JAMES BARLOW

james barlow personalul de 1 şi 6

în româneşte de N. STEINHARDT

THE PATRIOTS by
JAMES BARLOW
The Reprint Sooiety: Londoo
ACEASTA-! O LUCRARE A IMAGINAŢIEI. TOATE
PERSONAJELE SUNT NĂSCOCITE DE MINE. DEOARECE AR
FI FOST LIPSIT DE SENS – BA, DE FAPT, ŞI O DOVADĂ DE
INGRATITUDINE – SA SUSŢIN CA ALTA DIVIZIE DECÂT I-A
AEROPURTATA A LUPTAT ÎN TUNISIA, SICILIA ŞI OLANDA,
DIVIZIA ACEASTA ESTE POMENITA CU NUMELE EI,
ÎNTOCMAI CA ŞI LOCURILE PRIN CARE A LUPTAT.

AŞ DORI SA-MI EXPRIM MULŢUMIREA FAŢĂ DE JOHN ŞI

HANS, CARE M-AU AJUTAT CU ATÂTA NEPRECUPEŢIRE LA
REALIZAREA ACESTUI ROMAN, ŞI LOR LI-L Şi DEDIC.
J. B.
 PARTEA
î N T îl

ARTILERIA VORBELOR
PORŢILE MILEI SE VOR ÎNCHIDE,
IAR OSTAŞUL AŢlŢAT, CU INIMA-MPIETRITA VA-NA1NTA
cu sloboda MINA-NSINGERATA, CONŞTIINŢA LUI CÂT IADU-
I DE-ADINCA.
(SIIAKESPEARE – HENRY V)
MA ÎNTREBI, ÎN GENERAL, CARE VA FI SFIRŞITUL
CONFLICTULUI? RĂSPUND, VICTORIA. DAR DACA MĂ
ÎNTREBI ÎNTRE PATRU OCHI, RĂSPUND: MOARTEA,
SAVONAROLA
Mills, Reginald Mills, sui panta lină a străzii din centrul
oraşului Wicester, pustie la orele şase treizeci în dimineaţa
aceea de sfârşit de august. Avea de gând să plece pentru o
săptămână în Olanda. Chiar în faţa lui mergeau două femei
de vârstă mijlocie, al căror bagaj arăta că şi ele aveau să ia
avionul în aceeaşi zi. Le auzi graiul ales, în care discutau
despre Veneţia, şi se întrebă de ce nu luaseră un taxi.
Sculpturala măreţie a clădirilor de piatră albă rămânea
neluată în seamă în vălmăşeala zilei de lucru. Acum, aproape
de aerogara, îşi aţinti privirea asupra a două fete ale căror
tocuri înalte, în dimineaţa neîntinată, bocăneau pe
caldarâmul liniştit. Fetele râdeau, păreau nepăsătoare;
rotindu-şi ochii, ele îl remarcară, aşa dârz şi dintr-o bucată
cum era; amândouă arătau tare tinere şi i se păru oarecum
ciudat că două codane pleacă singure cu avionul cine ştie
încotro, uitând că atunci când de-abia împlinise douăzeci de
ani şi el zburase cu multe avioane peste fel de fel de ţări.
\
Sub cupola de sticlă a aerogării, Mills se aşeză, uitându-se
jur împrejur; nu făcea parte din soiul acela de inşi care citesc
broşuri sau frunzăresc pagini de reviste ilustrate. Mişunau
pe lângă el oameni cu pretenţii, care aparţineau altei lumi;
singurătatea îl chinui o clipă, până când pe cea mai
vorbăreaţă dintre cele două femei întâlnite înainte o văzu că
bate pentru a treia oară drumul către closet. Înţelese atunci
că le era tuturor niţei teamă şi rânji în sinea lui, aducându-şi
aminte de anumite lucruri.
Megafonul urlă şi opt persoane păşiră ţanţoş înspre ieşire.
Din autobuz, Mills văzu oraşul trezindu-se; circulaţia era
acum vie, lumea umplea trotuarele largi, liniştea se
spulberase. Lângă autobuz, o fată plângea. Cinci sau şase
oameni o însoţiseră, să-şi ia rămas bun; îşi vorbeau cu
însufleţire, doi râdeau, dar fata plângea înainte. Suindu-se,
’se aşeza chiar în faţa lui Mills, hohotind.
Douăzeci de minute mai târziu, el se pierdea în uriaşa
mulţime din sala de aşteptare a aeroportului. Uitase că se
mai afla în vacanţa; vuietul asurzitor al glasurilor fi înfiora,
um- plându-l de nemulţumire, de plictiseală, de acea
îngrijorare atât de englezească de a nu călca în străchini; toţi
ceilalţi păreau că ştiu ce se cade să facă, dar el se urca
pentru întâia oară, după opt ani, într-un avion. Glasurile
celor din jur erau afectate, încrezute, glasuri de englezi siguri
de ei, porniţi în excursie colectivă, de oameni care ţin de
lumea vorbelor şi a banilor; şi simţi oarecum ironia faptului
că el trecuse prin viitoarea războiului doar pentru ca indivizii
aceştia să se poarte acum astfel, să sporovăiască, să facă pe
grozavii, să umble cu nasul pe sus. Mills era dur, ciudat,
greu de suportat, deşi putea fi peste măsură de mărinimos,
dacă îi plăcea cineva. Avea prietenii puţine şi restrânse, greu
de câştigat, anevoie de păstrat, de loc lipsite de umor şi
străine de orice ifos ori înfumurare. Ura excesul de
amabilităţi, socotindu-l întemeiat pe înşelăciune: el unul
putea face faţă oricărui adevăr; gălăgie, durere, sânge, foc şi
viteză, care, dincolo de un anumit punct, altora le făcea
inima să sară, pe el îl lasau cu totul rece. Banii îi dispreţuia,
ca şi vorbele. Singurul bun al cărui proprietar se mândrea a
fi era o motocicletă. Călare pe ea, când se întâmpla să-l
covârşească neastâmpărul, batea duduind sute de kilometri,
ca să fugă de – ei bine, nici el nu prea ştia de ce. Pe şosele
ajungea uşor la o sută şi douăzeci de kilometri şi o pornea
drept înainte, sfruntând circulaţia, napustindu-se asupra
câte unui Jaguar în plină viteză, până ce se ivea groaza în
ochii celui care venea spre el şi nu-i despărţeau decât câteva
clipe de moartea ce se înfăţişa sub forma unui stâlp de
telegraf sau a vreunei frânări deznădăjduite – orice fel de
acrobaţie era binevenită. Atunci se simţea mulţumit: încă un
găgăuţă înfumurat pe care-l băgase în sperieţi… Motocicleta
era mai puternică decât cine ştie ce matahală de limuzină în
care ar fi putut încăpea tăticii, mămica şi toată familia. Intr-o
bună zi, când o să aibă şi el bani – ştia că ziua aceea nu va
veni niciodată, dar nu-i păsa, de bani îşi batea joc: „Doamne,
cum de se mai târăse pentru bani, cum de-şî mai vând şi
sufletul pentru ei!” – în acea zi, dacă totuşi îi va li dat s-o
apuce, o să-şi ia un Jensen sau un Alfa-Romeo, 111 un
Abarth şi atunci, ţin-te băiete…
Un glas behăia: „Afionul pentru Mancheester…” Iar afară,
dincolo de geamuri şi de harababura vocilor, era realitatea,
aerul curat care mângâia iarba şi un Dakota – acum li se
spune Pionair ’, însă oricine trecuse prin cel de-al doilea
război mondial, tot de Daks 2 le ştia. Pilcul de opt se
preschimbă acum în fiinţe omeneşti, singure, ieşite de sub
ocrotirea vorbelor, urcându-se în avion. Vâjâitul elicelor o
smulse pe fată din jelania ei. Î, şi întoarse faţa palidă înspre
Mills, care-i zâmbi şi schiţă cu trupul întrebarea: „ce
naiba.?”.
Mills ocupa un loc pe partea dreaptă şi privea dintr-acolo
aripa argintie toata, plină de nituri şi de pete de ulei. Maşina
începu să freamăte uşor, apoi cele două motoare îşi
trâmbiţaiă extazul mecanic, în vreme ce clădirile aeroportului
dispăreau din faţa ochilor, iarba pierea dintr-o suflare, iar
stewardesa umbla cu o tavă de dulciuri, pe care mâna stângă
a lui Mills, întinsă la iuţeală, o respinse cu hotărâre,
deoarece pricepea că menirea dulciurilor era să umezească
gurile pârjoiite de teamă şi în ruptul capului nu ar fi
recunoscut vreodată că lui îi era teamă; întorcându-şi capul,
rămase cu ochii aţintiţi asupra gardurilor vii, a stolurilor
zburătăcite şi a măreţiei soarelui de dimineaţă; se ivi deodată
o ţarcă; ochii lui reînviară în minte exploziile bombelor de
mortiere şi morţii înţepeniţi, şi iată că frica se cuibări în el…
în zori de zi, duminică, 17 septembrie 1944. Înlăuntrul
grajdurilor unde trăiau, răsuflarea domoală, nesincronizată,
a oamenilor adormiţi, tictacurile în contratimp a două
cesuâeţe şi zgomotul pe care-l fac propriile tale haine,
feluritele gâfâieli din răstimpul cât îţi pui cămaşa şi-ţi tragi
pantalonii, sporite, caraghioase, dându-ţi impresia că te
înăbuşi în uriaşa tăcere. Reginald Mills – vârsta: douăzeci şi
cinci de ani; înălţimea: un metru şaptezeci şi trei; greutatea,
şaptezeci şi şapte kilograme; ochii: albaştri; părul: castaniu;
semne particulare s aluniţe pe bărbie (stânga), cicatrice de
şrapnel în colţul drept al gurii, la încheietura mâinii stângi şi
la piciorul stâng; coe-
1 Contracţie din Pioneer (pionier) ’ şi Air (aer) (n. Tr.)
• Prescurtare a pluralului Dakotas (n. Tr.).
fieient de inteligenţa: potrivit; religie: liniuţă; politică:
îiniuţă; distracţii preferate: bătură, şueta, lupta dreaptă şi
dragostea trupească; sănătatea: excelentă; rudele cele mai
apropiate: părinţi; denumirea specialităţii militare: puşcaş;
medalii, ordine, decoraţii, citaţii pe ordinea de zi: una; grad:
soldat simplu (refuzat înaintarea) – ieşi să culeagă ciuperci.
Cu bocancii atârnaţi de gât, se bucură de iarba umedă,
crudă şi rece, pe care o pipăia cu picioarele-i goale, şi de
liniştea nesfârşită a zorilor, când nimic nu se mişcă, nici
măcar culorile, nici măcar văzduhul: văzduhul zace,
înfăşurat în suluri cenuşii, prin hăuri. Văzduhul şi pământul
răsunau de ţi-era mai mare dragul: puteai auzi fâlfâitul
aripilor unei ciori lopătând alene prin vâscozitatea aerului.
Atunci, soldatul Mills, care nu se temea de foc, a înţeles cât
de ciudat e animalul numit om, cât e de omenesc şi deci de
supus greşelii, o biată sohimă după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu. În faţa singuraticei ţărci, minunea zilei se mistui
în spaima a căx-ei gheară se înfipse în pântecele lui şi,
deoarece pasărea aceea pătrunsese în câmpul său vizual, iar
retina ochiului îi purtase, de-a lungul nervilor, până la creier
o imagine colorată, întreaga înfăţişare a zilei se găsi
preschimbată, trecând de la ceea ce ar fi făcut el, la ceea ce
avea să i se facă lui. Câteva ore mai târziu avea să sară din
avionul acela Dak deasupra localităţii Wolfheze, ştiind prea
bine că paraşuta nu se va deschide şi simţindu-se uşurat la
auzul unui glonţ răzleţ trecând printr-o voalură şi sfâşiind-o.
Voalura era oricum întărită cu tigheluri şi în treisprezece
secunde Mills se pomeni la pământ, cu puşca mitralieră cu
tot, teafăr şi nevătămat, gata să mărşăluiască cei unsprezece
sau doisprezece kilometri până la podul de la Amhem…
Acum, după opt ani, vedea o altă ţarcă şi-şi spuse că toate
or să meargă strună. Avionul porni, se înălţă cu uşurinţă şi
ajunse la o mie trei sute de metri. În lumina soarelui de
dimineaţă grămezile de nori luceau măreţ, iar în văzduhul
fără nicio adiere fumul trenurilor şi al coşurilor se răspândise
şi încremenea în alcătuiri desăvârşite. Întinderile erau
purpurii, aurii, aburite, apăsătoare, pierzându-se către zări
de un cenuşiu opac. Urcându-se pe bolta cerească, soarele
sclipea până şi în şerpuirea celui mai mărunt fir de apă. Faţa
rumenă şi chipeşă a stewardesei lăsa să se desprindă, de sub
cosiţe aurii, un /îmbet; Mills citi buletinul zborului. Douăzeci
de minute mai târziu coborâră în ploaie şi plutiră deasupra
acoperişurilor ude până la aeroportul de la Manchester.
Acolo sărise Mills întâia oară cu paraşuta – îşi aducea acum
aminte de groaza resimţită cu ocazia celui de al doilea salt
dintr-un balon. Niciuna din lansările următoare nu mai
fusese aşa de cutremurătoare. I ’c-aici pe undeva – sau nu
cumva la Bulwick? — văzuse primul cadavru: micuţul jim
Watson întins pe iarbă, după o prăbuşire de la două sute
cincizeci de metri, carnea trupului slânecată, paraşuta
nedeschisă.
Mills aşteptă două ceasuri şi-şi petrecu timpul ronţăitul
biscuiţi şi bând cafea. Afară ploua cu găleaţa, soseau
autobuze aducând călători pentru Bruxelles, Londra,
Norvegia, insula Mau, dar înăuntru, bufetul rămânea gol.
Trecu ajioi într-o sală de aşteptare ticsită de oameni care tot
vorbeau, dând din mâini, stârnind un zgomot asurzitor;
pentru numele lui Dumnezeu, ce aveau ele vorbit? Se aflau
acolo câţiva ofiţeri din armata de uscat, un număr de bărbaţi
burduhănoşi cu serviete, copii şi nişte femei. Se simţi clin
nou îngrijorat; ceilalţi ştiau ce trebuie să Iacă, el habar n
avea. Dar iată că o voce rosti numărul unei curse şi toţi
trecură ca nişte oi prin serviciile vămii şi controlului
paşapoartelor; ajuns, în sfârşit, iu sala de plecate, se hlizi din
nou; acrul umed pătrundea înăuntru şi până şi ofiţerii
armatei de uscat începură să bocăne. Dând semne de
nerăbdare, în vreme ce nimeni nu scotea o vorbă…
Ploua cu găleata, pe când străbăteau drumul până la
avionul Viscount. O stew ardesă irlandeză, subţirică,
nostimă, calmă, îi întâmpină cu un surâs stereotip, le luă
cartea de îmbarcare şi avionul începu să semene a autobuz,
un pâlc de oameni care se răspândesc şi se reped să ocupe
locurile de lângă ferestre.
Un preot irlandez scund şi grăsan, care se şi aşezase, se
ridică pe jumătate şi-i spuse lui Mills:
— N-aţi prefera? Eu unul tot adorm. Şi căscă, drept
dovadă.
Mills se învoi.
— Întotdeauna mă… dar înghiţi ceea ce urma, nedorind să
facă nici cea mai mică aluzie de pe urma căreia putea să para
lăudăros.
Se aşază tot pe dreapta, urmărind cu privirea mohoritele
umedele piste şi iarba îmbibată; avionul tip Viscount era nu
re.
greu şi luneca pe trei roţi, fără a da câtuşi de puţin
senzaţia de mişcare; nu te alegeai decât cu impresia vizuală a
lucrurilor care se perindă; şi-şi aminti de cele treizeci de
Daksuri rotindu-se deasupra Algerului, peste gradenurile de
case albe, de dealuri verzi şi de creste împădurite, peste plaja
curbă, peste diguri, peste sutele de vase mici, peste blânda
panta de nisip de la Sidi-Ferruch unde trupele debarcaseră
anevoie cu câteva săptămâni înainte; şi, în drum către prima-
i lupta, adormise. Rămăsese cufundat în somn pe deasupra
viilor, a pinilor şi a eucalipţilor, peste stearpa despădurire şi
măcinare a ţinutului, în vreme ce Daksurile se clătinau şi se
hurducau în curenţii potrivnici de aer cald, veniţi dinspre
munţi, iar unii dintre soldaţii ceilalţi borau; şi se trezise
tocmai înainte de aprinderea becului roşu şi cu câteva
secunde înainte de aprinderea celui verde, în zgomotul
picioarelor târşâite şi al materialului de transmisiune târât,
în vreme ce aerul năvălea prin trapa deschisă, iar camaradul
al doilea din rând avea să moara. Joe Hayes sări, era al
cincilea care cobora, şi-i fu ursit să demonstreze că pe viitor
Daksurile trebuie să zboare pe deasupra zonei de paraşutare
cu un alt fel de derivă, căci altminteri paraşuta în deschidere,
ca şi cea a lui Joe, se poate agăţa de roata ampenajului şi se
poate rupe…
Avionul Viscount tremura acum, ţinut doar de frâne,
nerăbdător să pornească, să intre în elementul lui, şi Mills,
care nu-şi pusese centura de siguranţă, fu proiectat puţin
înainte, când avionul părăsi pământul. Avionul ţâşnise în aer
şi începuse a-şi sfredeli fără întârziere drumul în sus.
Mills nu-şi putu stăpâni admiraţia:
— Ce mai zmeu, spuse el către preot.
Chipul luminos al frumoasei fete irlandeze, aplecându-se
peste umărul preotului, îl îmbie pe Mills cu o bomboană. Era
obişnuită să fie iscodită cu privirea, dar cam roşi văzând
vădita încântare ce-l cuprinsese pe Mills.
Preotul dădu din cap:
— Da. Lumea e mică. O să fim vecini, fie că ne place ori
ba.
— Mergeţi în vacanţă?
— Nu. Vin din vacanţă. Lucrez în Congo belgian.
Mills spuse:
— De ce nu staţi acasă să le fiţi cu ceva de folos
irlandezilor? şi îi râse prietenos, întrebându-se dacă preotul
înţelege de glumă şi dându-şi seama că da.
Preotul zâmbi cam acru:
— Sunt preoţi berechet în Irlanda care să îndeplinească
această mare operă! Dumneata încotro mergi? Eşti în
vacanţă?
— Intr-un loc numit Amhem.
Ochii preotului îl cercetară atent cu înţelegere, cu milă i
— Nu prea miroase a vacanţă.
— Mă duc doar să văd pe cineva.
— S-a dat o luptă acolo.
— Da, s-a dat.
Luminosul chip al stewardesei se ivi iar. Nu se încumeta s.
Î se uite ţintă la Mills, aşa încât el putu să-i privească
îndelung genele castanii, frumosul păr roşu de sub pălăriuţa
nostimă, fineţea pielii şi conturul gurii.
Luaţi prânzul? puse ea o întrebare cu răspuns de la sine
înţeles.
Preotul îi spuse ceva şi fata încuviinţă.
— Da, părinte, iar Mills înţelese că e catolică, ba şi
fecioară.
Apucă tava, şi-o potrivi în faţă şi începu să mănânce. Tot
mai încerca în creştet senzaţia că e împins; acum se aflau
deasupra Mării Nordului, dar în afară de luciul aripei nu
putu vedea. Nimic. Şi nu se simţea nicio mişcare, numai o
putere tălăzuită.
Preotul întrebă:
— Nu eşti catolic?
— Nu, părinte.
— De ce te înapoiezi?
— E neapărat nevoie de un motiv?
— Te fereşti să ţi-l spui.
— Dumneavoastră aţi ucis vreodată pe cineva?
— N-aş avea în niciun caz curajul, recunoscu preotul. Şi
făcu un gest de dispreţ faţă de sine. Nu-s bun decât de vorbe,
îşi au şi ele rostul lor.
Acum lui Mills îi plăcea. 1
 — Nu jtrebuie să-ţi bagi în cap că ceea ce ai făcut a fost
negreşit rău, se. Încumetă preotul. A fost un război în care
asemenea lucruri îşi află îndreptăţirea. Principii, încheie el
vag.
— Mi-am omorât un camarad.
Preotul tresări niţel, mestecă nişte pui şi lăptuci, oiţa:
— Duci o povară grea. Sunt sigur că ţi-ai dat seama că n-
ai avut încotro.
Mills întoarse capul, văzu impunătoarele vârfuri
strălucitoare ale norilor încărcaţi de trăsnete şi, la cinci mii
de metri mai jos, luciul albastru închis al mării. Îl omorfse pe
Harry Mann pentru că nu avusese încotro; ochii lui Harry,
încă vii în trupul văduvit de picioare, de braţul stâng şi de
pântece, se rugaseră, în vreme ce vocea i se tânguia ca un
sfredel, neîncetat. Mintea lui Mills îi împinsese picioarele să
se apropie de Harry; poate că mai era vreo nădejde. 11
năpădiseră năduşelile şi ştia că o să-şi borască maţele. A tras
cocoşul pistolului automat şi pentru singura oară în viaţă s-a
rugat; dar nu i se dădu ascultare, Dumnezeu avea alte
treburi, sunt doar atâtea de făcut; hotărârea avea s-o ia
numai el. Focul armei îl zgudui şi se repezi apoi cu baioneta
în ţeava către creastă şi către gropile pline de mortar, dar în
cinci secunde „bocitoarele” restabiliseră frontul şi şase
bombe de mortier picaseră gemând, iar el se trântise la
pământ şi, vărsând, izbucnise înfuriat: „destul!”; privise în
sus: acolo unde zăcuse Harry Mann nu era acum decât un
mic crater carbonizat. Înţelesese că Dumnezeu nu există, aşa
îneât greutatea de a li omorât un camarad nu însemna mai
mult decât faptul că Harry Mann, un catolic, murise fără
niciun soi de farafastâcuri popeşti.
Preotul era însă un omuleţ de treabă şi Mills se strădui să
lămurească lucrurile:
— Când vezi pentru întâia oară pe unul făcut terci, uiţi şi
de cuvinte şi de rugăciuni. Nu vă. Supără că vorbesc aşa? Şi
ăsta avea să moară după destulă agonie…
— Nepătrunsele căi ale Domnului…
 — Las-o baltă, spuse ÎYlijis aspru. Cuvintele n-ar fi fost
bune Sa nimic.
— Cred că eşti sau ai putea li un om de ispravă, zise
preotul. Iei cu mine an păhărel de coniac?
— Sunt un om îngrozitor, spuse Mills. Şi râse cu mare
poftă. Dar coniacul îl iau.
— IJite şi coasta olandeză.
iii bra tare verde, mai spălăcită decât Anglia, o simţeai cât
e tie plată în pofida perspectivei aeriene care oricum turteşte,
iar canalele luceau în depărtare. Avionul Viscount cobora
rotindu-se în cercuri mari. Preotul se schimonosi;
— îmi ţiuie urechile.
Mills, asurzit şi el, îi citi cuvintele pe buze fără să le audă.
Stewardesa cea frumuşică aduse paharele de coniac şi
zâmbi, străduindu-se să se ţină bine pe picioare şi să nu
verse băutura. Jos, sub ei, se aflau vapoarele mari din
Amsterdam, macaralele şi şlepurile. Vizibilitatea era perfectă,
totul părea curat, până şi aerul. Acum dimensiunile şi viteza
te ameţeau; clădirile treceau zburând, dedesubtul roţilor
lăsate în jos, şi elicele, pe alte glasuri, îţi vâjâiau în urechi;
apoi trenul de aterizare se izbi uşurel de pământ şi iată că
lunecau pe întinsul aerodromului de la Schipol, urmăriţi în
lumina soarelui de după-amiază de sute de oameni aflaţi sus
pe case, ori în jurul meselor de pe trotuar ale cafenelelor.
Zece minute mai târziu, Mills, puţin ameţit de iuţeala
deplasării, stătea pe trotuarul din faţa aeroportului, încurcat
de rapida circulaţie pe dreapta1. În micul autobuz al K.L.M.2
care porni mugind spre Amsterdam, erau numai trei călători,
dar printre ei se afla şi o tânără englezoaică cu un copil,
măritată cu un ofiţer olandez şi bucuroasă să-şi poată vorbi
acum limba maternă. La gara centrală i-a fost cum nu se
poate mai uşor să cumpere un bilet pentru Amhem j toată
lumea vorbea englezeşte.
Având două ore de pierdut, începu să colinde oraşul, dar
simţi în curând o aprigă nevoie de bere. Intr-o cafenea se
aşeză la soare şi intră în discuţie cu două fete care vorbeau
bine englezeşte, dar erau din Finlanda. Arătau zvelte şi
atrăgătoare, câtuşi de puţin aşa cum şi-ar îi închipuit el că
sunt finlandezele. Doreau foarte mult să se plimbe cu un
vapor şi, mai având încă o oră la dispoziţie, se sui intr-un
vaporaş cu 72 de locuri, flecărind, în vreme ce berea şi
soarele îl legănau întru nepăsare, iar ghidul dădea explicaţii
în patru limbi: case din veacul al şaptesprezecelea, uite aici a
locuit Rembrandt, sunt patru sute de poduri la Amsterdam, o
jumătate de milion de biciclete, vapoare în curs de încărcare,
un uriaş doc plutitor.
’ în Anglia se circulă pe stingă (n. Tr.).
— KONINKI.YIKE J.UCHTVAAR’J’ MAATSCHAPPIY (Uiniiie
aeriene regale olandeze) (n. Tr.).
A prins trenul cu un minut înainte de plecare, făgăduindu-
le într-una fetelor să le scrie şi să se duca să le vadă de-i va fi
cândva dat să meargă la Helsinki; s-a aşezat, râzând, într-un
compartiment gol, în bătaia soarelui, simţind că-i este cald şi
că ar mai dori nişte bere. Privi cum: Amsterdamul se tot
retrage: Prins Hendrikkade, Aşezământul Marinei, clădirile
din cărămidă trandafirie, marile vapoare, o moară de vânt şi
St. Nikolaaskerk, şi, după numai două ore, îndrăgea de-a
binelea oraşul. Îi şi venea greu să-şi aducă aminte de
chipurile celor două fete şi de al celeilalte, cu svelteţea şi
gingăşia ei catolică, dar nu uitase blinda faţă dolofană a
preotului, fiindcă socotea că n-o poţi întâlni chiar la tot pasul
şi nu se cuvine s-o alungi din minte.
Trenul electric se oprea la fiecare staţie, îi dădea prilejul să
vadă de pe pământ ceea ce văzuse mai înainte din văzduh,
înainte şi după fiecare mică staţie se afla câte un pasaj de
nivel cu inevitabilii lui ciclişti. Tot cald, luminos şi curat era
când trenul se apropie de Amhem. Acum văzu buruienişurile
şi pădurile zonei de paraşutare, şi-şi aminti cum aterizase,
cum şezuse pe iarbă, cuprins de obişnuita ilaritate care
urmează unei coborâri izbutite cu paraşuta, perspectiva
trecând de la luciul Rijnului, de la căsuţele „stup”, de la
planoarele care tot mai soseau lunecând şi pocnind copacii,
de la oamenii care descărcau cutii, de la jeepurile, de la
tunurile de infanterie, de la un om care descifra o hartă
întinsă pe capota unui jeep, la o luare în seamă a soarelui
cald scăldându-i chipul, a oamenilor care stăteau lângă el pe
gazon, printre coşurile de răchită, containere de metal, un
întreg etalaj de mătase prăbuşită, strălucind într-o mulţime
de culori; şi se apucase şi el de lucru, fără împotrivire,
scoţând din containere puştimitralieră, pistoale automate,
arme antitanc, muniţii.
Fu mirat când ieşi din gara Amhem. Era un oraş
reconstruit, greu de recunoscut, activ, viu, pe care nu-l
preocupa trecutul, ci un prezent covârşit de treburi: mulţimi
de oameni se plimbau, lumea stătea pe trotuarele cât
bulevardele ale Stationspleinului, maşinile treceau cu
nouăzeci pe oră. Dar n-a fost nevoie să umble mult ca să dea
de cel dintâi container purtând pe el, scrise cu vopsea albă,
în olandeză şi engleză, cuvintele: „Aci au murit trei viteji
ostaşi englezi”. Nu era cinic, ştiut fiind că divizia I
aeropurtată dovedise un soi de vitejie a ei, un minunat
amestec de avânt, nepăsare şi îndrăzneală. Containerul îi
merse la suflet. Oamenii îşi aduceau aminte.
La trei hoteluri întrebă „Vorbiţi englezeşte?” şi i se
răspunse că da, dar nu fu primit, hotelurile fiind pline. Bătu
cale întoarsă înspre gară, având de gând să doarmă cum s-o
nimeri, într-un tren sau într-o sală de aşteptare, dar trecând
prin faţa agenţiei de turism îşi întâlni privirea, prin geam, cu
a unei fete nostime şi păşi înăuntru.
Spuse:
— Caut un loc unde să dorm la noapte. Poţi să-mi fii de
ajutor? şi-i zâmbi obraznic, lăsând-o, dacă vrea, să înţeleagă
subînţelesul.
— Unde aţi încercat?
Mills îi spuse.
— Staţi mai mult?
— Câteva zile.
Fata observase cicatricele de şrapnel şi nu putea ascunde
faptul că îi stârniseră curiozitatea.
— Aţi luat parte la luptă?
Era o femeie subţire, cu părul de culoarea spicului de grâu
copt, de vreo douăzeci şi cinci de ani, nu frumoasă, dar
interesantă.
— Avem un muzeu, îi spuse ea înflăcărată, mândră.
Planoare, tunuri, de toate.
Mills râse.
— Nu vreau un muzeu. S-ar putea să mă împăieze şi să
mă pună într-o vitrină.
— Atunci, de ce aţi venit?
— Ca să te văd!
Fata surâse fără îngâmfare, părându-i rău că-l
dezamăgeşte, dar rosti hotărât:
— Prea târziu. Am un soţ, o fetiţă. Nu-i nevoie să-mi
spuneţi nimic, înţeleg.
— Vreau să găsesc pe cineva.
— S-ar putea să vă fiu de ajutor. Numele domnului?
— O femeie, spuse Mills. Nu una tânără, se grăbi el să
adauge.
Fata din spatele funcţionarei vorbi repede în olandeză, iar
funcţionara cea nostimă îl lămuri pe Mills:
— V-am găsit o cameră pentru patrii nopţi.
Intraseră câţiva excursionişti englezi, doi tineri şi două
femei, arătând toţi a învăţători sau organizatori de cursuri
duminicale, foarte serioşi, echipaţi să facă faţă oricărei
situaţii, trecuţi de năduşala cinstită a oamenilor care îşi cară
frumuşei calabalâcul. Conducătorul lor vorbi cât îl ţinea gura
într-o englezească aleasă, întrebând de un hotel, de preţuri,
de curăţenia paturilor.
Mills spuse:
.
— Am găsit ceva, dar e plin de purici. Era oarecum
înfuriat, ştiind cât de curaţi sunt olandezii.
Au râs, şi una din fete a spus:
■ O voce englezească! Slavă Domnului!
 Conducătorul grupului, cu cinci ani mai tânăr ca Mills –
djntr-o generaţie care n-a avut parte de nimic – întrebă,
tânguiţor, ca şi cum Mills, fiind englez, ar fi trebuit aşa ca de
la sine să-l înţeleagă:
— Ce se întâmplă în oraşul acesta? Oriunde te duci, e plin.
— O aniversare, îi spuse Mills, zâmbindu-i fetei, şi o
întrebă: Am ceva de plată?
Ea îi surise cu tainică duioşie şi-şi apropie niâna de a lui
pe sub hârtia pe care i o întinse:
— Dumneata, nu.
Sufrageria hotelului era aproape goală. Chelnerul, blond,
rumen la faţă, era vorbăreţ. Singurul cuvânt olandez
cunoscut de Mills era bicr şt avea de gând nici să nu se
folosească de altul. Dar chelnerul, un băiat de nouăsprezece
ani, vorbea bine englezeşte şi rămase în apropierea mesei
până ce Mills dădu gata un puişor de găină cu sos de mere şi
nişte clătite… Băiatul nu fusese în Amhem la vremea luptei.
Dorea să lucreze pe vapoarele liniei Holland-America. În
meseria lui, îi plăcea felul de a se purta al englezilor. Erau
liniştiţi şi curaţi şi la nevoie ştiau să aştepte un sfert de oră
fără să se înfurie. Cât despre francezi, vai, erau gălăgioşi,
mâncau urât, murdăreau masa, se răsteau la chelner, nimic
nu le era pe plac, nu dădeau bacşiş. Ga şi belgienii. Nemţii?
Ha. Nu prea ridicau ci nasul în oraşul ăsta.
Mills era somnoros, ghiftuit de bere şi de mâncare.
Aproape că se întunecase, dar nu putea să nu se repeadă
până la pod.
Vălmăşagul îngustelor străzi comerciale puternic luminate
şi ticsite de lume îl încurcă – nu aşa îşi aducea el aminte de
Amhem – dar cu încetul îşi dibui drumul până la Rijn.
Şuvoaie de maşini goneau deasupră-i, clopoţelele bicicletelor
sunau, vocile strigau râzând şi pe lângă complicatul viaduct
nimic nu mai era din câte ştiuse el. Acolo unde arseseră
casele, se ridicau acum uriaşe blocuri cu birouri şi.
Apartamente de locuit, toate într-o arhitectură -modernă.
Treceau agale, încărcate cu cărămizi, şlepuri mari pe care
oamenii vorbeau, râdeau, trăiau; un uşor miros de bucate
gătite şi de fum de ţigara ajungea până la Mills. Mai departe
de Rijn, casele erau aşa cum îşi amintea el de Amhemn: cu
patru etaje, cu storuri colorate şi balcoane cu grilaj de fier
forjat.
Podul era la locul său, părând imens în simplitatea-i de
oţel. Germanii nu-l aruncaseră în aer. Mills se plimbă pe
nisipul de pe mal şi auzi clipocitul domol al apei de august,
iar în ochii minţii sale, aruncătoarele de flăcări porniră să
rigâie, îi mirosi a carne arsă, auzi loviturile tunurilor de
infanterie şi ţăcănitul puştii-mitraliere care îi zguduia
umărul, în vreme ce camioanele goneau peste pod, în acea
primă dimineaţă de luni, iar infanteria nemţească se
prăbuşea şi o lua la sănătoasa şi se replia zbierând şi se lăsa
frumos măcelărită, şi în vreme ce, mai departe, în urmă, în
jurul Marketpiciniilui, tunurile de infanterie dădeau iama
priit carele blindate din spate.
începuse atât de bine…
Condiţiile atmosferice erau ideale, nicio paraşută nu
dăduse greş şi încercai simţământul că de data aceasta
superioritatea numerică era de partea noastră ca şi forţa
aeriană şi că n-o să se işte obişnuita harababură.
De pe înălţimile din spatele Amhemului – singurele
înălţimi din Olanda – acolo unde umblă cerbii şi gazonul e
moale şi cresc mii d6 copaci svelţi şi buruieni şi răchită cu
grămada, poţi să vezi Germania. Asta-i îndrăzneala planului,
dar e nevoie de noroc şi norocul se spulberă în câteva -clipe,
mai înainte ca aviaţia să pornească.
Lipseşte aviaţia de transport şi transportul aerian fiincl
eşalonat pe trei zile, el ajunge să depindă de, vreme, or în
Anglia e o ceaţă care întârzie plecarea eşalonului al doilea.
Sub soarele strălucitor al acelei prime zile în Olanda,
telefoanele germane bâzâie. Întâmplarea face ca generalul
Student, un comandant al armatei de paraşutişti, să stea de
veghe de la o vilă din Vught, în vreme ce, mai aproape încă,
generalul Model se pomeneşte cu trupele de paraşutişti la
mai puţin de o milă de al său G. G. 1 Tactic de la Oosterbeek
şi mai înainte ca acestea să apuce să răsufle, a şi sosit la
Amhem, să ia măsurile cuvenite cu autoritatea pe care i-o dă
rangul lui. În câteva minute diviziile blindate 9 şi 10, care
tocmai se nimeresc să fie în refacere între Zutphen şi
Apeldoorn, se pun în mişcare şi, cât ai zice peşte, răsare un
inel de oţel alcătuit din tancuri ligru, tunuri autopropulsate
şi infanterie, între zona de paraşutare de la Wolfheze şi satul
Oosterbeek, pe de o parte, şi acei puţini oameni care în luciul
palid al primei seri ajunseseră la pod, pe de altă parte.
Dincolo de Rijn, o armată îşi croieşte pieptiş drumul, spre
Nijmegen, ca să cadă în spatele Amhemului, iar diviziile
americane aeropurtate sunt prinse între două focuri. Nici
acolo norocul nu vrea să zâmbească. Douăzeci de mii de
vehicule s-au îngrămădit pe o singură şosea. Se trage asupra
oraşelor aflate în faţă, până ce-s făcute praf şi pulbere, spre a
se câştiga timp. Tancurile înaintează pe o şosea de beton
ridicată mai sus de nivelul pământului recuperat şi al
digurilor dimprejur. Sunt ţinte sigure pentru tunurile anti-
tanc iscusit camuflate. Totuşi, nici împrejurarea aceasta s-ar
putea să nu fie hotărâtoare, dar norocul piere de-a binelea,
devine potrivnic. Sus pe cer stau coloanele de bombardiere
de vânătoare Taifun, aşteptând prin radio instrucţiuni care
nu sosesc, pentru că aparatele de radio din automobilele de
transmisiune ale R. A. F. 2 Au încetat de a funcţiona. Şi de
ceastălaltă parte a fluviului Rijn s-a produs tot o tragedie
tehnică; aparatele de radio nu merg într-o zonă clădită; zona
de paraşutare a pierdut legătura cu G. G. Al diviziei, situat la
Oosterbeek, care la rindu-i a pierdut legătura cu singurul
batalion ajuns la Amhem. Curaj există destul, dar aparatele
de radio nu vor să funcţioneze şi curajul nu foloseşte la
nimic. Nici cu avioanele-cargou care aduc provizii nu se mai
poate intra în legătură, şi în jalnice valuri se îndreaptă zi de
zi cu mai mult chin spre un loc de întâlnire care n-a fost

