e praf şi cenuşă, pe care le spulberă vântul.

Constatarea aceasta nu rezultă din gândurile negre ce poate m-ar preocupa. Nu. Mă
gândesc foarte puţin la moarte şi nu mă tem deloc de ea. Sunt pregătit s-o înfrunt. Nu mă
sperie nici mulţimea păcatelor ce le-am comis, căci aşa de sfântă şi de dreaptă înaintea lui
Dumnezeu este cauza pentru care atâta tineret s-a îmbrăcat cu cămaşa morţii, încât pe toţi ne
aşteaptă viaţa de veci. De asta sunt sigur. Războiul nostru este sfânt.

Cum v-am spus, regret numai că nu mi-am legat numele de o faptă nepieritoare, care
să aducă folos altora. Dar sper că, în lupta ce mă aşteaptă în curând, îmi va ajuta Dumnezeu să
îndeplinesc o faptă care să mă treacă la nemurire (Dumnezeu ştie, însă, dacă nu păcătuiesc şi
acum cu orgoliul meu).

Mă mir numai că sunt atâţia oameni rămaşi la vetre, care nu înţeleg câtă frumuseţe
sublimă cuprinde jertfa de sine, jertfirea făcută de bună voie. Sunt momente când simţi parcă
însăşi suflarea lui Dumnezeu cum îţi atinge fruntea ca o adiere binefăcătoare. Şi, atunci, uiţi
tot ce ai iubit în viaţă, tot ce-i călător ca nisipul pustiului şi nu regreţi deloc lumea ce ai lăsat-o
în urmă. Înainte, tot mai departe, spre un miraj de strălucire necunoscută, laşilor!... Dacă-l
ajungi, te aşteaptă răsplata de veci.
 Necunoscutul acesta spre care mergi, mulţămirea că-ţi faci toată datoria, suprema
datorie, intensitatea cu care trăieşti viaţa ce ţi-a dăruit-o Dumnezeu constituie un farmec de
care vibrează toată fiinţa ta...

Doamne, ajută-mi să fiu tare, să fiu vrednic şi neînfricat, spre a putea răzbuna
lacrimile ce le-au vărsat ai mei vreme de o sută cincizeci de ani de robie!” (Calendarul Glasul
Bucovinei, 1920; scrisoarea adresată unei doamne, în 27 august 1917, scrisă cu doar câteva
ceasuri înainte de moartea Eroului şi neexpediată vreodată).

1918: O cununie între tranşeele austro-ruse. Domnişoara Olga Grybowska poate fi

mândră, pentru că a avut o nuntă unică în felul său, deşi nu s-a cununat la patriarhia din
Constantinopol, nici în lavra din Chiev, ci sub cerul liber, pe un ogor pustiu, săpat de granate
şi udat cu sângele atâtor viteji, dintre tranşeele celor două tabere duşmane, între care însă, în
urma armistiţiului, încetară ostilităţile. Aici s-a ţinut cununia, din următorul motiv: Părinţii
mirelui, domnul Octavian Iliuţ, amploiat la poliţia din Cernăuţi, se aflau pe teritoriul ocupat
de Ruşi, care nu le-au permis să treacă dincoace. Neputând ei veni, au fost siliţi mirii şi
nuntaşii să meargă la ei. Astfel, actul cununiei s-a celebrat pe teritoriul neutru dintre cele două
armate, prin preotul militar Paul Marcovici (paroh gr. ort. rom. în Hodoş, dieceza Aradului).
Naş a fost un general, iar nuntaşii: câteva rudenii, ofiţeri de ai noştri, comandantul, ales de
soldaţi, al trupelor ruseşti şi soldaţi, care, în onoarea actului solemn şi neobişnuit, îşi părăsiră
tranşeele şi uitară, pe un moment, monotonia vieţii din ele (Biserica şi Şcoala, XLII, nr. 7,
11/24 februarie 1918, p. 3).

1918: Readucerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou, de la Viena, la Suceava . S-au
împlinit aproape patru ani, de când moaştele Sfântului Ioan cel Nou, din Suceava, au fost
aduse la Viena, ca să nu fie luate de duşman, cum se întâmplase în anul 1686, când au fost
transportate la Zolkiew, de unde numai cu greu au putut îi readuse, în anul 1783, la vechea
mitropolie din Suceava. La sosirea lor în capitală, colonia română le-a ieşit înainte, cu mare şi
sărbătoresc alai, şi le-a aşezat, apoi, în capela greco-ortodoxă română. În decursul acestor
patru ani, sicriul nu a fost deschis niciodată, dar, cu toate acestea, mulţi soldaţi răniţi, de prin
spitalele din loc, veneau să se închine moaştelor, nădăjduind o alinare a durerilor trupeşti şi
sufleteşti, şi să audă o slujbă curat românească. Şi mulţi se întorceau cu cea mai caldă rază de
mângâiere, pogorâtă în sufletul lor.
În capelă s-a constituit şi un comitet de caritate pentru soldaţii români răniţi, din care
făcea parte, ca membru foarte activ şi de ispravă, zelosul şi credinciosul păzitor, de decenii, al
moaştelor, care le-a însoţit şi încoace, de curând protosincelul Pancratie Sidorovici. Cu rara sa
bunăvoinţă şi dărnicie, şi-a folosit, şi-n locul acesta, toată activitatea, tot timpul disponibil şi
toate cunoştinţele sale numai pentru alinarea durerilor şi neajunsurilor celor nevoiaşi,
străduindu-se să-i folosească şi fiecăruia, care numai i-a venit în cale. Casa Sfinţiei Sale era
loc de întâlnire a celor înstrăinaţi de căminele lor, precum şi a celor care doreau să afle vreo
informaţie sau să primească vreun ajutor, şi de tot puţini erau cei care nu ieşeau pe deplin
mulţămiţi. Şi din câmpul de luptă, şi chiar din prinsoare, i se adresau sute de soldaţi, ca unui
prietin bun, de multe ori fără ca măcar să-l cunoască, şi, dacă pretenţiile lor nu întreceau, cu
totul, competenţa şi influenţa părintelui Pancrati, primeau un răspuns satisfăcător sau cel puţin
mângăietor.
 În 21 iulie 1918, ultima duminică înainte de pornirea moaştelor spre Suceava, Î. P. S.
Sa mitropolitul Vladímir de Repta, asistat de arhimandritul mitrofor Manasterschi şi de
protosincelul Sidorovici, a oficiat o doxologie pentru M. S. Împăratul şi pentru colonia
română care a adăpostit relicvele sfântului, în capela sa. Nouri negri vărsau şiroaie de lacrimi,
căci se apropia ziua când scumpa comoară pentru creştinii drept-credincioşi avea să
părăsească capitala. Şi cu toată vremea aceasta neprielnică, se adună o mulţime considerabilă
de reprezentanţi distinşi ai coloniei şi de soldaţi şi se întruni şi comitetul bisericesc, în frunte
cu prezidentul ei, Dr. Constantin cav. de Isopescul-Grecul, care, cu obişnuită bunăvoinţă, a
primit şi noua sarcină, de a lucra, cu puternica sa influenţă, la realizarea visului, nutrit cu atâta
ardoare, de colonia română, la înfiinţarea unei capele organizate, în care să se poală asculta,
regulat, serviciul dumnezeiesc în limba română. După serviciul divin, s-au luat ultimele
dispoziţii pentru transportarea relicvelor, îndrumându-se şi pregătirile necesare.
Prea repede a sosit şi ziua de joi, 25 iulie 1918, ziua de pornire. La orele 4, după-
amiază, capela era tixită de credincioşi, în ţinută de paradă, şi sicriul tainic strălucea între
florile care îl împodobeau. Cu fiori de solemnitate a fost săvârşită şi ultima doxologie, înainte
de plecare, acum de către protosincelul Sidorovici. Creştinii adunaţi se despart, apoi, în două
şiruri lungi, până la stradă, iar scumpul sicriu e ridicat, pe mâini, de soldaţi şi trece, prin
mijlocul şirurilor, până la furgonul gata de pornire, care, primind sfintele moaşte, îşi ia drumul
spre gara de nord.
Sicriul cu sfintele moaşte a fost aşezat într-un vagon de poştă, adaptat anume pentru
acest scop, însoţit de o gardă militară de onoare, de protosincelul Pancratie Sidorovici şi de
reprezentantul ministerului de culte, comisarul guvernamental, dl Dr. A. Voiuţchi. Vagonul a
pornit din gara de nord, joi, în 25 iulie 1918, cu trenul de seară, şi, după o călătorie
neîntreruptă, a ajuns, sâmbătă, în 27 iulie 1918, la 10 ore a. m., la frontiera ţării, în
Nepolocăuţi, unde a fost întâmpinat de reprezentantul arhiepiscopesc, nou numitul vicar
general, arhimandritul Ipolit Vorobchievici, şi de reprezentantul guvernului ţării, consilierul
guvernamental, dl A. Patac, care amândoi au condus sicriul până Ia gara din Cernăuţi, unde
aştepta, întru întâmpinare, clerul greco-ortodox din Cernăuţi şi o reprezentanţă a damelor
române, în frunte cu doamna consilier aulic Voiuţchi, care a depus, pe sicriu, o frumoasă jerbă
de flori.
În drumul spre Suceava, relicvele au fost întâmpinate, la gara Milişăuţi, de un mare
număr de popor, din comunele învecinate, cu procesiile bisericilor, în frunte cu zeloşii păstori
de suflete, părintele Ursachi, din Romaneşti, şi părintele Berariu, din Danila. Impunătoare a
fost primirea sfântului în gara Iţcani. Cu jumătate de oră înainte de sosirea trenului, o parte a
largului peron din gară a fost ocupată de numeroasele procesii, care se concentraseră aici, cu
prapori şi sfinte icoane, din Suceava şi din comunele învecinate, Şcheia şi Mihoveni.
Preoţimea districtului, în frunte cu protopresbiterul George Berariu şi priorul de la mănăstirea
vechii mitropolii din Suceava, egumenul Inocentie Stefanelli, aşteptau, înveşmântaţi în
pompoase odăjdii. La mijlocul peronului, era ridicată o masă, acoperită cu o frumoasă pânză
de catifea roşie şi cusută în fir de aur. Aici era locul unde avea să fie aşezat sicriul cu sfintele
moaşte, pe un pat de flori mirositoare (Biserica şi Şcoala, Anul XLII, Nr. 35, 26 august / 8
septembrie 1918).
*
Întru întimpinarea sfântului, s-au înfăţişat un mare număr de cetăţeni şi de popor din
Suceava şi împrejurime. Erau de faţă: reprezentantul prefecturii, Dr. Nichitovici,
reprezentantul oraşului Suceava, consilierul guvernamental Gribovschi, deputatul dietal Dr.
Euseb Popovici, primarul comunităţii Iţcani, Hellmann, ofiţerii comandei militare din Iţcani,
mulţi intelectuali, dame şi domni din Suceava şi împrejurime.
Şeful staţiei din Iţcani, dl Leon Neşciuc, a condus, la sosirea trenului, vagonul cu
sfintele moaşte până la locul destinat, în faţa mulţimii adunate. Uşile se dau în laturi şi, din
vagon, coboară părintele protosincel Sidorovici, în ornate, ţinând în mână o frumoasă icoană a
mucenicului. În cuvinte pline de duioşie, îşi exprimă bucuria şi mulţămirea sufletească, că
soarta l-a învrednicit, după 4 ani de zile, să întovărăşească readucerea sfintelor moaşte. Între
aceste, şase preoţi coboară, din vagon, sicriul şi-l aşează pe masa pregătită. Reprezentantul
ministerului, dl Dr. Voiuţchi, face reprezentantului preturii, domnului comisar Dr.
Nichitovici, comunicarea oficioasă despre readucerea sfântului. Urmează doxologia în sobor,
după a cărei săvârşire, procesiunea porneşte pe calea Iţcani, însoţită de bubuitul tunurilor.
Ploaia torenţială, care începu să curgă, părea a fi binecuvântarea sfântului, care se
revarsă asupra holdelor însetate. Până la biserica Adormirii Maicii Domnului, soarele
strălucea, din nou, pe cerul albastru şi moaştele fură depuse în mijlocul bisericii, unde se făcu
privegherea, prin tot decursul nopţii.
Duminică, în 28 iulie 1918, s-a celebrat, în aceeaşi biserică, liturghia în sobor, în
frunte cu priorul Inocenţiu Stefanelli. Erau de faţă reprezentanţii tuturor oficiilor civile şi
militare, împreună cu trimisul special al guvernului, dl consilier aulic Dr. Erast cav. de
Tarangul. Era adevărată zi de sărbătoare. Curtea bisericii, plină de lume, care se înşiră până în
culmile de pe împrejurime. Comitetul festiv, compus din cetăţeni şi intelectuali, şi condus,
cu multă pricepere, de comisarul guvernamental Bărgăuan şi de profesorul Sahlean, aranjă, cu
multă pricepere, grandiosul convoi.
În frunte, păşea un pluton de ostaşi, care cuprindea curmezişul străzii; urmară şcolile,
conduse de corpurile lor didactice; mai întâi, şcoala primară de copile şi cea de băieţi, apoi
elevii gimnaziului, în urmă, lungul şir de copile ale liceului orăşenesc. În urma şcolilor, se
înşirară procesiunile tuturor bisericilor din Suceava şi din comunele învecinate, cu sfintele
icoane împodobite cu flori, cu prapori şi felinare. În urmă, păşeau stegarii breslelor Sucevei,
cu steagurile fâlfăitoare. Pe urma sicriului, purtat pe umeri de poporeni, în haine de
sărbătoare, păşea soborul preoţilor, condus de vicarul general, arhimandritul Vorobchievici,
Apoi veneau reprezentanţii autorităţilor şi un număr nesfârşit de popor.
În preajma bisericii Sfântului Dumitru, reprezentanţii comunităţii israelite au
întimpinat, cu cuvinte călduroase, readucerea sfântului, a patronului ţării. În curtea spaţioasă a
vechii mitropolii, moaştele fură depuse sub baldachinul împodobit cu flori, şi se săvârşi, în
mod deosebit de solemn, sfinţirea apei. Predica festivă, ţinută de profesorul Dr. Orest de
Tarangul, a făcut o adâncă impresie asupra mulţimii credincioşilor, care se vedea pătrunsă de
emoţie, când elocventul predicator a încheiat cu rugăciunea: „Păcătuit-am şi nu suntem
vrednici să ridicăm spre cer rugile noastre; cu genunchii plecaţi, dar cu inimile înălţate,
mulţămită Ţie, Stăpâne, că ne-ai mângâiat cu întoarcerea sfântului Tău. Fii, deci, Tu, Sfinte
Ioane, mijlocitorul nostru către Atotputernicul Creator; ca un ostaş vrednic al împăratului
păcii, mijloceşte împăratului nostru biruinţă, între popoare pace, iar ţara noastră mântuieşte-o
de urgie, implorând pentru ea mană şi harul cel ceresc!".
După încunjurarea bisericii, scrinul, în care se află sicriul, fu aşezat înaintea intrării şi
despecetluit de comisarul ministerial Dr. Voiuţchi, fiind asistat de conducătorul prefecturii,
Dr. Nichitovici, de reprezentantul mănăstirii, egumenul Stefanelli, de reprezentantul oraşului,
consilierul guvernamental Gribovschi, de reprezentantul credincioşilor, deputatul Dr. Eusb
Popovici.
În momentul când sicriul fu scos din scrin, miliţia descarcă o salvă de tunuri. În
lăuntrul bisericii, sicriul fu aşezat în frumosul sarcofag de argint, Ia locul său de odihnă
seculară, şi puternicul cor al teologilor făcu să răsune bolta bisericii de rugăciunile însufleţite
de mulţămită. După săvârşirea ceremoniei bisericeşti, preoţimea şi lumea oficioasă s-a adunat
în pompoasele încăperi din palatul egumenului. Aici, nou numitul vicar general, arhimandritul
I. Vorobchievici, a fost obiectul unei simpatice atenţiuni, aducându-i-se, din partea preoţimii
şi a reprezentanţilor oficiilor civile şi militare, călduroase felicitări din incidentul numirii lui
în arhimandrit consistorial.
 Se făcuse 2 ore d. a., când amabilul gospodar de casă, priorul I. Stefanelli, cu un
zâmbet înviorător pe buze, ne invită la masa festivă; şi era, în adevăr, festivă acea masă, în
frumosul refectoriu al mănăstirii, unde se întruniră peste 80 de persoane, preoţi şi mireni. Î. P.
C. Sa vicarul general, arhimandritul Vorobchievici, află cuvinte învăpăiate, ridicând toastul
împărătesc, şi trimisul special al guvernului, consilierul aulic Dr. Erast de Tarangul, bine
cunoscut ca excelent orator, răspunse, într-o frumoasă limbă moldovenească, închinând
paharul clerului bisericii noastre.
Telegramele omagiale, pe care arhimandritul Vorobchievici le-a trimis la cabinetul
împărătesc şi Excelenţei Sale, mitropolitului Repta, fură întimpinate cu o furtună de aplauze
(Biserica şi Şcoala, Anul XLII, Nr. 36, 2 / 15 septembrie 1918).

1918: Colonelul Victor Rusu, ca educator. În ziua a doua a monstruoasei ofensive

ruseşti, de la Pogorârea Duhului Sfânt, anul 1916, în toiul urgiei canonadelor mistuitoare,
convoiul de răniţi şi oameni cu mintea împresurată de groază, ce trecea prin şanţul de sub
parapetele noastre, cu noroi şi sânge până sub genunchi, ducea la ambulanţă un glotaş român,
cu piciorul drept îmbrobodit în sânge roşu ca răzbunarea. De la aripa dreaptă a flancului
nostru, cea mai expusă bătăii mortierelor ruseşti, din compania primă a maiorului Rusu l-au
adus sanitarii. Peste patruzeci de ani avea glotaşul şi plângea ca un copil, parcă ar fi voit să-şi
spele cu lacrimile lui cele două distincţii de vitejie, stropite cu sânge-i propriu.
– De ce plângi, creştine?, îl întreb, când a ajuns în dreptul plutonului meu. Te doare
rana?
– Nu mă doare, răspunde el rezolut.
– De ce plângi, dară, nu-ţi pare bine că mergi acasă, din iadul acesta; mergi să-ţi vezi
nevasta şi copiii, pe care ştiu că nu i-ai văzut de mult.
– De 21 luni nu i-am văzut, mi-i dor de ei şi vreau să-i văd, răspunse iar glotaşul; dar...
mă rog, 21 luni tot cu domnul maior am fost... în tot locul am fost cu el, şi în Serbia, şi în
Carpaţi... 21 luni, tot laolaltă am fost!
– Mergi cu Dumnezeu, fârtate, şi n-avea teamă, că mai are domnul maior voinici ca
dumneata, n-o duce el rău; vă mai întâlniţi voi iar, dacă tocmai doreşti, că pacea în ţară şi aşa
n-o să vie mâine!
Şi-au pornit cu el sanitarii, în bubuitul asurzitor al monştrilor cu guri de foc, iar obuze
grele sfredeleau, în urma lor, pământul, azvârlind, cât ţinea zarea, în explozii infernale,
bulgării negri, ca sumbrul mormânt deschis. Eu, în urma lor, nedumerit pentru un moment,
gânditor mă întrebam: Oare de ce plânge glotaşul maiorului Victor Rusu, acum, la despărţire?
Ce împrejurare i-a zămislit în suflet acest zbucium încărcat de plâns, când între el şi domnul
maior n-a putut există decât raportul rigid dintre ostaş şi comandant?! Nici o înrudire de sânge
mai apropiată între amândoi nu este, ca să pledeze pentru îndreptăţirea acestui plânset şi
glotaşul, totuşi, plânge la desfacerea raportului dintre sine şi comandantul său. De ce plânge,
dar, glotaşul scăpat de hora morţii? Intimitatea raportului dintre sine şi domnul maior n-a
putut fi de natură atât de sensibilă, ca să excite plânsul la despărţire, cunoscând atitudinea
rezervată de militar ireproşabil a maiorului Rusu, o apropiere între ei a putut să-şi aibă
sorgintea numai în înţelegerea necondiţionată a frământărilor vieţii din tranşee, în lupta
neşovăielnică pentru izbândirea de planuri propuse; dar cum se poate ca românul, cel atât de
refractar la toate năzuinţele, cu scop oricât de bine determinat ar fi, purcese chiar din
înţelegerea superioară a chestiunilor vitale, aici, în gura morţii, cu riscul de a nu-şi mai vedea
pe-ai lui de acasă, se preferă a rămâne cu domnul maior, să lupte împreună, să ducă la izbândă
planuri propuse.
 În atmosfera de plumb a tranşeelor, glotaşul vulnerat nu părea om de toate zilele, de
aceea mulţi din camarazii lui de luptă, postaţi de-a lungul şanţului pe unde-l duceau,
neînţelegător îl priveau în faţă. Fără a cunoaşte personalitatea legendarului Rusu şi tot
farmecul, toată forţa determinantă în educaţiunea de care s-a împărtăşit glotaşul, în campania
de 21 luni, de fapt e greu a-i pricepe zbuciumul şi plânsul.
El a făcut parte din gloata glorioasă, temută de duşmani, în care, începând cu căprarul
Gheorghiţă – băiatul de 14 ani – , până la cel mai înaintat în vrâstă, n-a fost om care să dea
semn de şovăire în faţa planurilor propuse. Sufletul lui a fost o notă participativă a
complexului de năzuinţe, cunoscut sub numirea magistrală de „Detaşamentul lui Rusu”, iar
nota distinctivă a acestor năzuinţe precise, imprimată în sufletul fiecăruia de personalitatea
domnului maior, a dat glotaşului înfăţişarea străină oamenilor de rând. Ceea ce i-a deosebit pe
glotaşii lui Rusu de ceilalţi ostaşi ai tranşeelor a fost rupt din sufletul domnului maior, omul
năzuinţelor precise.
Cu o incomparabilă artă inventivă a ştiut el deştepta năzuinţe în sufletul gloatei, pe
care le-a susţinut în neştirbită preciziune, chiar şi în pericolul celor mai îndrăzneţe încercări.
Cu intrarea în acţiune a autorităţii sale morale impecabile, sufletul gloatei, ca mânat de
impetuozitatea unei forţe uriaşe, se avântă în luptă, în conştientă deplină, ca să dea năzuinţelor
cea mai acomodată întrupare. Inexpugnabilă ca o stâncă de granit, consecvenţa lui morală a
fost forţa conducătoare în imperiul năzuinţelor comune, care i-a ţinut pe toţi strâns într-un
mănunchi, fără a devia careva, alegându-şi altă cale. Familiarizaţi cu astfel de năzuinţe şi
pătrunşi în simplitatea lor de însemnătatea acestora pentru rostul frământărilor în care au ajuns
să trăiască, ei, glotaşii domnului maior, progresiv s-au identificat cu principiile conducătoare
în luptă, concordându-şi viaţa, întru toate, cu rostul moral al năzuinţelor reprezentate într-o
conştientă impunătoare de comandantul gloatei.
Pentru izbânda acestor năzuinţe, înfruntau ei desculţi gerul lunilor de iarnă; iar acasă,
în satele noastre, în perfectă comoditate, de câte ori rămân osândite să se îngroape
întreprinderi cu bun rost pentru nepăsarea românului, cel refractar la toate. În „Detaşamentul
lui Rusu” plânge românul, când forţa majoră a împrejurărilor îl silea să-şi lase locul desemnat
lui de disciplină moralei ordonate. Purces din înţelegerea reală a năzuinţelor războinice, au
ajuns ei la independenţă în acţiuni. Singuri erau capabili a înfruntă vehemenţa roirilor de
duşmani, a-i atacă chiar cu ingeniozitate rară şi în absenţa domnului maior. În acest stadiu,
glotaşii, trecuţi prin şcoala absolut morală a năzuinţelor patronate de originalitatea talentului
strategic şi tăria morală a maestrului Rusu, au repurtat armatei, în integritatea căreia operau,
succese uimitoare. Şi pe oamenii aceştia ni-i va aduce Dumnezeu, odată, acasă, ceea ce
trebuie să ne intereseze pe noi, acum, în primul loc.
Înfruntând, ani de-a rândul, furia elementelor naturii, furtunile anotimpurilor grele, din
agitaţia permanentă în care au trăit ei o viaţă nouă, plină de răspunderi, sufletul lor se va
întoarce acasă într-o armatură nouă, incontestabil mai accesibilă reformelor multiple.
Fermentaţia războinică din tranşee, mai ales, le-a fost o antrenare de folos, făcându-i atât de
rezistenţi în înverşunata măsurare de puteri şi deşteptând în suflete năzuinţe noi, conforme
vremii în plină agitaţie. Oamenii aceştia vor căuta acasă pe cei chemaţi să alimenteze şi să
îndrepte în direcţii sănătoase însufleţirea năzuinţelor curate, iar de nu-i va află, dacă viaţa lor
internă, în loc de directive, va întâmpină constituţia şubredă a moralei celor chemaţi, atunci
noi nu ne vom alege cu nimic din întreg focul ce lămureşte aurul.
Viaţa poporului român, în decadenţă morală şi după încetarea războaielor externe, era
un inexorabil câmp de război, în care multiplele specii de imoralitate operau în comun la
subminarea acestei vieţi. Şi cum nici noi nu vom prea putea conta la puritate şi conştiinţă
morală în viaţa celor de acasă, aceşti rătăcitori în împărăţia demonică a banului, vor trebui
aduşi la rezon, prin forţa morală a vieţii plină de suferinţe şi agitaţii productive a ostaşilor
tranşeelor, întorşi în pace acasă. De aceea se impune, în cel mai imperios mod, ca cei chemaţi,
să reprezinte morale în forma cea mai precisă, dacă nu pot fi o individualitate etică,
consecvenţa morală să le fie esenţiala calitate, individuală la tot cazul şi, şi aici figura
marcantă a maiorului Rusu, se impune ca model, ca exemplu edificator. În tranşeele vieţii
noastre, oameni plângând cine n-ar voi să vadă, atunci, când intenţii păcătoase se zbuciumă
întru zădărnicirea realizării de lucruri bune şi de folos. A-i primi altcum pe acei care se vor
întoarce înseamnă a sfida cu impietate sanctuarul moral al suferinţelor, în aşteptarea dreptei
răsplătiri. / L. Cioban, învăţător (Biserica şi Şcoala, XLII, nr. 41, 7/20 octombrie 1918, pp.
2, 3).
*
În „Neuer Pester Journal” din 25 august a. c., se face istoricul faptelor de arme ale
generalului Pflanzer Baltin, care conduce actualmente operaţiunile pe frontul albanez. Între
episoadele înşirate în acest articol de laudă la adresa armatei şi eroilor, ce au stat sub comanda
acestui iscusit general, citim următoarele: Victor Rusu, una dintre cele mai legendare figuri
ale războiului universal, este azi colonel de honvezi şi comandant al unui atare regiment. Pe
timpul luptelor din Bucovina şi Carpaţi, sub comanda generalului Pflanzer Baltin, el era
numai sublocotenent. În fruntea cetei sale de voinici, aleşi din glotaşi unguri (?), statura sa
măreaţă oferă o apariţie cuceritoare. Într-o zi, Victor Rusu se reîntoarse din liniile duşmane,
îmbrăcat în haine de ţăran rus şi ne puse pe masă un placat rusesc. La întrebarea noastră că ce
conţine acel placat, ne istorisi el că s-a strecurat până la sediul unei divizii de infanterie
rusească, unde erau afişate astfel de placate. De acolo a luat un placat, din cauză că textul
acestuia îl privea foarte de-aproape pe el. Prin placat se oferea o sumă foarte însemnată în aur
aceluia care va aduce pe sublocotenentul Victor Rusu, viu sau mort, în mâinile diviziei ruseşti.
Această dorinţă a comandei ruseşti din fericire nu s-a îndeplinit (Biserica şi Şcoala, XLII, nr.
36, 2/15 septembrie 1918, p. 4).

1918: Condiţiile de pace cu România. Bucureşti , 7 mai 1918. Agenţia telegrafică

ungară anunţă: Contractul de pace cu România a fost subscris azi la amiază în palatul din
Cotroceni. Condiţiile sunt următoarele:

Capitolul I.

Art. I. Germania, Austro-Ungaria,, Bulgaria şi Turcia, de o parte, iar România, de altă

parte, declară că starea de război între ele a încetat. Părţile contractante sunt hotărâte să
trăiască, de acum, în pace şi prietenie una cu alta.
Art. II. Relaţiile diplomatice şi consulare între părţile contractante vor fi reluate, din
nou, imediat după rectificarea păcii. Pentru consuli rămân în vigoare dispoziţiunile vechi şi pe
mai departe.

Capitolul II.

Art. III. Imediat după subscrierea contractului de pace se va executa, conform art. IV-
VII, demobilizarea întregii armate române.
Art. IV. Toate comandamentele militare superioare şi oficiile militare vor rămânea
astfel cum au fost luate în bugetul ultimului an de pace.
Diviziile 11-15 îşi continuă demobilizarea mai departe, precum s-a hotărât în
contractul din Focşani de la 8 Martie 1918.
Din diviziile române 1-10 rămân diviziunile 2 de infanterie, de prezent în Basarabia,
împreună cu batalioanele de vânători şi 2 diviziuni de cavalerie ale armatei române
mobilizate, până când operaţiunile militare ale aliaţilor în curgere în Ucraina nu vor delătura
orice pericol al frontierei româneşti.
Celelalte 8 divizii vor rămâne la Moldova, sub comandamentele şi ofiţerimea lor, în
numărul de pace obişnuit. Ele vor consta fiecare din câte 4 regimente de infanterie, din câte 3
batalioane din 2 regimente, fiecare din 4 escadroane, din 2 regimente de artilerie, fiecare din 7
baterii, din un batalion de pioneri şi din detaşamentele de geniu necesare. Pe lângă această
sumă totală a celor 8 divizii de infanterie nu pot întrece numărul de 20 mii, ai cavaleriei,
3.200, şi al artileriei totale a armatei române, abstrăgând de diviziunile ce rămân mobilizate,
nu poate întrece suma de 9.000 oameni.
Diviziunile ce rămân mobilizate în Basarabia, după demobilizare vor rămâne la
mărimea de pace, ca şi diviziile 8, din art. IV.
Toate celelalte părţi, formaţiuni de trupe ce nu au existat în timp de pace vor fi
dizolvate. Timpul de serviciu activ va rămâne ca în timp de pace. Rezerviştii şi soldaţii
regimentelor de călăraşi nu pot fi chemaţi, până la încheierea păcii generale, la manevre.

Art. V. Tunurile, mitralierele, puştile, vagoanele şi depozitele de muniţie, ce se

eliberează prin demobilizarea şi dizolvarea formaţiunilor trupelor române, vor fi predate, spre
păstrare, până la încheierea păcii generale, comandamentelor supreme ale aliaţilor de pe
teritoriul ocupat, unde vor fi administrate şi păstrate de trupe române de depozit, sub
supravegherea comandamentului suprem.
În ce priveşte armata română din Moldova, s-a stabilit ca muniţie pentru o puşcă 250,
pentru mitralieră, 2.500, şi pentru tun, 150 gloanţe.
Armata română e îndreptăţită să schimbe articolele de care nu are trebuinţă şi să
pretindă pentru muniţia întrebuinţată alta în loc, de la comandamentul suprem, din depozitele
de pe teritoriul ocupat.
Diviziunile ce rămân mobilizate în Basarabia îşi menţin muniţia necesară pentru
război.

Art. VI. Trupele române demobilizate vor rămâne, până la evacuarea teritoriului
ocupat, în Moldova. Abatere de aceasta fac numai trupele necesare pentru apărarea
depozitelor de arme pe teritoriul ocupat, conform Art. V. Soldaţii şi ofiţerii activi însă se pot
reîntoarce pe teritoriul ocupat, numai cu permisiunea comandamentului superior al aliaţilor.

Art. VII. În comandamentul superior al trupelor române din Moldova intră un ofiţer
superior de stat major, cu ştabul său al aliaţilor, iar în comandamentul superior al trupelor
aliate de pe teritoriul ocupat intră un ofiţer român de stat major, cu ştabul său (Unirea, anul
XXVIII, nr. 31, Blaj, sâmbătă 18 mai 1918,pp. 3, 4).

Art. VIII. Forţele române fluviale şi navale vor rămâne, până la clarificarea situaţiei
din Basarabia, în stare mobilizată, până când dispune Art. IX. Atunci vor trebui demobilizate
şi forţele acestea la starea lor de pace obişnuită.
Abatere de la aceasta fac numai vasele destinate pentru serviciul poliţienesc pe fluviu
şi cele necesare pentru apărarea vaselor comerciale pe Marea Neagră şi pentru pescuirea
minelor. Nemijlocit, după subscrierea contractului de pace, trebuie puse vasele de pe fluviu la
dispoziţia organelor încredinţate cu executarea serviciului poliţienesc conform, înţelegerilor
speciale. Asupra forţelor navale de pe Marea Neagră are dreptul de dispunere comisiunea
tehnică navală a Mării Negre. Pentru susţinerea legăturii cu comisia aceasta va fi împărţit un
ofiţer de marină român.
 Art. IX. Toţi soldaţii aplicaţi la armată sau marină, care, în timp de pace, au făcut
serviciu în porturi ori pe vase, trebuie, la demobilizare, prima dată demişi, spre a-şi începe
serviciul de mai înainte.
Art. X. Asupra Dobrogei, cedată, conform punctului 1 al contractului de pace
preliminară, se va decide în următorul mod:
a). România abzice de ţinutul primit în contractul de pace de la Bucureşti, în anul
1913, împreună cu o rectificare de frontieră în favorul Bulgariei. Frontiera nouă a Bulgariei,
însemnată cu culoare roşie pe harta aci alăturată, va fi următoarea: Frontiera nouă a Bulgariei
la Dobrogea se începe de la punctul la vest de satul Cochirleni, situat lângă Dunăre, apoi se
continuă, de-a lungul pârâului de leagă lacul, situat la sud de Cochirleni, cu Dunărea.
Conduce apoi peste mijlocul lacului acesta şi mijlocului văii situată la nord de Ivrimeznie,
urmează drumul văii Peştera, conduce spre nord de marginea nordică a satului Saidia, care va
aparţinea Bulgarie, taie înălţimea dintre satele Saidia şi Mircea Vodă, duce la nord de partea
nordică a satului Mircea Vodă, ce va fi cedat Bulgariei şi continuă creştetul înălţimii ce se
ridică la est de satul Mircea Vodă, taie cota 127, în direcţie estică, până la pădurea lui Traian,
atingând-o la 2 kilometri şi jumătate spre nord de cota 129, urmează apoi pădurea lui Traian,
până la un punct, la sud de satul Osmancea, apoi drumul de vale ce leagă satele Osmancea şi
Omurcea, trece spre nord de marginea nordică a satului Omurcea, ce cade Bulgariei, apoi se
continuă, în direcţie estică, până la cota 68, o taie pe aceasta şi Oiţa Tabia, la un kilometru
spre nord de marginea nordică a satului Agigea, ce cade Bulgariei, taie şoseaua Constanţa-
Techirghiol, trece în direcţie sud-estică, astfel că taie peste mijloc lacul situat la est de satul
Agigea, până la Marea Neagră.
Harta aceasta formează o parte însemnată a contractului de pace.
O comisiune, compusă din reprezentanţii puterilor aliate, va stabili şi însemna, la faţa
locului, imediat după semnarea contractului de pace, frontiera nouă în Dobrogea.
Frontiera dunăreană, între ţinutul cedat Bulgariei şi România, urmează albia apei.
Stabilirea se face pe baza unei înţelegeri speciale între cele două state, ce se va face imediat
după semnarea contractului de pace. Însemnarea hotarului se va face amăsurat albiei din
toamna anului 1918.
b). România cedează Puterilor Centrale partea Dobrogii, la nord de linia nouă de
frontieră, stabilită în punctul a), până la Dunăre, şi anume: între ramificarea Dunării şi Marea
Neagră, o formează braţul Sf. Gheorghe. Frontiera dunăreană între teritoriul cedat Puterilor
Centrale şi România o constituie albia râului.
Imediat după semnarea contractului de pace, se va stabili mai de aproape albia
fluviului şi se va însemna hotarul, conform înălţimii apei din toamna anului 1918.
Puterile Centrale se vor îngriji ca România să primească un dram comercial sigur la
Marea Neagră, peste linia Cernavodă-Constanţa.

Art. XI. România e învoită să se facă e rectificare de frontieră în favorul Austro-

Ungariei, precum e însemnat cu culoare roşie pe harta alăturată. Frontiera nouă se va începe,
deci, la trecerea liniei ferate, la vest de Turnu-Severin, spre sud de Dudosu. Mai departe trece
la 400 metri spre vest de casele vestice ale localităţii Dudosu şi pe marginea vestică a
localităţii Saratu, peste punctul y al pârâului Jidosciţa, peste punctul y al localităţii Jidosciţa,
peste cota 632, D Matorat (înălţimea va aparţine Ungariei); mai departe, de-a lungul drumului
de ţară ce duce, de la cota amintită, către Cireşiu, aparţinând drumul de ţară Ungariei, trece pe
marginea vestică a localităţii Cireşiu, se continuă peste podul N al localităţii Jupaneşti, peste
punctul E al localităţii Costeşti, peste cota de 1333 metri a înălţimii Sec (muntele va aparţine
Ungariei), de aici va lua direcţiune nordică, spre frontiera veche dintre România şi Ungaria,
care va rămânea susţinută până la revărsarea pârâului Craiova în Cerna.
 Frontiera nouă o formează, de la cotitura amintită, Cerna singură, până la punctul A de
la râul Cernişoara, apoi coteşte graniţa spre est şi trece peste punctul D Milano, spre sud de
punctul D Negoea, în direcţia estică, peste punctul D Seniuleului, către drumul ce duce, de la
pasul Vulcan, spre sud, taie, la 600 metri, spre sud de Buliga, drumul acesta şi trece peste
punctul de trecere, la sud de Lainici, drumul peste râul Jiu.
Mai departe se continuă frontiera spre est, până la pârâul Sadu, apoi, de-a lungul
pârâului, până la izvorul acestuia (ce se află la distanţă de un kilometru spre est de punctul U
de la Stâna Prislopu), apoi, în direcţie nordică dreaptă, spre frontiera veche, de la cota 2589 a
înălţimii Mândrei, urmează apoi frontiera veche, până la 400 metri spre sud-vest a punctului F
a înălţimii Ciobanul.
De la punctul acesta conduce frontiera drept în direcţie estică, pe marginea sudică a
localităţii Bucolie, spre sud de punctul Repede Ciungeta şi pârâul Latoriţa.
Graniţa merge apoi la 400 metri, spre sud de Piscul Moldovisului, care e înalt de 1632
m, în direcţie estică, până la vărsarea râuleţului, spre sud-vest de Racoviţa, 2 kilometri spre
sud de localitatea Băişoara, la marginea nordică de la Titeşti, la muntele Canega, înalt de 1248
m (a cărui înălţime revine Ungariei), peste U-l descrierii Stana Cioreu, la un kilometru de la
muntele înalt de 1862 m, Comarnicul, unde trenul de munte, la 3 km spre sud-vest de muntele
de 2000 m Lipitoarea, apoi în direcţie estică, peste munţii înalţi de 1961, 1932, 1546-1172,
1607, 2338 Bătrâna, 2237 m, trignometrul de 2379 m. Păpuşa, 1785, 1411, 1264, 1265, 1074
(toate înălţimile revin Ungariei) taie calea Câmpulung-Braşov, la pod, care e la un kilometru
spre sud de punctul 1074, duce apoi peste punctul 1265 m (podul şi înălţimile revin Ungariei)
şi atinge, aproape în direcţie estică, printre Sf. Ilie şi Sigluia, la înălţimea 1880 m, iarăşi
graniţa veche.
Graniţa veche, până la înălţimea de 1909 m, rămâne intactă. Graniţa nouă duce apoi de
la înălţimea peste C a descrierii Schitu, Peştera Decebal peste U-1 a descrierii Caraiman, peste
B-ul descrierii Vârfului Cerbului, la marginea nordică de la Azuga, peste al doilea A al
descrierii vârfului Casacu, apoi, pe lângă vârful Casacu, înclinând 1 kilometru, spre sud-est, la
sud de muntele 1757 m.
Precis spre sud de descrierea Prislop, peste muntele 1521 (acesta revine Ungariei),
peste înălţimile 1128, 878, 1235, 1540 (toate înălţimile revin Ungariei), 1 kilometru spre sud,
1771 în Grobitis, 1415 (toate punctele revin Ungariei), apoi 700 m, spre sud de punctul 871,
comuna Teleajenul, peste punctul 961 (piscul Tartar, pasul Havat), peste punctul 975, 1486,
1115, calea din valea Bodza, 2 kilometru la nord-vest de Gura, mai departe, peste punct 1182,
1363, 600 m, la sud de punctul 1338, apoi spre nord-est, până la 1 kilometru spre nord de
punctul 789, unde se contopeşte iarăşi cu graniţa de astăzi a Ungariei şi României.
Graniţa veche rămâne până la punct 21, 2 kilometru la sud-vest de Popii îndepărtată,
duce apoi în direcţie nord-estică, până la 1 - spre sud-vest de punctul 1530, aci se întoarce
repede spre nord-est, pe după 1530, la est de punctele 1521, 1687, spre nord-est, înconjurând
punctul 1490. Muntele Condratu, spre est de punctul 950, tăind linia ferată de munte, la 4
kilometri spre vest de i Lepşa, spre est dle punctul 1374. Muntele Boina Neagră, spre est, pe
lângă punct 1014. Muntele Războiului, trecând la 2 kilometri spre vest de punct 508, peste
calea ferată de munte, la 1 kilometri de trigonometrul 1167 muntele Măgura Caşinului
(Unirea, anul XXVIII, nr. 32, Blaj, sâmbătă 25 mai 1918, pp. 6, 7).

1918: Raportul consiliului de miniştri către M. S. Regele: Sire, / În urma retragerii

ministerului prezidat de d. general Al. Averescu, subsemnaţii, fiind chemaţi la guvern de
înalta încredere a Maiestăţii Voastre, ne găsim în faţa necesităţii de a supune unei grabnice
ratificări a Parlamentului tratatul de pace ce s-a încheiat cu Imperiul German, Imperiul
Austro-Ungar, Imperiul Otoman şi Regatul Bulgar.
Parlamentul actual nefiind în număr pentru a putea lua deciziuni legale, după cum s-a
dovedit în două rânduri, cu cel mai profund respect rugăm pe Maiestatea Voastră a semna
alăturatul proiect de decret pentru dizolvarea Adunărilor legiuitoare Constituante.
Această dizolvare nu implică, din partea guvernului Maiestăţii Voastre, renunţarea la
repedea înfăptuire a unor reforme agrare şi electorale, cari necesitase deja convocarea unei
Constituante.
Guvernul Maiestăţii Voastre, hotărât să întreprindă o opera de reorganizare a tuturor
ramurilor activităţii de Stat, înscrie o largă reformă agrară şi o adâncă reformă electorală ca
două puncte principale în programul său.
Suntem / Cu cel mai profund respect / Sire, / Ai Maiestăţii Voastre / Prea supuşi şi
prea plecaţi servitori, // Preşedintele consiliului de miniştri şi ministru de interne, ad interim la
agricultură şi domenii, A. Marghiloman. / Ministrul afacerilor străine, C. C. Arion. / Ministru
de război, General C. Hârjeu. / Ministru de finanţe, M. Seulescu. / Ministru de justiţie, D.
Dobrescu. / Ministrul instrucţiunii şi cultelor, S. Mehedinţi. / Ministrul industriei şi
comerţului, C. Meissner. / Ministrul lucrărilor publice, N. D. Ghika. // No. 89” (Monitorul
Oficial, No. 21, joi 26 aprilie / 9 mai 1918, pp. 255, 256).
*
„Iaşii, 28 Aprilie 1918 / Telegrama d-lui Prim Ministru A. Marghiloman / adresată M.
S. Regelui la Iaşi cu ocaziunea / încheierii păcii de la Bucureşti în ziua de 24 / Aprilie (7 Mai)
1918. // Am adânca mulţumire să comunic Maiestăţii Voastre că pacea s-a încheiat.
Tratatul care în ultimele negociaţiuni a primit unele modificări favorabile României a
fost semnat la orele 12. El va purta titlul de „Pacea din Bucureşti”.
Sub conducerea Maiestăţii Voastre şi ocrotirea Dinastiei, Ţara îşi va putea reîncepe
munca spornică pentru consolidarea viitorului ei.
Ministru Preşedinte, A. Marghiloman.
*
M. S. Regele a binevoit a răspunde prin următoarea telegramă: Domnului
Marghiloman / Ministru Preşedinte / Bucuresti, // Luând act de tratatul încheiat la Bucureşti,
Vă sunt recunoscător atât d-voastre cât şi celorlalţi delegaţi pentru munca grea dar devotată ce
aţi depus în apărarea drepturilor noastre în aceste clipe dureroase. Am nestrămutata nădejde,
ca Rege şi Român, în viitorul vrednicului şi viteazului Meu popor şi Vă mulţumesc pentru
asigurarea ce-Mi daţi de încrederea ce o aveţi în trăinicia şi propăşirea Ţării sub conducerea
Mea şi a Dinastiei Mele. / FERDINAND (Monitorul Oficial, No. 24, Duminică 29 aprilie / 12
mai 1918, p. 295).

1918: Mesaj regal pentru deschiderea Corpurilor legiuitoare: / Iaşi, 4 Iunie 1918. /
Astăzi, Luni, 4 Iunie 1918, la ora 12, Maiestatea Sa Regele, însoţit de Alteţa Sa Regală
Principele Moştenitor, a intrat în sala şedinţelor Adunării din Teatrul Naţional, precedat de
adjutanţii Săi şi de Curtea Regală.
Maiestatea Sa, suindu-Se la tribună, înconjurat de domnii miniştri, a dat citire
următorului mesaj de deschidere: / Domnilor Senatori, / Domnilor Deputaţi, // Simt, ca
întotdeauna, o vie mulţumire găsindu-Mă în mijlocul reprezentanţilor Naţiunii. De curând
ieşiţi din alegeri generale Îmi aduceţi sentimentul real al Ţării asupra gravelor hotărâri ce se
impun chibzuinţei Noastre cumpătate.
Redusă la propriile sale puteri, Ţara a jertfit, cu generozitate şi patriotism înălţător,
floarea vitejilor ei fii. Prelungirea însă a rezistenţei armate ar fi adus sleirea până la istovire a
forţelor ei, şi România a încheiat pacea ce i se impunea ca o condiţiune de viaţă pentru dânsa.
Tratatul de pace va fi de îndată supus aprobării Corpurilor legiuitoare, conform prescrierii
Constituţiunii.
El impune, evident, sacrificii dureroase, dar Poporul Român le va cerceta cu bărbăţia
ce o dă percepţiunea exactă a interesului obştesc faţă cu realitatea. Să mulţumim, însă, Cerului
că, tocmai în acele ceasuri grele, simţul superior al Neamului a făcut ca frumosul pământ
moldovan, rupt din ogorul strămoşesc, să se reîntoarcă la Ţara Mumă şi ca Poporul
Basarabean să se arunce în braţele ei pentru a-i spori puterea de muncă şi încrederea în viitor.
Buna primire ce au făcut acestui mare eveniment Puterile cu cari tratam Pacea a
pregătit calea pentru restabilirea prieteniei noastre ca pe trecut. Menţinând bune raporturi cu
celelalte State, vom căuta să reluăm relaţiuni normale de vecinătate cu noile Ţări în
formaţiune.
Domnilor Senatori, / Domnitor Deputaţi, // În sesiunea ce se deschide, Ministrul de
Finanţe nu va putea încă să prezinte un buget normal, pentru care sunt sigur că Ţara va
consimţi la sacrificiile necesare. El vă va propune o serie de măsuri, menite să înlesnească
tezaurului lichidarea sarcinilor şi întâmpinarea nevoilor excepţionale, cărora trebuie să le
facem faţă.
Îndreptări adânci de adus, nu numai de ordin administrativ, dar mai ales de ordin
moral, cer o remaniere a aşezămintelor noastre în administraţie, în justiţie, în instrucţiune
publică. Am încrederea că Corpurile legiuitoare vor acorda măsurile tranzitorii, oricât de
radicale ar fi, cari vor înlesni pregătirea şi repedea lor realizare. Încununarea însă a operei
Domniilor Voastre va fi să fixaţi punctele de revizuit din Constituţia noastră, pentru ca, în cel
mai scurt timp şi înainte de orice altă modificare constituţională, să ajungem la înfăptuirea
efectivă a reformei agrare şi la chemarea adevărată a păturilor adânci ale Ţării la viaţa
politică.
Domnilor Senatori, / Domnilor Deputaţi, // Recunoscători către armata care, fără
preget, şi-a făcut toată datoria şi înălţând cugetele noastre pentru reclădirea şi împodobirea
Statului nostru prin sârguinţă, prin cumpătare şi prin jertfă, rog Pe A-Tot Puternicul să
binecuvânteze lucrările Domniilor Voastre.

După cetirea Mesajului, Maiestatea Sa Regele a părăsit sala şedinţelor, domnii

deputaţi au procedat la lucrările lor, iar domnii senatori au trecut în sala de şedinţe a Senatului
din foaierul Teatrului (Monitorul Oficial, No. 56, Luni 4/17 iunie 1918, pp. 787, 788).
*
Iaşi, 22 Iunie 1918. / Sâmbătă, 16 Iunie, la orele 12 din zi, M. S. Regele a primit în
sala cea mare din Reşedinţa regală, cu solemnitatea obişnuită, faţă fiind d-nii miniştri şi
Curtea regală, biroul şi comisiunea Adunării Deputaţilor, însărcinată a prezenta M. S. Regelui
Adresa de răspuns la Mesajul Tronului.
D. C. Meissner, preşedintele Adunării, dete citire următoarei Adrese: Sire, / Cu o
adâncă emoţiune şi mulţumire sufletească Adunarea Deputaţilor a salutat momentul în care
membrii ei, trimişi din toate unghiurile Ţării, au putut să-şi manifeste dragostea pe care o
păstrează Tronului şi Dinastiei. Pătrunsă de gravitatea momentului de faţă, unic în istoria
neamului nostru, Adunarea Deputaţilor va căuta soluţiunile şi măsurile ce se impun şi pe cari
Ţara le aşteaptă de la dânsa.
Ostaşii noştri şi-au vărsat cu dărnicie sângele pentru Patrie şi din piepturile lor i-au
făcut scut, dar izolată şi redusă la propriile ei forţe, România a trebuit să încheie pacea.
Adunarea Deputaţilor urmează să aprobe fără întârziere tratatul de pace şi este
convinsă că, oricât de neaşteptat de dureroase sunt sacrificiile ce se impun Ţării, ea va găsi în
forţa vitală a neamului nostru, în spiritul de jertfă şi în patriotismul încercat al fiilor ei, puterea
de a trăi şi de a progresa.
 Graţie patriotismului luminat al reprezentanţilor Ţării cari au dus la bun sfârşit
negocierile de pace, visul mai mult decât secular al României de dincoace şi de dincolo de
Prut s-a înfăptuit; Basarabia, prin liberă şi spontană voinţă, s-a realipit la Patria mumă, tocmai
în momentul când Ţara însângerată avea mai multă nevoie şi de consolare şi de întărirea
forţelor ei.
Adunarea Deputaţilor salută cu recunoştinţă şi pietate acest înălţător moment şi
însemnează ziua de 29 Martie stil vechi, când, în numele Maiestăţii Voastre şi al poporului
român şi prin voinţa Sfatului Ţării din Basarabia, s-a consacrat legalmente unirea, ca o zi de
sărbătoare naţională.
Doritoare de a se folosi în viitor de roadele păcii, Ţara vede în buna primire a Puterilor
cu care tratăm pacea, la acest important eveniment, o cale pregătită pentru restabilirea
prieteniei din trecut.
Condiţiunea de Stat neutru, creată României prin tratatul de pace, îi va permite să
păstreze bune raporturi internaţionale cu celelalte State.
De asemenea România nu doreşte decât stabilirea de raporturi normale de bună
vecinătate cu noile State în formaţiune, create pe baze şi cu respectul principiului
naţionalităţilor.

