Capitolul 4

Operaţii de bază în laboratorul de chimie organică

Orice reacţie de sinteză a unui compus organic presupune parcurgerea a şase etape:
1) Pregătirea reacţiei – verificarea sticlăriei ce urmează a fi utilizată, curăţarea, spălarea
şi uscarea acesteia, cântărirea şi uscarea reactanţilor, anhidrizarea solvenţilor dacă este
cazul, montarea instalaţiei în care urmează să se efectueze reacţia, pregătirea sursei de
încălzire sau răcire (baie de ulei, baie de gheaţă) şi de agitare;
2) Reacţia propriu-zisă;
3) Urmărirea reacţiei prin tehnici cromatografice analitice;
4) Prelucrarea reacţiei – izolarea compusului ţintă din masa brută de reacţie;
5) Purificarea produsului de reacţie;
6) Analiza fizică şi spectrală a produsului de reacţie.
Operaţiile de bază care se efectuează pe parcursul sau anterior unei reacţii de sinteză a
unui compus organic sunt: pipetarea, măsurarea presiunii, refluxarea, filtrarea sub
acţiunea gravitaţiei şi la presiune redusă, extracţia cu solvenţi (Secţiunea 5.3.2),
evaporarea solventului, uscarea solvenţilor, substanţelor lichide şi a substanţelor dizolvate în
solvenţi organici.

4.1. Pipetarea
Pipetele sunt ustensile de măsurare (Secţiunea 2.3.6, Fig. 15) şi transvazare a
volumelor de lichide. Pipetele folosite în laboratorul de chimie sunt de patru tipuri:
a. pipetă simplă, din sticlă, gradată, cu volume variabile (0,1-10 mL) (Fig. 15);
b. pipetă cu bulă, din sticlă, folosită pentru măsurarea exactă a lichidelor (1-100 mL)
(Fig. 15);
c. pipetă Pasteur - o pipetă de sticlă ce prezintă în capăt un capilar. Cu acest timp de
pipetă se poate măsura un volum maxim de 2 mL, iar umplerea pipetei cu lichid se
face cu ajutorul unei pare mici de cauciuc, denumită pară pentru pipetă Pasteur (Fig. 7
şi Fig. 8);
d. pipetă automată folosită pentru volume mici (1 µL până la 1000 µL). Aceste pipete
automate sunt produse şi comercializate sub diferite tipuri şi forme, dar în principiu
sunt de două feluri: cu volum fix, care măsoară un volum de lichid predeterminat şi cu
volum variabil (ajustabil) folosite pentru măsurarea diferitelor volume de lichid (Fig.
15).

4.2. Măsurarea presiunii

Presiunea este un parametru ce trebuie cunoscut în operaţiile desfăşurate la presiuni
mai mari sau mai mici decât presiunea atmosferică. Măsurarea ei se realizează cu manometre
manuale sau digitale.

4.3. Refluxarea
Refluxarea este operaţia de încălzire a substanţelor organice la temperatura de fierbere
a solventului şi se realizează cu ajutorul instalaţiilor de refluxare formate din balon cu fund
rotund, refrigerent ascendent de apă, sistem de agitare şi sursă de încălzire (Fig. 26).
Operaţii de bază în laboratorul de chimie organică 50

Fig. 26. Instalaţie de refluxare

4.4. Filtrarea
Filtrarea reprezintă operaţia de separare a unui solid insolubil într-un lichid. Filtrarea
se utilizează în general pentru izolarea unui produs ţintă solid care s-a separat dintr-un
mediu lichid sau pentru îndepărtarea impurităţilor insolubile sau reactanţilor, caz în care
produsul ţintă rămâne în soluţie. În funcţie de particularităţile fiecărui experiment, filtrarea
se realizează la presiune atmosferică, sub acţiunea gravitaţiei sau la presiune redusă,
utilizând o pâlnie Büchner.

4.4.1. Filtrarea sub acţiunea gravitaţiei

Filtrarea sub acţiunea gravitaţiei (Fig. 27) este utilizată aproape exclusiv în cazul în
care se doreşte îndepărtarea impurităţilor, a reactanţilor solizi sau a agenţilor de uscare din
masa de soluţie în care produsul ţintă este dizolvat. În urma filtrării se obţin două
componente: ceea ce rămâne pe filtru se numeşte precipitat, iar ceea ce trece prin filtru
(soluţia rezultată) se numeşte filtrat. Sticlăria şi instrumentele necesare pentru această
operaţie sunt:

Fig. 27. Instalaţie de filtrare sub acţiunea

gravitaţiei
1. stativ de susţinere;
2. clemă sau inel;
3. pâlnie de filtrare;
4. hârtie de filtru (normal sau cutat);
5. pahar sau balon de colectare.