1 Cartier General (n. tr.).

2 Royal Air Force : Aviaţia regală (engleză), (n. tr.).
cucerit, iar asta pentru că n-au primit semnalul indicând un
nou punct de paraşutare a proviziilor; şi zboară jos, hotărâte
să livreze proviziile trupelor paraşutate, greu încolţite, care
stau şi fac semne deznădăjduite, în vreme ce avioanele sunt
doborâte de un tir de o groaznică eficacitate, dispecerii se
răstoarnă şi se rostogolesc de nenumărate ori în aer şi
containerele cu alimente şi cu muniţii sunt adunate de
germani, aripile ard şi uriaşele Stirling şi Dakota se strivesc
de copaci, crengile iau foc şi milioane de frunze plutesc în
aer, aprinse.
în zorii celei de-a doua din aceste nouă zile se găsesc la
Amhem vreo mie de oameni. Dinspre miazănoapte şi răsărit,
s-ar zice că, pe îndelete, germanii pun în funcţiune mortierele
grele şi bombele încep să pice la întâmplare în kilometrul
pătrat din centrul Amhemului. Prin beciuri, olandezii
tremură, mor, se înăbuşă, ies în goană, sunt împuşcaţi.
Oraşul e îngrijit, curat, tihnit, fără magherniţe; din nefericire,
are însă un pod. Germanii taie alimentarea cu apă. Dinspre
miazănoapte şi răsărit, ei bat neîncetat cu mortierele; dinspre
sud, de cealaltă parte a fluviului, din afara oraşului, aruncă
obuze de 20 mm şi bombe incendiare. Britanicii stau
ghemuiţi în douăsprezece case de lemn, dar domină podul;
nu rămâne nimic altceva decât să faci praf şi pulbere din
oraş, să dai foc caselor şi să aştepţi să vină tancurile şi
tunurile automotoare, să-l ia în stăpânire stradă cu stradă.
în ziua a treia nu mai rămăseseră mulţi ’din mia aceea de
oameni.
Mills îşi îndreptă privirea dincolo de puşca-mitralieră
aşezată pe o masă în camera unde domnea neorânduiala:
tapetul rupt, geamurile sparte, sute de dulii, o ţeavă de
rezervă pentru mitralieră, grenade, chingi părăsite, cutii şi
mobile îngrămădite pentru a se face loc, şi cadavrul
caporalului Harris, cu sângele închegat pe ţepii bărbii şi cu
faţa sfărâmată. (Din cei cincisprezece oameni de ieri au
rămas în casă opt.) Peretele din spatele lui fusese nimerit de
o -mie ele ori de gloanţe şi urmele lor desenaseră treptat şi
înconjuraseră forma ferestrei, astfel îneât conturul ajunsese
la fel de găurit ca şi un vechi panou de tir. Casa era totuşi un
adăpost de nădejde, din piatră solidă, adusă tocmai din
Belgia, mai bună decât casa dinţii, care, fiind din lemn,
arsese, şi decât a doua, care avea vecini gălăgioşi… ……
Afară, strălucirea luminii orbitoare a unui septembrie de
mari împliniri era pângarită de fum. În spate, biserica
Sfântul Kusebiu ardea, o coloană fantastică de ilăcări şi fum.
Cei treizeci şi ceva de metri pe care-i putea cuprinde cu
privirea Mills ciau plini de moloz şi de schelete de case, de
hornuri care se tot clătinau până ce încă o lovitură directă de
mortier împrăştia cărămizile şi risipea mobilele în drum;
mese de lucru sparte, fotolii, sofale, ba şi un covor care
fusese supt afară de puterea exploziei; deasupra tuturor
lucrurilor se aşternea o pulbere subţire de geam sfărâmat, de
cărămidă pisată, de rumeguş, de frunze măcinate; parcă ar fi
fost piesele doveditoare dintrrun caz de crimă fără
însemnătate; hârtie, o poşetă, fâşii de stofă, un toc de
ochelari, felinare buimace, o sabie, o uşă, înfăţişarea
înnegrită – ca de banană desfăcută – a unor rachete
aruncătoare de ceaţă; şi morţii, surprinşi pe unde îi
împinsese nevoia, zăcând ca nişte saci de cartofi pe unde îi
răsturnase violenţa, cu braţele a ruga neluată în seamă,
vulgari, abjecţi, daţi uitării. Mărturia groaznicului omor
îngăduit de război era nesfârşită, era covârşitoare. Cum de-şi
va reveni cândva oraşul acesta? Către apus, Mills auzi şi
simţi hainele lovituri ale tunurilor nemţeşti de câmp – de pe
tancuri sau de pe platformele tunurilor automotoare –
luptându-se cu tunurile mai mici de infanterie. Din când în
când, bubuia şi câte un tun de 75 mm, de-i ţiuiau urechile.
Bătălia se mutase toarte departe, spre apus – încotro n-ar fi
trebuit – şi el ştia că pe undeva lucrurile se încurcaseră tare
rău. Ilăt spre miazăzi, cu o întârziere de câteva zile, pe
undeva pe lângă Nijmegen, artileria corpului al XXX-lea
trăgea, dar era prea departe acum ca să-l poată scăpa pe el,
era ceva oarecum teoretic. Gândurile lui erau toate la bătălia
de aci; se aflau la mare ananghie, dar nemţii pierduseră din
vedere ceva: lucrul acela de nedefinit care există între oameni
ca Jock, camaradul său, şi el însuşi: camaraderia,
experienţa, – spuneţi-i cum vreţi ceva ce supravieţuise unor
împrejurări şi mai rele, şi fusese în stare să râdă, să se
izbăvească.
Mills văzu în chiar clipa aceea un tanc Tigru care ieşea
grijuliu de după case, la o depărtare de trei sute cincizeci de
metri. Pe nuanţele pastelate ale molozului, silueta lui se
desprindea dură, fieroasă.
— Tigru, transmise el scurt.
— S-o fi rătăcit, blestematul, îşi dădu jock cu părerea.
Dindărăt, ul puştii-mitraliere, Mills văzu turela şi foarte
lungul, subţirele tun de S8 mm rotindu-se în direcţia sa.
Avea de ales între multe casc dărâmate şi era îndoielnic că
echipajul ar fi putut deosebi prezenţa unor trupe britanice în
vreuna din ele, dar lui Mills îi era cu neputinţă să nu simtă
că piesa aceea de artilerie de mare viteză nu se îndrepta
asupra lui. Nu exista în toată lumea putere în stare să-l
împiedice pe blestematul ăsta să facă zob strada. Obuzu-i era
înzestrat cu o viteză atât de mare, îneât uneori aerul din
dreptul botului ve albea de căldură şi, până a străbate o mie
de metri, încălzea carcasa obuzului într-atâta, îneât exploda
mai înainte de vreme. Interesant lucru şi dătător de nădejdi,
însă puţin probabil aici, unde tancul bătea la o distanţă doar
cât jumătatea unei străzi. Secundele se perindau cu
înspăimântătoare sfiiciune.
— Se tot frământă cu gândul, până când o face un ulcer,
comenta Jock.
Mills, când văzu floarea înaltă de fum, se aruncă la
pământ.
N-apucară să audă lovitura tunului de 88 mm, ci numai
îngrozitorul rezultat al acostării obuzului pe o casă mai în
josul străzii, prăbuşirea zguduitoare a cărămizilor, suflul
puternic al pietrei şi colbului care se împrăştia deasupra
drumului, umplând şi camera lor.
 Steve Perry spuse:
— Pun rămăşag că şoarecii se întreabă ce i-a lovit.
— O teribilă izbitură la două case mai încolo. Obuzul urlă
şi ricoşa şi. În aceeaşi clipă explodă, smulgând uşile şi
cărămizile şi miile de plăci din pannen 1 ale acoperişului.
Apoi strigătul cuiva, care te înfioară şi te năpădeşte de
sudoare. Apoi o izbitură şi o împroşcare de seântei de
cealaltă parte a drumului, unde un obuz cu fosfor lovise
acoperişul altei case. Începu să ardă de sus. Flăcările se
porniră să mistuie de sus în jos, în vreme ce Mills aştepta
îngrozit ca oamenii să fie siliţi să iasă în stradă şi sa fie
seceraţi de mitraliera tancului. Aştepta
1 Un fel de ţiglă, (ol.) (tr. Tr.. *.
să apară infanteria nemţească însoţitoare. „Pe găozarii
ăştia îi omor oricum!” Tancul o iuase iarăşi din loc, şi
simţământul că nu-i puteai face nimic te scotea din fire.
— Tacă-ţi fleanca! spuse.
Jock mormăi:
— Dacă mai apuc să ies din gaura asta, o să-mi petrec
viaţa aruncând generali din avioane.
— Ţarcă, exclamă Mills. Vă merge gura ca la o ţarcă.
— O bere nii-ar prinde bine, spuse careva. Mă piş pe orice
altceva.
Din nou colosala sfărâmare a oţelului lovindu-se de
zidărie, volbura de fum, detunăturile şrapnelelor, prăbuşirea
unei faţade de cine ştie câte tone, spintecată dintr-o dată şi
aruncată drept în aer. Cel care strigase, gemea acum. Se
lipeau cu toţii, pe cât puteau mai bine, de pereţi şi prin
colţuri, ştiind ce-i aşteaptă, afară de Mills care rămăsese în
spatele puştii-mitraliere. Focurile trase de tunul de 88 mm
nu le-a auzit. Doar un urlet prelung atunci când obuzul a
trecut de-a dreptul prin casă, răzându-i tavanul. Mills căzu
la pământ, doborât de groază, şi nu-şi mai dădu seama decât
de o mare prăbuşire a zidurilor şi de aerul îmbâcsit de var şi
de propriile-i picioare dârdâind de frică. Obuzul trecu drept
înainte prin şase pereţi, fără a încetini mai mult de-o
fracţiune şi făcu explozie abia după două mile. În urma lui,
zdrenţuind fiecare perete, lăsa găuri de cel puţin un metru
douăzeci în diametru. Tavanul crăpă chiar deasupra şi
începu să plouă cu ipsos şi scânduri. Toate acestea se
petrecură într-o clipă; revenirea dură mai mult; erau cu toţii
scrijeliţi de schije şi Mills, încă zăpăcit, fu cuprins de o teamă
obsesivă că s-ar prea putea să cadă peste el lăzi şi paturi.
Se târî până la fereastră şi văzu infanteria nemţească
alergând încoace şi încolo, aruncând grenade cu miner prin
ferestrele fără geamuri. „încântător”, constată el, şi începu să
tragă, pe când ceilalţi din odaie se ridicau adunându-şi
pistoalele automate şi carabinele, iar dintr-o casă, trupele
paraşutate ieşeau în goană şi-i atacau la baionetă pe găozari.
Au încercat din nou în noaptea aceea. Tot oraşul ardea.
Mills ieşi afară pe la ora zece şi, în vreme ce urina, auzi
huruitul neplăcut al motoarelor de tanc. Începură
detunăturile grenadelor cu mâner şi zgomotul subţire, ca de
fierăstrău, al
Sclimeisserelor 1. Încotro îşi croiau drum găozarii?
Pornirea de .1 fugi îndărăt în casă era covârşitoare. Erupţia
lungă a unei flăcări, la o jumătate de milă mai încolo, îl făcu
să sară şi se trezi deodată înapoia ocrotirii derizorii a
zidurilor. Tunurile de 88 nu se opreau din tras şi întregul
oraş se cutremura.
Sergentul Mac întrebă:
— Cum stai cu muniţia?
S-a constatat că aveau vreo douăzeci de benzi de fiecare
puşcă-mitralieră şi pistol automat: două secunde de foc
neîntrerupt pentru a sta de vorbă cu ăştia. Apoi, două
grenade şi mult noroc. Ştia că vor fi scoşi afară din casă, dar
aştepta momentul culminant al groazei cu un calm de om
istovit. Putea auzi şenilele unuia dintre tancuri tot atât de
bine ca şi motorul.
— Atunci ieşim prin spate, spuse sergentul Mac. Băgaţi de
seamă la afurisita aia de sârmă.
în jurul fiecărei grădini era o împrejmuire înaltă de sârmă.
 — Minunat lucru trebuie că e să şezi într-o turelă de-alea,
zise Jock.
în tot acest răstimp ascultaseră la Schmeissere, la
grenadele cu mâner, la nemţii care-şi croiau drum să-i
împresoare. Auzeau acum fluierături şi voci. La frică,
infanteria nemţească se dovedea limbută.
O uriaşă limbă de flăcări. Clipă fotografică: oameni lipiţi de
ziduri. Zgomotul monstruos, urechile dureroase, dincolo de
frică, dar lăsându-l pe Mills lac de apă. Năprasnic de iute,
obuzul ţintise jos. Nemţii giniseră că obuzele lor mergeau de-
a dreptul prin zidării şi acum reduceau unghiul 88ului şi
ţinteau la temeliile caselor. Tehnica li se adeveri, cu brutală
prisosinţă, de folos. Fiecare obuz muşca din casă câte o
bucată şi atunci puternica mitralieră trăgea în zona astfel
„deschisă”. După care eroica infanterie putea intra şi aduna
cadavrele. Asta, în teorie. În fapt, lutrurile nu mergeau chiar
atât de bine. Oricum, se descurcau.
Vocea lui Jock, mereu prezentă, înfruntând moartea,
durerea, pe nemţi, pe Dumnezeu, lumea, totul:
„Ce mai panică în pieptu-ţi, gâză mică,
1 Schmeisser pistol-mitralieră (n. Tr.).
— Unsuroasă* sepriată, ghem de frică.” Voci, fluierături,
zgomot de paşi;..
Mills mârâi:
— Fac un zgomot de parcă ar veni Armata Salvării.
Erau afară, pe pietrele caldarâmului, împiedicaţi în sârma
grădinii din fund; grenadele cu mâner explodau la casa de
alături; vorbeau răguşit, morţi de frică, în. Ciuda acţiunii
tancurilor lor. Auzi scârţâitul cizmelor, clinchetul metalului,
un ţipăt de cealaltă parte a drumului şi zăngănitul greoi al
tancului care trecea…
Scârţâitul picioarelor dibuitoare. Şovăială. Tăcere. Apoi
iiacăra unui tanc în depărtare, groaza amândurora în faţa
nemţilor. Mills trase şi o luară la fugă prin dos, în vreme ce
nemţii intrau prin faţă; aerul, fierbinte îi năvăli în spate pe
când o grenadă cu mâner făcu explozie.
 Unii tocmai trecuseră prin împrejmuirea de "sârmă şi.
Strigau la cei din faţă. Jock îşi înfipse baioneta în gâtul
unuia. Mills era atât de concentrat, îneât nu auzi ţipetele, nu
auzi nimic, izbi cu patul puştii-mitralieră într-o mutră, se
întoarse, trase dintr-o poziţie neprielnică. Mitraliera explodă
într-o clipă, acctilena se aprinse şi muniţia pieri. Se târau,
strigându-se unul pe altul. Mills aruncă puşca-mitralieră
pentru un moment, ea să poată scoate o grenadă, numără
până la trei şi o aruncă, adulmeca în spatele său un vrăjmaş
şi sări, baioneta dădu greş, îşi smulse casca, lovi aerul; fu
norocos, nimeri câe-a dreptul în obraz, neamţul se prăbuşi
ca un sac de cărbuni, fu izbit cu piciorul, zdrobit de către
mitraliera redobândită, grenada explodă; acum alergau, un
Schmeâsser slobozi un foc, cineva se poticni, se târî,
„înainte!”
Careva alergă, căzu, „degeaba, camarade!”, însă Mills,
leoarcă de năduşală, stăruia cuprins de panică: „Hai,
înainte!” în urma unora dintre ei, care şi săriseră
împrejmuirea sau tocmai treceau prin ea. Ce putea face?
Zgâlţâi sârma, o smulse din pământ, trecu, cu gâtul. Zgâriat,
cu gura însângerată, îşi duse mâinile la spate ca să sprijine
umerii celui rănit. Sârma îi străpunsese mina dreaptă, cea
arsă ieri – ba nu, luni – în flăcări, şi ducând greutatea
rănitului simţi că-i vme să leşine, în vreme ce sârma îi intra
de doi centimetri în carne, la capătul ghimpilor ei metalici.
Dar omul era Steve Perry, „nu te opri, dobâtocule!” şi ceilalţi
erau aci, mă rog, unii dintre ci, şi acum, de bine, de rău
alergau, pe liniştea pământului, peste garduri vii şi grădini,
până ce nu mai putură ocoli şoselele. Merseră cu grijă câteva
ceasuri către nord-vest şi chiar înaintea zorilor trecură peste
linia ferată de la nord de Oosterbeek.
Când se iviră zorile, din nou desăvârşite, păsările cântară
şi apoi obuzele scânciră pe deasupra capetelor lor, în sunete
de mătase sfâşiată, şi se sparseră cu puternice ropote de
gălăgie în centrul Oosterbeekului, iar mortierele şuierară pe
sus şi, iată, ziua de mâine începuse. Intrară în perimetrul
dinspre tare răsuna zarva.
*
— *
Mills păşi agale prin Nieuwstraat, pe sub umbra copacilor,
pe jumătate adormit în toropeala calda a după-amiezii.
Mâncase bine la prânz şi de dimineaţă, şi băuse câteva halbe
de bere: îi fusese cu neputinţă să ia o hotărâre ce soi preferă.
Acum nu-şi dorea decât să stea liniştit, să moţăie, să sforăie
în farmecul zilei.
Un vapor absurd de mic tocmai intra în Rijnkade, şi văzu
nişte pancarte arătând că făcea curse către şi dinspre
Oosterbeek. Râsete se înălţau în aerul cald, nişte muzică, iar
liniştâiul Rijn era spumos. Asta-i ce-mi trebuie, hotărî Mills.
Luă loc pe puntea de sus, în vreme ce vaporaşul se legăna
uşor, aştepta. Oamenii se urcau pe punte, sporovăiau,
râdeau, îşi dojeneau copiii. Vaporul se umplu de lume, porni,
coti, trecu de-a lungul câtorva diguri, vapoare, clădiri. Mills
privi spre păduri şi-şi aduse aminte de iedera şi ferigile care
ardeau, de petele de benzină în flăcări pe crengi, în vreme ce
Tigrul aruncător de flăcări încerca să-şi croiască drum
printre copaci:
o groaznică irosire de frumuseţe pământească.
Doi bărbaţi începură să zică la acordeon şi călătorii
olandezi se porniră să cânte gălăgios. Mills rămase cu gândul
la transportul aerian ce se prăbuşea în flăcări. Se duseseră în
pădure cu un jeep, ca să încerce să adune nişte containere.
Parcaseră jeepurile de-a lungul unei alei de fagi şi
înaintaseră adânc în tufişuri. Încărcaseră jeepul, legaseră
containerele pe capotă.
astfel îneât cineva fusese silit să rămână în urmă. Şi
rămăsese Mills. Se ascunsese în rugii de mure şi ferigi şi
aţipise, când se pomeni cu o patrulă de nemţi venită şi ea să
caute canistre, îşi aducea acum aminte de senzaţia aceea de
gâtuială, aşteptându-i să se grupeze laolaltă, ascultându-i
cum vorbeau răguşit în vreme ce retezau frânghii, înhăţau
grelele containere şi le aşezau cu grijă jos, şi întrebându-se
câte benzi mai are în magazia puştii-mitralieră. Dacă nemţii
ar fi luat seama la urmele zărite ceva mai încolo, ale jeepului,
s-ar fi putut ca ei să-i aştepte pe Jock şi Steve… Din două
focuri, Mills i-a doborât pe toţi. Îşi amintea de mirosul
explozivului printre ferigi şi de o mierlă care zburase ţipând.
Se întrebă dacă pe vaporaş se afla vreo fată drăguţă sau
vreun grup de oameni căruia i s-ar putea alătura. Olandezii
îşi dădeau seama că e englez; era greu de spus de ce; purta
nişte haine obişnuite, nu ducea cu sine nimic, dar pricepu că
se vorbea de el şi văzu o faţă care se întoarse să-l privească.
Un tânăr cu soţia stăteau lângă el şi cei doi copii ai
acestora, neştiind nimic despre complicaţiile graiurilor, se
repeziră la Mills, înţeleseră că există totuşi anume greutăţi,
râseră.
Bărbatul i se adresă, el însuşi mirat de cât de uşor se
exprimă în englezeşte:
— Sunteţi englez?
— Da.
— Aţi luat parte la luptă?
Mills nu voia să vorbească despre asta şi răspunse:
— Nu.
— Mulţi dintre băieţi se întorc.
— Unde aţi învăţat englezeşte?
— La şcoală, răspunse omul. Şi-n olandeză, îi şopti la
repezeală ceva soţiei, care se aplecă emoţionată şi spuse:
— Am învăţat englezeşte Ia şcoală, chiar când erau
moffenii aci.
— Moffenii?
— Nu-i în dicţionar, continuă omul. Dumneavoastră le
spuneaţi buni. Noi le spuneam moffeni. Nu leş plăcea de loc.
— Nu doriţi o ceaşcă de ceai? întrebă Mills. Trecea un om
cu o tavă.
— E cafea, observă soţia.
Izbucniră cu toţii în râs.
— Dar ne place ceaiul, mărturisi bărbatul. Obişnuim să-l
bem şi noi dimineaţa, ca şi englezii.
 — Drăguţi copiii, observă Mills.
Cei doi copii, un băiat şi o fată, aveau păr bălai, erau
dolofani, şi strălucitori de sănătate.
— Sunteţi căsătorit? îl întrebă femeia.
— Nu m-am lăsat prins, răspunse Mills.
— Ar trebui să vă însuraţi, stărui ea. Râseră iarăşi cu toţii,
mulţumiţi, nici ei nu ştiau de ce.
— Încoace e podul de cale ferată, arătă bărbatul. Mills privi
în sus, cită vreme lunecară pe sub lungul pod de oţel. Îşi
aminti de o companie tăind pajiştile, trecând pe lângă sălcii
cu vârfurile tăiate, şi pe lângă vite, şi un sfert de oră mai
târziu, bubuitura produsă când nemţii le aruncaseră drăcia
aia drept în faţă.
Acum încercau şi alţii să-i vorbească lui Mills. Erau cu toţii
muncitori şi englezeasca lor nu era grozavă. Dădeau mult din
mâini şi râdeau.
— Unde mergeţi acum? întrebă tânărul.
Vaporul întoarse în mijlocul şuvoiului, îndreptându-se
către cele câteva seânduri din care era înjghebat
debarcaderul. Pe Mills îl cuprinse sfiiciunea. Lumea cobora
cu mare gălăgie şi el văzu că toţi apucă o pantă care ducea
spre grădinile şi cafeneaua din Westerbouwing. S
— Mă duc să-mi văd un prieten.
înainte cu doi ani, frizerul lui Mills îi spusese că un client,
fost paraşutist din divizia I aeropurtată, se dusese la
Oosterbeek şi că petrecuse acolo de minune. Îi lăsase o
adresă. Mills nu l-a întâlnit niciodată pe omul acela, dar
păstrase adresa şi acum îi ceru tânărului să-i arate încotro e
drumul.
Urcă panta acoperită cu iarbă de pe malul fluviului, şi
intră în Oosterbeek. VAmiaza asta nu se prea deosebea de
cealaltă după-amiază. Iată iarăşi drăguţele vilişoare,
atrăgătoarele case, unele cu acoperiş de stuf, însă cele mai
multe cu plăci rotunjite din pannen. Pe strada mare, casele
erau mai arătoase, mai impunătoare, din piatră belgiană, cu
storurile colorate şi balcoanele de fier forjat. Iar strada
refăcută, acum fără linii de tramvai, era din nou din cărămizi
refractare, trandafirii, fabricate la cărămidăriile de pe
malurile Rijnului. Îşi amintea acum de oamenii care ieşeau
de prin case şi de puţinele steaguri fluturânde şi de clopotul
unei biserici care suna undeva,
l otul fusese limpede şi frumos şi nu i-a părut rău că venise:
senzaţia de eliberare şi florile de portocal 3 şi lacrimile şi
sărutările şi florile, fructele şi roşiile oferite – tot ce aveau – şi
sfâşietoarea lor jinduire după ţigări englezeşti. Lucrul cel mai
mişcător fusese sfiiciunea lor. Cu capetele smerit plecate,
purtând brasarde portocalii, se apropiaseră timid de soldaţi.
În zilele de prăpăd de după aceea încercase o mare dorinţă de
a birui şi până la sfârşit cugetase: probabil că ne urăsc
dârzenia: două oraşe distruse şi biruinţa fizică a Germaniei…
în grădiniţa înflorită sta un om care se uita ţintă la Mills,
dându-şi seama că e un străin.
— Dumneavoastră sunteţi domnul Nâjhuis?
Omul zâmbi auzind cum îi pronunţă Mills numele. Era un
bărbat voinic, blond, cu înfăţişare aspră, cu pielea bronzată,
de vreo patruzeci şi cinci. De ani.
— Aţi venit din Anglia? Trebuie s-o chem pe nevastă-mea!
Suze! Suze! Intraţi! V-a trimis bunul meu prieten, Charles?
— Nu, am venit doar aşa. Mi-a dat cineva adresa
dumneavoastră.
— Sunt îneântat. O mulţime de băieţi vin să mă vadă.
Cuvântul „băieţi” era dintr-acelea care-l scârbeau de obicei
pe Mills; un cuvânt folosit de politicieni, dejnvăţători, de
reporteri, însă în gura omului acestuia nu avea nimic
supărător: el fusese acolo…
inlăuntrul casei se vedeau scaune de răchită, plante
agăţătoare şi într-un colţ al holului sta un container
aeropurtat, prefăcut de gazdă în colţar. Domnul Nijhuis râse:
— Pe ăsta păduchioşii de moffeni n-au putut pune laba.
Vrei o ţigară?

3 Olandezii îşi manifestau bucuria purtînd J'lori (ie portocal, ca o dovadă de ataşament faţă de casa regală de Orania (portocală),
care
 — Mulţumesc. Nu fumez.
3 * Personalul de î. 8’
— A, iat-o şi pe nevastă-mea. Suze, dumnealui e un
prieten din Anglia. A.m lost în Anglia, se agită el, fără a da
cuiva răgaz să vorbească. Femeia era măruntă şi sfioasă; se
uita cu ochi plini de admiraţie la voinicul său soţ, care acum
spunea: Când erau aici mofţenii, cântau un cântec în vreme
ce niărşăluiau pe Uţrechtse Straatweg. Cum suna, domnule?
Mergem împotriva Angliei! Când ani fost la Londra, în 1947;
i-am văzut pe unii dintre ei lucrând pe străzi. Le-am cântat
cântecul. Să le fi văzut mutrele! Ascultă. Mie să-mi spui
Kobus. Nu Nijhuis.
— Mills. Mie spune-mi Reg.
— Îl cunoşti pe sergentul Meldrum?
— Nu. Nu cred.
— Eu îl cunosc bine. Uite, atu aici fotografia lui. O
scotocire vijelioasă prin sertarul unui scrin. Era poza unui
sergent aeropurtat, făcută atunci, numaidecât după ce fusese
prins. S-a supărat foc pe mine din pricina fotografiei acesteia,
spuse Kobus.
— Nu doriţi să mâncaţi ceva? îl întrebă doamna Nijhuis.
— Nu, mulţumesc.
— Ba desigur că doreşte. Pe urmă o să facem o plimbare.
Kobus îi făcu lui Mills cu ochiul. (3 plimbare pe câmpul de
luptă, ei?
— Nu mi-e foame, se grăbi să mărturisească Mills. Nu pot
mânca atâta cât mâncaţi voi, olandezii.
Kobus izbucni în râs.
— Încă nu ne-am scos pârleala. Să luăm totuşi ceva uşor.
E cam devreme. Să gustăm un uitsmyter – nu-i decât un
mizilic.
Ascultătoare, soţia se şi făcu nevăzută.
— Da, zise Kobus. Au lost băieţi minunaţi. Păcat că nu-i
Piet aici să te vadă. A fost onderduiker. Asta înseamnă fugar.
Vezi, mofjenu îi luau pe băieţii noştri în Germania, aşa îneât
unii din ei se ascundeau. Piet se ascunsese la ferma lui
Jansen. Au venit şi au întrebat, desigur, dar răpirile astea de
pe strada se făceau fără acte şi. Tot ce am avut de spus a
fost: „L-aţi luat în Germania4.
Ceea ce se chema uitsmyter se dovedi a fi două lelii groase
de pâine peste care se întinseseră felii de carne de vită în
sânge şi. Deasupra lor două ochiuri. Mills se simţi învins mai
înainte de a începe, dar se strădui să nu se dea bătut.
Apoi amândoi porniră la plimbare şi în mai puţin de zece
minute se odihneau în scaune de răchită pe uriaşa pajişte a
hotelului 1 lartenstein, care în cursul luptei fusese G. A)
diviziei. Nu se schimbase cu nimic. Copacii erau acum mai
.3.3
puţini. Mills îşi aminti de obuzele de mortier tânguindu-se
prin văzduh şi care, prevăzute cu capse de percuţie, explodau
în creştetele fagilor şi pinilor, azvârlind la pământ aşchii care
omorau oamenii adăpostiţi în tranşee. Se tânguiau pe
deasupra lor câte patruzeci-cincizeci pe minut, zi de zi. De
cum ajunseseră aici, venind de la Amhem, doi polonezi le
ceruseră ajutor ca să tragă un tun de infanterie. Un ditai
obuzul se tânguise şi făcuse explozie într-un copac, iar când
se urcaseră acolo îi găsiseră pe cei doi polonezi frumos
decapitaţi. „N-or să mai aibă nevoie de ceasurile de mână”,
rânji acru Jock. Apoi observară că sergentul Mac era mort…
Aşezaseră deasupra adăposturilor nişte uşi, dar procentajul
de morţi tot mare era. Asta se petrecea în după-amiaza în
care se hotărâseră să şterpelească jeepul şi să meargă să
adune containere din păduri. Era în ziua în care o lovitură
nefericită aruncase în aer un depozit de muniţii şi o văpaie
uriaşă despicase pădurile, smulgând toate coniferele…
Acum sta la căldură şi frunzele luceau în adierea blândă a
vântului şi o viespe îi intrase în sticla de bere. Zgâlţâi sticla şi
înecă viespea. O veveriţă se căţăra în grabă pe un copac şi
chelnerul răsărise din nou de-a curmezişul gazonului, de
data aceasta aducând nişte rachiu de ienupăr.
— Au trecut cinci ani, zise Kobus, până ce copiii să se mai

4emigrase după ocupaţia nazistă (n. tr.).