Sire, / Dacă împrejurările excepţionale prin cari trecem pun în imposibilitate Adunarea
Deputaţilor de a-şi exercita una din cele mai esenţiale îndatoriri ale sale, aceea de a putea
cerceta, în această sesiune, un buget normal de cheltuieli şi venituri, în care întrevedem de pe
acum marile nevoi la care Ţara va trebui să facă faţă, desigur că Adunarea Deputaţilor este
gata să primească cât de neîntârziat toate măsurile ce i se vor propune pentru a înlesni
tezaurului lichidarea sarcinilor şi a întâmpina nevoile excepţionale.
În această direcţiune Adunarea Deputaţilor este doritoare de a da tot concursul său la
adoptarea măsurilor celor mai chibzuite pentru aşezarea economiei naţionale a Ţării pe baze
cât de solide.

Sire, / Un popor conştient de menirea lui nu trebuie să se lase niciodată abătut de

loviturile soartei, din contră el trebuie să tragă învăţăminte chiar din marile nenorociri cari îl
lovesc.
De aceea, Adunarea Deputaţilor este hotărâtă de a consacra cu cea mai mare atenţiune
activitatea sa atât măsurilor de îndreptare de ordin moral, absolut indispensabile operei de
restaurare care se impune azi, cât şi remanierii aşezămintelor noastre în administraţie, în
justiţie, în instrucţiune publică.
Toate măsurile tranzitorii – oricât de radicale ar fi – necesare pregătirii şi aducerii la
îndeplinire a acestor reforme, Adunarea Deputaţilor înţelege să le aprobe fără rezervă.
Adunarea Deputaţilor nu poate concepe de asemenea o restaurare a mult încercatei
noastre Patrii fără realizarea celor două reforme, agrară şi electorală, destinate să consolideze
din temelie edificiul social şi economic al Ţării şi va vota fără întârziere revizuirea
Constituţiunii, fixând punctele cari se vor modifica.

Sire, / Cu sufletele recunoscătoare către armata, cu încredere în virtuţile strămoşeşti

ale neamului nostru, cu simţământul că Ţara, conştientă de greutatea fără precedent în trecutul
ei a momentelor de faţă, va fi la înălţimea îndatoririlor şi sacrificiilor ce se cer de la noi toţi,
rugând pe cel A-Tot Puternic să ne lumineze inimile şi strigăm într-un glas:
Să trăiţi, Sire! / Să trăiască M. S. Regina! / Să trăiască A. S. R. Principele Moştenitor!
/ Să trăiască Dinastia! / Să trăiască poporul român, vecinic nepieritor! // Preşedinte, C.
MEISSNER. / Vice-preşedinţi: Dristorian, Paul Greceanu, Lascar Antoniu. / Secretari: M.
Athanasiu, Max Zănoagă, M. Mihăileanu, M. T. Cancicov.
 *
M. S. Regele a răspuns: Domnule Preşedinte, / Domnilor Deputaţi, // Ca totdeauna
primesc cu o vie mulţumire expresiunea sentimentelor de dragoste ce Adunarea Deputaţilor
manifestează cu cuvinte atât de călduroase faţă de Tron şi Dinastie.
Sentimentele de recunoştinţă ce aduceţi vitezei şi mult încercatei noastre oştiri mă
mişcă adânc: ele stăpânesc inima mea, ca orice inimă românească, azi mai mult ca oricând.
Aceiaşi unanimitate de simţire ne leagă pe toţi faţă de fericitul eveniment al unirii
Basarabiei cu patria mumă, unire pe care poporul român de dincolo şi de dincoace de Prut a
înfăptuit-o ca o puternică chezăşie a propăşirii lui.
Reformele constituţionale, înfăptuite în spirit larg, vor răspunde la legitimele aşteptări
a celor cari în vremuri de primejdie s-au arătat demni de toată dragostea şi de toată încrederea
noastră. Împroprietărirea ţăranilor şi noul temei al drepturilor politice sunt dorite îndreptăţite
de ambele maluri ale Prutului.

Domnule Preşedinte, / Domnilor Deputaţi, // Starea de neutralitate, care ne va îngădui

relaţiuni de pace şi de prietenie cu toate Statele, va permite ca, cu hotărâre şi cu o muncă
încordată, supunându-ne la neînlăturabilele jertfe financiare, să încercăm a vindeca grelele
dureri şi răni ale prezentului şi să asigurăm astfel o nouă dezvoltare a scumpului nostru popor,
care este expus să fie încă greu încercat prin starea câmpului.
Încrezător în însuşirile strămoşeşti şi puterea de viaţă a poporului Meu şi faţă de
nestrămutata voinţă ce-Mi arătaţi, strângând împrejurul Tronului toate energiile spre binele
obştesc, am ferma speranţă că, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom izbuti în marea dar greaua
operă de refacere.
Încă o dată vă mulţumesc din inimă pentru sentimentele de dragoste ce-Mi aduceţi
Mie, Reginei şi Familiei Mele; Ne unim din tot sufletul Nostru la urările ce faceţi pentru
scumpa noastră Ţară.

M. S. Regele binevoi apoi a convorbi mai mult timp cu flecare din domnii deputaţi.
*
Duminică, 17 Iunie, la orele 12 din zi, M. S. Regele însoţit de A. S. R. Principele
Carol, Moştenitorul Tronului (şi nu uitaţi că a dezertat din fruntea armatelor din zona
Ceahlăului, pentru a-şi face de cap, la Odessa, cu Zizi Lambrino – n. n.), a primit, în sala cea
mare din Reşedinţa Regală, cu solemnitatea obişnuită, biroul şi comisiunea Senatului,
însărcinaţi a prezenta M. S. Regelui Adresa de răspuns la Mesajul Tronului. A. S. R.
Principele Carol, Moştenitorul Tronului, a luat loc între domnii senatori, domnii miniştri,
aflându-se la dreapta Maiestăţii Sale, iar Curtea Regală şi Princiară, la stanga.
D. D. Dobrescu, preşedintele Senatului, a citit următoarea Adresă: Sire, // Senatul, ales
în vremuri grele, dar în deplină libertate a corpului electoral, aduce Maiestăţii Voastre
expresiunea respectului şi devotamentului său. Pătruns de gravitatea împrejurărilor, el va
chibzui cu maturitate asupra mijloacelor de vindecare a relelor pricinuite de războiul din care
am ieşit. În acest război, Ţara a dat dovadă de un patriotism şi de un spirit de jertfă demn de
admiraţia tuturor. Rămasă singură să combată în contra unor forţe covârşitoare, fiii săi au dus
lupta inegală cu o vitejie care a pus într-o vie lumină valoarea rasei noastre. În aşa condiţiuni
însă, rezistenţa nu era posibilă mai departe şi pacea se impunea ca singurul mijloc de salvare.
Sacrificiile ce ni se cer prin tratatul ce am încheiat sunt dureroase, dar Ţara le va primi
cu resemnare şi, încordându-şi puterile de muncă, se va sili să revină la o viaţă normală,
sperăm chiar înfloritoare într-un viitor nu prea depărtat. În mijlocul dezastrului am avut marea
mândrie de a vedea Basarabia, copila scumpă ce ne-a fost răpită cu forţa, revenind lângă
mama sa. Reîntregirea Moldovei lui Ştefan cel Mare şi redobândirea părţii, ruptă la 1878 din
România lui Carol I, a fost pentru noi o uşurare a durerilor prezente şi o rază luminoasă de
speranţă pentru viitor.
Am salutat cu bucurie intrarea în Guvernul Ţării a celor doi reprezentanţi ai Basarabiei
şi vom fă fericiţi să vedem, cât de curând, în Parlamentul Regatului, pe mandatarii acestei
iubite provincii. Trebuie să recunoaştem că Puterile Centrale – deşi abia ieşite din război cu
noi – au privit cu bunăvoinţă reîntregirea noastră. Acest gest este de natură să înlesnească
restabilirea vechilor legături dintre noi.
Semnând pacea ne este îngăduit să întreţinem relaţiuni normale cu toate Statele vechi,
raporturi pe cari nu cerem decât să le întindem şi la vecinii noştri de la răsărit.

Sire, / Ne dăm bine seama de starea critică a tezaurului şi recunoaştem necesitatea de a

se recurge la măsuri financiare excepţionale până la dovedirea mijloacelor trebuincioase
pentru întocmirea unui buget normal. Suntem încredinţaţi că Ţara va face în această privinţă
toate sacrificiile ce i se vor cere. Suferinţele ce am îndurat în cursul războiului au pus şi mai
mult în evidenţă defectuoasa noastră organizare de Stat. Pătrunşi de necesitatea unei îndreptări
morale, vom acorda tot concursul nostru Guvernului pentru îndrumarea reformelor pe această
cale.
O preocupare de căpetenie va fi pentru noi îndeplinirea cât mai grabnică a reformei
agrare şi a întinderii dreptului de vot, în acest scop va trebui să hotărâm neîntârziat punctele
de revizuit din Constituţiune.

Sire, / Cu adâncă emoţiune trimitem o duioasă amintire bravilor fii ai Ţării căzuţi pe
câmpul de bătaie şi aducem un viu omagiu de recunoştinţă vitezei noastre armate, care a ţinut
sus steagul si onoarea Ţării, precum şi Şefului său suprem căruia îi urăm ani mulţi şi fericiţi.
Să trăiţi, Sire! / Să trăiască graţioasa noastră Regină! / Să trăiască Alteţa Sa Regală
Principele Moştenitor! / Să trăiască întreaga Familie Regală! // Preşedinte, D. DOBRESCU. /
Vice-preşedinţi: G. I. Aslan, Dr. N. Bardescu, Gh. Botez, General Carcaleţeanu. / Secretari:
Dr. C. Andronescu, M. Vasiliu-Cristescu, Ilie Bărbulescu, I. Dumitrescu, S. A. Ciuntu, N.
Negri, Colonel A. Magheru, M. Teodorian-Carada. / Chestori: Căpitan N. Crupenschi, Dr.
Pilescu, General Pretorian, Gr. Negură.
*
M. S. Regele a răspuns: Domnule Preşedinte, / Domnilor Senatori, // Vă mulţumesc
din inimă pentru mărturiile de respect şi devotament ce-Mi aduceţi din partea Senatului. Cu
adâncă fericire salut împreună cu Domniile Voastre realipirea la trupul României a
străvechiului pământ moldovenesc dintre Prut şi Nistru şi văd cu încredere în această unire un
puternic izvor de propăşire naţională.

Domnule Preşedinte, / Domnilor Senatori, // Starea de pace pe care sunteţi chemaţi a o

stabili, legăturile de prietenie între România şi toate Statele ne vor îngădui să păşim la muncă
pentru vindecarea dureroaselor răni ale Ţării şi, prin reformele constituţionale, la realizarea
unei noi şi temeinice organizări sociale şi economice, din care să răsară puteri sporite pentru
sănătoasa dezvoltare a iubitului nostru popor. Ca o grabnică nevoie este resimţită înfăptuirea
acestor reforme de către viteaza şi vrednica noastră ţărănime, care le aşteaptă largi şi cu
încredere în noi.

Domnule Preşedinte, / Domnilor Senatori, // Mă unesc din tot sufletul la mărturisirea

simţămintelor de dragoste şi recunoştinţă faţă de scumpa noastră armată, precum şi la omagiul
mişcat adus acelor cari şi-au dat viata pentru Patrie. Sângele vărsat pe câmpurile de luptă are
roadele lui binecuvântate, numele celor căzuţi pentru Ţară vor fi pururea pomenite cu
sfinţenie de urmaşii noştri.
 Încă o dată vă mulţumesc în numele Meu şi al Reginei pentru călduroasele urări ce
faceţi întregii Mele Familii şi rog pe A-Tot Puternicul să ocrotească şi să ajute scumpa noastră
Românie.

M. S. Regele şi A. S. R. Principele Carol binevoiră apoi a convorbi mai mult timp cu

fiecare din domnii senatori (Monitorul Oficial, No. 73, Sâmbătă 23 iunie / 6 iulie 1918, pp.
1037-1040).

1918: Mitropolitul Repta. Prin prea înaltă rezoluţiune împărătească, mitropolitul

Bucovinei şi al Dalmaţiei, I. P. S. Sa Dr. Vladimir de Repta, consilierul intim al Majestăţii
Sale, e desridicat din conducerea diecezei Sale, încredinţându-se, totodată, administrarea ei
nou numitului vicar general, arhimandritul Ipolit Vorobchievici. Cuvântul împărătesc a făcut,
deci, capăt, pentru totdeauna, afacerii Repta şi respectul ce se cuvine deciziilor Coroanei nu
îngăduie nici un fel de critică. El însă nu descarcă pe sfetnicii responsabili ai Coroanei de
răspunderea ce au faţă de poporul românesc din Bucovina şi faţă de istorie, care va şti să
aprecieze fără părtinire, întrucât stăpânirea actuală a înţeles să respecte dreptul şi prestigiul
bisericii noastre naţionale. Cât pentru mitropolitul Repta, suntem încredinţaţi că va purtă cu
virtute creştinească martiriul cu care soarta împovărează anii bătrâneţilor sale.
Ceea ce trebuie să ne preocupe pentru moment este soarta ce se pregăteşte bisericii
române din Bucovina. Prin rezoluţia împărătească din 14 iulie a. c., se mai creează, în ierarhia
bisericii acesteia, un al doilea post de arhimandrit consistorial şi un post de protopresviter la
biserica Sf. Nicolae, rămânând ca aceste din urmă amândouă demnităţile să fie rezervate
ucrainilor, pe lângă cele două, respective trei locuri deja sistemizate, de consilieri consistoriali
ucraini. Această nouă organizare a consistoriului, care va rămâne în vigoare până la
„regularea generală a consistoriilor gr. or. din Austria”, se întemeiază pe principiul strict al
parităţii.
Şi acum ne putem întrebarea: ce se va alege din acest principiu, dacă, peste scurtă
vreme, vor fi încorporate Bucovinei teritoriile româneşti anexate în urma tratatului de pace cu
România, prin care populaţiunea românească din Bucovina va spori la 480.000 suflete, faţă de
300.000 ucraini? Apoi: ce se va alege din această paritate, dacă părţile ucraine ale Bucovinei
vor fi cuprinse, după cum e vorba, în noua provincie ucraină-galiţiană? Deocamdată ucrainii
se grăbesc să tragă consecvenţele din principiul stabilit de stăpânire.
Aducând gazetele din Viena ştirea că mitropolitul Repta şi-a dat demisia şi că în locul
său va fi numit arhimandritul român Ipolit Vorobchievici, organul ucrain „Bucovena” declară:
„Noi nu vroim să ştim de nici o înţelegere ce s-ar fi făcut; noi ştim numai că dreptatea cere ca,
după mulţi ani, să fie odată şi un ucrain mitropolit, ceea ce putem cere, de astă-dată, cu atât
mai mult, după ce avem, în persoana arhimandritului Timinski, pe cel mai vrednic bărbat
pentru scaunul mitropolitan”.
Aşadar, ucrainii nu mai stăruie pentru întemeierea unei episcopii proprii ucraine, prin
separarea lor din arhidieceză, ceea ce a fost culmea aspiraţiunilor lor, cu puţini ani în urmă, ci
ei râvnesc, de-a dreptul, la cârma bisericii ortodoxe din Bucovina. Această mărturisire a
organului ucrain este binevenită, de astă-dată; ea arată absurditatea principiului prin care
stăpânirea voieşte să stabilească pace a în biserica gr. or. a Bucovinei şi ea va trezi, în sfârşit,
şi conştiinţa neamului românesc din Bucovina, ca să-şi apere, cu toate mijloacele, fiinţa sa, ce
este cuprinsă şi în caracterul şi integritatea bisericii naţionale. / V. N. (Biserica şi Şcoala,
XLII, nr. 36, 2/15 septembrie 1918, pp. 2, 3).

¤
 1918: Din vremile de groază ale Cernăuţului. Jurnalul vienez „Zeit” aduce, în
numărul din 27 septembrie 1918, o desfăşurare exactă a evenimentelor care au provocat criza
în ierarhia Bucovinei. Expunerea aceasta, fiind scrisă cu deplină competenţă de consilierul
aulic şi fostul vicar general român, profesorul univ. emerit Eusebie Popovici (tatăl istoricului
şi poetului George Popovici – T. Robeanu), îi dăm loc, în traducere, în coloanele ziarului
nostru, ca să rămână document vremilor viitoare, pentru cei ce vor scrie istoria Bucovinei fără
părtinire, fără preocupare politică şi fără cuget întunecat de pornire pătimaşă.
Comunicatul oficios, care însoţeşte „Desridicarea arhiepiscopului Cernăuţului”, Dr. de
Repta având menirea să motiveze această măsură, din punctul de vedere al guvernului, s-a
mulţămit pentru acest scop cu simpla constatare că, în „Foaia ordinaţiunilor a Consistorului
Arhiepiscopesc din Cernăuţi”, din 2 octombrie 1914, numărul 47, a apărut o curendă, cu bună
seamă că de tot regretabilă, cu semnăturile: „Mitropolitul Vladimir, vicarul Manastyrski”,
care publicaţie a stârnit în fiecare patriot sentimentul de ruşine şi de amărăciune, care reclamă
satisfacţie corespunzătoare. Pentru scopurile ce le urmărea, comunicatul oficios n-a aflat de
cuviinţă să adauge că acel circular, care zice că ordinaţiunea cuprinsă în el a fost dată
parohiatelor de mitropolitul Bucovinei şi Dalmaţiei, împreună cu consistoriul său, pe urma
unei înţelegeri cu guvernorul rusesc din Cernăuţi, în realitate nu aduce adevărul şi că este, de
la un capăt, până la altul, alcătuirea numitului guvern rusesc, care a stors apoi subscrierea
arhiepiscopului, a consistoriului şi a vicarului Manastyrski prin ameninţări severe că va luă
„măsurile cele mai aspre”.
Lipsind acest adaos în comentariul oficios, comentatorii neoficiali au fost copleşiţi de
indignarea că arhiepiscopul, cu consistoriul său, a putut să ordone preoţilor săi atâtea
monstruozităţi nepatriotice, câte stau în circulară (ordonarea de rugăciuni pentru ţar), şi nici
nu la ordinul de neînconjurat al guvernorului rusesc, ci chiar în înţelegere cu dânsul.
Comentariul oficios a mai adaos, pentru motivarea desridicării arhiepiscopului, că
arhiepiscopul şi consistoriul său au putut, ce-i drept, să fi fost oarecum siliţi la publicarea
acelei circulare, totuşi ei n-au trebuit să ia prea în serios ameninţările „liberatorilor” ruseşti
faţă de unicul mitropolit gr. or. în Austria şi că ei n-au trebuit să cedeze cu slăbiciune în acel
timp de serioasă încercare, dacă şi se admite, în faţa loialităţii tuturor participanţilor, dovedită
în decursul anilor în viaţa publică, că nu poate fi vorba de acea intenţie rea, care constituie un
delict. Această condamnare a comentariului oficial mă îndeamnă pe mine, care, ca membru al
consistoriului, consultat totdeauna de arhiepiscop, mă împărtăşesc şi eu de „vina” care i se
atribuie arhiepiscopului, în ţinuta, sa pe timpul teroarei, la prima invazie rusească în Cernăuţi,
să vă aduc dumneavoastră şi, prin dumneavoastră, publicităţii la cunoştinţă acele împrejurări,
sub presiunea cărora noi, fără nici un scut în acel timp de grele suferinţe, am fost siliţi, prin
ameninţare cu silnicii, să punem iscălitura sub acea nefastă circulară, alcătuită numai de
guvernorul rusesc şi nu, cum e vorba la începutul actului, de arhiepiscop şi consistoriu, în
înţelegere cu guvernorul rusesc.
Încă înainte de război, arhiepiscopul, care a călătorit aproape în întreagă Europă de
mijloc şi de vest, dar n-a pus piciorul nicicând în Rusia, atât de aproape de Cernăuţi, şi, ca
arhiepiscop, nici nu voia nicicând să permită vreunui preot călătoria la Rusia, era adese
batjocorit de presa rusofilă din Cernăuţi şi acuzat de trădare faţă de biserica ortodoxă, fiindcă,
în verdicte oficiale şi interviuri, s-a fost rostit contra pretenţiilor rusofililor, mai cu seamă în
Galiţia, şi fiindcă a contestat că în Austria ar fi persecutată biserica gr. or., cum susţineau
aceştia. Când au intrat ruşii în Cernăuţi, se ştia, din comunicări oficioase şi se auzea şi de la
ruşi, că şi arhiepiscopul stă pe lista de prescripţie. El şi aşteptă, zilnic, cu cufărul împachetat,
arestarea şi deportarea sa în Rusia.
Ruşii proclamară, după intrarea lor în Cernăuţi, că oraşul este rusesc, depărtară
insignele monarhiei şi ameninţau, prin afişe, cu moartea orice opunere sau fapte suspecte
contra regimului şi armatei lor. Când încă a sosit un guvernator, teroarea era completă. Chiar
în prima noapte, au fost arestaţi cinci bărbaţi cu autoritate, între ei şi primarul, de bună-seamă,
fiindcă, după trecutul lor, nu păreau inofensivi pentru noua orânduire, şi apoi duşi la Rusia şi
târâţi din închisoare, până la Siberia.
A doua zi, dimineaţa, arhiepiscopul şi consistoriul au fost chemaţi la guvernor şi li s-a
poruncit, deoarece Cernăuţul aparţine acuma Rusiei, să se ţie strict de ordinele sale, iar la
serviciul divin să se facă rugăciuni pentru casa împărătească şi armata rusească, căci numai
aşa va scuti biserica ortodoxă.
Întreaga populaţie era cuprinsă de spaimă şi, după ce a fost admonestată, înainte de
predare, şi de autorităţile proprii, să se supună şi să observe o ţinută prietenoasă „în interesul
conservării proprii”, ea făcea totul ce i se cerea din partea ruşilor, ca să nu fie suspectă de
tendinţe antiruseşti. Totuşi, n-au lipsit arestări, deportări, ameninţări cu moartea şi chiar o
condamnare la moarte pentru o vorbă neînsemnată, a fost adusă la cunoştinţa publicului, spre
groaza generală. Apoi mai veni nevoia economică a populaţiei din oraş, surprins de ocupaţia
rusească, mai cu seamă la cei salariaţi care au fost rămas fără lefuri, aşa că arhiepiscopul şi
consistoriul erau asediaţi de oameni, cu rugămintea pentru intervenţie la guvernor şi pentru
ajutoare.
Şi populaţia de la ţară căuta sprijin la păstorul ei suprem. Astfel, arhiepiscopul avea să
intervină pentru mulţi. Iar guvernorul îl trată cu un formalism rece, însă cu bănuieli şi
despotic, chiar şi în privinţa serviciului divin în catedrală, la care asista regulat, cu ofiţeri şi
soldaţi, în mod oficial.
În astfel de împrejurări, n-am avut cum să nu ne supunem ordinelor, date cu asprime
de război şi cu ameninţări pe faţă şi ascunse, fără ca să ne expunem pe noi înşine şi populaţia
la cel mai mare pericol. În sfârşit, tiranul, care avea, între sfătuitorii săi, şi pe prim-redactorul
ziarului rusofil de odinioară din Cernăuţi, ne trimise circulara nenorocită, alcătuită gata,
cerând subscrierea arhiepiscopului şi tipărirea ei, fără nici o schimbare, în foaia diecezană a
ordinaţiunilor, pentru ca să o trimită apoi singur la preoţi. De repetate ori, arhiepiscopul a
intervenit, cu rugămintea să ne cruţe de această ruşine sau să o reducă întru atâta, că circulara
să nu fie publicată ca ordinaţiune a arhiepiscopului, ci ca o poruncă a guvernorului. Dar în
zadar. Pentru un moment, guvernorul părea că s-ar fi înduplecat, dar apoi pertractările s-au
sfârşit brusc, cu aceea că îl puse pe arhiepiscop să spună, în „Introducerea” circularei, că o dă
prin consistoriu, în înţelegere cu guvernorul şi că porunceşte executarea ei exactă, cerând apoi
iscălitura arhiepiscopului şi a vicarului Manastyrski, până la o numită oră, cu ameninţarea
„celor mai aspre măsuri”.
Noi eram convinşi că cea mai blândă din „măsurile cele mai aspre” va fi nu numai
deportarea mitropolitului la Rusia şi târârea lui prin alte localităţi de exil, chiar până la
Siberia, ci, ceea ce ne făcea mai mare grijă, erau represaliile contra populaţiei din Bucovina,
contra moşnegilor, femeilor şi copiilor. Comentariul oficial spune că ameninţările ruseşti nu
trebuiau luate aşa de serios; însă, la 1569, unicul mitropolit din întreaga Rusie a fost
strangulat, din partea statului, în mănăstirea în care a fost surghiunit, şi noi auzeam, din toate
părţile, că arhiepiscopul stă pe lista de proscripţie şi cunoşteam acuzele, pe care, scurt înainte
de război, le-a fost ridicat rusofilul, care era confidentul guvernorului, că mitropolitul a trădat
biserica ortodoxă şi a vândut-o guvernului austriac.
O deportare la Rusia, cu cunoscuta lipsă de considerare, n-ar fi putut-o suporta
arhiepiscopul în vârstă de 73 ani, cu o stare a sănătăţii aşa de slabă. Ce-ar mai fi păţit însă
biata populaţie înspăimântată?
Pe de altă parte, noi simţeam publicarea circularei, în formă de ordinaţiune a
arhiepiscopului, ca o ruşine mare pentru noi, nu credeam, însă, că ea ar putea constitui o ispită
pentru păstorii sufleteşti, care ar primi-o. Căci limba rusească, forma curioasă a alcătuirii,
precum şi conţinutul diametral opus loialităţii cunoscute a mitropolitului şi a consistoriului,
trebuiau să-i arate orişicui că circulara este de origine rusească şi că iscăliturile sunt siluite.
Mai eram, apoi, încredinţaţi că vom întâmpina înţelegere la concetăţenii noştri
austrieci şi la guvernul austriac pentru situaţia noastră plină de spaimă şi o judecată blândă
asupra strâmtorării noastre. În fine, noi aveam impresia, cu privire la influenţa redactorului-
şef al ziarului rusofil asupra guvernorului, că porunca inexorabilă a unei circulare
arhiepiscopale n-are de scop să câştige preoţii pentru ruşi, ci mai mult să-l pedepsească pe
arhiepiscop pentru ţinuta sa antirusească, de înainte de război.
Astfel, noi, într-o şedinţă urgentă a consistoriului, la care am participat numai eu, care
sunt român şi încă 3 membri ucraini ai consistoriului, cunoscuţi ca adversari ai rusofilismului,
iar mitropolitul purtă prezidiul, stând deprimat, fără să spună ceva, am ajuns, după lupte
sufleteşti, la concluzia, mai cu seamă că eram siliţi de termenul pus, că nu ne rămâne alta
decât să ne supunem, spre a evita năcazuri şi mai mari, acestei sile inevitabile. În acelaşi timp,
i-am lămurit pe toţi preoţii, cu care am avut ocazie să vorbim. Iar după depărtarea ruşilor, într-
o circulară către cler, precum şi într-un raport către guvernul i. r. al ţării, noi am lămurit
siluirea, la care ne-a expus duşmanul, regretând adânc că nu ne-a fost cu putinţă să ne
sustragem de la aceasta, am reprobat şi anulat circulara ruşinoasă ca nepurcezând de la noi, ci
purtând numai iscăliturile noastre siluite şi am asigurat clerul şi guvernul de sentimentele
noastre austriace şi dinastice neschimbate / Eusebiu Popovici, consilier aulic i. r. şi prof.
univ. (Biserica şi Şcoala, XLII, nr. 42, Arad, 14/27 octombrie 1918, pp. 2, 3).

1918: „La arme, Români! La arme, Români!”. Miracolul înfăptuirii României Mari
se află dincolo de lozincarismul istoriei oficiale, care omite şi ruşinoasa „Pace de la
Bucureşti” a ştirbitorilor de ţară Ferdinand, Brătianu, Marghiloman, şi faptul că dinspre Franţa
„Clipa a sunat de a arde zdreanţa de hârtie care ne-a fost adusă la Bucureşti”. Armatei
române, decimată de iresponsabilitatea guvernărilor, avem a-i aduce omagii pentru miracolul
întregirii neamului, şi nicidecum clicilor de irositori de ţară, cărora alţi vânturători de
demnitate naţională românească le vor ridica statui, în 2018, clădite pe ignoranţă şi pe
îndătinată prosteală publică băştinaşă.

1918, 29 octombrie stil vechi, Iaşi: Proclamaţia generalului Berthelot. Trupele

franceze au trecut astăzi Dunărea. Generalul Berthelot, comandantul armatei dunărene, a
adresat românilor următorul apel: „La arme, Români ! La arme, Români!!”. Trupele franceze
trec astăzi Dunărea pentru a vă ajuta să vă eliberaţi de jugul sub care inamicul credea să vă
îngenucheze. De opt luni de zile aţi fost cu toţii în măsură de a judeca brutalitatea inamicului
care vă socotea în puterea lui. Voi, mai cu deosebire oamenii din Oltenia şi Muntenia, care de
doi ani de zile aţi suferit ocupaţia, aţi putut constata obrăznicia şi barbaria duşmanului care se
numeşte civilizat. Germanii au pustiit câmpiile voastre şi au golit staulele voastre, au prădat
casele voastre, au aşezat robia şi foametea la vetrele voastre, ferm hotărâţi, ei înşişi au spus-o:
să nu vă lase decât ochii pentru a plânge.

Ceasul răzbunării sau, mai bine zis, ceasul dreptăţii a sunat. Învins pretutindeni, acolo
unde nu este zdrobit, duşmanul este pretutindeni pus pe fugă. Clipa a sunat de a arde zdreanţa
de hârtie care ne-a fost adusă la Bucureşti.
Soldaţi ! Batalioanele voastre să se unească cu ale noastre. Ţărani, sculaţi-vă şi luaţi
armele împotriva cotropitorului. Acesta este apelul Patriei române pentru care voi aţi suferit.
Acesta este apelul guvernului vostru care a jertfit totul pentru „Marea Românie". Acesta este
apelul strămoşilor, a umbrei lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân. Acesta
este strigătul feciorilor şi fraţilor voştri căzuţi cu glorie pe câmpul de bătaie de la Oituz,
Mărăşti şi Mărăşeşti, pretutindeni unde a fost nevoie de apărarea pământului.

Iar mâine veţi vedea steagul englez şi tricolorul francez fâlfâind alături de tricolorul
vostru la puternica suflare a victoriei şi libertăţii. Sculaţi-vă, fraţi români, şi aruncaţi-vă
asupra duşmanului. / BERTHELOT (Regatul României / Monitorul Oficial, No. 177, Marţi
30 octombrie / 12 noiembrie 1918, p. 3088).

1918: În luna Unirii Bucovinei cu România. În 1918, nu mai apăreau ziare

româneşti, nici măcar în Ardeal sau în Bucovina, ci numai ziare germane, dar şi acestea cu
apariţii sporadice şi deja spulberate de panică. În capitala Bucovinei, încă mai apăreau, ca un
singur ziar comun, „Czernowitzer Allgemeine Zeitung” şi „Czernowitzer Tagblatt”, cu câte
trei pagini dedicate ştirilor despre război şi cu o a patra rezervată anunţurilor publicitare,
pentru că afacerile continuă şi în vremuri însângerate, ba chiar înregistrează şi un considerabil
spor. În lipsa publicaţiilor româneşti, şi eu, care caut de atât amar de timp, să aflu cum a fost
viaţa Bucovinei reale, în noiembrie 1918, mă văd obligat să apelez la ziarele de atunci şi încep
cu ediţia de luni, 3 noiembrie 1918, când ziarul german titra, încă din capul paginii, „Zi plină
de evenimente”, primul eveniment fiind considerat a fi cel reprezentat de „Asasinarea contelui
Tisza”, iar al doilea, „Evenimentele politice din Cernăuţi”. De fapt, nu din Cernăuţi, ci din
estul galiţian, unde, din dorinţa de a prelua controlul asupra tuturor ucrainenilor, se formase,
la Lvov, Consiliul Naţional al Bucovinei de Nord şi pregătea bande înarmate, care să ocupe
Cernăuţii, Siretul şi Storojineţul, iar pericolul apropiat şi starea de nelinişte îi sili pe deputaţii
Grigorovici, Serbul şi von Onciul să elaboreze şi să trimită o scrisoare de contact liderilor
ruteni, care proclamaseră, în 19 octombrie 1918, la Lvov, noul stat ucrainean. Grigorovici,
însă, care ducea o intensă activitate politică, i-a răspuns, în presă (să ştie tot poporul,
domnilor!), şi lui Iancu Flondor, faţă de propunerea Consiliului Naţional Român, din 25
octombrie, de creare, în cadrul unei confederaţii dunărene, a unui stat naţional român, care să-
i cuprindă pe bucovineni, pe ardeleni şi pe toţi românii din Ungaria. În 28 octombrie, studenţii
ucraineni din Cernăuţi, organizaţi în societăţile „Soiuz”, „Zaporoje”, „Pravoslavna Academia”
etc., răspândiseră şi ei, printr-un comunicat de presă, un memoriu în şase puncte, prin care
revendicau teritoriile de până la Cernăuţi, Siret şi Storojineţ.
Austro-Ungaria se prăbuşise aidoma unui mamifer preistoric rănit, asupra căruia se
năpusteau cete înfometate şi însetate de sânge, deşi le şiroiau hainele tuturora de-atâta sânge şi
suferinţă. Deşi, în 4 noiembrie, intra în vigoare armistiţiul general, pe toate câmpurile
europene de luptă, pe fondul nou recunoscutelor drepturi ale naţionalităţilor, politicienii îşi
arătau colţii unii altora, fluturând steagurile neostenitului lor oportunism, personajul simbol al
acelor vremuri fiind liderul român al ucrainenilor, Nikolai Ritter von Vassilko, care nu ştia
decât limba germană.

1918: Tricolorul român în Bucovina. Generalul Petala, comandantul Corpului IV de

Armată Română, care a intrat în Bucovina, a dat următorul ordin de zi:

„Ofiţeri şi soldaţi ai Corpului IV de armată! Se împlineşte un an de când, prăbuşindu-

se împărăţia rusească, fraţii noştri basarabeni ne-au chemat la ei, spre a desăvârşi dezrobirea
începută şi a închega unirea întreagă şi veşnică a două ţări surori. Astăzi, ursita neamului
românesc, mergând spre împlinirea sa, ne cheamă pentru a doua oară. Bucovina, pământ
scump românesc, smuls, de aproape două veacuri, din trupul Moldovei, îşi îndreaptă glasul
către noi şi ne cere ajutorul armelor noastre, spre a o mântui de focul aprins din clipa în care
victoria aliaţilor noştri a prăbuşit, pentru totdeauna împărăţia austro-ungară.
Regele nostru iubit şi cârmuitorii ţării au răspuns chemării lor frăţeşti şi v-au ales pe
voi, ostaşi ai Corpului IV, spre a duce cuvântul de pace şi de unire pe ogorul românesc al
Bucovinei. Ostaşi! În clipa în care, purtători ai unei solii atât de înalte şi de sfinte, veţi păşi în
ţara care păstrează moaştele marelui Ştefan, să fiţi pătrunşi cu toţii de măreţia faptei, pe care o
săvârşiţi! Să ştiţi că, de sub porţile Sucevei, vă privesc veacuri de jertfă şi de vitejie
românească şi că pământul pe care îl veţi călca, astăzi, sub cutele steagului României Mari,
cuprinde mormintele atâtor eroi, care au luptat şi au murit, pentru ca să se facă cu putinţă
înfăptuirea visului, pe care voi îl împliniţi azi.
Însufleţiţi de această măreaţă amintire a trecutului, fiţi vrednici ostaşi de înaintaşii
voştri, de acei mucenici care au presărat câmpia cu trupurile lor, pe calea însângerată către
acelaşi ideal, care duce, de la Şelimbăr, la Mărăşeşti. Fiţi vrednici de clipele mari, pe care le
trăiţi, şi aveţi neclintit în faţa ochilor voştri credinţa că numai păstrând, în toate împrejurările,
o disciplină de fier şi fiind în tot timpul soldaţi ai cinstei, ai legalităţii şi ai ordinii în apărarea
avutului şi onoarei locuitorilor, veţi răspunde cu adevărat înaltei chemări, pe care providenţa
şi încrederea regelui v-au hărăzit-o vouă.
Cântând „Deşteaptă-te Române” şi înălţând către ceruri stindardul zdrenţuit în lupte,
mergeţi, ostaşi ai Corpului IV, să cuceriţi sufletele fraţilor Bucovinei şi fiţi soldaţi ai înfrăţirii
tuturor românilor.
Iaşi, 24 Octomvrie 1918. / N. Petala, comandantul Corpului IV de armată, general de
divizie (Biserica şi Şcoala, XLII, nr. 47, 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, p. 4).

1918: Guvern naţional român peste Bucovina. După eliberarea, prin trupele
române, s-a alcătuit în Bucovina un guvern românesc, sub prezidenţia domnului Dr. Iancu
cavaler Flondor, care e, totodată, şi ministru de justiţie, în mod provizoriu. Dr. Sextil
Puşcariu, cunoscutul scriitor, e ministru de externe, Dori Popovici (cel care, conform
mărturiei lui Iorga, din 1914, ameninţa că, dacă vor intra românii, vreodată în Bucovina, el şi
gospodarii lui câmpulungeni le va sparge capetele cu bâtele9 – n. n.), ministru de interne,
baronul Nicu Flondor, ministru de finanţe şi, provizoriu, ministru al apărării naţionale, George
Sârbu (cel care tuna împotriva „dezertorilor austriaci” din Armata Română – n. n.), ministru
de agricultură, Dr. Radu Sbiera, ministru de instrucţie publică, Dr. Hipolit Tarnavschi,
ministrul cultelor, Dr. Vasile Marcu, ministrul ocrotirii sociale şi de alimentaţie, Dr. Max
Hackman, ministru de comerţ şi industrie, Dr. Aurel Zurkan, ministru de lucrări publice, Dr.
Gheorghian, ministrul sănătăţii publice. Consiliul naţional român este stăpân peste întreagă
Bucovina. Comandantul jandarmeriei austriace, generalul Fischer (ulterior, va fi eliberat cu
onoruri militare de către tovarăşul său de contrabandă pentru armata austriacă din Bucovina,

9
1914, 14 decembrie: „Noul şi neexperimentatul moştenitor al Coroanei habsburgice a vizitat Bucovina…
„Naţionalistul” Dori Popovici, întors din Bucureşti, unde l-a chemat dorul de noi, a ars tămâia cea mai curată în
căţuia de aur a guriţei sale, şi arhiducele a găsit că miroase bine. Chestie de nas! Va să zică, de acum să ne luăm
orice gând din partea aceea. Nu ne vor „gospodarii” de la Câmpulung şi nici dl Dori Popovici… Dar se poate să
intrăm. Atunci dau sigur următorul lucru: Părintele Repta n-o să binecuvânteze pe feciorii în uniforma României
libere. Dar cel dintâi discurs o să-l ţină dl Dori Popovici, iar cele dintâi aclamaţii au să vină de la „gospodari”. Şi
mai garantez un lucru: că o să le primim şi o să le răsplătim” – în Nicolae Iorga, Memorii, I, Editura Ramuri,
Craiova, 1928, pp. 124, 125.
Ionel Brătianu – n. n.), a fost transportat la Iaşi (Biserica şi Şcoala, XLII, nr. 47, 18 noiembrie
/ 1 decembrie 1918, p. 4).

1918: Bucovineni, în Armata Română. În afară de eroismul consacrat de istorie și

care presupune, de regulă, moartea românului de sub uniforma Țării, pe un anume front sau
datorită suferințelor îndurate în război, din aceeași flacără s-au împărtășit și supraviețuitorii,
care au pus mai presus de toate ideea unității naționale. Din nefericire, la noi rămân în
anonimat chiar și românii care au săvârșit sacrificiul suprem pentru Neam și Țară, așa că
supraviețuitorii războiului, oricât de eroic s-ar fi luptat în bătăliile la care au luat parte, rămân
pe veci necunoscuți. Rămân, datorită indolenței exaltate, dincolo de edificiul biruințelor
naționale, deși nu este drept, mai ales că există o sursă oficială de informare, „Monitorul
Oficial” (în cazul acesta, No. 32, de miercuri, 9 (22) Mai 1918, pp. 414-419), care
menționează pe românii bucovineni și ardeleni, care, datorită jertfei, primeau cetățenia
română.
Documentul respectiv, din care voi alege doar numele bucovinenilor, începe așa:

„MINISTERUL DE JUSTIȚIE / FERDINAND I, / Prin gratia lui Dumnezeu și voința

națională, Rege al României, / La toți de față și viitori, sănătate:
Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul justiției No.
3.576 din 18 Aprilie 1918, / Văzând jurnalul consiliului Nostru de miniștri No. 381 încheiat în
ședința de la 2 Mai 1918, precum și dispozițiunile legii promulgate cu decretul regal No.
3.239 din 21 Decemvrie 1916, Am decretat și decretăm:
Art. I. – Sub rezerva ratificării ulterioare a Corpurilor legiuitoare, se acordă calitatea
de cetățeni români următorilor români de origine, care se află sub drapel în armata română și
anume”.
În lista cu nume de jertfitori conștienți pentru temelia României Mari se află și
următorii români, de pe meleagurile noastre:
„Vasile Alpetri, născut în anul 1897, în comuna Sf. Ilie (Bucovina);
Constantin Bacinschi, născut în anul 1885, în comuna Storojineț (Bucovina);
Constantin Baciu, născut în anul 1882, în comuna Stupca (Bucovina);
Traian Bădăluță, născut în anul 1888, în comuna Pârtești-de-Sus (Bucovina);
Veniamin Cazacu, născut în anul 1897, în Mitocul Dragomirnei (Bucovina);
Nicodim Colibaba, născut în anul 1891, în comuna Rădăuți (Bucovina);
George Dăncilă, născut în comuna Roșa (Bucovina);
Virgil Ianovici, născut în anul 1892, în comuna Bosancea (Bucovina);
Vasile Iasinschi, născut în anul 1892, în comuna Burla (Bucovina);
Ioan Pârvom, născut în anul 1888, în comuna Rusplavalar (Bucovina;
Spiridon Poleac, născut în anul 1899, în comuna Stroiești (Bucovina);
Alexandru Roșca, născut în anul 1895, în comuna Brașca (Bucovina);
Nicolae Russu, născut în anul 1889, în comuna Stroiești (Bucovina);
Gheorghe Sârghi, născut în anul 1899, în comuna Lisaura (Bucovina);
Gheorghe Savu, născut în anul 1893, în comuna Stupca (Bucovina);
Alexandru Scolot, născut în anul 1896, în comuna Cernăuți (Bucovina);
Alexandru Strugariu, născut în anul 1886, în comuna Suceava (Bucovina)...
Dat în Iași, la 3 Mai 1918. / FERDINAND / Ministrul justitiei, / D. Dobrescu. / No.
1.016”.
 Alcătuit după același tipic, un al doilea decret regal, dar „asupra raportului ministrului
Nostru secretar de Stat la departamentul justitiei sub No. 3.577/918... // se acordă calitatea de
cetățeni români unui număr de 71 tineri, români de origine, care se află sub drapel în armata
română”, printre ei numărându-se și bucovinenii:
„Petre Piticariu, născut în anul 1887, în comuna Bucșoaia (Bucovina);
Dumitru Ionesi, născut în anul 1892, în comuna Frătăuțul-Vechi (Bucovina);
Emanuil Isopescul, născut în anul 1882, în comuna St. Onofrei (Bucovina);
Vasile Strejac, născut în anul 1886, în comuna Cernăuți (Bucovina);
Dat în Iași, la 3 Mai 1918. / FERDINAND / Ministrul justitiei, / D. Dobrescu. / No.
1.117”.

În aceeași zi, „asupra raportului ministrulai Nostru secretar de Stat la departamentul

justiției sub No. 3.578/918”, Regele României decide să acorde „calitatea da catățeni români
unui număr de 41 tineri, români de origine, care se află sub drapel în armata română”, printrei
ei aflându-se și bucovinenii:
„Timofte Bezdrucică, născut în anul 1879, în comuna Rogoșești (Bucovina);
Constantin Horișcă, născut în anul 1882, în comuna Zahareşti (Bucovina);
Dumitru Piticaru, născut în anul 1882, în comuna Câmpulung (Bucovina);
Vasile Gr. Sturza, născut în anul 1883, în comuna Cupca (Bucovina);
Artenie Gh. Vlad, născut în anul 1880, în comma Igeşti (Bucovina);
Dat în Iaşi, la 3 Mai 1918. / FERDINAND / Ministrul justitiei, / D. Dobrescu. / No.
1.018”.

Un al patrulea decret regal, „Asupra raportului ministrului Nostu secretar de Stat la

departamentul justiţiei sub No. 3.579/918... acordă calitatea de cetăţeni români unui număr de
77 tineri, români de origine, care se află sub drapel în armata română”, bucovinenii care
beneficiau de acest Decret Regal fiind:
„Vladimir Brădăţan, născut în anul 1898, în comuna Drăgoieşti (Bucovina);
Eusebiu Brahă, născut în anul 1883, în comuna Ciudei (Bucovina);
Andreiu Paicu, născut în anul 1895, în comuna Lucăceşti (Bucovina);
Traian de Volcinschi, născut în anul 1898, în comuna Călineşti (Bucovina);
George Chițan, născut în anul 1882, în comuna Vicovul-de-Jos (Bucovina);
Silvestru Dascăl, născut în anul 1886, în comuna Frătăuțul Vechi (Bucovina);
Samuel Facas, născut în anul 1889, în comuna Mologhia (Bucovina);
Simion Holca, născut în anul 1881, în comuna Pătrăuț (Bucovina);
Victor Nastasi, născut în anul 1890, în comuna Rădăuți (Bucovina);
Dat în Iași, la 3 Mai 1918. / FERDINAND / Ministrul justiției, / D. Dobrescu, / No.
1.019”.

Hotărând „asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamental

justiței sub No. 3.580/918”, Regele României decreta acordarea calității „de cetățeni români
unui numar de 114 tineri, români de origine, care se află sub drapel în armata română”, printre
care și bucovinenii:
„Vasile Bota, născut în anul 1896, în comuna Boian (Bucovina);
Constantin Cadioschi, născut în anul 1882, în comuna Liteni (Bucovina);
Oreste Cosmiuc, născut în anul 1898, în comuna Udești (Bucovina);
Ilie Dugan-Opaiț, născut în anul 1886, în comuna Cireș (Bucovina);
Nicolae Grămadă, născut în anul 1892, în comuna Zaharești (Bucovina);
Constantin Hrișcă, născut în anul 1871, în Mitocul-Dragomirnei (Bucovina);
Nicolae Ianovici, născut în anul 1899, în comuna Suceava (Bucovina);
 Nicolae Leuciuc, născut în anul 1889, în comuna Șerbăuți (Bucovina);
Aurelian Lucan, născut în anul 1894, în comuna Suceava (Bucovina);
Nistor Cniș, născut în anul 1890, în Mitocul-Dragomirnei (Bucovina);
Meliton Martinescu, născut în anul 1876, în Horodnicul-de-Jos (Bucovina);
Constantin Moruneac, născut în anul 1893, în comuna Mihoveni (Bucovina);
Vasile Muscal, născut în anul 1893, în comuna Bădăuți (Bucovina);
Vasile Plăvan, născut în anul 1889, în comuna Cupca (Bucovina);
Gheorghe Posteucă, născut în anul 1885, în Stăneștii-de-Jos (Bucovina);
Nicolae Roșu, născut în anul 1895, în comuna Schei (Bucovina);
George Ruhariu, născut în anul 1891, în Bucovina;
Mihai Săftencu, născut în anul 1888, în comuna Roșia (Bucovina);
Ioan Slavita, născut în anul 1886, în comuna Iacobeni (Bucovina);
Petre Teleagă, născut în anul 1887, în comuna Danila (Bucovina);
Dat în Iași, la 3 Mai 1918. / FERDINAND / Ministrul Justiției, / D. Dobrescu. / No.
1.020” (Monitorul Oficial, No. 32, miercuri, 9 (22) Mai 1918, pp. 414-419).