Filtrele se realizează din hârtie de filtru tăiată rotund şi împachetarea lor se face
diferenţiat în funcţie de aplicaţie (soluţiile fierbinţi şi cele rezultate în urma adăugării unui
agent de uscare se filtează pe filtru cutat) (Fig. 28):
Fig. 28. Realizarea (a) filtrului normal şi (b) cutat

(a) filtru normal (b) filtru cutat

51 Separarea şi purificarea compuşilor organici

4.4.2. Filtrarea la presiune redusă

Operaţia de separare a unui solid de un lichid utilizând presiune redusă poartă numele
de filtrare la presiune redusă sau filtrare la vid (Fig. 29). Sticlăria şi instrumentele
necesare pentru această operaţie sunt:
1. sursă de vid – poate fi trompă Fig. 29. Instalaţie de filtrare la presiune redusă
de apă sau pompă de vid;
2. vas de siguranţă – pentru
colectarea vaporilor toxici şi
volatili;
3. furtune de vid pentru legături;
4. stativ de susţinere;
5. clemă;
6. vas de trompă;
7. pâlnie Büchner – prevăzută cu
frită sau hârtie de filtru
Etapele unei operaţii de filtrare la vid sunt:
1. se fixează clema la stativ şi vasul de trompă în clemă;
2. se fixează pâlnia Büchner la vasul de trompă şi hârtia de filtru (în cazul unei pâlnii cu
frită nu este necesară hârtie de filtru) tăiată rotund, exact cât diametrul intern al pâlniei
(în cazul în care hârtia de filtru este mai mare sau mică decât diametrul interior al
pâlniei Büchner, solidul va trece prin orificiile acesteia). Dimensiunea pâlniei Büchner
şi volumul vasului de trompă trebuie să fie comparabile cu cantitatea de solid şi
volumul de lichid care trebuie separate (de exemplu, nu se vor filtra 10 mg de
substanţă suspendate în 2 mL de lichid utilizând o pâlnie Büchner cu diametru de 10
cm şi un vas de trompă de 500 mL). Se umezeşte hârtia de filtru cu acelaşi solvent pe
care dorim să îl separăm de solid şi se verifică poziţionarea ei corectă astfel încât să fie
acoperite toate orificiile pâlniei;
3. se porneşte sursa de vid;
4. se conectează furtunul de legătură al sursei de vid la vasul de trompă şi se verifică
crearea presiunii reduse în sistem cu mâna;
5. se filtrează. În cazul în care solidul rămâne pe pereţii paharului sau balonului din care
se filtrează, se preia cu filtratul rezultat în vasul de trompă;
6. se menţine solidul sub presiune redusă până la dezlipirea de pe hârtia de filtru (ceea ce
înseamnă că este bine uscat);
7. se deconectează furtunul de la vasul de trompă;
8. se închide sursa de vid;
9. solidul de pe pâlnie se preia cu o spatulă sau prin întoarcea pâlniei şi aplicarea unei
debit uşor de aer comprimat pentru dezlipirea hârtiei de filtru de pâlnie. În cazul în
care solidul este produs final, se usucă şi se cântăreşte.

4.5. Evaporarea
Evaporarea este operaţia de îndepărtare a solventului în care este dizolvat un compus
chimic fie în urma unei reacţii chimice pentru care etapa de prelucrare presupune îndepărtarea
solventului, fie în urma unei operaţii de purificare, precum extracţia sau cromatografia pe
coloană.
Evaporarea solventului sau concentrarea soluţiilor se realizează la presiune redusă, cu
ajutorul rotavaporului (Secţiunea 2.3.9) pentru majoritatea solvenţilor volatili. Concentrarea
Operaţii de bază în laboratorul de chimie organică 52

soluţiilor apoase se realizează prin fierbere şi evaporarea în timp a apei dacă substanţa
dizolvată nu este termolabilă. În cazul compuşilor sensibili la temperaturi ridicate,
concentrarea soluţiilor apoase se realizează prin liofilizare (sublimarea apei solide) (Secţiunea
2.3.10).