poată juca iar prin păduri. Şi după aia erau prea mari ca să
se mai joace – şi în orice caz nu de-a aceleaşi jocuri! chicoti
el.
După alte vreo cinci-şase păhărele, merseră să vadă noua
biserică. Mills îşi reamintea vag de cea veche, foarte ponosită,
„propriile noastre tunuri de 75 mm trăgând de-a dreptul în
Tigri, deoarece nu aveau muniţii de risipit…”
— În dimineaţa acelei duminici, spuse Kobus, eram la
biserică. În timpul slujbei începură zgomotele: rachetele trase
de aviaţie, artileria. Lumea era înspăimântată. Preotul grăi:
„Suntem la adăpostul lui Dumnezeu”. Candelabrele se
clătinau, colbul şi varul picurau pe capetele oamenilor.
Preotul făcu un semn, mai întâi organistului, apoi nouă. Ne-
am ridicat cu toţii în picioare şi organistul a cântat imnul
naţional. A fost o clipă frumoasă.
X\
V
3*
Alte păhărele de rachiu de ienupăr, Amstel, Hennikien. La
monumentul eroilor aeropurtaţi, Mills mărturisi:
— Ascultă. Am venit aici să dau de-o femeie. Stătea pe
stradă şi striga şi flutura din mâini, când trupele din Waffen-
SS ne-au luat prizonieri.
— Îi ştii numele?
— Nu.
— Locul aproximativ?
— Cred că era la nord de calea ferată.
Kobus rămase pe gânduri, dar se vedea că nu ştie ce-ar
putea să facă. Trecură de calea ferată şi Mills îşi dădu
deodată seama că Nijhuis îl îndrepta către cimitirul trupelor
paraşutate. Îl cuprinse neliniştea, se strădui să cugete: „Nu
te lăsa pradă gândurilor bolnăvicioase, nu te gândi de loc,
mulţumeşte-te că trăieşti, ai supravieţuit, nu te întreba de ce
şi cum, şi nimic altceva. Nu gândi şi nu spune nimic”. La
porţi stăteau nişte englezi – îi recunoşteai după felul stângaci
pe care-l au doar englezii, în lumea toată, de a sta
incomodând pe alţii. Mai erau şi două autocare – făceau deci
parte dintr-un grup. Ce interesant pentru turişti! Şi se mai
aflau printre cei ce stăteau acolo şi câţiva care arătau a foşti
ofiţeri, mai trupeşi decât pe vremea aceea, dar tot cu aceleaşi
mustăţi şi cu aceeaşi rătăcire în priviri. Kobus spuse:
— Copiii noştri au grijă de morminte.
Mormintele erau albe şi, ca toate cele din Olanda, curate,
iar copiii depuseseră trandafiri în faţa fiecărui mormânt, şi
erau peste o mie. Ochiul minţii făcea buzele să tremure şi
mâinile să năduşească şi nimic nu putea stăvili glasurile,
glasurile, fumul, gălăgia, izul de dărâmături, senzaţia de
sfârşeală pe care ţi-o aminteai mereu, n-o puteai înăbuşi sau
da uitării, erai ceea ce erai pentru că aşa te făcuseră…
O voce din dormitorul care da spre stradă:
— Uite-i că vin!
— Unde e Jock?
— Se rade.
— Doamne fereşte? De ce?
— Aşteaptă vizita Fetelor-Călăuze.
— Mă întreb cum or fi arătând fetele din Olanda?
— Blonde şi durdulii.
Civilele alea din prima zi erau nostime foc.
— A, aşa-i în prima zi.
— Ce s-a întâmplat?
fâ’ – Au intrat nemţii în parcelare, Jock!
Toţi cinci se pitiră cât putură mai bine în camera din faţă
SÎ văzură infanteriştii care dădeau buzna din casă în casă, de
partea cealaltă a parcelării. Pe drumul din faţa casei în care
erau, zăcea mort un soldat britanic. Dumnezeu ştie cine se
milostivise să-i acopere leşul cu un cearşaf alb; dar gestului
îi dăduse o înfăţişare normală, omenească, unul care-i luase
cizmele şi ciorapii. Obuzele de mortiere zburau pe deasupra
caselor până în centrul oraşului, clar aici, pe marginile
parcelelor, barajul era redus. Mills îşi simţea gura uscată, iar
capul îi ardea. În afară de Jock, toţi aveau o barbă nerasă de
câteva zile care le ascundea feţele obosite şi supte. Le erau
ochii duşi în fundul ca2Hilui şi tresăreau de oboseală şi
enervare la fiecare explozie care se apropia de ei. Erau, de
fapt, nemâncaţi de câteva zile şi dormiseră extrem de puţin.
— Să. Stau la pândă în spate?
Mai întâi să-i omorâm pe ăştia.
— Uite că vine şi-un Tigru.
— Parcă se putea altfel!
Chiar în clipa aceea, Tigrul trase de la vreo şase sute de
metri. Auziră vuietul obuzului şi explozia înainte de crunta
izbitură a 88ului chiar asupra tancului. O vilişoară de
dincolo de drum se prefăcu în praf şi pulbere.
Infanteriştii îşi croiau drum de-a curmezişul parcelelor
până la alee, niţel încovoiaţi de teamă, cu grenadele şi
Schmeisserele în poziţie de tragere. Dintr-o altă vilişoară
porniră focuri de puşca; unii dintre nemţi căzură. Erau vreo
treizeci dintre ei risipiţi pe terenul parcelat, iar Mills îşi dădea
seama că mai erau destui alţii care curăţau şi mai
numeroasele case ale şoselei de dincolo de parcele. Mills privi
prin binoclul Zeiss d neamţului care zăcea în sera dărâmată
din spatele casei. Din casa cealaltă se trăgea rar şi cu grijă se
vede că duceau şi ei lipsă de muniţii – iar prin binoclu văzu
saltul turbat ai unui neamţ; fugi îndărătul unei sere ca să se
ferească de viespile de oţel, dar acestea nu-i cruţară şi
rămase nemişcat.
C\
V
88-ul trase din nou. O uriaşa coloană de fum sta
nemişcată în aerul neîntinat al lui septembrie; frânturi de
cărămidă şi ţigle şi şrapnele pocniră, lovindu-se de casă, de
peretele din spate şi, după ce se limpezi, leşul din drum
dispăruse şi el, cu cearşaf şi cu frunze eu tot; nu mai
rămăsese decât urma alcămită de cărămizi împrăştiate.
„Isuse ITristoase, gândi Mills, de data asta ne căsăpesc.”
Furia i se aprinse la vederea acelei fnfrângeri strategice:
oamenii se purtaseră de minune; dar în toate celelalte
privinţe se vădise obişnuita harababură. „Să-i nimicim mai
întâi pe găozarii ăştia şi apoi întinde-o băiete prin uşa din
spate, de-a dreptul în pădure!”
— Afară de asta nu mai am decât o bandă, spuse, vârând-
o în puşca mitralieră.
Aştepta să-i vină nemţii la mai puţin de patru sute de
metri; ţeava puştii-mitraliere era răsfolosită şi se îndoia de
precizia tirului la şase sute de metri, care era distanţa
obişnuită.
— Ce-i cu automatele?
— Din gros.
— Cine a luat Schmeisserul neamţului?
— Eu, Ken.
— Dar tu, Jock?
— Eu o să mă uit urât la ei.
Având de făcut un lucru precis, Mills se simţi mai bine.
Puşca-mitralieră îi stătea de minune pe umăr, cu bipodu-i
aşezat pe masa de toaletă şi cu cătarca potrivită să ţintească
la trei sute cincizeci de metri, li văzu pe nemţi târându-se din
răsputeri de-a curmezişul străzii către spatele casei, târându-
se aşa cum le şade bine nemţilor, şi începu să tragă…
îşi dădu seama că Tigrul a deschis focul. O pală înaltă, de
văpaie şi de fum, neauzită, nemenită să se audă; pielea i se
zbârci pe trup, iscând năduşeală, luând-o înaintea minţii lui
scrutătoare. Un suflu necruţător îi smulse din mână puşca,
mitralieră. Se produse un huruit năpraznic de zidărie care
zboară în toate părţile. O trombă fierbinte de aer. Scoase un
strigăt fără de-nţeles şi totul în jur începu să cadă, să cadă,
voci, răcnete, rugăminţi, sfruntări şi apoi durere, durerea lui,
durerea de care se temuse. Încă din Tunisia, ochii lui Harry
ce se rugau, se rugau, furioasa zvâcnitură a cine ştie ce şi
cineva care plânge, şi acum întunericul, dar nu-i atât de rău,
după cum vezi, la urma urmei…
în vis vedea un hoţ de buzunare, dar în agonia cenuşie a
revenirii la realitate văzu un cavalerist din SS, tânar, blond,
într-o uniformă neagră, care-l scotocea prin buzunare. Mills
era prea buimăcit ca să se mişte, ca sa se împotrivească. Dar
când tânărul SS-ist văzu că Mills îşi revine, îl izbi din
răsputeri cu piciorul. Uimirea lui Mills fu aşa mare, că nu
putu decât să se holbeze, întrebându-se care să fie rostul
gestului. Îi era greu să răsufle şi-l durea grozav, dar
problema cea mare era cum naiba ajunsese acolo jos. Avea
faţa zgâriată şi obrajii îi sângerau niţel, tot trupul îi era
acoperit cu praf de var, chiar şi părul, şi peste el căzuseră şi
vreo doi bulgări de tencuială. Nu se întrebă unde i-o fi casca
şi nici de ce o ciudată explozie o aspirase doar pe ea şi nu-i
luase capul cu totul.
Tâlharul de SS-ist îi spuse ceva, dar ceva fără înţeles, şi
Mills nu-l luă câtuşi de puţin în seamă. Atunci tinerelul
începu să-l pălmuiască peste faţă, dar strădania lui nu folosi
decât să-l facă pe Mills să-şi revină în simţiri. Îşi dădu pe de-
a-ntregul seama că zăcea într-un haos de moloz şi că în
tavan era o gaură de unde încă se mai scurgeau,
sfărâmându-se, bucăţele de ipsos şi un praf alb, şi pe unde
ieşea în afară un os însângerat. Depărtata bubuitură a unui
tun de câmp; întregul ţinut se zdruncină…
— Jock?
Mârlanul de SS-ist isprăvise cu percheziţionarea sau poate
că nu mai era atât de aprig acum, când Mills îşi venise în
fire. Erau, îşi dădu acum seama Mills, mai mulţi de felul lui
în cameră, şi păreau a se mişca greoi, molozul venindu-le
până la genunchi. Afară erau alţii şi strigau la cineva.
Jock trăia. Un erou SS-ist îl percheziţiona în vreme ce el
zăcea sprijinit de-un perete, cu totul scos din circulaţie,
aproape de nerecunoscut, cu faţa acoperită de ipsos. SS-istu!
desfăcea ceasurile de mână ale unuia din cei doi soldaţi
polonezi. Atunci Jock vomită peste cizmele nătărăului şi se
pomeni izbit cu piciorul, pentru lipsa-i de bună cuviinţă în
societate. Băiatul căruia i se zicea Ken zăcea cu faţa la
pământ, gemând, fluierând, în cumplită agonie. Celălalt,
Bob, din acelaşi regiment din Mitland, sta întins, ameţit:. SS-
iştii se sfătuiră. Un sfat scurt, suspect, sugestiv. Mills putea
desluşi una şi aceeaşi privire în ochii tuturora, mişcările
exploratoare ale limbilor, freamătul nărilor de parcă găozarii
ar fi avut o conştiinţă sau ceva asemănător. Or să ne omoare,
gândi el, dar era prea buimac să poată înfiripa o discuţie.
Când îl ridicară pe Ken, cel care-l sprijini de umeri se pomeni
cu încheieturile mâinilor pline de sânge.
Mills întrebă:
— Cum îţi merge, Ken?
Cu glas foarte slab, Ken răspunse:
— Mă doare când râd.
Jock zise:
— O băutură nu mi-ar strica.
— S-a zis cu noi.
— Încă n-au prins destul curaj.
Chirciţi lângă un perete zăceau Mills, cu Jock, Ken şi Bob
– acolo sus era cadavrul lui Steve – dar pe Mills situaţia încă
nu-l copleşise, şi privi la mâinile cărnoase, curate, din jurul
unui Schmeisser. Nu se uită la chipul niciunuia, dar cercetă
arma. Ti-era mai mare dragul de ea. „Ce-aş mai încerca şi eu
una! N-o să mă ploconesc, n-o să mă ploconesc, hai, găozari
fără boaşe, isprăviţi o dată…!”
Un om vârstnic intră grăbit în odaie. Un ofiţer. Se răsti la
Waffen-SS-işti. Nu prea aveau ce invoca în apărarea lor.
Ofiţerul avea o mutră simpatică, poznaşă, de om cumpătat,
0 mutră de ostaş. Se aplecă şi-i şopti lui Mills la ureche: „leb
war ein Fauschirmjâger în Afrika”, cuvinte din care Mills-,
tălmăcindu-le corect, înţelese că omul făcuse parte din
trupele germane paraşutate în Africa. Nu-i răspunse nimic.
Era tare obosit. De orice fel 0 fi fost puterea care-l ţinuse în
mişcare în ultimele, opt zile, acum ea se consumase cu
desăvârşire, dispăruse, lăsându-l pe de-a-ntregul istovit,
până şi cu mintea. Simţea o arzătoare nevoie de-a plânge, de
a-i ruga să se ducă unde or şti şi să-l lase să zacă în pace
acolo. Se simţea uşurat că trăieşte şi că deocamdată e scutit
de orice răspundere; şi-i părea bine că şi Jock supravieţuise;
n-avea de gând să se târâie la picioarele măgarilor ăstora şi
nici măcar să-i mulţumească celui mai de treabă; o să facă
doar ceea ce se cădea să facă şi în răstimp dorea să doarmă,
Doamne, să doarmă şi să mănânce…
Acum, un alt găozar începuse să zbiere. „Pentru
Dumnezeu, de ce se simţeau obligaţi să facă atâta zgomot?
La naiba, ne cer să ne ridicăm în picioare. Nu cred să fiu în
stare. Doamne, ce mai căsăpeală e şi-n odaia asta!”
Dar când se porniră a-l izbi cu cizmele, atunci se ridică
frumuşel în picioare. Îl chinuia spatele şi-l durea şi faţa
julită, şi se simţea şontorogit de tot, iar ochii îi clipeau şi
mâinile
1 se încleştau, şi-i tremurau picioarele…
li merge gura ca la o ţarcă.
„Mă, clar frig mai el”
Afară, pe şosea, erau şase tancuri Tigru şi o droaie de
Waffenşi alţi SS-işti, care păreau că se minunează. De
isprava lor. De-a lungul întregului şanţ zăceau trupuri kaki,
unele acoperite din milă cu prelate şi cearşafuri. Doi dintre
găozari fotografiau cadavrele. Unul se tot frământa cu
potrivirea luminii şi a unghiului de vizare: lumină este din
belşug dar, la urma urmei, o lumină pâlpâitoare, mincinoasă,
de septembrie.
— Ţine socoteală şi de prezenţa fumului. Acum, vezi I7 2 la
o cincisutime de secundă sau F 16 la un sfert de secundă.
Nu. Între ele. Tot bătrânul nostru F 8, şi să facem două – una
ta o şaizecime şi alta la o sutime. Focarul pe obiectul cel mai
întunecat, adică asupra sângelui. Să tot alegi, că e de unde.
„Blestemaţii, gândi Mills. Ar fi în stare să-şi buşească
bunicile peste fălci până ce nenorocitele şi-ar înghiţi
protezele.”
— Asta am luat-o la Oosterbeek, în 1944. Porcii ăştia
amărâţi sunt soldaţi britanici. Mai dă-mi un crenvurşt şi
păcătosul ăla de muştar! Ăsta-i un paraşutist britanic pe
care l-a lovit un obuz de 88. Bună, ce zici? A, dar ar. Trebui
să-mi vezi fotografiile cu ovreicele tinere care strigă…
Şase biete arătări ieşiră din cealaltă casă, dârdâind,
jegoase; din braţul uneia sângele curgea şiroaie, în vreme ce
pe faţă i se citea buimăceala. A fost nevoie de aproape
douăzeci şi şapte de afurisiţi de SS-işti ca să intre după
amărâţii ăia şi să-i gonească afară. Mai erau câţiva englezi
făcuţi prizonieri prin celelalte case de pe marginea parcelării.
Din cuşca Tigrului cel mai apropiat, se ivi un ofiţer, clar
făcea să-l vezi. Era înalt şi subţire, cu o faţă aspra şi prizărită
şi ou nişte ochelari fără ramă. Purta obişnuita uniformă SS,
dar peste ea un trenci din piele lucioasă care, când se mişca,
sclipea în albastru ca o mitralieră. Mills putu înţelege că
privea la un zbir de mâna întâi.
Răcni:
— Stellt eucb auf unei baltet Linie! l.
Nu-l luară în seamă, neînţelegându-i graiul şi nici
sălbaticele gesturi.
Era furios. Îşi zbieră din nou ordinul şi-şi vârî mâinile
lungi în chica lui Mills, zgâlţâindu-l.
Jock spuse:
— Vrea să luăm câte trei.
— De ce naiba nu spune?
— E un afurisit de incult care vorbeşte numai nemţeşte.
Pentru lămurirea asta, deşi ofiţerul nu-i pricepu decât
intenţia în general, Jock se alese cu o lovitură de cizmă în
fluierul piciorului.
Se puseră în mişcare, ca o parodie beată a lor înşişi,
îndreptându-se spre răsărit de Oosterbeek. N-aveau ce-şi
spune, nici dacă le-ar fi fost îngăduit să vorbească. Unii
dintre WaffenSS-işti păşeau ca nişte instructori de educaţie
fizică, cu Schmeisserelc strânsc la subsuoară. Omul cu
schija de oţel în braţ începu s-o ia razna, dar fu repede întors
în rând, cu lovituri de picior. La vreo trei sute cincizeci de
metri, se întâlniră cis alt val de porci. Se porniră pe mare
sfat. Răcnete şi mormăieli. Apoi un ordin zbierat. „De ce
naiba or fi crezând ăştia că noi ştim nemţeşte? Ce nătărăi
fără pereche!”
— Zieht Eure Uniformen aus! 1
Nicio mişcare. Toţi stăteau de lemn, ameţiţi de oboseală ca
de băutură.
Unul dintre găozari, mai ţanţoş, înecându-se pe jumătate,
rosti în englezeşte: „Scoateţi-vă vestoanele!”
Toţi se executară, afară de cel cu schijă în braţ, care
leşină. Alte lovituri de cizmă. Apel la armata a doua. Unii
dintre el începură să scotocească vestoanele şi bluzele de
campanie. /Viţii, toţi grijuliu ocrotiţi de Schmeissere, pipăiau
trupurile în căutare de noi arme. Dar al doilea ceas de mână
al lui Jock iot nu l-au găsit, iar cei care scotoceau prin
bluzele de campanie nu au dat de busolele cusute în reverul
fiecăreia.
încă o jumătate de milă printre casele dărâmate şi iarba
pârjolită şi jeepurile făcute zob şi tunurile de infanterie şi un
Tigru care duhnea a sânge şi partea de jos a unui trup
bărbătesc despuiat. De-a lungul fiecărui drum desfundat,
nenorocit, zăcea prin şanţuri un număr oarecare de trupuri
de al căror sânge se lipiseră frunze şi ale căror veşminte kaki
fuse-
1 Scoateţi-vă uniformele! (germ.) (n. Tr.).
seră udate de sânge şi de ploaia nopţii trecute. Ţi se rupea
inima să vezi cât de mulţi dintre ei erau britanici. Apoi încă o
altă revărsare de Waffen-SS-işti care umblau după pradă şi
cotrobăiau în van. Când au ajuns pe şoseaua principală,
Mills îşi dădu seama că era drumul de la Hartenstein la
Amhem. Circula în voie un şir de Tigri, neatinşi, nefolosiţi,
proaspeţi şi gata de orice, cu SS-işti mai în vârstă şi mai
experimentaţi, acum siguri de ei, convinşi că englezii nu vor
putea trece niciun tanc peste fluviu şi c-au ajuns foarte
aproape de ultimele cinci benzi de cartuşe Piat. Lăsară în
urmă câteva vilişoare dărâmate şi alţi morţi îngrozitori,
printre care un trăgător neamţ ascuns, spânzurat de cizmele
care i se agăţaseră pentru veşnicie în crengărişul unui copac
mare. Apoi altă duzină de Waffen-SS-işii, un soi de golani
blonzi care umblau după b’uzunăreli.
Li se arătă o casă mare de piatră, oarecum asemănătoare
cartierului general al diviziei britanice, construită din
cărămidă belgiană şi, de aceea, numai în parte vătămată. Au
fost siliţi să stea afară vreme lungă. Motocicletele soseau şi
plecau. Cei din escortă stăteau de vorbă cu alţi SS-işti. Apoi
li se aduseră tuturora sticle de Lager1, pe care le deşertară.
Prizonierii zăceau şi priveau în gol. Mai târziu, unul câte
unul, fură chemaţi înăuntru la interogatoriu.
Restul zilei aceleia îl petrecură într-o pivniţă. Până la
căderea nopţii se făcuseră vreo treizeci. Unii, ca şi Mills,
începeau să-şi revină în simţire după vreun şoc îngrozitor şi
nu le mai tămânea decât să se descotorosească de
copleşitoarea lor oboseală. Dacă puteau trece şi peste asta…
Alţii, prinşi mai către sfârşitul zilei, încă se mai zbăteau şi
clipeau din ochi, pe jumătate ameţiţi; îmbrăcămintea părea
că le mai duhneşte a fum. Toţi aveau tăieturi şi julituri, mici
răni urâte, puturoase, supărătoare, care nu-i lăsau de fel să
doarmă. Cel cu schijă în braţ începu să-şi cam piardă
cumpătul: din lipsă de îngrijire, rana din braţ i se
preschimbase dintr-o neplăcută leziune uşoară într-o rană
gravă. Pierdea o mulţime de sânge şi nu prea puteau să-i
facă mare lucru, decât să-i dea să bea din apa ce o mai aveau
prin sticle. Omul începu a vorbi destul de ciudat, porni să
aiureze şi-l obseda ideea, care te
, Marcă de bere (n. Tr.).
înfricoşa pentru că era probabil îndreptăţită, că germanii îi
vor amputa braţul; iar amputarea făcută în spitalele militare
germane se dovedea lipsită de bunăvoinţa şi grija din
spitalele britanice… Mai era un băiat care se alesese cu o
rană aidoma, dar deasupra genunchiului. Arăta foarte tras la
faţă şi obosit, însă nu-şi pierduse buna dispoziţie.
în zorii zilei i-au scos afară în şosea şi i-au rânduit în
coloane pe câte trei, începutul zilei aceleia a fost cenuşiu şi
rece şi tulburător de liniştit. Nu se auzea nici o singură
detunătură de artilerie sau vreun scâjicet de mortier de
partea aceea a Rijnului. De cealaltă parte, la o depărtare de
alţi cincisprezece sau douăzeci de nenorociţi de kilometri, se
mai auzea sacadat mohorâta izbitură a tunurilor de 75 sau
88 mm, sau poate şi a unora şi a altora. „Luptă de tancuri”,
îşi dădu Mills cu părerea. Şi dârdâia în aerul umed, printre
funigeii de ceaţă subţire. Nu se simţise atât de murdar de
când era el, şi atât de istovit. De foame mai că uitase. De
bună seamă că trupul, după aproape o săptămână de post,
se adaptase.
Deşi erau zorii unei zile liniştite, de toamnă, nemţii tot nu
se lăsau de zbierat. Ordinele lor de neînţeles, rostite în
germană, păreau că prind consistenţă în aerul jilav.
Zdrobeau în picioare şoselele de cărămidă încă presărate
cu ipsos, e «ngi, sticlă şi ţigle. Cel cu schijă în braţ părea
acum ca vai de el. Cineva rupsese tăcerea, ca să le ceară în
germană să-i dea rănitului îngrijire, dar nu s-a ales decât cu
un ghiont. Mai târziu. În răstimp… „Dă-i drumul, banditule!
Organizare! Asta ne trebuie. De nimicuri ne vom ocupa după
aceea!” Cel rănit deasupra genunchiului nu-şi pierduse
voioşia. Piciorul i se înţepenise, aşa îneât pentru ca să-l mişte
era nevoit să-l bălăngăne, de parcă ar fi fost pus în ghips.
Mergea scârţâind de-a lungul drumurilor, neştiind că erau
douăzeci şi şase de kilometri până la gara Zutphen.
N-aveai ce spune, dar fireşte că te puteai gândi. De gândit
aveai voie…
Molozul şi morţii unei întregi divizii şi arborii ciuruiţi şi
încărcătoarele de alamă în mijlocul drumului, şi războiul n-o
să se termine în 1944…
De-ar fi măcar ceva de haleală…
Din unele case vedeai holbându-se feţe de oameni. Amanţii
ăştia aveau să înţeleagă. Ăştia n-or să iasă să fluture
steguleţe la sfârşitul războiului. Ştiu ei ce-i războiul. „Ce-ain
spus acolo în casă? Că o să ne urască pentru că am fost
dârji. (Sărutările fetelor şi roşiile şi fasolea şi merele – tot ce
aveau – şi florile ele portocal şi noroc bun. Isuse Flristoase,
ce-aş mai dori să fi câştigat războiul ăsta!) Tare obosit mai
sunt, Doamne-Dumnezeule! Până şi bătrânul Jock umblă cu’
capul plecat. De data asta e şi el la pământ!”
într-o grădină din faţa unei vilişoare din care fusese
smulsă o bucată de zid se aflau doi civili olandezi, un bărbat
şi o femeie. Nenorociţii păreau a fi tot atât de obosiţi ca şi
noi. Flori de portocal. Doamne, poartă flori de portocal!
Din pricina oboselii şi dintr-o altă pricină – Mills nu putea
ghici care anume – bărbatul sta cu capul în jos. Ruşinea, sau
teama, sau numai durerea. Plângea. Femeia plângea şi ca.
Avea îmbrăcămintea ferfeniţă, mânjită de luptă. Casa-i era o
dărăpănătură. Satul ei nu mai avea prăvălii, nici gaz, nici
electricitate, ci doar câţiva locuitori. Trăia numai printre
nemţi. Ochii istoviţi, congestionaţi, ai lui Mills o priveau,
deoarece femeia părea ciudată şi plângea. Se întrebă dacă
avea să-i scuipe pe prizonierii englezi. Poate că uitase să
arunce floarea de portocal. Nu. O ţinea în mână. Apoi a făcut
ceva cu totul neaşteptat, îndrăzneţ, în prezenţa
Schmeisserelor şi a aroganţei nemţeşti, ceva plin de
bunăvoinţă, nespus de mişcător, aşa îneât Mills simţi o
căldură care-l pătrunse până-n fundul rărunchilor, şi ar fi
izbucnit în pl’âns dacă l-ar fi ţinut plămânii şi i-ar mai fi
rămas apă în ochii aceia care văzuseră prea multe.
Femeia îşi sumeţi bărbia şi-şi dădu cu putere capul pe
spate, ca să dea tărie gestului ei. O făcu încă şi încă o dată
spre a se încredinţa că fusese înţeleasă.
„Ţine-ţi amărâtul ăla de cap în sus!…”
„Eşti englez, nu-i aşa?” j „Ei, ridică-ţi ponositul de cap în
sus şi umblă ca un englez…”
■ „Asta nu-i ultima luptă, mai vine una…”
„Am văzut tancurile şi ştim cine a câştigat de fapt. A fost o
luptă grozavă şi noi, aceste două oraşe, o să vă stăm
mărturie de-a lungul anilor, atâta vreme cât va mai fi lucru
vrednic de cinste să vorbeşti despre bătălii…”
„Iarba va creşte înaltă deasupra mormintelor germanilor
şi-şi vor duce ruşinaţi, de aici, cadavrele, dar copiii noştri şi
copiii copiilor noştri vor aşterne flori pe mormintele
prietenilor dumitale…”
Apoi a pierdut-o clin vedere, cea mai mişcătoare clipă din
lupta aceea, din puturosul ăla de război, o clipă despre care
nu va pomeni nimănui în Anglia, nici măcar nevesti-si, de va
avea una vreodată; şi îşi sumeţi capul cât mai mult,
nădăjduind că femeia accea îl va vedea…
Şi mărşălui împreună cu ceilalţi, schimbând pasul
înadins, către Zutphen, şi şapte zile şi nopţi într-un vagon de
vite, cu uşa deschisă numai o singură dată şi cu moartea
celui cu schijă în braţ – doar unul dintre mulţi; şi nouă ore
de şedere în ploaie la sosirea în lagărul din Polonia; unde alţi
soldaţi britanici şi americani se băteau pentru lături; unde
ceasul de mână care-i rămăsese lui Jock făcea cât şapte
pâini, iar omul care a încercat să fure pâinile pieri înecat sub
instalaţiile de aerisire ale uriaşei latrine; unde oamenii au
ajuns puerili şi meschini şi răi; dar tu şi Jock nu, deoarece
eraţi camarazi din divizia I aeropurtată; şi pentru că femeia
îşi sumeţise capul, şi cunoşteaţi cât de puţin preţuieşte în
timp de război un bărbat sau o femeie.
Chelnerul din restaurantul de la Amsterdam, deschizând
uşa, rosti papagaliceşte „Să mai poftiţi, dom’le”, dar Mills
ieşind în aglomeratul Damrak, trecând prin faţa magazinelor
pline de mori din porţelan, îndreptându-se către
Museumplein şi de acolo înapoi acasă, ştia că de fapt nu va
mai pofti niciodată.
Cu atât mai bine că n-o găsise. Poate că se schimbase,
ajunsese cinică, decăztise moraliceşte în cursul celor nouă
luni după luptă, când moffenii vânau pe cei care
răspunseseră la telefon, atârnaserâ drapele, ajutaseră pe
răniţi şi arestaţi, până şi pe cei care zâmbiseră, strigaseră
„Ura!” îşi arătaseră voioşia la vreme de necaz. Îi părea bine că
văzuse din nou Amhemul strălucita-i refacere şi era
emoţionant să ştii că locuitorii oraşului nu numai că nu
duşmăneau trupele care-i pricinuiseră dărâmarea şi care le
schimbase cursul vieţii dar erau mândri de „luptă”. Şi doreau
cu’ înflăcărare să-şi arate simpatia faţă de cei ce se
războiseră cu mojfemi. Amhemul era din nou un orăşel
cuminte, curat, vrednic, şi care nu-i dăduse uitării. Dar totul
ţinea acum de trecut. Trebuia să-şi scoată totul din minte.
Oricum nu mai rămăsese nimeni, iar Anglia de acum nu se
mai interesa de ce fusese. Anglia de acum iubea ultimul
model de automobil, banii, sexualitatea, hainele, sportul,
televiziunea, familia regală, vorbele; şi o parte din el însuşi se
interesa de asemenea, în mod sincer, de atare lucruri.
Războiul se terminase. Nu mai avea duşmani şi trebuia să se
înveţe să facă faţă lungii lupte mohorâte care alcătuia ce-i
mai rămăsese din viaţă.
La jumătatea schelei, în vreme ce lucra la una din casele
în curs de clădire, Mills zări fata. Era o zi limpede,
strălucitoare, de aprilie şi de partea aceea a casei în
construcţie soarele era atât de cald, îneât Mills umbla cu
pieptul descoperit. Purta pantaloni de catifea cu dungi şi
bereta roşie, care arăta că făcuse parte din divizia
aeropurtată, şi gândurile-i, pe când se mişca grijuliu peste
punţile de seânduri, erau în întregime închinate, în clipa
aceea, muncii.
Se ridicau douăsprezece case, iar şantierul se înfăţişa ca
un minunat haos: cărămizi, tocuri de ferestre, ţevi, grămezi
de nisip şi beton şi pe undeva un robinet care, curgând într-
una, făcea noroi; şi motorul unui malaxor care tot huruia.
Fata purta pantofi cu tocuri înalte, dar soarele zbicise o
bună"parte din noroi sau îl întărise şi – cu toate că în silă –
ea înainta hotărâtă. Mills a fost cel dintâi care a văzut-o,
iscodind-o admirativ, de la o înălţime de cinci metri, revăzut
însă, deoarece ea se uita cu atenţie în jos, supraveghindu-şi
fiecare pas. Era înaltă şi subţire, avea păr castaniu şi era
drăguţ îmbrăcată. Privi la mâinile-i înmănuşate, pe care, ca
să-şi menţină echilibrul, le întindea la fiecare pas nou
încumetat; aşteptă ca fata să-şi ridice capul. O parte din el,
’uşuratică poate, sau mânată de dorinţa» de a vedea umilirea
unui funcţionar „de birou”, nădăjduia s-o poată privi
alunecând în noroi şi alegându-se cu o pată mare pe fundul
rochiei. Poate că şi-ar descoperi şi picioarele cu acest prilej.
Poate că ar ocărî. Dar fata îşi croi drumul cu grijă prin noroi
şi zgură şi printre urmele groase lăsate în pământul clisos de
roţi de cauciuc, până ce ajunse să se încredinţeze că a scăpat
de noroi; apoi îşi înălţă capul.
Avea o faţă cam mică, bărbia ascuţită şi nasul poate prea
subţire, însă ochii şi buzele anulau orice alt cusur. Una
dintre feţele acelea triste, senzuale, pline de umor şi
sfiiciune; o faţă deschisă, care n-ar fi niciodată în stare a-şi
ascunde simţămititele. De la numai trei metri depărtare se
vădi ca era o făptură peste măsură de suplă, aproape slabă,
că avea, nici vorbă, sini mici, picioare lungi şi deci
atrăgătoare, dar şi picioarele probabil îi erau prea slabe, în
vreme ce lui Mills îi plăceau picioarele mai cărnoase: nimic
nu avea însă importanţă din pricina feţei.
Fata se oprise lângă o baltă, gata să strige cuiva pe care-l
zărise în casa a doua, ori gata să intre în cea dintâi casă,
unde Bill, prietenul lui Mills, şi domnul Hanley potriveau
ceva, sau poate că fumau şi ei o ţigară. Mills se văzu în stare
să ajungă repede jos. Risca să-şi rupă gâtul ori să se facă de
râs dacă nu izbutea, şi sări în gol. Agăţându-se de schelăria
de jos, desenă, legănându-se, o curbă prin aer, se clătină o
clipa, în chip caraghios prin faţa ei şi apoi se rostogoli
frumuşel în baltă.
Pe fată nu păru s-o amuze ori s-o impresioneze; fu mai
întâi surprinsă şi apoi se supără. O clipă i se tăie răsuflarea
şi după aceea izbucni deodată:
— Uite ce-ai făcut!
Glasu-i era dintre acelea greşit socotite cultivate şi asta
reduse pe loc nădejdile lui Mills.
— Căutaţi pe cineva?
— În niciun caz pe dumneata, răspunse ea înţepată. Uite
cum mi-ai stropit rochia.
— Vă aflaţi pe un şantier…
— Te iei drept Tarzan, sau drept maimuţa păroasă? 1
Era desigur, îşi dădea Mills seama, niţel stingherită privind
la pieptul lui gol, foarte alb în bătaia soarelui de primăvară,
şi era una dintre acele femei care nu-şi pot ascunde
stinghereala: trebuie negreşit să şi-o* descarce,. Să-i
găsească o îndreptăţire în mânie.
Mills îi. Răspunse tot aşa de mânios:
— Sunt maimuţa-păroasă. Dumneata cine eşti? Albă-ca-
zăpada, sau Fata babei şi a moşului?
Ea se făcu toată stacojie.
— Îl caut pe domnul Barford.
— Mă rog.
Ştii unde e?
J Personaj popular din eomics-urile anglo-saxone (n.tr.).
— Da.
Acum roşi umilită.
— Atunci unde e?
— Eu nu englezeşte vorbeşte bine. Eu maimuţa-păroasă.
— Îmi cer scuze. M-ai speriat.
— Domnul Barford e plecat în oraş.
— Bine, pot să-i las undeva o vorbă?
Ochii ei căutau pe cineva, pe altcineva, dar de jur-împrejur
nu întâlniră nimic decât glod şi glod; era nevoită să se
încreadă în el.
— Spune-i să telefoneze la birou.
— Simplu şi clar. Pot să-mi aduc aminte. Lucrezi acum la
birou?
— Înainte de trei, o scurtă ea. E urgent.
— Trebuie să trec şi eu să-ţi văd maşina de scris.
Fata plecă, păşind ţanţoş prin noroi, numai să se
depărteze de el, şi până şi mersu-i arăta că se ştie observată,
cântărită din ochi, un ochi plimbat critic de-a lungul
picioarelor-şi spatelui ei. Lui Mills îi veni să fluiere, dar i se
păru că nu ăsta era mijlocul de a o umili. Fata avea ceva
care-l scotea din sărite, dar încercă o undă de admiraţie
fizică în vreme ce o privea depărtându-se, şi rămase cu
privirea aţintită asupră-i până ce silueta. Ajunse la o
depărtare de vreo patru sute de metri.
Vineri oamenii tocmai stăteau sub un cort de pânză, pe
nişte căpriori, mâncând de prânz, fierbând ceai la focul care
ardea cu flăcări mari, afară (căldura era grozavă şi fumul
pătrundea înăuntru, usturându-le ochii), în clipa când sosi
Bill, care, ca să ihtre, fu nevoit să se cocârjească.
— Ascultaţi, e o fata în baraca de Ia uzină, care plăteşte
salariile. O cheamă Celia…
Râsete grosolane la auzul gingaşului nume.
— Micuţa de ea!
— Celia, şi el o pipăia.
Şi apoi, deodată, rămaseră cu toţii trăsniţi de uimire, în
vreme ce domnul l lanley spunea cu glas ridicat, pentru a le
acoperi la repezeală grosolănia:
— Pot să te ajut cu ceva, domnişoară?
Fata se înfăţişă, din nou stacojie auzise tot şi se simţea
adânc umilită, pângărită de vorbe, de bună Seamă plină de
dispreţ faţă de trivialitatea minţii lor. N-aveau de ce se
sinchisi de părerea ei, aşa că-şi aruncară, pe furiş şi la
repezeală, privirile asupra feţei ei ascuţite şi mânioase,
asupra rochiei prea fără rotunjimi şi asupra picioarelor şi
fundului care păreau nostime şi atrăgătoare. Ocheadele şi
grosolănia lor nu însemnau nimic: ei erau la remorca altor
muieri; n-aveau de gând să-i facă niciun rău, era doar o
puştancă şi le plăcea s-o privească şi i-ar fi distrat s-o sâcâie
cu glumele lor. Ea însă, neştiind nimic de toate acestea, îi
osândea pe toţi şi mai ales pe Mills, care nu scosese de fapt
nicio vorbuliţă. Inima-i tresărise pe neaşteptate când auzise
că-i vorba de o fată, dându-şi seama cine putea să fie, şi
acum îi era plăcut, un fel de mic privilegiu, o dovadă de
intimitate, că-i aflase numele.
Bâlbâindu-se de emoţie, fata rosti:
— Dacă veniţi la cabana de la uzină, vă plătesc salariile
acolo.
Doreau să dreagă cele ce ea auzise fără voia lor şi începtiră
să-i pună întrebări nerăbdătoare, ca nişte adevăraţi copii:
— Eu cât am de primit, domnişoară?
— Nu doriţi o ceaşcă de ceai, duduie?
— Nu călcaţi pe acolo. Mocirla aia e plină de ulei.
Dar fata era jignită de cele auzite şi se grăbi să plece, mai
înainte ca ei să se fi putut ridica măcar în picioare. Gata să
recunoască laolaltă că în ochii fetei erau îmbrăcaţi şleampăt,
că aveau mâinile murdare, că mâncau mârlăneşte, acolo, sub
cerul liber, ei îi înţeleseră sila mic-burgheză pe care le-o
arăta şi o porniră după ea către baracă. Numai Mills nu se
împăca de loc cu soiul ăsta de osândă. Cine era ea să
osândească un om cu privirea, numai fiindcă omul poartă
haine de tăvăleală şi fiindcă, silit fiind să mănânce pe
şantier, n-are încotro şi îmbucă sub cerul liber, folosindu-se
doar de mâini? „Căţea încrezută”, îi spuse el în gând – însă
dându-şi într-o măsură seama că, de fapt, ceea ce îl ustura
era amintirea zilei de marţi, când el însuşi nu izbutise să-i
facă vreo impresie.
Se aşeză la coada mică formată în baracă şi aproape
instantaneu glasul ei tăios, adresându-i-se, rosti jignitor de
liniştit:
— Pe dumneata te poftesc să vii aici îmbrăcat cuviincios.
Mills fu uluit de cutezanţa ei şi se simţi cuprins de furie.
Dar se văzu nevoit să-şi ascundă indignarea deoarece
tovarăşii lui luară partea fetei.
— Crede că-i Alan Ladd, domnişoară.
— Nu sunteţi de părere că are piept de sportiv?
— Du-te, frate, şi-ţi ia haina pe tine. Poate că aşa o să ai
succes.
Mills ieşi, dar nu ca să-şi ia haina. Putea fi şi el
încăpăţânat, dacă asta era dorinţa ei… îşi isprăvi de mâncat
prânzul şi se înapoie la şanţul pe care-l săpau cu toţii.
Ceilalţi nu observaseră că el nu-şi încasase leafa; să nu guşti
o astfel de plăcere săptămânală era dincolo de putinţa lor de
a înţelege.
După un ceas, ridicându-şi privirea, Bill spuse:
— Hei! Uite că vine iarăşi frumoasa frumoaselor.
Mills făcu ce făcu şi-i împroşcă pantofii cu noroi. Îşi
înălţară cu toţii capetele, uimiţi, când o auziră că-i spune:
— Dacă vrei să-ţi iei leafa, ai face bine să-ţi pui haina pe
dumneata şi să vii să-ţi ridici banii…
 Fata îşi dădea destul de bine seama că toţi cei din şanţ
rânjeau, fiindu-le foarte la îndemână de-acolo de jos să se
zgîiască până sus de tot, de-a lungul ciorapilor ei. Roşise de
furie şi nu se mai ţinea de loc fudulă.
Mills zise:
— Poţi să aduci banii pe care domnul Barford mi-i
datorează şi-ţi semnez de primire…
— Poţi veni la birou…
Mă rog, dar nu în costum de bal mascat!…
— Atunci eu duc banii înapoi la şantier…
— Nu-s banii dumitale, ca să te joci cu ei.
— Însă răspund eu de ei.
Hâtrii se daseră de o parte, să privească şi să aţâţe
— Luaţi banii, domnişoară. Mergeţi la cinema…
— Oricum, n-a lucrat nimic săptămâna asta!
— Fereşte-te, Celia. A fost paraşutist…
Dar erau amândoi prea îndârjiţi unul împotriva celuilalt,
ca să mai ia aminte la uşurătatea de care dădeau dovadă
ceilalţi.
— Dacă n-ai fi femeie, aş…
— Tocmai, sunt, aşa îneât te poţi îmbrăca cuviincios când
vii în biroul meu…
— Nu-i biroul tău, după cum nu-s nici banii tăi…
— N-am de gând să stau aici ca să te aud răstindu-te la
mine. Aştept cinci minute şi pe urmă plec…
Se înapoie la baracă şi el putu s-o vadă acolo, înăuntru,
nefăcând nimic, încă roşie, foc şi pară, punându-şi mănuşile,
cercetându-şi faţa într-o oglindă.
Zise Bill:
— Măi să fie! Asta o dată fată!
: Domnul Hanley îşi dădu şi el cu părerea:
’ – Pun rămăşag ca nimeni nu şi-a vârât mina sub fusta
ăsteia.
— Şi nu şi-o va vârî vreodată.
— Ei, nu se ştie…
— În orice caz, nu Reg al nostru…
 — O nu, nu el.
Mills sări:
— Ge-i asta? Un rămăşag?
— Numai dacă vrei să-l pui.
— Câtă vreme îmi dai, să-i fac felul farfu/ei ăsteia?
— – Trei luni. Până la sfârşitul lui iulie.
— S-a făcut. Pe cât?
— Cinci lire.
— O, nu ştiu. Nu sunt prea sigur. Mă urăşte de moarte.
Nici eu nu mă dau în vânt după ea. Să zicem o liră.
— În regulă. Omul. Care pusese rămăşag se numea
Walker. Mă, pe voi vă iau de martori. Dar ia stai, cum o să
ştim noi că ţi-ai vârât mâna?
— O să vină ea la mine să-mi plătească leafa în şanţ şi o
să surâdă cât o s-o ţină gura…
— Mă, al naibii! Ce mai zi o să fie şi aia!
Domnul Hanley clătina cuminte din cap.
— Bagă de seamă, tinere. E dintre alea care umblă după
măritiş.
La cinci şi jumătate, Mills se repezi până la magazie ca s-o
vadă. Bărzăunind printre camioanele parcate şi un malaxor,
croindu-şi drumul printre mormanele de rame de oţel şi de
scânduri, îi păru bine să-l vadă pe domnul Barford că
pleacă..
Ea era în birou cu un puşti de vreo cincisprezece ani, care
putea fi trecut fără grijă cu vederea. Îşi farda buzele,
uitându-se într-o oglindă mică ce atârna de un perete.
Puştiul vorbea la telefon. Îl văzu pe Mills că intră şi i se ceti
panica ui ochi: era cinci şi jumătate, ora plecării, trebuia să
scape de ăsta de la telefon şi iată că mai vine unul…
— Bună ziua, domnişoară Brown.
Se întoarse speriată. Obrajii i se rumeniră, gura îi
rămăsese deschisă – putu s-o audă răsuflând din greu – iar
mâinile şi degetele i se frământau, neastâmpărate ca nişte
păsări. Ceva anume era vădit şi-i făcea plăcere lui Mills: Celia
Brown nu-l uitase! Rânji văzând-o cum se pierde cu firea.
Apoi înţelese ca fata era nespus de mulţumită, că de-abia se
putea stăpâni să nu chicotească. Credea că ieşise
învingătoare, că-l silise să vie să-şi ceară frumos leafa.
— V rei să-ţi iei leafa?
Mills simţi că i se dăduse un uşor avantaj şi spuse:
— Nu. Am venit să te văd…
— Darjrci bineînţeles să-ţi iei banii?
— Dacă ai de gând să-i arunci…
Se întoarse cu spatele la el, să deschidă o casă de bani
micuţă. Mills îşi pironi privirea asupra siluetei
îngenuncheate. Picioarele subţiri, în ciorapi strânşi, îi
aprinseră sângele şi-şi dădu seama că era cu mult mai
atrăgătoare decât un rămăşag pe o liră… Fata se ridică,
ghicindu-i repede admiraţia j
— Poftim. Nu-i numeri?
Mills vârâse teancul într-un buzunar.
înţelese că fata nu se va duce acasă până ce nu va fi plecat
el, până ce nu va fi scăpat de el. Dar chiar şi aşa, purtarea ci
în micul birou unde lucra era mult mai binevoitoare decât
fusese cu ocazia celor două vizite pe şantier. Deduse de aici
că într-un mediu care-i era familiar, pe propriu-i teren, nu
mai cunoştea neliniştea aceea care-i preschimba degrabă
stinghereala într-un soi de furie, de răceală, mai cu seamă
când se aflau de faţă martori. Vorbi:
— Am încredere.
Nu i se răspunse. Fata aştepta doar ca Mills să plece, dar
nu avea priceperea sau îndrăzneala să i-o spună pe şleau.
— Asta-i faimoasa maşină de scris? Lua drept de la sine
înţeles că ea o folosea.
— E maşina biroului.
— Şi cât de repede baţi?
— Nu bat de loc repede… Ce s-a întâmplat, Keith?
Puştiul aşezase receptorul pe birou şi nu se depărta de el,
năduşit şi supărat, fără a scoate o vorbă, implorând-o cu o
mutră de căţel amărât pe domnişoara Brown să vină şi să-l
scoată din încurcătură, ca să poată pleca şi el acasă. Spuse:
 — E domnul Preston la telefon, în legătură cu livrarea…
Ea preluă răspunderea cu cea mai mare grabă, bucuroasă
că are un pretext să scape de Mills. Vorbi la telefon mult şi
bine, din ce în ce mai prinsă de problemă, întrerupându-se
pentru ca să aducă registre, să consulte liste, iar Mills stătea
de cealaltă parte a tejghelei, stânjenit. Puştiul, Keith, n-avea
remuşcări; îşi înşfăcă trenciul soios şi o zbughi fără a mai da
bună ziua. Mills rămase pe poziţie şi aşteptă, simţind că
entuziasmul dinţii îi îngheaţă în vine. Privind-o pe
domnişoara Brown cum vorbeşte la telefon, o putea vedea că
se uită din când în când la el, belea suplimentară, căci prin
prezenţa lui sporea greutatea de a răspunde unei chemări
telefonice complicate. Poate că după încă un minut va intra
în panică, se va duce să cheme pe altcineva…
Aşeză receptorul în furcă şi răbufni:
— Uf! Naiba ştie de ce urla aşa. Ce mai aştepţi?
Mâinile îi alergau neastâmpărate la gât, la nasturi, la
urechi, pipăiau un ceas de aur pe care-l purta la mână;
înţelese că dintr-o clipă în alta o va cuprinde, numai şi
numai de frică, mânia. Nu era cazul să dea prea mare
însemnătate furiei acesteia, acum că-i ştia pricina.
— Nu trebuie să încui casa de bani?
— Nu, după ce v-am plătit salariile.
— Ăştia-s toţi banii pe care-i are domnul Barford?
— Pentru moment. Şi acum vreau să merg acasă…
— Te însoţesc şi eu…
— Iau un autobuz…
— Grozav îmi place să merg cu autobuzul.
— Dar de ce, pentru Dumnezeu?
— Aşa, îmi place să mă plimb…
— Voiam să spun… Oricum, nu poţi veni cu mine. Nu te
cunosc.
— Mă cheamă Mills.
— Asta o ştiu.
— Atunci înseamnă că mă cunoşti.
— Nu. Şi nici nu vreau să te cunosc. Deznădejdea o făcuse
să spună ceva hotărâtor.
— Eu nu-s dintre cei care au fluierat când ai venit.
— Şi ce-i cu asta?
— Dacă nu mă cunoşti, n-ar trebui să mă osândeşti.
— Nu vreau sa te cunosc…
— De ce?
— Eşti mojic. Pentru Dumnezeu, trebuie să-ţi mai dau şi
explicaţii?
— Dumneata ai fost mojică cu mine…
— De loc. Ce-am spus?
— Că nu eram îmbrăcat cuviincios.
— Aşa şi era.
— Eram îmbrăcat ca de muncă.
— Ceilalţi bărbaţi…
— Nu ştiam că vine o fată pe şantier…
— Nu. Probabil că asta aşa e…
— Şi apoi suntem siliţi să mâncăm afară…
— N-am spus că…
— Dar ai gândit-o.
— Câtuşi de puţin.
— Ară tai ca şi cum ai fi gândit.
— Va să zică arăt şi înfumurată?
— N-am spus-o eu.
— Dar e clar că ai gândit-o…
Izbucniră amândoi în râs. Mills spuse:
— Despre ce vorbeam?
— Nu ştiu. Ştiu numai că vreau să merg acasă.
— Pot veni şi eu cu autobuzul?
— Ce, n-ai casă?
— Mai degrabă te-aş însoţi în autobuz.
— Nu-mi face plăcere. Nu se poate.
— Domnişoară Brown… Dacă mă bărbieresc de două ori
şi-mi pun un costum nou, te-aş putea invita la cinema?
— Credeam că vrei să te plimbi cu autobuzul.
— S-ar putea să fie ticsit.
— Dar pentru numele lui Dumnezeu, de ce vrei să mergi la
cinematograf cu mine?
Lui Mills îi veni în gând că dintr-o clipă într-alta ea i-ar
putea pretexta că are un băiat cu care vorbeşte, că i-ar fi
uşor sa-i dea şi numele băiatului ăstuia, drept o piesă de
artilerie grea, nimicind astfel din temelii încercările lui de a o
convinge, ceea ce ar pune astfel definitiv punct întregii
combinaţii. Dar până una alta, ’ ei avea să-i dea mai departe
cu dialogul ăsta caraghios, al cărui ţel nu se putea să nu-l
înţeleagă cât se poate de bine şi fata.
— Nu-ţi place să mergi la cinema?
— Nu merg cu dumneata.
— Am recunoscut că am fost grosolan.
— Da? Nu-mi amintesc. Şi oricum, asta nu schimbă
lucrurile.
— Dacă găsesc vreun arhiepiscop să mă ia pe garanţie…
Amuzată, ea chicoti, după care se văzu silită să cedeze din
teren.
— Vreau să merg acasă. Mă poţi conduce până la staţia
autobuzului, dacă o mai doreşti.
Şi încuie totuşi casa de bani, închise sertarele şi ferestrele,
considerând că propunerea ei fusese primită, apoi îl împinse
în coridor şi în cele din urmă încuie şi uşa biroului,
punându-şi cheia în poşetă.
Tot drumul până la staţia autobuzului, polemica şi
hârjoneala continuară, îngreunate de lumea la care ca se uita
cu teamă: o îngrijora părerea oamenilor pe lângă care treceau
pe trotuar; era ridicol şi conversaţia devenea anevoioasă. Lua
tare mult aminte la lucrurile care păreau mai însemnate
decât însoţitorul ei: autobuzele pline de oameni ale căror
priviri. Puteau exprima o părere, o critică; bărbatul din faţa
unei fierării care vorbea foarte iute, în zadar, unei femei care
arăta ca o parodie de sculptură modernă; doi tineri care
mânau un cal înhămat la o cotigă de pâine; aveau păr de fete
nebune, feţe gălbejite de nătângia vieţii lor particulare, de
biata mâncare pe care o mâncau: numai calul strălucea de
bărbăţie. Dintr-o după amiază de cobalt, soarele scăpară
fioros asupra oamenilor care din punctul de vedere al fetei
erau mai înseninaţi. Decât Reginăld Mills; el era neînsemnat,
undeva în afară, dar nu se învoia cu gândul acesta. Fata
aştepta să plece, speriată de ce era în stare să facă; auzise că
a fost paraşutist, ceea ce însemna ucideri, violuri; nu te
puteai uita la el fără să-ţi dai seama că în legăturile lui
particulare trece peste orice, pretinde orice; era mai în vârstă
decât ea şi asta, pentru că faptul de a fi luat sau nu parte la
război, aşeza între generaţiile lor o prăpastie; ce voia de la
dânsa? Doamne, de ce era atât de stăruitor? Oricum, părea
însă destul de nostim.
în staţia de autobuz era o coadă de zece inşi. O priviră,
fiecare în felul lui, pe Celia Brown, iar ca se fâstâci, deoarece
pe Mills nu-l văzu sinchisindu-se nici cât negru sub unghie
de toţi ceilalţi, şi-i vorbi mai departe, printre zâmbetele celor
din jur…
— Bine, se învoi ea, coborând glasul dinadins. Nu ştiu de
ce… Trebuie să fii nebun. Joi. Joi ai spus?
Surprinderea de pe faţa lui o încălzi, stârni chiar un mic
început de afecţiune. Se aşteptase, totuşi, la un refuz… într-o
clipită plecă de lângă ea, neaşteptat de politicos, aproape
purificat; poate că nu era chiar atât de dur, era speriat de
propriu-i succes. Se gândi să nu se ducă la întâlnirea de joi.
Minciunile sunt o armă îngăduită ca să te descotoroseşti de
bărbaţi buclucaşi. Oftă şi amână hotărârea pe a doua zi,
duminică, luni…
Mills nu povesti nimic colegilor lui, nici măcar lui Bill. Fata
avea o nevinovăţie a ci, atât de covârşitoare, îneât simţea că
nu-i leal s-o ia în glumă. Rămăşagul, recunoscu el, era un
pretext de a face oricum ceca ce tot dorea să facă, o
justificare a vorbelor sale nesocotite, a stăruinţelor cu care
firea lui dârză anevoie se împăca; iar dacă pierdea, avea să
plătească lira şi pace, scuzându-se că se făcuse de râs
pentru bani, ca tot omul.
Era în faţa cinematografului, când o văzu că sare de pe
platforma unui autobuz, că se încruntă la suburbia aceea
necunoscută, că-şi caută drumul şi, observându-l, îşi pleacă
a sfiiciune capul, deoarece el o privise ţintă.
Se deosebea de toate celelalte fete cu care se întâlnise
vreodată, prin aceea că nu avea nimic de spus. Se mulţumi
doar să ancoreze lângă’ el, fără o vorbă, acordând aceeaşi
nesuferită atenţie tuturor oamenilor din jur – chcineriţei de la
bufetul cinematografului, fetei care luase banii, celeilalte care
primea biletele, până şi siluetelor care şedeau în întunericul
complice al cinematografului; nu voia nici măcar să
şoptească, de frică să nu-i audă cumva cei din jur. „Poate, îşi
spuse, o fi mai degajată când nu e în public, singură într-o
cameră.” Lucru care părea tot atât de puţin probabil acum,
când mânca din ciocolata pe care i-o dăduse, ca şi atunci
când pusese rămăşagul sau chiar când o zărise sub schele.
În pofida oţărâtului dialog în legătură cu plata salariului,
atunci în faţa muncitorilor, fata era neobişnuit de sfioasă,
plina de timiditate – în ciuda îndrăzneţilor ei ochi şi a
veşmintelor strânse pe trup.
Privea filmul cu înfrigurare, în vreme ce el, simţindu-i
prezenţa fizică şi dându-şi seama că se ţine ţeapănă de
cealaltă parte a scaunului, departe de dânsul, da peliculei
numai atenţia impusă de sunet şi de imagini. Filmul era
despre un spital, oameni sărmani, un medic serios, copii care
mureau. Observă că fata plânge. Accepta iluzia şi credea pe
jumătate într-însa, putea fi stârnită de milă. Nu-i de mirare
că simte când i se dă câtuşi de puţin atenţie într-o cafenea,
într-un autobuz. Avea sentimentalitatea nevinovatului.
Cu ochii minţii îl văzu pe locotenentul Colman înapoia
zidului din stânci artificiale de la Oosterbeek, ţinând Piatul 5,
cu privirea aceea care-i lucea prin noroi, până şi gura îi era
mânjită toată de pământ. „Rămâi aici, băiete, mă acoperi
dacă vine infanteria”. Ghemuit la pământ, aruncat de recul,
iar înălţat, iar aruncat, şi apoi, în vreme ce Tigrul ardea,
cocoşându-se din pricina a ceva ce nu era durere de burtă, şi