28 noiembrie 1918: Proclamarea unirii Bucovinei cu România. „Pentru refugiaţii

ardeleni şi bucovineni, mulţi dintre ei proaspăt demobilizaţi de guvernul Marghiloman,
Basarabia deveni o a doua patrie, în slujba căreia aceştia îşi puseseră toate forţele spirituale,
ajutând la consolidarea noii vieţi româneşti în provincia dintre Prut şi Nistru. Cu ospitalitate
adevărat frăţească, moldovenii din Basarabia ne primiră pe toţi. În septembrie 1918, ajunsei şi
eu profesor la Seminarul Eparhial. Dar mult nu era să rămânem aici…
La 6 octombrie, refugiaţii şi voluntarii bucovineni se întruniră la Chişinău şi aleseseră
un comitet, în frunte cu Ion I. Nistor, hotărând trimiterea unei telegrame M.S. Regelui
Ferdinand I, la Iaşi, prin care îşi exprimau voinţa ca Bucovina întreagă să fie unită cu trupul
Moldovei, din care fusese detrunchiată. În Parlamentul din Budapesta, dl. dr. Al. Vaida
Voievod ceru, la 18 octombrie, în numele neamului românesc din Ardeal, pentru naţiunea
română, „dreptul de a hotărî, în deplină libertate şi fără nici o influenţă străină, forma de stat
şi raportul ei cu naţiunile libere”.
*
La 21 octombrie, ziua în care, cu un an înainte, s-a proclamat autonomia Basarabiei,
Consiliul Naţional al refugiaţilor şi voluntarilor ardeleni şi bucovineni a ţinut, la Chişinău,
prezenţi fiind ambasadorul Statelor Unite ale Americii şi consulul Franţei, acel impozant
meeting, în care s-a luat, cu însufleţire nesfârşită, rezoluţia ca „întreg teritoriul din monarhia
habsburgică, revendicat de statul român, recunoscut şi garantat prin tratatele de alianţă
încheiate de România cu puterile Înţelegerii (Antantei), să fie liberat şi unit cu patria mamă”.
La 27 octombrie, se întruni, în Cernăuţi, Adunarea constituantă a românilor
bucovineni şi hotărî „unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat
naţional independent”, alegând, în scopul înfăptuirii acestei hotărâri, un Consiliu Naţional de
50 membri.
Când generalul Berthelot trecu Dunărea, în fruntea trupelor aliate de la sud, marele
rege Ferdinand I decretă a doua mobilizare a armatei române (9 noiembrie 1918). Primind
ordin de mobilizare, plecai, în ziua de 14 noiembrie, la Iaşi. În drumul spre Cartierul General,
dl. general Artur Văitoianu, ministrul de interne de atunci, care mă cunoştea de la Oneşti, opri
automobilul în strada Lăpuşneanu şi mă invită la Preşedinţia Consiliului de Miniştri.
Găsirăm pe dl. general C. Coandă, preşedintele Consiliului de Miniştri, cu ochii
umbriţi de lacrimi. Dl. general Văitoianu mă prezentă, spunându-i că sunt voluntar
bucovinean şi potrivit pentru misiunea pentru care m-au căutat.
 *
„Pe dumneata generalul Văitoianu te-a ales pentru o misiune importantă în Bucovina
dumitale. Vei pleca imediat, cu avionul, rugând, acolo, pe dl. Iancu Flondor, căruia-i vei preda
acest plic, să vină cât de curând la Iaşi, tot cu avionul”.
În Piaţa Unirii, întâlnii, atunci, pe George Tofan, care, auzind că plec la Cernăuţi, se
hotărî să plece şi el. Era bolnav. De-abia-şi mişca picioarele. Numai sufletul lui de jăratec îi
rămase neatins şi se comunica în văpaia ochilor săi mari, căprui, care se aprinseră ca două
lumini la ştirea ce i-o adusei.
Drumul spre Cernăuţi îl făcurăm numai amândoi, George Tofan şi eu, făurind planuri
şi povestindu-ne amintirile anilor de război.
*
La 15 noiembrie, orele 7, am vizitat, împreună cu George Tofan, pe bunul nostru
prieten Sextil Puşcariu, care era secretarul de stat al externelor în guvernul bucovinean de sub
preşedinţia lui Iancu Flondor. Revederea noastră, după atâta timp de despărţire, a fost extrem
de călduroasă. Două ceasuri întregi, am povestit, la o ceaşcă de cafea gustoasă, tot ce putea să
ne intereseze reciproc, în acele clipe de hotărâre pentru destinul românesc. Dl. Sextil Puşcariu
istorisi despre toate evenimentele ce s-au petrecut la Cernăuţi, în ultimele două luni, iar noi îi
înfăţişarăm scene din epopeea românească şi din viaţa pribegilor bucovineni, aşa cum le-am
trăit amândoi. La despărţire, dl. Sextil Puşcariu ne-a invitat să luăm parte la şedinţa
Consiliului secretariatului de stat, care avea să se ţină în aceeaşi zi, pe 15 noiembrie, la orele
11.
La orele 9, m-am prezentat d-lui Iancu Flondor, care ocupa o cameră mare în hotelul
„Pajura Neagră”. Era încă în pat. Suferea de o răceală. De aceea, m-a primit de-abia la orele
10. Ceti scrisoarea cu atenţie şi o umbră îi alunecă parcă pe faţa bronzată. Nu-mi dădu nici un
răspuns. Era supărat de ceva, de vreo legătură a frazei din scrisoare, al cărei conţinut nu-l
cunoşteam, dar pe care l-am aflat mai târziu: generalul Coandă îl invită să vină personal la
Iaşi, pentru a hotărî împreună unirea Bucovinei.
Mă concedie, invitându-mă să fiu, la orele 11, la Palatul Dietei Ţării şi să iau dejunul
împreună cu domnia sa. La orele 11, m-am prezentat, împreună cu George Tofan, la Palatul
Dietei Ţării. Revederea cu vechii noştri prieteni a fost înduioşătoare.
După scurte tratative între d-nii Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu, am fost admişi să
luăm parte amândoi la şedinţa Consiliului secretarilor de stat. Aci, după îndeplinirea
formalităţilor de deschidere, între care preşedintele Consiliului, Iancu Flondor, ne-a salutat în
termeni foarte călduroşi, s-a discutat, pe lângă chestiuni de administraţie locală, şi chestiunea
Unirii. Era în consiliu o minoritate, care o dorea cu anumite condiţiuni şi garanţii.
Ni s-a dat cuvântul şi nouă. George Tofan se ridică, sprijinindu-se în baston, şi, cu
glasul său limpede şi armonios, pe care-l înduioşară lacrimile izvorâte în ochii săi frumoşi,
pledă convingător pentru ştergerea oricărei condiţii din actul istoric ce se va plini în zilele
următoare. După cuvântarea lui, consiliul rămase profund impresionat.
Eu vorbeam întâiaşi dată într-un astfel de sfat. Mă sculai de pe scaun emoţionat…
Când terminai, văzui lacrimi în multe priviri. Dr. Octavian Gheorghian sări de pe scaunul de
lângă mine şi mă sărută pe amândoi obrajii. Majoritatea celor de faţă, în frunte cu Iancu
Flondor, ai cărui ochi sfărâmau o lacrimă între gene, mă felicitară… Dar chestiunea rămase să
se hotărască mai târziu, după întoarcerea de la Iaşi a d-lui Sextil Puşcariu, care a fost delegat
să plece în capitala Moldovei în locul lui Iancu Flondor, şi a refugiaţilor, conduşi de dl Ion I.
Nistor.
În aceeaşi şedinţă, Iancu Flondor mă numi, la propunerea d-lui Sextil Puşcariu,
secretar de stat al apărării naţionale, al cărui interimat îl ţinuse, până atunci, dl Nicu Flondor.
 În după-amiaza aceleiaşi zile, am luat în primire serviciul Secretariatului de stat al
apărării naţionale, având ca secretar general pe dl George Dorofteiu, căpitan de rezervă, care,
mai târziu, s-a dovedit a fi atât de bun gospodar ca primar al oraşului Suceava.
*
După două zile, la 17 noiembrie, am plecat la Iaşi, unde am prezentat un raport
amănunţit despre situaţia din Bucovina d-lui preşedinte al Consiliului de Miniştri şi d-lui
ministru de interne, care, în urma raportului acestuia, m-a însărcinat să plec la Chişinău şi să
comunic refugiaţilor bucovineni, în frunte cu dl Ion I. Nistor, că s-au pus la dispoziţia lor trei
vagoane de persoane şi unul de bagaje, pentru a se repatria, iar d-lui Ion I. Nistor, special, să-i
spun că este invitat să vină la Iaşi cât se poate de curând.
La Chişinău, am pus pe dl Ion I. Nistor, preşedintele Comitetului refugiaţilor
bucovineni, în cunoştinţă despre toate înfăptuirile din Cernăuţi, arătându-i şi eventualele
obstacole în privinţa unificării necondiţionate. Domnia sa a plecat, la 19 noiembrie, la Iaşi,
unde a luat contact cu guvernul român, s-a întâlnit însă şi cu dl Sextil Puşcariu, cu care s-au
înţeles în privinţa acţiunii viitoare în Bucovina.
*
Întâiul transport, cu 100 refugiaţi, plecă din Chişinău la 22 noiembrie. La Iaşi, se urcă
în vagoanele noastre dl Ion I. Nistor. În gara Iţcani, ne întâmpină, în numele Consiliului
Naţional din Cernăuţi, dl dr. Vasile Marcu, la ale cărui calde cuvinte de bună sosire răspunse
George Tofan. În gara Cernăuţi, frumos împodobită cu steaguri şi scoarţe româneşti, ne
întâmpină mulţime mare de români şi de românce, în frunte cu muzica militară.
Chiar în seara aceleiaşi zile, fruntaşii refugiaţilor se întruniră cu întemeietorii
„Glasului Bucovinei”, în localul Societăţii studenţeşti „Junimea”, şi, împreună, hotărâră
editarea numitei gazete ca ziar cotidian, având director de dl Sextil Puşcariu. Ziarul a apărut,
în acest nou format, duminică, 24 noiembrie.
A urmat, apoi, în ziua de 25 noiembrie, cooptarea a 12 reprezentanţi ai refugiaţilor şi
voluntarilor în Consiliul Naţional. În aceeaşi şedinţă, Iancu Flondor, în urma înţelegerii
stabilite între guvernul bucovinean şi preşedintele refugiaţilor şi voluntarilor, făcu propunerea,
primită cu entuziasm unanim, ca pe ziua de 28 noiembrie, orele 11, să se convoace Congresul
General al Bucovinei, „pentru a stabili raportul politic al Bucovinei faţă de Regatul român”.
*
Ce frumoasă a fost acea zi de 28 noiembrie 1918! Se bucura parcă şi cerul de fericirea
noastră, trimiţându-ne, în acel început de iarnă, raze calde de soare. Veniseră soli din toate
părţile locuite de români: din Moldova, din Muntenia, din Oltenia, din Ardeal şi din
Basarabia, iar din Bucovina sosiră, la Cernăuţi, tot ce intectualitatea şi ţărănimea românească
aveau mai curat şi mai bun. Şi, pe când mulţimea, încă dis-dimineaţă, se îndrepta, pâlcuri-
pâlcuri, spre reşedinţa metropolitană, în sala de marmură a căreia era convocat Congresul,
într-o cameră a hotelului „Pajura Neagră”, dl Ion I. Nistor redacta, împreună cu mine,
moţiunea unirii necondiţionate a Bucovinei cu Regatul român.
*
Când am intrat în sala istorică a reşedinţei, o privelişte impunătoare ni se prezentă
înaintea ochilor. Sala, ticsită de lume, avea aspectul unei alese adunări, chemată să întoarcă
destinul unui neam. Primele rânduri erau ocupate de membrii Consiliului Naţional şi de
reprezentanţii minorităţilor etnice. La dreapta mesei prezidenţiale, era masat corpul ofiţeresc,
la stânga – autorităţile şi magistratura. La masa de la mijloc, luară loc Dionisie Bejan,
venerabilul preşedinte al Consiliului Naţional, şi Iancu Flondor, preşedintele guvernului
bucovinean. Masa din dreapta o ocupă dl Ion I. Nistor, cu fruntaşii refugiaţilor, iar masa din
stânga – generalul I. Zadik, ca şef al statului major al Diviziei a 8-a.
*
 În aclamaţiile puternice, Iancu Flondor a fost ales, la propunerea lui Dionisie Bejan,
preşedinte al Congresului. Lui i-a fost dat să pronunţe verdictul reparaţiei istorice a nelegiuirii
din 1774, cetind moţiunea de unire necondiţionată şi veşnică a Bucovinei cu România. Ropote
de aplauze acoperiră ultimele cuvinte ale moţiunii, rostite, cu glas emoţionat, de Iancu
Flondor, în ochii căruia se iviră două lacrimi mari, prinos al nesfârşitei sale iubiri de neam. Iar
când dl Ion I. Nistor se ridică, cu faţa transfigurată, şi, cu glas în care răsunau suferinţele unui
veac şi jumătate, rosti motivarea istorică a reparaţiei, care trebuia să se facă în acea zi, în toate
sufletele se furişă fiorul mândriei noastre de neam, care, ca şi stânca viforită de atâtea furtuni,
a rămas neatinsă, înfiptă în soclul ce i l-a hărăzit destinul” (Marmeliuc, Dimitrie, Amintiri
răzleţe din Timpul Unirii, Cernăuţi, 1938, broşură).

Bucovina de după Unire

1919: Direcţiunea Fondului Religionar din Bucovina. Ferdinand I numea, prin

Decretul No. 3.686 din 29 august 1919, conducerea Fondului Religionar din Bucovina,
desigur că fără nici un preot sau călugăr în componenţă, ci cu specialişti silvici, precum
inginerii: „Alexandru Isăcescul, consilier arhitect, prim-consilier silvic pe lângă direcţia
fondului religionar din Bucovina; Franz Czeck, prim-consilier silvic pe lângă direcţia
fondului religionar din Bucovina; Apostol Lucescu, prim-consilier silvic pentru ocolul silvic
JUCICA; Ilarie Kozak, prim-consilier silvic pe lângă direcţia fondului religionar din
Bucovina; Vasile Halip, prim-consilier silvic pentru ocolul silvic ILIŞEŞTI; Alois Bosert,
prim-consilier silvic pe lângă direcţia fondului religionar din Bucovina; Franz Patzak, prim-
consilier silvic pe lângă direcţia fondului religionar din Bucovina; Jason Welehorschi,
consilier silvic pentru ocolul silvic PĂTRĂUŢI; Boris Welehorschi, consilier silvic pe lângă
direcţia fondului religionar din Bucovina; Aurel Ţurcan, consilier silvic pe lângă direcţia
fondului religionar din Bucovina; Teofil Ivanovici, maestru silvic, consilier silvic pe lângă
direcţia fondului religionar din Bucovina; Valerian Mironovici, maestru silvic, consilier
silvic pe lângă direcţia fondului religionar din Bucovina; Eugeniu Simionovici, maestru
silvic, consilier silvic pe lângă direcţia fondului religionar din Bucovina; Arthur Kargl,
maestru silvic, consilier silvic pe lângă direcţia fondului religionar din Bucovina; Konrad
Piwonka, maestru silvic pentru ocolul silvic GURA HUMORULUI; inginer Dimitrie
Ţurcan, maestru silvic pe lângă direcţia fondului religionar din Bucovina; Aurel Isopescu,
maestru silvic pentru ocolul silvic COZMIN; Grigore Bartoi (Bârtoi – n. n.), maestru silvic
pentru ocolul silvic CUCIURUL MARE; Eusebie Patraş, maestru silvic pentru ocolul silvic
SOLCA; Liviu Ieşan, maestru silvic pentru ocolul silvic VICOV DE SUS; Arcadie Boca,
maestru silvic pentru ocolul silvic SELETIN; Toader Vicol, maestru silvic pentru ocolul
silvic PUTNA; Mihail Dobrovolski, maestru silvic pentru ocolul silvic OSTRA; Ioan
Andreiciuc, maestru silvic pentru ocolul silvic BREAZA; Leon Holca, administrator silvic
pe lângă direcţia fondului religionar din Bucovina; Silviu Iliuţ, administrator silvic pentru
ocolul silvic STRAJA; Silviu Dimitrovici, administrator silvic pentru ocolul silvic VATRA
DORNEI; Victor Paşcovici, administrator silvic pentru ocolul silvic POJORÂTA; George
Dan, administrator silvic pentru ocolul silvic VAMA (M. O., No. 106, 30 august 1919, pp.
5966, 5967).

În 10 septembrie 1919, decretul regal pentru stabilirea pensiilor pentru participanții la

război și pentru urmașii lor, prin consacrarea „prineipiul legiuitorului din 1877, principiu
menținut și de legea din 25 martie 1894”, folosește, între ghilimele, formula „Războiul pentru
Întregirea Neamului” (MO, nr. 119 din 14 septembrie 1919), preluată din presă și parcă din ce
în ce mai lipsită de conținut, din pricina dificultăților de aplicare a unei legislații unitare și în
provinciile noi.

În 27 septembrie 1919 (MO, nr. 130, pp. 7445/7452), se publică statutele Băncii
Regionale din Cernăuți, afiliată Casei Centrale a Cooperației și a Împroprietăririi Sătenilor,
din București, statut aprobat, prin Decretul Regal No. 4.209, din 12 septembrie 1919, și
contrasemnat de Ministrul Agriculturii și Domeniilor, I. G. Duca.

În zilele de 2, 3 și 4 noiembrie 1919, în Bucovina (MO, No. 167 din 13 noiembrie

1919) au avut alegeri pentru Adunarea Deputaților din Bucovina, primii aleși bucovineni, sub
sceptrul României Mari, fiind:
În circumscripția orașului Cernăuți, au fost aleși independenții Teofil Simionovici
(2.692 voturi), Dr. Vasile Marcu (4.212 voturi), Norbert Kipper (4.212 voturi) și Zaharia
Voronca (2.080 voturi).
La Cuciurul Mare și Boian s-au impus membrii Partidului Democrat al Unirii George
Băncescu din Cuciurul Mare (1.497 voturi) și Constantin V. Morariu din Boian (2.362 voturi),
idependenții Niculai Mintencu din Cuciurul Mare (898 voturi) și Lazăr Ropcean din Boian
(724 voturi) pierzând alegerile.
La Câmpulung și Dorna, au câștigat membrii Partidului Democrat al Unirii Iorgu G.
Toma din Câmpulung (4.406 voturi) și Vasile Lițu din Dorna (2.398 voturi), independentul
Ion Candrea din Dorna(786) fiind declarat învins.
La Coțmani, Orășeni și Sadagura, „democrații unirii” Josef Vihovici din Coțmani
(1.802 voturi) și Dimitrie Țopa din Sadagura (2.187 voturi), precum și independentul Vasile
Sniatinciuc din Orășeni (1.708 voturi) au fost declarați învingători.
La Gura Humorului și Solca, învingători au fost humoreanul Dumitru Gavrilescu
(4.102 voturi) și solcanul Romul Reuț (3.368 voturi), amândoi candidați ai Partidului
Democrat al Unirii.
La Vicov, Marginea și Rădăuți, Ion Nistor, candidând ca reprezentant, prin naștere, al
Vicovului de Sus (4.156 voturi), dar și ca lider bucovinean al Partidului Democrat al Unirii,
dar și colegii săi de partid, mărgineanul Dr. Vasile Bodnărescu (3.643 voturi) și rădăuțeanul
bilcan George Tofan (3.472 voturi) s-au impus, fără probleme, în alegeri.
La Hliboca și Siret, scris, precum odinioară, „Sirete”, au câștigat Amfilochie Burac,
„democrat al unirii” din Hliboca (3.457 voturi), independentul siretean Constantin
Simionovici (1.190 voturi) și un alt „democrat al unirii”, sireteanul Aurelian Moldovan (2.747
voturi).
La Storojineț și Ciudei au biruit „democrații unirii” Dr. Aurel Morariu (3.502 voturi)
și, respectiv, Vasile Ungurean (4.168 voturi).
La Suceava și Costâna, alți „democrați unioniști (aiurea!)!, Filaret Doboș, viitorul
comandant al „arcășiilor” (4.065 voturi) și Mihai Cormoș (4.319 voturi) biruiau și sub aura
României Mari.
La Vășcăuți, un fals „unionist”, Eudoxie Gribovschi (3.413 voturi) îl îndepărta din
cursa spre privilegii pe independentul, Vasile Reus (523 voturi).
La Vijnița și Berhomet, „democrații unirii” Neculai Prelici (2.912 voturi) și Teodor
Bujor (2.593 voturi) au câștigat alegerile.
La Ocna și Zastavna s-au impus independenții Ion Bloșca (717 voturi) și Dr. Florea
Lupu (1.156 voturi), în dauna independentului Tihon Hacman (503 voturi).

Alegerile din 7 și 8 noiembrie 1919, pentru Senat, au fost câștigate de Iacob Hect
(Cernăuți-oraș, 2.888 voturi), Teofil Simionovici (Cernăuți-județ, 2.696 voturi), fluierașul
Nistor Andronicescul, din Fundu Moldovei (Câmpulung, 3.684 voturi), Victor Racoce
(Coțmani, 3.687 voturi), Ion Stârcea (Gura Humorului, 2.872 voturi), Dr. Nicu Carabiovschi
(Rădăuți, 2720 voturi, independenții Mihai Vicol, 2.371 voturi, și Teofil Constantinovici, 413
voturi, fiind înfrânți), Dr. Alexandru Hurmuzachi (Siret, 3.391 voturi, în dauna independenlui
Vasile Popovici, 62 voturi), independentul Pavel Percec (Storojineț, 4.817 voturi, în dauna
independentului Dr. Constantin Onciul, 266 voturi), minunatul Dr. Teofil Lupu, tatăl Octaviei
Lupu-Morariu (Suceava, 4.751 voturi), George Conte Wassilko (Vășcăuți și Vijnița, 4.880
voturi) și idependentul Dr. Stanislaus Kwiatkovski (Zastavna, 1.510 voturi).

În primul an de după Întregirea Neamului, prin Unire, Bucovina, ca și Ardealul, a

trăit după legile moștenite de la austrieci. Regele Ferdinand uită sau neglijează să o salute
oficial, în 28 noiembrie 1919, sub banala formulă „La toți de față și viitori, sănăatate”, cu
prilejul împlinirii unui an de la Unire (la fel se va întâmpla și cu Ardealul, în decembrie), deși,
în cadrul manifestărilor de la Cernăuți, ofițeri și politicieni din Regat își sărbătoresc triumful.
În 15 noiembrie, cu datare în 28 noiembrie (nr. 5.000), îi confismase în funcții, ca notari
publici, pe Adam Ludwig Rupprecht, Nicolae Drohomirecki Howora și pe Adrian Soniewicki,
la Cernăuți, pe Adof Gottlieb, la Ciudei, pe Stanislaus Huzniarski, la Sadagura, pe Simeon
Baranowski, la Siret, pe Wilhelm Robinson, la Solca, pe Naftali Sperber, la Seletin, și pe Paul
Beras și Ludmil Kluger, la Storojineț. Tot atunci și sub același număr de înregistrare, în baza
„art. X din decretul-lege privitor la administratia Bucovinei”, decretează confirmarea în
funcții, începând cu 1 noiembrie 1919, a următorilor funcționari publici:
Appenzelter Philipp și Zellinka Napoleon, directori de cancelarie, cu rangul VIII, la
tribunalul Cernăuți; pe Popescu Petrea, director al serviciului executărilor, cu rangul VIII, la
tribunalul Cernăuți; pe Gudera Carol, director de cancelarie, cu rangul VIII, la tribunalul
Suceava; și pe Budabin Berthold, șef superior de cancelarie, cu rangul IX.
Din 15 noiembrie 1919, beneficiau de confirmări separate, Adam Ludwig Rupprecht și
Nicolae Drohomirecki Howora și Adrian Soniewicki, ca notari publici la Cernăuți, Adof
Gottlieb, notar public la Ciudeiu, Stanislaus Huzniarski, notar public la Sadagura, Simeon
Baranowski, notar public la Siret, Wilhelm Robinson, notar public la Solca, Naftali
Sperber, notar public la Seletin, Paul Beras și Ludmil Kluger, notari publici în Storojineț
(MO, No. 181 din 30 noiembrie 1919).

În zilele de 25, 26 şi 27 mai 1920, în România Mare s-au ţinut alegeri generale, aleşii
Bucovinei pentru Adunarea deputaţilor fiind: socialistul Grigore Grigorovici, ales cu 3.336
de voturi, în Cernăuţi, oraş (au mai candidat: evreii naţionali Beno Straucher, Mayer Ebner
şi Friedrich Bitling, independentul Constantin a lui Grigori Hostiuc, germanul oficios Alfred
Kohlruss, polonul Stanislau Kwiatkowski şi socialistul Nathan Tropper), Constantin de
Neculiţa, reprezentant al Partidului Poporului, ales cu 4.534 voturi, în Cernăuţi, judeţ (au
mai candidat: poporanistul Dimitrie Gh. Mintencu, democratul Aurel Onciul, democraţii unirii
Teodor Vicol şi Gheorghe Băncescu), ucraineanul Eugen Kozak, ales cu 3.778 de voturi, în
Coţmani-Zastavna (au mai candidat: polonul Paul de Ştefanowicz şi democratul unirii Victor
Racoce), poporanistul Constantin Cozmiuc, ales cu 6.414 voturi, la Gura Humorului-
Câmpulung (au mai candidat: independenţii Alexandru Sbiera şi Gheorghe Hutu, şi
democraţii unirii Iorgu Gh. Toma, Nistor Andronicescul, Micu Carabioschi şi Romulus Reuţ),
democratul Niculai Căpităneanu, candidat pe liste în Vişniţa-Văşcăuţi, cu 2.476 voturi (au
mai candidat: democratul unirii George conte Vasilco, ucrainenii Vladimir Philipowicz şi
Teofil Dracinschi, şi independentul român Eusebie Popovici), poporanistul Ipolit
Tarnovschi, în Rădăuţi, cu 3.015 voturi (au mai candidat: românii independenţi Mihai Vicol,
Ilarion Ungurean, Victor Iliuţ, Ifrim Bodnărescul şi Artemie Trufim) şi românul independent
Gheorghe Jemna, în Storojineţ, cu 1.859 voturi (au mai candidat: independenţii Ion George
Cuciurean şi Eusebie Procopovici, şi poporanistul Pavel Percec – cf. MO, No. 047 din 2 iunie
1920).

Călătoria MM. LL. Regelui şi Reginei în Bucovina / 16-17 mai 1920. Rar exemplu
de penibilitate în istoria noastră, care să egaleze penibilitatea vizitei familiei regale româneşti
în Bucovina, din zilele de 16-17 mai 1920. Prefăcătorie, onorarea lichelelor, în detrimentul
celor care şi-au vărsat sângele în tranşeele întregirii neamului (Dimitrie Marmeliuc şi
Alexandru Bocăneţu, printre alţii, decoraţi de însuşi Carol I), vorbe deşănţate (nu mă aşteptam
la asta şi din partea lui Dimitrie Onciul), insultarea porcoasă a memoriei lui Ştefan cel Mare,
care era, şi atunci, ca şi astăzi, doar o metodă persuasivă de obţinut voturi.
Se împlinea, în 16-17 mai 1920, prorocirea lui Nicolae Iorga, din 14 decembrie 1914:
„Naţionalistul” Dori Popovici, întors din Bucureşti, unde l-a chemat dorul de noi, a ars tămâia
cea mai curată în căţuia de aur a guriţei sale, şi arhiducele a găsit că miroase bine. Chestie de
nas! Va să zică, de acum să ne luăm orice gând din partea aceea. Nu ne vor „gospodarii” de la
Câmpulung şi nici dl Dori Popovici… Dar se poate să intrăm. Atunci dau sigur următorul
lucru: Părintele Repta n-o să binecuvânteze pe feciorii în uniforma României libere. Dar cel
dintâi discurs o să-l ţină dl Dori Popovici, iar cele dintâi aclamaţii au să vină de la
„gospodari”. Şi mai garantez un lucru: că o să le primim şi o să le răsplătim”10.
*
Sâmbătă, 15 mai 1920, orele 19, MM. LL. Regele şi Regina, împreună cu A. S. R.
Principesa Elisabeta, au plecat, cu trenul, din halta Cotroceni. Maiestăţile Lor erau însoţite de
dl preşedinte al consiliului General Alexandru Averescu şi de întreaga suită regală.
Duminică, 16 mai, orele 9, în gara Burdujeni, un numeros public, împreună cu
orfelinatul C. F. R. „Regina Maria”, aştepta pe Maiestăţile Lor, care, coborându-se din tren,
au fost întâmpinate cu flori şi cântece naţionale. La orele 9.15, în gara Iţcani, Maiestăţile Lor
sunt primite de dl General Lupescu, comandantul frontului de est al armatei române, care,
prezentând raportul, M. S. Regele trece în revistă compania de onoare, din Regimentul 114
Infanterie. Pe peronul gării o lume imensă aştepta pe Suverani, având în frunte pe dl I.
Stârcea, ministrul Bucovinei, împreună cu toate autorităţile civile şi militare din localitate.
Doi primari săteni prezintă Maiestăţilor Lor tradiţionala pâine şi sare, iar dl Dori
Popovici (cel care ameninţa, în 1916, că el şi gospodarii lui câmpulungeni îi vor ciomăgi pe
ostaşii români, dacă vor îndrăzni să intre în Bucovina, prilej cu care Nicolae Iorga îi prorocea
un viitor măreţ în… România Mare – n. n.) , preşedintele comisiunii de unificare, într-o
cuvântare însufleţită urează Suveranilor bună venire pe pământul Bucovinei. M. S. Regele
răspunde mulţămind de călduroasa primire ce Li se face şi, după câteva momente de
convorbire cu persoanele prezente, Maiestăţile Lor, suindu-se în automobile, pleacă la
Suceava, înconjuraţi de o ceată de călăreţi săteni.
În fata primăriei, primarul oraşului Suceava, dl Iancu Avram (avocat, cu implicări
serioase în viaţa culturală şi socială rădăuţeană, înainte de război – n. n.), în fruntea
reprezentanţilor comunităţilor de toate limbile, după o cuvântare de bună venire, prezintă
Maiestăţilor Lor pâinea şi sarea, iar dl Eusebie Popovici, directorul liceului (în 1917-1918,
cântase, cu acelaşi entuziasm patriotic, imnurile statale austriac, rusesc, românesc şi iar
austriac – n. n.), în cuvinte călduroase aduce urări din partea judeţului Sucevii. Mulţumirile
M. S. Regelui sunt acoperite de uralele şi aclamaţiile marii mulţimi, adunate în mijlocul vechii
capitale a Moldovei.

10
Nicolae Iorga, Memorii, I, Editura Ramuri, Craiova, 1928, pp. 124, 125
 De la primărie, Maiestăţile Lor se îndreaptă spre vechea si frumoasa biserică, unde se
găsesc moaştele Sfântului Ion cel Nou. Aici s-a slujit un serviciu religios, după care dl
Stârcea, ministrul Bucovinei, a salutat pe Maiestăţile Lor, cu următoarele cuvinte:

„Sire, Prea Graţioasă Doamnă, Alteţă Regală,

De 145 ani, Bucovina, ruptă din trupul vechii Moldove, în vitregia timpurilor ce au
despărţit-o de Statul naţional, întemeiat chiar pe teritoriul ei, aşteaptă ziua de fericire, ce o
vede împlinită astăzi. Bine aţi venit, mult dorite Rege Liberator, pe pământul românesc al
Bucovinei, reunită cu Patria Mumă şi recucerită Coroanei române de Maiestatea Voastră şi de
glorioasa armată!
Bine aţi venit, Mărite Doamne, pe acest străbun pământ românesc, ce păstrează
scumpe amintiri ale trecutului românesc, cu mormintele descălecătorilor şi marilor Voievozi
ai Moldovei, fericiţilor întru pomenire predecesori şi străbuni ai Maiestăţii Voastre, cu
pioasele lor fundaţiuni, sacre monumente ale istoriei române. Bine aţi venit, Sire şi Mărită
Doamnă, pe acest pământ istoric, unde se află cele dintâi fundaţiuni moldoveneşti, cu vechea
capitală a Moldovei, valoroasa cetate a Sucevei, care a înfruntat atâtea furtuni şi a văzut
îndeplinindu-se fapte de glorie ce sunt fala neamului românesc, cetatea unde Alexandru cel
Bun, înţeleptul organizator al statului moldovenesc, a întemeiat scaunul Mitropoliei
Moldovei; unde Ştefan cel Mare, slăvitul erou al neamului românesc şi al creştinătăţii, care se
odihneşte în mormântul venerat de la Putna, şi alţi domni iluştri ai Moldovei au respins cu fală
atâtea atacuri duşmane; unde acum 320 de ani Mihai Viteazul, eroul martir al unităţii
naţionale, proclamat Domn al tuturor Românilor, primind aici, în mai 1600, jurământul ca
Domn al Ţării Ardealului şi Moldovei.
Pe urmele lui, Maiestatea Voastră, răzbunând vitregia trecutului, intră triumfător ca
primul Rege al tuturor Românilor, îndeplinitor al visului secular al neamului românesc întreg.
Poporul românesc al Bucovinei, care neclintit a stat strajă la comoara istorică a neamului, ce
această ţară o păstrează cu sfinţenie, poporul românesc împreună cu neamurile conlocuitoare,
Bucovina Întreagă, aduce Maiestăţilor Voastre, măritului său Rege şi Măritei sale Doamne şi
Regine, omagiile sale de adâncă recunoştinţă, de dragoste şi credinţă nestrămutată, cu
speranţa vie în viitorul fericit ce i-aţi urzit.
Şi toţi, într-un cuget, uniţi sub sceptrul blând şi ocrotitor al Maiestăţii voastre, ocrotiţi
sub glorioasa Coroană de oţel a României, Vă urăm cu însufleţire: Să trăiţi, Sire! Să trăiţi,
Mărită Doamnă! Să trăiască Augusta Dinastie! Să trăiască şi înflorească România unită!”.

M. S. Regele mulţumeşte, cu recunoştinţă, arătându-şi adânca bucurie că se află în

acest sfânt locaş, care ne-a fost lăsat de vrednicii Voievozi ai Moldovei. Apoi Maiestăţile Lor
merg la vechea biserică a Mirăuţilor, nu de mult restaurată, din faţa căreia au admirat vederea
ruinelor cetăţii Suceava.
La 11 ore, Maiestăţile Lor, împreună cu suita, în urale nesfârşite, pleacă, în
automobile, spre mănăstirea Putna, pe un timp prea frumos, după o ploaie binefăcătoare, de
mult aşteptată. Satele Ilişeşti, Păltinoasa, Marginea, Horodnic, Vicov, prin care au trecut
Suveranii, erau frumos împodobite şi ţărănime multă, din satele mai depărtate, se adunase, pe
marginea drumului, în haine de sărbătoare, în frunte cu preoţii şi învăţătorii, ca să întâmpine
pe mult doriţii Stăpâni ai ţării. Călăreţi, cu steaguri tricolore, petreceau pe marii oaspeţi, de la
un sat, la altul. Pretutindeni erau ridicate arcuri de triumf, lângă care aşteptau fruntaşii satelor,
cu pâine şi cu sare, în cântecul vioi al imnului regal, executat de tinerimea şcolară. Maiestăţile
Lor se opreau, ca să primească aceste mărturisiri de dragoste şi să asculte păsurile locuitorilor.
În satul Solca, unde, din cauza bombardărilor războiului din urmă, au fost distruse o
mare parte din case, Maiestăţile Lor s-au interesat, de aproape, de suferinţele locuitorilor, iar
M. S. Regina a făgăduit Înaltul Său sprijin pentru refacerea locuinţelor.
 La orele 15, Maiestăţile Lor sosesc la Mănăstirea Putna, unde, în mijlocul a mai
multor mii de săteni, au fost întâmpinate de: II. PP. SS. Mitopoliţii Miron Christea, Primatul
României, şi Pimen al Moldovei şi Sucevei, dl general Coandă, fost prim ministru, toţi domnii
miniştri, dl I. Nistor, fost ministru al Bucovinei, primul preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie,
domnii generali de corp de armată, rectorii universităţilor din Iaşi, Cluj şi Cernăuţi, dl mareşal
al Curţii Regale, precum şi notabilităţile din Bucovina care fuseseră invitate. Armata era
reprezentată prin delegaţii din Regimentele 13 Ştefan cel Mare, Regimentul 25 Racova,
Regimentul 3 Grăniceri, Regimentul 12 Artilerie, Regimentele 113 şi 114 Infanterie din
Bucovina şi batalionul de jandarmi.
Intrând cu toţii în biserică, împreună cu drapelele Regimentului 13 Ştefan cel Mare,
Regimentului 25 Racova şi al Regimentului 3 Grăniceri, după obişnuitul serviciu religios
pentru Suverani, săvârşit de P. S. Episcopul de Rădăuţi, înconjurat de Egumenul şi clerul
mănăstirii Putna, a urmat parastasul pentru odihna fericitului întru pomenire Ştefan cel Mare,
voievodul Moldovei, în faţa mormântului căruia Maiestăţile Lor, împreună cu întreaga
asistenţă, au îngenuncheat, cuprinse de cea mai adâncă şi patriotică evlavie. După sfârşitul
serviciului religios, dl Dimitrie Onciul, profesor de istorie la Universitatea din Bucureşti, a
rostit următoarea cuvântare:

„Sire, Prea graţioasă Doamnă, Alteţă Regală,

Sunt 416 ani de când acest sfânt locaş păstrează, în sânul său, moaştele slăvitului erou
al neamului românesc şi al creştinătăţii, Ştefan cel Mare. De atunci, acest venerabil mormânt a
urmat să fie un loc de pelerinaj pentru românii de pretutindeni, care căutau aici înălţare şi
întărire sufletească, în vremile de restrişte ce au venit peste ţară şi popor. Acele vremi de
restrişte, venite curând după moartea marelui apărător al neamului şi al creştinătăţii, începând
cu suzeranitatea turcească din ce în ce tot mai apăsătoare, au adus în cele din urmă
dezmembrarea ţinutului cu acest slăvit mormânt, trecut, acum 145 de ani, sub stăpânire
austriacă. Şi a chemat apoi Domnul pe Maiestatea Voastră ca să libereze acest mormânt sacru
şi pământul românesc de stăpânirea străină.
Măreaţă umbră, ieşi din mormânt şi priveşte pe urmaşul tău biruitor, Domnul
Moldovei tale întregi, Rege al tuturor românilor, care, liberând locul tău de odihnă şi tot
neamul tău, de la Nistru şi până la Tisa, din Carpaţii păduroşi, până la Mare, a venit să se
închine, aici, „Eroului plin de lumină / Căruia istoria se-nchină”. Cu noi împreună şi cu tot
neamul românesc, vino şi tu, măreaţă umbră, să aduci prinosul de recunoştinţă, de admiraţiune
şi mărire măritului Rege şi Domn, Măritei Doamne şi Regine, a căror binecuvântată Domnie
ne-a adus aceste măreţe zile de glorie şi fericire! Să trăiţi, Sire, Să trăiţi Mărită Doamnă!”.

A urmat apoi praznicul, dat sătenilor şi soldaţilor, la mesele întinse în jurul bisericii,
iar într-un pavilion, ridicat în faţa chiliilor, s-a servit prânzul regal, la care au luat parte
invitaţii speciali.
Bucuria sătenilor, că li s-a îngăduit să fie la ospăţ, alături de Familia Regală, era
nespusă. Maiestăţile Lor au fost mereu obiectul celor mai vii şi mai simţite manifestaţii de
dragoste şi devotament. Se vedeau bătrâni plângând de bucurie că au ajuns ziua când
mormântul Marelui Voievod Ştefan a ajuns iarăşi sub stăpânirea românească. În timpul
prânzului, muzica militară a Regimentului 13 Ştefan cel Mare şi corul acestui regiment au
executat felurite cântece naţionale.
Către sfârşitul mesei, dl General Averescu, preşedintele consiliului, a vorbit astfel:

„Sire, Prea înaltă Doamnă,

Să-mi fie îngăduit a mă face ecoul sentimentelor, de care este firesc să fim cuprinşi
astăzi, când, găsindu-ne în aceste locuri sfinte, aduşi de o pornire atât de înălţătoare a
sufletului Maiestăţilor Voastre, nu ne putem opri evocând marile fapte a căror amintire
deşteaptă mormântul nemuritorului Voievod, de a face o apropriere între ce a fost şi ce este;
între ceea ce au făcut strămoşii noştri şi ne-au lăsat şi între ceea ce am făcut noi înşine şi vom
lăsa urmaşilor noştri. De la Ştefan cel Mare, la Ferdinand, ce întinsă cale, bătătorită de
suferinţe şi durere, de asupriri şi aşteptare; dar, totodată, şi ce lanţ neîntrerupt de neînvinsă
rezistenţă, de necurmată nădejde şi de neadormită credinţă în puterea de viaţă şi de izbândă a
neamului!
Străbătând cu mintea această întinsă cale, bogata în suferinţe şi bucurii, şi făcând suma
lor, la lumina ultimelor mari evenimente, nu putem ocoli constatarea că, şi unele, şi altele, ne-
au oţelit firea în aşa măsură, că am putut fi necontenit la înălţimea cerinţelor vremurilor. În
adevăr, şi astăzi, chiar în această clipă, cea mai mare din istoria noastră, când de un trecut plin
de vitejie se leagă desăvârşirea eroică a visului secular şi când întărirea paşnică a izbânzii
noastre pare încă ameninţată de primejdii din afară şi dinlăuntru, este din cale-afară de
preţioasă şi constatarea că poporul nostru nu numai că a dezvăluit necontenit un minunat
amestec de bărbăţie şi de blândeţe, de mândrie de neam şi de îngăduitoarea iubire de om, de
porniri generoase şi de simţ al dreptăţii, dar a mai făcut şi dovada că de iubirea lui oţelită de
ţară s-au sfărâmat întotdeauna neputincioase atacurile primejduitoare precum şi ademenirile
otrăvitoare. Şi cum a făcut până acum va face şi în viitor.
Sire, după pilda Marelui Voievod Ştefan, Maiestatea Voastră aţi ştiut să aveţi
încredere în poporul de care providenţa V-a legat, şi, cu iubire şi abnegaţiune, identificându-
vă cu năzuinţele lui sfinte, l-aţi dus la izbândă şi mântuire. Unind voinţa Maiestăţii Voastre cu
voinţa rostită de clasele naţiunii, Maiestatea Voastră a simţit că jertfa şi vitejia poporului
trebuie să-l ridice la demnitatea de neatârnare cetăţenească, precum şi la mândria de a se şti
stăpân pe pământul pe care-l munceşte. Aţi simţit această mare necesitate a vremii şi, cu un
gest ce va rămâne pe veci în istorie, aţi înfăptuit-o.
Prea Înaltă Doamnă, Maiestatea Voastră aţi ştiut, pe de altă parte, să alinaţi suferinţele
cele mai sfâşietoare, să împodobiţi jertfele cele mai tragice. Alăturea cu poporul Vostru, în
zile bune şi în zile negre, aţi plâns cu el, aţi nădăjduit cu el, aţi crezut cu el şi în el. Pentru
toate acestea, Sire şi Prea Înălţată Doamnă, poporul Vostru vă mulţumeşte, poporul Vostru vă
iubeşte, precum a iubit întotdeauna pe Voivozii care au ştiut să se identifice cu el. Iar nouă,
celor din generaţiile actuale, din toate ţinuturile de-a pururea unite, care avem cinstea şi
norocul a fi în jurul Maiestăţilor Voastre, umbra marelui Voievod ne spune că ne mai rămâne
încă o datorie sacră de împlinit. Toate credinţele, toate ambiţiunile, toate puterile noastre
avem datoria să le închinăm ţării, pentru ca, prin muncă fără preget şi prin luptă fără ură să
pregătim şi să îndrumăm aşezarea unităţii neamului pe temelii sănătoase.
Pentru acest scop măreţ, ne este cerut ca, în pragul unei vieţi noi, să jertfim, din însuşi
sufletul nostru, chiar şi cele mai tainice şi sincere porniri, dacă aceste porniri, semănând
învrăjbirea, ar primejdui opera sfinţită cu sângele atâtor viteji. Ar fi un adevărat blestem al lui
Dumnezeu, dacă nu ne-am arăta vrednici de jertfele făcute şi de nădejdea ce o pune
Maiestatea Voastră în fiecare din noi, spre binele şi gloria Patriei. Să trăiţi, Sire, Să trăiţi, Prea
înălţată Doamnă!”.

M. S. Regele a răspuns, rostind, cu glas puternic, următoarea cuvântare, ascultată cu

sfinţenie şi des întreruptă de entuziaste aplauze:

„Călcând, pentru întâia oară, pământul frumoasei Bucovine, readuse la sânul patriei
mume, am socotit ca o sfântă datorie ca întâiul meu pas să se îndrepte spre acest locaş, atât de
scump oricărei inimi româneşti, pentru a aduce umbrei marelui erou al Moldovei şi al
creştinătăţii, Ştefan cel Mare şi Bun, prinosul de recunoştinţă naţională, de adânc simţită
slăvire din partea întâiului Rege al României întregite. Veacuri de restrişte au înşirat an după
an şi au împletit o cunună de dureri şi de suspin, în timpul când ţările româneşti căzuseră sub
îndelungata robie turcească, dar, mai cu deosebire, de la dezlipirea acestei părţi, a celei mai
vechi şi mai frumoase a Moldovei, din trupul părintesc. Inimile româneşti rosteau numele
marelui Voievod plângând, pentru că mormântul său se afla pe pământul robit. Şi atât de
adâncă şi reală era această durere, că, în anul 1871, la serbarea din Putna, marele nostru
Eminescu cânta:

„Durere!... şi-i profundă când România plânge,

Cu fruntea-nfăşurată de doliu, la mormânt;
Durere-i pretutindeni, durerea se răsfrânge
În valea şi Capatul ce-i românesc pământ”.

Dar sufletul românesc şi-a făurit, din icoana eroului său, simbolul de mângâiere şi de
nădejde a unor timpuri pe care povestea le închipuise ca testament al lui Ştefan cel Mare:
„Dumnezeul părinţilor voştri se va îndura de lacrămile fiilor săi şi va ridica dintre voi
pe aceia care vă vor aşeza iarăşi în voinicia şi puterea de mai înainte!”. Acesta era cuvântul
fermecător al nădejdii. Răzeşii, care fuseseră sădiţi de mâna lui Ştefan, la toate hotarele, l-au
purtat cu sfinţenie, din tată, în fiu, în sufletul şi legendele lor. Bisericile şi mănăstirile,
semănate pe tot întinsul ţării, ca prinos de recunoştinţă celui Atotputernic, pentru biruinţele
împotriva atâtor duşmani, i-au păstrat evlavia sufletului său sfânt şi cărturarii i-au preamărit
numele din, secol în secol. Până şi în veacul cel mai umilitor, al fanarioţilor, necunoscutul
scriitor, în vestitul cuvânt de pomenire al Marelui Ştefan, îl preamăreşte astfel: „Ce minte aşa
de bogată în gândiri, ce limbă aşa de îndestulată în voroave, ce meşteşug aşa de iscusit la
împlinirea cuvântului să poată împodobi atâtea risipe a vrăjmaşilor, atâtea sfărâmări de cetate,
atâtea ziduri de lăcaşuri sfinte şi atâta înţelepciune a acestui bărbat care cu vitejie ne-a apărat,
cu înţelepciune ne-a cârmuit şi, cât a trăit, voinicia noastră şi fericirea au înflorit, şi care pe
toate lucrările lui în credinţa lui Iisus Christos le-a pecetluit; la război, biruitor smerit, la pace,
domn drept şi bun, în viaţa sa, credincios adevărat”.
Ştefane al Moldovei, ai trăit veacuri în sufletele româneşti şi vei trăi de-a pururea.
Sămânţa ce ai pus-o în inimile noastre a rodit şi poruncile tale s-au îndeplinit. Prin jertfa de
sânge a sute de mii din tinerii patriei, am împins hotarele până la marginile însemnate de
graiul şi de sângele românesc. Chilia şi Cetatea Albă, la pierderea cărora a sângerat inima ta
sunt ale noastre, şi Ardealul, pentru care tu şi viteazul tău fiu, Petru Rareş, aţi purtat armele
victorioase peste munţi, este al nostru. Al nostru-i malul Mării şi bogata Dunăre de jos. Şi tot
după a Ta poruncă făcut-am răzeşi, în tot întinsul pământului românesc, pe toţi cei care au
purtat arma în timp de război, lucrând cu plugul în timp de pace. Steagul tău, purtător de
biruinţă, l-am aşezat în Mitropolia Capitalei noastre, spre a fi înfăţişat mulţimilor. la zile
maro, de sărbătoare, pentru întărirea şi înălţarea sufletelor noastre.
Şi totuşi, când am plecat genunchii în faţa scumpului tău mormânt, în sufletul meu s-a
născut încă o duioasă rugă, pe care o îndreptăm către Tine, ca unui părinte din veac adormit,
dar necurmat alăturea de sufletele noastre. În numele Tău şi al marilor Tale fapte, am găsit
izvorul nesecat al răbdării, în timpul de umilinţă, şi al curajului, în timp de restrişte.
Însufleţeşte-ne duhul sfintei uniri în sufletele noastre, pentru îndreptarea tuturor păturilor
sociale pe calea concordiei, din care numai poate izvorî adevăratul bine obştesc! Însufleţit de
acest gând al unirii cetăţeneşti, chemasem aci pe fruntaşii ţării şi ai neamului şi mai ales pe
acei care, împreună cu Mine, au luptat, îndurând, într-un fel sau altul, marile greutăţi, prin
care am trecut şi care M-au ajutat să văd adus la înfăptuire visul nostru secular. Şi vroiam să
ne împărtăşim împreună de bucuria acestei zile înălţătoare şi, totodată, să ne aruncăm privirile
asupra viitorului ce ni se deschide şi să ne gândim că opera unităţii noastre ca stat şi naţiune
aşteaptă de la noi încă multe şi îndelungate silinţe, pentru ca tot ce am dobândit prin atâtea
jertfe să fim în stare a păstra şi consolida prin necurmată şi înţeleaptă muncă. Iar asemenea
muncă nu se poate îndeplini, cu sorţi de izbândă, decât numai prin unirea tuturor forţelor
naţionale din vechiul regat şi din ţinuturile unite la patria mumă şi prin conlucrarea tuturor
bărbaţilor pricepuţi la refacerea tuturor ramurilor de gospodărie ale Statului, după marile
zguduiri prin care am trecut.
Să jurăm, în faţa mormântului acestui erou naţional, că în împrejurările grele vom fi
strâns uniţi, având numai un singur gând şi o singură simţire: fericirea scumpei noastre patrii,
pentru care suntem gata a face orice sacrificii!”.

