Capitolul IV
Capitolul IV
Capitolul IV
71
Figura IV.1. Secţiune transversală printr-o zonă îndiguită
Digul propriu-zis este construcţia hidrotehnică realizată din pământ, caracterizată prin
trasee lungi în raport cu înălţimea care apără împotriva inundaţiilor diverse obiective. Digurile
de apărare contra inundaţiilor, după condiţiile de funcţionare se clasifică astfel:
- diguri maritime;
- diguri fluviale;
- digurile lacurilor de acumulare sau ale lacurilor naturale.
După amplasarea în plan faţă de cursul de apă, digurile fluviatile se clasifică astfel
(Figura IV.2.):
- diguri longitudinale;
- diguri transversale;
- diguri închise;
- diguri deschise;
- diguri de remuu;
- diguri de separare a folosinţelor.
Digurile longitudinale (1) sunt trasate pe cât posibil paralel cu axa hidrodinamică a
albiei active. Digurile transversale (2) se folosesc fie pentru a închide îndiguirea unităţii
inundabile pe extremităţile amonte şi aval fie pentru a compartimenta incinta (diguri de
compartimentare 3). Digurile de remuu (5) sunt diguri longitudinale pentru afluentul pe care
se creează remuul. Racordarea cu digul longitudinal se face prin curbe, urmărindu-se evitarea
formării vârtejurilor sau a unor viteze locale mărite. Digurile de separarea folosinţelor (6) se
întâlnesc în interiorul incintelor cu folosinţă mixtă (agropiscicolă), ce reclamă menţinerea
unor niveluri de apă ridicate. Digurile care înconjoară terenul apărat pe toate laturile (în cazul
insulelor şi al deltelor) sunt denumite diguri de centură sau diguri inelare (4).
72
- diguri permanente, având durata de exploatare egală cu durata de existenţă;
- diguri provizorii, având durata de exploatare mai mică decât durata de existenţă.
Pentru activitatea de exploatare mai interesează şi clasificarea digurilor după gradul de
asigurare:
- diguri submersibile, dimensionate la asigurarea de 10 - 20 %;
- diguri ne submersibile, dimensionate la asigurarea de 1 - 2 % a debitului maxim de
calcul.
Suprafaţa de teren apărată este reprezentată de porţiunea de luncă apărată la ape mari
de digurile fluviale împotriva inundaţiilor şi infiltraţiilor subterane.
Digul împarte lunca inundabilă în două zone:
- zona interioară sau incinta îndiguită, adică suprafaţa de teren apărată de diguri
împotriva apelor de inundaţie;
- zona exterioară sau zona dig-mal care reprezintă fâşia de teren rămasă în regim de
inundaţie între dig şi malul albiei minore.
Lucrările anexe cuprind în principal următoarele categorii de construcţii şi lucrări:
a) construcţii şi instalaţii de pază cuprinzând: cantoane, magazii şi depozite de
materiale, instalaţii telefonice, mire hidrometrice, etc.;
b) lucrări pentru asigurarea circulaţiei: rampe de trecere, bariere, drumuri de acces,
etc.;
c) lucrări pentru protecţia digurilor: perdele de protecţie, consolidări ale digurilor;
În scop agricol uneori la îndiguire sunt necesare lucrări de amenajare a terenurilor,
cum ar fi: astuparea albiilor părăsite, nivelarea gropilor de împrumut, defrişarea arborilor şi
stufărişului.
Cantoanele sunt construcţii compuse din 2 - 3 camere de locuit pentru cantonier şi
familia sa, având şi magazii pentru depozitarea materialelor şi uneltelor necesare la
intervenţiile în caz de viitură.
Mirele hidrometrice sunt mire gradate, confecţionate din rigle folosite pentru
urmărirea evoluţiei nivelului de viitură. Pot fi amplasate vertical sau înclinat, dar astfel ca să
poată fi citite de pe coronamentul digului. Gradarea lor se face astfel ca înălţimea fiecărei
diviziuni măsurată pe verticală să fie egală cu 1 cm.
Deosebim următoarele categorii de mire:
a) după modul de amplasare al punctului zero, mirele sunt de două feluri:
- mire pentru nivele mici şi mari (au cota zero amplasată la nivelul cel mai scăzut al
apelor minime sau pe fundul albiei);
- mire pentru nivele mari (au cota zero la piciorul exterior al taluzului digului).
b) după perioadele de executare a observaţiilor, există:
- mire de ordinul I, la care observaţiile şi transmiterile se fac zilnic (mirele de ape
mici şi mari);
- mire de ordinul II, la care observaţiile şi transmiterile se fac numai pe perioada
apelor mari.
c) după rolul pe care-l au în apărarea contra inundaţiilor, există:
- mire avertizoare, sunt amplasate în amonte faţă de zonele apărate, având marcate
pe ele: cota de atenţie, cota de inundaţie şi cota de pericol;
- mire determinante, amplasate la jumătatea lungimii sectorului de apărare (25 - 30
km), fiind folosite la determinarea timpului de intrare şi ieşire în diversele faze de apărare ale
sectoarelor respective. Au marcate pe ele cu culori distincte nivelele pentru intrarea în cele
trei faze de apărare (I, II şi III);
- mire de sector, amplasate de-a lungul digurilor la piciorul taluzului exterior, de
obicei în dreptul unui canton, staţie de pompare, etc., unde există pază asigurată;
- mire pe canale de desecare, se amplasează în apropierea stăvilarelor şi bazinelor de
aspiraţie ale staţiilor de pompare şi desecare.