5 Tun astitanc cu bătaie redusă (n. tr.).

Stăi ! Pe loc repaus ! Aliniaţi-vă ! (germ.) (n. tr.).
şoseaua se roşi. N-ai ce face decât să-l laşi acolo, rupt în
două. Lui Mills îi venise atunci să plângă, dar furia şi
instinctul de conservare fuseseră mai tari. Totul e relativ.
Pentru ceea ce vedeau ochii lui simţea o ruşine nelămurită.
Acum apăruse pe ecran un preot şi Celia smiorcăia din nou.
Totul era prea evlavios, prea curat, prea potrivit. Realitatea e
bruta! de nepăsătoare. Dumnezeu nu intervine niciodată în
meandrele realităţii. Dacă ar exista Dumnezeu, ar exista şi
dreptate, soiul acela de dreptate despre care ştim că ar trebui
să fie, lucrurile ar avea toate un rost: iar rostul de a-l fi salvat
pe locotenentul Colman în Sicilia nu ar fi fost de a-l vedea că
moare în Olanda. Putea simţi acum, în gură, gustul acru al
acelei întâmplări, o clipă de amărăciune descumpănită care îi
străfulgerase trupul, vlăguindu-l, deoarece locotenentul era
una din foarte puţinele persoane aparţinând clasei de mijloc
pe care Mills o simpatiza cu adevărat, pe care o înţelegea. Ar
fi fost întotdeauna gata să se îndepărteze de orice Dumnezeu
existent, să se simtă îndreptăţit în atitudinea lui şi să-şi
înăsprească inima, ca să rămână cât mai departe de
înşelăciunea aceasta sentimentală.
— Ce s-a întâmplat?
— Aşa păţesc mereu.
— Îţi plac filmele triste?
— Sper că o să se însănătoşească.
— Fii convinsă că da.
Nici măcar nu-i luă în seamă cinismul:
— Crezi?
îndrăzni să-i ia mâna, subţirică şi rece, unghiile mici şi
ascuţite înfigându-se în mâna lui.
— Trebuie că arăt ca vai de lume.
Fata voia ca oamenii de felul ei să învingă. Nevinovaţii sunt
osândiţi, dar ea n-o ştia; văzuse, săptămânal, câte o
producţie Hollywood, ceea ce aducea apa la moara ei. Mills o
compătimea şi dorea s-o ocrotească, s-o înveţe, să-i arate
cum e cu adevărat lumea. Poate că nu va izbuti; nu putea în
orice caz izbândi decât iubind-o în felul pe care-l dorea ea:
gingăşie, vorbe, violenţă precedată de multă atenţie.
Nevinovăţia ei, încrederea în Dumnezeu, dragostea pentru cei
nefericiţi erau un fel de boală, probabil fără de leac, dacă nu
chiar fatală. Nici măcar ani întregi de cruzime n-ar fi
schimbat-o. Nu aparţinea soiului de fete pe care le cunoscuse
el; nevinovăţia ei era ceva îngrijorător, aproape deznădăjduit.
Mills era sfâşiat între punct şi contrapunct, între adevăr şi
autoamăgire. Fata sta acum ’adâncită în scaunul ei, dându-şi
neîncrederea uitării, deoarece ajunsese ia concluzia că
bărbatul avea o însuşire comună cu ea. Mills îi simţea
uşoara, nevoita apăsare a piciorului pe al lui şi frumosu-i păr
castaniu avea o slabă aromă, pe care el, care nu fuma, o
putea desprinde lesne, şi~i putea vedea gâtul svelt, aplecat
înainte, şi gura muşcată de o artificială îngrijorare. Era cât se
poate de atrăgătoare şi nădăjduia ca nu va invoca vreun
pretext spre a o isprăvi cu el. Nevinovăţia ei era ceva
neobişnuit, scump, vrednic de ocrotirea lui. Încercă o
nedesluşită, o neprecisă dorinţă de a o apăra; dar şi o groază,
neobişnuită la el, căreia amintirea şi experienţa îi dădeau
acuitate, Ia gândul că această nevinovăţie caracteristică a ei
ar putea fi pângărită, călcată în picioare de oricine – de
oricine în afară de el. Dar şi contrapunctul era tare puternic:
părerea, autoconvingerea, de fapt absoluta siguranţă că dacă
el ar fi acela care s-ar impune, lucrul ar fi oarecum
mulţumitor, în regulă, ba şi moral, plăcut acelui
Dumnezeu pe care ea, din pricina fricii, a mediului
înconjurător, a unor părinţi din mica burghezie, se grăbea
să-l recunoască; şi trupul lui, care-i simţea prezenţa în
întuneric, la cea mai mică atingere a veşmintelor, ştia cât de
plăcut ar fi s-o stârnească, s-o înduplece, s-o convingă, să
îndepărteze unul câte unul vălurile sfiiciunii, anii de
nevinovăţie (nevinovăţie glandulară, fizică, tehnică – deoarece
manevra o cunoştea, citise romane, văzuse filme, unde scena
era evocată; aştepta, simţea ek, doar atingerea mâinilor
îngăduite).
Când au ieşit de la cinematograf încă nu se întunecase de
tot.
— Nu vrei să bei ceva?
— Nu beau, răspunse ea.
Asta era încă o pricină pentru care nu se potriveau, nici
măcar ca prieteni. Toate fetele pe care le cunoscuse Mills
— Şi de fapt nu erau ele prea multe – beau şi erau mereu
gata, cu viclenie, să lase asupra băuturii sarcina de a le duce
la o cedare. Dar nu cu intenţii strategice îi făcuse Celiei
Brown o astfel de propunere. Ci voia pur şi simplu să bea
ceva. Pentru el unul, berea era ceea ce este pentru alţii
ceaiul: o parte din viaţa lui socială; se îmbăta numai când
împrejurări excepţionale, de nefericire sau îneântare, o
cereau.
— Să mergem acasă pe jos, propuse ea, rezolvând
problema tinerilor: ce să faci cu" timpul, cum să-l umpli până
ce va fi trecut, până va fi foarte târziu, iar somnul va fi
devenit o necesitate.
Mills nu ştia dacă încrederea ei venea de la amurg sau de
la filmul pe care-l văzuseră împreună, dar oricum, îi vorbea
foarte prietenos, râzând. Acum era cineva pe care fata îl
cunoştea, pe care-l acceptase; ar fi fost tare greu s-o convingi
că el nu împărtăşise tristeţea filmului; în mintea sa, Mills
apărea de pe acum drept un om care cugeta ca şi ea,
sentimental; şi deoarece probabilitatea de eroare la fiinţele
omeneşti este atât de mare, greşeala ei era lipsită de
importanţă; câtă asprime era în Mills rezultase din
experienţele vieţii sale, nu din răceală faţă de alţii ori din
iubire de sine.
încă o problemă a fost rezolvată fără cuvinte. Au mers pe
jos tot timpul, încetinei, până la casa ei, şi Mills se simţi
uşurat să constate că era vorba de ceva foarte obişnuit, de o
vilişoară tip locuinţe ieftine, cu un garaj de lemn, într-un car.
— tier cu două sute de imobile identice. De vreme ce ea
fusese cea care îi plătise salariul, Celia ştia prea bine cât
câştigă Mills şi că suma realizată era mulţumitoare, ba chiar
foarte turnă; dar până şi printre fetele ce lucrează pe
şantierele de construcţie există snobism şi preţuiri felurite
ale băieţilor cu care pot fi văzute în oraş. Nimic din tot ce
auzise spunând nu lăsase de bănuit una ca asta – nici măcar
vorbele „Dar pentru numele lui Dumnezeu, de ce?” rostite
mai întâi de ea – însă pe Mills îl bucură să vadă că fata
aparţine unei familii obişnuite.
Nu era el omul care să-şi ascundă simţămintele, care sa
aştepte momentele sau toanele sau împrejurările prielnice ale
altora; vina dintre însuşirile lui cele mai bune era cinstea, eu
intenţiile ei limpezi. Celia nu prea avea de ce să se mire i’ând
el o sărută, totuşi schiţă un automat gest de protest.
— Da’ grăbit mai eşti.
— Ei – îmi placi.
— Credeam că mă urăşti.
Lipind-o de el, o strânse tare la piept, cu mi ini le la fel de
voinice ca şi trupul. Cu ea nimeni nu fusese încă atât de
înverşunat, aşa îneât fata şovăi, îşi feri gura, încercând astfel
să-l facă să priceapă că nu putea fi cucerită chiar aşa de
lesne, că putea alege şi culege; mai erau şi alţii deşi
manevrele isteţe nu-şi prea aveau rostul în faţa unei
asemnea încăpăţânări.
— Te văd mâine?
— Vrei să spui pe şantier?
— Da, răspunse el.
— N-o să ie spui celorlalţi?
— I— Nu, dacă aşa ţi-e dorinţa.
— Nu-mi place să se holbeze la mine.
— Nu-i învinuiesc, zise el simplu.
— Nu-i aşa că am fost caraghioşi în după amiaza aceea?
Fiind sentimentală, se şi grăbea să înfiripe amintiri.
— Pariez că ai fost mânios pe mine. Eu una am fost.
Îi strica socotelile, îi compromitea rămăşagul; cum să mai
poţi dori să umileşti o fiinţă atât de sinceră, care-l şi iertase
pentru partea lui de vină?
Cineva aprinsese lumina în holul casei şi se putea să iasă
afară.
 — Noapte bună, şopti ea, îl sărută cu vârful buzelor şi o
zbughi spre intrarea în casă.
Vara aceea s-a dovedit a fi plăcută. Se întâlneau cel puţin
de două ori pe săptămână, ducându-se – dacă ploua – la
cinematograf sau la vreun teatru, altminteri plimbându-se ca
ştrengarii în jurul câte unui parc şi, când aveau timp,
pornind-o cu autobuzul sau cu trenul către locuri
singuratece, fiecare întâlnind rareori părinţii celuilalt. Celia
refuză hotărât să tragă folos de pe urma motocicletei lui; şi
era semnificativ în ceea ce-l privea, că nici el nu stărui de loc;
de fapt, îşi lăsă o dată motocicleta în plină ploaie şi se urcă
într-un autobuz cu fata. Totuşi, dacă ar fi fost întrebat: „Eşti
îndrăgostit?”, ar fi răspuns în stilul rămăşagului. Dragostea
este ceva sentimental, deci o înşelăciune. În public, Celia era
neschimbată, arătând aceeaşi sâcâitoare atenţie faţă de
părerile şi de nepăsătoarele urechi ale anonimilor din jur.
Dar sărutările ei, seara la despărţire, se făceau din ce în ce
mai prelungi şi nu-l lăsa să plece până ce nu se ivea ultimul
autobuz la orizont; iar el, nevoit să meargă la lucru la o oră
când ea încă nu se sculase din pat, se ducea la şantier a
doua zi de dimineaţă ameţit şi neras. Fireşte că ea nu-i putea
stăvili pe de-a-ntregul pornirile, nu-l putea mărgini la
sărutări, îngăduinţa îşi are treptele ei. La urma urmelor,
făcea şi ea parte din generaţia sa. Nevinovăţia ei se datora în
mare măsură unei firi delicate. Nu se ducea niciodată la
biserică, deşi vorbea de morală şi de Dumnezeu. Nu avea
principii etice, în afară de ceva adânc însămânţat într-însa de
credinţa generaţiilor trecute. Se recunoştea adeseori
vinovata, dar abia dacă ştia de ce, se agăţa de virtute din
sfiiciune, dintr-o vagă generalizare a spusei că dacă-l laşi pe-
un bărbat să-şi facă mendrele, el nu te mai respectă. Îţi
dădeai oarecum seama că avea să ceară o nuntă la biserică şi
că ziua nunţii va fi pentru ea ceva serios, care o îngrijora. De
asemenea, că toţi copiii vor fi botezaţi şi vor căpăta o
educaţie religioasă. În răstimp, încheia un compromis cu
Dumnezeu, cu ea însăşi, cu delicateţea, cu dragostea, cu
nevinovăţia, cedând jumătate din ea şi convingându-se,
printr-o ciudată ipocrizie sufletească şi mintală, că deoarece
nu se predase cu totul, nu se predase de fapt de loc. Singură,
se frământa din răsputeri să creadă că aşa e, în vreme ce
dragostea ei pentru el creştea, iar stăruinţele lui deveneau tot
mai categorice şi mai îndreptăţite, fiindcă erau reciproce; se
preda bucată cu bucată, lăsându-şi nevinovăţia să i se
risipească pe nesimţite.
într-o dimineaţă de duminică a acelui iulie, Mills se întâlni
cu un om pe care nu-l mai văzuse de la începutul lui 1940:
un camarad din unitatea militară căreia aparţinuse atunci.
Omul nu se prea bucurase de întâlnire, avea nevastă, copii, o
situaţie bună, un program de lucru care nu-i lăsa nicio clipă
liberă, dar nu s-a împotrivit să intre într-un local şi să bea
un pahar cu Mills; a început să vorbească de trecut, apoi a
mai băut un pahar, a uitat de nevastă, de copii şi de program
şi până la urmă au făcut-o lată amândoi, aşa îneât s-au
despărţit pe la orele două, prieteni la cataramă, uşor făcuţi şi
nepăsându-le de nimeni pe lume.
La ora trei, Mills, neras, încă beat, voios, zgomotos, pus pe
harţă, pe cântec şi pe vorbă multă cu orice om al cărui chip
i-ar fi inspirat simpatie, se înfăţişă acasă la Celia. Beat cum
era, îşi dădea seama că părinţilor Celiei nu le va plăcea să-l
vadă afumat. Aveau pretenţii mondene, ambiţii, un
automobil, un frigider, aparţineau, la drept vorbind,
burgheziei. Mills zâmbea, fredona, aştepta pe treptele de la
intrare. „Mama lor! Mă porcule!”
Celia crăpă uşa, şi din pricină că lumina o izbea în faţă, nu
văzu că e neras, că la faţă e roşu ca ardeiul şi că de-abia se
ţine pe picioare; iar dacă îi duhni a băutură, poate nici nu-şi
dădu bine seama despre ce era vorba.
Taică-său citea ziarul „The Observer”, mamă-sa şedea de-o
parte, în aşteptare, la pândă.
Mills începu:
— Am venit să vă răpesc fata.
Maică-sa făcu numaidecât o mutră scârbită, iar tatăl Celiei
lăsă ziarul, îl aşeză pe masă, îşi scoase ochelarii, aprins de
îngrijorare. „Minunat, gândi atunci Mills. Mai bine nici că se
poate. Cel mai bun mijloc de a stabili relaţii cu cei care ţi-ar
putea deveni socri: sperie-i de moarte!” Prin ferestrele-uşi
lumina cădea din plin pe faţa lui Mills şi acum putea să vadă
şi Celia ce se petrecuse cu el. Stătea locului, înţepenită de
groază, îngrijorată, nu de Mills (doar să n-o dea de gol), ci de
reacţia părinţilor: cele petrecute atunci aveau să fie discutate
mai târziu, vreme de multe şi plictisitoare ceasuri – după ce
el va fi plecat „desigur, după ce ei se vor fi descotorosit de
dânsul. Celia ajunsese în faza în care a nu se mărita cu Mills
ar fi fost mai presus decât puterea ei de îndurare: ar fi fost o
suferinţă din toate punctele. De vedere. Părinţii îşi şi vădiseră
dezamăgirea, nemulţumirea lor din punct de vedere social.
Acum, scena aceasta avea să le întărească argumentele, iar
Mills nu pomenise încă nimic despre căsătorie; se gândi Sa
ceea ce făcuse pentru el şi în clipa aceea aproape că o
podidiră lacrimile.
Mills radia ca un nătărău împăcat cu lumea.
— Am făcut-o lată, lămuri el.
Bătrânii n-au înţeles o iotă din ce a spus, tremurau, se
încleştau de scaune, le luceau albele încheieturi ale mâinilor
şi erau gata s-o ia la goană dacă l-ar îi apucat furiile. El însă
era încântat.
Maică Doamne, tipul cu care eram s-a îmbătat ca un porc.
Celia abia izbuti să murmure:
— Vrei o ceaşcă de ceai?
— Nu-i o idee rea.
— Pun apa la fiert.
— Am cunoscut odată o fată, Polly o chemă…
Celia crezu că e primul vers dintr-o poezie fără perdea;
ajunseseră la faza în care şi-ar fi putut spune unul altuia
vorbe urâte. O cuprinse spaima, îl împinse în vestiar
— Cred că e mai bine să aştepţi în salonaş.
— Pot să trag un pui de somn.
— Doamne, Dumnezeule, rosti ea cu glas stins,
frământânilu-şi mintea.
Dacă el nu se purta cum trebuie, avea să 1 ie ultima lor
dupăamiază împreună. În pofida celor douăzeci şi patru de
ani pe care îi avea, părinţii exercitau o puternică autoritate
asupra fetei.
în salonaş, printre mobile şi bibelouri, Mills o bătu cu
palma la fund.
— O, Reg, Reg, se văita ca. De ce te porţi aşa?
5 – Personalul de 1 şi 6’
— Iepuri fricoşi, bufni Mills. Asta sunt. Ia auzi-i numai!
şopti el.
Era adevărat. Îi putea auzi folosind vorbe mari acum că
nu-i mai înfrunta, putea desluşi un sâsâit frenetic de spaimă
şi de osândire, la vreo şase metri de acolo.
Celia plângea domol.
Or să fie groaznici, după ce pleci. Tu nu ştii. O, sper că n-o
să mă mărit cu un beţiv. Şi apoi, stacojic ia faţă, îngrozită:
îmi cer iertare. M-a luat gura pe dinainte.
— Ba sper că da, spuse Mills, vorbind ca dintr-un străfund
rămas treaz pe undeva, în beţia glumeaţă.
Ochii-i umezi luciră de dragoste, izbândă, depăşire a
necazurilor:
— O, Reg, Reg, şi-i sărută ţepii feţei nerase. Vreau. Sunt de
acord.
„Am făcut-o, gândi el. Bostan afumat ce eşti. Mills băiete,
eşti prins în laţ”! Rânji, văzând amestecul de emoţii de pe
obrajii fetei care nu putea ascunde nimic. O trăsese pe
genunchii lui şi-i pipăia cu neruşinare picioarele!
— Nu, Reg. Termină î
Se gândea la ceva: în biruinţa ei feminină, redevenise ceea
ce era, se înapoiase la inocenţă sau naivitate sau la oricum s-
ar numi lucrul care era esenţial pentru ea, Făcea planuri.
Sexualitatea nu însemna mare lucru în viaţa ei. De dragoste
avea nevoie: singurul sfârşit fericit de care se pomenea în
producţiile Hollywoodului. Gândurilc i-o luaseră înainte,
închipuind lumea în care aveau să trăiască.
 — Reg, am trei sute de lire. Am douăzeci şi patru de ani şi
am făcut economii de când eram de paisprezece.
El îi zâmbi cu gingăşie, dispus să lase mobilierul şi văsăria
pe scama ei.
— Nu-mi pasă unde o să locuim, îi spuse, doar să nu fie
împreună cu familia.
S-au căsătorit în septembrie; Mills se strădui din răsputeri
să facă nunta la ofiţerul stării civile, dar femeile îşi impuseră
punctul lor de vedere şi o făcură la biserică. Nesfârşit se vădi
a fi numărul mătuşilor care veniseră să-i plângă de milă
Celiei. Taică-său şi maică-sa se arătară reci, politicoşi şi
formalişti: pentru ei era o zi de înmormântare; din tot ceea
ce-i daseră ani de-a rândul – o şcoală bună, meditaţii,
muzică – poftim, acum se mărită cu un fel de excavatorist –
c-un beţiv; „mă rog, i-am spus; mă rog, altceva n-aş mai face,
oricâte fete aş mai avea…”
Celia era albă la faţă, încordată, concentrată; avea o
frumuseţe eterică în ziua aceea, îneât Mills se îngrijoră jdacă
nu cumva devenise alta decât fata căreia i se tăia răsuflarea
când o dezmierda el pe sub copaci. La hotelul de pe litoral,
luară o primă copioasă masă, îndată după sosire, iar ea îl
privea ţintă, cu ceea ce i se păru lui a fi un fel de teamă. Se
plimbară încoace şi încolo, aşteptând să vie ora culcării;
neliniştea Celiei creştea văzând cu ochii.
în cameră, Mills a fost nerăbdător, dar ea, cu inima
nevinovată, zguduită de emoţiile zilei, străină de ea însăşi, se
dezbrăcă asemenea unei osândite, domolindu-i înfrigurarea.
Încă niciodată n-avusese el parte de aşa ceva: s-ar fi cuvenit
să fie desăvârşirea însăşi, cea mai minunată din toate; când
colo, ea se strâmba de durere. Mills era tare nepriceput într-
ale gingăşiei, un biet începător. După ce se sfârşi totul, Celia
izbucni fără ruşine în plâns, iar când încercă să o mângâie,
văzu că tremură toată. Avea sânii mici şi picioarele subţiri; o
dezamăgire a lui, după ceea ce îi făgăduise până atunci
dragostea îmbrăţişărilor. Dar se simţea mândrude ea:
îmbrăcată, era înaltă şi dreaptă şi atrăgătoare. Se simţea el
niţeluş înşelat, dar era destul de cu scaun la cap ca să ştie că
viaţa întreagă g un fel de înşelăciune. Şi o îmbrăţişă ore în şir
în noaptea aceea de vară, ascultându-i planurile ce şi le
făcea, mângâind-o, ştiind că are să fie mai bine după aceea,
şi era toată a lui, în vreme ce afară, la vreo patruzeci de
metri, marea lipăia uşor la mal, iar pe plajă, oamenii care
erau aşa cum fusese şi el, chicoteau şi se vânzoleau, plini de
voioşie.
Nu era prima lor ceartă, dar a fost întâia oară când a lovit-
o. Trăiau în aceleaşi două camere dintr-o casă mare,
împărţeau aceeaşi maşină de gătit, îndurau iarna la una şi
aceeaşi sobă cu gaze, dar duceau vieţi oarecum separate, în
care ea, lucrând mai departe, nu era la cheremul lui ori de
câte ori îi venea să râdă, să discute, să aibă nevoie de bani.
Se tot plânsese – era singurul ei cusur, ori mai bine zis
singurul care-l durea pe el – şi nu era obişnuit să i se facă o
atât de exactă, adevărată, pătrunzătoare analiză.
5i
66
— Pentru Dumnezeu, ţine-ţi gura, răcni el, în cele din
urmă. N-am voie să fac ce niă-sa poftesc?
— Nu mai zbiera, şi nu vorbi urât…
— Fac ce vreau.
— Aşa faci mereu.
— La dracu’, ţine-ţi gura!
— Eşti ca un…
Şi atunci, cuprins de furie, o izbi.
— Ţi-am spus o dată să-ţi ţii gura! mârâi el.
Dar brusc îl năpădi părerea de rău, ruşinea, până şi
durerea, văzând că i se contractă obrajii de groaza unei noi
lovituri, faţă de violenţa pe care nu i-o cunoscuse. Femeia îi
citi în ochi zbuciumul iscat de faptul că ea înţelesese cum
stau lucrurile, dar îşi întoarse capul ca să plângă.
— Îmi pare rău… începu el, dând să-i mângâie umărul.
— Nu pune mâna pe mine! O simţi că tremură.
— Am spus…
 — Du-te-ncolo. Eşti groaznic, eşti sălbatic!
— Nu vorbi prostii.
— Să nu te apropii de mine.
— Hai, termină cu smiorcăiala î
La auzul acestor cuvinte ea părăsi camera, trecând în
odaia cealaltă. Mills o urmă, nenorocit, uitând de ce se
certaseră, dar simţind înlăuntrul trupului o ciudată căldură
care aducea a mulţumire. O urmărea oarecum la persoana a
treia, de departe; era pus în faţa a ceva care nu-l atingea
întru totul, care nu-l privea, şi simţea o uriaşă nevoie de a
râde sau cel puţin de a-i zâmbi în faţă, văzând-o cum stă cu
capul plecat, tresărind în plâns, cu umerii încovoiaţi, cu
părul răvăşit. Erau căsătoriţi de aproape doi ani şi el ştia că
va face mare caz de cele întâmplate. Va voi să-l vadă că se
târăşte aşa cum se târâseră pe dealul acela tunisian, Curul
Elefantului, ore întregi prin noroi şi mortiere. Cu toată
stângăcia de care era stăpânit, refuza să se dea bătut; avea
mai curând să contraatace, s-o pună într-o situaţie şi mai
grea.
— Ce te-ai apucat să boceşti aşa? Că abia te-am atins!
Celia, întinsă pe pat, schiţă un gest cu braţul î
— Piei de lângă mine! E groaznic. Piei!
— Dacă aşa doreşti…
ez
Ştia el că nu aita doreşte: cu pornirea pe care o avi femeile
de a face dramă din orice, voia doar să prelungească situaţia
câteva ore. Alte scene asemănătoare se mai întâmplaseră în
două-trei rânduri. Ieşi în holul care era al altcuiva, trântind
uşa în urmă şi nemaiprinzând decât cuvântul: „Reg!”
Afară, în seara de iarnă, emoţiile lui fură înecate de
priveliştea altor lucruri, de vuietul circulaţiei. Se-ndreptă
spre circiumă, cu gândul nu la ceartă, ci la viaţa lor.
Căsătoria nu li se deosebea prea mult de alte căsătorii, dar şi
unul şi altul erau tare nemulţumiţi. Ea părea că vrea să afle
la el o însuşire care lui îi lipsea, sau care nu-i prisosea. El
aştepta mereu, cu nerăbdare, sfârşiturile de săptămână, ca
să şi le petreacă împreună, dar părea de fiecare dată
dezamăgit, şi într-adevăr împăcat că-şi poate relua munca în
fiecare luni. Era mândru de ea, o iubea, dar purta într-însul
o tainică ruşine. Folosea, ca-ntotdeauna, aceleaşi cuvinte
când erau bărbaţi de faţă, vorbea pe şleau de cele sexuale,
nu îndeosebi despre nevastă-sa, dar oridecâteori vorbea şi
râdea îi apărea înaintea ochilor adevărul: Celia care-l îndura,
Celia care-l întreba pe el dacă e fericit, care nu-şi striga
nefericirea ei.
După două ore s-a întors criţă, fericit, gata de mărinimii,
gata să ierte. Îi venea să cânte: „desigur că nimeni nu poate fi
nefericit: oare de ce puteai fi amărât?”
Celia sta lângă sobă citind ziarul de seară. Citea
întotdeauna de la un capăt la altul orice ziar ce-i cădea în
mână. Uneori obiceiul acesta îl scotea pe Mills din sărite,
alteori îl amuza.
I se părea că ea citeşte aceleaşi ştiri cel puţin de două ori pe
zi şi totuşi, ca să o necăjească, o întreba: „Ce mai nou,
iubito?” iar ea îi vorbea nu despre eventualele monstruoase
evenimente, ci despre prunci părăsiţi, despre bătrâni care
căzuseră de pe scări, despre cercetaşi care salvaseră câini…
Acum o găsi serioasă, ţeapănă, bocită; de n-ar fi fost
sentimental la beţie, s-ar fi amuzat văzând-o cât e de
încruntată şi cum se fereşte de el. Nu încăpea îndoială că
slăbise niţel în aceşti doi ani, aşa îneât începuse s-o iubească
de milă şi pentru că şi el avea nevoie de iubirea cuiva. O
iubea, încerca, încerca mereu să-i facă viaţa cât mai bună,
dar pare-se că-n zadar. Ea nu părea a-nţelege că şi lui îi
trebuia ceva nedefinit, însă cum i-ar fi putut-o spune de
vreme ce nici el nu putea preciza ce doreşte? Mâinile
încleştate de ziar, mâinile ei tremurau, dar Mills nu-şi
închipuia că de teama lui.
— Noroc, iubito. Ce mai faci?
Niciun răspuns.
— E frig al naibii afară!
Nu-i vorbi.
 — Ar fi trebuit să vii cu mine.
— Hai, nu fii ridicol, i-o tăie Celia. Tu uit -vrei să vin cu
tine.
Ca de la mare depărtare, Mills îşi aduse aminte de ceartă,
de lovitura lui, de faţa ci deznădăjduită. Stătea înaintea
Celiei, lângă sobă şi rânjea:
— Sunt cel mai de jos dintre oameni, nu-i aşa?
Ea păru că oftează, din toată înţepenirea ei pieri ceva, îi
mijiră la colţurile gurii primele închipuiri de surâs; avea să
câştâge: se căia, se întorsese acasă, o dorea. Îl iubea, atâta
avea şi ea în viaţa ei: lacrimile îi umeziră ochii, dar îi venea
greu sa vorbească.
M-ai lovit.
— Am fost furios..
— N-ar trebui să mă loveşti niciodată. Şi apoi înjuri tot
timpul Nu-mi place.
— Sărută-mă!
— Nici gând. Nu mă iubeşti.
— Ba da.
— Numai pentru că te-ai îmbătat.
— M-am îmbătat doar fiindcă nu mă mai iubeşti. (Treaz n-
ar fi spus-o).
— . Nu vrei să mănânci ceva?
— **? încă nu.
— E în cuptor.
— Dă-o naibii de mâncare. Pusese mâna pe ea, începuse s-
o răstoarne pe fotoliu.
— Ia seama la ziar, se împotrivi, dar tot ea puse repede
ziarul deoparte.
— Sărută-mă.
împotrivirile ei îi plăceau, ba îl şi înfierbântau. Avea o gură
minunată şi când, în cele din urmă, i-o dărui, Mills nu mai fu
stăpân pe el. Îi smulse rochia, sclipitoarele ci picioare
aţâţându-l. „Şi te poftesc să te potoleşti. Eşti beat şi miroşi a
băutură. De când nu te-ai mai ras? ct Mâinile lui nu-i
dădeau nicio ascultare şi ţineau înşfăcate picioarele cu care
ea încerca să-l lovească. Îi tot spunea: „Lasă-mă”, dar nu
schiţa nicio mişcare de-a se ridica de pe fotoliu. Când mâinile
lui îi atinseră sinii, oftă: „O, Reg, Reg, ce-i cu noi?” Şi el ştia
că are să urmeze ceva pe cinste. „Stinge lumina", se rugă ea –
rămăsese ruşinoasă. „încuie uşa să nu dea doamna Jones…”
I-a răspuns cu acceaşi patimă, dar la sfârşit s-a plâns,
prudent:
— Ce, trebuie să te îmbeţi, ca să mă iubeşti?
Mills mărturisi adevărul:
— Nu prea mă pricep să fiu sentimental.
Celia îl dezmierdă pe cap, îi dezmierdă gâtul ţeapăn.
— Nu cer mult, dar să nu mă înjuri. Ştiu că nu-s
frumoasă.
— Ba eşti, eşti.
— Nu pari a fi mereu fericit cu mine.
— Din pricina războiului, cred.
— Nu-mi spui nimic despre asta.
— Ce-aş putea spune?
— Uită şi tu. A trecut mult de atunci. Îi zâmbi. Acum
trebuie să te lupţi cu mine! Poate că o să avem în curând o
casă.
— Va fi o zi mare ziua aceea.
— N-am nevoie de mult, numai de ceva care să fie al
nostru. Doamna Jones e o femeie de treabă, dar două camere
nu-i mult, aşa-i?
— O să avem o casă sau aşa ceva. Ce are a face undă
locuim? Arătă spre trupurile lor despuiate, înspre goliciunea
dorinţei: ce importanţă poate avea unde locuieşti?
li strânse sfârcurile sânilor, îi plimbă o mână peste
pântece.
— Te frămânţi prea mult.
— O, de-am avea ceva bani! Nu vreau cine ştie câţi. Doar
câteva mii, ca să putem…
Mâna lui merse dincolo de pântece, pe unde voia, banii
neînsemnând nimic, sau, oricum, ceva de care lui Mills nu-i”
păsa.
 — Ce vrei, Celia? O pălărie nouă?
— Ştii că nu port niciodată pălărie.
— Ce-ţi doreşti? ’
— O casă. Şi apoi, dacă ne mai rămâne ceva, un
automobil.
— Vorbesc de banii pe care-i avem.
— Nu vreau nimic.
— Hai să ieşim în oraş…
— O, nu. La ce bun? E târziu. Sunt atât de fericită să stau
acasă…
— Ce-i în cuptor? Mi-e foame.
— O, Reg, eşti atât de… dar n-a putut găsi cuvinte ca să-l
descrie.
Gând s-a născut copilul, multă vreme n-a însemnat nimic
pentru el. I se părea doar un zgomot care-i tulbura somnul,
care o făcea pe Celia preocupată de ceva ce nu era el. Se
dusese s-o vadă la spital, aşteptându-se oarecum s-o
găsească preschimbată într~o fiinţă bătrână, plină de riduri,
istovită, metaj morfozată, ca pe toate femeile de care ştiuse
că avuseseră copii. Sora lui, June, doar cu doi ani mai în
vârstă decât el, era acum o femeie corpolentă între două
vârste, care nu mai râdea, cu idei tipizate, fără perspective,
clevetitoare ca o femeie bătrână. Şi-a luat o piatră de pe
suflet găsind-o pe Celia culcată în patul de spital, niţel
palidă, cea mai atrăgătoare femeie din tot acel salon. O
obseda un gând: să dea pruncului numele de Daphne.
Dezamăgirea lui Mills i s-ar fi putut citi pe faţă, dacă totuşi
n-ar fi aflat dinainte, la telefon, că odrasla e fetiţă. Numele de
Daphne i se păru niţel caraghios: ceva din snobismul maică-
si trecuse şi la Celia. Şi-ar fi dorit ca pruncul să fi fost băiat.
Fetele aveau în lumea asta parte de-o soartă mai puţin bună.
Erau oricum în pagubă. De se năşteau urâte, toată lumea le
dispreţuia. Dacă se dovedeau frumuşele, erau alintate,
înşelate, corupte şi, foarte adesea, din cauză că erau nişte
neroade atoterezătoare, se pomeneau victime ale oricărui
bărbat: ştia, fiindcă îşi avea şi el tolba lui de întâmplări cu
femei… Dar la trei luni fetiţa îi zâmbi, izbucni în râs la
strâmbăturile pe care el i le făcea, la degetul îndreptat spre
ea, şi asta îl covârşi. Dar de ajutat pe Celia n-o ajuta; soiul
ăsta de muncă era treabă de femeie; lui i se părea
nebărbătesc să se ţină de coada ei…
Purtarea aceasta, datorată în parte egoismului, în parte
neştiinţei, în parte mândriei masculine, a dus la un impas, la
o tulburare a vieţii lor intime, la prefacerea relaţiilor dintre ei.
într-o după amiază de duminică, Mills moţăia într-un
fotolui, cu ochii aţintiţi asupra flăcărilor din cămin, aromind
de somn după masă, în vreme ce Daphne, doar de un an, se
târa pe covor, iar Celia croşeta. Fetiţa începu să plângă. Celia
lucra la ceva complicat şi nu interveni să pună capăt
scâncetelor. Deşi gata s-adoarmă, pe Mills îl irită:
— Termină cu plânsul! Şi apoi către soţia sa, cu o vădită
urmă de exasperare în glas: Ce stai, hai, – mişcă şi pune
capăt tărăboiului!
De data asta, Celia, de obicei plină de bunăvoinţă şi gata
să se supună când era vorba de aşa ceva, îşi manifestă şi ea
deopotrivă enervarea:
— De ce eu? Nu-i şi copilul tău?
— Eu nu-s dădacă să mă ţin de schimbat scutece.
— Nu văd de ce n-ai face şi tu ceva. Te iei drept cine ştie
cine care poate să şadă pe fund şi să dea porunci tuturor
celor din jur? îi vorbi astfel şi-i chicoti batjocoritor în nas s Te
porţi cu mine cum se poartă taică-tău cu maică-ta.
Mai bine nici c-ar fi putut grăi; comparaţia era făra cusur
şi Mills recunoscu dintr-o dată că aşa e. Era uimit nu numai
de limbajul pe care-l folosise ea – ale cărei vorbe erau de
obicei numai cuviinţă şi blândeţe – dar şi de el. Îşi dădea
seama că femeia rostise adevărul şi că desluşise trăsăturile
de caracter ale părinţilor lui chiar şi atunci când aceştia se
purtau bine; pe cât îl tăia capul. Mills înţelese că într-adevăr
se purta cu nevastă-sa ca şi taică-su e: u maică-sa, iar asta
nu după o viaţă întreagă, ci doar după patru ani. A fost o
clipă de adevăr, de îndurare, chiar de începuturi de
înţelepciune, căci descifră dincolo de el însuşi, adânca
mâhnire, ba şi frica de pe faţa Celiei, efortul pe care-l făcuse
ca să-i vorbească astfel lui, soţului ei, groaza de cuvintele
urâte, ba şi de lovitura la care se aştepta…
— Nu crezi că-s în stare s-o fac?
— Nu.
— Uită-te!
O ridică pe Daphne, care de fapt nici nu mai plângea.
— Cârnatul tatii cu poponeaţa udă!
Mills îi scoase pantalonaşii, îi înlocui cu alţii uscaţi, mereu
încurajat de gângurelile copilului.
— S-a făcut!
m
Daphne o porni de-a buşilea, ajunse la un scaun, se ridica
în picioare. Pantalonaşii îi căzură. Mills şi Celia izbucniră în
râs.
— Îi prind eu, spuse Celia, îneântată că dovedise ceva.
Mills era plin de duioşie, ideile i se schimbaseră, dar nu se
ştia în stare de a începe să le exprime. Privirile li se întâlniră,
plini de ceva nou, de un fel de sfiiciune.
— Poţi să-ţi scoţi gândul ăsta din cap, zise Celia.
— Care gând din cap?
— Gândurile murdare se citesc uşor.
— De data asta te înşeli. Nu. Vreau să spun că ai dreptate.
O prinse de umeri, îi mângâie capul şi ea, înţelegându-l, îşi
îndreptă privirile altundeva. Femeia nu voia să răspundă
afecţiunii lui şi Mills rămase pironit locului, un alt om,
curtenitor.
— E tare greu să trăieşti cu mine?
— Uneori.
— Nu trebuia să te măriţi cu mine.
— Nu fi ridicol. Mi-am dorit-o.
— O să încerc să mă schimb.
— N-are nicio importanţă.
— Ascultă! Am să-ţi spun ceva care o sa-ţi facă plăcere.
Domnul Barford clădeşte nişte apartamente. Cred că am
putea obţine şi noi unul.
— De cernu mi-ai spus până acum?
— De teamă că poate nu se face.
Celia începu să plănuiască, să închipuie o lume nouă.
— Unde-s situate acele apartamente? Şi la ce preţ?
Dar gura şi mâinile lui, care-i simţeau căldura trupului
prin’ îmbrăcăminte, voiau mai mult decât drăgălăşenia pe
care ea i-o da acum. În vreme ce vorbea, se făcea mai
mlădioasă, mai supusă.
— O să-ţi spun eu mai târziu. Sunt lângă o pădure.
Ăsta era lucrul care-l atrăsese: să locuiască lângă o pădure
deasă, prin care să poată hoinări în zori, să privească
siluetele iernii, să respire aer proaspăt şi să simtă mirosul de
pământ reavăn, să vadă bâtlanii pe-ntinsul marelui lac din
vecinătate, iar în acele depline tăceri să fid în stare să cugete
şi uneori să-şi aducă aminte; de apartamente aproape că nu-
i păsa. Ea una făcea planuri, închipuind un viitor mai fericit;
o bucătărie cu plăci de faianţă, o maşină de gătit proprie,
vecini mai aleşi. Şi-n tot acest timp mâinile şi gura lui o
iubeau. „Nu te-am iubit niciodată ca-n clipa asta”. Era
adevărat: recunoştea o dragoste care nu era numai
trupească, răspundea în mintea şi inima lui; chiar şi când
între degete îi prindea sfârcurile sânilor şi o făcea să suspine:
„Dar copilul…”, „Aşeaz-o niţel în pătuţ” şi apoi Celia,
complice, murmură: „îmi place mai mult, de când avem
copilul”, lucru pe care-l şi dovedi după zece minute. Mills îşi
privi nevasta – trupul cotropit, pe jumătate gol, faţa ascuţită
şi, în pofida maternităţii, dureros de tânăra, aproape
copilărească, o faţă care nu ştia nimic din viaţă, nebrăzdată
de necazuri, braţele ca ale unei şcolăriţe neastâmpărate,
sânii împliniţi – singurele două lucruri mature pe care le avea