Pe la orele 16 şi jumătate, Familia Regală s-a ridicat de la masă şi, după ce luat rămas
bun de la persoanele invitate, s-a îndreptat, pe jos, spre poarta mănăstirii, în sunetele
clopotelor. Sătenii înconjuraseră pe Maiestăţile Lor, sărutându-le mâinile, cu dragoste, şi
mulţumindu-le pentru bunătatea şi creştineasca Lor îndurare.
La orele 18, Maiestăţile Lor ajung la mănăstirea Suceviţa, unde, după serviciul
religios, au admirat frumoasele picturi şi bogatele odoare ale mănăstirii lui Ieremia,
Voievodul Moldovei. Câţiva ciobani, cu trâmbiţele lor, sunau cântece evocatoare a timpurilor
vechi.
De la Suceviţa, Familia Regală s-a îndreptat spre Rădăuţi, unde a sosit la orele 20.
Oraşul era frumos împodobit. Întreaga populaţie aştepta, în haine de sărbătoare. Pe Piaţa
Unirii se afla un arc de triumf, în jurul căruia se găseau notabilităţile oraşului şi preoţii tuturor
confesiunilor. La sosirea Maiestăţilor Lor, tot poporul a izbucnit în puternice urale. După
trecerea în revistă a trupelor, M. S. Regele a decorat stindardul Regimentului 11 Roşiori cu
Ordinul Militar de Război „Steaua României”, în gradul de cavaler, cu panglică de virtutea
militară, pentru modul strălucit cu care acest regiment s-a condus în luptele dintre Tisa şi
Dunăre, din 1919. De asemenea, a atârnat, pe pieptul mai multor ofiţeri şi grade inferioare,
diferite distincţiuni de război.
Maiestăţile Lor au fost, apoi, salutate de dl primar, în numele oraşului. M. S. Regele,
vădit mişcat, a mulţumit pentru simţămintele de credinţă ale populaţiei. Au mai vorbit, apoi,
reprezentanţii tuturor confesiunilor şi ai mai multor societăţi. A urmat, apoi, defilarea trupelor
garnizoanei: Regimentul 114 Infanterie şi Regimentul 11 Roşiori. La sfârşit, au defilat şi
călăreţii ţărani, care, prin frumoasa lor ţinută, şi-au atras mulţumirile Maiestăţilor Lor. După
ce Maiestăţile Lor au vizitat vechea biserică din Rădăuţi, zidită de întâii Voievozi ai
Moldovei, s-au urcat în trenul regal, plecând spre Dorneşti.
La Dorneşti, Familia Regală a fost salutată de populaţia din localitate şi din
împrejurime. Erau de faţă mai mulţi primari, împreună cu prefectul judeţului Siret. Populaţia
maghiară din vecinătate ieşise la gară, cu călăreţi, aranjând o retragere cu torţe. Trenul regal s-
a pus în mişcare, urmând să se oprească numai la Cosmin; pe la gări însă era adunată atâta
lume doritoare de a vedea pe Suverani, încât M. S. Regele a dat ordin de oprire a trenului,
coborându-se în mijlocul sătenilor, a stat de vorbă cu ei; poporul striga neîntrerupt: „Trăiască
România Mare, trăiască Regele tuturor românilor!”. Trenul regal a rămas, peste noapte, în
Cosmin.
*
Luni, 17 mai 1920. La orele 9.30, trenul regal intră în gara Cernăuţi. Din toate
piepturile izbucnesc urale nesfârşite. Muzica militară intonează imnul regal, iar o companie,
cu drapel, din Regimentul 3 Grăniceri, dă onorul. Pe peronul gării, frumos împodobit,
aşteptau numeroase doamne din înalta societate, reprezentanţii tuturor autorităţilor civile şi
militare, rectorul şi decanii universităţii, reprezentanţii tuturor confesiunilor, directorii
şcolilor, reprezentanţi ai studenţimii şi presei.
M. S. Regele, în uniformă de grănicer, purtând buzduganul, însoţit de A. S. R.
Principesa Elisabeta, de dl General Averescu, preşedintele consiliului, şi de întreaga suită,
trece în revistă compania de onoare. Primarul oraşului, Părintele George Şandru, a prezentat
pâinea şi sarea, rostind un călduros discurs de bună venire. M. S. Regele a binevoit a
răspunde, mulţumind pentru omagiile de credinţă şi devotament ce i se aduc, în capitala
Bucovinei, de-a pururi unită la sânul patriei mame. Doamnele au oferit A. S. R. Principesei
Elisabeta frumoase buchete de flori, arătându-şi marea părere de rău că M. S. Regina era silită
a rămâne în trenul regal, deoarece, în timpul zilei de ieri, pe când s-a revărsat asupra
Maiestăţilor Lor o adevărată ploaie de flori, M. S. Regina, din nebăgare de seamă, a fost lovită
de un buchet în faţă, făcându-i-se şi o mică zgârietură pe corneea ochiului drept.
De la gară, cortegiul regal a plecat, cu automobilele, spre catedrala metropolitană. Pe
tot parcursul, şcolarii şi populaţia au prima pe M. S. Regele cu entuziaste ovaţiuni,
presurându-i calea cu flori. Zeci de mii de oameni aclamau pe Regele românilor. La toate
bisericile, în sunetul clopotelor, clerul aştepta îmbrăcat în sfintele veşminte. Pe toate străzile şi
pieţele aştepta un public imens. Casele erau împodobite cu flori, steaguri şi covoare. Deasupra
arcului de triumf, se ridică Coroana României, în jurul căreia flutură steagurile marilor puteri
aliate.
La biserica catedrală, M. S. Regele a fost întâmpinat de I. P. S. S. Mitropolitul
Vladimir al Bucovinei (Nicolae Iorga prorocise şi această prefăcătorie popească a
adversarului românismului, încă din 1916 – p. p.), înconjurat de înaltul cler şi de membrii
consistoriului. Serviciul divin s-a oficiat de I. P. S. S. Mitropolitul, cu frumoase cântări ale
corului metropolitan. După serviciul religios, M. S. Regele a trecut în revistă trupele
garnizoanei, oprindu-se la tribuna regală din Piaţa Unirii, prea frumos împodobită. Aci au fost
prezentate M. S. Regelui mai multe persoane, cu care Maiestatea Sa a binevoit a convorbi. A
urmat, apoi, defilarea trupelor, şi anume: Regimentele 25 şi 11 Infanterie, Regimentul 3
Grăniceri, batalionul de jandarmi şi Regimentul 12 Artilerie. M. S. Regele a rămas foarte
mulţumit de ţinuta trupelor, a căror defilare a făcut o adâncă impresie asupra lumii imense,
care se adunase în număr aşa de mare, cum nu se mai văzuse în capitala Bucovinei.
De aici, M. S. Regele a plecat la Universitate, unde a fost salutat de rectorul
Universităţii, de toţi decanii şi profesorii, precum şi de numeroşi studenţi. A vizitat, apoi,
biblioteca Universităţii, arătând mult interes pentru cele dintâi tipărituri, de după inventarea
tiparului. A mai vizitat şi Institutul Zoologic, după care M. S. Regele s-a îndreptat spre
măreaţa reşedinţă metropolitană, unde au fost găzduiţi înalţii oaspeţi. La orele 13, M. S.
Regele şi A. S. R. Principesa Elisabeta au luat prânzul intim, la reşedinţa metropolitană.
La orele 15, a avut loc, la reşedinţa metropolitană, recepţia autorităţilor şi a
reprezentanţilor diferitelor confesiuni. Dl ministru I. Stârcea şi dl Dori Popovici au prezentat
M. S. Regelui şi A. S. R. Principesei Elisabeta pe domni, iar doamna I. Stârcea a prezentat pe
doamnele din înalta societate şi pe reprezentantele diferitelor societăţi de binefacere. M. S.
Regele a binevoit a se întreţine cu cei invitaţi, interesându-se de aproape despre situaţia
tuturor păturilor sociale. După recepţie, M. S. Regele a oferit un ceai persoanelor prezente, în
care timp corul societăţii ,,Armonia” a cântat imnul regal, iar mai multe copiliţe, îmbrăcate în
frumosul port naţional, au executat felurite dansuri naţionale.
De 1a orele 18, până la 19 şi jumătate, Regele, însoţit de adjutantul de serviciu, a
vizitat următoarele biserici: 1. Biserica luterană, unde a fost primit de preotul dr. Glondys; 2.
Sinagoga, unde a fost primit de marele rabin dr. Rosenfeld; 3. Biserica catolică, unde a fost
primit de preotul Schmidt; 4. Biserica greco-catolică (ruteană),unde a fost primit de preotul
prof. Bilinsky; 5. Biserica armeano-catolică, unde a fost primit de prelatul dr. Lukasievici.
Câte un sfânt serviciu religios s-a oficial în aceste biserici. Iar marea mulţime de credincioşi,
adunaţi la fiecare biserică, a întâmpinat pe M. S. Regele cu flori şi însufleţite urale şi semne
de bucurie, pentru înalta vizită.
 La orele 20 şi jumătate, a avut loc, în strălucitele saloane ale Palatului Metropolitan,
prânzul de gală, oferit de M. S. Regele. La sfârşitul mesei, dl Stârcea, ministrul Bucovinei,
salută pe M. S. Regele în următoarele cuvinte:

„Maiestate, zilele de 16 şi 17 mai 1920 sunt zile care vor rămâne pe veci înscrise în
cartea de aur a frumoasei Bucovine. După 145 de ani de dor arzător după Patria Mamă,
poporul bucovinean a putut avea, în aceste zile strălucite pentru el, nespusa bucurie de a
primi, de a vedea şi de a saluta pe cel mai viteaz şi pe cel mai bun urmaş al Domnului
Moldovei, Ştefan cel Mare şi Bun, pe Regele Ferdinand I, Făuritorul României Mari.
Maiestate, în zilele acestea s-a împlinit dorinţa cea mai vie, ce o aveam cu toţii de la
fericita zi a Unirii. Şi aţi putut citi, în ochii şi în sufletele tuturor, neţărmurita dragoste ce o
poartă poporul bucovinean Maiestăţii Voastre, Maiestăţii Sale Reginei şi Augustei Voastre
Familii. O mare părere de rău a copleşit însă astăzi sufletele cernăuţenilor: părerea de rău de a
nu fi putut vedea şi de-a nu fi putut arăta şi Maiestăţii Sale Reginei dragostea şi marea
admiraţiune ce-i poartă.
Sire, astăzi, sub ocrotirea Coroanei de oţel şi a vitezei între viteze armate române,
Bucovina doreşte şi voieşte să redevină, iarăşi, „vesela grădină” de odinioară. Şi pentru, că de
la mic la mare, fiecare locuitor al Bucovinei cunoaşte câtă iubire arată atât Maiestatea
Voastră, cât şi Maiestatea Sa Regina poporului Lor, fără deosebire de naţiune şi confesiune,
îmi permit, Sire, de a Vă aduce prinosul lor de dragoste, de recunoştinţă şi de adânc
devotament. Să trăiască Maiestatea Sa Regele Ferdinand al tuturor românilor! Să trăiască
Maiestatea Sa Regina Maria! Să trăiască Augusta Familie Regală! Să trăiască şi să înflorească
România Mare!”.

M. S. Regele, luând cuvântul, răspunde astfel:

„Cu adevărată nerăbdare am aşteptat ziua de astăzi, când am putut îndeplini o veche
dorinţă a Mea şi a Reginei, de a ne găsi în mijlocul noilor Noştri supuşi din frumoasa
Bucovina, această veche parte a ţării, care a dat vechii Moldove un şir slăvit de voievozi, ale
căror domnii sunt strâns şi nepieritor legate cu epoca cea mai strălucită a istoriei Moldovei şi
ale căror rămăşiţe pământeşti sunt acoperite de ţărâna sacră, de acum, înainte, în veci
românească. Era, dar, firesc ca, în drumul spre capitala Bucovinei, întâiul Rege al României
întregite să se închine la mormintele marilor voievozi din timpurile trecute, dar mereu vii în
inimile poporului, care, prin vitejia oştilor sale, i-a dat înapoi, după o lungă epocă de robie,
patriei lor pierdute, nu din voia lor, ci din slăbiciunea veacurilor.
Primirea frumoasă şi aşa de caldă, ce Ni s-a făcut Mie şi Reginei, atât ieri, în tot ţinutul
ce l-am parcurs, cât şi azi, aci, în Cernăuţi, mult Ne-au mişcat şi cu drag şi bucuros aduc
mulţumirile Noastre adânc simţite. Din toată inima salut pe fruntaşii acestui vechi şi prea
frumos ţinut al vechii Moldove şi mulţumesc tuturor acelora care, în ziua fericită, rezervată
generaţiei noastre, au înţeles duhul timpului şi poruncile momentului istoric, proclamând, din
însăşi a lor voie, unirea Bucovinei cu Regatul român, unul şi nedespărţit în dreptele sale
hotare fireşti. Mulţumesc Înalt Prea Sfinţiei şi clerului român că, în mijlocul îndelungatelor
greutăţi, aţi păstrat cu sfinţenie biserica şi limba strămoşească, împreună cu bogatele danii şi
strălucitele odoare, care ne vorbesc de puterea şi de evlavia fericiţilor întru amintire voievozi
din secolele trecute. Mulţumesc fruntaşilor vieţii politice şi culturale din Bucovina, care au
ştiut, în vremuri de restrişte, să ţină sus steagul, spre a fi gata, atunci când ceasul dezrobirii a
sunat. Recunoştinţa neamului românesc este bine meritata lor răsplată. Mulţumesc orăşenilor
şi ţărănimii bucovinene, care Ne-a ieşit pretutindeni întru întâmpinare, cu atâta dragoste şi
însufleţire, şi care, în frumosul său port naţional, Ne-a evocat mândrele vremi de odinioară.
Cunoaştem lupta sa răbdătoare pentru păstrarea caracterului naţional al Bucovinei, în timpul
trecut.
Mulţumesc, în fine, reprezentanţilor şi poporului de naţionalitate străină, care, alăturea
cu elementul românesc, Ne-au arătat, cu atâta căldură, simţămintele lor de credinţă către Mine
şi noua lor patrie română. Ştiu cat de grele au fost suferinţele războiului din urmă, care, cu
mişcările necontenite ale frontului de luptă. au apăsat cu atâta urgie asupra întregii Bucovine,
de la şesul Cernăuţilor, până în munţii de la Vatra Dornei. Le-am simţit cu aceeaşi părintească
strângere de inimă ca şi pe ale noastre, din vechiul Regat. Nu mă îndoiesc că, prin întoarcerea
Bucovinei la Patria-mumă şi prin o muncă încordată a tuturor păturilor sociale, se vor
vindeca, în curând, cele mai grele răni ale războiului. Azi, când stăm în faţa măreţului fapt al
unirii românilor din toate unghiurile în acelaşi Stat, ne îndreptăm privirile noastre spre viitorul
pe care noi singuri trebuie să-l croim, precum prin noi înşine ne-am clădit prezentul. Puterea
de voinţă, patriotismul cald, de care trecutul nostru este martor netăgăduit, dorinţa sacră de a
lucra toţi, împreună i cu concordie, mână în mână toţi fiii acestei ţări, oricărei legi sau neam ar
aparţine ei, numai şi numai pentru binele Patriei comune, sunt chezăşia cea mai sigură pentru
un viitor plin de cele mai frumoase nădejdi. Îmbrăţişând pe toţi locuitorii acestei vesele
grădini, ce este Bucovina noastră, cu aceeaşi dragoste părintească şi drept răspuns la
sentimentele ce le-am găsit aici, ridic paharul Meu în sănătatea Bucovinei şi a Capitalei ei!”.

Întreaga asistenţă, cu nesfârşite aclamaţii, întrerupse adesea cuvintele regale. La orele

22 şi jumătate, puternice urale se înălţară din curtea reşedinţei, spre balconul unde era aşteptat
să apară M. S. Regele, pentru a fi aclamat de un imens public, precum şi de voinicii şi
credincioşii Săi ostaşi, care organizaseră o prea frumoasă retragere cu torţe. Corul societăţii
„Armonia” a încheiat, cu frumoase cântece, această zi plină de înălţare sufletească şi
patriotică (MO, No. 048 din 3 iunie 1920, pp. 1457-1462).

1920: Un parastas ciudat. Dl Iorga nu pleacă la Putna. Am arătat, într-un număr

trecut, motivate care au determinat familia regală să plece la Putna şi spuneam că această
vizită se datorează numai situaţiei şubrede, în care partidul şi guvernul de sub conducerea dlui
Averescu se află în provinciile româneşti nou unite cu vechiul regat. Oficiosul guvernului, în
numărul său de aseară, numeşte situaţia firească şi exactă, pe care am dat-o vizitei regale,
„grosolănie”. Nu ştiu cui îi revine, de drept, acest calificativ, dar pentru că nu facem nici un
fel de polemică, ci ne mulţumim a relata numai fapte exacte, ne simţim datori a reveni asupra
acestei chestiuni. Şi pentru a o preciza, vom întreba: de ce familia regală pleacă, tocmai acum,
la Putna şi n-a plecat până acum? Sau, pentru a risipi bănuielile legitime: de ce nu pleacă după
alegeri?
La Putna are loc un parastas pentru eroii căzuţi în război. Foarte bine. Dar în Basarabia
ce parastas se oficiază? De altminteri, dl Iorga, care, în calitatea sa de fost preşedinte al
Camerei, a fost invitat să ia parte la acest parastas, a refuzat categoric invitaţia, spunând că
„împrejurările bine cunoscute îl fac să nu poată sta alături de actualii miniştri ai Maiestăţii
Sale”. Şi tot dl Iorga, întru-un articol intitulat „Un praznic curios”, se întrebă: de ce regele n-a
fost la Putna, atunci când toată lumea îl aştepta, „în vremurile de unire românească, de iubire
între fraţi, de viaţă constituţională şi de legalitatea”, pentru a sfârşi cu cuvintele: „Am crezut
că a refuza participarea la o astfel de excursie n-ajunge, ci trebuie şi demascarea pe care o fac
aici”.
Aşadar este clar că cele spuse de noi, din primul moment, sunt exacte: vizita regală are
ca scop influenţarea maselor electorate, de fapt nu prea favorabile guvernului Averescu
(Adevărul, Anul XXIII, No. 11.081, duminică 16 mai 1920).
 ¤

1920: Expoziţie de artă la Cernăuţi. S-a luat iniţiativa aranjării unei expoziţii de artă
românească Ia Cernăuţi, sub protectoratul Ministrului delegat dl Dr. Ion Nistor. Expoziţia
aceasta, urmărind scopul de a face propagandă pentru arta românească, şi-n acest colţ ai
României de astăzi, toţi artiştii români, arhitecţi, sculptori şi pictori din Patria mumă,
Transilvania, Basarabia şi Bucovina, prin urmare din întreaga Românie Mare, sunt invitaţi să
participe, cu maximum cinci piese, dintre lucrările cele mai bune ale dumnealor.
Doritorii de a expune lucrări sunt rugaţi să-şi anunţe, de urgenţă, participarea, mai
întâi, în scris, la adresa: Prof. Archip Roşca, pictor şi sculptor academic, Cernăuţi, str. Ştefan
cel Mare 33.
Expoziţia se va deschide la 1 mai 1920. Lucrările trebuie să intre în intervalul de la 1,
până la 15 aprilie a. c., la adresa dlui prof. Archip Roşca.
Pentru comitetul expoziţiei: Preşedintele: Dr. Nicu de Flondor, primar, Cernăuţi.
Vicepreşedinţi: Dimitrie Dan, consilier, şi Dr. Orest Luţia, conferenţiar universitar; Secretari:
Archip Roşca, Leca Morariu, George Voievidca (Expoziţie de artă românească la Cernăuţi,
în Biserica şi Şcoala, Anul XLIV, Nr. 10, 8/21 martie 1920).

1921: Regulamentul Legii Agrare pentru Bucovina. Pentru că sintagma

„pământului strămoşesc”, pe care suntem datori să-l sfinţim cu jertfă, nu-mi prea dă pace,
aidoma oricărei alte demagogii, am decis să caut şi să aflu istoricul brazdelor sfinţite şi cu
sudoare de bucovineni, istoric funciar care poate avea contururi clare doar în „Monitorul
Oficial al României” Mari, în care particularităţile de aplicare ale Legii Agrare nu se poate să
nu fie puse în evidenţă de către regulamente speciale, care ţineau cont de realităţile diferite
din provinciile româneşti, cuprinse de o graniţă lingvistică şi parţial etnică unitară. Şi, într-
adevăr, în baza art. 121 din Legea pentru reforma agrară în Bucovina, promulgat prin înaltul
decret regal cu No. 3.608 din 23 iulie 1921, s-a publica, în M.O. din 26 noiembrie 1921 (pp.
8108-8127), „Regulamentul Legii Agrare pentru Bucovina”, promulgat, tot prin decret regal,
cu No. 4.823, în 22 noiembrie 1921, sub semnătura ministrului Agriculturii Constantin
Garoflid.
Regulamentul e lung, dar pe mine mă interesează (cred că şi pe dumneavoastră) doar
raportul dintre mica şi marea proprietate, care, dacă este să vorbim cu onestitate, este cel
dintre credincioşii ortodocşi şi structura metropolitană, adică între hatul săracului şi întinsele
moşii ale opulentei ierarhii clericale, veşnic la fel de lacomă după averi lumeşti, cum s-a
întâmplat şi în ultimele două decenii. Iar după câte înţeleg, dintr-o primă vedere, legiutorul
încerca, în 1921, o timidă dreptate socială. În Bucovina exista o structură a micii proprietăţi,
inclusiv a celei comunale (imaşuri şi păduri), înfiripată încă din 1785 şi consolidată în 1848,
dar păcatele lumeşti ale firii româneşti, întotdeauna aceeaşi, în contextul unei aprige pofte
călugăreşti de revenire la structura proprietăţii feudale, măcar prin redobândirea, chiar şi
numai în administraţie, a Fondului Religionar, o cam şubrezise, ca să nu fac trimitere spre
verbul a spulbera.
În favoarea micii proprietăţi, Regulamentul stabilea, în temeiul prevederilor Legii No.
3.608/1921, înlesniri remarcabile, exceptând de la expropiere „vânzările până la 10 ha, de
fiecare cumpărător, făcute până la promulgarea legii, către ţărani, invalizi, văduvele şi orfanii
de război, agronomi, preoţi, învăţători, cultivatori de pământ. Pământul astfel vândut se scade
din întinderea totală a moşiei” (art. 4), dar şi „proprietăţile comunelor rurale şi urbane şi
pădurile tovărăşiilor” (art. 9).
 În privinţa proprietăţilor clericale, „Se declară expropriate în întregime: a) Proprietăţile
rurale, fără deosebire de caracter şi întindere, ale tuturor persoanelor juridice de drept public,
fără considerarea oricărei clauze contrarii. / Se exceptează de la expropriere terenurile
mănăstirilor Dragomirna, Putna, Suceava, Suceviţa, până la 100 ha. / Se mai exceptează 50 ha
din pământul cultivabil al fondului bisericesc ortodox oriental pentru Mitropolia din Cernăuţi;
alegerea acestui teren de 50 ha va fi făcută de Mitropolitul din Cernăuţi” (art. 8). Atât, deci un
maximum de 450 de hectare, însemna, conform legii din 1921, proprietatea ecleziastică, pe
care ar fi fost îndreptăţită să o revendice, în ultimele două decenii, Arhiepiscopia Sucevei şi
Rădăuţilor. E adevărat, se exceptau de la expropiere şi „pădurile fondului bisericesc ortodox
oriental, afară de părţile mărginaşe din apropierea satelor, pe care comitetul agar le va afla
proprii pentru defrişare, în scop de a întemeia gospodării ţărăneşti şi păşuni comunale” (art.
9). „Se declară expropriate parţial: a) Sesiile existente pentru parohii până la 12 ha şi sesiile
existente pentru cooperatori (preoţi ajutori) până la 6 ha” (art. 19).
Legea şi regulamentul ei de aplicare relevă, cât se poate de clar, că proprietăţile
bisericeşti din Bucovina sunt bine delimitate, fără a permite confuzii cu Fondul Religionar,
care e cu totul altceva. Nicăieri nu scrie în lege, de pildă, că parcul şi Cazinoul din Vatra
Dornei ar aparţine Mitropoliei Bucovinei, pentru că se ştia că sunt proprietăţi ale Fondului
Religionar, deci ale unei fundaţii cu regim de personalitate juridică de drept public,
autorităţile de aplicare a legii fiind pe deplin competente în gestionarea unei astfel de reforme.
„Comisiunea regională de expropriere şi împroprietărire îşi are sediul în Cernăuţi şi se
compune din 8 membri: doi membri ai Curţii de apel sau, în lipsă, doi judecători de la
tribunalul din Cernăuţi, desemnaţi de preşedintele Curţii de apel, din care unul ca preşedinte şi
unul ca vicepreşedinte; doi delegaţi ai proprietarilor; doi delegaţi ai Casei centrale a
împroprietăririi şi doi delegaţi ai sătenilor. Comisiunea se împarte în două comisiuni compuse
din câte un membru din fiecare categorie arătată mai sus şi prezidată de către membrul
judecător. Odată cu desemnarea membrilor judecători, preşedintele Curţii de apel din Cernăuţi
va desemna şi un supleant care va înlocui pe membri în caz de lipsă” (art. 68).
Nu intenţionez să mă ocup în amănunţire de regulamentul împroprietăririi, ci doar să
semnalez că el există, urmând să caut, în zilele următoare şi cazurile concrete de expropriere
şi de împroprietărire, scopul legii fiind, în fond, o aproximativă dreptate socială (pentru că „se
parcelează spre a se vinde în loturi ţăranilor muncitori de pământ, parohiilor ortodoxe
creştine, ca sesie pentru cooperatori, cantori şi pălimari şi şcolilor ca teren de experienţe
agricole” – art. 116).
O scurtă trecere în revistă a proprietăţilor bisericeşti însumează: 50 ha pentru
Mitropolie (Arhiepiscopie, în cazul nostru de astăzi), 100 ha terenurile celor 4 mănăstiri, plus
sesiile bisericeşti, între 12 şi 18 ha de parohie, adică de sat, pentru că nu se înmulţiseră
parohiile precum ciupercile buticarismului religios din ultimii ani. Nici vorbă de păduri în
proprietatea bisericească, nici vorbă de staţiuni balneare, cazinouri, şcoli sau alte clădiri de
interes public, toate durate din banii Fondului Religionar, care însemna o avere obştească a
tuturor românilor bucovineni, şi nicidecum din banii bisericii, care, desigur, a avut, are şi va
avea cel mai important rol în obşte, acela de iluminător şi nu de proprietar cu biciul şi
blestemul în mâini.

În 23 martie 1921, au parte de „înaintări în pesonalul secretariatului general de

industrie şi comerţ din Bucovina” în ranguri funcționărești prim-consilierii de administraţie:
Victor Negruş, Rosin Carol, Wolf Carol, Bonnert Emanuel, Simiginovici Emil, Palitzka Artur,
Eugen Mustaţă, Lorber Eduard, Prodaniuc lancu, Luţiu Gheorghe şi Obadă Ion (MO, No. 001
din 1 aprilie 1921, p. 20). La poliţia gării din Dărmăneşti este numit „Procopovici Romeo,
actual subcomisar clasa I, la poliţia gării Rădăuţi, în funcţiunea de comisar clasa I, în locul
înfiinţat” (MO, No. 001 din 1 aprilie 1921, p. 24).

În 16 aprilie 1921, Dori Popovici, urmând prorocirea lui Iorga despre antiunioniştii
care vor fi recompensaţi de România Mare, a fost uns, împreună cu Dr. Petru Groza, prin
Decretul regal No. 1695, „ministru de stat fără portofoliu” (MO, No. 014 din 17 aprilie 1921,
p. 465). „Dl dr. Traian Brăileanu se numeşte profesor agregat pentru catedra de pedagogie şi
sociologie la Facultatea de filosofie a Universităţii din Cernăuţi, pe ziua de 1 martie 1921”, iar
„prin înaltul decret regal cu No. 1.471 din 5 aprilie 1921, dl medic veterinar Dusceac Vasile
se numeşte provizoriu, pe ziua de 1 aprilie 1921, la judeţul Siret, în postul vacant” (MO, No.
014 din 17 aprilie 1921, p. 466).
„Vasile Tudan, actual notar public la Stulpicani, din judeţul Câmpulung, se permută,
în aceeaşi calitate, la Coţmani, din judeţul Coţmani, în locul vacant”, iar „Lazăr Markussohn,
actual candidat de notar în Cernăuţi, se numeşte notar public la Stulpicani, din judetul
Câmpulung, în locul dlui Vasile Tudan, permutat.” (MO, No. 023 din 28 aprilie 1921, p. 750).
„Dl. dr. Morăreanu Isac se numeşte provizoriu, pe ziua de 1 mai 1921, în postul vacant de
medic secundar la Spitalul central din Cernăuţi”, iar „dl inginer Leon Holca, însărcinat cu
conducerea Direcţiunii Refacerii RR din Bucovina” (MO, nr. 109 din 18 august 1921, p.
4300) primeşte puteri discreţionare depline pentru a ruina cea mai frumoasă şi mai bogată
provincie a României Mari.
Dincolo de numirile în funcţii, domeniu în care apartenenţa politică îşi spunea
cuvântul decisiv, există întâmplările mărunte, singurele care mă interesează cu adevărat,
pentru că individualizează, într-un context, de cele mai multe ori nefericit, anonimi ai vieţii şi
ai istoriei, precum „văduva de război Ana a lui Dumitru Ţurcan, din comuna Camena, judeţul
Cernăuţi, în Bucovina”, care „pierzând certificatul de înlesnire de trai No. 222, eliberat de
cercul de recrutare din Cernăuţi” (MO, nr. 087 din 23 iulie 1921, p. 3325), îl declara nul,
pentru a obţine un alt certificat, care să-i dea acces la raţii de alimente, pe baza sângelui vărsat
pentru idealuri sublimate de istorie şi de Dumitru Ţurcan din Camena. Nu trebuie un efort
serios de imaginaţie, ca să poţi zări o ţărancă desculţă, bătând „drumurile stăpânirii”, ca să
obţină ţidula care să o ajute în a-şi creşte copii, pentru că Dumitru al ei nu se mai întoarce, a
devenit părticică infimă în lozincile României Mari. Nu ştiu câţi Ţurcan sau Zurcan
supravieţuiesc unei idile ţărăneşti, care i-a unit pe Ana şi pe Dumitru Ţurcan, dar cred în
dreptul lor la demnitate şi la identitate, conturat şi de poteca pe care îşi pot descoperi
străbunii, dacă îi îndeamnă sufletul să o facă. Tocmai de asta caut, prin stufoşenia
„Monitorului Oficial”, repere ale identităţilor ignorate, dar cărora sufletul meu li se închină cu
încrâncenare. Istoria Bucovinei nu înseamnă doar Silvestru Morariu, Iancu Flondor sau Ion
Nistor, ci mai ales mulţimea tăcută, nu de alţii, ci de ignoranţa noastră şi de absenţa vocaţiei
mărturisirii.
După război, Bucovina era stoarsă de vlagă, dar România Mare avea nevoie de carne
proaspătă de tun, aşa că, prin decret regal, din supravieţuitorii ei din anii 1915-1918, se va
constitui, în ordine cronologică inversă, la recrutare, Brigada 57 Infanterie (MO, nr. 089 din
26 iulie 1921, p. 3398). În 1915-1918, când copiii şi tinerii Bucovinei erau spânzuraţi de ruşi,
pentru că tinerii fuseseră obligaţi să intre în legiunile de voluntari austriece, regele stupidei
formule de cancelarie „La toţi de faţă şi viitori, sănătate” nu mişca un deget, deşi Xenopol
găsise formula salvării Bucovinei, şi pe placul Austriei, şi pe placul Rusiei (ocupaţie
românească vremelnică, pentru a scoate un teritoriu ne-strategic din aliniamentele însângerate
ale războiului), iar acum tocmai tinerii aceia, care mai trăiseră un coşmar, trebuiau să îmbrace
uniformele militare, abandonând brazda în grija cine ştie cărei alte văduve de război.
 Nu am fost niciodată militantul sacrificiului pentru statalităţile care nu vor face
niciodată nici cel mai mic dar, nicidecum sacrificiu, fiilor ei. O statalitate trebuie să îşi merite
poporul, trebuie să se îndreptăţească, măcar prin dragoste, la sacrificii.

În 24 decembrie 1920, se înfiinţa, la Ciocăneşti o cooperativă de consum, „Suhard”,

în baza legilor austriece „din 12 aprilie 1905, privitoare constituirea şi controlul societăţilor
cooperative săteşti de producţie şi consumaţie, a legii băncilor populare săteşti din 28 martie
1903, cu modificările ulterioare, în baza legii relativă la înfiinţarea casei centrale a cooperaţiei
şi împroprietăririi sătenilor” (ultima, lege românească) şi prin hotărârea Judecătoriei Ocolului
Vatra Dornei (judecător: Botuşan), care aprobase „actul constitutiv şi statutele societăţii
cooperative de aprovizionare şi desfacere în comun, cu numele „Suchard”, din comuna
Cioăneşti, judeţul Câmpulung, autentificat de aceeaşi judecătorie la, No. 1/1920”, cu un
capital subscris de 36.750 lei, acţionari şi membri ai consiliului de administraţie fiind Ţaran
Ichim, Giosean Dimitrie, Giosean Nistor, Giosan Filip, Polovei Ioan, Moroşan Ioan al lui
Iacob, Timu Longhin, Moroşan Dumitru al lui Ilie Lazăr şi Puiu Josif, iar cenzori, alţi trei
membri acţionari, Dan Emilian, Ursacă Leontie şi Quirsfield Carol. Mai existau trei membri
supleanţi, Ceapoi Emanuil, Crăciun Andrei şi Lupescu Maxim (MO, Nr. 141 din 27
septembrie 1921, pp. 5669, 5670). Era, pe atunci, moda cooperativelor săteşti, care să
contracareze comerţul evreiesc – la sugestia lui Nicolae Iorga (doar cooperativele orăşeneşti
aveau şi evrei printre membrii lor), dar o modă care avea să se soldeze, în curând, datorită
lipsei de solidaritate, nepriceperii în afaceri şi suficienţei, într-un antisemitism dur, pentru care
milita ortodoxia de câteva decenii, în neostenita ei trudă de a inocula ură şi vrăjmăşie.
O cooperativă similară, numită „Renaşterea”, cu 57 de membri, se înfiinţa, la 1 martie
1921, „în oraşul Coţmani”, suma subscrisă fiind de doar 7.850 lei, în mâna casierului Andrei
Vihneanu fiind depuşi doar 3.060 lei. Consiliul de administraţie era alcătuit din 7 membri,
preşedintele Arcadie Lucescu, vicepreşedintele Oscar Josan şi membrii George Rusu, Mihai
Mironovici, Simion Leviţchi, J. Procopovici şi Andrei Vihneanu, comisia de cenzori fiind
formată din D. Elenbogen, O. Maer şi M. Cocea, supleanţi fiind Al. Soroceanu, Şt.
Singalevici şi Ştefan Rozinschi. Cei 57 de membri ai cooperativei „Renaşterea” erau: A.
Lucescu, Dr. O. Josan, O. Maer, Eugen Galenzovschi, J. Catereniuk, M. Ronguş, O. Ursuleac,
A. Sorocean, J. Procopovici, E. Strişca, F. Rottenstreich, M. Hassuer, S. Eisenkraft, J. Teodor,
R. Gold, C. Riber, D. Elenbogen, J. Cosinschi, N. Gelca, Z. Şefciuc, J. Coverdovici, D.
Patapievici, J. Tocariuc, Gh. Rusu, M. Mironovici, J. Vasilovici, M. Cocea, Rozalie
Patapievici, Filip Andriac, E. Andrievici, Şt. Petraciuc, M. Gavronschi, A. Borovici, Eugen
Păunel, V. Romanovschi, Şt. Leviţchi, Vl. Grigorovici, C. Rongusz, D. Naida, S. Spatiner, J.
Berejan, Nicon Scacun, Emil Flaş, Isidor Masichievici, J. Danciul, Valdemar Cratina, M.
Mehler, Silviu Boianovschi, P. Ihuc, V. Racoce, Sodinie Links, Şt. Siengalevici, J. Rudich,
Rubin Frimet, A. Vihneanu, E. Vlad, J. Spatinschi, Georghe Paladi şi M. Moris (MO, Nr. 141
din 27 septembrie 1921, pp. 5672, 5673).
Între timp, Haim Scolnic, din comuna Nouă Suliţe, îşi pierduse adeverinţa de
mobilizare nr. 1533 şi o declara „nulă şi fără valoare, în mâinile oricui s-ar găsi”, iar
institutorii Carl Kohn şi Machle Koch îşi pierduseră paşapoartele române, cu No. 98.979 şi,
respectiv, 98.987 din 12 iulie 1921 (MO, Nr. 141 din 27 septembrie 1921, p. 5683).

1923: Suceava, cetatea Voievozilor. Am lăsat trenul la Iţcani, graniţă veche între
Austria şi Moldova. Spre Suceava mă duce un birjar evreu, cu cai slabi, amărâţi. E cald peste
măsură şi mă învăluie nori de prav. Uneori, când vine vânt de către dealuri, volbura duce norii
de praf şi pot să văd, înainte, oraşul, cu turnuri multe de biserici şi cu ziduri vechi ruinate pe,
altă muche. Sunt urmele cetăţii voievozilor moldoveni de demult. Ruine măreţe şi pline de
graiuri străvechi.
Calea, pe care mă duce trăsura urcă, la deal, printre case hardughite cu evrei mulţi. Ba
mi se pare că sunt numai evrei, rău îmbrăcaţi şi soioşi. Copii desculţi, răpănoşi, se joacă pe la
porţi, iar în uşi răsar jupâni cu bărbi încâlcite. Sărăcia strigă din toate casele. Şi mai strigă
urâte firme, cu limba românească schimonosită.
Oraşul Suceava geme şi el de evrei. De evrei şi de avocaţi. Tot a treia-patra casă are
unul, doi. Nicăieri, în ţară, n-am văzut atâtea firme de avocaţi ca în Suceava. Se vede că au
din ce trăi. Una însă nu ştiu: trăiesc ei pe spatele gospodarilor români, din satele din jur, ori pe
spatele negustorilor evrei din oraş? Cine ar pute a să ne-o spună? E adevărat că Suceava are
un mare tribunal, în laturea căruia am văzut, peste ziduri înalte, ferestre mărunte de temniţă.
Poate că avocaţii cu nume străine se trudesc să mântuie pe nenorociţii de acolo. Ori să-i
înfunde şi mai tare. Nu ştiu.
Mă desfac repede de asemenea gânduri şi urc spre ruinele cetăţii de pe deal. Cărarea
mă poartă printre brazi tineri, care par o oaste de şcolari sprinteni, silitori şi ei, ca şi mine, să
ajungă, odată, pe culmea cu măriri trecute. Îmi răsar, deodată, în faţă, ziduri foarte înalte, cu
piatra sură, golaşă. Ocolindu-le, ies în faţa porţilor, care nu mai au decât susţiorii din mari
stânci cioplite. Apoi mă învârt, un ceas aproape, printre ziduri dărâmate, prin şanţuri adânci,
mute, care sunt însă atât de grăitoare în muţenia lor! Uite, colo, ruinele marelui turn, de lângă
poartă, care păstrează încă urmele unei mici biserici, în care se va fi închinat, de atâtea ori,
creştinul Domn Io Ştefan Voievod. Mai la vale sunt straşnice arcuituri de cerdac şi cămăruţe,
care vor fi adăpostit pe căpitanii şi pe ostaşii unui Luca Arbore, de pildă. Mai la o parte, spre
oraş, se ridică, pe coasta prăpăstioasă a văii Cacaina, temeliile rotunde ale turnului Neboisa.
Trup nu mai are, decât piciorul oţelos, înfipt cu străşnicie în glia bogată. E un biet schelet, în
care se cuibăresc, zgomotoase, vrăbiile.
Urc pe un vârf de ţanc şi, lăsându-mi privirea să străbată spre valea întinsă a râului
Suceava, caut să depăn firul întâmplărilor de demult, aşa precum ni-l povestesc hârtiile vechi.
Cetatea Sucevei merge, îndărăt, până la Voievozii Iurg Koriatovici (1373-1375) şi
Petru Muşat (1375-1391), al treilea şi al patrulea dintre Domnii Moldovei. Ei au întărit, mai
cu seamă, muchea de deal, pe care au locuit, poate, şi vechii legionari ai Romei. Însă cetate cu
străluciri şi cu tărie mare pentru războaie a făcut, din Suceava, numai Ştefan cel Mare (1457-
1504), care îşi avea rosturile statornic aici. Sub domnia lui, a văzut Suceava oastea cumplită a
vicleanului Albert al Poloniei (1497), care a bătut, trei săptămâni în şir, zidurile grele ale
cetăţii, fără să le poată clinti. Şi avea tunuri mari acest Albert ticălos; unul nu putea fi urnit
din loc decât de 40 de cai, iar celălalt, de 50. Şi Suceava nu s-a plecat, ci polonul a trebuit să-
şi întoarcă oştile spre casă, ca să le piardă de iznoavă în codrii Cosminului. Polonii au tras,
atunci, în juguri, ca vitele, şi pe urmele plugăriei lor a răsărit vestita Dumbravă Roşie. Aşa ştia
Ştefan cel Mare să umilească trufia vrăjmaşilor săi.
O mare ruşine păţiseră, sub zidurile cetăţii de la Suceava, chiar şi groaznicii turci, care,
la 1476, căutau să cuprindă cetatea, conduşi de însuşi Sultanul Mohamed al III-lea. Dar ceea
ce izbutise el să facă la Valea Albă, zdrobind pe Ştefan, n-a putut să facă la Suceava. Vestitul
Sultan a plecat ca un nemernic de sub Suceava, ale cărei ziduri nu s-au înspăimântat nici de
dânsul.
Mai târziu, urmând voievozi moi la braţe, Suceava cade, într-un rând, pradă
osmanlâilor. Sub Petru Rareş, în întâia domnie (1527-1538), o atacă Soliman şi preafrumoasa
cetate a Sucevei se supuse turcilor „şi o batjocoriră ca pe roaba cea din urmă”, spune un
bătrân cronicar. Vremuri mai bune o ridică, iarăşi, la glorie şi moldovenii o ţin tot neînfrântă,
ca înainte.
 Sub Despot Vodă (1561-1563), Suceava e bătută de hatmanul Tomşa, doritul ţării şi al
norodului. Grecul Despot, care luase scaunul Moldovei cu viclenii şi cu tertipuri, îşi pierde
capul, sub zidurile Sucevei, pocnit în creştet de buzduganul Tomşii. El, Despot, împlântase,
mai înainte, sabia în căpitanul său secui, Petru Devai, iar la urmă a căzut însuşi jertfă
minciunilor sale.
Prin Suceava a trecut ca o furtună şi Mihai Viteazul (600), însă pe scurtă vreme, căci,
pierzându-şi capul la Turda, se pierde şi Suceava în mâinile duşmanilor săi.
Mai mare zarvă a fost, la Suceava, în anul 1653, când Gheorghe Ştefan, Domnul
Moldovei, a cărui carte de rugăciuni se păstrează în Biblioteca Centrală din Blaj, căuta să
scoată din Suceava pe Doamna lui Vasile Lupul. Atunci au apărat-o cazacii iui Timuş, care
apăra e soacră-sa. Cazacii s-au luptat vitejeşte, dar o sfărâmătură de tun ucise pe Timuş,
bărbat urât al unei domniţe prea frumoase, dintre fete lui Lupul, şi Suceava căzu, cu Doamnă,
cu tot, în mâinile lui Gheorghe Ştefan. Acesta avea nemţi la tunuri şi îi bătea foarte tare pe
cazacii lui Timuş, „încât şi prin găuri îi nimerea”.
Apoi steaua Sucevei începe să apună. Unii Domni i-au mai dres zidurile, dar fiind un
spin veşnic în ochii turcilor, la porunca lor, Dumitraşcu Vodă Cantacuzino, la 1675, a umplut-
o cu paie, cu lemne şi a ars-o. Ce n-a putut mistui focul a zdrobit praful de puşcă, pus sub
ziduri şi sub turnuri. Aşa că, astăzi, Suceava e un morman de pietre, peste care fluieră vântul
şi plutesc ulii, în zile senine. Austriecii (primarul Sucevei, Franz Ritter Des Loges – n. n.) au
făcut parc, în jur, pentru plimbările orăşenilor, după ce un arhitect al lor (Karl Adolf
Romstorfer – n. n.) a scormonit de printre ruine tot ceea ce se putea găsi (timp de un deceniu,
pentru comemorarea, în 1904, a lui Ştefan cel Mare – n. n.), ca să se păstreze în muzee. Şi au
ieşit, atunci, la iveală multe pietre cioplite frumos, arme şi unelte, comori pentru istorici.

Încălzit de lumina soarelui, care se pleacă domol spre dealuri, ochii mi se închid şi mă
fură visul. Clipele de faţă se topesc şi grăieşte nestingherit trecutul. În văzduh, pluteşte lin
dangăt de clopote şi, în jurul meu, prind viaţă umbre de demult. În poarta cea mare, stau
smirnă străjerii cei vechi, orheieni cu căciuli cât baniţele. În fruntea lor, oţelitul Pârcălab al
cetăţii. Unul duce la buze un corn de bour şi sunetele de bucium fac să tresară zările, până
spre Siret şi mai departe. Cetatea forfoteşte de boieri, cu săbii lungi şi cu mantale grele. Copii
de casă, înşiraţi frumos, în faţa scării domneşti, se desfac pe două rânduri şi şoptesc
înseninaţi: „Stăpânul!”. Pe scări largi, coboară Voivodul. Moşneag mărunt, cu mustaţa
căruntă, cu haine numai fir de aur. Păşeşte greu. Rana de la Cetatea Albă, din tinereţe, tot îl
mai doare, dar se ţine drept şi strânge, cu tărie, mănunchiul spadei. Se opreşte, o clipă, în cap
de scară, şi îşi cuprinde, cu ochi bucuroşi, curtenii, care stau ca în faţa unui sfânt. Apoi face
semn, cu mâna, şi grăieşte blând:
– Dă veste, pârcălabe, să toace la Mirăuţi, că purcedem Ia închinare!
Cornul sună prelung, pătrunzător, o rugăciune şi, în curând, îi răspunde toaca, pe
dealul din faţă, la Mitropolie. Voivodul îşi face semnul crucii şi, alături de dânsul, Curtea
toată . Apoi, se deschide poarta de la Neboisa, spre gârlă, şi Ştefan Voievod păşeşte rar, pe
podal ce leagă, ca în poveştile minunate, Mirăuţii de Cetate. Puntea de piele se leagănă uşor,
sub pasul Voievodului şi al câtorva curteni mai mari, iar jos, în vale şi pe coaste, norodul
priveşte, cu capul descoperit, cum flutură vântul haina şi pletele cărunte ale moşneagului
Domn creştin. Priveşte şi strigă:
– La mulţi ani, Măria Ta, Ştefane!
Ostaşii şi greul curţii se avântă pe cai, să ajungă, peste vale, pe Domn. Duduie tălpile
de stejar ale porţilor. Şi se sperie şoimii de pe vârful turnurilor.
La Mirăuţi, trag clopotele cele mari. Mitropolitul îmbracă odăjdiile cele de praznic şi
aprinde smirnă în cădelniţe. Voievodul intră în ctitoria lui Petru Muşat, Ia închinare... E soare
mult în văzduh. E pace şi fericire în ţară; Domnul îngenunche în faţa altarului. Moldova-i tare,
Moldova-i nebiruită!...
Clopotele sună, iarăşi. De astă dată, nu mai e vis. Îmi trec mâna peste gene şi mă
îndrept şi eu, cu sufletul plin de amintiri, spre biserica Mirăuţilor, din faţă. Mă turbură o clipă
gălăgia copiilor, care pasc gâşte, jos, la gârlă, dar Mirăuţii (reconstruită de acelaşi Romstorfer,
după ce fusese transformată în cocină pentru porci – n. n.), cu strălucirea ei, mă înalţă, iarăşi,
în lumea de frumos vis a trecutului. / A. Melin (Unirea Poporului, Anul V, Nr. 30, duminică
5 august 1923).