73
Perdele de protecţie cuprind o bandă cu arbori de talie înaltă cu lăţime de 50 - 60 m şi
o altă bandă cu arbori de talie mică de cca. 15 m lăţime.(Figura IV.3.)
Pentru protecţia faunei piscicole, prin umbrirea apei şi păstrarea echilibrului ecologic,
se vor menţine sălcii pe malul albiei minore şi se vor realiza canale de legătură la cota
gropilor de împrumut în albia minoră.
74
la stabilirea cauzelor inundaţiilor, la justificarea necesităţii îndiguirilor, la stabilirea
pământului pentru construcţie.
Elementele principale stabilite la proiectarea unui dig, necesare pentru execuţia
acestuia sunt:
- traseul în plan;
- secţiunile transversale caracteristice;
- profilul longitudinal;
75
IV.3.2. Elementele profilului transversal
Transversal, digul poate avea forma trapezoidală simplă sau compusă (cu taluzurile frânte în
mai multe pante sau cu banchetă interioară). Principalele elemente componente ale secţiunii
transversale ale unui dig sunt (Figura IV.5.):
Ampriza reprezintă suprafaţa de contact dintre teren şi corpul digului, lăţimea ei fiind
obţinută prin proiecţia pe teren a coronamentului şi taluzurilor. Lăţimea amprizei în lungul
traseului este variabilă. În vederea încastrării digului în pământul sănătos se decapează stratul
de pământ vegetal pe adâncimi ale amprizei Hamp = 0,5 – 1,0 m.
Coronament
Taluz interior
Taluz exterior
Curba de
infiltraţie a apei
76
Infiltraţia apei din râu prin corpul digului şi prin terenul de fundaţie reprezintă cauza
principală a slăbirii rezistenţei digurilor şi barajelor de pământ, umezirea şi presiunea apei
determinând ruperea lor.
Pentru evitarea cedării digurilor se impune ca linia de infiltraţie să intersecteze linia
terenului în interiorul corpului digului. Dacă nu este respectată această condiţie este necesară
fie mărirea lăţimii amprizei, fie impermeabilizarea corpului digului.
Mărirea lăţimii amprizei presupune reducerea pantei taluzului interior m2 şi conduce la
volume mai mari de pământ care intră în corpul digului. Pentru reducerea acestui volum au
fost concepute diguri având taluzul interior cu mai multe pante sau diguri cu banchetă (Figura
IV.6.).
În cazul unei permeabilităţi ridicate a materialului din corpul digului şi a unor terenuri
de fundare permeabile se recurge la lucrări de impermeabilizare, amplasate pe taluzul interior
rezultând secţiuni cu ecran sau mască de beton sau argilă şi palplanşe (Figura IV.7. a.) sau
avant - radier (Figura IV.7.c.) cu rolul interceptării fluxului de apă infiltrată pe sub corpul
digului, sau cu nucleu de argilă amplasat în corpul digului şi încastrat la partea inferioară în
stratul impermeabil (Figura IV.7.b.)
77
Figura IV.8. Determinarea distanţei între diguri
a – profilul longitudinal al sectorului îndiguit; b- secţiunea transversală prin albie; c –
detaliu
78
Nivelul maxim de calcul Nc – într-o secţiune dată a albiei este nivelul corespunzător
debitului maxim cu asigurarea de calcul admisă, în regim îndiguit. El se obţine însumând la
nivelul maxim cu asigurarea de calcul aleasă Nmax realizat în situaţia dinainte de îndiguire,
valoarea supraînălţării (x) datorită încorsetării provocată de îndiguire:
Nc = Nmax + x;
Cc = Nc + h1;
h1 = h’v + hs
Înălţimea de ridicare a valului pe taluz h’v rezultă din însumarea înălţimii valului
deasupra nivelului static al apei şi înălţimea de rostogolire a valului de taluz. Pentru condiţiile
ţării noastre înălţimea de ridicare a valului are valori cuprinse între 0,6-1,0 m la Dunăre şi de
0,5 m la râurile interioare.
Înălţimea suplimentară de siguranţă hs constituie o rezervă pentru o eventuală
supraînălţare a patului albiei prin împotmolire şi colmatare şi pentru aproximaţiile aferente
metodelor de calcul folosite la determinarea elementelor care stau la baza dimensionării
digului. În mod obişnuit se adoptă o valoare de 0,2 - 0,5 m.
Cota de calcul a coronamentului astfel obţinută se compară cu nivelul maxim de
verificare Nv şi se adoptă drept cotă a coronamentului valoarea cea mai mare dintre ele.
Sub greutatea masei de pământ din corpul digului are loc în timp o tasare a terenului
de fundaţie (ht). Rambleul digului suferă şi el o tasare în timp, care depinde de caracteristicile
mecanice ale pământului, mijloacele folosite pentru compactare şi înălţimea rambleului.
Valorile tasărilor se însumează la cota de calcul a coronamentului obţinându-se cota de
execuţie a digului Cex.
Cex = Cc + ht;
Proiectarea lucrărilor de îndiguire presupune studiul mai multor variante posibile în
vederea găsirii soluţiei optime, care reprezintă echilibrul între criteriile hidraulice ale albiei,
necesare pentru descărcarea viiturii, cele geotehnice date de terenul de fundare, pe de o parte
şi criteriul economic, respectiv costul lucrărilor, pe de altă parte.
79