şi ea – părul castaniu ce i se părea mai îmbietor pe
nepieptănatele, şi se simţi plin de dragoste care nu mai era
milă, dar care avea într-însa ceva din neliniştea milei, şi-şi
înstăpânea o nouă răspundere.
Vedea cu ochi noi, neînşelători, că unele din rochiile Celiei
aveau exact vârsta căsătoriei lor. Trebuia să-şi găsească o
slujbă nouă, să câştige bani, să caute altă muncă; oricât de
neplăcut i-ar fi fost gândul, acum se predase altcuiva şi de
dragul fiinţei ei trebuia să se plece în faţa câtorva mai puţin
vrednici decât el. Trebuia să-şi refacă o întreagă viaţă, să
înveţe a munci într-o lume unde învingeau vorbele; de dragul
nevestei şi al copilului, trebuia, de bună voie, „s-o lase mai
moale”. Punea problema în legătură cu alţii, era o greşeală;
duşmanul lui ceî mai primejdios rămânea tot omul dur, drept
din el însuşi.
; într-o sâmbătă umedă, rece, cenuşie, dintr-o urâtă lună
de iunie, patru ani mai târziu, Mills intră cu Bill într-un bar.
Intrarea lor se datora numai împrejurării că vremea era
neprielnică – fiindcă Bill nu era băutor – şi focului care
duduia în sala acelui bar. În local erau numai câţiva oameni,
care nu doreau neapărat să-i aibă pe Mills sau pe Bill printre
ei. Războiul mondial fusese câştigat, însă lupta de clasă îşi
vedea de drum mai departe. Şi aşa afectate, glasurile celor
dinăuntru şovăiră o clipă sub privirile iscoditoare ale lui
Mills, care stârniră antipatie reţinută.
\
Doi dintre ei erau cu nevestele, stăteau lângă foc,
voluminoşis foarte siguri de dânşii şi nu se mişcară nici c-o
palmă până când Mills şi nehotărâtul de Bill nu dădură
limpede a înţelege că vor să stea şi ei lângă foc.
— Ei, noroc, Bill!
— Noroc, Mills!
Dăduseră acolo peste unul care vorbea, cu spatele la foc,
dar vorbea niţel cam tare, şi nu din pricina băuturii, ci a
convingerilor, a înfumurării lui, a iubirii de sine, a grabei de
a respinge de la început orice argument. Pe Mills şi pe Bill îi
lichidase dintr-o privire: nu preţuiau nimic în ochii lui, va să
zică nici nu existau, putea să vorbească mai departe el
singur. Îl chema Webster şi era proprietarul unei
întreprinderi, al unei vile spaţioase, al unei limuzine Rover,
avea patruzeci şi doi de salariaţi şi fusese obişnuit să i se
spună: „Da, domnule director”, aşa îneât ajunsese omul să
creadă că aşa se şi cuvine şi că aşa e firesc; şi dat fiind că se
putea mişca în automobilul lui sau că putea călători cu
aeroplanul, cu trenul, cu vaporul, într-o lume în care
asemenea comodităţi puteau fi cumpărate, uitase că nu toţi
dispun de bucuria asta şi de faptul că existau pe lume şi alte
opinii decât ale lui şi alor săi, după cum existau oameni care
puteau sau nu să şi le exprime. Perspectiva lui era, ca să
zicem aşa, lipsită de perspectivă; şi de vreme ce nu mergea la
biserică, nu ştia ce-i smerenia. Sunt în Anglia mulţi ca el şi
nu spunem că-i lipseau părţile bune. Avea omul şi doi copii
care mergeau la şcoli alese, avea şi o nevastă niţeluş ameţită
de reuşita lui în viaţă, şi ea sta acum şi bea gin şi toca verzi
şi uscate cu nevasta celuilalt bărbat.
Era greu să mai scoţi şi tu o vorbă, în vreme ce domnui
Webster îşi turuia monologul. Cel cu care vorbea se
mulţumea să tot dea din cap; încuviinţa la intervale dese şi
mormăia: „Hm!” sau „Mm, mm”, care nu-s decât variante ale
cuvântului „Da”. Conversaţia lâncezea şi chiar de n-ar fi
lâncezit, tot ar fi fost cu neputinţă să nu-l auzi pe domnul
Websten’
Vorbea despre binecunoscutul subiect al decadenţei,
despre decăderea şi prăbuşirea imperiului britanic, de faptul
că Anglia – din pricina lipsei de curaj – se ducea de râpă. El
lăsa de înţeles că altfel ar sta lucrurile dacă opiniile
domnului Webster ar fi luate în consideraţie, dacă purtătorii
de răspundere în treburile naţionale ar dispune de cux-ajul
său fizic şi moral. Era de fapt un orator de cârciumă, un
turuie-vorbe, dar pentru Mills asta nu însemna nimic, sau
mai nimic, decât o uşoară enervare, şi-i dădu pace să
flecărească mai departe. Domnul Webster citise însă nişte
articole, într-un săptămînal serios, despre felul cum fusese
purtat al doilea război mondial şi începuse a le cita – de fapt
le cita greşit, însă nu era domnul Webster omul care să ţină
prea mult seama de adevăr, dacă voia el cu tot dinadinsul să
dovedească ceva.
 — Ai văzut articolele celea ale lui Lee-Griffith în „Sunday
Gazette”?
— Îhî! Grozave! întări Domnul-îhî.
Atenţia celor două neveste se împrăştie: Mills o auzi pe
una spunând:
— Şi ştii, le vinde.
— Citind printre rânduri, urmă domnul Webster, n-a lipsit
mult să pierdem războiul.
— Îhî. Aşa-i cu toate luptele, preciză Domnul-îhî.
Domnul Webster nu-i dădu atenţie.
— La drept vorbind, confirmă ce-am citit eu într-un ziar
american. Nu aici, fireşte. La New York! N-ar fi cutezat ei sa
tipărească aşa ceva la noi.
— Nu, nu aici, se grăbi să încuviinţeze Domnul-îhî. Încă
un păhărel, George?
— Aşteaptă o clipă. (Cu alte cuvinte, „Nu mă întrerupe Da,
ziarul de care îţi spun aducea dovezi că materialul uman din
cel de-al doilea război mondial n-a mai avut tăria celui din
primul război.
Lui Mills îi sclipiră ochii de mânâe. Material uman. Tărie.
Nu l-a mai avut. Aducea dovezi. Un ziar american. Morţii
făcuţi piftie, fotografiaţi cu aparatele lor „Leica”, dimineaţa
devreme, după ce rămăseseră fără muniţii, de tot felul de
capete pătrate entuziaste. Dar şi o altă amintire: un tren care
încetinise ca să ia o curbă lungă înainte de Tunis, când în
Africa totul se terminase, larmă de voci care ovaţionau şi un
râs care venea din tren. „Afurisiţii de nemţi ovaţionează!” şi o
clipă cutremurătoare, emoţionantă, o clipă fericită când toată
lumea şi-a dat seama că prizonierii îi ovaţionau, din lagărul
lor, pe Diavolii Roşii; văzuseră beretele roşii de-a lungul
ferestrelor vagoanelor şi-şi aduseseră aminte de noroi, de
ploaie, de ceaţă, de istovire, de nopţile când se strecurau cu
cuţitele printre stejarii-de-plută…
— Statistic, înţelegi, spunea domnul Webster. Au dovedit-o
statistic. Om cu om. Nu se poate să nu ajungi o naţiune de
mâna a treia, dacă-ţi pierzi materialul de clasa întâi într-un
război, şi generaţia rămasă, de clasa doua, într-un al doilea
război. Nu se poate altfel.
Era uşor să-ţi dai seama că el unul era gata să tragă o
duşcă pe chestia asta; la urma urmei, pe el nu-l atinsese
decăderea; el tot de clasa întâi rămânca…
Vorbe, sigur, mereu vorbe. Nu prea dădeai de de-alde ăştia
pe-acolo, când şrapnelele secerau ramurile stejarilor-de-
plută. „Să-ţi pierzi materialul”… Cum – într-un sertar sau
într-o claie de fân? Nu material pierdut. Oameni omorâţi.
Suflul direct al exploziilor şi înfiorătoarele accidente, maţele
spintecate şi containerele bălăngănindu-se dintr-un Dak
zburând mai la înălţime şi care rupea paraşuta deschisă a
unui om; Fred Rigby la asaltul dealului, fără mâna dreaptă,
şi care, uitându-se cu scârbă la mâna retezată din
încheietură şi zăcând pe zăpadă, în timp ce sângele mai
ţâşnea dintr-însa, putea spune:
— Urât din partea lor! Acum nu mai pot trage lanţul la
closet. Brancardier! Adu-n mă-sa o maşină de cusut, să-mi
cos mâna!
Clasa a doua!
Cu glasul. Uşor sugrumat de emoţie, Mills întrebă s
— Aţi luat vreodată parte la o luptă?
Câmpul de luptă şi de izbândă al domnului Webster erau
vorbele. Sub focul de artilerie al spuselor lui duduia
pământul, tremurau dactilografele, se zvârcoleau
neputincioşi funcţionarii; la telefon, când vorbea el cu
autorităţile, era grozav. Acum manevra, se în’foia, osândea
sfidător, luând tremurai din întrebarea lui Mills drept frică.
— Dumneata întrerupi întotdeauna conversaţiile
particulare ale altor persoane?
Femeile îşi ridicaseră ochii de la paharele cu gin şi
împreună cu Domnul-îhî se uitau să vadă cum o să-l pună
George la punct pe individul ăsta. George era priceput nevoie
mare şi deştept. Zău aşa, peste ce soi de oameni poţi nimeri
în zilele noastre prin localuri! Mills îşi dădea şi el seama de
asta.
 — Particulare, nu. Dacă devin publice, da.
Toată lumea părea interesată de ce se petrecea. Până şi
barmanul încetase a mai şterge paharele. Răsăriră capete din
alt salon, curioase să vadă care pe care, cine o să-şi lase
coada în jos, şi se va târî cu ea între picioare, sau o va lua la
sănătoasa. Mills îşi dădu seama de liniştea care se lăsase
brusc şi care acum creştea. Ştia că domnul Webster n-are pic
de vână, că va căuta să plaseze câteva vorbe mari şi apoi o va
tuli iepureşte. Întrebarea era: merita să-şi bată capul cu el,
lăsând de-o parte violenţele de care i-ar fi fost lesne să se
folosească? Mills ştia foarte multe feluri de a da lovituri
năprasnice în doi timpi şi trei mişcări. Acum nu voia s-o facă;
omul din faţa lui trebuia, desigur, să-şi fi dat seama cine stă
mai bine din punct de vedere fizic, măcar după
Av
Virsta.
— 5red că ai face mai bine să-ţi vezi de treaba dumitale.
— Treaba mea a fost să lupt în război.
Lângă el, Mills îl vedea pe Bill, care încremenise de
tulburat ce era.
Domnul Webster vorbi acum:
— Şi ştii mai mult despre lupte decât generalul Lee-
Griffith?
— Habar n-aveam că pe general îl interesează luptele Ia
faţa locului şi cu atât mai puţin că l-ar interesa pe bunul său
prieten ziaristul…
Domnul Webster râse înfundat.
— Dumneata ştii mai mult decât noi toţi. Se opri şi se
întoarse dispreţuitor: Să golim acum paharul acela, John.
Obrajii i se aprinseseră puţin, dar socotea că el şi vorbele
lui câştigaseră.
Mills rosti:
— Ai face bine să ne spui şi nouă despre luptele la care ai
luat parte.
— Eu am citat doar un statistician, un om de ştiinţă
american care…
 — Prea multă lume îi citează, mârâi Mills. În locul
dumitale, n-aş vorbi de morfolelile scoase de prin ziare.
— Ar trebui să-ţi masori cuvintele, tună domnul Webster,
încercând să-l înspăimânte cu vorba. Am pomenit de-un ziar
serios. Şi, dacă-i pe-aşa, dumneata ce cauţi aici?
— Încerc să beau ceva.
Bill interveni.
— Hai să mergem, Reg. Şi aşa, berea de-aici e-o porcărie.
De vreme ce prietenul lui venise cu propunerea, Mills se
irăta de acord.
— Bine, hai la o crâşmă, şi cum nimeni nu era în lupta
asta nici în câştig, nici în pierdere, dădură să plece. Femeile
se arătară foarte uşurate, dar domnul Webster, fiind un
nătărău ce lua primejdioasa stăpânire de sine şi calmul
celuilalt drept o biruinţă a sa, îi îngădui lui Mills, o dată
ajuns la uşă, să-l audă spunând Domhului-îhî, John sau
cum l-o fi chemat:
— Asta dovedeşte chiar ceea ce spuneam eu.
Iată ceea ce era prea mult de înghiţit faţă de nişte martori
care acum se hlizeau: bătrâneii cu tabiet şi barmanul cel
mieros, gata să-i zâmbească domnului Webster care era mai
puternic decât toţi mâncătorii ăştia de foc, fiindcă el definea
victoria din urmă, banii, iar banii – aşa cum o ştim cu toţii –
sunt mai tari ca Dumnezeu, ca dragostea, mai tari ca tot…
— Ba rămân să beau aici, strigă Mills cu un accent tăios şi
Bill, vădit nervos, îl urmă înapoi în bar.
înfăţişările celorlalţi exprimau acum teamă, barmanul
renunţă să mai rânjească slugarnic pe lângă domnul Webster
şi-şi arătă binevoitor dinţii, gata să stea din nou la dispoziţia
lui Mills şi să vorbească despre cum e vremea.
Mills se adresă d-lui Webster:
— Dacă avem de gând să bem în acelaşi bar, n-am putea
măcar stabili că statisticianul ăla – care niciodată nu s-a
apropiat de vreo tranşee sau de vreun neamţ, deşi altminteri
s-ar putea să fi fost numai jar şi pară faţă de italience
— Ar fi făcut totuşi o excepţie cu privire la divizia I
aeropurtată şi la camarazii mei care au murit?
Domnul Webster era însă foarte sigur de victorie; îl vedea
pe Mills prea politicos şi politeţea dovedeşte întotdeauna…;
poate că domnul Webster băuse trei sau patru pahare care-i
sporiseră nemăsurat puterile; nu-şi dădea seama, în orice
caz, de atmosfera de fapt – şi doar toţi ştiau acum cine va ieşi
sigur învingător. Interpretă greşit dorinţa de împăciuire a lui
Mills şi crezu că se temea de scandal; vorbele, credea el, îi
aduseseră biruinţa. Spuse cel mai prostesc lucru din câte ar
fi putut spune: îi defăimă pe morţi.
— N-au putut fi ei cine ştie ce luptători, dacă au murit cu
toţii, nu-i aşa?
Şi-şi roti privirea în jur, aşteptând în sprijin râsul acela pe
care banii ştiu să-l cumpere întotdeauna.
Dar ochii celorlalţi priviră într-altă parte; îi stânjenea pe
toţi să constate că domnul Webster nu e totuşi un gentilom;
până şi barmanul tresări jignit.
Mills se îndreptă fără grabă către domnul Webster. Poate
că lucrurile s-ar fi petrecut altfel, dacă Webster ar fi şezut şi
el pe scaun ca tot omul, dar un balon plin de aer cald tinde
mereu să se ridice în aer şi domnul Webster descoperise un
avantaj psihologic pentru sine în faptul de a sta în picioare,
mai ales când vorbea.
Mills rosti liniştit – dar liniştea clin local era desăvârşitâ şi
cuvintele îi fură auzite de toţi martorii:
— Doresc să cereţi scuze pentru fraza aceasta din urmă,
Statisticianul dumneavoastră poate spune ce i se năzare lui,
dar dumneavoastră aţi luat în derâdere pe camarazii mei
căzuţi pe front.
Era drept; Webster n-avea decât să răspundă: „îmi pare
rău, n-am vrut”; n-ar fi fost nevoie să se umilească, să se
dezumfle; dar el îşi dădu arama pe faţă şi zbieră:
— Gu cine îţi închipui că vorbeşti? (Adică fraza de nădejde
şi lipsită de noimă a gurilor mari, care vor să-ţi ia ochii cu
titlul pe care-l poartă). Ce cauţi aici? Du-te-ndărăt în mocirla
ta, lepădătură ce eşti!
 Pământul spintecat şi carnea pârjolită; văzduhul supurând
şi limba de zeci de stânjeni a flăcărilor de benzină care
lingeau zidăria prăbuşită, pe când aşteptai cu două grenade
în mână şi c-o încărcătură de puşcă mitralieră. Vuietul
asurzitor, sălbatic, al Stukasurilor care-ţi veneau parcă drept
în dinţi, îneât vedeai bomba, ca pe o ladă de gunoi brută, în
vreme ce era lansată, aruncată asupră-ţi, şi Jock n-a găsit
nimic mai bun de strigat decât: „Bine că ştim că tot zburând
în drăciile astea or să facă ulcer la stomac”. Patrusprezece
oameni morţi dintr-un total de douăzeci într-un Dak în
flăcări deasupra Siciliei. Sunt azvârliţi afară răniţii, printre
care şi locotenentul Colman,. Care îngână: „Du-te, băiete, şi
ocupă afurisitul ăla de pod de la Primosole”. Micul Taffy, în
acelaşi avion, paralizat de spaimă, stăpânindu-se, repezindu-
se într-o
’t
80
minunată clipă de curaj să se arunce, atâta vreme cât mai
dura avântul, însă uitând să se-ncătărămeze… în vreme ce
săreai din Dak, sângele fierbea de groază şi te întrebai: „Mi-or
sfâşia şrapnelele paraşuta?” şi apoi vedeai văpaia Etnei şi
izbucneai nebuneşte în râs, „Doamne, ce-are să mai fie?” şi
vedeai smeul că explodează şi se face praf, şi erai târât
printre cactuşi care te făceau să te strâmbi de durere, şi se
scurgeau clipe lungi în vreme ce sângerai şi apoi, pe când
respirai pucioasa Etnei, îţi potriveai automatul (legat de tine:
singurul lucru care supravieţuise) şi strigai numele celui mai
bun om din lume: „Jock!” şi când îl auzeai, nu-ţi păsa că
focurile artileriei armatei a opta erau la nouăzeci de kilometri
în teriorul inimic…
Uită de Celia şi de Daphne şi de apartament şi de cele
treisprezece lire pe săptămână şi de ploaia care picură de pe
frunzele din pădure şi de faptul că lumea era dirijată de şi-n
avantajul unor oameni ca domnul George Webster care
câştigă (când nu e război), deoarece au banii pe care Hristos
nu-i… îl pocni pe domnul Webster drept în obraz, zdrobindu-
i nasul, rupându-i câţiva dinţi, făcându-l să ţipe, să plângă,
să sângereze, ba poate să se şi predea şi să recunoască orice,
de n-ar fi fost prea buimac şi uluit. N-avu se se decât intenţia
să-i dea domnului Webster o mică lecţie, doar să-l scuture
niţel, – şi domnul Webster, care era tot atât de înalt ca şi el,
însă mult mai greu, împietrise acum, înfricoşat de moarte,
doborât pe loc de durere, în vreme ce Mills îi căra la ghionti
sub coaste, aşa îneât faţa domnului Webster, atâta cât n-o
umpluse sângele, se făcuse albă ca varul…
Mills hotărî să se mulţumească doar cu atât şi, încetând,
luă aminte la nevasta care guiţa ca un porc tnjungheat, la
Bill, stingherit acum şi care nu ştia ce e de făcut şi la Dom-,
nul-îhî, năpădit de un zâmbet de satisfacţie.
Asta a fost clipa în care Mills şi-a adus aminte de Celia, de
slujbă, de apartament, de pătrunzătorul glas de copil al lui
Daphne, de râsul obraznic şi de guriţa ei mânjită cu
ciocolată. N-avea de gând să fugă, dar instinctul îi spuse că
dacă nu pleacă, n-o să se mai aleagă nimic din victoria lui.
Prea puţină mulţumire încerca şi acum, deoarece era destul
de ager să-şi dea seama că oameni ca domnul Webster nu-s
niciodată de clătinat dintr-ale lor, niciodată convinşi; ci
canalizează tot ce le este străin spre un lucru nespus de
scump inimii lor: ei înşişi… lumea-i o uriaşă oglindă… Mills
ştia până-n străfundul rărunchilor că el era cel slab, cel fără
niciun privilegiu în afara propriilor lui pumni şi a propriului
său curaj. Nu se bucura de privilegiile sângelui, ale obârşiei,
ale banilor şi, mai presus de orice, de acelea ale vorbelor:
înfăţişarea lui şi tonul vocii îl osândeau: fusese înşelat încă
dinainte de a se fi ivit pe lume; nimic din câte ar fi fost să
facă în ţara sa de baştină nu i-ar fi putut da aspectul şi
accentul cu ajutorul cărora poţi câştiga sau măcar obţine să
fii crezut; nici măcar hainele potrivite nu şi le putea alege; îi
lipsea acea înfăţişare burgheză care deschide toate porţile în
lumea britanică şi care îi uimeşte atât de mult pe străini…
Doamna Webster o ştia şi ea. Dacă putea să-l imobilizeze,
dacă-l putea prinde în cursă şi învinovăţi, dacă putea să aibă
numele şi adresa lui, atunci era un om pierdut; restul va fi
uşor: consult juridic, certificate medicale, bani care trec
dintr-o mână într-alta; puteai jura în faţa lui Dumnezeu că
totul e în regulă, că se făcuse dreptate; nimeni nu va pomeni
vreodată de divizia I aeropurtată; una ca asta se va socoti
încă de la început ca neavând nicio legătură cu pricina, iar
lui Mills, îi va veni greu să vorbească despre el însuşi: asta
nu era în firea lui, i se va părea că toată lumea trebuie să ştie
singură ce-i aia să fii bărbat…
N-avea de gând să fugă, să se umilească ori să-şi ceară
scuze; nu voia să-i facă mai mult rău domnului Webster, dar
ştia că a sosit momentul în care ar fi mai bine să plece. Se
îndreptă simplu către uşă, în vreme ce tăcerea lua sfârşit,
oamenii prindeau glas şi-ncepeau a se viteji, „he-he! eram şi
eu acolo când… ct Tocmai da să deschidă uşa când doamna
Webster începu să-i care cu umbrela în cap. Nu putea face
nimic altceva decât să se ferească, apărându-se cu braţul. N-
avea de gând s-o lovească şi să se facă de râs.
Dar ea după el pe stradă, pe lângă prăvălii, automobile,
autobuze, iar lumea se uita şi femeia striga în gura mare;
Mills n-avea încotro, dacă voia să scape cât de cât victorios,
trebuia s-o ia la fugă, să o lase în urmă. Dar ţi-ai găsit; era
prea încăpăţânat.
— Cară-te de-aici, vacă bătrână şi proastă ce eşti; el a
început.
însă pe doamna Webster parcă o apucase nebunia şi toată
strada se oprise ca să se uite la ei. Izbutind a trece peste ceea
ce-l ardea pe el, Mills avu răgazul să priceapă ce se petrece:
nişte civili, n-au să se bage. Dar tocmai atunci de după colţ
apăru un poliţist în uniformă şi doamna Webster izbucni
într-un ultim val de strigăte şi ocări. Acum era gata s-o ia la
goană, îşi dădea şi Mills seama că e lată rău, că probabil
victoria va fi de partea vorbelor (O! şi cum va mai şti domnul
Webster să le întoarcă pe-o parte şi pe alta!), însă femeia se
încleştă de hainele lui, aşa îneât fugind o târa după el. Faptul
trebui să-i pară poliţistului de-o vinovăţie care nu mai cerea
probe.
Poliţistul era singurul ins calm dintre toţi câţi se puteau
vedea pe o sută de metri jur împrejur. Oamenii n-aveau decât
să moară, să ţipe, să plângă, să se îmbolnăvească, să
implore, să zbiere, să se lovească unii pe alţii, poliţistul nu se
agita decât dacă faptul putea fi încadrat juridic la el în
carnet. Desăvârşitul său calm se datora unui fel de a judeca:
„Se găsea în faţa unui atac cu violenţă? Avusese loc o bătaie
la domiciliul împricinaţilor? Era vorba de huliganism? De
constrângere ilegală, de simplă vătămare trupească sau de
vătămare gravă? Se întâmplase oare cumva şi-o crimă?”
Femeia clocotea de ură, dramatiza loviturile primite de
domnul Webster, susţinea că violenţa avusese loc aşa, din
senin, cu totul neprovocată; iar Mills ridică bineînţeles glasul
şi spuse că el are un martor; toate astea pentru poliţist n-au
fost însă decât un semnal care i-a pus creierul în mişcare pe
făgaşul obişnuit al cuvenitei rutine: adică treceri în registre,
declaraţii; părţile aproape că nu-l interesau.
Domnul Webster şi domnul-îhî, şi proprietarul localului, şi
feluriţii linge-blide care se aflau de faţă au fost îneântaţi să-l
vadă apărând pe poliţist. În prezenţa lui, actele de violenţă n-
aveau să se mai repete. Domnul Webster se porni de îndată
să sporovoiască, să-şi arate leziunile, proteza spartă.
Domnul-îhî a spus „îhî” şi până şi poliţistul n-a mai putut
stăvili puhoiul de vorbe. Domnul Webster s-a grăbit să reţină
numele şi adresele lui Mills şi Bill.
Asta a ţinut o oră şi Mills a rămas oarecum surprins când
în sfârşit s-a terminat şi când a văzut că i se dă voie să plece
acasă. A mers cu poliţistul până la colţul străzii.
Acesta găsi cu cale să-l povăţuiască:
— Lucrul cel mai bun pe care-l poţi face este să-ţi
recunoşti vina şi să spui că-ţi pare rău…
— Nu-mi cer scuze.
— Fii serios. Orice bătaie trece drept o culpă în ochii legii.
N-aveai dreptul să-l loveşti…
— Aş da în oricine-mi insultă camarazii…
 — N-a vorbit de camarazii dumitale şi apoi a citat pe
altcineva…
— E un nătărău încrezut…
— Dacă o iei aşa, nu ajungi nicăieri. Uite, măi băiete, i-aî
tras o bătaie zdravănă. Dacă-ţî ceri scuze, e numai ca sa
capeţi indulgenţa tribunalului.
— Eu nu mă ploconesc…
— S-ar putea să ajungi la închisoare.
— Fie, mă duc la închisoare. Nu mă ploconesc în faţa
domnului George Webster.
— Cu purtări de-al de-astea ai să mori înaintea mea – i-o
spuse ofiţerul de poliţie. Crede-mă pe mine, măi băiete, că-i
cunosc. În faţa unui tribunal lucrurile arată cu totul altfel. O
să ai mare noroc dacă scapi cu o amendă, iar dacă începi să-i
dai cu papagalul şi să te arăţi obraznic…
— Pe dracu, se zbârli Mills. Nu poate omul să se bată
pentru nimic. Poate că n-am dreptul să-i rup gura nici daca
se leagă de nevasta şi de copilul meu…
I a fost cu neputinţă să nu se simtă foarte mâhnit. La
serviciu a discutat întâmplarea cu Bill, care înclina sa creadă
că nu va mai urma nimic. Când a venit citaţia, Celia, care-l
iubea, a împărtăşit punctul lui de vedere, s-a mâniat o dată
cu el şi, înţelegându-l, se amăgea că toată lumea îl va
înţelege şi că Mills o să se aleagă cu o amendă uşoară,
deoarece dacăj se terfeleşte unui om onoarea, apoi el e
oarecum îndreptăţit să-şi iasă clin ţâţâni. Au tot discutat ei
între ei şi s-au convins că vreo câţiva pumni într-o cârciumă
nu-nseamnă mare lucru: în fiecare săptămână zeci şi zeci de
flăcăi irlandezi sunt amendaţi cu câteva lire tocmai pentru
tărăşenii de-alde-astea.
în boxă, Mills a trebuit să înfrunte tirul de artilerie al
vorbelor. Domnul Webster nu se dase în lături de la nicio
cheltuială, nu cruţase niciun efort, fireşte nu de dragul
dreptăţii, ci dintr-o cruntă dorinţă de răzbunare; avea el să-i
arate mârlanului ăstuia că un Webster nu poate fi umilit cu
una cu două. Însă în faţa tribunalului s-a arătat liniştit şi
cuviincios de-ai fi putut jura că e omul care cu adevărat
ocoleşte scandalul… Lăsă vorbele să lucreze în locul lui,
vorbele tocmite de bani, de situaţia lui socială, de influenţa
ce-o avea. Şi vorbele se revărsară ca dintr-o râşniţă:
certificate aduse de Ia spital, date de un specialist în boli de
inimă (care jura că ar fi putut să moară), date de un dentist
care-i făcuse o nouă proteză în valoare de patruzeci de lire,
declaraţii aduse de la proprietarul localului, de la Domnul-
îhî, de Ia soţia Domnului Îhî, de la poliţist, de la notar… Iar
Mills, care se învoise să renunţe la un juriu1, văzu cum
chipul magistratului, vădind atât de multe puncte comune cu
ale domnului Webster dar nimic comun cu experienţa de
viaţă a lui Mills, trecea de la nepărtinire la părtinire şi înclina
spre o sentinţă de condamnare. Clopoţeii minţii lui înccpură
să ţârâie, ca şi mai înainte zurgălăii minţii poliţistului, şi
judecătorul o luă frumuşel pg cuvenitul făgaş al legii engleze,
iar Mills aproape că-şi dădu seama cum se-nvârt rotiţele:
omul acesta crede că forţa e bună, e îndreptăţită, că poate fi
întrebuinţată ca argument, că e un mijloc fără greş de
convingere dacă se iscă o controversă între minţi ascuţite. Îi
era cu neputinţă magistratului să cunoască inima sau
mintea sau ura domnului Webster. Numai Dumnezeu poate
fi în stare de o astfel de dreptate. Aici pe pământ dreptatea se
obţine cu vorbe, şi purtarea, îmbrăcămintea, rangul şi
influenţa unui om sunt în măsură, poate că în chip
inconştient, să ia parte la proces. Mintea judecătorului a
văzut un burghez între două vârste şi suferind de inimă, pe
care l-a zdrobit în bătaie un muncitor. Nu era treaba lui să
încerce să înţeleagă de ce victima adusese neapărat un
cardiolog spre a da celor declarate în faţa tribunalului o mai
mare greutate decât le-ar fi avut prin atestarea unui medic
obişnuit. Îi venea cu mult mai lesne să ia act de furioasele
purtări ale acestui tânăr care stătea acum în boxă cu pumnii
încleştaţi. Faptul că se afla în boxă te îndreptăţea prin el
însuşi să presupui că se află la locul ce i se cade; această
cugetare se baza pe superioritatea jurisprudenţei britanice şi
puteai
— În sistemul justiţiar englez impricinatul poate cere să fie
judecat nu de juraţi, ci numai de magistratul de carieră (n.
Tr.).
fi sigur că în nouă cazuri din zece justiţia britanică e cea
care are dreptate…
— Nu suntem dispuşi să tolerăm huliganismul în oraşul
acesta. O să execuţi şase luni de închisoare.
Cel din boxă strigă:
— Nu-i drept! în vreme ce în sala tribunalului o femeie
începu să plângă.
Magistratul vorbise frumos, calm, cât se poate de logic, în
slujba adevărului, şi urma ca peste o clipă să se ducă să-şi ia
prânzul: puţină supă, vânat, o jumătate de sticlă de vin roşu;
dar îi mai rămâneau câteva minute libere; o să încerce să-l
facă să înţeleagă pe tânărul acesta înfipt, şi atunci el nu-i va
mai purta ciudă, deoarece va fi lămurit; şi asta va fi o dovadă
de simpatie faţă de victimă, care o să-i prindă bine…
— Şi nici nu şedea frumos să loveşti pe-un om mai în
vârstă.
O pauză, o răsuflare, vorbele răsună, vorbele,
încântătoarele vorbe, pe care le puteai folosi, dichisi, rosti –
„ce-are femeia aia de tot plânge? N-au pic de demnitate.
— Se pare că ai fost un erou în război.
Eroi sunt pe toate drumurile. Ăsta nu-i un erou, ci doar un
bădăran care a luat şi el parte la o bătălie. Avea şi el,
judecătorul, o decoraţie acasă, care dovedea cât de mare
lucru poate însemna să fii civil în timp de război. O avea
pusă într-o ramă pe-un bufet sub fotografia lui de atunci.
Pentru munca organizatorică. Creier. Nu fărdelegi huliganice.
Orice nătărău poate să ucidă. Însă acum trebuie să înveţe a
se supune. Haosul şi dezordinea războiului au îngăduit prea
multe.
— Trebuie să înţelegi că ai şi răspunderi civile. Nu-i cine
ştie ce vitejie să loveşti un om vârstnic, bolnav de inimă.
Asta-i absolut „nedrept”.
 Şi, cu vorbele acestea, se ridică din scaunul judecătoresc
şi se făcu la repezeală nevăzut, un om care împărţea
dreptatea după o culegere de legi, cu ajutorul unui grefier, al
unor vorbe, al unor vorbe; de unde să ia timp de analize în
afara tipicurilor procesuale, a întrebărilor strict necesare,
când mai trebuie să-ţi mănânci şi vânatul, să-ţi bei şi
jumătăţica de vin roşu, fiindcă orice om trebuie să şi
mănânce, să şi trăiască, să ocupe şi el un scaun mai înainte
ca localul să se umple..;
Nişte mâini îl prinseră pe Mills de braţe şi-l siliră să facă
stânga-mprejur. Şase luni de închisoare. Mai mult decât
stătuse în prizonierat. Ura îi aprinse sufletul: deznădejdea de
a-şi vedea soţia plângând, copilu-i ruşinat, viaţa sfărâmată,
şi vrăjmăşia faţă de insul căruia îi datora toate acestea.
Chipul domnului Webster exprima o îngâmfată mulţumire de
sine, dar omul se ferea să-l privească pe Mills drept în ochi,
măcar pentru o jumătate de secundă. Câştigase. Ca de
obicei. Până la urmă, banii izbutesc. Şase luni. Nici nu se
gândise la atâta, dar asta o să-l înveţe minte pe bădăran. N-o
să-i mai calce piciorul în salonul barului „Iepurele şi
Câinii”… Era aşa de puternic încrezut, că nici nu-i trecu o
clipă măcar prin gând că s-ar putea şi să nu aibă dreptate.
O dată mai mult vorbele biruiseră. Condeiul se dovedise
clin nou mai tare decât carnea şi decât sângele, o minte
vicleană mai bine înarmată în societate decât o mână şi decât
lin ochi sigur; iar societatea recunoştea că aşa stau lucrurile,
ie sprijinea, se învoia la ele, căsca, se ducea să prânzească,
nepăsătoare; nu era în curs niciun război în momentul acela,
curajul nu se dovedea de folos. A fost clipa cea mai amarnică
din viaţa lui Mills şi inima i se împietri faţă de toţi, în vreme
ce cobora scara către celulele care semănau cu un uriaş
closet public. Mai simţea şi un gust scârbos în gură, uşorul
iz al prieteniilor civile. Pentru că Bill, prietenul său Bill, îşi
dăduse şi el, cu cea mai mârşavă lipsă de curaj, obolul său
de laşitate. Se arătase grozav de prudent, îngânase câte un
„Da” şi „întocmai, domnule preşedinte”, conform cu
declaraţia, împuns de frica de a nu se pomeni şi el amestecat
şi pus alături de individul ăsta violent, care avea să fie
condamnat. O, de bună seamă că avea să fie condamnat;
mutra lui Bill arăta că recunoaşte vinovăţia lui Mills.
Uitându-se la el, asetiltându-i răspunsurile îngrădite,
reţinute, cârmelile în a-i fi de vreun folos, oricare din cei ce se
găseau în sala tribunalului şi-ar fi putut spune: „Ce mai
tânăr de ispravă! Ştie că prietenul lui e vinovat şi vorbeşte
cât mai puţin cu putinţă, ca să nu-i facă şi mai mult rău. Îşi
cântăreşte cuvintele, deoarece ştie că orice adevăr în plus ar
duce numai la condamnare”. Lui Mills, purtarea asta îi
întorcea maţele pe dos. Îi era greaţă de toată mascarada, de
toţi aceşti împuţiţi. Mă rog, dacă aşa vă e voia. Începuse să
fie dulceag, sentimental, încrezător în femei. La naiba cu
toate astea!
în iureşul războiului cunoscuse un soî de aleasă bunătate,
iar mai apoi începuse a înţelege, a compătimi, a luneca
oarecum pe panta sentimentală. Acum înlăuntrul lui totul se
prăbuşea, iar el nu mai era – cu adevărat – decât golanul de
pe maidane care se înrolase în armată în 1939 doar de
dragul aventurii; îl căliseră însă mânia, adevărul şi greutăţile
cele mai aspre, cărora le supravieţuise numai datorită unui
singur lucru de preţ: camaraderia; era un om de patruzeci de
ani, care se ţinea foarte bine pentru vârsta lui, cu multă
experienţă dacă era vorba de omorât, un om care (în
condiţiile uciderii îngăduite de război) pusese mâna pe
Browningul belgian al unui cetăţean german; dar avea un
dinte împotriva societăţii la a cărei salvare contribuise.
îŢI
Una sută şi optzeci şi trei zile…
în cea dintâi, Mills se trezise când porni larma asurzitoare
a soneriilor. Ţinu, ţinu ca o panică, până ce mintea lui nu
mai fu în stare să suporte; apoi îi veni un gând: a evadat
careva. Halal de el! Au trecut cinci minute; soneria care, la
drept vorbind, nu semăna a sonerie, ci mai curând a un soi
de băţ petrecut prirttr-un interminabil şir de cilindri de sticlă
ce însuteau zarva’— soneria, când se opri, nu părea să mai fi
cruţat somnul cuiva, în afară poate de somnul morţilor sau
de acela al bolnavilor incurabili. J
Bătăi la uşa lui.
Toate îi erau foarte noi, chiar interesante, spre a le
compara cu ceea ce făcuseră germanii.
— Serviciile afară! răcni gardianul.
— Ce-nseamnă asta?
— Mişcă-te!
Mills îi văzu pe ceilalţi deţinuţi trecând pe palierul metalic
cu troacele lor de carton presat şi cu drăcia aia despre tare
nu se vorbeşte, plină pe sfert, îndreptându-se către colţul
coridorului. O luă şi el în urma gardianului.
— Repede! N-o să stau toată ziua cu tine.
Mills era poate al douăzecilea dintre cei treizeci. Lângă eî.
Sta un soi de jigodie, cu faţa unsuroasă, fără dinţi, o
spălăcitură, cu ceva murdar şi gras care-i ţinea loc de păr.
Mills îl descusu:
— Ce facem aici?
Jigodia rânji expertă în de-alde astea.
— Eşti nou?
— De ieri.
— Trăsni-m-ar! îmi aduc aminte de prima zi a mea. Aici nu
e rău. Am fost la Dartmoor1 odată. Acolo-i groaznic.
• închisoare vestită pentru severitatea ei (rt. Tr.).