1924: Din lumea orbilor. Studiu tiflopedagogic. Am în fată studiul tiflopedagogic

„Din Lumea Orbilor”. Autorul, dl George Halarevici, director al Institutului de orbi din Cluj şi
profesor conferenţiar al Cursurilor medico-pedagogice de pe lângă Universitatea din această
loclitate, ni se prezentă ca un hamic muncitor, căci după ce tipărise la Viena mai multe cărţi
speciale, ca: 1. „Kriegsblindenfürsorge mit Berücksichtigung der landwirtschaftlichen
Kriegsblindenschule in Strass”, 2. „Die Fürsorge für die Kriegsblinden in der Bukovina”, 3.
„Blindenberufe und Kriegsblinde” etc., ne pune sub ochi o carte despre lumea orbilor.
Lucrarea aceasta e un volum de 85 de pagini, ornate cu 49 de planşe. Cartea, tipărită pe hârtie
velină în lăudabile condiţii technice, ne lămureşte lumea unde domneşte o noapte adâncă în
mijlocul zilei şi ne explică manifestările fiinţelor care trăiesc în această eternă întunecime.
Căci, cu toate că avem în ţară actualmente trei institute de orbi tineri, şi adică unul la
Bucureşti, numit „Scoală primară de orbi Regina Elisabeta”, unul la Cluj, numit „Institutul de
orbi al Statului”, şi unul la Cernăuţi, numit „Institutul de orbi Regina Maria”, unde se cresc
prin mijlocol metodelor speciale copiii fără vedere, precum şi cu toate că avem şi trei azile de
orbi adulţi, şi unul la Bucureşti, numit „Azilul de orbi Regina Elisabeta (Vatra Luminoasă)”,
unul la Arad, numit „Atelier al Statului pentru fetele oarbe adulte”, şi unul la Timişoara,
numit „Atelier pentru orbii adulţi”, unde în acestea trei aşezăminte muncesc în diferite
profesiuni orbii adulţi, totuşi lumea orbilor nu e cunoscută suficient de către marele public,
universul celor cari au darul de a vedea. De aceea lucrarea d-lui Halarevici o întâmpinăm cu
satisfacţie, căci ea ne arată lumea care, în opoziţie cu cea a văzătorilor, îşi are netăgăduit
aspectele sale caracteristice. În sfârşit, opera aceasta e binevenită şi din motivul că literatura
tiflopedagogicâ română se înfăţişează în cea mai mare sărăcie medico-spirituală. Cetind
această lucrare, ne vedem puşi în faţa unui studiu serios, care ne înbogăţeşte sărăcăcioasa
literatură specială cu un volum care face cinste pentru tinăra tiflopedagogie română. Autorul
zice, în „prefaţă”, că „viaţa tristă a celor lipsiţi de lumina vie a ochilor l-a îndemnat să
vorbească în această scriere unei lumi mai fericite şi mai senine despre neagra lume a orbilor,
fiind menirea cărţii acesteia de a redeştepta în cetitor dragoste către orbii noştri şi de a câştiga
pentru aceşti suferinzi, amici şi binevoitori, care să le uşureze traiul din întuneric”. Fireşte o
faptă frumoasă şi, în acelaş timp, şi caritativă, care urmăreşte însă totodată şi un scop social
bine determinat, căci copilul orb sau creşte fără educaţie specială, devenind mai târziu
„cerşetor”, care cade în sarcina „societăţii omeneşti” şi implicit şi în sarcina Statului, sau prin
educaţia obţinută în institutele de orbi din ţară devine „profesionist al meseriilor practicabile
de orbi”, hrănindu-se implicit din munca braţelor proprii. De aceea cuvintele introductive ale
autorului sunt demne de reţinut, pentru că educaţia şi ocrotirea orbilor nu este numai în
folosul acestor fiinţe nenorocite, ci chiar în interesul acelora către care e adresată şi cartea
aceasta.
După ce ne dă autorul „Date istorice” despre ţările care s-au ocupat cu cultura orbilor
şi cu ştiinţa tiflopedagogiei, trece la al doilea capitol, punând întrebarea: „Cine e orb?”, la care
o răspunde, după o relatarea scurtă, că „orb e acel individ a cărui putere vizuală a încetat de a
funcţiona”. Capitolul următor atinge „Cauzele orbirii”, relevând între acestea oftalmia nou-
născuţilor, sifilisul, trachoma, meningita, tifosul, precum şi alte maladii, care stau la pândă
pentru a le distruge multor fiinţe nevinovate vederea, şi e bine ca să-i cunoaştem din vreme pe
aceşti duşmani ai văzului, pentru ca să putem luă din vreme şi măsurile necesare de profilaxie.
În capitolul „Orbul în contact cu lumea”, autorul caracterizând lumea orbilor, zice
potrivit: „Frumuseţea lumii, pe care o putem cuprinde cu ochii noştri, zâmbetul feţelor iubite,
casa, grădina, florile, câmpiile, dealurile şi văile, munţii, codrii şi marea, precum şi îndeobşte
totul ce ni se pune în calea ochilor sunt pentru cei lipsiţi de vedere noţiuni fără culoare.
Părerile lor despre lumea reală sunt de tot speciale şi se deosebesc esenţial de părerile noastre.
Pipăitul şi auzul joacă în viaţa orbilor un rol deosebit de mare. Orizontul lor fizic e mărginit
de tot şi în mare parte e numai atât de mare cât pot ajunge cu mâinile în jurul lor”. Ştiinţa
tiflopedagogică are dreptate, când menţine despre degetele mânii că „ele sunt cei zece ochi
sau cele zece antene, care îi servesc orbului spre a putea cerceta cu deamănuntul împrejurimea
sa”. Din cauza aceasta e şi marea importanţă ce o are mâna pentru orb, căci, în vreme ce
ochiul îi mijloceşte văzătorului impresiile vizuale, îmbogăţindu-i, în acelaş timp, şi intelectul
său, mâna e pentru orb intermediarul de intuiţie, care îi procură cunoştinţa lumii ce-l
înconjoară. Dar mâna mai are pentru orb încă un rol. Meseriile, ca: împletitul coşurilor,
masajul, fabricarea periilor, împletitul ciorapilor, confecţionarea covoarelor, acordajul de
piane etc., deci meseriile care se practică cu predilecţie de către orbi, se reazimă tocmai pe
munca mânii. Mâna orbului, deci, cu dubla ei importanţă, are nevoie de exerciţiu, precum şi
de dezvoltare treptată, dacă ţinem ca copiii orbii să ajungă, cu timpul, la perfecţiune, fiind în
stare de a se hrăni, în adolescenţă, din venitul profesiei, ca coşercari, modelatori, masori,
dactilografi, acordori de piane, violonişti, pianişti, maeştri de muzică etc. (Învăţătorul, Anul
V, Ediţie specială, 1924).

1924: Constantin Timu, un erou necunoscut. Îngropat, undeva, între paginile

îngălbenite ale „Monitorului Oficial”, se află numele unui neştiut erou cu rădăcini
câmpulungene, dacă nu cumva chiar un ignorat voluntar bucovinean, „sublocotenentului
Timu Constantin, din Regimental Suceava No. 16”, care, „pentru vitejia şi dispreţul de
moarte cu care a condus plutonul în luptele crâncene din 1917, de la Oiruz, unde, în capul
unităţii sale, a luptat cu un eroism demn de laudă, rezistând cu îndârjire pe poziţie şi
respingând atacurile date de trupele germane, care erau cu mult superioare ca număr,
rămânându-i numai câţiva soldaţi, şi aceia răniţi, a rezistat cu ei până ce a căzut grav rănit de
o schijă de obuz. Pentru aceste fapte, a fost citat prin ordin de zi pe întreaga armată” şi,
ulterior, decorat cu Ordinul „Steaua României” cu spade, în gradul de Cavaler, cu panglică de
„Virtutea Militară” (Monitorul Oficial, nr. 49 din 5 martie 1924, p. 2371), apoi aruncat în
uitare, odată cu toţi cei care s-au jertfit pentru Neam şi Ţară.

1924. Vindecări la moaştele Sfântului Ioan cel Nou. Reproducem din carte a
preotului luminat Constanti Morariu, din Suceava, decedat în zilele trecute, câteva bucăţi
frumoase şi edificatoare şi sfătuim pe cititorii noştri să-şi împodobească sufletul cu ele.
Vindecări minunate de boli, la moaştele Sfântului loan cel Nou din Suceavă, istorisite
de părintele Sidorovici.

Întâmplarea cu Petru Hopincă, numit şi Tiţă. Acest Petru, pădurar din Câmpulung,
dormind în pădure, s-a trezit mut şi cu fălcile gurii încleştate, aşa încât defel nu le putea
desface. Făcându-i-se sfânta ungere, la Sfântul loan, părintele Sidorovici mi-a istorisit că l-a
prins de mână şi i-a zis, cu glas tare, să rostească cuvintele „Binecuvântaţi, părinţi sfinţi, şi mă
iertaţi pe mine, păcătosul", şi atunci lui Petru i s-a dezlegat limba şi a rostit acele cuvinte. Tot
părintele Sidorovici mi-a spus că, despre întâmplarea aceasta, îmi poate da desluşiri şi
părintele Dr. Orest Tarangul, fost preot de ajutor în Câmpulung şi, acum, în Suceava. Am
adresat, deci, în 2 aprilie nou 1906, părintelui Tarangul o epistolă, la care am primit răspunsul
ce urmează:

„Suceava, în 5/4 nou 1906. Era în anul 1900, într-o Duminică, când, pe la amiază,
fusesem chemat la un greu bolnav. Ca cooperator personal al bolnavului exarh Nicolai
Prodanciuc, de la biserica cu „Naşterea Maicii Domnului” din Câmpulung, eu împlineam
toate funcţiile. Am luat, deci, sfintele taine şi am grăbit la cel bolnav. Interesându-mă cine e
el, mi s-a spus că e pădurarul Petru Tiţă. Sosind la casa lui, soţia, cu copilaşii, mi-a ieşit
înainte, plângând, şi mi-a istorisit că lui Petru i s-a închis, de vreo două zile, gura şi, acum, nu
poate nici mânca, nici vorbi. Am intrat în casă şi l-am aflat pe Petru, şezând la masă şi citind
dintr-o carte de rugăciuni. Văzându-mă, el s-a sculat şi a început a plânge şi a-mi arăta că nu
poate deschide gura. I-am citit şi eu unele rugăciuni, dar de împărtăşit n-a putut fi vorba.
L-am întrebat, ori de-l doare ceva şi el mi-a răspuns, în scris, că nu-l doare nimic, ci a
dormit în pădure şi, trezindu-se, a simţit că nu poate deschide gura şi e mut. Dormind, a visat
că un neamţ l-a bătut. M-am gândit că e, cu bună seamă, o paralizie şi i-am dat sfatul să cerce
vindecarea în spital, unde, poate prin electricitate, va fi cu putinţă ca măcar gura să i se
deschidă şi să poată mânca.
După vreo câteva zile, m-am interesat, iar, de Petru şi am aflat că-i în spitalul din
Câmpulung şi cum că Dr. Filipovici, cu încă un medic, au sosit, într-o afacere, din Cernăuţi, la
Câmpulung, şi, împreună cu Dr. Ştefanovici, îl vor cerceta şi pe Tiţă. Nu-mi mai aduc aminte
de detalii, dar ştiu că, în săptămâna de înainte de „Tăierea capului Sfântului loan”, m-am
întâlnit iar cu Petru şi am văzut că poate deschide gura, dar nu poate vorbi, era mut. În scris,
mi-a comunicat că acei medici s-au sfătuit, în limba germană, să-i taie dinţii de dinainte, ca
să-i poată da măcar lapte de mâncare, să nu moară de foame, şi, înţelegând el aceasta, a fugit
din spital, la Sfântul Ioan din Suceava.
Aici, i-au citit părinţii şi i s-a deschis gura, dar încă nu poate grăi. Luni, înainte de
„Tăierea capului”, are să fie iar, la vreme, acolo, şi, cu ajutorul Domnului, speră că va putea şi
grăi. L-am binecuvântat şi i-am dorit să-i dea Atotputernicul şi graiul, iar el m-a poftit să mă
rog pentru dânsul.
Duminică, în 3 septembrie vechi 1900, Petru Tiţă a venit, pe deplin sănătos, la
biserică, în Câmpulung. Auzindu-l poporul cântând la strană bătea mătănii, iar eu, folosind
prilejul, am ţinut o cuvântare, în care am sărbătorit această vindecare minunată şi am făcut
doxologie, mulţumind Domnului că a învrednicit acea comună de o astfel de vindecare.
Petru Tiţă a istorisit, apoi, înainte tuturora, că, făcându-i-se sfântul maslu, la moaştele
Sfântului Ioan, şi-a căpătat iarăşi graiul, când avea să rostească cuvintele: Binecuvântaţi
părinţi...”.

Eu am voit să cunosc păţania lui Petru Tiţă din chiar gura păţitului şi, de aceea, m-am
adresat părintelui Dr. George Luţia, parohul de comună din Câmpulung. Sfinţia Sa mi-a
trimis, cu epistola din 22 mai 1906, următoarea istorisire, dictată de însuşi păţitul Petru, după
datele Călindarului din 1900, ce-l avea în mână, în cancelaria parohială, scrisă de părintele
Luţia şi iscălită de Tiţă, cu mâna sa proprie:

„Luni, în 7 august 1900, am mers, cu nişte domni, la constatarea pădurii de pe muntele

Colbu şi am lucrat, acolo, marţi, în 8, şi miercuri, în 9 august. Joi, 10 august, domnii au făcut
zi de odihnă şi pe mine m-au trimis în România, la satul Crucea, ca să le aduc câteva oca de
vin. În România, am luat un cal, am încălecat şi am mers până la numitul sat şi, după ce am
cumpărat vin, ceai şi zahăr, m-am întors înapoi. Apucându-mă seara la pichetul din Cojoci,
am mers mai departe, până la graniţă, la un prieten al meu, am băgat calul în grajd şi am mas,
peste noapte, la el.
Vineri, dimineaţă, în 11 august, mi-am luat calul, vinul şi ce mai am avut şi m-am
pornit, înainte de zori, spre Colbu. O pâclă neaşteptată se puse pe apa Bistriţei şi, după ce am
trecut graniţa, pe locul nostru, nu puteam merge, fiind foarte întuneric, şi am fost silit să mai
aştept. Cum ţineam calul de căpăstru şi el păşea, ca o nălucă, cu o putere oarecare, mi l-a
smuncit cineva din mâni. Căutându-l şi tot auzindu-l strănutând, mi se părea că-l ajung. Într-
un târziu, m-am trezit într-un vârf de deal, numit Coasta Piuelor, dar calul nu l-am mai văzut.
Cugetând cum am venit aicea şi la ce, şi ce caut, că nu mi-i drumul pe aicea, nu m-am putut
deştepta. Ce am mai făcut, după aceea, nu ştiu. În aceeaşi zi de vineri, pe la patru ceasuri,
după-amiază, m-au aflat nişte plutaşi, într-o groapă, sub o stâncă, treaz ori dormind, nu ştiu.
Ei m-au întrebat cum am venit eu acolo şi nu le-am putut răspunde. M-au îmbiat cu mâncare
şi n-am putut deschide gura.
Coborând, de la Colbu, alţi pădurari de-ai noştri, m-am dus cu ei, până la bourie
(„stâna” de vite – n. n.), pe muntele Creţele, unde am ajuns seara şi m-am întâlnit cu domnii
mei, fără să le aduc ceva din cele cumpărate. Sâmbătă, în 12 august, m-au trimis domnii, cu
un pădurar şi cu un lucrător de zi, acasă, unde abia am ajuns, duminică, dimineaţă, în 13
august, la 8 ore. În aceeaşi zi, la 2 ore după-amiază, a venit părintele Orest Tarangul şi mi-a
citit rugăciuni. Luni, în 14 august, m-am dus la Dl. Dr. Ştefanovici, da m-a vizitat, dar nu mi-a
dat nici un semn de viaţă, n-avea el adecă nădejde că voi scăpa.
După ce am ieşit de la Dl. Dr. Ştefanovici, m-au întâmpinat doi deputaţi comunali şi
m-au dus la doctorul sătesc Mehlmann. Acesta, încă cu alţi doi doctori, m-au vizitat şi mi-au
băgat o maşină în gură, pe unde îmi lipsesc două măsele, şi atât au învârtit, până ce s-a rupt
dreva, dar nu mi-au putut deschide gura. Zicând ei să merg la spital, i-am înţeles, din vorbă,
că mă vor hrăni prin nas sau mi-or tăia dinţi, ca să mă hrănească. Înţelegând această tristă
veste şi fiind nesigur de viaţă, am alergat la doctorul cel ceresc, sfătuindu-mă la aceasta şi
răposatul primar comunal Andrii Flocea.
Marţi, în 15 august, în ziua de Sfânta Maria Mare, am ajuns la mănăstirea Sfântului
Ioan cel Nou din Suceava. M-am dus aproape de sfânta raclă şi soţia mea a voit să plătească,
ca să-mi citească. Ieromonahul Traian leşan m-a cunoscut, că eram, odată, amândoi elevi la
şcoala poporală din Câmpulung. El m-a întrebat ce-mi lipseşte şi nu i-am putut răspunde, şi
lacrămile mi-au acoperit fata. Atunci m-a îmbărbătat cu cuvinte îmbucurătoare, să pun
nădejdea în Domnul şi în Sfântul Ioan cel Nou, de la care nimeni nu iese nemângâiat, şi a
început a-mi citi molitvele Sfântului Marelui Vasile. Aşa mi-a citit, până opustul liturghiei de
trei ori. După aceea, mi s-a făcut sfânta ungere şi ieromonahul Ieşan a luat agheasmă şi un
burete curat, a spălat dinţi Sfântului mucenic Ioan şi mi-a dat să beau, cum puteam.
Şapte zile, am găzduit degeaba la numitul ieromonah. În fiecare zi, mi se citeau
rugăciunile Sfântului Marelui Vasile şi mi se făcea sfânta ungere. Miercuri, în 16 august, a
doua zi după Adormirea Maicii Domnului, citindu-mi-se, după obicei, rugăciunile şi făcându-
mi-se sfânta ungere, am ieşit afară şi, cum mergeam spre chilie, mi-am simţit gura slobodă.
Iute, m-am întors îndărăt, în biserică, şi le-am arătat părinţilor că pot deschide gura, dar încă
nu puteam vorbi. Mi-au zis, atunci, să dau laudă lui Dumnezeu şi Sfântului Mucenic Ioan,
mulţămind şi ei lui Dumnezeu, împreună cu mine.
De la mănăstire, am plecat, în 21 august, acasă şi, în 26 august, am pornit iarăşi la
Sfântul Ioan, ajungând acolo duminică, în 27. Părintele Ieşan nu era acasă, dar am aflat scut la
părintele Ilarion Serota. M-am dus la biserică şi mi s-au citit, ca şi altă dată, rugăciunile
Sfântului Marelui Vasile, în trei răstimpuri. După sfânta liturghie, mi s-a făcut sfânta ungere.
La sfârşit, când a început părintele Pancratie Sidorovici: „Binecuvântaţi, părinţi sfinţi, şi mă
iertaţi pe mine, păcătosul!”, am deschis gura şi am zis, după el. Repetând cuvintele acestea, a
doua şi a treia oară, m-au înecat lacrămile şi nu puteam zice de bucurie. Săltând ca un copil
mic şi dând mulţămită lui Dumnezeu şi Sfântului Ioan, căci am scăpat de năprasnica moarte,
m-am întors în chiliile părinţilor şi ei m-au întrebat de întâmplarea mea, şi le-am povestit din
început, după cum le spun şi aicea.
Mare mângâiere au avut şi părinţii amândoi, văzându-mă sănătos. Peste noapte, am
mas tot la ei şi, luni, în 22 august, am cânta în biserica Sfântului Ioan, la strana stângă, şi am
luat parte la prohodul întru pomenirea răposatei împărătese Elisaveta. Venind acasă, s-au
strâns, marţi, în ziua Tăieri Capului Sfântului Ioan Botezătorul, mai mulţi vecini şi le-am
istorisit, cu lacrămi în ochi, ce pătimisem. Duminică, în 3 septembrie, am mers la sfânta
biserică Naşterea Maicii Domnului din Câmpulung şi, după sfânta liturghie, părintele Orest
Tarangul a făcut rugăciuni de mulţămire, cu plecarea genunchilor, şi a spus o predică foarte
frumoasă. În 14 septembrie, fiind acuma deplin sănătos, m-am dus iarăşi la Sfântul Ioan,
mulţămind lui Dumnezeu pentru vindecarea mea / Petrea Hopincă numit şi Tiţă m/p”
(Biserica şi Şcoala, Anul XLVIII, Nr. 28, duminică 7/20 iulie 1924).

George Marcu, ţăran din Bulai, un cătun ce se ţine de parohia Bosanci, în districtul
Sucevii, a zăcut, un an, în pat, de umflare a ficatului şi a fost tratat de medicii din Suceava.
Făcându-i-se tot mai rău, după sfatul altora avea să meargă la spitalul ţării, din Cernăuţi, dar
nu mai era transportabil. Cu toate acestea, s-a hotărât să meargă. Însă, în noaptea după care
avea să se pornească la Cernăuţi, a visat că a venit, la dânsul, Maica Domnului şi i-a spus să
meargă ia biserică aceea, la preotul cel negricios, „că acolo ţi-i leacul!”. George a întrebat:
„La care biserică?” şi Maica Domnului i-a răspuns: „Acolo ai mai fost!” (adică la Sfântul
Ioan).
Trezindu-se din somn, el a istorisit visul soţiei sale, Smaranda, şi i-a spus să meargă,
repede, la Suceava şi să-l cheme pe părintele Sidorovici, ca să-i citească. Aceasta s-a
întâmplat în luna februarie 1902. Soţia lui George a şi alergat la priorul mănăstirii Sfântului
Ioan, anume la răposatul Emanuil Ciuntuleac, i-a istorisit visul soţului ei şi l-a rugat să-l lase
pe părintele Sidorovici, să meargă şi să-i citească bărbatului ei bolnav. Priorul i-a răspuns să
aducă, mai întâi, încuviinţarea de la parohul din Bosanci. Aducând Smaranda încuviinţarea
cerută, părintele Sidorovici s-a dus la bolnav, i-a citit rugăciuni, i-a dat şi ceva unsori şi, după
o săptămână, repetând rugăciunile şi unsorile, omul s-a vindecat pe deplin şi, azi, e chiar
foarte sănătos.

George al lui Nicolae Hubca. Acest George e ţăran din comuna Cuciurul Mare,
districtul Cernăuţilor. După ce părintele Sidorovici mi-a istorisit păţania lui, l-am rugat şi pe
dl cantor bisericesc Lazar Lazurcă, din Ciciurul Mare, să-mi dea desluşiri despre el şi iată, ce
răspuns am primit:
„Mărturisesc, pe legea ce o am, că totul este adevărat, după cum va urma: Omul, care a
fost mut, se cheamă George al lui Nicolae Hubca. El este născut aici, în Cuciurul Mare, la 15
noiembrie 1869, şi căsătorit cu Leontina, fiica lui Anton al lui George Mintenco, tot din
Ciciurul Mare. George a amuţit din cauza că, în ziua Pogorârii Sfântului Spirit, din anul 1905,
s-a dus, după sfânta liturghie, la socrul său, ca să-şi cheme nevasta acasă, care îl părăsise, de
mai mult timp, şi socrul, cu un fecior al său şi cu nevasta sa, aşa l-au bătut, încât l-au lăsat mai
mult mort decât viu.
A doua zi, un frate l-a dus pe George la spitalul ţări din Cernăuţi, unde bolnavul a stat
5 săptămâni şi jumătate. Medicii l-au vindecat trupeşte, dar graiul nu i l-au putut da şi aşa l-au
trimis acasă. După mai multe săptămâni, m-am dus la bietul om, să văd ce face, şi, văzând că
el vrea să-mi spună ceva şi îmi arată semn cu mâna, eu i-am spus: „Poate vreai să mergi la
Suceava, la Sfântul Ioan?”. Atunci, el a început a plânge şi a-mi arăta, cu mâna, semne că da.
În 2/15 noiembrie 1905, într-o miercuri, dimineaţă, ne-am pornit, cu trenul de 8 ore, şi
am ajuns la Suceava, aproape de 12 ore. Ne-am dus la mănăstire şi părintele Ieşan, auzind
despre omul cel mut, îndată a venit în biserică, lângă Sfântul Ioan, i-au făcut sfinţirea apei şi i-
au citit mai multe rugăciuni. Apoi ne-am dus în chilia de repaos, unde l-am lăsat pe bietul om,
iar eu am mers la colegul meu, cantorul Coroliuc, care mi-a spus că e bine de făcut bolnavului
sfânta ungere. După vecernia din aceeaşi zi, părinţii Sidorovici, Ieşan şi Serota i-au făcut şi
sfânta ungere, şi când a zis părintele Sidorovici „Spune după noi: Binecuvântaţi, părinţi
sfinţiţi, şi mă iertaţi pe mine păcătosul!”, atunci, o minune, mutul a început a spune cuvintele
acestea, fără nici o greutate, iară eu am ridicat mâinile şi am picat înaintea raclei Sfântului,
jos, în genunchi, şi m-au umplut lacrimile, căci, de la Pogorârea Spiritului Sfânt şi până în
ziua aceea, nimeni n-a auzit, vocea acestui om nenorocit.
Mutul de mai înainte a început, apoi, a istorisi toată păţania lui, de la amuţire, încoace.
A doua zi, joi, dis de dimineaţă, am fost iar la biserică şi, după sfânta liturghie, ne-am luat
rămas bun de la prea-cuvioşii părinţi şi ne-am pornit spre Cuciurul Mare, cu trenul de amiază.
Fiind George Hubca în proces cu socrul său, pentru bătaie, cum am ajuns acasă, am mers la dl
Dr. ştefanovici şi i-am istorisit minunata vindecare. Dl doctor tot şi-a notat şi a dat la
judecătorie, şi bietul George a câştigat procesul minunat de bine. Lazar Lazurcă m/p”.

O femeie din Vatra Moldoviţei. Bucuros aş fi scris, mai pe larg, despre femeia aceasta
şi soţul ei, dar părintele Teofilact Dimitrovici, parohul din Vatra Moldoviţei, m-a înştiinţat că
ei numai sunt în viaţă. Dau, dar, aici, numai istorisirea părintelui Sidorovici: Cam înainte cu 6
ani, o femeie căsătorită, din Vatra Moldoviţei, de statură mică, a venit, împreună cu soţul ei,
la Sfântul Ioan. Femeia era legată cu poştoroance şi aşa de îndrăcită, încât soţul ei şi încă doi
oameni abia o puteau înfrâna şi, după sfântul maslu, ea aşa şi-a încleştat mâna în barba
ieromonahului Eusebie Popovici, încât cei de faţă abia i-au descleştat-o, cu mult păr într-însa.
După sfântul maslu, nu i s-a făcut bine, deodată, şi soţul a luat-o acasă, zicând, înaintea
preoţilor, că nu vrea s-o ştie în veci şi prăpădească-se prin pustiu şi păduri. Aceasta s-a
întâmplat într-o marţi.
În duminica următoare, aceeaşi femeie, tot cu saţul ei, a venit iarăşi la Sfânt, dar,
acum, teafără şi sănătoasă. Părintele Sidorovici a zărit-o frumos şi curat îmbrăcată, pe când
cădea la sfânta liturghie, şi n-a voit să creadă ochilor săi, că aşa ceva se poate întâmpla, în
decurs de 5 zile. A întrebat-o, deci, ori de-i ea aceea care, înainte cu 5 zile, a fost bolnavă, şi
femeia a răspuns: „Da, şi acum-s sănătoasă deplin!”. Spre mai bună încredinţare, părintele
Sidorovici, văzându-l, lângă Sfânt, şi pe soţul acelei femei, care era un bărbat de statură foarte
mare, l-a întrebat şi pe dânsul, şi el a adeverit că aceea este soţia sa, vindecată de cumplita
boală şi, acum, se bucură.

Domnişoara Aglaia Apostoliu, din Burdujeni. Despre întâmplarea numitei domnişoare

mi-a istorisit tot părintele Sidorovici. În ziua de Sânziene, 24 iunie vechi 1906, m-am întâlnit,
în locuinţa părintelui paroh Mihai Sârbul, din Suceava, cu părintele Alexandru Râşca, din
Burdujeni-sat, şi l-am rugat să binevoiască a-mi mijloci ştirea lipsă despre domnişoara Aglaia.
Cu epistola din 7 septembrie 1906, Sfinţia sa mi-a trimis următoarea scrisoare, alcătuită de
însuşi dl Ioan Apostoliu, părintele domnişoarei Aglaia:
„Subsemnatul loan Apostoliu, din comuna târg Burdujeni, judeţul Botoşani, prin
aceasta vă aduc la cunoştinţă următoarele: În anul 1898, luna august, fiind primar la comuna
Salcea, în una din nopţi, copila mea, Aglaia, cum dormea singură în pat, s-a sculat, pe la
miezul nopţii, mută, neputând vorbi nimica, şi, cu mâna dreaptă în nesimţire, neputând-o
mişca de loc.
 A doua zi, am dus-o la preotul Ioan Filipescu, din Siminicea-Balş, de i-a citit, şi, a
treia zi, am dus-o la Sfântul Ioan din Suceava de i-a citit şi făcut sfinţirea apei, de unde m-am
reîntors acasă, pe la 2 ore după-amiază. Mergând copila în grădina cu flori, s-a culcat şi a
dormit ca o jumătate de oră. Sărind un câne în grădina cu flori, dânsa s-a deşteptat din somn şi
a strigat la câine: „Ţibă!” şi a început a vorbi. Am întrebat-o, pentru ce nu vorbea? Dânsa mi-a
răspuns că nu a putut vorbi de loc. În acelaşi timp, a început a mişca şi mâna şi s-a făcut
sănătoasă, cum era şi cum este şi astăzi.
Aceasta este ştiinţa mea, de minunea făcută de Sfântul Ioan de la Suceavă. Burdujeni,
1906, iunie 28 / Apostoliu m/p” (Biserica şi Şcoala, Anul XLVIII, Nr. 31, duminică 28 iulie /
10 august 1924).
*
Între anii 1596-1606, a domnit în ţara Moldovei Voievodul Ieremie Movilă şi fratele
său, George, era, pe atunci, mitropolit. Un nepot al acestor fraţi, anume Petru Movilă, născut
chiar în anul 1596, adică atunci când unchiul său se suise pe tronul Moldovei, a fost, de la
1633-1647, vestitul mitropolit din oraşul Kiev, în ţara muscălească. Lată, acum, ce istoriseşte
mitropolitul Petru: El scrie că, la curtea unchiului său, Ieremie, era în slujbă şi un paharnic
polon, anume Uiazdovschi, care, odată, a venit, cu stăpânul său, în ziua de sfântul Ioan cel
Nou, la Suceava, şi au întrat în sfânta mănăstire. Văzând acolo Uiazdovschi închinarea atâtor
oameni, la moaştele Sfântului, l-a hulit pe Sfântul Ioan, înaintea întregului popor, rostind către
tovarăşii săi nişte cuvinte nebuneşti, ce nici nu se pot spune aici, măcar că ele au rămas scrise
de fericitul mitropolit Petru şi se ştiu şi acuma.
Atunci, fiind de faţă şi Ieremie Vodă, a intrat, cum zice mitropolitul Petru, duhul cel
necurat în paharnicul Uiazdovschi, l-a trântit ia pământ şi l-a muncit foarte, iară el striga aşa
de tare, încât spaima îi cuprinse pe toţi. Scoţându-l pe paharnic afară, din sfânta biserică,
diavolul a început a-l munci şi mai tare, Tovarăşii hulitorului s-au dus deci la mitropolitul
George, au căzut la picioarele lui şi au cerut să se roage pentru Uiazdovschi, iar mitropolitul,
înţelegând vina, le-a zis: „Lăsaţi-l, puţin, să se chinuiască, căci a hulit pe sfinţii lui Dumnezeu
şi credinţa noastră drept-măritoare!”. După sfârşirea sfintei liturghii, mitropolitul a poruncit
să-l întindă pe hulitorul îndrăcit pe pământ, lângă racla Sfântului, şi preoţii au început să cânte
rugăciuni, iar la urmă, mitropolitul a citit, asupra îndrăcitului, rugăciunile Sfântului Vasile, şi
a ieşit dintr-însul diavolul şi a rămas sănătos.
Uiazdovschi s-a rugat, apoi, lângă racla Sfântului, zicând: „Iartă-mă pe mine,
Dumnezeul meu, şi nu-mi socoti acest păcat, căci, de acum, nu voi huli şi nici nu voi grăi de
rău credinţa drept măritoare, ci ca pe o credinţă adevărată şi dreaptă voi mărturisi-o înaintea
tuturor. Şi tu, sfinte al lui Dumnezeu Ioane, iartă-mă pe mine, că, de acum, înainte, tuturor şi
în tot locul te voi mărturisi ca pe un sfânt şi făcător de minuni al lui Dumnezeu!". Ieşind, apoi,
Uiazdovschi din sfânta biserică, toţi oamenii au mărit pe Dumnezeu şi cinste au adus sfântului
Ioan, pentru certarea şi pedeapsa cea dată hulitorului. Mitropolitul Petru Movilă zice că a
auzit această minune de la părinţii săi, care au fost de faţă, în biserica sfântului Ioan cel Nou
din Suceava, când ea s-a întâmplat, şi mai zice că pe acel Uiazdovschi l-a văzut şi el singur.
La sfârşitul istorisirii acestei minuni, iată ce cuvinte mai adaugă mitropolitul Petru: „Am scris
aceasta ca şi hulitorii de acum ai credinţei celei sfinte şi ai sfinţilor lui Dumnezeu, văzând
această minune întâmplată şi temându-se de pedeapsa cea mare a lui Dumnezeu, să înceteze
de a mai huli, ştiind că, deşi este Dumnezeu îndelungat răbdător şi un grabnic în răsplătirea
vinei, El, odată, tot pedepseşte, şi cât este de cumplit a cădea în mâna Dumnezeului celui
viu!”.

Tot mitropolitul Petru Movilă istoriseşte că a auzit, de la ieromonahul Varlaam,

minunea aceasta: în anul 1620, miercuri, după Dumineca mare (Pogorârea Duhului Sfânt),
când s-a serbat pomenirea sfântului Ioan cel Nou din Suceava, oamenii, ca de obicei, au adus
multe daruri la sfânt şi, sărutând sfintele moaşte, au dat şi mulţi bani. Atunci, ecleziarhul,
fiind învăţat de diavolul, a luat o parte din banii ce erau pe talgerul de la racla Sfântului şi i-a
ascuns în punga sa. Dar abia a închis punga şi a întrat Satana într-însul şi la trântit la pământ,
înaintea raclei Sfântului, strigând şi curgându-i balele. Cei ce erau de faţă i-au dat de ştire
despre aceasta mitropolitului, care, venind şi văzându-l pe ecleziarh muncindu-se de cel rău, a
zis: „Ori din moaştele Sfântului a luat, ori din banii aceştia, fără binecuvântare, s-a încumetat
a face furare de cele sfinte!”. Şi îndată a poruncit să-l caute şi, căutându-l, au găsit nu puţini
bani în punga lui. Deci, părându-i rău mitropolitului, când îl vedea pe dânsul că se muncea
foarte de cel rău, a început să-i citească rugăciunile de blestem şi îndată a ieşit duhul necurat
şi, sculându-se, a căzut la picioarele arhiereului, mărturisind greşeala sa şi rugându-se de
iertare. Iar el, mult mustrându-l şi dându-i oprire, l-a învrednicit de iertare (Biserica şi Şcoala,
Anul XLVIII, Nr. 25, duminică 16/29 iunie 1924).

8 august 1926: Ce s-a petrecut la Putna? Din iniţiativa societăţii „Arboroasa”

(muzică, sport, dansuri), a avut loc, în ziua de 8 august 1926, în curtea mănăstirii Putna,
solemnitatea, solemnitatea dezvelirii bustului lui Mihail Eminescu, datorat sculptorului Oskar
Hahn. Satele din împrejurimi şi un mare număr de intelectuali bucovineni au fost de faţă la
ceremonie. Nu trebuie să ne surprindă amploarea serbărilor de la Putna. Bucovinenii au
tradiţia acestor serbări pur patriotice, tolerate şi sub fosta stăpânire austriacă. În această veche
provincie a Moldovei, amintirea lui Ştefan cel Mare a luat formele unui adevărat cult. E
binevenit orice prilej de pelerinaj la mormântul atât de apropiat al Voievodului: ţăranii
participă cu miile.
Între această manifestare pioasă a sentimentului popular şi demonstraţia politică, pe
care au încercat-o cuziştii şi fasciştii, nu e nici o legătură. Ambele grupuri au ţinut să
speculeze spectacolul mulţimii adunate pentru reclama de partid. Oficialitatea a înlesnit, pe
cât i-a fost cu putinţă, aceste tendinţe. La sfârşitul solemnităţii, după plecarea principesei
Ileana, cuziştii şi fasciştii au purces la răfuială. În realitate, a fost de faţă un singur partid, cel
cuzist. Fasciştii n-au găsit cu cale, încă, să se dezvăluie sau să se afirme ca atare, în această
împrejurare.
*
Spre seară, deci, şi-au făcut apariţia 15 cuzişti, care au convocat, pe loc, o consfătuire
a tinerei generaţii. Au luat parte, în total, patruzeci şi doi de membri ai ambelor fracţiuni ale
Ligii Creştine (evident, cei zece mii de participanţi la serbare manifestau, faţă de aceste
istorice dezbateri, o indiferenţă jignitoare). Au început incriminările: cuziştii pretindeau că
nemulţumirile din Ligă trebuiau dezbătute în sânul Ligii. Orice altă acţiune nu e decât
rezultatul vanităţilor personale şi al intrigilor… jidoveşti. Adversarii domnului Cuza îl
învinuiau pe acesta: 1). că s-a vândut guvernului; 2). Că vrea să paralizeze acţiunea violentă şi
imediată a tineretului, pentru una legală şi parlamentară, ceea ce înseamnă moartea mişcării
antisemite.
Cei 15 cuzişti au propus o moţiune de blam la adresa domnului Zelea Codreanu.
Partizanii domnului Zelea Codreanu au căutat un teren de înţelegere. Ei cer domnului Cuza să
rupă orice relaţie cu guvernul şi să aprobe tactica violenţei, cerută de tineretul din partid. Din
grupul parlamentar al Ligii, şapte din cei zece deputaţi antisemiţi s-au raliat propunerilor
domnului Zelea Codreanu. Propunerile s-au completat astfel: să fie proclamat preşedinte de
onoare al Ligii domnul A. C. Cuza, iar preşedinte activ, domnul Zelea Codreanu. Dacă însă
domnul Cuza respinde prezidenţia domnului Codreanu, ca pe o insultă personală (lucrurile au
ajuns departe!), adversarii săi îl propun pe domnul Cătuneanu, de la Cluj. În cazul când
domnul Cuza n-ar accepta nici acest compromis, partizanii „acţiunii violente şi libere” nu vor
participa la congresul de la Iaşi al Ligii, lăsând domnului Cuza răspunderea rupturii.
*
În sfârşit, pe o ploaie torenţială, s-a produs lovitura de efect, „numărul” de senzaţie al
zilei politice. Un număr mare de tineri, în hainele tradiţionale ale arcaşilor, au defilat, în pas
militar, prin faţa domnului Zelea Codreanu. Arcăşimea a fost organizată de bucovineanul
Tudosie Popescu. Domnul Zelea Codreanu a primit defilarea, din tribuna oficială. Pentru
teatralizarea momentului, s-a căutat noului Duce un cal alb. Nu s-a găsit decât o iapă, care
zvârlea, şi pe care comandantul fasciilor n-a putut-o încăleca. Totuşi, în timpul defilării, cu
mâna dusă ostăşeşte la pălăria-i „borsalină”, domnul Zelea Codreanu a găsit privirea cezariană
şi atitudinea statuară de circumstanţă. După defilare, un discurs violent al domnului Zelea
Codreanu. Apoi, o purtare în triumf… Şi ploaia care nu mai contenea… Şi bustul proaspăt al
lui Eminescu, privind toată această zadarnică agitaţie / Ald (Adevărul, anul 39, nr. 13082,
miercuri 11 august 1926, p. 4).

1926, Emanoil Bucuţa: La huţuli, între Suceava şi Ceremuş. Una din vechile mele
dorinţe se îndeplineşte astăzi. E o dimineaţă de iulie, în Seletin, şi mă pregătesc să pătrund în
Ţara Huţulilor. Încă dinaintea războiului, când mă bătea gândul să urc, dinspre Câmpulungul
românesc, spre Şipotele Sucevei, eram pe aceleaşi drumuri. Pornisem, de ieri, de la Falcău, cu
marile lui fierăstraie. De aici şi de la Brodina vecină, oamenii aceştia ai muntelui, de limbă
ruteană şi de obârşie tainică, încep să fie întâlniţi. De la Seletin, am intrat în apele lor şi, de-
acum, până la înaltele hotare ale Poloniei, ei sunt singurii locuitori. Limba românească e
aproape nefolositoare. Evreii înşişi, de faţă pretutindeni, nu ştiu decât idiş, germana şi ruteana.
Am însă tovarăşi buni şi mă încred în norocul drumeţului.
Plecăm cu o trăsură, care abia trece podul destul de şubred de peste Suceava, şi se
opreşte. Caii trebuie potcoviţi. Ai fiorul unei expediţii cu greutăţi şi primejdii. E vorba,
deocamdată, de întâii şapte, opt kilometri, cu urcuş mai mult lin, care să ne ducă peste
cumpăna apelor, din valea Sucevei, în valea Putilei, şi de la Seletin, la Plosca. Vizitiul îşi are
însă socotelile lui. Pe capră, avea un oaspe tăcut. Peste geamantanul puternic stă un mănunchi
de beţe de deosebite grosimi şi de lungime asemenea. La o privire mai de aproape, se văd a fi
bucăţi de coadă de undiţă. Merge la pescuit păstrăvi. Şade încovoiat, în nişte haine pestriţe, şi
se uită pe sub pălărie. Trăsura hurducă uşor. Făgaşele sunt uscate şi tari.
Eu întreb ceva despre locuri, la care vecinul meu nu se pricepe să răspundă şi, deodată,
celălalt vorbeşte el, fără să se întoarcă, într-o româneasca desăvârşită. Şi, de atunci, nu s-a mai
oprit. Întâmplarea îl pusese acolo, ca să ne călăuzească nu numai peste şosele şi prin sate, ci şi
prin sufletele oamenilor. Era un doctor în filosofie din Sârghieni, care se întorcea acasă.
Fusese ales cel mai vrednic, dar fără să ştim nici unul, de portar al ţării şi minunilor huţule.

De departe, de la câţiva kilometri, încep să se vadă cele trei turle ale bisericii din
Plosca. Peste câteva zile, aveam să le privesc la fel, de cealaltă parte, mici ca trei crini din altă
lume, coborând călare de pe Maximeţ, pe drumul de creste de la graniţa poloneză. Care şi
telegi, încărcate greu, ne vin în cale şi se duc. Suntem în ţara celor mai buni lemnari, oameni
de pădure şi de înălţimi, fraţi cu cei din Maramureş şi din Pocuţia, până la Goralii de la
celălalt capăt al Carpaţilor slavi, la Zakopane. Tăietori de păduri, fierăstrari, cărăuşi, plutaşi,
toată lumea trăieşte, pe aici, numai din lemn. Trăiesc şi cârciumile, care sunt înfipte bine, la
toate răscrucile; am văzut una, unde, ascultând fără să par, am descoperit că se ţine în ele o
listă mai sigură de suprafaţa parchetelor în exploatare şi de metrii cubi lăsaţi pe apă sau
plecaţi cu trenul, decât în registrele fiscului sau ale asociaţiei patronale pentru asigurarea de
accidente a muncitorilor.
Cârciumarul se pune la îndemâna agenţilor acestor servicii, ca să facă o discretă treabă
de delaţiune, în schimbul unei despăgubiri corespunzătoare. Trăiesc şi drumurile şi mor din
acelaşi negoţ. Şoseaua e bătută şi măcinată necontenit. Exploatarea e undeva, în munte, iar
fierăstraiele, tocmai la Seletin. În zilele împărăţiei, valea ar fi fost ca în palmă. De drag te
duceai pe jos, din valea Sucevei, în valea Putilei, fără teamă de ploaie şi de noroi. Acum să te
fereşti de vreme vrăjmaşă, că, dacă eşti cu vreun vehicul, nu mai ieşi, iar dacă umbli
apostoleşte, îţi rogi moartea.
Ascultam şi mă uitam neîncrezător la norii de deasupra. Bura, numai câteodată, ca şi
cum vântul ar fi adus din altă parte umezeala. Nici nu visam ce-avea să însemne întoarcerea.
Şi am mai auzit multe alte şi amestecate lucruri, de la doctorul în filosofie de la Sârghieni.
Pământul cel cu sălaşe risipite, rupt de şuvoaie şi, la o parte, de picioarele oamenilor, se
lumina de o lumină dinăuntru. Organizarea din Bucovina de miazănoapte lipseşte aici, deşi
oarecare expediţii de încercare se fac. Cărturarii sunt puţini pentru că şcoala, de obicei, pe
munteni nu-i ispiteşte, şi-apoi, în această lume străină, mai e dată şi în limba Statului. Din
părţile Putilei a ieşit, de altminteri, unul din cei mai mari poeţi huţuli ai întregii rutenimi, ori
pe unde trăieşte risipită.
Ceea ce s-a scris despre înrâurirea română asupra huţuIilor n-ar fi întemeiat. Mai
curând contrariul s-ar putea rezema pe dovezi de crezare. Populaţia cea dintâi, pe văile şi
câmpiile dimprejur, de care vorbeşte Herodot şi vorbeşte Strabo, sciţiilor şi triburile călătoare,
nu erau decât slavi, românii ar fi mult mai de pe urmă. Ce pot să însemne cuvinte huţule ca
vatră, brânză şi chiar chieptar? Împrumuturi de la români? Pentru atâtea rădăcina se păstrează
neguroasă şi nimeni nu poate jura că ele nu vin dintr-o comoară foarte de demult, bun al
adevăratei populaţii autohtone...
Vorbeşte, domnule doctor! Ţine-te în pas cu argumentele mele şi gâtuie-le cu degete
zgârcite naţionaliste! Ştiu, acum, şi după ştiri am venit. În cadrul de brazi şi de pâraie nebune
de-acasă, de la ele, chiar ce-mi era cunoscut capătă un nou înţeles. Vorbeşte mai departe,
domnule doctor!

Coborâm pe Putila. Râul e mic, repede şi foarte limpede. Uneori, fie că-şi scobeşte în
trepte prăpăstioase albia, fie că şoseaua nu-l urmează, valea se face, alături, atât de adâncă,
încât dă ameţeli. Podurile au fost rupte de năvala primăverii, iar drumul mâncat până în
stânca. Trebuie să trecem de-a dreptul prin apă şi să apucăm pieptiş pe pârtii ale întâmplării.
Din dreapta şi din stânga vin vâlcele. Plaiurile sunt curate. Numai câte un pâlc întunecat s-a
mai păstrat pe-o şea. Toporul şi fierăstrăul au trecut golind. Casele sunt înăuntru, în mijlocul
moşiei închise în gardul pieziş huţul, ca să nu-l sufle vânturile, odată, întreg şi să-l răstoarne.
Ceva din ţara şi obiceiurile moţilor te întâmpină şi aici, dar parcă singurătatea e şi mai mare,
pe când natura mai blândă. Piatra e rară. Înălţimile abia se avântă până la 1.400 de metri.
Şoseaua noastră, din marginea Putilei, e la 900.
De opt ani, doctorul n-a mai deschis nici o carte de specialitatea lui, care m-aş prinde
că e istoria. N-a mai deschis de inimă rea, ceea ce înseamnă că era mai puţin om de ştiinţă şi
mai mult altceva, lucru pe care va ajunge să ni-l spună ca o ameninţare, tot în felul lui, obosit
şi zâmbitor. Povesteşte de profesorii universitari ai fostului regim, mari savanţi şi gata să
rămână, dar siliţi să plece. Lui însuşi cariera universitară i-a fost închisă.
– Aici era un stăvilar. S-a dărâmat şi nu l-a mai dres nimeni. Am luat beţele astea,
numai că peştele s-a prăpădit. ÎI omoară cu cartuşe oameni în uniformă, la care nu te-ai aş-
tepta. Pe locurile pe care le vedeţi am crescut. Uite, colo, în munte, pădurea mea. Ne
apropiem. Casa părintească e într-un orăşel bucovinean din marginea ţării, dar n-am dreptul să
profesez în el. Sunt minoritar şi trebuie să trec dincolo, în Moldova. De acolo vin.
 Cuvântul fusese rostit. Călătorisem, cu toate hotărârile mele, altele de la pornire, sub
această zodie politică. Aş fi fost nedrept să-i cer călătorului ceva din înduioşarea mea, înaintea
ţării, care se arăta nouă după colţuri, se ascuţea într-un ţugui şi se întindea leneşă într-o
poiană, se scălda glumeaţă într-o revărsare de soare şi se încrunta cu tunete, pe sub codru. El
îşi avea gândurile lui. Ţinea scaun de judecată fără milă. Căuta la toate, aproape bolnav,
numai strâmbătatea. Vrea să fie şi să rămână minoritar. Nimic n-ar fi fost în stare să-l
îmbuneze, necum să-l întoarcă. Iertarea şi îngăduinţa trebuie că le avea şi el, dar le îndrepta
către alte slăbiciuni, sau către slăbiciunile altora. Fiecare ne împlineam propria lege. Pe când
eu însă îl înţelegeam, el nici atât, şi mai ales atât nu-şi îngăduia. Poate că, privindu-se ca în
stare de apărare, i-ar fi fost şi mai greu. Ajunsesem Ia Putila.
Lăsăm trăsura. Până la Ceremuş, tot să mai fie vreo douăzeci de kilometri. Ziua e
frumoasă şi, decât să spargem mereu apa cu roţile şi s-o clăbucim cu copitele cailor, mai bine
s-o trecem pe punţi legănate, dintr-un singur buştean sau s-o sărim din piatră în piatră.
Drumeţului îi şade bine cu drumul. Dealurile se rotunjesc de o parte şi de alta. Locul se
lărgeşte uneori, ca să se strângă aproape în chei, mai încolo. Şoseaua sau poteca se zăpăceşte
şi trece, de două, trei ori, gârla, aproape în acelaşi loc şi parcă fără rost. Apoi toate se aştern
depărtărilor liniştite. Având în faţă munţii, eşti pornit să crezi că urci şi cobori. Mergi, cu apa,
spre Gura Putilei, care înseamnă vărsare, mergi la vale.

Întâiul sat întâlnit e Toracenii. Ne iese înainte, la răspântie, biserica lui, cu aceleaşi trei
turle cunoscute, groase, jos, ca o amintire de baroc, iar deasupra, cu un al doilea turn, înălţat
încă şi mai mult de o cruce cu vergeaua foarte lungă. Toată greutatea, la care liniile în sine ar
îndreptăţi să te aştepţi, e luată şi clădirea, în întregime, are nu numai ceva sărbătoresc, ci
avântat şi senin. De jur-împrejur, la gard, e o singură laviţă, dintr-o blană puternică, apărată de
o streaşină destul de ieşită. Trebuie să fie frumos, când, de ploaie sau cu alt rost, de praznic,
zeci şi zeci de oameni, în straie colorate, tabără şi se aşează, ca un zid viu, rotund, pe dinafara
bisericii. Chiar de aici, malul cade drept. Suntem pe pintenul înalt al unui cot de râu foarte
larg. Pietrele, în soare, spălate mereu, par nuferi sau alte flori acvatice albe. Înşeală.
Şoseaua a fost, din nou, batjocorită şi spartă şi, după ce înaintăm pe ea până deasupra
surpăturii, ne întoarcem la o podişcă şi ne strecurăm, sărind pârleazuri, pe o potecă, prin
curtea ierboasă a bisericii. De departe, o crezi o zidire trainică de cărămidă sau chiar de piatră
şi abia acolo bagi de seamă că toată e încheiata din scânduri spoite cu alb. Numai clopotniţa,
aşezată afară, cu trei sau patru rânduri de clopote, e de zid. Podoaba, de aceea, rămâne săracă.
Lipseşte însăşi putinţa picturii în ulei sau a cioplirii. Monumentul are, însă, o siluetă sigură şi
e curat arhitectonic. El izbeşte şi opreşte ochiul mult mai tare decât bisericile noastre de sat,
cu o singură turlă, gheboşită de cupola ei scurtă.
Casele s-au îngrămădit pe malul drept al râului, în umbra altarului. Mai încolo, ele se
răresc, din nou. Iată, însă, Chisăliţenii, pe sub copaci, în alt cot. El s-a adunat în jurul unui
Chisăliţă şi seamănă, azi, cu un pâlc de păsări albe, poposite, o clipă, într-un zbor spre
miazăzi. Sclipesc într-o ascunzătoare de frunze şi de unde cântăreţe. Trebuie să te abaţi, ca să
ajungi la ele, şi nu te înduri. Ţi-e teamă să nu se ridice şi să piară pe vale, în sus.