4.6. Uscarea
Operaţia de uscare a solvenţilor, lichidelor şi substanţelor dizolvate în solvent organic
este una de rutină în laboratorul de chimie organică, întrucât un număr mare de compuşi
organici sunt foarte sensibili la urmele de apă rămase în urma unor procedee de separare
precum extracţia sau în urma încorporării vaporilor de apă din atmosferă.

4.6.1. Uscarea lichidelor şi a substanţelor organice dizolvate în solvenţi organici

Uscarea lichidelor şi a substanţelor organice dizolvate în solvenţi organici se
realizează prin contactul direct cu un agent de uscare (deshidratare), care este un solid capabil
să preia apa sub forma moleculelor de cristalizare sau în urma unei reacţii chimice ce conduce
tot la un solid.
Agentul de uscare trebuie să:
1) nu reacţioneze chimic cu substanţa supusă uscării;
2) aibă o acţiune rapidă şi o capacitate mare de uscare;
3) nu se dizolve considerabil în lichid şi să poată fi îndepărtat din lichid prin filtrare pe
filtru cutat;
4) fie ieftin;
5) nu posede proprietăţi catalitice care pot iniţia reacţii chimice ale compusului organic
(polimerizare, condensare, auto-oxidare).
Principalii agenţi de uscare ce se folosesc în chimia organică sunt:
1) Clorura de calciu anhidră – este foarte utilizată datorită capacităţii mari de uscare şi
costurilor reduse. Dezavantajele utilizării ei sunt timpul mare de acţiune şi
imposibilitatea utilizării ei pentru uscarea substanţelor cu caracter acid cu care
reacţionează chimic (acizi carboxilici, aminoacizi, alcooli, fenoli, unele aldehide şi
cetone, esteri etc.);
2) Sulfat de magneziu anhidru – este cel mai eficient şi mai utilizat agent de
deshidratare. Are o acţiune rapidă şi este inert chimic (eficient pentru uscarea
substanţelor ce reacţionează cu clorura de calciu);
3) Sulfat de sodiu anhidru – este un agent de deshidratare neutru, ieftin şi cu o mare
capacitate de absorbţie a apei. Are o acţiune mai lentă şi este recomandat pentru
îndepărtarea preliminară a unor cantităţi mari de apă. Nu este recomandat pentru
uscarea solvenţilor precum benzen, toluen etc;
4) Sulfat de calciu anhidru – este un agent de uscare eficient, cu acţiune rapidă, inert
chimic şi insolubil în majoritatea solvenţilor organici, prin urmare putând fi utilizat
pentru uscarea majorităţii claselor de compuşi organici. Dezavantajul constă în
capacitatea redusă de absorbţie a apei;
5) Carbonat de potasiu anhidru – este un agent de uscare cu o capacitate şi eficienţă
moderată, fiind utilizat la uscarea nitrililor, cetonelor, esterilor, însă nu şi pentru
substanţe cu caracter acid (acizi, fenoli, alcooli);
6) Hidroxid de sodiu şi potasiu – se folosesc la uscarea aminelor. Datorită caracterului
bazic pronunţat (reacţionează cu acizi, fenoli, esteri, amide în prezenţa apei), utilizarea
ca agent de deshidratare este limitată;
53 Separarea şi purificarea compuşilor organici

7) Oxid de calciu – se foloseşte de obicei pentru uscarea alcoolilor cu mase moleculare

mici. Dezavantajul este caracterul său bazic, care îl face imposibil de utilizat cu
substanţe cu caracter acid;
8) Pentaoxid de fosfor – este un agent extrem de eficient şi cu acţiune rapidă. Este însă
dificil de manipulat, scump şi se foloseşte în general în exicatoare şi mai puţin pentru
uscarea directă a substanţelor. În plus, are caracter acid (anhidrida fosforică).
În Tabelul 3 sunt prezentaţi agenţii de uscare ce pot fi utilizaţi pentru principalele clase de
compuşi organici:
Tabel 3. Agenţi de uscare utilizaţi pentru principalele clase de compuşi organici