.
— Pentru ce eşti condamnat?
— Nu se-ntreabă. Chestia obişnuită. Fereşte-te de caralii,
prietene. Mai ales de Jackson. E primejdios.
Deci asta era o groapă care mirosea a murdăriile de azi, de
ieri şi de anul trecut – da, era la fel de rău ca în Polonia. Un
om urina în canal, în vreme ce altul se deşerta în troacă.
Nimeni nu-şi pierdea timpul să tragă lanţul. „Doamne, îşi
zise Mills, mai gata să verse. Împuţiţii dracului!” îşi goli
maţele făcându-se galben de groază – fiindcă era sânge de-al
cuiva acolo – şi-şi umplu la repezeală, cu apă căldiciea,
drăcia aia din carton presat.
— Ce-i cu tine’? Mişcă, nu sta!
— Ăsta-i, îi şopti omul care trecuse pe la Dartmoor. În ziua
în care i-o veni careva de hac „o să fie tămbălău mare.
Mills, înapoindu-se de-a lungul galeriei de oţel aflate la
şapte metri deasupra unei alte asemănătoare reprezentaţii de
defecare, îl examină cu atenţie pe caraliul Jackson.
Gardianul luă seama. Nu era foarte voinic, dar faţa-i destul
de aspră, cu ochi verzi de sadic, vădea totul. Gestapo.
Plăcându-i munca. „în regulă, domnule Jackson, nu te atinge
de mine, atâta tot! Am fost eu în locuri mai grele decât ăsta
sau decât închisoarea Dartmoor.”
— Ai să-mi spui ceva?
— Nimic anume.
— Atunci nu te mai holba aşa. Mă cheamă Jackson.
— Mi s-a spus.
— Cum îţi zice?
— Mills.
— Te ţin eu minte. Marş în celulă.
Micul dejun. Fulgi de ovăz călduţi, tari ca piatra, pline
rămasă de ieri şi margarină, o cană de ceai. Fără rugăciune.
Un brici împins de gardian o dată cu ceaiul.
— Îl dai înapoi, după ce-ai mâncat.
— Ca să nu-mi sap cumva drumul până afară cu el?
— Ca să nu-ţi vină să-ţi tai beregata.
„Nu-s eu ăla, îşi spuse Mills. Asta nu-i decât o nenorocită
de puşcărie din vgacul al nouăsprezecelea. Tot ce pot face
nu-i decât să te deprime. Şi izbutesc de minune. Celia, o,
Celia, vine soarele pe fereastră? Ora şapte. Picioarele lui
Daphne pe palier. Una sută optzeci şi trei de zile. A trecut
primul ceas. Ia seama la burtă. Acolo, în aia. Mă rog, dacă o
să trebuiască…”
Ora opt. Curioasa zarvă care s-ar zice că însoţeşte orice
lucru petrecut aici. Ce să fie? Paşi pe oţel. Voci. Deschiderea
celulelor. Iată că intră. Domnul Jackson – căsăpeală.
— Serviciile afară!
 — Slavă Domnului pentru asta.
— Nu-l slăvi pe Dumnezeu, Mills. Slăveşte-mă pe mine.
Arată-ţi recunoştinţa.
Mills dădu să iasă din celulă. Jackson îl izbi în piept.
— Ţi-am dat un ordin. Arată-ţi recunoştinţa! Nu te
împotrivi unui ordin, Mills.
— Eşti grozav, nu-i aşa?
— Tu ai auzit ce ordin ţi-am dat?
— Cât de grozav eşti, Jackson?
— O să-ţi arăt eu, Mills. O să-ţi arăt eu! Acum deşartă
tineta.
Pe Mills îl încercă puternica ispită de a i-o arunca în cap,
dar se stăpâni. Important era că, într-o discuţie privind nişte
lucuri mărunte, nu se dăduse bătut. Goli excrementele în
hazna, canalul fiind iarăşi înfundat – şi se întoarse în celulă.
— Ieşi la raportul comandantului.
Jos, pe o scară de fier în spirală, de-a lungul coridorului
paralel de la parter, şi aliniat altor doi care veniseră ieri.
Din nou domnulJackson, plin de sine, împăunat, bucuros
să dea ochi cu comandantul.
Unul dintre oameni spuse:
— De ce trebuie să ieşim la raportul comandantului?
— Ţine-ţi fleanca. Aici nu se crâcneşte.
Domnul Jackson îi trecu repede pe câteştrei în revistă.
— Aud că ai o decoraţie, Mills. De ce ţi s-a dat?
— Fiindcă am ucis oameni.
— Cu ce?
— Cu-o puşcă-mitralieră.
— Eşti tare şi fără puşcă-mitralieră?
— Am omorât oameni şi fără.
Prin ochii verzi ai caraliului trecu un fulger de spaima.
— Zău aşa? Şi cât pe-aci să omori şi-un 0111 cu numele
de Webster, nu?
. Vânzoleală.
— Bine, Mills, intră primul.
Biroul comandantului era plin de caralii. Paza este
esenţialul. Comandantul părea între două vârste, voinic, păr
cărunt, mustaţă. „Unul de-al lor, îşi spuse Mills. După
mutră. Cam păduche, intră-n panică clacă e hărţuit, se ţine
de regulament, îi dă de fiecare dată crezare lui Jackson, fără
să mă asculte. Unul care n-a fost niciodată pe front.”
— Numele?
— Mills.
— Trebuie să-mi spui domnule Comandant,
Vorbise foarte potolit, dar tot ordin se chema că e. Mills
nu răspunse nimic. Comandantul aşteptă o clipă şi apoi,
dându-şi seama că Mills nu se va grăbi să spună „Da,
domnule Gomandant”, că nu o va spune de loc, urmă j
— Numărul matricol?
Mills îl dădu.
— Condamnarea?
— Şase luni, domnule comandant.
— Cu ce te ocupai înainte de-a veni aici?
— Maestru-constructor, domnule comandant.
— Aşa. Ei, mă tem că nu vei avea prilejul să te ocupi tot de
astea, aici. Eşti dintre cei cu condamnare mică. Ai mai fost
condamnat?
— Nu-
— Ai încercat să evadezi de sub paza poliţiei?
— Nu, de data aceasta.
Cărunta căpăţână tresări. Caralii îşi mutară greutatea de
pe un picior pe altul.
Domnul Jackson schiţă un zâmbet uşor.
— Ai mai fost în prevenţie?
— La nemţi, domnule comandat.
A fost singura dată când Mills a dat sa se fălească şi,
fireşte, n-a produs niciun efect.
— A, da. Ai fost prizonier de război?
Se stârni chiar un fel de murmur, de parcă a fi fost
prizonier de război era un lucru de care acum se cuvenea să-
ţi fie ruşine.
Mills roşi şi răspunse, fără a părea însă îneântat de ceea ce
face s
— Până ce am omorât gardianul.
O lungă tăcere. Cuvintele sunt cântărite. Se desfăşoară un
proces mintal: cum să-l îmblânzeşti pe unul ca ăsta, să-l faci
să creadă în precepte, să-i adaptezi, să nu devină o belea ori
să tulbure statisticile.
— Sper că înţelegi deosebirea între soiul ăla de închisoare
şi aceasta. Aceasta-i un mijloc de îndreptare a unui incorecte
purtări civile.
— Nu cred că-s foarte deosebite între ele.
O văpaie de supărare pe bătrână faţă a comandantului.,
„Nătărău!! îşi închipuie oare că s-ar cuveni să-mi şi placă
închisoarea lui?”
Comandantul vorbi:
— Ascultă ce-ţi spun. Legea civilă a hotărât că ai nevoie de
o perioadă de pedeapsă corecţională şi nu încape îndoială că
pentru un motiv întemeiat.
— Nu pentru un motiv întemeiat…
— Nu-ntrerupe…
— E-adevărat…
— Ascultă, Mills. Aici n-ai venit să faci schimb de vorbe cu
mine. Şi să binevoieşti să-mi spui domnule comandant, N-o
să-ţi mai cer din nou această dovadă de bunăcuvinţă. La
nevoie, o să ţi-o impun. Dacă ai de gând să petreci şase luni
aici crezând că te-au înfundat pe nedrept, apoi 11-0 să ai
parte de zile bune. Ai lovit un om bătrân, suferind de inimă,
l-ai bătut măr…
— Mi-a insultat camarazii…
— Camarazii tăi se pot apăra singuri.
— Sunt morţi…
— Oricum, e o dovadă de laşitate să loveşti pe-un bătrân.
Nu există justificare pentru aşa ceva.
— De n-ar fi putred de bogat…
Comandantul rosti repede:
— Nu mă interesează. Treceţi-l pe lista „A” şi dacă se
dovedeşte nedisciplinat, înşţiinţaţi-mă.
 Ochii lui Jackson luciră a un fel de izbinclă: „Prostule, îi
citeai pe chip, tu singur mi-ai uşurat-o.”
— Da, domnule comandant. Vino, Mills.
După ce ieşiră din birou o luară de-a lungul coridorului,
ţăcăniră pe treptele de fier şi tot timpul glasul lui Jackson îl
întărită s
— Eşti un nătărău. Mi-ai uşurat-o! O să te căieşti de
fiecare clipă din aceste şase luni. Nimeni n-o să te înghită,
pentru că miroşi a scandal şi toţi ştiu ce înseamnă scandalul
aici. Poate că o să fii şi aşa de netot îneât s-o întinzi pe aici
un an întreg. Marş în celulă, Mills!
Zăngănitul oţelelor.
Ora nouă…
Prima zi şi în vârstă de două ore şi jumătate. Una sută
optzeci şi trei de zile. Ora nouă. Daphne poate că merge cu
Celia de-a lungul străzii liniştite, de la blocul de apartamente
la prăvălii, trecând în drum pe la marginea pădurii. Pădurea.
Copacii tăcuţi şi lacrimile ploii de ieri şi soarele care se
înalţă, aburit şi trandafiriu, şi aerul care-ţi umple nu numai
plămânii, ci şi inima. „Stâng”, drept’, sting’, drept’, stâng’,
drept’, ! Halt! Stellt eucb auf und baltet Linie! 1 Oricum, aici
nu mă pot omorî. N-am împuşcat pe nimeni. Încă nu. Patru
mii trei sute nouăzeci şi două de ore. Două şi jumătate din
ele au trecut. Ce-o mai fi şi acum?”
Altă vânzoleală. Uşile de oţel, voci, picioare pe metal, alt
gardian şi parcă ceva din el nu se putea opri de a spune
„slavă Domnului”.
— Vino, Mills.
— Acum unde?
— Ce-ţi pasă?
Dar îi cam păsa şi nu-şi putea stăpâni neliniştea. Au mers
la o magazie de îmbrăcăminte şi i s-a dat un rând de efecte,
bocanci şi-o salopetă. Salopeta îl bucură de parcă i-ar fi
prevestit în parte libertatea; şi alte glasuri, şi altundeva, şi
muncă pe urmă. Stâng’, drept’, stâng’, drept’! înapoi în
celule. Oţele trântite. Nicio încredere în nimic, în afara
regulamentelor şi a sistemului. Un ceas gol şi apoi o uşoară
frământare în stomac, în vreme ce începea altceva. Picioare,
răsteli, cizme pe oţel, chei, deschideri de uşi. Ce-o mai fi?
Orice o fi, e pentru toţi. Celălalt glas, nu al lui Jackson. Slavă
Domnului! Te obişnuieşti. „Sper”.
Dar se şi făcea simţită o singurătate care îi măcina
moralul. De-ar mai fi măcar vreunul ca el în gaura asta
împuţită, în locul unei gloate de lepre şi de homosexuali care-
şi goleau împuţiciunile în troace, care gândeau şi trăiau într-
o atmosferă de excremente, care lingeau cizmele unora ca
Jackson şi-i spuneau Domnule comandant burtosului ăluia
de erou…
— Afară cu voi, hahalere norocoase. Stâng’, drept’, stâng’,
drept’!
Scăpărarea luminii de afară prin geamuri. Afară e o zi de
vară. Ce n-aş da să fiu dincolo. O zi de vară – iată ce el
începuse să uite. Lumina era ceva în partea de sus a celulei,
strecurându-se printr-o ferestruică cu gratii.
— Ce urmează?
— Plimbarea, Mills.
— Slavă Domnului pentru asta.
— Ia spune, mă, Mills, i-adevărat că ai fost paraşutist?
— Da.
— Mai este unu’ aici.
— Cum îl cheamă?
— O să afli. Dă-i drumul!
Răcnet aspru, să-iplacă lui Jackson, care nu era departe.
Ţac, pac, ţac, pac, pe scările metalice în jos, sub plasa de
sârmă ce acoperea tot golul dinspre etaje. Privind în sus, zări
alte trei rânduri de plasă. Spre a împiedica sinuciderile ori a
preveni căderea „accidentală” a vreunui caraliu ca Jackson
de pe palierul cel mai de deasupra. Cinci etaje. Cel de jos e al
Administraţiei, celelalte sintem noi, cu patruzeci sau cincizeci
de celule la fiecare nivel. Asta înseamnă patru paliere cu, să
zicem, câte cincizeci de indivizi la fiecare. Două sute de
deţinuţi de fiecare bloc. Dar ăsta-i numai blocul „A”: mai
sunt încă cinci sau şase în această uriaşă stea de blocuri.
Peste o mie de inşi. Populaţia din Wicester e de un milion.
Jumătate de milion parte bărbătească. Jumătate dintr-
aceştia copii. Una sută şi douăzeci şi cinci de mii de bărbaţi
adulţi şi o mie dintre ei la popreală, la răcoare… Fiecare al o
sută douăzeci şi cincilea bărbat merge la închisoare. Cum
adică? Doamne, puţin aer proaspăt!
în curtea închisorii „luau aer” – învârteau neîncetat
jurîmprejurul pogonului de pământ murdar care era mereu
întreţinut, însă niciodată nu avea să fie frumos. Se învârteau
în două grupuri – puteau merge câte doi împreună la o
depărtare de cinci metri de perechea următoare. Mills privea
cu scârbă. Nespus de sfâşietor. Vară, – însă în aer, praf şi
puteare. Zgomotul automobilelor şi autobuzelor dincolo de
zidu rile înalte. Coşuri de fabrică, singurele lucruri mai înalte
decât. Ele, revărsându-şi fumul negru ca fumul unui
crucişător, pângarind cerul albastru şi cald al după-amiezii,
producând bani. Inelul cel mare al deţinuţilor se învârtca cu
paşi destul de repezi.. Un ah inel mergea în sens contrar: inşi
bătrâni, cenuşii, slăbănogi, care abia se puteau ţine pe
picioare, moşnegi jerpeliţi care toată viaţa nu şi-o petrecuseră
decât prin puşcării, scuipându-şi flegma, suflându-şi mucii
cu aceeaşi murdară şi obositoare dexteritate, molipsindu-se
de sifilisuri. Undeva, între cei din inelul mare, se afla un fost
paraşutist. Oricât se uită, Mills nu izbuti să-l dibuiască.
Toată asta a ţinut o jumătate de oră. Singura jumătate de
oră care trecuse ca un fulger. După aceea înapoi înăuntru.
Gata cu cerul. Ţac, pac, ţac, pac. De-a lungul coridoarelor de
oţel. Trântitul uşii celulei. Nimic alta de făcut, decât să
priveşti instrucţiunile imprimate. Regimul alimentar al
închisorii. Ha, asta-i încă una de râs. Dreptul de a face apel
împotriva hotărârii judecătoreşti. Ha, asta spune-i-o
domnului George Webster. Regulamente şi dispoziţii. Hm! dă-
le în mă-sa! N-am cerut să viu aici. Mă întreb cât o fi ceasul.
Îşi cercetă celula cu prea puţin interes, ştiind cât de bine va
cunoaşte şi va ajunge să urască fiecare centimetru pătrat al
ei, mai înainte de a se fi scurs o săptămână. Pereţi de
cărămida vopsiţi în gălbui, cu o dungă verde la jumătate, iar
restul dat apoi cu var. Una din laturile dreptunghiului celulei
era peretele care cu partea de afară se scălda în aer proaspăt
sau, în orice caz, într-un aer liber. Pe partea dinăuntru
peretele era dat cu ipsos, aşa îneât cuce tentativă de a-ţi croi
drum prin el, chiar şi cea mai mică zgârietură, să sară din
prima clipă în ochii caraliului’. O masă cu scaun, amândouă
cât se poate de urâte, strict folositoare. Patul din şipci de fier
şi cu aşternut din pânxă aspră. Masa, pe potriva scaunului.
Valoare: doi şilingi şi opt pence. Probabil, făcută de un
deţinut cu simţul umorului. Mai era acolo un lighean cu un
ulcior foarte crăpat, neplăcut la atingere, desigur molipsitor
de murdar şi mai era şi obiectul ăla din colţ. „Fie viaţa cât de
rea, tot mai bine-n casa mea, dracu’ s-o ia!”
Ziua trecu nesfârşit de greu, de plictisitor, un amestec de
miasme, de tropăituri, de paşi pe oţel, de refuzuri de a i se da
cea mai mică explicaţie şi, la cinci treizeci, marele, generalul
vacarm al trântirii uşilor oţelite, una după alta, operaţie
cunoscută sub numele de „închiderea de seară”. Se gândi la
domnul Webster, la magistrat, la domnul jackson, la
comandant, la ziua care se dusese şi, aţipind, la lucruri mai
plăcute, Celia şi Daphne, la celelalte zile, la fiecare preţioasă
picătură din celălalt orar, al cărui fiece clipă fusese atât de
neglijent irosită, întâmpinată cu câte un căscat, nepăsător
pierdută. N-o să mai meargă aşa! Era în formă foarte bună şi
lipsa de mişcare şi mâncarea slabă încă nu începuseră a-i
împuţina vlaga trupească sau pe cea a minţii. Când se
gândea la Celia, zbura din celula murdară la închipuirea
celor mai desăvârşite şi libere forme de intimitate. Îi putea
auzi aşa-zisele împotriviri. „Lasă-mă, taur nesimţit ce eşti!”
repede prefăcute în chicotiri; faţa ei înfierbântată de
sărutările lui, ochii ei luând o înfăţişare sălbatică, şi apoi
gingaşa alunecare a rochiei şi pielea răcoroasă a femeii. Se
învăţase să-i răspundă, să prelungească, să se bucure de el
după cum şi el ştia să se bucure de ea. Gurile amândouă, şi
mâinile lui care-i dădeau răspunsurilc şi foşnetul veşmintelor
trase şi mâinile ei reci care-i găseau goliciunea şi atunci…
Trupul lui ardea acum şi tânjea după ea, după gingăşia şi
carnea ei, aşa îneât îi venea să izbucnească în plâns; şi
înţelegând că n-o va avea şase luni întregi, mâinile lui voiau
să le imite pe ale ei, şi faţa i se aprindea de ruşine şi,
înfrânându-se, se întreba câte zile or să treacă până ce st va
deda şi acestei umilinţe.
Marca larmă de sonerii…
Ziua a doua…
încă una sută şi optzeci şi două de zile…
Glasul lui Jackson:
— Serviciile afară!
Din nou murdăria, din nou răstelile lui Jackson care-i
făcea, sâcâindu-i, să nu mai ştie folosi ca lumea canalul,
deşi, la drept vorbind, erau unii care se purtau la fel de
porceşte chiar până să dea Jackson cu ochii de ei.
La opt se învârtiră inel în curte, târşâindu-şi picioarele
vreme de o jumătate de ceas. Apoi se întâmplă ceva deosebit.
— Ia-ţi salopeta, Mills. O să-ţi plăteşti ce vnănânci,
Mills nu răspunse nimic.
SG