Acum şoseaua se statorniceşte, până sub Dihteniţ, pe malul stâng. Se fac tot mai deşi
călăreţii pe caii lor huţuli. Bărbatul e înainte, cu portul mai mult pestriţ. Cojocul de vară, cu
chenar de blană neagră flocoasă, de jur-împrejur şi pe după deschizătura mânecilor, pe la
subţiori şi umeri, s-a păstrat neschimbat şi e acelaşi şi la huţula care vine pe urmă, în trap,
încălecată bărbăteşte, între sacii de fân. Hainele s-au amestecat. Bărbatul se propteşte bine, în
scări de fier, cu bocancii de oraş. Femeia nu are scări şi bate deşertul calului cu opinci, mici şi
încreţite ca o jucărie. Unul se uită de sub pălăria cu marginea lăsată haiduceşte, iar
însoţitoarea lui, cu ochii făcuţi mici, de sub cârpa împletită. Ţin hăţurile strâns, cu biciul sau
beţigaşul cu cârjă, în aceeaşi mână, parcă bidiviii ar sta s-o rupă la fugă, iar stăpânii să se
apere Ia vederea străinilor. Trecătorii, pe-aici, alţii decât ai locului, sunt foarte rari. Ce-am
auzit în Valea Ceremuşului e şi mai rău. În zece ani, se poate ţine condică pe o singură foaie,
chiar de bucovinenii cărturari, nu mai vorbesc de românii-mari, care s-au rătăcit prin aceste
fermecate singurătăţi. Ţara Huţulilor e ca o cetate cu porţile de perete, care e peretele cerului,
şi cu zăvoarele căzute, care sunt zăvoarele râurilor şi pârâurilor, dar nimeni n-o calcă. Trăieşte
şi mai departe ea cu ea.
În Dihteniţ, stăm în cumpănă. Să ţinem Putila, până Ia gură, sau să intrăm în munte, la
stânga, pe lângă vâlceaua de lângă moară sau piuă, şi să coborâm în Câmpulungul pe Ceremuş
sau Dolhopol al hărţilor austriece („dolh”, în româna veche, înseamnă „lung”, deci pe hărţile
sustriece se afla un vechi nume românesc – n. n.), de-a dreptul, de pe culmi ? Vrem să
înnoptăm, însă, în Iabloniţa, cel din urmă sat din marginile Ceremişului de sus, şi ne temem
de întârzieri. De la Gura Putilei, poate mai e o bucată de drum, în bună stare, spre Câmpulung,
dar curând se opreşte şi el. Despre potecă nu sunt ştiri şi te miri cum s-au jucat cu ea
revărsările. Şoseaua a găsit aşezare mai potrivită, pe malul stâng, şi a rămas Poloniei. Vai de
bieţii candidaţi de alegeri, săracii, care trebuie să vină, o dată la patru ani, de la Vijniţa, când
cu o trăsură zguduită şi când să schimbe trăsura cu calul, dacă nu-i sperie şeaua de lemn
huţulă!

Cârmim pe vâlcea şi începem urcuşul aproape drept, pe o potecă învârtită scurt, ca în

jurul unui fus de rampă ne văzută. De la 500 de metri, ne ridicăm, într-o jumătate de ceas, la
900. Ce zare negândită se deschide, după ce scăpăm de pâlcurile răzleţe de copaci şi de gardul
nelipsit, încreţit ca o armonică cu burduf a crivăţului, de la sălaşele şi poienele huţule! Urcăm
mereu.
La miazănoapte, măguri după măguri se înfundă spre îmbucătura Putilei. Ulucul văii
se încovoaie pe sub ele nesimţit, ca şi cum nu le-ar roade, de atâtea mii şi mii de ani, temelia.
Care din vârfuri va fi Hânsarii (în româna veche, „hânsar” înseamnă „călăreţ” – n. n.) şi în ce
legătură va fi stând cu ostaşii vijelioşi ai cronicilor? Harta spune, dar înălţimile ne privesc
mute, cu un smoc de coif al luminii pe creştet. Casele vin după noi. Fereala lor de oameni e
aşa de mare încât cărarea haihuie a muntelui nu e trasă prin apropiere. Parcă s-ar scula cineva,
de-acolo, noaptea şi ar muta-o cât mai în pustiu. Huţulului îi place locul deschis şi cerul lângă
el. Îngrămădirile de gospodării, în sate şi cătune, par nefireşti şi prin ordin administrativ.

N-am văzut pilde mai caracteristice, mai îndrăzneţe şi mai vesele ale aşezării
împrăştiate, decât aici. Până la 1.000 şi 1.200 de metri, se întind casele de lemn, cu acoperiş
ascuţit şi cu acelaşi gard cotit, ţinut la fiecare încheietură de prăjini înalte, două câte două, pe
care te-ai aştepta ca, la marginea unei mândre şi închise în sine domnii ţărăneşti, să se ridice
steaguri. Trecem printre ele: câine nu ne latră, oaia nu ne behăie. Din iarba mare, se desface,
uneori, numai de la şolduri şi ne priveşte nemişcată o femeie. Soarele e prea tare, ca să
deosebim dacă e vreo fetişcană crudă, învârtind, fără treabă, două fire de pai între degete, sau
vreo nevastă, care face acolo, la o înălţime unde aiurea nu trăiesc decât stânele, cine ştie ce
treabă a câmpului. Uneori, când nu e prea răzleaţă, tovarăşul meu îi strigă, în ruteană, nişte
bineţe de drum oarecare. Ea rămâne în acelaşi loc, parca fără trup, de la şolduri, în jos, şi ca o
zeitate păgână plutitoare peste ierburi, îmbrăcată în cămaşa cu râuri şi în zavelca portocalie a
muritoarelor huţule.

Mă întorc, să mă uit de foarte departe şi o văd tot acolo, tremurătoare în dogoarea

aerului. Pe o coastă, se deosebeşte acum bine gospodăria, la fel de tainică, umbrită sub streşini
şi cu uşa totdeauna de partea cealaltă, a cerului. Pe aici, trebuie să mai trăiască zeii vechi de
lemn şi de foc şi să se plimbe, fără să ajungă pământul cu tălpile, de la un fum la altul, când se
aprind stelele. Numai pe hărţile parohiilor ne mişcăm pe plaiuri creştine şi ortodoxe. Umblând
aşa, până la amiază, prin mirosul livezilor, iată-ne, ca pe o prispă înaltă, deasupra
Ceremuşului! Râul abia se vede argintind, în jos la o cotitură, cu casele unui sat necunoscut pe
margine. Poate că e Stebne, cum îmi spune harta mea austriacă, plină de numiri slave.
Câmpulungul trebuie să fie cuibărit mai la stânga, nevăzut, sub mal. Zarea e forfecată,
burduşită şi învălurată de mulţimea crestelor şi a văilor, pierdute în pulberea vânătă a
depărtărilor. Ele nu mai sunt la noi, ci dincolo, în Polonia. Cât bate ochiul, numai această
singurătate de piatră şi de pădure. Pieptul răsuflă larg. Viaţa nu se mai vede şi nu mai pare
trebuincioasă. Simţi nevoia să alergi, pe potecile împletite şi mâncate de scurgerea repede a
ploilor, ca s-o întâlneşti, iar, dedesubt, păcătoasă între colibe sărace, şi să te încredinţezi că n-
a fost retrasă de pe pământ, în răstimp, cât tu te găseai mai aproape de cer decât de el.

Întâia clădire pe care o zărim, în coborâşul mai tot atât de râpos ca şi urcuşul, e
biserica. Apoi încep să se aleagă, în preajmă, casele cenuşii sub şindrila vremuită. Ţin cursul
râului şi al unei vâlcele scurte, pe care venim noi. Locul numai larg nu e: un adăpost, într-o
subţioară a ţărmului. De unde „câmpul lung"? Socotind râul ca o punte curgătoare la mijloc şi
adăugind şi cureaua de poiană netedă, de cealaltă parte, pe care polonezii au o şcoală primară,
nenorocită la vedere, în vacanţa cu uşi şi ferestre înfundate, tot nu iese ceva potrivit cu numele
geografic. E vădit că altceva vrea să zică: o noţiune de drept vechi, acest câmp lung, întâlnit în
toate părţile şi în toate limbile pământului românesc.

Ne oprim la întâia casă. Pe prispă şi în curte, stau de vorbă şi de lucru patru, cinci
femei. Te crezi între românce din ţinutul celuilalt Câmpulung, de sub Rarău. Numai când
deschizi gura, vezi că te-ai înşelat. Lumea nu ştie o boabă româneşte. Ba face şi o faţă care
arată că sunt întâiul român intrat pe poartă, de când s-a făcut România şi mai dinainte. Acul
uită să mai găsească pânza şi fusul nu mai sfârâie. Gazda umple toată uşa joasă a tindei, ca în
apărare. Pe urmă, fireşte, aflu prin tălmaci de toată sărăcia şi izolarea locurilor, de munca
multă, când e şi acel prilej de muncă şi de răsplată puţină. Intru, aplecându-mă, prin întâia
încăpere afumată, făcută din butucii netencuiţi, cu mici merinde, şi în a doua, cu laviţa
acoperită cu o velinţă colorată, care mă tem că e şi saltea, şi aşternut, cu icoane multe, cu
legături de flori uscate la grindă, cu ştergare cusute. Soba e mare, cu prichici şi cuptor. Vatră
sau mai curând „uatră”, cum zic oamenii locului, e însuşi focul, nu chiar bătătura în care ard
lemnele şi spânzură de lanţ ceaunul.
Străbatem satul cu aşezări mai mult rare, ne lăsăm în Ceremuş, printre plute priponite
în unda repede, descoperim, într-un om care citeşte trântit jos, pe cântăreţul bisericii, vorbitor
bun, în sfârşit!, de româneşte, facem cunoştinţa unui flăcău cu şcoală secundară din Vijniţa şi
mare dregător la primărie, descosându-ne zâmbitor, bălai şi albastru, în aceeaşi limbă,
mergem în susul apei. Ţăranii, la fel întru totul celor de dincolo, coboară la râu, pe malul
polonez şi agrăiesc pe câte un cunoscut de la noi. Toate sunt aşa de aproape! Într-o colibă,
numai cu trei pereţi, se vede focul, se vede şi se aude în altă ţară, cum împleteşte, trosnind,
vreascurile. În Iabloniţa, însă, n-am mai ajuns.
Am nimerit, în schimb, în casa unui preot şi am uitat să mai plecăm. Cât am rămas sub
acoperişul lui primitor, o noapte sau o săptămână? Vremea nu e umplută numai de bătăile
egale, în jurul cadranului, ale limbilor speriate ca nişte degete care o drămuiesc, ci de toată
viaţa turnată în ea. Şi mult am trăit lângă acea gazdă negândită! Închipuiţi-vă, întâi, într-un sat
cu totul şi cu totul de lemn, o casă albă de zid, cu stâlpi şi fronton la fel, de templu grecesc.
Florile se răsfaţă pretutindeni şi, în ele, cetăţuile bâzâitoare ale stupilor. Pe la ferestrele
deschise la drum, sună tropotul rar, de pas lung, dus de căpăstru, al cailor huţuli. Cai şi
oameni nu se văd. Trec pe dincolo de raza luminii, care năvăleşte în noapte. E ca o oaste
tainică, venită din munte, şi care închide trecătorile.
 Pe pereţi şi prin colţuri, stau agăţate sau trântite, pânze, zugrăvite, duse la capăt sau
lăsate la mijloc. Preotul e pictor, fără şcoală, dar cu tot focul şi silinţa care o pot înlocui. Sunt
compoziţii mari şi bucăţi mici, peisagii sau figuri, o casă cu ţigle roşii, lângă o apă de un
albastru clăbucit ca o văpaie de lună şi pe care o recunoaştem numaidecât, oricât de nou
poposiţi ne găsim. Din toate, însă, una aproape mă îngenunche în faţa ei. Mi-aduc aminte, fără
urmă de literatură, de chiliile de mănăstire florentină ale lui Fra Angelico. E ceva cu totul
asemenea, deşi mai tăios şi mai tare. O Maica Domnului umple un întreg perete. Model a fost
o fată din sat. Faţa e rotundă, cu ochii ascuţiţi de luare aminte dureroasă, care trebuie să
asculte dinăuntru groaznica poruncă dumnezeiască a răstignirii viitoare, nasul cărnos şi scurt,
bărbia ascuţită şi copilăroasă. Pe mâna dreaptă, duce pruncul. De la ea, până la el, vălul verde
care-i acoperă creştetul şi gâtul, precum şi orbitoarele discuri ale cearcănelor suferinţei, face
legături de borangic şi de lumină. De pe umeri, cade greu haina monahală, plină însă toată de
nu ştiu ce scânteie, care-i ia din asprime, de purpura căptuşelii mânecilor răsfrânte şi de albul
unui şal aidoma unui orar. De unde a găsit preotul măreţia şi omenia nemeşteşugită a acestei
arătări? Dacă ar avea arcul verzui al lunii noi la picioare, ar aduce aminte de Murillo. Dar nu e
nici Spanie, nici Italie şi nici Flandră, în îndrăzneaţa încercare. E o Maică a Domnului huţulă.
Într-un dulap şi pe după el, sunt toporaşe şi cârje, cu îmbrăcăminte de alamă, bătută şi
punctată, ploşti, blide, ţesături. Preotul e un etnograf. EI strânge lucrurile mai deosebite, de
artă şi viaţă populară pentru muzeul etnografic rutean din Cernăuţi. Colecţia de ouă, lucrată în
puncte şi linii sau în motive de flori, se deosebeşte de ale noastre prin culorile mai tari şi mai
fierte, roşu stacojiu sau verde de muşchi sau galben de nucă. Velinţele sunt sau cu dungi, care
iau ochii prin punere alături de nuanţe foarte deosebite, sau cu mari compoziţii florale
întunecate de prea mult negru. Patul, mesele, dulapurile, scaunele sunt crestate şi arse cu
figuri huţule, într-un stil al locului, de gazda însăşi.
La ospeţele noastre, nu se pune, pe masa încărcată de toate bunătăţile, decât apă.
Preotul e un sociolog practic. El luptă pentru îndreptarea năravurilor şi creşterea bunei stări
între nişte oameni deprinşi, de secole, să se ruineze eroic. În Kaindl şi în alţi cercetători, care
au scris despre huţuli, numărul celor bucovineni nu trece peste 40.000. Nu ştiu pe ce se
bizuieşte omul nostru să-i scoată 70.000. Adună Ia ei sate din câmp, în care s-au lăsat şi
munteni, dar numai cu prea mare bunăvoinţă ar putea fi socotite? Pentru că, îndeobşte, huţulii
scad. Rămân pe păşunile lor înalte ca o populaţie asediată de împrejurări economice noi, pe
care nu le mai înţeleg, şi de boli şi excese. În fiecare an, îi găseşti mai puţini. Preotul s-a
hotărât să-şi scape credincioşii, în întâiul rând, de cârciumă şi a început, ca să dea bună pildă,
prin a nu mai bea el. E un om voinic, bine trăit, fără nimic schimnic în el. În puterea lui e însă
ceva omenos şi vesel, departe de îndârjirea programatică germanică a Iui Popa Tandă.
Oamenii s-au mirat, dar la urmă l-au înţeles şi l-au urmat. Străinii, care făceau negoţul
spirtului, au închis dughenele şi au plecat, fără ceartă, deşi nu s-ar putea zice că de bunăvoie.
Încă o dată, omul a sfinţit locul.
– Aveam, odată, la rugăciune sub epitrahil, pe cel mai rău din toţi. Îi citeam, şi atunci
mi-a venit un gând, pe care tot Dumnezeu trebuie să mi-l fi dat. Am strigat la oameni, să
alerge să-mi ţie cartea, care se îngreunase, parcă ar fi avut foile de plumb. Mă aplecam cu ea
şi o apăsam în capul îngenunchiatului. Cerul îl găsea prea păcătos. De atunci, însă, s-a lăsat de
patimă. Şi, pe unul cu binele, pe altul cu răul, ruşinând aici şi lăudând dincolo, din uşa
altarului sau de la mine, de pe prispă, dintre coloanele capiştii acesteia păgâne, cum vă place
să glumiţi că mi-e casa, şi poate cu dreptate, căci haina mea de om al Domnului nu mă apără
totdeauna de păcat, i-am întors. Dar să-i întorci pe huţuli nu e aşa de greu, cât e de greu să-i
ţii! Mă dor spetele ca pe vizitiii cailor nărăvaşi. Ţin, însă, bine !
Uitaţi, am cărţi marxiste şi antimarxiste. Tocmai citesc „Materialismul istoric” al lui
Kautsky. Pe la noi bat vânturi care ar putea întoarce capetele oamenilor. Rusia e mai aproape
decât credeţi. Cu învăţătura ei diavolească e chiar în mijlocul nostru. O întâlnesc pe drumuri şi
o simt, uneori, cum mă priveşte cu ochi aprinşi din biserică. Vreau să văd ce învaţă ea, ca să
pot să lupt. Omul care poartă haina Domnului e dator s-o facă. Nu e astăzi primejdie mai
mare, ridicată în calea lui, decât primejdia Rusiei Noi. Te rog să-mi mai spui, pe urmă, ce-aş
mai putea să citesc. Să fie numai în limba germană, deprinsă de la teologia din Cernăuţi, sau
în cea rusească. Celelalte îmi rămân închise. Cred că în cartea lui Barbusse, despre Rusia, pe
care mi-o arăţi, sunt lucruri vrednice de ştiut, dar la ce-mi folosesc, dacă nu le înţeleg?
Sunt român, dintr-un sat de lângă Cernăuţi. Tata avea tot numele meu, isprăvit în
„vici”. Nepoţii, uite-i pe dumnealui şi pe dumnealui, „aşa-ciuc” şi „altfel-ciuc”, aduc mai a ru-
teni. Sunt la teologie sau la litere şi se au bine cu românii. Toţi suntem creştini şi judecaţi
numai după faptele noastre, nu după limba în care-i cerem milă, înaintea scaunului Celui prea
Înalt. Putem fi ruteni şi buni români, după cum a vrut Dumnezeu sa ne aşeze aici sau dincolo.
Începutul l-a făcut bietul tata. N-a fost el singurul. Atâţia din rutenii Bucovinei sunt ruteni ca
mine şi ca dumneata. Preotul e însă gura ascultată, prin care vorbesc enoriaşii lui. Eu sunt
huţul, azi, şi în numele lor ies, în fiecare zi, la altar. Priveşte-i pe oamenii aceştia, bărbaţii cu
mustăţile galbene şi cu cojocul cu floare de crin roşie în spate, de care te-ai mirat atât, şi pe
femei, mai îndărăt, ascunse călugăreşte în cârpe şi marame. La uşă, în grindă, stau înfipte
afară toporaşele. N-au voie să vină cu găteală de oţel între icoane şi candele. Tac şi se uită la
mine. Sunt mijlocitorul. Mă ascultă Cineva. Limba lor trebuie să fie limba mea. Suntem
închişi în această vale ca într-o teacă, în care Dumnezeu a băgat sabie, de când se pomeneşte
Ceremuşul. Nimeni nu vine să ne caute. Ce să umble românii, din oraşele lor frumoase
bucovinene şi mai ales cei din ţara măreaţă, pe la nişte slabi, săraci şi aşezaţi la marginea
pământului ca noi? Dumneata văd ai venit. Ai venit târziu, dar, dacă aş aduna lucruri şi pentru
un muzeu etnografic românesc, te-aş opri, ca să i te trimit lui. N-ar fi multe numere la fel.

În felul acesta, mai glumeţ, mai adânc, aflam de traiul oamenilor şi de unele
zbuciumări ale Bucovinei. După minoritarul de la intrare, întârziam la acest asimilat, unul
dârz şi tăios, celălalt zâmbitor şi larg, cel dintâi bătându-se pe la porţi şi stingherind trecerea,
cel de-al doilea cu pâinile ospeţiei pe masă şi slăbind, chiar înăuntrul cetăţii, deosebirile. Noi,
în amândouă dăţile, ne uitam cum se zbate războinicul sau cum pleacă din mijlocul nostru
împăciuitorul, care ne ajută alunecarea în tabăra de dincolo şi găsim că treaba are haz. Nu
luăm parte, ci rămânem martori. Parcă nu ne-ar privi. Şi, peste toată această lume, strălucesc,
în soare, turlele şi clopotniţele mănăstirilor lui Ştefan cel Mare, înecate încet. Zidurile au fost
ridicate din altă piatră, decât cea de azi, şi mai ţin. Preotul ştie să-mi povestească de un huţul,
chemat, din aceste părţi, la Putna, în margine, ca paznic de însuşi Domnul ctitor!

În altă zi, am ieşit călări din sat. Noi o luam spre miazăzi, pe drumul de creste, care să
ne scoată Ia stâna de pe Maximeţ, iar preotul, spre Gura Putilei, Ia un mort, pentru
îngropăciune. Nu putea ajunge Ia el decât călare, ca arhanghelul!
Ah, de ce nu ştiţi stâna de pe Maximeţ, în tăcerea înălţimilor, cu baciul, un băiat de
optsprezece ani, care parcă aleargă după propriile opinci, ca să ne pregătească, pentru doi inşi,
smântână şi caş, şi lapte clocotit cât pentru cincisprezece haiduci hămesiţi!
– Amu’ aduc...
– Dar de unde ştii tu româneşte?!
– Merg devale şi-am învăţat.
Vorbeşte într-o moldovenească proaspătă şi dulce cum e caşul Iui cu smântână. Câinii
albi ciobăneşti trag de lanţ, să-l rupă, dându-se la noi; norii ies de după culmi, vin, lasă puţină
apă şi fug. Parcă ne caută (Bucuța, Emanoil, Pietre de vad, București, 1937, pp. 23-36; Boabe
de grâu, nr. 7, august 1926, p. 12 şi urm).
 ¤

1931: „Jalnica Tragodie” a huţanilor. Huţanii! Prin locuri, pe cât de pitoreşti, pe atât
de puţin cunoscute şi, mai ales, lăsate în providenţiala grijă „a celui de sus”, pe munte sau pe
malurile murmurândelor pârâiaşe, ce par a sta într-un continuu dialog cu freamătul pădurilor,
la noi, în nord-vestul Bucovinei, locuiesc huţanii. Cititorule, dacă din întâmplare vei trece prin
regiunile misterioşilor huţani, forţează-ţi memoria şi adu-ţi aminte de tratatele de istorie, unde
ai găsit descrisă îmbrăcămintea geto-dacilor, pentru a fi frapat de faptul că ea aduce mult cu
cea a acestor paşnici locuitori.
S-ar părea că în acest motiv pledant şi-ar avea originea „teoria istorică” ce-i dă drept
urmaşi ucrainizaţi ai vechilor ai vechilor locuitori de pe meleagurile ţării noastre. Dar însăşi
diversitatea supoziţiilor lasă ca originea acestui popor să se piardă în mister. Argumentele în
favoarea tezei preconizate de unii, argumentele reclamate de o tendinţă cu un colorit naţional
pentru a explica o anumită stare de lucruri, ce nu şi-ar avea ordinea naturală, care au,
incontestabil, un suport solid în limba ce o folosesc huţanii, sunt totuşi sortite a avea acelaşi
succes, adică, vorba românului, de „a încurca iţele”. Să ne ierte cei ce sunt de părere contrară,
dar noi nu venim să le distrugem iluzii şi nici să ne câştigăm simpatii în tabere adverse, ci
suntem oarecum situaţi la mijloc şi nu facem decât să fim nedumeriţi asupra originii acestei
populaţiuni, proiectând-o într-un depărtat trecut cu haină misterioasă. Argumente naive, ca
cele pe care le folosesc unii, sub forma unor declaraţii făcute de o bună parte de huţani, ceea
ce nu poate fi privit decât drept consecinţă a unei propagande a celora ce au buzunarele pline
cu fiţuici cu slove, reprezentând pretenţiile pseudo-justificate asupra unei părţi a nordului
Bucovinei, nu pot fi folosite. Incontestabil că gestul poate fi interpretat, în chip firesc, ca o
renegare, care însă nu explică originea, căci cauza nu poate fi ulterioară efectului. Rămâne,
deci, obiectivismului istoric să-şi spună cuvântul.
Dar fiindcă e vorba să ne ocupăm cu analizarea diferitelor aspecte ale tristei situaţii din
această regiune, care nu e decât reflexul gravei crize actuale, ne vom feri a mai atinge
chestiuni pe care nu ne sfiim a le numi „sentimentale”, şi ne vom ocupa de cele triste, dar
reale, riscând, de altfel, să fim vizaţi se spirituala vorbă „satul arde, iar baba se piaptănă”.
Huţanii „noştri” – căci nu trebuie să uităm că sunt mulţi şi dincolo de Ceremuş –
locuiesc, în cea mai mare parte, teritoriul răposatului judeţ Vijniţa, împărţit, astăzi, între
judeţele Storojineţ şi Rădăuţi. Sate curat huţăneşti sunt: Răstoace, Petraşceni, Mariniceni
(judeţul Storojineţ), Salaşeni, Coniatin, Câmpulung, Iabloniţa, de-a lungul Ceremuşului, apoi
Gura Putilei, Dichineţ, Chisiliţeni, Toraceni, Putila, Sârghieni, de-a lungul pârâului Putila
(toate în judeţul Rădăuţi), Berhomet, Lăpuşna, Şipot, pe malul Siretului. Vorbim, de sine
înţeles, de localităţile ce se află în inima regiunii huţăneşti şi, deci, nu ni se va obiecta micile
omiteri ce le-am făcut. O simplă descriere a acestor meleaguri e suficientă pentru a ne da
seama că aceleaşi neajunsuri, cu care au de luptat românii din Maramureş, sunt endemice şi
aici.
Regiunea muntoasă, cu păduri şi păşuni, neprielnică agriculturii propriu-zise, afară de
câteva excepţii, face ca locuitorii să-şi asigure subzistenţa fie prin muncă, ca lucrători în
pădure, ca plutaşi pe Ceremuş sau ca lucrători la cherestele, scurt zis, în continuă dependenţă
de industria lemnului, fie, cei mai avuţi, prin creşterea vitelor. Curios apare, aici,
seminomadismul huţanilor săraci, care trebuie să-şi caute pâinea în alte regiuni, mai puţin
vitrege. Astfel, în timpul când marii proprietari îşi caută lucrători pentru diverse trebuinţe
agricole, sute de huţani se îndreaptă spre şes, „la ţară”, după cum spun ei, căutând
angajamente, pe care le găsesc destul de uşor, consecinţă a faptului că primesc să fie
remuneraţi în natură, ceea ce e, desigur, un avantaj pentru proprietari.
După această succintă expunere a situaţiei reale din aceste regiuni, se pot trage toate
concluziile asupra stării actuale, având în vedere criza economică ce se observă în toate
domeniile de activitate. Industria lemnului stagnează, deci consecinţa ei e că cei ce-şi vedeau
siguranţa vieţii lor în această ramură de activitate să-şi piardă, zi de zi, speranţa într-un câştig,
care le era unica „mană cerească”. Agricultura, pierzându-şi rentabilitatea, adaugă o altă
categorie de oameni sortiţi înfometării: cei ce nu-şi vor mai găsi de lucru în şes, dintr-o
explicabilă prudenţă a proprietarilor funciari, care, pentru o producţie restrânsă, vor avea
nevoie de un număr restrâns de muncitori, pe care îi vor recruta de prin părţile locurilor. La
aceasta, se mai adaugă nerentabilitatea creşterii vitelor şi iată întreg cortegiul de consecinţe
posibile ale crizei economice în această regiune. E o regiune sortită înfometării, dacă va fi
lăsată în grija providenţei.
Nu căutăm să punem „beţe în roate” nimănui, înfăţişând sumbrele perspective de
înfometare a unei regiuni, dar credem că, dând publicităţii un asemenea fapt de altminteri
cunoscut, să facem ca cei ce au urechi să audă. Ar fi politică de struţ, care, dragă Doamne, e
mult agreată de politicienii noştri, politicieni cu vrute sau cu nevrute, ce-şi vâră nasul unde nu
le fierbe oala şi nu văd decât ceea ce clocoteşte întrînsa, dacă am nesocoti primejdiile, neluând
măsuri. Şi să ne oprim la ultimul cuvânt.
Dacă nu există un arsenal întreg de arme de luptă împotriva acestei deplorabile situaţii,
desigur cu o eficacitate oarecare, totuşi câteva măsuri ar putea înlătura măcar parţial
neajunsurile. Nu trebuie de uitat că alta e situaţia între huţani şi alta între ţăranii de la şef, şi ei
grav loviţi de criză. E o nuanţă a crizei care măreşte gravitatea situaţiei în ţinuturile muntoase.
Ţăranul de la şes, dacă nu se poate bucura de venituri, are cel puţin, în jurul patriarhalului său
cămin, felurite subzistenţe, care îi asigură traiul în limita strictului necesar. Nu la fel e „în
huţănime”, unde situaţia are ceva asemănător cu cea a regiunilor marilor industrii atinse de
criză, datorită faptului că domeniile de activitate sunt mai restrânse şi, astăzi, trecând printr-o
gravă criză, urmarea e că majoritatea huţanilor sunt identificaţi cu şomerii industriilor, care au
unica lor resursă de trai în remuneraţia muncii. Ştiut este că o asemenea criză, care se
manifestă cu o intensitate variabilă, direct proporţională cu numărul lucrătorilor rămaşi fără
resurse, îşi are soluţia imediată în procurarea de lucru, soluţie proprie înlăturării şomajului.
Înainte de a ne ocupa de posibilitatea acordării de lucru huţanilor, vom înfăţişa o altă
cangrenă a acestei regiuni, cea ce, în definitiv, nu va fi decât găsirea unui punct de plecare, în
expunerea unui mănunchi de soluţii eficace.
Ceea ce contribuie şi mai mult la agravarea situaţiei, prin partea locului, e de
netăgăduit detestabila situaţie a drumurilor, fapt ce atrage consecinţa firească, adică scumpirea
tuturor materiilor de consum, datorită transportului dificil. Nu constituie motiv de surprindere,
pentru cunoscătorii acestei stări, nici faptul că indicele de scumpire a vieţii e mult superior
celui din localităţi nu tocmai depărtate, dar ceva mai favorizate de soartă, nici faptul că o
speculă excesivă e corolarul izolării majorităţii localităţilor amintite, în timpuri ploioase.
Edificator, în această privinţă, e drumul Vijniţa-Seletin, care deserveşte un şir de comune, pe
malul Ceremuşului şi pe pârâul Putila, şi care, pe porţiunea Gura Putilei – Putila (20 km), n-
are mai puţin de 7 poduri lipsă. În târguşorul Putila, se poate observa, în vremuri ploioase, un
adevărat „flux şi reflux” al preţurilor, după cum creşte sau scade apa pârâului cu acelaşi nume,
izolând sau punând din nou în contact târguşorul cu localităţile din care negustorii săi îşi
procură mărfurile.
E urmarea îngrijirii acestui drum şi chiar a refacerii sale, dar cu eternul titlu de
provizorat. Nu e mai îmbucurătoare nici situaţia drumului Berhomet pe Siret – Şipot pe Siret
– Seletin, tot o victimă eternă a inundaţiilor, dar şi a „grijii” celor în drept. Ambele aceste
drumuri reclamă imediata lor refacere, atâta vreme cât nu vor fi complet distruse şi resturile
de drum, căci timp de pierdut înseamnă bani pierduţi. Vremurile sunt grele, e adevărat, dar
credem că obiecţiunea lipsei de fonduri nu-şi are locul aici, unde numai pentru lucrări
provizorii s-au cheltuit zeci de milioane, care au avut, prin felul cum au ţinut antreprenorii să
se achite de misiunea lor, drept destinaţie „apa Sâmbetei”. De astă-dată, se impun lucrări care
cel puţin să rupă cu tradiţia provizoratului definitiv.
Credem că o cât mai grabnică punere în aplicare a unui plan de totală refacere a
drumurilor sus amintite ar avea un efect binefăcător: 1). s-ar uşura comunicaţia şi, deci,
transportul materiilor de consum s-ar ieftini; 2). s-ar oferi de lucru celor ce, mâine, poimâine,
vor cerşi o bucată de pâine la pragul oficiilor de asistenţă socială, de pe lângă prefecturi; 3). o
consecinţă a efectului anterior ar fi scăderea cheltuielilor la capitolul asistenţei sociale, ceea
ce nu echivalează cu o sistare totală a acestor fonduri, aşa şi aşa destul de anemice.
Am expus, aici, câteva soluţii practice, care ar putea întrucâtva îmbunătăţi situaţia
huţanilor. Îi compătimim pe cei ce aleargă după chei magice de boltă, menite să dezlege acest
nod gordian pentru ei şi care, de-şi vor ţine năravul, vor găsi „potcoave de cai morţi”, dar nu e
mai puţin adevărat că trebuie să ne manifestăm indignarea în contra celor ce, trâmbiţând cu
emfază vrute şi nevrute, au infiltrat în sufletul şi în mintea huţanilor o sumedenie de planuri
de înlăturare a neajunsurilor lor, atât de practice, realizabile şi mai ales obsedante ca şi
visurile celora dintre huţani, care suferă de niţică plutomanie, de a descoperi prin peşteri aurul
ascuns de legendarul lor haiduc, Dobuş. / T. Răducan (Curierul provincial bucovinean, B.
Zimmet & Fii, Storojineţ, str. Cernăuţi, nr. 1, 23 octombrie 1931, pp. 4, 5; nr. 2, 1 noiembrie
1931, pp. 2, 3).

1931: Politica şi satele noastre, înainte şi după război. Anul 1918 prezintă pentru
istoria politicii bucovinene o răspântie. Înainte de 1918, aproape întreaga Bucovină politică
avea ca principiu susţinerea românismului şi a intereselor naţionale româneşti. După 1918,
politica bucovinenilor intră în cadrele politicii statului român, având ca principiu afirmarea
intereselor de stat. Bucovinenii, marea masă a lor, se află, deci, la început, încă sub noile
aspecte politice. Istoricul ideologiei politice a maselor încetează mai mult decât s-ar părea:
desigur, această ideologie se poate dirija în folosul statului, lucru extrem de greu şi care nu
admite întârzieri. Sub acest aspect, voi trata despre ideologia politică a ţăranului, înţelegându-l
prin acesta pe cel bucovinean, care e reprezentantul satelor noastre, insistând mai mult asupra
actualităţii.
Înainte de război, se făcea mai puţină politică, erau mai puţine partide şi se alegeau
mai puţini deputaţi. Nici n-au intervenit atâtea împrejurări, ca astăzi, să divizeze prea mult
atitudinea politică a ţăranului. Un agitator, plătit de viitorul politic salvator al tuturora din
toate nevoile, cutreiera satele şi arăta ce trebuie făcut. Prin crâşme, lângă butoaiele de bere, a
făcut ţăranul politică.
La 1848, când revoluţiile deschiseră noi căi „legalităţii, fraternităţii, egalităţii”, ţăranii
bucovineni, care au căpătat drepturile politice, au crezut că ei singuri vor fi în stare să-şi facă
dreptate şi au ales numai deputaţi ţărani. Aceştia nu au putut, însă, îndrepta situaţia ţărănimii,
neînţelegându-se să trateze cu „domnii” din dieta austriacă. Ţăranii au căutat să se debaraseze
de boieri (în popor, „boier” şi „domn” e aproape sinonim), din cauza cărora au suferit sute de
ani, dar au dat greş. Politica, la sate, a mers, apoi, descrescând, fiind aproape suprimată de
boieri, pe la 1870. Acum 50 de ani, când schimbări importante în politica de stat austriacă au
făcut să ia fiinţă un partid puternic rutean în Bucovina, susţinut de Austria, acesta are ca ecou
o nouă mişcare în rândurile românilor (1892). Era mişcarea exagerată, cunoscută sub numele
de „curentul Tricolorului”. Intelectualii români s-au adresat maselor poporului. Era
manifestarea instinctului de conservare a naţiunii, ce se vedea copleşită. Şi astăzi, printre
ţărani, se poartă brâie tricolore.
Se făcea, însă, mai mult vorbărie şi, atunci, pe la 1905, se formează o mişcare
românească, care îşi propune să treacă la fapte. Atunci au început a lua fiinţă arcăşiile,
cabinetele de lectură la sate, băncile Reiffeisen, cooperativele; s-au ţinut congrese agricole, la
care au luat cuvântul şi ţărani, alături de reprezentanţii din Vechiul Regat. Se plămădea, astfel,
o relaţie de dragoste între „domni” şi ţărani. Toate acestea au înscris, desigur, cea mai
frumoasă pagină din istoria politicii în satele noastre.
După război, politica, în satele noastre, ia, desigur, altă cale, rupând cu vechea tradiţie
politică şi, ce-i mai rău, se pierde aproape totul ce s-a lucrat înainte de război, din cauză că
conducătorii poporului s-au împrăştiat în diferitele partide politice. Pentru a ajunge la
concepţia matură în noua lume politică, îi trebuia ţăranului vreme destul de îndelungată.
Pentru a funda puternice tradiţii morale, omului îi trebuie, însă, cât mai prielnice orizonturi
materiale. Ori, criza actuală l-a prins pe ţăran într-o politică de adolescenţă, când e înclinat
spre concepţiile cele mai simple, spre concepţiile extremiste. Iată un pericol acut, ce ne
ameninţă. Aici n-am nimic de spus asupra concepţiilor politice ale unui partid extremist, dar
tinereţea politică a maselor le poate împinge pe acestea la pericolul de neevitat.
Iată de ce, în România, tocmai în provinciile alipite prind mai bine curentele
extremiste şi de ce, deci, trebuie mai grabnic de venit în ajutorul lor. Pentru a-l ajuta pe
cineva, trebuie, însă, mai întâi să ştii ce-i lipseşte, să-l cunoşti.
În Bucovina, cădem, azi, iarăşi peste ţăranul de la 1848, încrezut în sine, dar care a
greşit prevederile sale, în politică. Ţăranul de astăzi nu crede în părerile politice ale altora, e
convins că ceea ce voieşte el e bine, cu toate că credinţa lui e absurdă. Să vorbim despre masa
largă a poporului, căci cazuri izolate se vor afla numaidecât ca să facă excepţie.
E de interesul nostru ca azi, la 13 ani de la Unire, să se ştie care e ideologia politică a
unui ţăran bucovinean. Această ideologie o cunosc extrem de puţini dintre „domni”, cu toate
că mulţi îşi închipuie că o cunosc perfect. Deoarece am ajuns la acest punct atât de important
şi care nu se poate rezuma în câteva şiruri, vom căuta, într-un număr viitor, să arătăm de ce nu
ştiu „domnii” ce zace în sufletul ţăranului şi cum stăm, astăzi, cu politica la sate. Voi încerca,
în acelaşi timp, să indic unele măsuri ce inductiv se arată necesare că trebuie luate / G. Imac
(Curierul provincial bucovinean, B. Zimmet & Fii, Storojineţ, str. Cernăuţi, nr. 3, 8
noiembrie 1931, pp. 3, 4).

1933: Pictorul Ioan Coclici s-a născut, în 19 mai 1909, la Mitocu-Dragomirnei, acolo
unde părintele său, preotul Teodor Coclici, important personaj al vieţii culturale bucovinene,
ţinea slujbele de la altarul bisericii mănăstirii. În presa din Ardeal, sunt câteva referiri la
preotul Coclici, dar cele mai multe se găsesc în lucrările monografice despre viaţa culturală
suceveană. Numele fiului preotului Coclici, Ioan, este menţionat, pentru prima dată în presa
suceveană, în 15 octombrie 1933, cu ocazia dezvelirii bustului lui Ciprian Porumbescu, atunci
când Ioan Coclici era reprezentantul studenţimii ieşene de sub flamura Societăţii „Dacia”. Era
student la Arte Frumoase, după ce deprinsese tainele picturii, la Suceava, cu profesorul Ilarion
Şuhan. Ulterior, sub presiunea familiei (Suceava era, conform mărturiilor vremii, „un târg de
avocaţi”), Ioan Coclici a abandonat facultatea de Arte Frumoase, pentru a studia Dreptul.
Suceava copilăriei lui Ioan Coclici era una a intoleranţei ortodoxe, sprijinită de politica
statală din ce în ce nai naţionalistă. O ştire din „Renaşterea” anului 1924, anul în care preotul
Teodor Coclici, licenţiat în teologie, decorat cu „Coroana României în grad de ofiţer”, ocupa
catedra de religie a Liceului de fete „Doamna Maria”, iar fiul său, Ioan, termina clasa a III-a,
la Liceul greco-ortodox „Ştefan cel Mare” din Suceava, „la tribunalul din Suceava s-a judecat
procesul intentat mai multor sectari adventişti, baptişti şi creştini după evanghelie, învinuiţi de
a fi călcat art. 303 şi 312 codul penal. Ca expert, a fost ascultat preotul Coclici. Pamfil
Morariu din Uideşti, pentru că a batjocorit biserica, crucea şi s-a exprimat în mod jignitor faţă
de preoţi în public, a fost condamnat la 14 zile arest. Sectarul G. Carvatchi, din Rus-
Mănăstioara, a fost amendat cu 50 lei pentru că în casa lui s-au ţinut adunări clandestine de
propagandă sectară” (Renaşterea, Anul VI, Nr. 26, 24 iunie 1924).
Din puţinele date pe care le-am aflat despre Ioan Coclici şi, mai ales, din atmosfera
operelor lui, pe care le-am văzut, înţeleg că viitorul artist, timpuriu deturnat de pe calea
vocaţiei sale, nu se simţea prea bine în vremurile-i ursite, o dovadă fiind şi faptul că, în anul
şcolar 1927/1928, rămâne repetent, ca şi alţi doi dintre colegii lui, Iacob Foit şi Ştefan
Hreniuc, toţi din clasa dirigintelui Vasile Iencean.
Deşi îşi păstrase postul de preot al Mănăstirii Dragomirnei (în „Sibiul literar”, Anul I,
Nr. 3-6, din iunie 1934, în relatarea „Mănăstirea Dragomirnei”, de Florica Bădiţoiu, pp. 44,
45, este menţionat „părintele Coclici”, care conducea grupul de elevi ardeleni la ctitoria lui
Krimca) şi după dobândirea catedrei de la Liceul de fete, Teodor Coclici a fost, mereu şi
mereu, un personaj activ al vieţii culturale sucevene.
În 2 februarie 1925, făcea parte din „comisia revizuitoare” a Reuniunii muzical-
dramatică „Ciprian Porumbescu”, împreună cu Gheorghe Ruptaş şi Nicu Cervinschi. În 6
ianuarie 1926, devine economul Reuniunii, iar din 6 ianuarie 1927 (şi până în 1938),
controlor, iar „revista „Făt-Frumos”, an. IV, p. 227, făcând bilanţul ultimelor şase luni de
activitate artistică a Societăţii „Ciprian Porumbescu”, scrie: „Din strădania câtorva eminente
şi cu adevărat tinereşti energii (ca domnii profesori Ştefan Pavelescu, Eegen Chirovici şi
Părintele Teodor Coclici), Suceava, ca pulsaţie culturală, deţine azi locul întâi în întreaga
Bucovină”. În 2 martie 1936, când Ionel Teodoreanu a vizitat Suceava, la masa festivă, de la
restaurantul „Miclea”, organizată în cinstea marelui prozator, „au vorbit: prefectul judeţului,
domnul Dimitrie Cojocariu, primarul oraşului, domnul Gheorghe Doroftei, preotul Teodor
Coclici, în numele Societăţii Culturale, magistratul Leontie Moţoc, în calitate de coleg al
avocatului Teodoreanu, şi, în sfârşit, iniţiatorul şi organizatorul acestei neuitate serbări a
Sucevei, domnul Ştefan Pavelescu”.

O altă ştire din presa bucovineană sugerează rolul pe care preotul Teodor Coclici îl
avea în rândurile elitei culturale şi sociale sucevene: „După ce, în 15 Octombrie 1933,
Reuniunea muzicală dramatică „Ciprian Porumbescu” i-a ridicat autorului lui „Crai Nou” un
bust, la Suceava, iar în 12 Octombrie 1935, „Ateneul Român” s-a achitat de-o sfântă datorie
faţă de memoria folcloristului S. Fl. Marian, eternizându-l în bronz, lângă liceul „Ştefan cel
Mare, de curând, a treia serată culturală din Suceava, „Liga Culturală” ne aduce
îmbucurătoarea ştire că, la finele acestui an, va desveli un bust celui mai mare poet al
Neamului, lui Mihai Eminescu. Bustul va fi executat de domnul prof. Ioan Cârdei, pictor şi
sculptor. Liga a pus bazele acestui fond cu 1.000 lei, la care s-a adăugat Reuniunea muzicală
dramatică „Ciprian Porumbescu”, cu altă mie de lei; la un loc, 2.000 lei.
Să fie într-un ceas bun!… Ofrandele se vor adresa S.S. Părintelui Toader Coclici,
preşedintele Ligii, Suceava. E de remarcat că iniţiativa ridicării celor trei busturi îi revine
domnului prof. Ştefan Pavelescu, care a depus şi cele mai mari strădanii pentru realizarea
primelor două” („Gazeta Bucovinenilor”, Anul III, nr. 27, 1 februarie 1936, p. 3).
Valentin Ciucă susţine că, între anii 1930-1936, tânărul Ioan Coclici, „o promisiune a
artei din Bucovina” (Un secol de arte frumoase în Bucovina, Muşatinii, 2005, p. 124), ar fi
„realizat mai multe lucrări de pictură, îndeosebi peisaje inspirate de cadrul natural
bucovinean”, dar ivirea, în spaţiu public, a pictorului bucovinean avea să se facă târziu, la
Timişoara, unde se stabilise – probabil că în timpul refugiului din 1944-1945, ca majoritatea
cărturarilor bucovineni, şi unde a avut prima personală în 1969. La 60 de ani de viaţă! La
începerea unei altei vieţi, pe care şi-a decis-o singur, şi care avea să se „itinereze” din
expoziţie în expoziţie, majoritatea în Banat, dar şi la Suceava (1975), Piatra Neamţ (1976) şi
Iaşi (1978). Regretatul Emil Satco menţionează şi Baia-Mare, în superba lui Enciclopedie,
menţionând, printre lucrările care „emoţionează prin lirismul pe care îl degajă”, „Dragomirna
în amurg” (Valentin Ciucă remarcă şi „Dragomirna în zori”), „Cetatea Zamca” şi „Peisaj din
Valea Putnei”. Fără îndoială, deşi îşi trăia arta târziu, până spre 19 decembrie 1991, când a
plecat dintre noi, Ioan Coclici a fost un pictor înnăscut, iar „ritmul ameţitor al producţiilor
artistice şi insistentele întâlniri cu publicul din Bucovina şi din ţară dovedesc un potenţial
artistic real, dar şi decalaje de mentalitate cu ceilalţi confraţi de generaţie. Peisajul îi îngădui
tandre confesiuni, notaţiile sensibile ale unui poet deghizat. Pare un impresionist care se
grăbeşte sub imperiul luminii”, scrie Valentin Ciucă, intuind renaşterea în ursita înstrăinată a
acestui pictor bucovinean, cu lucrări în colecţii particulare din Suedia, Elveţia, Germania şi
Olanda, faţă de memoria căruia un popor care se respectă pe sine, binemeritând şi respectul
naţiunilor, încă mai are mari datorii de împlinit.

1933: Neguţătorii de femei din Bucovina. În compartimentul trenului de Cernăuţi, în

care călătoream, tovarăşul meu de drum, un pensionar „cu barbete” a la Franz Ioseph, îşi
continua tirada, începută în Gara de Nord. Spunea omul, nici mai mult, nici mai puţin, în
indiferenţa celor trei călători din compartiment, că, între atâtea ofense aduse Bucovinei, cea
mai mare este, desigur, cea adusă de mult, de nu ştiu care delegat la Liga Naţiunilor, care a
aşezat Cernăuţii în fruntea oraşelor celebre prin „comerţul de carne vie". Glasul
bucovineanului tremura de indignare:
– Nu mi-ar fi necaz, spunea omul cu „barbete", dacă aceşti oameni, care pretind că au
făcut anchete, prin delegaţi la faţa locului, ar prezenta dovezi că, într-adevăr, Cernăuţul nostru
deţine recordul traficanţilor de carne vie. Apoi aşa, cum au decurs discuţiile în presă, a rămas
impresia că nu ne-am osteni îndeajuns să pedepsim şi să stârpim bande de traficanţi. Slavă
Domnului! Autorităţile au dat pe mâna justiţiei atâţia bandiţi. Şi dacă justiţia nu i-a putut
pedepsi aşa cum trebuie, după faptele lor, este că, în cele mai multe cazuri, ei au găsit
suficiente mijloace de apărare, fie pentru a micşora vina, fie pentru a scăpa pe marginea
Codului penal.
O cucoană dolofană, care-şi mângâia, tot timpul, o potaie cu părul de mătase, căscă,
apoi interveni în discuţie, privind pe geamul vagonului:
– Ne-ai omorât, domnule, cu Liga Naţiunilor şi cu traficanţii dumitale... Traficanţi de
femei sunt pretutindeni. Şi dacă Cernăuţul nostru si-a asigurat o astfel de celebritate, vina nu
poate fi decât a împrejurărilor, care au permis bandiţilor internaţionali să profite de apropierea
acestui oraş de frontieră şi de existenţa unor „specialişti”, rămaşi moştenire din vechea
monarhie, care au profitat de vremurile nu tocmai limpezi de după război.
– De acord cu dumneata. Dar de ce oraşul nostru să fie „centrul” comerţului de carne
vie?...
– Pentru că, din nefericire, acesta e adevărul. Dumneata nu cunoşti triunghiul
comerţului de carne vie, Cernăuţi – Bucureşti – Constanţa?
Lămuririle doamnei, care părea, la început, atât de plictisită de un asemenea subiect,
mai ales că domnul cu „barbete” îl abordase în chip de monolog, avură darul să încordeze
atenţia tovarăşilor de drum şi să-i îndemne la discuţii. Un tânăr, care ascultase, cu destul
interes convorbirile, interveni:
– Eu cred că şi alte oraşe sunt deopotrivă de ilustre. Iată, de pildă, Iaşul, de unde vin
chiar acum, care se găseşte încă sub impresia isprăvilor unei îndrăzneţe bande, al cărei şef,
Petru Voitenco, a fost de curând arestat. Voitenco, un puşcăriaş invalid, atrăgea mila
trecătorilor şi dragostea nevinovată a copiliţelor. Nimeni n-ar fi bănuit că „nefericitul” invalid
nu numai că se ocupa cu acest condamnabil comerţ, dar că este şeful unei organizaţii care
opera intens în Iaşi, în judeţ, că avea ramificaţii în toate oraşele Basarabiei. Un tip din romane
sau din filmele senzaţionale. El ademenea fetiţe între 12-15 ani, pe care le vindea pentru
export. Odată cu acest primejdios traficant au fost arestaţi şi câţiva membri ai „asociaţiei":
Raliţa Haralamb, Iancăl Pril şi Solomon Iancu, iscusiţi „discipoli”... Înţelegeţi disperarea
bieţilor părinţi, care-şi văd copiii răpiţi nenorociţi de asemenea indivizi, care ar merita să fie
împuşcaţi, fără altă judecată...
– Eu sunt avocat, interveni un al treilea. Şi îmi amintesc că, la un proces, apărarea unui
asemenea negustor de carne vie se sprijinea pe un argument menit să-i micşoreze culpa:
traficantul susţinea că înlesnise exportul unei prostituate. A făcut un serviciu societăţii
româneşti, pe care a scăpat-o de un element dezonorant...
– Dar tocmai aci este miezul problemei, spuse pensionarul cu barbete. „Marfa” de care
vorbeşti nu se caută nici pentru casele de toleranţă de la noi, cu atât mai puţin pentru „export”.
Victimele sunt fete din case onorabile, copile nevinovate de la oraş sau de la ţară, care cad
victime ademenitorilor atât de iscusiţi, care se slujesc de mijloace atât de variate, de la
căsătoria de circumstanţă, până la violenţă sau teroare. Dacă aceşti traficanţi ar exporta toate
lepădăturile societăţii, poate ar binemerita, de la noi, toată recunoştinţa. Dar adevărul e cu
totul altul, de aceea ceea ce săvârşesc aceşti oameni sunt adevărate crime fără nume.
Convorbirea continuă, pe această temă, până ce al patrulea tovarăş de drum,
„taciturnul”, un mustăcios cu aer de agent secret, care ascultase, tot timpul, fără a scoate o
singură vorbă, interveni, eu vocea pe jumătate răguşită:
– Dacă cineva ar socoti câte fete dispar, fără urmă, în fiecare an, ar ajunge la o cifră
îngrozitoare. Câţi oameni nu şi-au înăbuşit durerea ciudatelor dispariţii, de teama unei ruşini
nejustificate? Câte inimi n-au sângerat, în tăcere, aşa cum numai o inimă de părinte poate
sângera, fără ca cineva să le poată da măcar consolarea unui singur semn de viaţă! Dacă ar şti
bieţii oameni ce ajung nenorocitele fete, ademenite în acele case de toleranţă din Orient sau
din America de Sud, ar înnebuni de groază…
Urmă o tăcere apăsătoare. Drumeţii, până atunci voioşi, căzură, dintr-odată, pe
gânduri. Cine ştie ce gândeau, poate, ca şi mine, la tragedia atâtor suflete nevinovate, pe care
nimeni şi nimic nu le mai poate feri de nenorocire; la spectacolul degradator al acestui
„comerţ”, pe care beneficiarii, aventurieri sau puşcăriaşi de rând, îl fac din umbră, cu abilitate
şi trucuri de adevăraţi maeştri; la neputinţa autorităţilor de a pedepsi pe aceşti bandiţi, care
scapă, de cele mai multe ori, printre degete.
După câtva timp, domnul cu barbete, care părea, până la un punct, mulţumit că
subiectul pe care îl abordase, dintr-o revoltă, ne preocupase pe toţi, rupse tăcerea:
– Şi totuşi, dacă gazetele ar publica un strigăt de alarmă... Cine ştie! Victimele ar putea
fi prevenite, bandiţii înfricoşaţi în ascunzătorile lor, iar autorităţile îndemnate să intensifice
lupta contra acestei pacoste…

Rapidul trecuse dincolo de inima Moldovei. Strigătul de alarmă al tovarăşului meu de

drum îmi sugeră ideea unui reportaj, ce e drept anevoios şi, până la un punct, primejdios, dar
extrem de interesant. Acestui om îi datorez incursiunea în „triunghiul comerţului de carne vie
Cernăuţi – Bucureşti – Constanta” acel triunghi care ascunde atâta tragedie omenească, în cele
mai nebănuite manifestări. Această incursiune gazetărească o voi povesti cititorilor, în lumina
notelor şi fotografiilor pe care le-am putut culege.