Compuşi organici Agenţi de uscare

Alcooli Carbonat de potasiu anhidru, sulfat de calciu sau sulfat de
magneziu anhidru, oxid de calciu.
Derivaţi halogenaţi Clorură de calciu anhidră, sulfat de calciu sau sulfat de
magneziu anhidru, pentaoxid de fosfor.
Hidrocarburi saturate şi Clorură de calciu anhidră, sulfat de calciu, pentaoxid de
aromatice fosfor.
Eteri Clorură de calciu anhidră, sulfat de calciu, pentaoxid de
fosfor.
Aldehide Sulfat de calciu, sodiu sau magneziu anhidru.
Cetone Sulfat de calciu, sodiu sau magneziu anhidru, carbonat de
potasiu anhidru.
Baze organice (amine) Hidroxid de potasiu sau sodiu solid.
Acizi organici Sulfat de calciu, sodiu sau magneziu anhidru.

4.6.2. Uscarea solvenţilor organici

Solvenţii organici disponibili comercial au un grad de puritate ridicat, putând fi
utilizaţi în reacţiile chimice fără purificări ulterioare. Producătorii specifică pe etichetele
flacoanelor de solvent urmele de impurităţi (apă în general) sau stabilizatorii utilizaţi (eter
etilic în etanol absolut de exemplu). În cazul în care nivelul acestor impurităţi (în special
urmele de apă) este inacceptabil pentru efectuarea unei reacţii chimice, se recurge la
purificarea solvenţilor comerciali, ceea ce reprezintă un cost mai redus decât procurarea
directă a solvenţilor de puritate ridicată.
Agenţii de uscare descrişi anterior sunt de obicei eficienţi pentru uscarea solvenţilor.
Acestora li se adaugă şi alţi agenţi precum sodiu metalic, hidrură de calciu, hidrură de
magnziu, hidrură de litiu. Odată uscaţi, solvenţii trebuie distilaţi şi păstraţi adecvat. Operaţia
de uscare a solvenţilor necesită luarea în considerare a câtorva aspecte importante:
- deseori impurităţile pot fi produşi de autooxidare, peroxizi organici, foarte susceptibili
la explozii, prin urmare, uscarea solvenţilor se realizează cu precauţie;
- solvenţii uscaţi sunt în general higroscopici, de aceea distilarea şi păstrarea lor trebuie
făcută sub atmosferă inertă (azot sau argon), pe agenţi de deshidratare sau site
moleculare.
O instalaţie de distilare pentru obţinerea solvenţilor uscaţi este prezentată în Fig. 30 şi
este formată din:
- balon cu robinet, care permite purjarea cu gaz inert şi în care se introduce solventul şi
agentul de uscare;
- bulă de colectare a solventului uscat, prevăzută cu un robinet cu două căi: o cale
permite vaporilor (condensaţi) să treacă spre/dinspre balon spre/dinspre refrigerentul
Operaţii de bază în laboratorul de chimie organică 54

ascendent, iar cealalată cale nu mai permite vaporilor să se întoarcă dinspre refrigerent
spre balonul de distilare, aceştia colectându-se în rezervorul de colectare;
- refrigerent ascendent;
- barbotor cu glicerină ce permite reglarea debitului de gaz inert şi nu permite intrarea
aerului în instalaţie.

Fig. 30. Instalaţie de anhidrizare a solvenţilor organici

Procedura de uscare a unui solvent presupune refluxarea solventului împreună cu

agentul de uscare adecvat şi colectarea ulterioară a solventului în baloane sub gaz inert.
În Tabelul 4, sunt prezentaţi solvenţii utilizaţi frecvent în laboratorul de chimie
organică şi agenţii de deshidratare folosiţi pentru operaţia de anhidrizare:
Tabel 4. Solvenţii uzuali şi agenţii de uscare specifici utilizaţi pentru anhidrizare

Solvent Agenţi de uscare

Toluen Sodiu (în prezenţă de benzofenonă ca indicator de culoare)
Tetrahidrofuran Sodiu (în prezenţă de benzofenonă ca indicator de culoare)
Eter etilic Sodiu (în prezenţă de benzofenonă ca indicator de culoare)
Diclorometan Hidrură de calciu
Dimetilformamidă Pentaoxid de fosfor
Etanol Magneziu (în prezenţă de iod)
Acetat de etil Hidrură de calciu
Acetonitril Hidrură de calciu
Piridina Hidroxid de potasiu
Dimetilsulfoxid Hidrură de calciu