Iar afară la aer, şi-un simţămânţ de libertate, ca un

privilegiu. Dacă muncesc niţel în fiecare zi, o să mă simt mai
bine. Stâng’! drept’! stâng’! drept’! cu capul ceva mai ridicat
în dimineaţa asta.
în atelierul de saci poştali se şi aflau deţinuţi aşezaţi pe
bănci. Erau şi caralii, dar oamenii îşi vorbeau într-una, lucru
de bună seamă îngăduit, iar atmosfera era puţin mai
destinsă.
— V-am mai adus unul, spuse Jackson către alt caraliu.
Atunci se petrecu ceva. Unul o porni repede spre Mills,
întrebându-l cu sufletul la gură:
— Eşti din batalionul Y?
Era un vlăjgan zdravăn şi cinic şi lui Mills i se păru că-l
mai văzuse pe undeva; începu să i se aprindă inima; oricine
fusese în divizia aeropurtată îi era camarad; nu ţi se poate
întâmpla ceva rău, dacă ai un camarad adevărat, nu un Bill
cu prietenia lui aia de civil, o! de-ar fi fost tipul ăsta la
Amhem…
Străbătu distanţa jumătate ca să-l întâmpine şi chipul
omului i se păru într-adevăr vag familiar, cu toate că nu din
batalionul Y…
— Da, am fost în Y, răspunse. Mills, Reg Mills.
— Sunt Tony Tobias; am fost în Z. Ai trecut prin pădurea
stejarilor-de-plută?
— Auzi vorbă, păi sigur că da. Şi afurisitul ăla de deal,
Curul Elefantului.
— Ce ploaie!
— Şi-n căsăpia din Sicilia?
— Nu, de aia n-am avut parte; eram în spital. N-ai avut un
camarad, pe unul Jock?
— Jock Macleod.
— Ai venit cu el o dată la Londra. Am vrut să fac un tablou
cu voi. Dar eraţi amândoi beţi criţă.
— Nu cumva mă-ta e o ducesă, sau aşa ceva?
— Nu. Se face numai că e…
Şi atunci Jackson îi îmbrânci cât colo pe fiecare, satul de
bucuria lor, ca de orice fel de bucurie, şi se zborşi
dispreţuitor:
— Da’ unde vă credeţi? La o reuniune a foştilor elevi?
Bubuielile mortierelor şi marea zdruncinătură a tunurilor
de 88 care-ţi striveau urechile; zgomotul paraşutei care se
deschide şi urcarea în goană a blestematului ăluia de Cur al
Elefantului: fiecare metru pătrat ocupat de nemţi, şi mâinile
bâjbâind prin ploaie şi glod şi dând, printre buruienile şi
rozmarinul ud, de trupuri dezgolite de yankei sau de
britanici, şi la sfârşit năvala asupra crestei dealului şi cum
nu-ţi puteai descheia salopeta de paraşutare ca să scoţi
grenadele, fiindcă ploaia şi năduşala şi uzura şi rupturile
ruginiseră cumplit nasturii; însă Jock, fiind şi el acolo,
aruncase cu grenada lui în groapa de muniţii a nemţilor şi au
ieşit şi ei sângerând, zdrenţuiţi, deopotrivă de istoviţi ca şi
tine… Vasăzică Tony Tobias fusese acolo; îşi aducea aminte
de Jock; dar domnul ăsta Jackson cine mi-era?
Şi unde mi ţi-l pocni o dată Mills pe Jackson drept sub nas
de se auzi plesnitura osului, iar sângele caraliului ţâşni
şuvoi.
— … tu-mi-ţi mama ta, Jackson.
Şi o stângă rapidă se opri în luminile ochiului drept al lui
Jackson.
Teribilă învălmăşeală de oamenixe nu mai ţinură seama de
celălalt gardian şi, sub ploaia loviturilor, domnul Jackson,
nepopularul domn Jackson, se prăbuşi la pământ. Faţa lui
Tony, care nu mai ştia ce e de făcut, pălise; în tulburata
îmbulzeală a răsuflării celorlalţi şi a prilejurilor folosite, Tony
Tobias, mai înţelept ca ei, spuse degrabă:
— N-ar fi trebuit s-o faci. E o canalie primejdioasă.
Şi Mills luă aminte la bocancii (nu ai lui şi ai lui Tony)
care, folosind ocazia, izbeau în trupul prăbuşit al lui
Jackson, unul din acei grei bocanci zdrobindu-i urechea
stângă, admirabil tratament pentru timpan. Soneriile vuiră şi
fluierele şuierară,
— Şi, deodată, se iviră ca blestemul nenumăraţi caralii şi
se lăsă o linişte adâncă, iar Mills, împăcat cu cele două
lovituri pe care le dase, înţelese ce-a vrut să spună Tobias: în
orice caz fapta era gravă şi aşa: îl lovise de două ori, îi
spărsese nasul şi-l umpluse de sânge; dar acum, cu câteva
coaste sparte, c-o ureche sfâşiată, cu o faţă care va avea
nevoie de câteva copci şi Jackson în stare de nesimţire, totul
lua o înfăţişare monstruoasă: şi întreaga vină va fi dată pe el.
A doua lui zi, iar când o să se însănătoşească Jackson…
— Îtiapoi în celule!
Şi de îndată glăscioarele plângăreţe ale leprelor 3.
— Noi n-am făcut nimic. El e de vină.
Tobias îi spuse zorit:
— Nu te lăsa, Reg. Pe curând.
 Mills rânji, dar fără veselie.
— Să sperăm.
Sting’, drept’, stâng’, drept’, stâng’, drept’…
Ţac, pac, ţac, pac…
Buuu!
Oţelele trfntite asurzitor. Nicio vorbă de la nimeni. Nici nu
voiau să-i azvârle o privire. „Ai dat de dracu, Mills, şi n-ai
cum scăpa. Oricum, celui mai ticălos dintre porci i-am venit
de hac…”
Trecu un ceas, păşind şontorog, pe picioare reumatice…
Le auzi tropăielile pe oţel, tocurile apăsate a patru cizme
grele şi simţi ceva oarecum neobişnuit în cadenţa paşilor…
căutau numărul celulei sale. Cu neputinţă să nu-ţi închipui
că va fi vorba de cine ştie ce cruzime. Jackson îşi avea
prieteni aici. Făcea parte dinţr-o tagmă. Mills nu ştia ce să
facă şi cum să-i primească, în picioare, pe Scaun, cu
sudalme.
Erau doi la număr – uriaşi, muşchiuloşi, covârşitori prin
simpla lor prezenţă, mai înalţi cu o şchioapă, respectiv cu o
palmă decât Mills. Aveau nişte chipuri împăcate, ca de
oameni care-si fac meseria, aşa cum au adeseori poliţiştii,
chipuri rotofeie, mari şi prieteneşti îndeobşte, dar acum,
dându-şi seama cu cine au de-a face (cunoşteau versiunea
lui Jackson sau raportul cuiva de aceeaşi teapă cu el)
deveniseră crunte; el însuşi, care mai avusese prilejul să
vadă mutre descompuse de vreo îndreptăţită furie, observă
cu uşurare, că de fapt nici nu le păsa; îl luau din celulă
pentru că intra în firea lucrurilor să-l ia.
Unul îi spuse:
i — La-ţi tot ce ai şi vâră în faţa de pernă. Să nu uiţi nimic,
— Unde mă duceţi?
— Grăbeşte-te.
După ce execută ceea ce i se spusese, cel mai înalt dintre
ei. Schiţă cu degetul gros un gest minimal de direcţie.
De-a lungul coridorului de oţel, jos pe scara spirală de fier,
de-a lungul coridorului de la parter până în centrul stelei de
blocuri, apoi dus de-a lungul coridorului de la parterul unui
alt bloc. O imperceptibilă deosebire între celule. Aha! Uşi
solide. Ceva ca o prevestire îi fulgeră trupul, îi săgetă doar o
dată, şi de la una din subsuori simţi cum i se prelinge o rece
dâră de sudoare,.
— Stăi!
— Ce-i aici?
Celălalt îşi îngădui ca pe faţa care nu putea raniâne cu
desăvârşire aspră, dispreţuitoare, să-i treacă un zâmbet.
— Asta-i neagra.
Iar caraliul dintâi, supărat de lămurirea fără înţeles care
fusese dată, interveni răstit:
— Scoate-ţi ghetele, bretelele şi cureaua, dacă porţi curea.
Veşnicul vraf de chei fu mânuit cu pricepută grabă, în
vreme ce Mills îşi scotea ghetele şi cureaua. Urmă o
îmbrânceală puternică şi dublul zăngănit al grilei exterioare
de oţel şi al uşii interioare, din metal solid. Mills pierduse
firul timpului şi numai privind în sus îşi putea da seama
acum că e ziuă; datorită gratiilor exterioare şi micilor ochiuri
ale geamurilor cu sârmă şi, în orice caz, cenuşii de murdăria
a vreo sută de ani, dâra de soare se micşora trecând prin
ferestruica înaltă. Era prea îngrijorat de ceea ce va urma ca
să se poată cumva destinde şi bătu de la un cap la altul cei
trei metri şi jumătate ai jalnicei celule, aşteptând nici el nu
ştia ce. În masiva uşă metalică, aşa cum pe la înălţimea
ochiului, se afla un dreptunghiular panou glisant,
descoperind în ce’ntru-i o deschidere mică, vizeta, cu o clapă
mobilă pe partea din afară. Aşteptă, gata să-şi înfigă degetul
în ochiul cuiva, dar minutele se scurseră şi se sătura de a
mai face pe viteazul. Pe duşumeaua de beton, care nici ea nu
fusese măturată şi spălată vreodată, se afla o rogojină
murdară de iută. Mai era şi un prici mărunt, bătut în
pardosea, pe care, judecându-l după înfăţişare şi mărime, îl
puteai lua drept pat. Pe el se afla o saltea din păr de cal,
pătrată şi duhnind a urină. Ligheanul, măsuţa cu scaunul,
farfuria, lingura, cuţitul cu vârf tocit, solniţa, lucrul ăla din
colţ. Atâta. Pereţii erau, sau fuseseră, spoiţi cu var şi pe ei se
gravase un amestec de date calendaristice, snoave, reclamaţii
şi aiureli.
M-au vârât aici pe patruşdouă zile
Căci, zic ei, nu face ca să fur;
Vorbă pentru devlele debile;
Cum să-l pup pe comandant în cur?
Şi, nu departe de cărcăleala asta, un fel de strigăt amar
ţâşnit din inimă: „Mi-am schimbat sexul aici!” – şi un citat
din Balada închisorii din Readmg1. Date calendaristice.
Nume. Zile şterse cu o cruce sau c-un număr.
După un ceas l-au dus la comandant. Dialogul de o parte
şi de alta a biroului a fost scurt. Mills fusese dinainte înjosit,
învins, acuzat, căci, fără curea, se pomenea silit să-şi ţină
măcar cu o mână pantalonii.
— Am să te trimit în blocul disciplinar să stai acolo până la
următoarea inspecţie a Comisiei de Control, căreia i se va
aduce la cunoştinţă infracţiunea săvârşită şi care-ţi va stabili
respectiva pedeapsă.
Mills răspunse dispreţuitor:
— Şi câte zile o să stau la izolare până ce voi fi „judecat”?
— Tăgăduieşti că l-ai lovit pe gardianul Jackson?
— Ar fi vreo deosebire dacă aş tăgădui?
— Aici îmi spui domnule comandant.
— Nu-i obligator…
— E o dovadă de bună cuviinţă.
— Atunci sunt necuviincios…
înfruntat astfel, îmbătrânitul comandant pufăi şi roşi.
— Aici nu suntem nemţi, Mills. N-o să meargă să ne
tratezi cu dispreţ sau năbădăi.
Tăcere. Nicio ripostă din partea lui Mills, decât
scormonitorea, dreapta, neînduplecata scăpărare a ochilor.
— Duceţi-l!
Gardienii solizi mai că-l ridicară pe. Sus, scoţându-l afara
din birou.
Stâng’, drept’, stâng’, drept’, – paşii grei, în aceeaşi cadenţă
cu ai săi.
— Cine te crezi tu, mă, Mills? Comandantul e om drept,
— Şi stâlpu-i drept.
— Cu justiţia nu te poţi pune.
La auzul acestor cuvinte se aprinse.
— Dacă ce văd eu aici e justiţia, atunci trăiască injustiţia.
— Bine, Mills.
’ Celebru poem de Osear Wilcle (n. Tr.).
Clic, răsucirea cheii, duhoarea de urină râncedă venind
dinăuntru. „La coteţ cu tine, Mills!” şi un brânci năpraznic
trântmdu-l cu capul de zid.
— Nătărău obraznic şi idiot.
— Slugoilor, zbieră Mills.
Tot se mai simţea frământat până-n fundul rărunchilor.
Comandantul, în felul său, se purta drept, sau cel puţin aşa
credea el că se poartă; voia să pară cât mai aproape de ceva
înrudit cu dreptatea, să fie ştiut şi iubit pentru că o împarte.
Dar oameni ca Jackson lucrau aici pentru alte motive şi lor
nu le păsa de dreptate, nici de soiul de dreptate al lui
Dumnezeu, nici de cel al Maiestăţii Sale Regina… Ce nu se
vede nu se ştie, iar uşile sunt solide; strigătele nu s-ar auzi
prea departe. A tot aşteptat Mills până ce şi-a spus că o să
scape, că o să fie pedepsit potrivit cu regulamentul
comandantului, conform legii, de către Comisia de Control,
măcar că atitudinea acesteia e părtinitoare, material al bunei
stări artificiale, vorbe, vorbe, dar nu cum ar vrea Jackson…
Au intrat când se lăsase întunericul şi până şi mersul lor
pe oţel era uşor, precaut, sinistru. Lumina din celulă era
slabă şi salteaua mirosea a rele, şi Celia şi Daphne şi până şi
afurisitul şi dobitocul ăla de Webster de la care pornise totul
păreau foarte departe. Ţac – şi se deschide grila de oţel, pac –
şi iată-i înăuntru, cinci la număr, matahale, cu cizme (Mills
găsise nişte papuci) şi ţinând fiecare ceva în mâini…
Partea cea mai înspăimântătoare era că nu scoteau niciun
cuvânt, nici măcar unul altuia nu-şi spuneau nimic. Au
închis doar grila şi uşa de oţel şi s-au năpustit buluc peste
el. La început s-a luptat rece şi calm, pricinuind cât de mult
rău putea, fiindcă era s— ca să zicem aşa – el însuşi un
specialist; dar în curând, experţi în cine ştie ce fel de jiu-
jitsu, îl aduseră într-o poziţie răsucită care l-ar fi făcut să
urle, dacă unul dintr-înşii nu i-ar fi îndesat o cârpă în gură.
În tot timpul, inima îi bubuia cu zvâcnituri uriaşe. Apoi se
luptă, nu ca tehnician, ci cu groază animalică, ştiind că au
de gând să-l omoare. Mort de moarte accidentală… Mort de
pneumonie în spitalul închisorii… De ce nu? îl luase în\
zeflemea pe comandant şi dăduse în Jackson, deoarece – deşi
în clipele acelea nu judecase astfel – se socotea oricum
apărat şi în siguranţă într-o ţară de legalitate şi sănătate
mintală ca Anglia. Acum se îndoia de asta, credea altminteri
şi simţea că iar i se încreţeşte pielea pe el de scârbă, şi
mintea lui, atâta cât mai funcţiona, îşi dădea seama că nici
aici nu există corectitudine şi limite. Fără îndoială că era
ceva excepţional ceea ce se întâmpla acum, dar totuşi se
întâmpla. Când se pomeni plângând ştiu că de fapt ceilalţi
câştigaseră, nu fi/ic, lucru de la sine înţeles, dar morah Ar
trebui să fie întărâtat rău de tot ca să mai lovească vreodată
un gardian. Va fi nevoit să rârnână de astălaltă parte a unei
anumite graniţe, să lupte de-acum înainte cu vorba.
Abia la vreun ceas după ce-au plecat i-a fost cu putinţă să
se ducă la obiectul ăla din colţ şi, în lumina slabă, (căci,
rezervându-i-lc pentru Comisia de Control, faţa şi ochii nu i
le atinseseră), văzu şi simţi durerea de a urina cu sânge.
Se ghemui pe pat sub cele două pături, foarte potolit, într-
o totală deznădejde, şi fu obligat să nu ia aminte la duhoarea
de urină încălzită de fierbinţeala trupului – un trup care nu
va mai avea nevoie de Celia multe zile şi nopţi – şi pe cât îi
mai rămăsese limpede mintea îl invocă pe Jock, şi singura
mângâicrc pe lume era că are un camarad* un om care-l
cunoscuse pe Jock…
înrolcază-te în armată şi cutreieră lumea – păturile sociale
şi corupţia, şi densitatea acrului şi animalele şi florile de pe
unde te duci; clădiri prăbuşite şi geamuri pătate, făcute
ţăndări; hrana şi băuturile şi deprinderile şi îmbrăcămintea
oamenilor – oameni supuşi prejudecăţilor şi condiţionării,
plini de obiceiuri şi-ndrugând vorbe cu umbre de înţelesuri,
vieţi care sunt acum întrerupte ca şi a ta…
Saxonia, ora unsprezece seara, la sfârşitul unei zile de
primăvară în 1945, şi în vreme ce deschideau fereastra –
sirenele alarmei aeriene se tânguiau dinspre un oraş
depărtat. Arbeitskommando-vX era o fermă germana şi într-
însa se aflau optzeci de prizonieri britanici care lucrau în.
Mina de cărbuni din apropiere. Mills şi Jock, vlăguiţi, pe
jumătate morţi de foame, auziseră că germanii, în plină
retragere, ucideau prizonierii din unităţile speciale. Exista un
ordin, semnat de Iiitler în 1942, după Dieppe, că paraşutiştii
trebuie omorâţi, făcându-se eventual excepţie numai pentru
cei prinşi în-, tr-o bătălie purtată de mari unităţi militare.
Amhem fusese o asemenea bătălie, dar dacă nemţii în
retragere se opreau să discute caz cu caz, ori dacă întâi
împuşcau şi după aceea făceau teorii, iată ce Mills şi Jock nu
aveau de gând să stea ş? să afle. Nu păzeau decât cinci
gardieni la acel Arbeitskommando şi prizonierii rămaşi aveau
de gând să le dea celor doi paraşutişti un avans de două ore
şi numai după aceea să pună mâna pe gardieni, în vreme ce
dormeau, şi apoi să se ascundă într-o mină de cărbuni,
părăsită, până ce aveau să vină yankeii sau ruşii.
Ferestrele erau nişte plăci metalice înşurubate în
cercevele, dar erau înşurubate pe dinăuntru şi fuseseră de
mult timp slăbite cu unsoare, iar oamenii obişnuiau să iasă
prin ele şi să fure sfeclă de zahăr din grămezile pământului
roditor. Acum Mills auzi ultimele învârtituri ale şuruburilor
care fixau plăcile de metal la loc. Ploua. În mână ţinea un
cuţit; se aprovizionase cu alimente, pe batistă avea o hartă
negăsită la percheziţie de Waţ en-SS-\şii, şi avea şi Jock o
hartă pe care o rupsese dintr-o gară germană în timpul
lungului, tărăgănatului marş din Polonia. Mills era obişnuit,
fusese obosit când căzuse prizonier, dar lucrase luni de zile
(cam sabotând!) la abataj sau la aşezarea liniilor înguste de
vagonete. Fără tragere de inimă, trupu-i de ostaş intra acum
din nou în război, lua aminte la noaptea neagră, la ploaie, la
uruitul trenurilor trecând printre şiruri de nori joşi. Era o
noapte nimerită pentru ultima treabă care-i mai rămânea de
făcut…
Zăceau sub camuflaj între ţepii unui gard viu. Nu era o
noapte bună de plimbare, dar înapoia împrejmuirilor de
sârmă ale lagărului sta aşteptând un soldat englez care ştia
vorbi germana; o ţigară aprinsă i se jilăvea între buze…
Inima lui Mills începu să bată -cu putere, când auzi şi
văzu gardianul. Era Willi, un om care mai că-i plăcea, cu
pistolul mitralieră bine vârât subsuoară, şi ţinut cu ţeava-n
jos, ca să-i ferească de ploaie. Ar fi fost greu să nu te
gândeşti la Willi. Oprise o dată coloana murdară care se
înapoia de la frontul de lucru al abatajului şi cumpărase
pentru fiecare câte o sticlă de bere. Willi râdea, avea un fel
anume al lui de a umbla, de a-şi peria praful şi scrumul de
ţigară de pe haine, îşi sumetea pantalonii înainte de a se
aşeza, căci era de fapt un onacăruia îi plăcea să şadă, să
tăifăsuiască, să mănânce şi să bea. Ei, scorneşte o pricină
să-l poţi urî. E neamţ. Iată pricină cum nu se poate mai
bună.
o voce îi vorbi lui Willi şi răsună tot atât de fals ca a unui
turist – Mills înainta prevăzător, tare încet, pas cu pas,
domol, în vreme ce Jock sta gata să-i sară în ajutor. Lui Mills
i se oferise o ţigară şi gardianul trăgea din ea. După tonul
său se ghicea amărăciunea, mocnitul dezgust de război.
„Să nu mişti, câine afurisit!”
În ultima clipă, Willi trebuie să fi auzit lipăitul picioarelor
prin noroi sau hârşâitul hainelor, ba poate că şi văzuse în
întuneric ochii englezului care se uitau îngrijoraţi îndărăt
sau, cine ştie, poate că nimeni nu-i mai dăduse până atunci
o ţigară. Nu. Luase aminte la străfulgerările zvâcnind în zări,
bombe care cădeau peste un se ştie ce oraş dărâmat…
Nu i-a fost de niciun ajutor.
Mills a înfipt cuţitul cu nădejde între spete şi chiar în
gâlgâitul răsuflării – auzit peste bubuiturile bombelor – a
înhăţat pistolul-mitralieră în vreme ce trupul se fleşcăia…
Ai făcut-o – prins în capcană, dacă nu-ţi izbuteşte
săîmpreună cu Jock, târâră corpul cu dispreţuitoare
nepăsare şi-l aruncară în gardul viu.
— A murit? întrebă Jock.
— Oho, cu vârf şi îndesat.
— Atunci, haidem! Doamne, sper c-o să găsim un tren!
Găsiră. Îi puteau auzi pe sub nori şuierăturile în vreme ce
ei se grăbeau, gâfâind, că doar cele ce s-ar fi putut întâmpla
în urma lor nu le lăsa răgaz. Merseră peste câmpuri şi de-a
dreptul prin gardurile vii, încetinind-o numai când se
apropiară de liniile de garare unde, după cum putuseră afla,
trenurile aşteptau să pornească, la adăpostul nopţii, înspre
următoarea oprire şi-nspre front.
Nu era nimeni cât vedeai cu ochii. Un tren răzleţ, care
scotea aburi. Ploaia torenţială şi freamătul copacilor şi se
vedea un lung şir de vagoane deschise, încărcate cu tunuri,
tancuri, camioane. Au ales un vagon de-acela, mai puţin
încărcat, undeva, pe la mijlocul garniturii, şi s-au repezit în
el, scârţâitul pe pietriş al propriilor lor picioare pricinuindu-le
ultima pâlpâială de îngrijorare.
Dedesubtul prelatei găsiră două piese de artilerie de un tip
pe care nu l-au recunoscut. Acolo, în spaţiul acela restrâns,
mirosea a ulei şi a pânză gudronată şi nu era decât atâta loc
cât să se poată ghemui amândoi. Mills aştepta cu degetele
încleştate pe pistolul-mitralieră, aştepta, cu lipsa de noimă a
fiinţelor omeneşti, ca trenul să plece. Îi aşteptase, asta îi era
menirea în ceea ce-i privea: pentru asta fusese gândit un
proiect, fusese construit, aşa cum era, pentru asta se
născuse mecanicul de locomotivă; acum însă trebuia să
plece, să plece, pentru numele lui Dumnezeu, să înceapă să
pufăie mai înainte ca vreun accident – o sticlă de băutură
necerută, o întrebare pe care cineva ar fi vrut să i-o pună lui
Willi, sau orice alt fleac – să poată pune pe urmele lor câinii
şi oamenii înarmaţi, asmuţindu-i către liniile de garare. Mills
îşi imagină cu claritate frenetica încrucişare a gloanţelor de
pistol-mitralieră, adevărate traiectorii ale groazei, până ce
vreun nătărău va fi nimerit muniţiile din tren şi atunci întreg
districtul va fi sărit în aer…
Trenul se urni…
Jock îl întrebă:
— Vrei să mănânci ceva? şi, în ciuda foamei, obişnuit cu
disciplina de fiecare clipă, Mills propuse:
— Păstrează mâncarea pentru o zi, două.
— O să fie cald aici.
— Cât o să stăm?
— Până sfârşim călătoria.
— Dar dacă debarcăm într-un oraş?…
— Aşteaptă s-auzi zgomotul artileriei.
După câteva ore, trenul opri. În spaţiul restrâns dintre
copaci larma se amplificase. Aşteptară, temându-se să nu
dea de bucluc. Voci. Aburi. Huruitură de lucruri pe cale de a
fi încărcate. Strigăte. Râsete. Un fuierat. Trenul începu să se
mişte din nou, încet, aşa îneât aproape că puteai simţi
nervozitatea mecanicului care pornea la drum în timpul zilei.
O dată, pe la amiază, auziră vuietul motoarelor de avioane
şi, nu prea departe, explozia imediată a bombelor. Trenul se
opri. Din nou glasuri, de data aceasta foarte grăbite. Dar
trebuie să se fi găsit o altă ţintă mai bună pentru
bombardierele aliate, deoarece după o\jumătate de ceas –
voci şi picioare şi strigăte iarăşi – de data aceasta fără râsete
– şi scârţâit de roţi şi puf-paf-ul acela căznit – şi o porniră din
nou.
Trenul călători toată ziua aceea şi toată noaptea
următoare. În zorii zilei a doua, traseră într-o remiză. Lucru
făra doar şi poate periculos, iar ei, leoarcă de năduşeală sub
prelată, din pricina căldurii aerului, tremurau de încordare.
Orice zgomot în cursul acelei lungi zile răsuna acolo, în
remiză, ca într-o peşteră. Intrară şi plecară alte locomotive,
manevrară, tampoanele pocniră. O dată auziră tunurile unui
avion de vânătoare în picaj şi mugetele diverse ale aparatelor
Taifun rotindu-se şi urcând. Nu au avut totuşi putinţa să-şi
întindă picioarele, să se dezmorţească niţel. Poziţia lor
incomodă era probabil mai rea decât teama;
Arbeitskommando-ul părea acum rămas mult în urmă. Nu-i
preocupa.
în seara aceea, când trenul se puse în mişcare, îşi
terminară de mâncat ultimele rezerve alimentare. Subiectul
lor de conversaţie era să ia acum hotărârea când sa sară din
tren. Desigur că străbătuseră cei doar o sută cincizeci de
kilometri până la zona frontului. Dar în afară de huietul
aviaţiei şi al bombelor nu identificaseră nimic.
Jock îl trezi. Mills îşi dădu seama că dormise vreme
îndelungată; în pofida întunericului nopţii avu senzaţia că se
crapă de ziuă.
Jock îi spuse:
— Ia ascultă!
Mills a putut s-o audă foarte limpede. Era artileria. Nu
cădeau bombe. Între lovituri erau intervale. Şi apoi niciun
baraj. Poate că tancuri de-ale unei unităţi avansate. Nu 88-
uri, slavă Domnului. Tunuri de 75, britanice sau americane.
— Ce vezi afară?
— Câmpii.
— Mergem cam repede.
— Atunci, de îndată ce-o să încetineze niţel…
— Doamne, nu miroase aerul minunat?
— O să miroasă mult mai bine în Piccadilly.
Sărind jos, Mills se izbi destul de tare, dar se dădu de-a
dura cum ştia el. Ţăcănitul pistoalelor automate îl îngrijora
mai tare ca orice. Ramase în iarbă fără a mişca şi lăsă trenul
să se ducă. Nu se oprise la o haltă, ci numai şovăise din
pricina artileriei, dar acum îşi urmă drumul către apus.
Le mai rămânea cam un ceas de întuneric şi, nefiind în
formă prea bună, se folosiră din plin de timp, însă le veni
greu. Se ai Iau înir-o regiune oarecum de şes, fără păduri,
dar cucrânguri din belşug. La ivirea zorilor, se furişară într~°
pădurice. Tăcerea, ciripitul păsărilor, singurătatea care de
bună seamă nu era tulburată acolo nicicând de la un capăt
la altul al anului li se părură îmbietoare şi le îngăcâuiră să
poată dormi peste zi. Ore întregi, Mills, camuflându-se cu
uşurinţă printre felurite ferigi uscate, printre crengi şlla
adăpostul ecranului mai mare de molifţi şi mesteceni,
trăgând în piept izul proaspăt al pământului moale şi reavăn,
al plantelor putrezite şi al primăverii care mijea, îşi aţinti
privirea asupra unui colţ de ţară saxonă, urmări puţina
activitate de la fermele îndepărtate şi-şi întipări în minte
locurile unde fusese adunată recolta, grămezile de sfecle,
movilele de cartofi. În tot cursul acelei zile lungi, liniştite,
aviaţia britanică şi cea americană zburară pe deasupra lor,
câte un avion izolat sau în uriaşe armade la mari înălţimi,
dar şi într-un caz şi-n altul neatinse, fără a întâmpina
împotrivire. În ziua aceea nu văzură niciun semn de soldaţi
nemţi în retragere.
O dată cu amurgul s-au repezit la grămezile de sfeclă de
zahăr şi au înfulecat şi vreo câţiva cartofi cruzi. Toată
noaptea aceea au umblat neîntrerupt înspre apus. O dată,
către zori, au luat-o pe un câmp de-a lungul şoselei naţionale
şi au auzit o unitate germană care trecea, glasuri, maşini,
ropot de cai. Erau acum foarte obosiţi şi bucuroşi să ajungă
în vreun ah crâng, înainte de a se fi revărsat zorii. Ziua a
doua fu apăsătoare, plină de larmă; se găseau prea aproape
de şoseaua naţională şi de un sat, ca să-şi poată vedea în
linişte de drum. Doriseră să evite oraşele şi satele, dar
noaptea aceea îi aduse la o margine de mare oraş, despre
care Jock crezu că e Cassel. Aveau să fie siliţi să-l ocolească,
adăugând mulţi kilometri obositori liniei drepte pe care până
atunci merseseră.
Sirenele alarmei aeriene Începură sa se vaicăre peste
dealuri şi câmpii. Dârele albe ale reflectoarelor Ie vădi
mărimea oraşului, întinderea lui. Tunurile începură să bată
în depărtări şi apoi, de foarte de aproape şi cu o înteţire
bruscă, brutală, bombele începură să cadă. Li se părea
ciudat – niciun glas, nu se arăta nimeni, doar alaiul şi
vuietul unui bombardament aerian, motoarele, puternicele
explozii la o depărtare de vreun kilometru sau doi, suflul
obuzelor şi, din când în când gemetele lor, şi scufundarea în
pământ a bucăţilor de tunuri aeriene explodate.
— Hai, îi dădu Mills ghes. Să trecem drept prin oraş câtă
vreme ăştia mai au de tras.
— În regulă, se învoi Jock fără nicio şovăială.
Mergeau pe străzi, printre clădirile roase de flăcări, şi
huruiala obişnuită de zidărie care se prăbuşea undeva, nu
prea departe, când brusc bombardamentul încetă cu precizia
unui robinet pe care-l închizi. Peste străzi se lăsase o linişte
deplină. Erau atât de adânc intraţi în inima oraşului, îneât
şi-au dat seama că n-au de făcut altceva decât sa meargă
mai departe, să-l străbată, orice o fi. Mills îşi strângea de
mama focului pistolul-mitralieră, iar sub picioare sfărâma
ţăndări de cărămidă şi de sticlă. Treceau printre clădiri înalte
– cu câte patru sau cinci etaje fiecare – şi nu era cu putinţă
sa nu simţi că de pe la ferestre se aţinteau asupra ta priviri.
în nemaipomenita linişte şi în întunericul uşurat numai de
pâlpâielile flăcărilor auziră un zgomot la care nu se aşteptau.
Era acolo o clădire, groaznic de bombardată, c-un zid smuls
către stradă şi într-o încăpere de la etajul al patrulea ardea o
lumină şi se vedea acolo un bătrân. De fapt întreaga odaie
era ca o scenă luminată şi omul stătea la pian şi cânta
sonata Waldstein a lui Beethoven, cu o nestăpânită energie,
de parcă de lucrul acela atârna viaţa sau moartea lui.
— Beat turtă, spuse Jock.
— Cântă bine? întrebă Mills.
— Ca vai de lume.
Au râs amândoi, nepăsători, o clipă, şi apoi, traversând
încrucişarea străzii aceleia cu o alta, şi-au dat cu groază
seama că un grup de şase sau şapte oameni se îndrepta spre
ei. Oamenii, care făceau probabil parte din Volksturm, erau
înarmaţi cu puşti. Ei se opriră, ca trăsniţi în moalele capului,
la o mică distanţă în susul străzii.
Mills trase cât ai clipi întreaga magazie a pistolului său şi
mitraliera se goli dintr-o singură rafală. Căzură cu toţii, câţi
erau, în mijlocul străzii, în jalnicele poziţii ale morţilor şi
muribunzilor. Mills şi Jock se repeziră spre ei. Nu mai
rămăsese niciun glonţ în pistolul-mitralieră şi Mills era
hotărât să ciomăgească pe oricare s-ar mai fi ridicat de la
pământ. Văzură însă că toţi cei şase din Volksturm erau buni
morţi. Nişte biete capete pătrate, bătrânele, bune numai de
supt halbe de bere, niciunul barem sub cincizeci. Dar n-
aveau timp de milă, de teorii şi de vorbe. Pistolul-mitralieră
nu mai folosea acum la nimic. Cei din Volksturm erau
echipaţi cu nişte gioarse de puşti de când lumea; însă mai
marele lor şi aghiotantul lui purtau fiecare tocuri de pistol.
Mills şi Jock înhăţară şi unul şi altul câte un pistol şi
constatară că erau pistoale foarte curate, noi, automate grele
belgiene marca Browning.
— Să ne cărăm naibii de-aici, stărui Jock.
— Vai de mama lor, se înduioşă Mills.
Liniştea aceea nemaipomenită dăinuia încă; s-ar fi zis că
sunt într-un oraş mort, dar în depărtare răsunau strigăte,
oameni care se luptau să stingă flăcările. Au mers aşa
înainte, neţinând seama de junghiuri, de dureri, de oboseală,
de altele câte îi împungeau şi după un ceas erau din nou
afară, la larg, pe câmp. Înapoindu-se în spaţiile câmpurilor
unde se simţeau în siguranţă, au dat de sentinela unei
baterii antiaeriene, dar nu era un infanterist, nici nu-i văzu,
sau dacă-i văzu, îi luă, se vede treaba, drept nemţi…
Zorile îi găsiră la vreo cincisprezece kilometri mai încolo de
oraş, ureând o pantă uşoară, grăbiţi să ajungă la nişte
copaci. Se vedea un sătuleţ, biserica vopsită în albastru, case
îmbietoare, stil album turistic german – la picioarele dealului.
Se impunea să ajungă mai la siguranţă, dedesubtul pinilor şi
la loc mai ferit, după desimile mărăcinilor ţepoşi, să-şi moaie
picioarele în roua ferigilor de tot soiul, să se pitească în
afânatele adâncituri ale pământului negru şi bogat.
Trăpăluiau de-a curmezişul unui câmp, către geana pădurii,
în clipa când flutură ceva negru şi alb, tii, * Doamne, o
afurisită de ţarcă, fâşneaţă, dar unde o fi cealaltă, perechea
ei, o fluturare de alte aripi, mugetul unui motor care le
sperie, o privire îndărăt, recunoşti că-i unul de-ai noştri şi
bubububububu, explozia unor obuze de tun de 20 mm,
înfiorătoare ţâşnire şi icnire a pământului, puternică zdrobire
de metal crunt, zvâcnetele flăcărilor prin copacii din faţă şi
ţipătul aripilor şi mirosul de fum şi văzu că Jock a murit,
spintecat în două, pe veci, dus, mut, el – camaradul lui… îl
pipăi îngrozit ca să se convingă, însă era adevărat, vrednicul
sânge de pe craniu şi de pe chip nu se răcise încă, dar
urechile şi ochii zburaseră o dată cu câteva coaste…
A murit camaradul meu.
Jock mort. Nu-mi vine să cred.
Câinii. O, Doamne, câinii!
Cufundat în deznădejdea fiinţei omeneşti, nu stătu să
amănunţească şi să înţeleagă mai mult. Jock murise. Ceva
ce alcătuise o parte de preţ a vieţii lui se dusese. Să trăieşti,
devenea acum ceva mult mai greu. Orice ostaş de orice fel
are nevoie de un camarad. Clinii! Nu ştia nici el pe cine
blestemă, asupra cui dă vina: pe autorităţi, pe armată, pe
război, pe nemţi, pe pilotul avionului de vânătoare, pe
Dumnezeu, pe lume, pe toţi sau pe el însuşi. Lumea e ceva
murdar, împuţit, în care poţi supravieţui dacă eşti dârz, dacă
ai un camarad, dacă poţi râde. E o uriaşă înşelătorie, o
josnică şi monstruoasă glumă în care se folosesc cele mai
împuţite şmecherii ce pot exista până ce ei (oricum li s-ar
zice) te zdrobesc, te fac să plângi, te silesc să te umileşti, să
te supui covârşitoârei mârşăvii, să devii o parte din ea. Nu-l
putuseră zdrobi pe Jock, aşa îneât fuseseră nevoiţi să-l
omoare. Nu l-au putut ucide intenţionat, aşa îneât fuseseră
nevoiţi să recurgă la năprasnica mascaradă a unui accident.
Şi-l aminti pe Jock, luptând şi bând, cu dispreţul său faţă de
frică, ba şi faţă de Dumnezeu, când mortierele cădeau nu
altfel decât cu sutele, ceasuri de-a rândul. În tumultul
rafalelor 88-urilor Jock era mereu acela care scuipa cu
dispreţ, şi ma salva pe mine. Până şi în afurisita aia de
pădure a stejarilor deplută, când Harry, Harry… Şi, e mult de
atunci, când – în perioada instrucţiei – a mers şaptezeci de
kilometri şi ultimii nouă kilometri ne-a dus echipamentul,
pe-al meu şi pe-al lui Taffy, şi râdea de se tăvăiea. Ei, cere
timp, nu glumă, să elevii ceea ce se cheamă oştean. Ce mai
camarad… Greu ţi-ar fi venit să nu plângi. Generalii pot
spune că sunt atât de adânc mişcaţi îneât trebuie să plângă,
dar un soldat de rând, un soldat de pe front, nu poate face
asta; el trebuie să se uite ţintă, cu faţa împietrită, la lumea
răscolită de dezastre, şi să se întrebe doar care îi e
următoarea îndatorire.
Plinsul nu-i este îngăduit; iar clacă simte sarea lacrimilor
în gură, trebuie să-şi dea seama că nu-i decât din istovire,
vechea-i prietenă – oboseala; e doar ostenit, ostenit, ostenit
de ceva; nu-s lacrimi, deoarece n-aude nimeni niciun
smiorcăit… Pământul despicat şi purulent, şi văzduhul
cutremurat, urgia huietelor care încremenesc inima omului;
omul a cărui tărie e pe măsura inimii şi a antrenamentului;
cu echipament, curaj, disciplină şi-un camarad vrednic
alături, omul poate face orice; în armata britanică asta se şi
aştepta de la om; Angliei nu i se va întâmpla nimica rău atât
timp cât va avea soldaţi scoţieni…
în amărăciunea lui, surdă la orice în afară de sine, simţi
cum mâna cuiva i se aşază pe umăr. Nu însemna nimic, dar
înălţă ochii, aşteptându-se ca mâna aceeri să fie a unui
neamţ, în loc de asta, văzi că două tancuri ’americane şi o
ambulanţă se opriseră şi că un pâlc de oameni lua parte la
durerea lui. Omul a cărui mână îl atinsese grăi:
— O sută nouăzeci de metri, asta-i tot. Dobitocul naibii!
O sută nouăzeci de metri şi Jock ar fi trăit, dar pilotul
avionului de vânătoare îşi închipuise desigur că cei doi
oameni care alergau printre copaci vor cumva să pună în
primejdie tancurile.
I-au dat lui Mills o sticlă de coniac şi el a băut-o cu nesaţ,
ca să uite de toate. După două zile era în Anglia şi deoarece
venea în zbor din Franţa, într-un avion american, n-a fost
plictisit de vama Maiestăţii Sale; astfel îneât automatul
Browning şi şase gloanţe ajunseră într-un sertar, dimpreună
cu celălalt trofeu al său, decoraţia; şi fură date uitării.
Thomas, caraliul învăţat la mita, strâmbă din nas
răspunzând la întrebarea lui Anthony Tobias:
— L-au bătut măr. La altceva nici nu se putea aştepta.
— Sigur. Cred şi eu. Dar vezi ce poţi face, Fred, pentru că e
un camarad de-al rtieu.
— S-a năpustit la Jackson din senin. Toată lumea ştie că
Jackson e un porc.
— Omul ăsta vine dintr-un batalion în care astfel de porci
nu puteau fi înghiţiţi.
— Aşa o fi.
— Pasează-ne o ţigară, Fred, înainte de a pleca.
Tony şi-o aprinse, ştiind că o oarecare vreme fumatul nu
va fi interzis. Ca şi Mills, dispreţuia banii, dar dispreţul se
datora faptului că-şi dădea seama de puterea de a-l corupe
ce o avea asupră-i banul şi, în orice caz, deputerea de a-l
stăpâni. Banii erau aceia care făceau ca sa poata fi îndurată
închisoarea. Nu poţi sfida banii, dacă nu-i ai din belşug.
Doar atunci îţi poţi lăsa chică albă şi mătăsoasa şi lua un aer
blând şi binevoitor şi cu un pic de noroc îl poţi mitui pe
Dumnezeu să dea uitării tot ce-a fost înainte. Tony mai avea
încă destui bani la ciorap. După socotelile gardianului
Thomas, avea chiar berechet. Dar cât or să ţină? Ani de-a
rândul maică-sa îi asigurase un fix care depăşea foarte
frumuşica sumă câştigată de el în schimbul a câtorva ore de
curs predate săptămânal. Acum secase laptele de la
amândouă vacile.
Mills. Da, şi-l reamintea pe Mills – nu prea bine, doar într-
o după amiază şi seară de august, în 1944, scurtă vreme
înainte de Amhem. Mills sosind (nepoftit) cu prietenul lui,
Jock, la casa din St. John’s Wood6, Mills neras de două zile,
duhnind a băutură de la mai bine de-o poştă, ca drept-
cinstitorii din Limerick a doua zi după hramul sfântului