Cernăuţi. Întâmplarea a făcut ca, înainte de a ajunge în capitala Bucovinei, un bătrân

şi iscusit poliţist să-mi furnizeze o sumă de informaţii preţioase, de care m-am folosit, cu mult
succes, în îndeplinirea proiectului meu. Simpaticul „copoi”, în veşnica goană după
răufăcători, urcase scările „rapidului”, într-o gară din apropierea vechii noastre graniţe. Păru
fericit să regăsească un prieten bucureştean şi se amuză, câtva timp, de hotărârea mea de a
întreprinde, cu orice preţ, o anchetă printre neguţătorii de femei. În cele din urmă, când văzu
încăpăţânarea cu care stăruiam în planul pe care mi-l făurisem între două staţii de drum de
fier, prinse a-mi deşerta sacul amintirilor sale despre asociaţiile şi bandele de traficanţi de
carne vie din Cernăuţi.
– Crezi că aceşti primejdioşi oameni sunt creaţia vremurilor de după război?
– Nu. Au existat în toate timpurile. Arhiva moştenită de la poliţia austriacă stă
martoră, să dovedească oricui că frumoasa capitală a Bucovinei a avut, între atâtea celebrităţi,
şi pe cei mai vestiţi şi mai periculoşi traficanţi de femei... Îmi amintesc că, îndată după Unire,
Cernăuţul a redevenit centrul comerţului de carne vie. Reveniseră bandele naţionale şi
internaţionale, reveniseră cei mai iscusiţi şi mai îndrăzneţi traficanţi, care au reînviat epoca de
înflorire a acestui josnic comerţ. Dispăreau fetele, femeile cum dispar oile din târlă, iarna,
când năvălesc lupii. Am luptat, atunci, după cum luptăm acum. Dar lupta era extrem de grea,
pentru că traficanţii, în marea lor majoritate puşcăriaşi care-şi făcuseră osânda sau oameni în
veşnică harţă cu justiţia, buruieni otrăvitoare din mocirla societăţii, luptau cu cele mai rafinate
mijloace, în aşa chip, încât, de cele mai multe ori, izbuteau să ne înşele vigilenţa. Aparatul
traficanţilor internaţionali, precum vei putea constata dumneata, este destul de complicat. Este
un întreg păienjeniş, din care victima nu scapă niciodată. Am urmărit doar atâţia tipi, atâtea
afaceri necurate şi am arestat atâţia suspecţi, prinşi la strâmtoare, încât ajunsesem să fiu,
pentru aceşti indivizi, o adevărată sperietoare... După maniera de lucru, ajunsesem să identific
isprăvile „maeştrilor” şi să le iau urma.
– Dar cum se face că foarte mulţi, deşi condamnaţi pentru alte fapte, au rămas
nepedepsiţi pentru comerţul de carne vie?
– Pentru că, de cele mai multe ori, chiar victimele, sub teroare, de frica ameninţărilor
cu moartea, tăgăduiesc faptele sau le pun pe seama altora, morţi sau dispăruţi. Îmi amintesc de
o fată, pe care am găsit-o la un anume Brukenthal, pe care-l urmăream de mult. Acest
negustor de femei, în aparenţă un evlavios, care, într-adevăr, slujea la o casă de rugăciuni din
Cernăuţi, mi-a căzut, într-o zi, în capcană. Dar victima, o inconştientă, a fost aceea care i-a
luat apărarea, convinsă că făgăduielile lui mincinoase îi vor aduce fericirea visata. Fericirea a
putut-o vedea, în urmă, când ajunsese să-şi vândă trupul celui dintâi venit (Ion Ţic, în
Ilustraţia română, Anul V, nr. 51, 13 decembrie 1935, pp. 6, 7).
*
Înnoptase. La lumina felinarelor, Cernăuţii, oraş pe care îl cunoscusem, cu doisprezece
ani în urmă, atât de murdar şi atât de plângător, îşi arăta, cu oarecare cochetărie, silueta zveltă.
Caii birjarului urcau anevoie poala dealului dinspre gară, presărată cu acele cartiere despre
care auzisem atâtea povestiri în legătură cu traficul de femei. Sunt cartierele în care se
refugiază drojdia societăţii, pestriţa interlopă lume, care adăposteşte, atât de intim, pe
traficanţii de femei şi pe numeroşii lor complici. În mersul legănat al trăsurii, apar, ici şi colo,
firme luminoase, al căror neoane îmi evocă nume de cârciumi, baruri sau cafenele de dubioasă
şi, în orice caz, de tristă celebritate. Le-am auzit doar, de atâtea ori, în tren, de la tovarăşii mei
de drum.
Birjarul pare ca mi-a înţeles gândul, de aceea mână încet caii. Aşa, pot vedea destul de
limpede, la lumina felinarelor, umbrele „păsărilor de noapte”, care şi-au făcut apariţia.
Umbrele se mişcă sfios, cu mlădieri feline, în căutarea muşteriilor, care se îndreaptă spre
cârciumi. În pieptul dealului, luminile sunt mai intense. De aici, începe o altă lume, o altă
viaţă: „păsările de noapte” maschează, cu mai multă şiretenie, trista lor profesiune, printre
trecătorii neştiutori de păcatele trotuarului; localurile sunt mai puţin tenebroase, atmosfera,
alta decât aceea care apasă atât de greu cartierele din vale.

Restaurantul „Pajura Neagră”. Local select, cu muzică bună, chelneri cuviincioşi şi

mâncare mediocră. Pe cât se pare, publicul preferă muzica, de vreme ce majoritatea
consumatorilor mai mult ascultă, decât mănâncă. Mesele sunt arhipline. De-abia găsesc loc.
Întâmplarea face ca doi prieteni cernăuţeni să-mi ofere ospitalitate la masa lor. Unul, gazetar,
plecat, de multă vreme, din Bucureşti, pare entuziasmat de proiectul meu, de a scrie un
reportaj despre traficanţii de carne vie şi, mai ales, de a începe cu Cernăuţii, oraş care şi-a
asigurat, de mult, o tristă celebritate în asemenea materie.
– Aşadar, este adevărat că Cernăuţii deţin recordul?
– Nu ştiu dacă este oraşul care bate recordul. Ceea ce ştiu însă sigur e faptul că această
capitală a Bucovinei a fost un centru principal al acestui trafic, că în lucrările internaţionale,
care se ocupă cu această problemă, este citat ca punct de operaţii şi de tranzit al principalelor
bande naţionale şi internaţionale; astăzi sunt o sumă de traficanţi identificaţi, unii milionari şi
mari proprietari, care sfidează viaţa de muncă şi de nevoi a celor săraci... Iată unul, domnul de
la masa vecină, care fumează tacticos ţigara de foi... Este faimosul Ch., al cărui frate, ca şi un
văr al său, s-a ilustrat prin loviturile comerţului de carne vie. Vărul său, astăzi în America,
după cum vei putea afla, în cursul investigaţiilor dumitale, este regele traficanţilor de femei;
un tip veros, cu 13 condamnări la activul său, care pretinde că e tâmplar, dar care, în realitate,
este şeful unei periculoase bande, cu întinse ramificaţii în ţară şi în străinătate. Organizaţia
posedă case de toleranţă la Bombay şi Rio de Janeiro, unde, anual, exportă zeci de victime...
– Autorităţile îi cunosc?
– Cum să nu-i cunoască! Fişele lor sunt destul de precise, iar dosarele lor, destul de
voluminoase.
– Atunci, de ce nu-i arestează sau nu-i expulzează?
– Ca să-i aresteze, trebuie să-i prindă, din nou, asupra faptelor. Iar ca să-i expulzeze,
trebuie să fie străini. Din nefericire, autorităţile nu pot face nici una, nici alta, mulţumindu-se
să-i numere printre cei puşi sub observaţie, aşa numiţii suspecţi... Dar ei sunt atât de abili,
încât pot sta nesupăraţi de nimeni, ronţăind milioanele agonisite dintr-o atât de murdară
meserie.
Chelnerul, care ne-a adus, pe o elegantă tavă, un splendid ciolan de vită la cuptor,
întrerupe, o clipă, şirul povestirii. Privesc chipul domnului cu ţigara de foi, milionarul
traficant de femei, cu o atât de bogată fişă în cazierele poliţiei, care afectează o supremă
indiferenţă faţă de toţi şi o nesfârşită linişte sufletească... Un tip de bandit pomădat mieros,
care ştie să se strecoare în lumea bună. Trăsături vulgare, de proxenet parvenit, căruia, din
nefericire, nimeni nu îndrăzneşte să-i rupă masca... Meditează, plimbându-şi privirea de
pasăre rapace prin rotocoalele fumului de ţigară, atât de ieftin plătit cu viaţa atâtor nenorocite,
pe care le-a vândut ca pe nişte simple vite... Cine ştie, gândurile îi zboară departe, peste
ocean, în casele de perdiţie, unde victimele, cu preţul trupurilor lor ciuruite de boală,
agonisesc arginţii spurcaţi...
Celălalt prieten, la curent cu operaţiunile principalilor traficanţi, îmi completează
informaţiile:
– Mai târziu, după miezul nopţii, când vei începe vizita prin localurile pe care le
frecventează aceşti traficanţi, vei putea vedea că tovarăşii elegantului domn cu ţigara de foi,
de aci, sunt oameni care, ceva mai modeşti, se mulţumesc cu viaţa mocirloasă a tavernelor şi
speluncilor din vale. Sunt spărgătorii, hoţii de buzunare, apaşii, proxeneţii, mijlocitorii, o
întreagă lume de complici, care sunt adevăraţii operatori, care lucrează din ordinul şefilor...
Vei face, curând, cunoştinţă cu această lume, dacă, într-adevăr, ai curajul să vizitezi
speluncile.
– Tocmai pentru acest motiv am şi venit la Cernăuţi. Altfel, m-aş fi mulţumit să scriu
reportajul după notele şi informaţiile pe care le aveam la Bucureşti...
– În asemenea materie, adăugă colegul meu cernăuţean, nu realizezi nimic, dacă nu
faci investigaţii proprii, oricare ar fi riscul.

Se făcuse târziu. „Pajura Neagră” se golise. Doar la o masa vecină, un grup, minoritar
în faţa halbelor pline, mai disputa încă, în nemţeşte, o controversă politică. Prietenii mei,
extrem de amabili, se oferiră să mă însoţească în mica incursiune nocturnă, întocmind ad-hoc
un itinerariu destul de interesant. Pornirăm la drum, însoţiţi de reporterul fotograf, nedespărţit
în asemenea ocazii, Ştefan Ignat.

În cartierul gării, pe care-l văzusem, cu câteva ceasuri mai devreme, din caleaşca cu
care urcam dealul, spre oraş, sunt o sumă de localuri de o îndoielnică reputaţie, frecventate, în
majoritate, de proxeneţi, traficanţi, spărgători, puşcăriaşi, femei de moravuri uşoare. Sunt, ce e
drept, şi oameni cumsecade, care se abat pe la aceste localuri şi care servesc, în general,
consumaţie ieftină şi bună. Dar marea majoritate o formează acea drojdie suspectă a societăţii
cernăuţene, din mijlocul căreia poliţia recrutează pe toţi delicvenţii.
Iată-ne în faţa unui local cu înfăţişare plângătoare, cu geamurile murdare, cu pereţii
afumaţi. Este spelunca „Piticului”, atât de cunoscută în lumea suspecţilor şi a răufăcătorilor. O
„pasăre de noapte” roteşte în jurul intrării. Probabil aşteaptă sau păzeşte ceva.
– De regulă, îmi explică prietenul gazetar, acestea sunt... aparatele de semnalizare
pentru cei urmăriţi de poliţie... Vei vedea, în curând, mişcarea...
Într-adevăr, după ce femeia se convinse că ne îndreptăm spre „Pitic”, bătu în geam.
Din speluncă, ţâşni ca o săgeată un individ mărunţel, cu chip de apaş, care o rupse de fugă...
Femeia se depărtă, apoi, încetişor, ca şi când nu se întâmplase nimic.
– Ai văzut? Era, desigur, un borfaş urmărit de poliţie...
În speluncă, semi-întunericul becurilor arunca lumina lor plângătoare peste
mescioarele populate cu tipi şi tipese, de cele mai bizare speţe. Un aer acru, muiat în miros de
alcool şi fum de ţigară, împrumuta atmosferei acel specific al tavernelor care adăpostesc
drojdia trotuarelor. Lângă, noi, la o sobiţă de gătit, care serveşte şi la încălzitul localului, sta,
zgribulită de frig, o femeie. Este Morusia, decana „păsărilor de noapte”, care se încălzeşte şi
care, singura dintre toate clientele speluncii, are acest drept. La un pahar cu vin, reluăm
discuţia, întreruptă la „Pajura Neagră” (Ion Ţic, în Ilustraţia română, Anul V, nr. 52, 24
decembrie 1935, pp. 6, 7).
*
Convorbirea reveni asupra tâmplarului şef de bandă, cunoscut de toate poliţiile
europene. Prietenul meu, care-i cunoştea atât de bine trecutul, reluă şirul povestirii:
– Oricare poliţist, ca şi oricare cernăuţean, la curent cu asemenea chestiuni, îţi va putea
spune, cu uşurinţă, numete acestui îndrăzneţ traficatt, şef de bandă. Este un oarecare Chussil,
zis Summer, recte Singher Mottel Mortche. Prin numărul mare de afaceri, cât şi prin
îndrăzneala sa, şi-a asigurat, de mult, o tristă celebritate. Dar mai interesant decât şeful, care
nu operrează direct, ci numai prin complici, este un tovarăş al său, un oarecare Sumker, care a
dat destut de lucru poliţiei noastre. Acesta era „Directorul” care angaja personalul necesar
ademenirii victimelor, precum şi agenţii care le exportau. El angajase pe un anume Katz, care
a şi fost prins, pe când procura „marfa”: câteva fete neştiutoare de nenarocirea ce se pregătise
cu atâta dibăcie.
– Şi ce majloace de ademenire foloseau aceşti bandiţi?
– Foarte diferite. Principalul mijloc, căsătoria. Se căsătoreau religios, după ritul
mozaic; apoi „nevestele”, în loc de voiaj de nuntă, nimereau pe vapoarele care debarcau
victimele pe coasta Americii de Sud. De acolo, drumul duce, de-a dreptul, în casele de
toleranţă, de unde nimeni şi nimic nu le mai poate scoate. Alteori, dacă acest mijloc nu era
suficient de convingător, victimele primeau bani şi bijuteriii, pe care bandiţii aveau grijă, bine
înţeles, să le smulgă, îndată ce victimele treceau graniţa. Agenţii acestor bande ştiu, şi astăzi,
să exploateze, cu destulă îndemânare, naivitatea sau slăbiciunile nefericitelor fete, care se
încred în asemenea oameni. Dar „tehnica operatorie” a acestor traficanţi este cu mult mai
complicată şi mai diabolică. Ei sunt în legătură cu anumite agenţii de vapoare şi cu
falsificatori, care procură victimelor acte false.
 – Se cunosc asemea cazuri?
– Câte vrei. Un asemenea caz a făcut, nu de mult, senzaţie . Este proaspăt încă în
amintirea noastră cazul celor două fete, Margareta Serafinovici şi Josefina Rodici, cărora
autorităţile din Buenos Aires le-au refuzat intrarea, pentru că amândouă posedau acte
româneşti false. Fetele au foot re-exportate şi amândouă au revenit la Cernăuţi. Cea dintâi se
găseşte, şi astăzi, în oraşul nostru, şi ar putea povesti acel nenorocit drum spre America, pe
care desigur că nu l-ar mai face niciodată, în asemenea împrejurări. Cealaltă, Josephine
Rodici, după câtva timp şi-a procurat acte şi, astfel, a plecat din nou.
– Probabil că între complici se găseau şi agenţii de vapoare.
– Nu atât agenţii, cât agenţi, oameni fără scrupule, care beneficiau de numele sau
adăpostul unei firme. Agenţii de categoria acestora, cu toată supravegherea poliţiei, izbuteau
să săvârşească toate fărădelegile.
În timpul povestirii, spelunca se umplu de clienţi. Mai mulţi clienţi de ai poliţiei, decât
cetăţeni onorabili. Unul, cu înfăţişare de apaş, era un vechi spărgător, eliberat de la
,,,pansion”. Alţi doi erau cunoscuţi pungaşi de buzunare. Nici „sexul slab” nu era mai rău
reprezentat. Lîngă Morusia se aşeză o tipesă, probabil o confidentă, care-i şopti ceva la
ureche; apoi se aşeză la una din mesele în jurul cărora piroteau câţiva muşterii, deopotrivă de
suspecţi.
– Cum înţeleg, aici, la „Piticul”, este un loc de întâlnireal acestei „lumi bune”, de care
trebuie să aibă mereu grijă agenţii poliţiei...
– Precum vezi...
O armonică începu să cânte, spre bucuria mesenilor, o arie apăşească. De la o masă
veciă, un client, care ne filase tot timpul, încercă să intre în vorbă: un tip destul de suspect,
care avea buza superioară despicată în două. În scurtă vreme, clientul şi prietenii săi erau
invitaţii mei, la masa noastră, gustând din vinut ales, pe care îl comandasem. Când atmosfera
se încinse, vinul îşi făcu efectul binefăcător: limbile începură să se dezlege, încet-încet, până
ce unul dintre invitaţi, cel cu buza tăiată, începu spovedania. Omul povesti cum, pornind, într-
o zi, de la o ocupaţie onorabilă, a ajuns în mijlocul răufăcătorilor şi cum, urmând toate scările
mizeriei, trecând prin închisori, a ajuns, în cele din urmă, să se vindece pentru multă vreme.
Această interesantă carte de vizită îmi folosi, mai târziu, să pot afla amănunte, în legătură cu
reportajul meu. Comeseanul trăise doar în această lume suspectă, vreme îndelungată;
cunoscuse atâţia maeştri, auzise atâtea isprăvi misterioase şi era, de bună seamă, la curent cu
destule taine profesionale. Când omul cu buza despicată înghiţi a patra sticlă, limba i se
dezlegă de-a binelea. Atunci putui afla un buletin sigur asupra mersului acestui trafic de carne
vie.
– Este adevărat, în Cernăuţi se făceau mari afaceri. Traticanţii câştigau averi
nebănuite. Aci era motorul întregului comerţ, şi pentru „casele” din ţară, şi pentru export... De
vreun an şi jumătate, comerţul acesta a stagnat. Principalii negustori de femei, cu relaţii peste
graniţă, au plecat în America, Constantinopol, Cairo, Alexandria. Au mai încercat, ici şi colo,
afaceri, dar cu mai multă teamă. Au mai dispărut şi din agenţii de vapoare, şi din complici. În
schimb, au rămas cei pentru traficul intern.
– Sunt mulţi?
– Destui. Chiar colo, la masa din faţă, cel cu cravata roşie este un asemenea negustor
de femei. Clandestin, ce e drept, şi prevăzător, dar traficant în toată legea.
– S-ar putea să-l invit la noi?
– Nici prin gând! Este un cuţitar. Cum bea un pahar mai mult, dă cu cuţitul. Este în
felul lui Ceauş.
– Care Ceauş?
– Cel care l-a înjunghiat, acum câtva timp, tot în acest cartier, la colţul străzii, pe
Rudco Vagner, un tovarăş de aceeaşi meserie. Au băut, s-au certat şi, când au ieşit în stradă,
Ceauş l-a fugărit şi i-a înfipt cuţitul în piept. A murit în braţele noastre... Este crima despre
care s-a scris în gazete...
– Dar despre bătrâna Roza Hirsch, asasinată, acum câteva luni, ce ştii?
– Ce să ştiu! Ceea ce ştie toată lumea. Bătrâna, de când revenise din America, era o
femeie detreabă. Dar mai înainte, se ocupase cu negoţul de femei şi cu exploatarea lor în case
de toleranţă. Era o femeie foarte bogată. Avea proprietăţi şi bani, aci, în Cernăuţi. Aceasta a
ispitit, de altfel, pe asasini s-o omoare.
– Parcă, după cât îmi amintesc din gazete, printre asasini era şi un dentist.
– Da. Un tehnician-dentist. Va răspunde şi el, ca şi celălalt, Pleşca, în faţa
judecătorilor.
– N-aveau nici o legătură cu negustorii de femei?
– Nu cred. De altfel, dacă ar fi fost, judecătorul de instrucţie i-ar fi identificat cu
uşurinţă, pentru că, aci, în Cernăuţi, principalii traficanţi, care se mai găsesc încă nepedepsiţi,
sunt cunoscuţi...
– Dar despre Mottel, „regele”, ce ştii?
Omul cu buza despicată se încruntă. Apoi, după câteva clipe, mă întrebă:
– Îl cunoşti?
– Nu.
– Atunci de unde ştii de Mottel?
– Am auzit vorbindu-se îndeajuns. L-am gasit pe fişele mele, printre oamenii
condamnaţi. Este un vechi client al puşcăriei; dar, în acelaşi timp, un as al acestui trafic...
– Despre Mottel, un scriitor ar putea scrie un roman. Şi dacă s-ar duce, acum, în
America, l-ar găsi, desigur, acolo la lucru.
– Are şi acum bandă, agenţi, complici şi case de exploatare. Cine i-a spus „regele”
traficanţilor i-a spus bine. N-a apărut de multă vreme. Dar dispariţiile din ultimul timp – fete
care dispar fără nici o urmă – ca şi dispariţiile din ultimii ani, rămase încă misterioase, nu pot
fi decât opera lui. Lucrează cu atâta artă, încât nici cei mai iscusiţi detectivi nu-i pot da de
fir...
– Totusi, de vreme ce metodele drumurile sunt cunoscute, nu este greu de împiedicat
operaţia...
– Se cunoaşte că eşti străin de chestie. Poţi împiedica pe oricare, poţi lua măsuri pentru
cea mai strictă supraveghere a oamenilor care îmbarcă, pe ascuns, femei la Constanţa, poţi
folosi o mie de ochi de detectivi penttru oricare alt traficant, nu însă şi pentru acest şef
suprem...
– Pe cât mi s-a spus, tot aci, în Cernăuţi, anul trecut, autorităţile au împiedicat exportul
celor trei fete, vândute pentru Buenos Aires, Gusta Schneider, Cili Schächter şi Iana Raspel.
– Am auzit şi eu. Dar nu era mâna „Şefului”. Pe cine pune mâna lui drăcească, nu mai
scapă. Victima călătoreşte până departe, cu iluzia că este cea mai fericită dintre femei. Dar,
când se pomeneşte în mijlocul bandei, vândută tuturor negrilor, aventurierilor, în vâltoarea
acelei mizerii, pe care numai cine a pătimit-o şi a mai putut supravieţui o poate spune, femeia
îşi vede cea mai groaznică moarte. Dacă a scăpat din spital sau din casa de nebuni nu-i mai
rămâne decât sticla cu otravă.
– Ar fi interesant de ascultat spovedania unei asemenea victime.
– În Cernăuţi sunt destule. Dacă te interesează – şi acum constat că te interesează mai
mult decât am putut bănui – îţi voi înlesni întrevederea cu asemenea exemplare...
– Putem găsi şi o victimă de-a „Şefului”?
– Nu cred. Victimele „Şefului” nu se mai întorc. Cum am mai spus, cine intră în mâma
lui nu mai scapă vie. Este un om groaznic, un şarpe, care hipnotizează victimele, complicii,
agenţii. Şi toată această lune este atât de vrăjită de acest om, încât, întrebaţi de un judecător, ar
mărturisi, în plină inconştienţă, că şeful... este cel mai bun dintre oameni. De altfel, eu cred –
şi am pretenţia de a cunoaşte destul de bine lucrurile – că pe această putere hipnotică se
bazează aceşti oameni rafinaţi, înzestraţi cu acea supra-inteligenşă, caracteristică geniului rău.
*
Se făcuse târziu. Muzica încetase, muşteriii, care consumaseră o însemnată cantitate de
vin, dispăruseră ca prin farmec; o caracteristică a acestor suspecţi: apar şi dispar ca umbrele.
Singură, la sobă, Morusia, „decana”, îşi mai prelungea somnul. la invitaţia destul de puţin
discrtă a patronului, femeia se sculă, îşi frecă ohii împăienjeniţi şi se apropie, cu destulă
îndrăzneală, de masa noastră.
– V-aş cere o cafea...
Morusia se intercală şi ea în conversaţia noastră, care făgăduia să fie din ce în ce mai
interesantă. Omul cu buza despicată crezu necesar să-i adreseze un compliment grosolan:
– Uite una, pe care traficanţii de femei n-ar exporta-o nici pentru un vapor cu aur...
Morusia îl privi chiorâş, apăşeşte, apoi îi dădu replica:
– Poate că mă socoteşti gâscă. De unde ştii că nu ar vrea? Poate că nu îndrăznesc. Ştiu
eu ce pâine este aia din America...
– Dar de unde ştii?
– Hehei! E destul de neagră şi de mizerabilă pâinea pe care o mâncăm noi; dar pâinea
lor este şi mai amară. Dacă fetele care visează paradisul din Orient sau din America ar vedea
ceea ce am văzut eu, pe trotuarele Cernăuţilor, n-ar mai îndrăzni să iasă din casă. A fost una,
care s-a întors din Tampico, din Cuba. A plcat „măritată”, cum se mărită mai toate fetele care
iau drumul Americii. S-a întors, după câţiva ani, o umbră de om, roasă de boli şi fără o
cămaşă pe ea. O mâncau viermii, pe un maidan. Nici cel mai cumplit păcat nu putea fi ispăşit
astfel de o făptură omenească. A murit cu mult mai rău decât un câine, uitat şi părăsit de toată
lumea...
Morusia îşi scutură capul, ca trezită dintr-un vis rău.
– Dar, în definitiv, ce vă interesează asemenea lucruri? Mizerii omeneşti neştiute. Câte
nu le tăinuieşte pămâtul, care, la urma urmei, ne înghite pe toţi...
Patronul, omul acela mărunţel, cu ochii şireţi, asculta şi privea cu regret la masa
noastră, care nu mai consuma nimic. Ajunseserăm cu toţii la saturaţie. Şi, pe când îşi plimba
regretul printre muşteriii care nu mai cereau nimic, şi când ceasornicul, care arăta o oră mai
mult decât târzie, doi oameni, cu feţele întunecate, îşi făcură apariţia. Morusia şi omul cu buza
despicată îi făcură semne, ca şi când s-ar fi înţeles din ochi asupra prezenţei celor doi noi
mulşterii... Apoi, femeia continuă, în şoaptă:
– Iată doi oameni detreabă! Unul a ieşit din închisoare şi altul intră, peste câteva zile.
Cine ştie ce-au „operat”, acum!
Întârziaţtii ne priviră cu destulă precauţie, apoi, când se convinseră că prezenţa noastră
nu implica nici un pericol, se aşezară la masă. Omul cu buză tăiată încercă să intre în vorbă cu
unul din cei doi muşterii. Dar tipul cu înfăţişarea străină îi adresă un cuvânt răutăcios, mai
mult o provocare. Patronul, înţelegând situaţia, ne prezentă nota de plată şi, cât ai clipi din
ochi, plecarăm, în cea mai mare grabă. Femeia se scuză, ca şi cum ar fi avut vreo vină.
– Nu făcea, pentru dumneavoastră, să vă expuneţi la vreun scandal. Erau gata. I-aţi
văzut. I-a indispus prezenţa dumneavoastră. Şi nu era exclus să se răzbune, aruncându-vă
vreun cuţit.
– Erau cuţitari?
– Ceva mai periculoşi decât aceştia.
– Atunci, criminali.
– În orice caz, oameni care n-au frică de nimic... Unul este fostul tovarăş al omului cu
o singură mână, de care s-a folosit, multă vreme, „regele” traficanţilor de femei, omul
misterios, care apărea şi dispărea ca o fantomă...
 – Aşadar, a existat omul cu o singură mână, despre care se spune că era cel mai
primejdios complice al bandei.
– Nu numai că a existat, dar l-am cunoscut cu toţii. L-a cunosout şi poliţia. Dar era
argint viu. Despre acest om se spune că, pe lângă meşteşugul de a ademeni fete, prin toate
mijloacele, avea şi pe acela de a le teroriza în aşa chip, încât niciuna nu îndrăznea să sufle
vreun cuvânt, până ce nu părăsea graniţa... El era omul de legătură cu agenţii străini, poate tot
el este acel primejdios traficant „Gersl”, pe care-l urmăresc, astăzi, poliţiile străine... Se
travestea în felurite chipuri, când cerşetor, când domn elegant, când invalid decorat, când
birjar, când logodnic de meserie. Întocmai ca în filmele senzaţionale de cinematograf. Eu cred
că, în indeplinirea poruncilor pe care i le dădea şeful, nu se da în lături de la nimic. Elena
Marinescu, răpită, acum 7-8 ani, se crede că a fost omorâtă, pentru că fata, descoperind
operaţiunile întregii bande şi unele secrete, ce nu trebuiau ştiute de nimeni, în afară de
invalidul misterios, a încercat să scape din ghearele lor. Elena, în aceste împrejurări, nu mai
era o „marfă” oarecare, pe care se putea pretinde un preţ, pe atunci destul de bun, pentru că
era fată frumoasă şi onorabilă, ci un pericol pentru întreaga bandă, deopotriv de primejdioasă
la noi, ca şi în fundurile Orientului sau ale Americii. Acei care cunosc, mai de aproape,
operaţiunile traficanţilor cred că Elena Marinescu a fost omorâtă. De altfel, nici până astăzi,
cu toate cercetările, nimeni n-a putut afla nimic despre soarta ei (Nicolae Țic, în Ilustraţiunea
română, Anul VI, nr. 1, 1 ianuarie 1934, pp. 6-8).
*
Eram peste măsură de obosit. În urechi îmi mai suna cântecul arăpesc din speluncă. Iar
pe dinaintea ochilor defilau, rând pe rând, tipii pe care-i văzusem la mese. În întunericul
nopții, vedeam umbra lui Ceauș, și el negustor de femei, înfigând cuțitul în pieptul lui Rudco,
cine știe pentru ce neînțelegere... profesională. Pornirăm spre casă. În drum, unul dintre
prieteni se opri în gangul unui mic „Hotel”, unul dintre acele mizerabile „localuri de întâlnire”
ale femeilor pierdute, cu care sunt presărate mai toate cartierele din preajma gării. Făcuse o
descoperire. În gangul întunecos al hotelului, o femeie, mai mult un cadavru, dormea pe
pietre. La lumina lanternei de buzunar, Morusia își recunoscu prietena:
– Hilma, o nenorocită, victimă a acelorași oameni. S-a înapoiat și ea din Alexandria,
anul trecut. Dar s-a îmbolnăvit într-atât, încât astăzi nu-și mai poate câștiga o pâine. N-are nici
casă, nici masă. Trăiește doar din cerșit.
– O cunoști de mult?
– De mult. De pe vremea când era o simplă, dar cinstită lucrătoare de fabrică. O fată
orfană, pe care bandiții au scos-o din minți. Unul a luat-o „în căsătorie”, așa cum știu ei să ia
victimele de neveste. Altul i-a făgăduit un serviciu pe vapor, plătit „în lire aur”. După ce ai
căzut în ghearele lor, soarta îți era definitiv pecetluită...
– Dar aceste victime pentru ce nu spun și nu se plâng autorităților?
– La ce bun! Este atât de greu de nimicit păienjenișul acestor bandiți și, mai ales, atât
de greu de dovedit crimele pe care le săvârșesc, încât cele mai multe preferă să se stingă în
taină. Totuși, unele ar vrea să vorbească și să se spovedească, cel puțin pentru celelalte fete,
care ar trebui să cunoască procedeiele acestor oameni și tragedia mirajului, pe care-l
înfățișează traficanții de femei...
– Cunoști vreuna?
– Destule. Este, însă, una, a cărei viață este, într-adevăr, un roman dintre cele mai
zguduitoare. O femeie vândută de propriul ei soț, pe vremuri traficant de femei, astăzi
multimilionar. Și acest multimilionar, după ce a stors ultima vlagă din această nenorocită
femeie, astăzi grav bolnavă, o lasă să moară, de foame și frig, pe străzile Cernăuților... Pare de
necrezut. Dar așa este. Se numește Nehama Gross.
– Ai vrea să mi-o arăți?
 – Ți-aș arăta-o. Dar, de câteva zile, n-am mai văzut-o. Poate că a și murit. Mai zilele
trecute, nu se mai putea mișca: zăcea pe trotuar, uite, colo...

A doua zi, am făcut adevărate investigații detective. Cei mai mulți se fereau să-mi dea
vreun fel de concurs, de teama acestor bandiți, care, deși și-au întrerupt, în aparență,
activitatea, lucrează intens. Ei pedepsese, uneori, chiar cu moartea pe cei care le stau
împotrivă și, de aceea, chiar și cei care ar putea aduce unele contribuții cercetărilor mele, se
feresc de un arnestec în asemenea chestiuni... Totuși, după o zi de cercetări, ajung pe pistă.
Singur, într-o tavernă din marginea orașului, prefăcându-mă că mă interesez de un prieten,
care are nevoie de asemenea „marfă”, izbutese să capăt informații. Mijlocitorii sunt abili. Mai
întâi, îmi arată o completă neîncredere, sustinând că poliția este prea vigilentă; apoi, încet-
încet, se dau pe brazdă. Mai de dragul unei „afaceri”, pe care i-ar putea-o prezenta „șefului”,
al cărui nume zadarnic încerc să-l aflu, mai de dragul băuturii, pe care le-o ofer din belșug,
tipii, atât de tenebroși prin înfățișarea și prin îndeletnicirile lor, încep să se spovedească. Mai
toți sunt vechi pușcăriași. Cel mai tânăr, mai novice, este un băiețandru, cu urechea dreaptă
tăiată, care are numai patru condamnări. Este, după cum spunea unal dintre informatori, o
„râmă, cu care prind pești mărunți”, la periferie, în parcuri sau grădini publice. Face pe
ambulantul, când fotograf „a la minut”, când vânzător de cărți poștale. Așa chipeș și oarecum
elegant, agață cu ușurință fete naive, cărora le propune flirt, dragoste și... căsătorie.
De la acesti oameni, pe care, pentru motive lesne de înțeles, nu i-am mai putut vedea,
am căpătat o sumă de lămuriri de preț, printre care, destăinuirile senzaționale ale vieții
Nehamei Gross, care, cum îmi spunea unul dintre mijlocitori, posedă și acte. În căutarea
Nehamei, am răscolit mai toate cartierele din preajma gării Cernăuți. Așa am petrecut aproape
o zi întreagă, cunoscând tot ceea ce are acest oraș mai putred, o lume abjectă, îngrozitoare, în
care am regăsit atâtea personagii de foileton senzațional; o lume care dospește, la întuneric,
desfrâul, viciul, crima; o lume obscură, în care se strecoară „profesioniști” ceva mai nobili,
traficanții de femei, cu întregul lor instrumentar omenesc: agenți, complici, misiți, „eclereuri”,
informatori, exportatori etc.
Înoptase. Cu capul încă buimac de cele văzute într-o singură zi și pe care, desigur, nu
le-aș fi putut vedea într-o întreagă viață de om, colind strada care duce, de la gară, peste
poalele dealului, în centru. Pe această stradă se găsește o „Lăptărie vegetariană”, unde, până la
ore târzii, se încălzesc, la samovar, „păsările de noapte”, rebegite de frig și de foame. În fața
lăptăriei, zăresc, la un moment dat, o femeie căzută în stradă. Încere s-o ridic. Femeia nu se
poate ține pe picioare. Tremură, geme; așa cum ține ochii închiși, pare a se fi trezit dintr-un
leșin. Are fața palidă, cadavrerică. Cu ajutorul unui trecător, izbutesc s-o introduc în lăptărie,
unde este cald. Patronul, un om cumsecade, clatină din cap:
– Cine este această femeie?, întreb.
– Este Nehama, sărmana Nehama...
Un coniac, două, un ceai, și femeia, încetul cu încetul, își reveni. Ridică ochii mari,
întrebători, privi de jur-împrejur, apoi, cu glasul aproape stins, spuse:
– Ce mi s-a întâmplat? Mi s-a făcut rău? Nu cred. Sunt bolnavă și nemâncată de două
zile. Mă dor picioarele, ochii, mâinile, șira spinării. Nu mă primește nimeni. Sunt un câine,
bătut de oameni și de Dumnezeu.
– De ce nu intri în spital?
– Dar care spital m-ar primi?
– De ce nu încerci?
– Am încercat. Am fost într-un spital. M-au tratat mai rău ca pe o vită. Apoi m-au
alungat.
Femeia își rezemă, apoi, capul de peretele afumat al lăptăriei. Închise ochii și două
șiroaie de lacrimi brăzdară fața suptă de boală. Avusei un moment de emoție. Nehama era
tocmai victima traficanților de femei pe care o căutam, victima care posedă documente
senzaționale și al cărei soț, fost pușcăriaș la Constantinopol, este astăzi multimilionar. Omul a
uitat, astăzi, de vechea lui profesiune și, odată cu aceasta, de unica lui soție, pe care a vândut-
o, acum câțiva ani, caselor de toleranță din Orient. Iată-mă, în sfârșit, lângă femeia care-mi va
putea povesti, fără teamă, un caz extraordinar din viața traficanților de femei: propria ei viață.
Patronul îmi șopti, la ureche, câteva amănunte despre această nefericită victimă a acestor
bandiți:
– O femeie, a cărei viață, ca un exemplu pentru toate celelalte, merită să fie povestită.
– Dar cine o îngrijește?
– Nimeni. N-are nici casă, nici masă. Femeile de stradă îi oferă, când pot și ele, câte un
ceai, câte un codru de pâine. Dar acum este atât de boanavă, încât nu se mai poate ține pe
picioare.

În semiîntunericul „Lăptăriei vegetariene”, umbre de femei, ridicol înzorzonate,

defilează prin fața Nehamei. Umbrele se apropie, cu sfială, o privesc compătimitor și se
depărtează, bolborosind cuvinte neînțelese. Una singură, cu capul ca o sorcovă, îi adresează
câteva cuvinte de îmbărbătare, apoi pleacă, spunând:
– Iată ce a ajuns nevasta milionarului care și-a vândut pe cele douăzeci și șapte de
neveste... Și bestia nu se învrednicește să-i dea o bucată de pâine, după ce femeia i-a dat tot
ceea ce a putut caștiga din vânzarea trupului...
Nehama făcu ochii mari. Apoi, încordându-și puterile, încercă să se ridice. Căzu, însă,
ca o bucată de plumb, pe scaunul pe care o așezasem cu atâta greutate.
– Iertați-mă, dar nu mă mai pot mișca...
Femeia cu cap de sorcovă încercă s-o consoleze:
– Lasă, Nehama! Dacă nu s-a găsit încă pedeapsă pentru fărădelegile bărbatului tău,
nici om care să i-o dea, este, colo, sus, un Dumnezeu, care nu lasă nerăsplătite asemenea
fapte.
Nehama o privi lung și oftă:
– M-aș mulțumi și cu un pat de spital, care să-mi aline suferințele. Numai eu știu ce
sufăr. Nu-mi trebuie nici casă, nici masă, nu-mi trebuie nimic, decât un adăpost în spital...
– Este adevarat că ești soția legitimă a lui M. Gross?
– Da.
– El te-a vândut caselor de prostituție din Constantinopol, Alexandria și Cairo?
– Da.
– Și cum ai putut consimți la un asemenea act, câtă vreme erai soția lui?
– Dacă aveți timp, vă voi spune îndată. Dar cu îngăduință, pentru că sunt suferindă...
Incă un pahar cu ceai reconfortă femeia, care, încet-încet, își recăpătă înfățișarea
omenească.
– M-am născut în Odesa, din părinți evrei. Eram o fată săracă, dar cinstită. Visam și
eu, ca oricare alta, un bărbat, cu care să muncesc și să-mi croiesc un drum în viață... Acum, 11
ani, am cunoscut pe acest Gross, pe atunci vânzător la un fructar, în Cernăuți. Nu-i cunoșteam
nici intențiile, nici adevărata meserie. Mi-a vorbit atât de frumos și de convingător despre
fericirea pe care mi-o pregătește, încât am consimțit să-i fiu soție. Nu știu ce putere ascunsă
poseda acești bandiți, acești monștri cu chip de om, de-a ademeni și nenoroci fetele. Ceea ce
știu sigur e că Gross o posedă în cel mai înalt grad și că eu nu sunt prima lui victimă.
– Știai, când te-ai măritat, ceva din îndeletnicirile lui?
– Cum să știu! Dacă aș fi știut, nu m-aș fi nenorocit, pentru totdeauna, și n-aș fi suferit
ceea ce am îndurat atâția ani.
– Mi s-a spus că soțul tău era cunoscut hoț de ocazie și negustor de carne vie.
 – Pe atunci, nu știam nimic. În urmă, la Constantinopol, a suferit o condamnare. Din
vremea aceea, posed o fotografie, în dosul căreia mi-a scris câteva rânduri: „amintire din ziua
când am ieșit din arest, soțul tău, M. Gross”... Soțul meu... Da, era soțul meu și eu îl
întrețineam cu tot ceea ce câștigam în casa de toleranță în care mă plasase...
– Dar nu mi-ai spus cum ai ajuns să te vinzi...
Vă spun imediat. Am trăit, patru luni, după căsătorie, așa cum nu visasem niciodată.
Eram în al nouălea cer și credeam că, într-adevăr, soțul meu era singurul om care îmi dăruia
toată fericirea, pe care o putea visa o fată. Mi-a vorbit de proiecte mărețe, de milioanele pe
care trebuia să le câștigăm în niște afaceri și despre nevoia de a pleca peste graniță, pentru a
lucra cu o societate engleză, care avea nevoie de serviciile lui. Eram orbită până într-atât,
încât n-am putut judeca un lucru destul de simplu: că un vânzător de fructe nu este atât de
indispensabil unei întreprinderi străine; iar paradisul milioanelor nu vine tocmai atât de ușor,
numai pentru motivul că eu îi eram soție. Totuși, poveștile lui mă ademeniră într-atât, încât
mă hotărâi să-l urmez „pe calea fericirii”. Am plecat la Constantinopol. Din primele zile,
banditul știu să mă deprindă cu o nouă situație: englezii lui imaginari plecaseră; de lucru nu
găsea, iar puținii bani, cu care plecaserăm, se isprăviseră curând de tot. Atunci am intrat în
rândul unor „prieteni”, care încercară să ne ajute. „Prietenii” nu erau decât complici și
plasatori de femei în casele de toleranță. Sub motivul că pleacă după lucru, mă lăsă în grija
„prietenilor”, timp de câteva săptămâni. În acest interval, „prietenii” îmi propuseră
„angajamente” în hoteluri și varieteuri, unde „voi caștiga princiar”. Am rezistat, răbdând de
foame zile întregi, până ce, într-o zi, primii să fiu casieriță într-un asemenea local. Nu mai e
nevoie să vă spun ce am gasit, în loc de serviciu (Nicolae Țic, în Ilustraţiunea română, Anul
VI, nr. 2, 3 ianuarie 1934, pp. 6, 7).
*
Roşcovana scoase un petec de hârtie, pe care îşi copiase scrisoarea:
„Fă ce ştii şi scapă-mă din ghearele bandiţilor. Zdrednik, banditul, m-a vândut unor
tâlhari, care mă ameninţă veşnic cu moartea, dacă spun cuiva un singur cuvânt. În casa în care
îmi vând, ziua şi noaptea, trupul, vin numai negri, beţivi, bolnavi până în măduva oaselor.
Dacă aş fi fost îngropată de vie, încă aş fi putut spera într-o minune. Aci nu mai sper în nimic.
Trec zile întregi, fără să pot pune o bucăţică de pâine în gură. Sunt şi eu bolnavă prăpădită. Şi
dacă n-ar fi Dik, un negru de curând ieşit din puşcărie, care ne păzeşte cu cuţitul în dinţi, aş
fugi în mijlocul oceanului.
Astăzi, două victime ca şi mine, două fetiţe din Polonia, s-au otrăvit. Le-au azvârlit în
pivniţă ca pe două zdrenţe murdare. Dacă ai putea să mă scoţi din ghearele lor, aş săruta
pământul şi aş rămâne roaba ta, toata viaţa”...
Dudu ascultă impasibil conţinutul scrisorii, apoi întrebă:
– Parcă, împreună cu dânsa, plecase şi o altă poloneză...
Raşel Feldman. Dar şi ea a scris, unei cunoştinţe din Cernăuţi, cam aceleaşi lucruri. La
început, scria despre minunile care o aşteaptă acolo. Nu ajunsese la Buenos Aires. În urmă, a
nimerit şi ea ceea ce găsise şi cealaltă.

A doua zi, dimineaţa, am dormit până târziu. Dormisem, câteva ceasuri bune, dar,
probabil sub impresia celor văzute, destul de agitat, de vreme ce m-am sculat cu capul greu,
ca de plumb. Pe dinaintea ochilor defilau, ca într-un film de cinema, personajele văzute în
ajun şi crâmpeiul de mizerie şi de tragedie, pe care-l trăisem. În urechi îmi răsunau, încă,
acele glasuri necăjite, care-si strigau, din gâtlejuri roase de boală, toată deznădejdea unor vieţi
nimicite; acele spovedanii impresionante, pe care aş fi dorit să le audă toate acele uşuratice
fete, care mai cred încă în mirajul ademenitorilor şi traficanţilor; acele tânguiri disperate ale
unor suflete pentru totdeauna pierdute. Vedeam acele umbre de femei, blestemând în tremurul
ultimelor licăriri de viaţă clipa când au ascultat „glasul şarpelui”, părăsind pământul ţării…
Gândeam, în acele clipe, la lupta pe care o duc atâţia oameni ţi atâtea autorităţi contra
comerţului de came vie; la acea neînduplecată ofensivă a Ligii Naţiunilor, care se desfăşoară,
de ani şi ani, fără ca flagelul să fi slăbit ceva din intensitate; când, deodată, apăru în uşă o
domnişoară destul de bine îmbrăcată, care îmi ceru voie să îmi vorbească.
Necunoscuta îmi spuse, destul de emoţionată, ca a venit în persoană să mă roage ca, în
relatările mele, să nu-i pomenesc numele, pentru că, după aventura din America, s-a cuminţit
şi s-a măritat, că duce o viaţă onorabilă şi liniştită şi că, povestindu-i păţania, i-aş face cel mai
mare rău.
– Reportajul meu nu urmăreşte să facă nimănui rău. Din contra, rupând valul care
acoperă viaţa blestemata a acestor criminali, deschid ochii tinerelor fete, care, ca şi dumneata,
cad în ispita ademenitorilor şi a traficanţilor de femei...
– Ştiu, dar aş dori ca, povestind cele văzute şi auzite în Cernăuţi, să nu pomeniţi de
numele meu.
– Dar de unde ştii că voi pomeni de păţania dumitale?
– Presupun. Apoi lucrul este cunoscut pentru cei care cunosc viaţa traficanţilor de
femei. V-am văzut, v-am urmărit, câteva zile de-a rândul, şi sunt convinsă că vi s-a povestit şi
despre mine.
Necunoscuta mi-a spus numele, prenumele şi actualul domiciliu. Am cercetat carnetul
meu, încărcat cu însemnări, nume, date şi fişe. Într-adevăr, printre victimele de curând
repatriate, se găsea şi domnişoara L., cu următoarea menţiune: „afacerea cu briliantele
false”, R. W. S. 1674, măritată de curând, strada... nr. … lupta pe vapor (vezi rap. conf. S. +
C. P. C şi ag. inform”.
Necunoscuta urmărea cu încordare notiţele mele. Când i le-am citit, a devenit de o
paloare neobişnuită şi, cu lacrimile în ochi, m-a rugat, din nou, să nu-i public numele.
– Ţi-am făgăduit. Dacă ţii, îţi dau cuvântul meu de onoare, cu condiţia să-mi
povesteşti singură cele ce ţi s-au întâmplat.
– Bine. Voi povesti. Dar mi-e teamă ca cineva să nu mă găsească, singură cu
dumneata, în această cameră de hotel...
Am privit lung capul acela de femeiuşcă, îngrijorat de o asemenea inofensivă
perspectivă, după ce păcătuise atât de greu, cu doi ani mai înainte; apoi, asigurând-o că îmi
asum toată răspunderea şi că nimic rău nu i se poate întâmpla, chiar dacă cineva ar găsi-o
povestind întâmplări din viaţa ei, necunoscuta îşi reveni, căpătă un oarecare curaj şi se aşeză
la masa din mijlocul camerei. Fără prea multă introducere, femeiuşca, ce păstra ceva din
frumuseţea de altădată, începu povestirea:
– Trăiam liniştită, lângă părinţii mei din Cernăuţi. Năzuiam şi eu, ca mai toate fetele
de vârsta mea, să găsesc un tânăr frumos şi bogat, de care să-mi leg viaţa; un tânăr care să mă
iubească şi căruia să-i dăruiesc tot ceea ce fiinţa mea putea dărui. Treceam drept fată
frumoasă, cu oarecare stare, cuminte, respectată şi iubită de toată lumea. Părinţii mei mă
feriseră să văd mai de aproape lunea, ascunzându-mi, cu grijă, ceea ce aveam să cunosc, mai
târziu, dintr-odată, atât de brutal şi atât de grozav.
Poate că tocmai acest exces de dragoste şi de grijă părintească a făcut să fiu atât de
nepregătită în faţa nenorocirii. Visurile mele feciorelnice se împleteau la umbra romanelor şi
povestirilor de aventuri, pe care le sorbeam cu nesaţ. Îmi plăceau, deopotrivă, descrierile
pitoreşti ale ţinuturilor necunoscute, de dincolo de Ocean. Aşa m-am îndrăgostit, din citite de
America, ţara minunilor, a aurului, a dolarilor, a cinematografului şi a bărbaţilor frumoşi; acea
Americă, pe care aveam s-o cunosc, câţiva ani mai târziu, în împrejurări atât de dureroase şi
din care am scăpat cu viaţă numai printr-o minune dumnezeiască.
Trăiam aşa, în aşteptarea tânărului frumos şi bogat, cu care să călătoresc în America
tuturor minunilor, când, într-o zi, tânărul apăru ca în poveste. Bucurie şi emoţie. Tânărul
manierat şi frumos era chiar ceva mai mult decât îl visasem eu: era un om „putred de bogat”,
care-mi făgăduise, fără prea mari rugăminţi, să mă plimbe prin toată America, îndată după
cununie. Nimeni n-ar fi putut bănui, sub nici un motiv, că, sub masca distinsului şi
manieratului meu logodnic, se ascunde cel mai periculos ademenitor de minore, un maestru
iscusit şi viclean, căruia nu-i putea rezista nici o fată. Ştia, cu o dibăcie rară, să facă să vibreze
fiecare coardă a sufletului, vorbea atât de frumos, încât îţi era cu neputinţă să nu-l asculţi,
ceasuri întregi, povestind din cele văzute pe domeniile tatălui său, care avea mari ferme în
America, şi care era, ca şi dânsul, originar din România.
În câteva săptămâni, eram un biet fluture, care-mi arsesem aripile la cea dintâi lumină
întâlnită în cale. Îl iubeam şi, aşa, orbită cum eram, puteam săvârşi, sub hipnotica-i putere,
orice. Ce s-a întâmplat, mai târziu, lesne se poate bănui. Nerăbdătoare, am fugit cu dânsul.
Aşa am cunoscut drumul Americii. În loc de imense ferme, peste care trebuia să domnesc, în
loc de palate şi de bogăţii din poveste, am găsit mizeria unei vieţi de prostituată, aşa cum
foarte puţini oameni şi-o pot imagina.
Ştii ce înseamnă o femeie albă, pradă caselor de toleranţă din Buenos sau din Rio? O
femeie, lipsită de orice apărare, în mijlocul unor brute, cărora nu le-a mai rămas nici un
simţământ omenesc? Un infern fără nume, fără început şi fără sfârşit, de unde nimeni nu se
mai întoarce...
– Un Solowki rusesc…
– Cu mult mai rău. Moartea este cu mult mai uşoară sub gheţurile polare, decât în
barăcile de scânduri, în care sunt târâte „albele” traficanţilor de carne vie. Sociologii, care fac
speculaţii teoretice, ar putea coborî în mijlocul victimelor. Atunci ar putea vedea deosebirea
dintre anchetele oficiale şi cruda realitate. Femeile inimoase ar forma, poate, „batalioane
sfinte” pentru salvarea „sclavelor albe”, pradă prostituţiei, alcoolului, sifilisului şi
stupefiantelor. Şi poate, cine ştie, ar putea salva cel puţin pe cele care nu şi-au destrămat. încă
iremediabil, sufletul şi trupul… Cel puţin minorele...
– Sunt şi minore?
– Destule. „Logodnicul” meu era, doar, un „specialist” pentru minore. De altfel, ceea
ce m-a impresionat şi mai mult, din primele zile, a fost tocai soarta acestor fete neştiutoare,
copile jertfite pe acest rug monstruos. Am găsit câteva copile, importate, de curând, „din
Polonia”. Dar bietele fete erau din România, smulse banditeşte din căminele părinteşti. Una a
murit, sub ochii mei, în baraca recalcitrantelor, unde m-au aruncat şi pe mine, din primele
zile. În baraca aceea, care slujea ca loc de pedeapsă şi de tortură, „novicele” care nu se
supuneau, cu una, cu două, erau biciuite până la sânge. Un negru ne biciuia cu un bici de foc,
pe care-l cunosc doar sclavii şi dobitoacele. Trupurile însângerate se rostogoleau, unul peste
altul, în paiele umede de ploaie şi de lacrimi. Eu cred că în iad poate fi ceva mai accesibil
decât viaţa printre „gaucos”-ii aceia, cu pielea de mort şi cu dinţii albi ca porţelanul, care cer
femeii albe plăceri animalice, cu neputinţă de povestit.
– Dar una dintre victimele traficanţilor mi-a spus că, în brusca degringoladă a femeii
ajunsă pe mâinile lor, urmează, cel puţin pentru unele, o scară, o gradaţie, care începe cu viaţa
de artistă de varieteu şi sfârşeşte cu viata de prostituţie ordinară...
– Oricare ar fi procesul, tehnica „iniţierii” este aceiaşi. Iadul începe de la primii paşi şi,
de regulă, sfârşeşte destul de repede, pentru că femeile de la oraş rezistă, în general, prea
puţin. Victima, chiar dacă are momente de reculegere, cu restul de voinţă ce i-a mai rămas nu
poate face mai nimic, pentru că, alimentată cu alcool şi cu stupefiante, îl pierde şi pe acela...
– Spuneai că fetiţa, pe care ai văzut-o murind sub ochii dumitale, era una de la noi. Te-
ai interesat cine era?
– Desigur. Dar fata nu avea acte româneşti, ci poloneze. Probabil, acte false. De altfel,
asemenea fete minore sunt aduse prim contrabandă şi nu apar decât în faţa „clienţilor discreţi,
care plătesc gras”. Clienţii plătesc, ce e drept, destul de mult. Dar banii îi încasează
matroanele şi exploatatorii, care, la rândul lor, plătesc ,,marfa” destul de scump. Vorbind, într-
o zi, cu o colegă de mizerie şi decădere, mi-a povestit despre câteva femei din Cernăuţi, care
se ocupau numai cu vânzarea minorelor. Astfel, mi-a spus despre Catarina V., condamnată la
4 luni închisoare, care ademeneşte şi adăposteşte şi astăzi clandestin minore; despre Olga Z., o
mijlocitoare iscusită, pe care a cunoscut-o şi dânsa la Cernăuţi, precum şi despre o
aventurieră, recrutată din aceeaşi lume a prostituatelor, cu numele de Hirsch... Aceste femei
erau în strânsă legătură cu bandele internaţionale, conduse de traficanţi de la noi, care aveau
agenţi secreţi la Rio, Buenos Aires, Tampico, Texas etc.
– Nu mi-ai spus însă ce-i cu „briliantele” dumitale…
Femeiuşca îşi pironi ochii în pământ; apoi, după câteva clipe, reluă şirul povestiri.
– Dacă vă interesează, v-o pot spune: Cei care mă ţineau sechestrată, în una din casele
din Buenos, văzând încăpăţânarea cu care rezist tuturor torturilor morale şi fizice, au folosit
un truc, care, în parte, le-a reuşit. Într-o zi, pe când plângeam mai amar într-o baracă de
pedeapsă, apăru un spaniol cu înfăţişare simpatică şi se strecură până la mine, făgăduindu-mi
salvarea. Spaniolul îmi spuse că s-a îndrăgostit, din primul moment în care m-a văzut
terorizată şi că ar fi încercat chiar atunci să mă smulgă din mâinile bandiţilor, dacă nu i-ar fi
fost teamă de viaţa mea. Îmi spuse că este mare fermier, în apropiere, putred de bogat, şi că va
căuta, cu orice sacrificii, să mă răpească şi să mă ducă la ferma sa. Ca să mă convingă, îmi
spuse că mă va lua în căsătorie şi, ca să fiu mai sigură de sinceritatea spuselor sale, îmi şi
arătă o cutie cu bijuterii scumpe, în care străluceau trei briliante de o mări,e neobişnuită.
Adăugă că aceste bijuterii nu sunt decât o parte din cadoul de nuntă, pe care-l voi poseda chiar
înainte de facerea cununiei.
Făgăduiala spaniolului mi se păru, într-adevăr, de necrezut. În seara când hotărâserăm
să fugim, apariţia cavalerului spaniol, mai mult decât romantică, îmi întări convingerea că mă
găseam în faţa unui suflet cu adevărat nobil şi generos. Spaniolul simulă o luptă cu paznicul
negru, asupra căruia descărcă un foc de armă, mă aruncă pe şeaua calului său, pe jumătate
sălbatec, şi, într-o goană nebună, dispărurăm în noapte... După câteva ceasuri de drum,
poposirăm la conac, o cabană în care aştepta o armată de negri, spanioli şi gaucos. Oamenii
ne-au primit cu voioşie şi spaniolul anunţă că adus pe aleasa inimii sale. După câteva zile,
noul meu logodnic mi-a oferit cutia cu bijuterii: diamante, smaragde, topaze, turcoaze, o
adevărată comoară de rajah. După douăzeci şi patru de ore, iluzia optică dispăru: cutia cu
bijuterii nu era decât o cutie cu imitaţi destul de reuşite. Când încercai să-l dojenesc pe
spaniol, pentru cutia sa, el deja dispăruse. În locul său apăru un gaucos, care îmi ordonă să fiu
la dispoziţia oamenilor săi. Peste câteva ceasuri, eram prada bestialităţii unor oameni, pe care
şi acum îi urăsc moarte.
Înţelesei că fusesem vândută altei „case” şi că cel de-al doilea „logodnic” nu era decât
un complice al celor din Buenos. Am stat, mai bine de o săptămână, pândind clipa când, cu
riscul vieţii, trebuia să fug şi să ajung pe bordul vreunui vapor european. Un marinar milos m-
a îmbarcat clandestin şi m-a ascuns în magazia cu cărbuni. Aşa am ajuns până la Constanţa,
unde am găsit un cunoscut, care m-a adus la Cernăuţi. O întâmplare fericită a făcut ca un
suflet bun şi generos să-mi ierte toate greşelile şi, astfel, să devin soţia unui om sărac, dar
cinstit şi muncitor. De aceea v-am şi rugat să nu îmi pomeniţi numele, pentru că mi-aţi face
cel mai mare rău cu putinţă.
Ascultam, înmărmurit, sfârşitul povestirii tinerei femei, care pătimise atâtea, pe urma
acestor traficanţi, când un comisionar îmi aduse o scrisoare: era un bilet de la Dudu Chioru,
care mă ruga să mă prezint, la o anumită oră, pentru a mă pune în contact cu o altă victimă a
traficanţilor de carne vie (Nicolae Ţic, în Ilustraţiunea română, Anul VI, nr. 5, 24 ianuarie
1934, pp. 6, 7).
*
La ora indicată, Dudu Chioru mă aştepta într-o cofetărie-restaurant, din strada Ion
Creangă. Informatorul meu era punctual, ca de obicei, şi mulţumit că mă poate revedea.
 – M-am ţinut de cuvânt. Iată, vă prezint pe domnişoara B., persoana despre care
vorbisem.
Fata răspunde la salutul meu, cu oarecare timiditate, apoi îşi reveni, ca una care
cunoscuse un apreciabil număr de bărbaţi şi care era deprinsă să înfrunte riscuri ceva mai
mari.
– I-am spus lui Dudu, începu fata, că vă pot povesti ce doriţi, cu singura condiţie să fiu
ferită de urgia oamenilor care încă mă urmăresc.
– Care oameni?
– Traficanţii…
– Dar mi s-a spus că ai un protector, care, deşi traficant, pe vremuri, s-a lăsat de
această meserie şi trăieşte, azi, onorabil.
– Pe cât poate fi un asemenea om onorabil.
– Totuşi…
– Onorabil, în sensul că nu se mai ocupă cu asemenea chestii Dar n-a izbutit să mă
facă şi pe mine femeie, care să-şi câştig existenţa altfel…
Sinceritatea fetei mă câştigă, de la început. Era una dintre acele nefericite victime,
conştiente de nenorocirea în care au căzut şi care rămân, astfel, „pierdute”, pentru că nimeni
nu se învredniceşte să le ridice de acolo, de unde au căzut. După asigurările pe care i le-am
dat, că nici un rău nu i se poate întâmpla, de vreme ce nu-i voi pomeni numele, nici al ei, nici
al mizerabilului care a vândut-o bandelor de traficanţi, fata începu să-mi povestească despre
viaţa mizerabilă a celor ce cad în ghearele bandelor de ademenitori şi, mai ales, despre viaţa
lor în „casele” din Orient şi din America de Sud.
– Dudu mi-a spus că, deşi repatriată, acum câţiva ani, ai fost pe punctul de a pleca, din
nou, în America.
Fata plecă ochii, ruşinată, apoi răspunse:
– Adevărat. Era să fac, pentru a doua oară, prostia, de astă dată ademenită sub altă
formă. Dar am auzit de scrisoarea Anei Hass, din St. Paul, în care aceasta descria, unei
prietene din Cernăuţi, Z. I., că viaţa „albelor” a devenit atât de groaznică, încât cine ar dori să
mai vină acolo mai bine să se înece în mare, la Constanţa.
Dudu interveni:
– Dar tu cunoşteai viata de acolo. Cum te mai puteai gândi să pleci?
– Plecam cu un om de treabă…
Dudu izbucni într-un hohot de râs nestăpânit:
– Tocmai asta am voit să dovedesc domnului care te ascultă... Voi, singure, nu vă daţi
seama de ceea ce faceţi. Puterea acestor oameni este, într-adevăr, drăcească…
Se făcu tăcere. Dudu îşi scotoci buzunarele, apoi scoase câteva notiţe, pe care şi le
făcuse, pe un carneţel, în timpul „incursiunilor” din ajun.

– M-aţi întrebat, ieri, despre minunea ce se petrece cu aceste victime, în America de

Sud: deşi nenorocite, ele, cu boala şi cu moartea pe buze, sunt, totuşi, vesele... Domnişoara v-
ar putea lămuri…
Fata îşi încruntă sprâncenele, îşi trecu, apoi, mâinile peste pleoape, ridică din umeri ca
străpunsă de un fior şi oftă prelung. Binevoitoarea mea informatoare mai întâi ezită, apoi,
hotărâtă să-mi spună tot ce ştie, povesti:
– Este o „minune” leane de înţeles. Înainte ca victima să fie animalizată de alcool şi de
stupefiante, ea se deprinde să mestece o buruiană blestemată, marihoana, care produce bună
dispoziţie, veselie, râs. Bănuiesc că iarba conţine vreun stupefiant mai puţin vătămător,
deoarece bărbaţi şi femei o consumă toată ziua. Buruiana alungă orice urmă de tristeţe. Ea
provoacă buna dispoziţie şi râsul. De aceea, în toate „casele”, fetele râd, râd fără motiv, cântă,
dansează, aproape inconştiente. Dar otrava buruienii nu întârzie să-şi arate efectele, pentru că
ea grăbeşte moartea, singura fericire adevărată a acestor nenorocite.
– Ai cunoscut-o şi dumneata?
– Am cunoscut-o, câteva săptămâni. Când mi-am dat seama de dezastrul care mă
aşteaptă, m-am ferit s-o mai consum, după cum m-am ferit şi de băuturile tari şi de
stupefiantele care se găsesc în mai toate casele de toleranţă.
– Ai avut această putere?
– Am avut, pentru că vedeam, la fiecare pas, spectrul morţii, care secera, în fiece zi, pe
câte una dintre colegele mele...
– Nu era prohibit consumul?
– Nu ştiu. Ceea ce ştiu sigur e că stupefiantele propriu-zise aveam grijă să le ferim de
ochii poliţiştilor; această iarbă însă nu. Probabil că este o iarbă pe care o consumă şi
indigenii... Efectul ei este sigur: mai întâi, aduce o stare de inconştienţă, de tâmpenie, apoi
moartea...
– Este adevărat că, în „casele” din America de Sud, fetele de la noi deţin majoritatea?
– Inexact. Sunt fete de pretutindeni, din mai toate statele europene; femei albe,
vândute de aceleaşi bande internaţionale, care n-au nici un fel de preferinţă, pentru că, pentru
gaucoşi şi pentru negri, singura condiţie e să nu fie de-a lor...
– Dar despre „casele”, pe care le-ar fi avut, pe acolo multimilionara, asasinată la
Cernăuţi, Roza Hirsch, n-ai auzit?
– Nu. În schimb, am citit şi eu, prin jurnale, despre aşa-ceva. Dar America e mare şi
asemenea „case” sunt destul de numeroase. Dar pentru ce vă interesează trecutul răposatei?
– Pentru documentarea mea. Aş fi dorit să ştiu dacă ceea ce s-a spus, despre această
multimilionară, care trăia, retrasă, în ultimul timp, la Cernăuţi, corespunde adevărului...
Faptul, bineînţeles, n-ar uşura cu nimic vinovăţia asasinilor, care au ucis-o pentru a o jefui.
N-am apucat, însă, să rostesc ultimul cuvânt şi fata dispăru, ca prin farmec: se strecură,
ca o umbră, pe după raftul din fundul prăvăliei. Dudu, care, dintr-o privire, zărise, prin geamul
uşii, doi ochi care cercetau interiorul, îmi spuse în şoaptă:
– Este protectorul… Nici o vorbă, şi nu răspunde la nici o provocare.
Protectorul, un om scund, negricios, uscăţiv, mai mult un tip vulgar de misit şomer, se
îndreptă spre masa noastră, legănându-se. Omul, urmărindu-şi „fata”, îi pierduse urma tocmai
în faţa acestei prăvălii.
– Dudule, a fost pe aci?
– Da.
– Ai vorbit cu dânsa?
– Desigur. M-a rugat să intervin pe lângă un agent, care n-o lasă în pace.
Protectorul clătină din cap semnificativ:
– Am înţeles. Numai să n-o muşte şarpele, să spună vreo minciună despre mine.
Domnul este, desigur, gazetarul care se interesează de „chestiile” cu America...
– Exact.
– Faceţi bine că vă interesaţi în persoană. Dar nu trebuie să credeţi tot ceea ce vi se
spune...
Musafirul, care luase loc la masă, fără să-l fi invitat cineva, clipi şiret din ochi, apoi
adăugă:
– Cel care făptuieşte face un păcat; cel cu bănuiala, două păcate...
– Dar eu nu bănuiesc decât pe cei pe care îi bănuieşte şi poliţia; apoi sunt atâţia
identificaţi, care au suferit şi condamnări şi care sfidează lumea...
– Poate că şi eu sunt un suspect.
– N-am auzit...
 – Da, am fost în America şi am fost, de trei ori, divorţat. Dar ce-i cu asta? Şi dacă
femeile mele au fost necinstite, ce vină am eu?
Dudu, mulţumit că discuţia nu luase un drum mai primejdios, interveni amical:
– Domnul nu urmăreşte decât adevărul şi, dacă afirm eu că, astăzi, eşti om de treabă,
fii sigur că nu-ţi pomeneşte numele... De altfel, nici nu-l interesează chestiile prea vechi...
Cunoşti vreo chestie nouă?
– Sunt câteva. Chestia cu doctorul cu şapte neveste o cunoaşte?
– Nu.
– Autorităţile cercetează, chiar acum, cazul suspect al unui doctor, însurat de şapte ori,
care are un număr respectabil de neveste şi care face foarte des naveta Viena-Cernăuţi,
Cernăuţi-Viena.
– Şi ce face au atâtea neveste?
– Ce să facă? Negustorie. Apoi, chestia cu scrisoarea şi cu noua bandă, pe cale de
identificare...
Musafirul plecă şi el grăbit şi mulţumit că izbutise să mă convingă de nevinovăţie...
*
În drum spre centrul oraşului, ne oprirăm în fata hotelului „Lemberg”.
– Vezi hotelul ăsta? Aci a fost prinsă o bandă de traficanţi polonezi, care încerca un
export de fete.
– Am mai auzit...
– Da. Dar nu cunoşti amănuntele. Victimele, care se găseau sechestrate, nu ştiau nimic
despre ceea ce le aştepta. Când s-au pomenit cu poliţia şi când au văzut că polonezii care le
ademeniseră nu sunt, în realitate, decât nişte traficanţi, au început să ţipe îngrozitor... Erau
patru polonezi, care au opus rezistenţă celor patru comisari, care veniseră să-i aresteze. Ei
trecuseră graniţa clandestin şi se găseau ascunşi, cu victime, cu tot, în acest hotel. Faptul că
plăteau împărăteşte, în lire-aur cel mai neînsemnat lucru, a dat de bănuit. Polonezii au fost
expulzaţi, iar fetele, arestate, judecate şi condamnate la câte o lună de închisoare.
– Probabil, un „trafic de femei”, în tranzit.
– Da, în tranzit. Polonezii urmau linia triunghiului fatal: Cernăuţi – Bucureşti –
Constanţa. Nefericitele victime urmau să fie îmbarcate, la Constanţa, pentru a fi duse la
Alexandria şi, de acolo, în unul dintre oraşele Americii de Sud, care cumpărase „marfa”.
– Am auzit vorbindu-se, adesea, despre acest „triunghi”; dar n-am înţeles amestecul
Capitalei în liniile acestui triunghi...
– Capitala dumneavoastră este punct central, ca şi Cernăuţii şi Constanta. Acolo
traficanţii duc „marfa”, fie pentru trebuinţele metropolei, fie pentru a fi însoţită, până la
Constanţa, de agenţi isteţi ai bandelor, care au legături şi în Bucureşti. Îmbarcarea şi trecerea
victimelor peste frontieră, prin Constanţa, nu este lucru tocmai uşor şi, de aceea, agenţii
operatori sunt oameni iscusiţi din Capitală. Tot acolo, se fabrică şi actele necesare victimelor,
fie falsificându-se, fie obţinându-se acte veritabile, prin oameni cu trecere...
– Crezi posibile asemenea mijloace?
– Sunt sigur, pentru că chiar poliţiile porturilor sud-americane au oprit intrarea unor
asemenea fete, expediate cu acte false.
– Dar cele cu acte veritabile?
– Foarte simplu. Fata majoră are tot dreptul să călătorească unde pofteşte şi nimeni n-o
poate opri, câtă vreme nu i se poate face dovada că este „exportată” în asemenea scopuri
urâte. Însoţitorii lor nu apar la suprafaţă, decât după ce vaporul părăseşte apele noastre. În
asemenea împrejurări, ce pot face autorităţile? Numai când poliţiile au indicii sigure despre
dispariţii sau ademeniri, când, de regulă, sunt pe urmele operaţiilor vreunei bande, intervin şi
opresc victimele la Constanţa...
– Dar acest lucru este atât de greu...
 – Aşadar, există un triunghi fatal, din care nimeni nu scapă...
– Fatal. Cine a pornit pe linia triunghiului greu să mai scape. Organizarea şi
supravegherea bandelor de traficanţi sunt atât de puternice, de diabolice, încât triunghiul ar
putea fi numit, fără greş, „triunghiul morţii”.
– Se cunosc cazuri în care asemenea fete au putut fi salvate, înainte de a părăsi ţara?
– Destule. Domnişoara Popescu, din Burdujeni, ademenită de un oarecare Cirovici;
două minore, trimise pentru export, cu acte false, de o traficantă, M. S., din Cernăuţi; două
fete, vândute unei bande de traficanţi, acum câţiva ani, cu 70.000 lei, de un pretins
reprezentant al unei agenţii de vapoare; fata Ana G. I., din Cluj; Rosa Sohn şi Sonia Zalmiza,
încăpute în mâna unei bande internaţionale, care opera la Cernăuţi; Cili şi Raspel, împiedecate
să plece, acum un an. Şi atâtea altele, pe care autorităţile noastre le-au salvat din „triunghiul
fatal”.
– Cunoşti pe vreuna dintre aceste victime salvate?
– Câteva. Dacă vă interesează, pot să mă informez şi să vă pun în contact. Dar cele
mai multe, de teama bandiţilor, se feresc să le divulge numele. Acesta este şi unul dintre
motivele pentru care cei mai mulţi scapă nepedepsiţi, pentru că însăşi victimele, de frică, nu
spun adevărul, acoperind astfel fapte care ar trebui pedepsite cu toată asprimea.
Vorbind astfel, ajunserăm în Piaţa Unirii. Intrarăm, pe strada Flondor, într-un local de
consumaţie şi, la un pahar cu bere, Dudu îmi povesti întâmplări extraordinare, unele aproape
de necrezut, din viaţa traficanţilor de carne vie.
– Sunt unii, spuse Dudu, oameni care trăiesc şi azi în Cernăuţi, liberi şi nesupăraţi de
nimeni. Ba unii sunt milionari, mari proprietari de imobile, negustori sau rentieri. Chiar în
acest local vine unul, arhicunoscut în această lume a negustorilor de femei, care trăieşte în lux
şi bogăţie, sfidând oamenii care muncesc din greu pentru o bucată de pâine. Dacă v-aţi osteni
să cercetaţi trecutul, pentru unii chiar şi prezentul, răscolind cazierele poliţieneşti, aţi vedea
că, sub această mască de oameni bogaţi şi respectaţi, se ascund cei mai periculoşi bandiţi, cei
mai mulţi condamnaţi pentru fapte infamante... Pagini de roman senzaţional, pe care le trăim
în superba indiferenţă a unei societăţi care, uneori, pedepseşte aspru greşeli neînsemnate, iar
alteori iartă prea uşor cele mai grele păcate. Şi păcatele traficanţilor de femei nu sunt dintre
cele mai uşoare.
Dudu, care suferise, odată, această nedreaptă judecată, simţi o satisfacţie în interesul
cu care-i ascultam rechizitoriul, de altfel destul de îndreptăţit. În local intră un domn
impozant, înalt, ras, pufăind o ţigară de foi. Dudu îmi şopti, de-abia perceptibil:
Iată unul din categoria celora despre care vorbim. Opera, încă înainte de război. Dar
cine ar putea îndrăzni să-i spună ceva acestui domn? Se spune că, în ultimul timp, este sub
supraveghere ceva mai riguroasă, pe urma intervenţiei poliţiei din Viena, care a semnalat
poliţiilor noastre începutul unei noi operaţii (Nicolae Ţic, în Ilustraţiunea română, Anul VI,
nr. 6, 31 ianuarie 1934, pp. 6, 7).

1936: Metode levantine, în pașalâcul Sucevei. Până acum, eram obişnuiţi să credem
că dreptul de proprietate e drept sacru şi respectat, de voie, de nevoie. Cu alte cuvinte, ştiam
că ce-i al meu e al meu, şi ce-i al tău e al tău. Iar dacă cineva contesta cuiva dreptul la ceva,
lua calea legii, pentru lămurirea chestiei şi stabilirea adevărului. Şi mai ştiam şi aceea că
evidenţa-i evidenţă. Şi cea mai evidentă realitate, împotriva căreia nu se poate lupta cinstit şi
normal, e faptul real: obiectul, omul vizibil, tangibil şi, ca atare, uşor de constatat şi de prins
în conscripţii fidele şi controlabile. Împrejurare de care s-a şi ţinut şi se ţine seamă în cercurile
care se respectă, odată ce „contra facta non valent argumenta”, oriunde ne vom fi aflând snb
soare.
 Afară de paşalâcul Sucevei, unde s-a încercat şi ceea ce nimeni n-ar fi crezut că ar fi
cu putinţă, într-o lume civilizată şi creştină, cu o simplă trăsătură de condei au fost trecuţi în
nefiinţă sute de credincioşi uniţi, numai şi numai ca să iasă un număr mult scăzut, sub cel
prevăzut de lege, pentru îndrituirea unei parohii la subvenţie de la stat şi, deci, la existenţă.
Tentativa aceasta incalificabilă a găsit răsunet la Ministerul Instrucţiunii Cultelor şi Artelor,
care, la 13 august 1936, adresându-se eparhiotului de Maramureş, îi scrie:

„Prea Sfinţite, Prefectura județului Suceava, cu adresa Nr. 9262/1936, ne face

cunoscut că parohia greco-catolică ruteană din Suceava are o populaţiune de 121 suflete, deci
mult mai puţine ca să poată justifica existenţa unei parohii, plătită din bugetul statului.
Faţă de numărul insuficient de credincioşi, ne cere a dispune desfiinţarea acestei
parohii şi alipirea lor la parohia greco-catolică ruteană din comuna Cacica.
Avem onoare a vă ruga să binevoiţi a dispune să ni se comunice hotărârea Prea Sfinţiei
Voastre în această chestiune.
Primiţi, Vă rugăm, Prea Sfinţite, asigurarea deosebitei noastre consideraţiuni.
p. Ministru, / ss. Șt. Brădișteanu, / p. Director, / ss. G. Illoniu”.

Aşa sună scrisoarea ministerială, ticluită în temeiul informaţiilor domnului prefect

Cojocariu, de la Suceava. Care-i însă adevărul adevărat, în cazul de faţă? Acela că, pentru a se
dinamita o aşezare bisericească unită, s-a recurs, în hârtii oficioase, la păcătoase falsuri
ordinare. Răspunsul dat scrisorii ministeriale, de Prea Sfințitul Alexandru, stabileşte, fără chip
de replică, acest fapt, pe cât de odios, pe atât de nedemn. Scrie înaltul Ierarh:

„Domnule Ministru, / Adânc mâhniţi de cuprinsul adresei domniei voastre Nr.

116.090/14.366/1936, din care ni s-a dat să cunoaştem noul atentat, pus la cale de Prefectura
judeţeană Suceava, împotriva bisericii noastre de acolo, ne grăbim a vă răspunde următoarele:
1. Noua descoperire a domnului prefect Cojocariu, că parohia noastră din Suceava ar
avea numai 121 suflete, contrazice flagrant, învederând nemernicia temeiului, cifrei de peste
200 suflete („70 de familii, cu 132 suflete, la care se mai adaugă populaţia flotantă de
servitori, de circa 50-80 persoane”) arătată, „pe baza listelor de naţionalitate”, în adresa ce ne-
aţi trimis, la 17 iulie curent, sub Nr. 116.519/13.665.
2. Ea cotrazice însă mai ales realităţii, pe care v-am prezentat-o, încă la 31 iulie curent,
sub Nr. 4.134/1936, când ne-am permis a vă arăta, în temeiu de coale familiare, purtate, din
ordin, la zi, că avem, în Suceava, 451 suflete, cărora se mai adaugă 203 suflete din filia Iţcani
şi 188 suflete din filia Sf. Ilie, un total, deci, de 847 suflete.
3. Întemeiată pe un neadevăr patent şi lipsită, cum se ştie, de orice temei de lege,
cererea Prefecturii Suceava nu este, deci, decât o dovadă mai mult a duşmăniei ce ne poartă şi
o nouă încercare de a slăbi temeiul de drept, care va trebui să ne repună în posesiunea
integrală a averii ce ni s-a răpit la Suceava.
4. Menţinem, deci, drepturile ce avem asupra parohiei Suceava, fiind hotărâţi să
luptăm, din toate puterile, pentru apărarea acestora şi vă rugăm să respingeţi această nouă
încercare de atentat la adresa bisericii noastre.
5. Insistăm, din nou, pentru cele ce v-am cerut în adresa noastră, pomenită mai sus
(Nr. 4.134/1936), care vi s-a trimis recomandat, şi, astfel, deşi adresa domniei voastre de
acum, ce nu ţine seamă de cele ce vă scrisesem în ea, pare a spune contrarul – nu se poate să
nu o fi primit şi să nu o cunoaşteţi.
În nădejdea etc. / ss. Dr. Alex. Rusu Episcopul Maramureşului”.

Îi stă omului mintea în loc: acolo am ajuns, încât slujbaşi de stat să se preteze la
măsluiri de felul acesteia? Şi pentru ce? Pentru ca să sugrume o comunitate creştină, care are
„păcatul de moarte” că nu mărturiseşte crezul Bizanţului, ci al Romei, deşi enoriaşii parohiei
năpăstuite nu sunt latini, ci slavi. Ştim că Prea Sfinția Sa chiriarhul Alexandru al
Maramureşului a dezvăluit, la vreme, Ministerului de resort toată meschinăria atentatului, pus
la cale împotriva parohiei unite din Suceava. Măsuri de îndreptare a răului săvârşit, până
acum, şi de prevenire a altor rele, plănuite pe viitor, nu ştim să se fi luat. Şi nici nu legăm mari
nădejdi de aşa ceva. Cel puţini nu de la Ministerul pe care-l priveşte, în primul rând, „barbaria
negrăită şi adânc păgubitoare intereselor ţării”, cum timbrează Ierarhul eparhiot, într-altă
scrisoare (din 7 iulie 1936), procedura autorităţilor de la Suceava. Tare ne este însă credinţa că
justiţia va da câştig de cauză dreptăţii, care-i indiscutabil de partea noastră, şi va spăla pata de
ruşine, aruncată în obrazul ţării de metodele levantine, ce vreau să se încetăţenească şi la noi.
Fără să izbutească, însă, până în cele din urmă. Pe lângă toate binecuvântările bizantine ce are.
Şi chiar şi iadul de le-ar fi aliat. Pentru că, altfel, ar fi de disperat, cu atmosfera otrăvită, în
care s-au putut plămădi atentate ca cele demascate, în legătură cu biserica şi parohia unită din
Suceava atâtor amintiri de glorie şi cinste românească, de altădată (Metode levantine sau cum
se încearcă nimicirea parohiei unite din Suceava, Unirea, Anul XLVI, Nr. 34, 22 august
1936).

1942: „Casa lui Aron Pumnul, din Cernăuţi, transformată în muzeu. Aron Pumnul
a fost ardelean de-al nostru şi încă din Blaj. A trăit între anii 1818 şi 1866; în revoluţia din
1848, a fugit în Bucovina, unde a trezit la viaţă românească pe fraţii noştri bucovineni. El a
fost, între altele, şi profesorul tânărului Mhail Eminescu, devenit, mai târziu, cel mai mare
poet al nostru. În casa lui Aron Pumnul s-au pus la cale multe lucrări bune. De aceea,
Societatea pentru Cultură Românilor Bucovineni a hotărât să transforme această casă în
muzeu naţional” (Unirea Poporului, Anul XXIV, Nr. 2, 11 ianuarie 1942).

Cuprins
VOLUMUL I:
Sigiliul dumnezeirii

Genealogia maternă a Poetului Mihai Eminescu

„Fereastra cosmicului… risipită în imaginaţia satelor”
Povestea horelor strămoşeşti
Muzica, tentația dumnezeirii
Folclorul sau desprinderea vulgară din ceremonial
Secretele muzicii şi ale dansurilor valahe
Horele solstiţiale şi echinocţiale ale românilor
Barbu Lăutaru rivaliza, în virtuozitate, cu Nicolae Picu
Căluşarii românilor şi sentimentele regionaliste
Cântecele „naţionale” contrafăcute
„În aceeași vechime căruntă se suie originea lor”
Colinda mărului măr
1783: Mărturii despre colinde în Psaltirile româneşti
1831: Studiul poeziei populare
1839: Dansuri valahe, culese de Canzler Cav de Ferio
1848: Colinda, în primele însemnări
1848, la temelia folclorului ardelenesc
1848: Împrumutând imaginea poetică a poporului său
Arii şi cântece populare
1855: Melodiile româneşti
În 1874, se produse, la Paris
1875: Artele, la noi, au fost totdeauna dispreţuite
1877, G. Baiulescu: Muzica la români
1887: Horele românilor, în… dicţionarul lui Hasdeu
1889: Triumful României, prin ţigani, la Paris

VOLUMUL II:
Sigiliul vremelniciei

1462-1504: Martiriul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt

Cetatea Sucevei, în 10 februarie 1388
1494: Stephanus Magnus dux Valachorum
1697-1916: Bucovina în presa franceză şi în cărţile lumii
1774-1918: Bucovina, în presa românească
1774: Hergheliile împărăteşti din Bucovina
1783: Alaiul militar, la repatrierea Sfântului Ioan cel Nou
1786: Învăţătură pentru măsurarea moşiilor
1786: Pravila lui Iosif II pentru ţăranii Bucovinei
1789-1850: Nemţii noştri bucovineni
1793: Câmpulungenii se plâng guvernului militar
1801: Români bucovineni în decembrie 1801
1803: Calendar românesc vechi al lui Iulian
1807: Auzise Napoleon Bonaparte de Suceava?
1812: Cartea legilor pârgăreşti
1823: Podoaba Neamului vine din paza legilor strămoşeşti

VOLUMUL III:
Sigiliul vremelniciei

1829: „Făcători de bine Patriei şi supuşilor săi”

1829: Viaţa lui Dimitrie Cantemir. Domnul Moldovei şi prinţ în Împărăţia rusească
1837, Foaia duminicii: Druizii, „nişte popi, cu o maramă de lână albă”
1841: Dezrobire de ţigani
1841: Iernile cele mai însemnate
1848: Măgarul lui Goethe şi revoluţia de la 1848
1848: Ce e nou în Budapesta
1848, la Cernăuţi
De prin anii 1848 şi 1849
1848: Şcolile poporale din Bucovina
1854: Bucovina „încarnatei amorţiri a timpului trecut”
De sub Heniu, 31 mai 1854
12 iunie 1854: Mai multe persoane boiereşti din Moldova
22 iunie calendar nou 1854, ştire
22 iunie calendar nou 1854, articol
11/23 iunie 1854. Puţin şi consistoriul nostru
5 august nou 1854. Vrând, Domnule
Din Bucovina, 8 octombrie 1854
1854: Proclamaţia austriacă, la ocuparea Principatelor
1855: Corespondenţă de lângă apa Sucevii, 22 octombrie
1855: Despre urmările desființării boierescului în Bucovina
1855: Împăratul Franz Iosif, în Bucovina
Corespondenţa Bucureşti, în Bucovina
Cernăuţi, 30 iulie 1855
Iacobeni, 15 august nou 1855
Bucureştii Bucovinei, 1 octombrie 1855
1856: „Coroana lui Ştefan cel Mare s-a aflat în Putna”
29 noiembrie nou 1856
30 noiembrie nou 1856
20 noiembrie vechi 1856. Întristarea şi nedumerirea
1856: Mormântul lui Ștefan cel Mare
1856: Ce s-a întâmplat cu osemintele lui Ştefan cel Mare?
1856: Deshumarea Domnitorilor Moldovei

VOLUMUL IV:
Sigiliul vremelniciei

1857: Necrologul lui Doxache Hurmuzachi

Cernăuţi, 20 mai calendar nou 1857
1858: Naşterea nefericitului arhiduce Rudolf
14 decembrie nou 1858, Cernăuţi
1859: Relatări despre unirea Principatelor Române
1859, ianuarie: Călătorie în vremea Unirii Principatelor
1861: Despre influenţa zilelor lunare asupra ursitei unor oameni
1861: Cercul, simbol de egalitate
1863: Institutul de fete din Cernăuţi
1863: Scrisori de-ale lui Aron Pumnul
1864: Primul geniu botoşănean, cu rădăcini bucovinene
1864: Teatru românesc în Cernăuți
1866: Ca să mai fie sclavi diplomaţiei europene
România. Bucureşti, 23 februarie 1866
Colonelul Solomon, în noaptea de 11 februarie 1866
1866, în iulie: De lângă cetatea Sucevii
1866: Necrologul lui Ambrosiu Dimitroviță
1866: În numele națiunii române bucovinene
1866: Pericol și mântuire
1866: Vuiete, răspândite mult pe aici
1866: Longevitate, la Fundu Moldovei
1866, octombrie: Starea lucrurilor de prin ţinutul Rădăuţilor
1866, Bucovina: Unele trăsături din viața comunală
1866: Necrologul lui Ioan de Costin din Stroieşti
1866: Necrologul lui Vasile Ianovici
1866: O nuntă la Ilişeşti, în Bucovina
1866: Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava
1866: De lângă cetatea Sucevii, în iulie 1866
1866: În numele națiunii române bucovinene
1866: Pericol și mântuire
În 1866, au fost numiți, prin înaltă rezoluție imperială
1867: Bucovina. De pe dealul Dominic
1867: Cum decurg alegerile pentru dietă în Bucovina
Cernăuți, 13 faur 1867
1867, Bucovina: Alegerile pentru dieta ţării
1867: Alexandru baron de Vasilco
1867: Călătorie pe la mănăstirile din Bucovina
1867: Ce vor diecezanii și clerul din Bucovina?
1867: De lângă frontiera de la Fălticeni
1867: De la gimnaziul greco-oriental din Suceava
1867: Humor (Bucovina), în 1 august
1867, februarie: Bucovina. Alegerea ablegatului din ţinutul Coţmanilor
1867, Humor, în 4 februarie
1867: Alegerile dietale în Bucovina
1867: Necrologul lui Miron Ciupercovici
1867: Școala normală și cea de fete
1867: Nutriri interne pentru flămânzii externi
1867: Originea Societăţii Academice din Bucureşti
1867: Trei morminte, „în cartea de lacrimi și de sânge”
1868: Administrarea Fondului religionar
1868: Afaceri bisericeşti
1868, B. P. Hajdeu: Cine au fost Dacii?

Sigiliul vremelniciei

1868: La marginea Prusiei cu Rusia

1868: Agitaţiunea, în cauza bisericească și ținta ei
1868: Peţitorii Bucovinei
1868: Reuniune cantorală la Suceava
1868: Suspinele Bucovinei
1869: Adunarea societății pentru cultura română
1869: Judecată nemţească, despre arta teatrală română
1869: Biserica și școala
1869: Bucovina este o ţară mică, dar frumoasă
1869: Mișcarea rutenismului în Bucovina
1870: Prima adunare poporală
1871: Comitetul central pentru serbarea de la Putna
1871: Programul serbării în memoria lui Ştefan cel Mare
1871: Serbarea de la Putna
Nr. 14/1871: Raportul comitetului central
1871: Reflexiuni la raportul Comitetului central
1871. Ioan Slavici: Serbarea de la Putna
1871: Loteria Societății pentru cultură și literatură
1871: În Bucovina, sfatul cu sătenii
1873: Din dulcea noastră Bucovina
1873: Starea lucrurilor în eparhie și țară
1874, septembrie nou 28: Bucovina, după ce se uni cu sceptrul Nostru
1875: Debutul poetului Ciprian Porumbescu
1875: Din Bucovina, în ziua sfântului m. m. Dimitrie
1875: O excursiune în Bucovina
1876: Înființarea „Arboroasei”
1876, martie: Suceava
1876: Necrologul mamei lui Ciprian Porumbescu
1876, T. V. Stefanelli: Ceva despre Bucovina
1877: Motivul dizolvării Societății „Arboroasa”
1877, Ciprian Porumbescu: Imn festiv
1877: Şezătorile de fete
O boierie pentru beţie
1877-1878. Alexandru Chibici-Revneanu

VOLUMUL VI:
Sigiliul vremelniciei

1878: Alexandru Chibici-Răveneanu, prietenul lui Eminescu

1878: George Baritiu: Familia Hurmuzachi
1880: Prima cronică plastică a lui Ep. Bucewsky
1882: Nunta românilor, între Prut şi Nistru
1882: Înmormântarea lui George Hurmuzachi
1883: În Bucovina nu avem o şcoală de fetiţe
1883: Înmormântarea profesorului de muzică Ciprian Porumbescu
1883: Neuitatului şi mult regretatului Ciprian Porumbescu
1883: Titu Maiorescu, la Cernăuţi
1884: „Cetalnia” din Toporăuți
1884: Nunţi de o zi, la Toporăuţi
1884: Valsul „Fantome”
1885: Mișcări religionare în Bucovina
1886: Din raportul comitetului Societăţii
1887: O conferință pastorală în Cernăuți
1888: Mondenităţi bucovinene
1888: Sfințirea monumentului lui Aron Pumnul
1889: Mănăstirea Putnei nu este un Ierusalim al românilor
1890: Despre Jubileul Î. P. S. S.
1891: O întâmplare din Bucovina
1892: Cu ocazia expoziţiei de la Viena
1895: Chestiunea lui „u” mut final
1895: La ruinele cetăţii din Suceava
1897: Dimitrie Dan, Portul poporului din Straja
1897: Întrunirea conducătorilor
1897: Lupta în Bucovina
1898: Adunarea de la Rădăuţi
1898: Distingerea de care a fost făcut părtaş
1898: Fundaţiunea „Vasile Cocârlă”
1898, Ioan Pop Reteganul: Bucovina
1898: Constantin Morariu-Andrievici
1899: Situaţia românilor bucovineni
1900: Apelul fraţilor din Bucovina
1900: Bancrotatul politicastru Mustatză
1900: Bucovinenii şi Rutenii
1900: Se ştie că Partidul Naţional
1901: Descoperiri arheologice în Bucovina
1901: Lumina şi adevărul înăbuşite
1901: Un polon, despre raporturile bucovinene
1902: Vestea morţii lui Mihai Teliman
1902: Subsemnatul Franz Ritter des Loges
1903: Constituirea Centralei însoţirilor economice române din Bucovina
1903: Biserica Mirăuţilor
1904: Apel din Bucovina
1904: Mormântul lui Ştefan cel Mare
1904: Serbarea lui Ştefan cel Mare
1904: Un antisemit ortodox, călător prin Bucovina

Volumul VII:
Sigiliul vremelniciei

1904: Alecsandri şi Românii din Bucovina

1904: Jubileu de 25 ani al „Junimei”
1904: Noul prezident al țării Bucovinei
1904: Plecarea guvernorulul prinţul Hohenlohe din Bucovina
1905: Iancu cavaler de Flondor
1905: Interpelarea deputatului prof. G. Popovici
1905: Ceva despre Tricolorul român
1906: Bucovineanul Archip Roşca, pictorul Papei Pius X
1906: De la Expoziţia română
1906: Despre şi pentru Bucovina
1907: Cum lucră frații Bucovineni
1908: Expoziţie românească în Bucovina
1908: Concertul din Câmpulung
1908: Jubileul oraşului Cernăuţi
1908: pictorul Eugen Maximovici
1909: Comemorarea lui Eminescu în Cernăuți
1909: Comemorare a lui Eminescu
1909, Ion Dragoslav: Însemnare despre mine însumi
1909: Almanahul jubiliar al Academiei ortodoxe
1909: Necrologul baronului Nicolae Hurmuzachi
1909: Oraşele Bucovinei
1910: Mişcarea cooperativă la Românii din Bucovina
1911: Noul mareşal al Bucovinei
1912: Cum ne cunosc străinii
1912: Atentat contra profesorului Mocrenschi
1912: Noul şef al Bucovinei
1912. Prima victimă a gerului
1912: Un nou ziar. Doi morţi vii
1913: Criza bisericească din Bucovina
1914-1918: Cronologie bucovineană
1914-1918. Alte mărturii

1914: Aniversarea naşterii Majestăţii Sale la Caransebeş

1917, august 27: Ultima scrisoare a lui Ion Grămadă
1918: O cununie între tranşeele austro-ruse
1918: Readucerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou
1918: Colonelul Victor Rusu, ca educator
1918: Condiţiile de pace cu România
1918: Raportul consiliului de miniştri către M. S. Regele
1918: Mesaj regal pentru deschiderea Corpurilor legiuitoare
1918: Mitropolitul Repta
1918: Din vremile de groază ale Cernăuţului
1918: „La arme, Români! La arme, Români!”
1918, 29 octombrie stil vechi, Iaşi: Proclamaţia generalului Berthelot
1918: În luna Unirii Bucovinei cu România
1918: Tricolorul român în Bucovina
1918: Guvern naţional român peste Bucovina
1918: Bucovineni, în Armata Română
28 noiembrie 1918: Proclamarea unirii Bucovinei cu România

Bucovina de după Unire

Călătoria MM. LL. Regelui şi Reginei în Bucovina

1920: Un parastas ciudat
1920: Expoziţie de artă la Cernăuţi
1921: Regulamentul Legii Agrare pentru Bucovina
În 23 martie 1921
În 16 aprilie 1921, Dori Popovici
În 24 decembrie 1920, se înfiinţa, la Ciocăneşti
1923: Suceava, cetatea Voievozilor
1924: Din lumea orbilor
1924: Constantin Timu, un erou necunoscut
1924. Vindecări la moaştele Sfântului Ioan cel Nou
8 august 1926: Ce s-a petrecut la Putna?
1926, Emanoil Bucuţa: La huţuli
1931: „Jalnica Tragodie” a huţanilor
1931: Politica şi satele noastre, înainte şi după război
1933: Pictorul Ioan Coclici
1933: Neguţătorii de femei din Bucovina
1936: Metode levantine, în pașalâcul Sucevei
1942: „Casa lui Aron Pumnul, din Cernăuţi, transformată în muzeu