6 Cartier din Londra, (n. tr.)

Patrick, patronul lor; Mills cu o decoraţie agăţată de-a-
ndoasele, aspru, sălbatic la faţă, o faţă pe atunci pârlită de
soare şi cu proaspete cicatrice de şrapnele; şi-ţi dădeai
seama ce voia să spună el cu decoraţia aia – nu lipsă de
respect faţă de rege sau ceva de felul ăsta, ci un strivitor
dispreţ faţă de viaţa care probabil că sfârtecase maţele a
douăzeci de camarazi de-ai lui şi-l alesese pe el, după cine
ştie ce toane, să-i înmâneze o decoraţie pentru ceea ce el şi
ceilalţi mai făcuseră până atunci de o sută de ori. Tony
înţelesese cum stau lucrurile cu decoraţia şi cu barba nerasă
şi cu pileala, deoarece era din aceeaşi brigadă. Ceea ce făcea
batalionul Y nu se deosebea prea mult de ceea ce făcea
batalionul Z; acelaşi fel de a bea, de a lupta, de-a râde, de-a
muri. În după masa aceea, plini de politeţea pe care o au
beţivanii, stătuseră şi sorbiseră ceai din delicate ceşcuţe de
porţelan, iar mama lui Tony se înfăţişase în forma ei cea mai
nesuferită. O ducesă. Arogantă şi trivială şi îngrozitor de
ignorantă, şi folosind cuvinte cu ajutorul cărora încerca să-i
înţepe; toate acestea pentru că Tony nu voia să se facă ofiţer,
plăcându-i să piardă vremea cu oameni ca ăştia. Mai târziu,
Tony se dusese cu ei, în aceeaşi zi, la un chef pe răpunere; îi
veni să surâdă acum, aducându-şi aminte că se agăţase pe-o
uşă turnantă. Copilăros, o belea pentru civili, dar n-are a
face, aşteptaţi, o să plecăm şi o să murim noi în curând.
Era îngăduit, până şi în închisoare, să te gândeşti la
Margot. Din pricina dragostei pe care i-o purta, se afla el aci.
Deşi nu din vina ei. Vina era a lui. Pe sistemul de educaţie
artistică, sau aşa ceva, cadă vina! Amin.
Obrazul lui Margot, al lui Margot care nu ştia decât de
bucuria clipei, de şuete pe tema artei, de cafenele, de „scuză-
mă” şi de vacanţe petrecute pe la hoteluri bune, şi de cei doi
prepelicari ai ei; absurd, într-adevăr. Tony avea patruzeci de
ani, omorâse oameni cu mâna lui şi-i văzuse pe alţii
plângând, urlând, terciuiţi şi, totuşi, cu experienţa şi
admiraţia nu putuse cumpăra de la părinţii fetei obrazul
acela de douăzeci şi unu de ani pe care-l iubea încă, iar
acum era prea târziu. O, Doamne, cât de dureros putea fi
aici, cu ochii minţii să vezi carnea trupului ei neatins şi
sprâncenele şi fructul buzelor, şi-n gură simţea amintirea
gustului de sare, al lacrimilor fetei. Avea ea în mişcări acea
minunată neştiinţă a nevinovaţilor, aşa îneât, oricum s-ar fi
îmbrăcat, tot ghiceai desăvârşita realitate care umbla
dedesubt, mlădioasa unduire a fiecărui mult dorit ungher. Se
topise de iubire pentru el, profesorul ei, iar el, obişnuit cu
femeile, cunoscând ce-ar putea să urmeze, renunţase,
deoarece fata era îndrăgostită pentru întâia oară. Fusese
frumos şi jenant la început, evoluase cu iuţeala focului până
la punctul de unde nimic nu mai are însemnătate, şi
atingerea veşmintelor şi orice fleac doare, aşa îneât se
prostise şi el ca ea, şi apoi, lumea fiind ceea ce este, adică
bani, au fost văzuţi într-un oarecare coridor, şi a urmat
nestăpânirea şi, începând de atunci, părinţii ei au început
să-şi exercite autoritatea. Oameni de ispravă. Avocaţi sau aşa
ceva. Numele ei era Margot Worthington, şi în orice altă
împrejurare, el, la un pahar de vin, ar fi luat lucrurile în
glumă, o glumă sentimentală sau răutăcioasă, dar de data
asta nu mai putea gândi prin bani şi la rece; şi acum îi era
dat să îndure peste poate; şi ştia că nu e vorba numai de
obsesiile acestea din închisoare; suferise groaznic şi mai
înainte.
Ce putea tace? Bani. Să presupunem că ai avea bani.
Margot era nebunesc de tandră şi ar fi vrut sau ar fi putut
fugi cu el. Doi oameni puteau s-o facă dacă aveau bani. Îşi
aduse aminte de prima dată: o faţă care se întorcea, şi cum
îşi umezea buzele cu limba, şi părul ei castaniu pieptănat
după absurda modă din anul acela şi, răspunzând căutăturii
ochilor lui cutremuraţi, privirile ei pline de fiori. O femeie n-
are nevoie să se târască prin glod, să vadă falsa galaxie de
lumini albe în vreme ce Fallschirmjăger-ii înaintau, cinci sute
la număr, braţ la braţ, cântând, şi Stukas-un\e vuiau, şi din
uriaşele împroşcări de noroi înţelegeai că o să scapi cu viaţă,
deoarece acum se întâmpla să-şi bombardeze şi ei o dală
propriii lor oameni. O femeie n-are nevoie să se coacă prin
tufele şi ferigile pădurilor din Oosterbecck, când cel cuprins
de panică se repezea de-a dreptul într-un copac, iar tu, cel cu
baioneta în mână, nu-i puteai auzi cuvintele: gura celuilalt
era prea uscată pentru a mai rosti barem Kamerad, deşi cu
ochii se predase, dar se cerca să şi spună c-a făcut-o, aşa.
Îneât îi înfigea baioneta în beregată şi te repezeai la locul
unde Tigrul aruncător de flăcări ardea oamenii din
regimentul Geordie, în timp ce iarba scorojită, gata să ia foc,
sâsâia odată cu ferigile, şi nenorociţii zbierau. O femeie
frumoasă înfloreşte de la sine şi se pârguie, se desăvârşeşte
fără alte marafeturi şi Margot, care nu văzuse nimic (în afară
de nişte excursii colective: totul plătit dinainte, care nu
făcuse nimic (în afară de câteva delicioase nuduri pe hârtie),
era mai coaptă decât se credea. Trenul pleca în fiecare vineri
de la Wicester şi cei doi funcţionari coborau cu grelele lor lăzi
la Strawberry Whitacre unde nu se afla decât o centrală
electrică şi un om în uniformă care-i aştepta. Vineri după
vineri, marţea niciodată. Duceau probabil bani. Tony era
energic, ştia să se eschiveze, să fie subtil, subţire la minte şi,
lucru rar printre intelectuali, avea curaj fizic. Îşi cunoştea
posibilităţile înlăuntrul dozei lui de curaj, îşi da seama că nu
era un curaj clocotitor şi vânos de om-maimuţă, ca al unui
Jock Macleod. Mills ar fi putut avea un atare curaj. Asta era
atât de vădit, îneât restul păreâ să urmeze în mod logic.
Fiindcă ce importanţă avea? Atitudinea oamenilor era de o
înspăimântătoare uşurătate; Anglia nu maî era ţara pe care o
slujise el atât de aprig; era ţara omului pe care-l doare burta,
care se văicăreşte, care semnează petiţii; e semn de decădere
pentru o ţară când mai mult de jumătate din tineret o
alcătuiesc fetele. Uită-te-n oglindă şi vezi omul pe. Care-l
urăşti cel mai straşnic pe lume. Trebuie totuşi să-l hrăneşti,
să-l cocoloşeşti, să-l învoieşti să facă ba una, ba alta.
Priveşte-n oglindă şi vezi chipul celui pe care-l iubeşte
Margot, şi totuşi ea nu ştie nimic şi nu se sinchiseşte de
lungul şir de evenimente care au modelat acest chip, au
brăzdat pe el linii, i-au chircit pielea, au înăsprit gura, au
îmboldit ochii să zâmbească, au presărat cu puţină cenuşă
părul. Anthony Tobias, patruzeci de ani; un metru şaptezeci
şi opt înălţime; şaptezeci şi şapte de kilograme; părul
castaniu; ochii albaştri; profesiunea: fost profesor de desen;
coeficientul de inteligenţă: suficient; religia: şovăitoare;
convingeri politice: fără însemnătate; proprietar al unor haine
bune şi al unor tablouri acceptabile şi al unei serii de lucrări
de literatură modernă şi al câtorva amintiri – dacă te uiţi în
oglindă nu poţi şti ce se petrece în inimă, ce făcuseră mâinile
încleştate pe grenade, baionete, pistoale automate, sau de ce
mintea îi era plină de amărăciune. Amărăciune de dincolo de
închisoare şi de Margot. „Fii cinstit cu tine însuţi. Tu crezi că
ai stofă, dar în ceea cd” te priveşte, nimeni altul n-o crede
încă; lepădăturile entuziaste dau lecţii; dacă ai vrea cu
adevărat să pictezi, ai picta, ai face foame de dragul picturii,
nu te-ai fi vârât în învăţământ. Dacă doi oameni merg în tren
cu două lăzi grele, înseamnă că trebuie să fie vorba de o
grămadă de bani. Gândeşte-te la un teanc de cinci sute de
bancnote de-o liră. Da, dar nu uita că greutatea vine de la
monedele de argint şi de bronz din plicul de salarii al fiecărui
ins. Să nu faci una ca asta! Fata n-o să te lase. N-are curajul
s-o facă. Are un altfel de curaj, din ăla de calitate bună. Măi,
omule, nici măcar în ea nu crezi? Mills nu şi-ar da în petic şi
n-ar şovăi, el nu s-ar preda şi n-ar trăncăni; duşmăneşte
vorbele, asta e clar; a cotonogit un grangur pentru nişte
vorbe şi nici când a fost să scape n-a vrut să-şi ceară scuze.
Şi doar are nevoie de bani ca şi tirie. Şi-apoi nu-i iei din
buzunarul cuiva. Să nu poată părinţii ei deosebi o infracţiune
de o simplă ieşire din fire?” La naiba, taică-su e avocat. Banii
vorbesc. Da, dar la poliţie nu prea deschid gura, asta-i totul.
Să nu te muşte şarpele de inimă. Ar fi atât de uşor să-l
convingi: are curaj şi câteva pahare şi amintirea camaraderiei
şi o să fie al tău pe viaţă şi pe moarte. Hai, nu te mai gândi la
asta. Mai sunt şi alte fete cu ochi înflăcăraţi şi gingaşe
mlădieri, gata să se predea fără condiţii. Dar eu pe asta o
iubesc, o iubesc, nu vreau numai să… mă rog, ştii ce. Nu-l
ispiti. S-ar putea să aibă omul nevastă şi copii. A trecut şi el
ca şi tine prin iad. Atunci de ce să nu tragi folos de pe urma
neînfricării? Poate că banii nu vor fi acolo, chiar mură-n gură
şi chiar aşa de lesne de luat; dar ştia că or să existe acolo
când va ieşi el, că vor mai exista şi când se va ivi Mills; de
cum ai gustat-o, bunătatea a şi pierit, însă răul stă mereu pe
loc, surâzător, şiret, chipeş, convingător, ca o ademenire… în
orice caz, argumentul final nu era atât că adulmecase banii,
ci că n-avea o armă. Toată problema nu-i decât să poţi găsi o
armă. Banii se ofilesc în faţa şrapnelelor, se prefac în gunoi
la vederea mortierelor, se predau la repezeală când dau de
mitraliere. Dar el nu avea nici măcar un revolver.
Un val de sânge îi năvăli în obraji şi simţi că nu se va
putea smulge fatalităţii, aducându-şi aminte că avea, da – că
avea într-adevăr un revolver. Era pus undeva prin vreun
sertar în casa maică-si, prin vreunul din sertarele mult prea
joase pentru ca ea să-şi încovoaie spatele înţepenit şi să
cerceteze ce e acolo. Un Beretta. Ochii minţii lui îşi
reamintiră; de necrezut că uitaseră. O zi caldă, clădiri albe,
Tobias beat. Altcineva? Nebunul ăla de Benton. Dăduseră
peste un yankeu care-şi dorea o amintire. Ai vrea un
revolver? îl întrebă Benton, făcându-i semn cu ochiul lui
Tobias. Mai încape vorbă, yankeul fu de acord, adică unul
adevărat? N-ai pentru ce mulţumi. Pentru un prieten facem
orice. Era în orăşelul acela italian o răscruce de drumuri şi
acolo sta un poliţist italian. Tobias opri jeepul. Încotro e
drumul spre Foggia? Mâna arătă, faţa se întoarse, Benton îi
înşfăcă revolverul şi Tobias, amuzat peste poate, o porni mai
departe. Dar poliţistul era legat de revolverul lui cu un
centiron şi în consecinţă – şontăcăind şi lac de apă – se
pomeni târât după ei. Poliţiştii italieni nu însemnau nimic
pentru Benton, şi mai nimic pentru Tobias. Tony îşi amintea
de unii italieni care se bătuseră ca lumea în pădurea
stejarilor-de-plută, deşi mai târziu el făj cuse parte dintr-o
patrulă de şase camarazi care capturaseră şaptezeci de
italieni. Făcuseră atâta gălăgie predându-se, îneât nemţii au
început să tragă cu mortierele şi au omorât vreo douăzecidin
ei. Avuseseră de luptat cu italienii şi-i bătuseră, aşa că să
mangleşti revorverul unui italian e absolut egal cu zeţo. De ce
nu-şi desfăcea dobitocul centironul? Făcea ditai paşii ca o
balerină şi se vedea că nu-i bun de nimic în nicio
împrejurare. Benton reteză centironul şi poliţistul o porni cu
mare viteză de-a curmezişul şoselei, rostogolindu-se, şi se
auzi un huruit de frâne şi un camion cât toate zilele…
Yankeul se îngălbenise şi simţea că-i vine rău, n-ar fi vrut să-
şi aducă de loc aminte de această parte a întâmplărilor. Dar
Tony şi Benton, deprinşi cu moartea, dădură nepăsători din
umeri, şi Tony rămase cu revolverul. Ca şi ciorapii ajuraţi şi
ca şi pantalonii negri, arma există undeva acolo, fără nicio
noimă, dar plină de posibilităţi primejdioase în clipa în care o
„anume” ispită s-ar ivi.
„S-a întors Jackson…”
Aşteptând în celula 123 din blocul „A”, Mills auzi vestea
care se răspândea în şoaptă, prelingându-se -ca un miros
urât, şi se strâmbă, cu gura pungită de scârbă. Apoi auzi o
altă variantă a adevărului sau zvonului acesta, care însemna
reversul primei: „S-a întors şi tipul care i-a venit de hac.”
întrucât era vorba de el, ştia că aici nu mint. Petrecuse o
lună în blocul disciplinar, fără să zărească nicio faţă mai
prietenoasă, la un regim alimentar de slăbire şi, pe deasupra,
mai fuseseră şi cele zece zile de izolare suplimentară înainte
de vizita de fiece lună a Comisiei de Control care-i aplicase
pedeapsa. Au fost cele mai lungi patruzeci de zile din viaţa lui
şi acum aşteapta cu nespusă plăcere să-l vadă pe Tony, era
gata să se arate cuviincios până şi faţă de caralii, numai dacă
nu-i stricau socotelile. De bună seamă că Jackson îşi
petrecuse ultimele patruzeci de zile în refacere, unele din
acestea în dureri, ca şi el.
— Serviciile afară!
Da, era vocea lui Jackson care mârâia de-a lungul
palierului; era tare ciudat s-o auzi şi Mills aştepta cu
oarecare neastâmpăr să vadă cum o să-i meargă cu el.
Jackson deschise celula, dar nici nu privi la Mills, nici nu
spuse vreo vorbă. Mills îşi zâmbi sieşi, destul de mulţumit.
„Se ţine deoparte. Îmi convine!” Lua drăcia aia din colţ şi
se aşeză la coadă, unde toţi cei înşiraţi acolo ştiau cât put şi
cât le pute.
— Şi-aşa, iată-mă înapoi! Nu vă mai holbaţi. O să se cam
schimbe lucrurile pe-aici!
Astea le îndruga Jackson, dar nu era bun decât de vorbej
nu privea la Mills; era doar stânjenit, fiindcă ştia toată lumea
că i se venise de hac; iar omul care o făcuse era de faţă…
Câţiva deţinuţi dădură din cap la Mills. Jigodia aia cu
părul unsuros, cu gura ştirbă, cu faţa puhavă era şi el acoâo
şi se rânjea.
— Ai petrecut bine, prietene?
— Superb.
— L-ai aranjat de minune. Treisprezece copci i-aii pus şi-a
rămas fudul de urechea stângă. Pe tine te-au caftit i
— O dată.
— Aşa-i obiceiul, când ataci un caraliu.
— Lasă gura! răcni Jackson.
Jackson nu trecu să-i întindă lui Mills nici porţia care se
da de dimineaţă, nici briciul. Părea ca are de gând să nu-i
iasă în cale. Plantonul palierului, tot deţinut şi el, i se adresă
voios:
— Bine că te revedem, băiete.
— Spune-mi, Tony Tobias s-a liberat?
— Nu. Ăsta unul ştie să se învârtească.
— Cum adică?
— E planton de palier la blocul C. Are pe cineva care
trimite bani rudelor unui caraliu pe care l-a cumpărat.
Trăieşte ca un paşă. Vitamine şi de toate.
La ora opt au ieşit la aer curat. Era spre toamnă: nu mai
fusese sub cerul liber din toiul verii şi limpezimea
pătrunzătoare a luminii îi obosea ochii, îi stârnea o uşoară
durere de cap. Îl văzu pe Tony tot învârtindu-se alături de-un
deţinut imbecil. Tony îl salută făcându-i semn cu mâna, dar
de data aceasta niciunul din ei nu mai îndrăzni să iasă din
rând.
Mills, îmbrăcat în salopetă, se duse cuminte, intrând în
atelierul de saci poştali, drept în faţa unui caraliu care nu
era Jackson. Toate capetele se întoarseră într-acolo, fiecare
lăsând lucrul sau pălăvrăgeala, ca să se zgâiască la el. Se
iscă un fel de murmur admirativ, înăbuşit pe loc de răcnetul
caraliului: „Lasă asta!” Acelaşi caraliu, niţeluş neliniştit, îi
spuse lui Mills:
— La cea mai mică abatere, tu ştii ce te aşteaptă!
— Pot lucra împreună cu camaradul meu?
— Dacă se iveşte cea mai mică abatere…
— Nu se va ivi.
— Atunci nu mă opun. Ia, spuse apoi către Tony, arata-i şi
lui ce trebuie să facă.
Tony spuse:
— E uşor de tot. Cinci împunsături de fiecare ţol’, şi apoi
la masa de lucru: Mă, omule, că dărâmat juai arăţi! Te-au
înfometat ori ce ţi-au făcut?
— Regim alimentar număru’ unu.
— Te-au bătut?
— Cinci găozark
— Nu te mai lua cu nimerii la harţă. Aici viaţa e uşoară.
— N-am de gând să mă temenesc în faţa nimănui…
— Nu-i nevoie de temeneli. O să-ţi mănânce din palma. N-
ai decât doar să nu te bagi în bucluc. Ţine-ţi fleanca. Nu face
pe grozavii’. N-are niciun rost să te arăţi grozav aici. Nu
dovedeşti nimic cu asta. Ei ştiu că eşti grozav, pentru că
altminteri n-ai fi aici.
— Pentru ce te-au condamnat, Tony?
— Îţi aduci tu aminte de tablourile mele?
— Spuneai că-s făcute de tine…
— În ultimii doi ani am dat lecţii, câte două după amieze
pe săptămână, la o şcoală de artă din Medbury. Apoi m-au
aruncat afară, pentru că m-au prins sărutând o studentă.
Dar aveau o mulţime de bucăţi de-ale mele pe pereţi şi am
cerut să-mi fie date înapoi. N-au vrut să mi le restituie.
Atunci am, făcut greşeala de a-l lovi pe director. Civilii sunt
foarte gingaşi în privinţa bătăii, Reg.
— Mie-mi spui!
— Am auzit! Ar fi înghiţit înjurăturile mele şi acuarelele pe
care le-am rupt şi faptul că am pomenit de studenţii de care
se simţea atras el, dar de violenţa fizică s-a speriat.
Pierderea demnităţii sau mai ştiu eu ce. Era, de altfel,
numai cu vreo douăzeci de kilograme mai greu ca mine.
— Şi cât ţi-au dat?
— Şase luni.
— Aşijderea.
— Ale mele sunt aproape gata.
— Ce-ai de gând să faci după ce ieşi?
— Depinde de tine.
— De mine?
— S-ar putea, Reg. Nu mă pot înapoia la o şcoală de arte şi
nu-mi pot câştiga viaţa pictând, deoarece am nevoie de timp
ca să pictez tablourile care, vânzându-se, mi-ar asigura banii
trebuitori să-mi dea răgazul de a picta altele. Înţelegi cum
stau lucrurile? Banii te biruiesc de fiecare dată. Mama ini-a
înţărcat fixul pe care-l căpătăm de la ea. Sunt un netot – ar fi
trebuit să pun ceva de-o parte, câtă vreme îmi mergea bine.
— Eşti însurat?
— Am vrut.
— Cu studenta aia de la arte?
— Era ceva reciproc. E o fată bună. Dar era o fată de
condiţie. Sau aşa erau părinţii ei. I-am pus cruce. Dar tu cum
stai?
— Însurat. Am şi-un copil.
— Atunci o să fie greu.
— Ce-o să fie greu?
— Ceva ce am văzut eu. Doi oameni ar putea-o scoate îa
capăt. Bineînţeles, dacă ai vrea şi tu. Mai ales doi paraşutişti.
— Te gândeşti să dai o lovitură?
 — E vorba de ceva ce am observat ducându-mă săptămână
de săptămână cu trenul la Medbury. Dar las-o moartă. Tu ai
nevastă şi copil…
— Vrei adicătelea să spui că-i periculos?
— Şi ilegal. Las-o baltă. O să fie totul altfel când om ieşi de
aici.
— Dar, oricum, ne vom întâlni. Tu de când locuieşti la
Wicester?
— De trei ani. Am obţinut o jumătate de normă la Colegiul
Municipal de Artă. Apoi, ca să-mi umplu celelalte zile, mă
duceam la colegiul din Medbury.
— Ce se petrece la Medbury?
— Nu acolo se petrece. Pe drum.
— Aş dori să aud şi eu despre ce e vorba.
— S-ar putea să nu fie nimic.
— Dar dacă e?
— Dacă e, răspunse Tony, atunci dăm de bani.
Bani.
Materialul care vorbeşte.
Substanţa pe care domnul Webster o foloseşte în loc de
curaj – şi care-l duce la izbândă. Murdăria care-l convinge pe
magistrat, care impune respect, „puţinul” acela după care
ofta Celia, pe care de fapt nu-l cerea, dar după care jinduia
ca să se poată îmbrăca elegant, să mănânce mai bine, s-o
trimită pe Daphne la o şcoală bună unde să înveţe să
vorbească ales şi să dobândească acel farmec ce-i va
deschide porţile locurilor unde va întâlni oameni cu bani,
care se vor însura cu ea şi-i vor asigura ceva mai mult decât
pâinea zilei de mâine.
Banii care, până şi aici, impun respect, consideraţie, prin
nişte complicate mijloace ocolite, numerar trimis altundeva…
Şi care nu-ţi cer decât să întreprinzi ceva riscat.
Ora douăsprezece.
înapoi în celule, cu excepţia plantonului de palier care dă o
mână de ajutor caraliilor cu marmitele şi cu tăvile.
Mills intră în celulă şi rămase ca trăsnit. Toate erau
alandala, date peste cap, aşternutul sfâşiat, rogojina de pe
duşumea ferfeniţă, avizele regulamentare rupte în două,
câteva din puţinele lui efecte personale de asemenea; pe jos
bucăţelele albastre ale singurei scrisori ce i se îngăduise să
primească de la Celia, o scrisoare plină de banalităţi şi
afecţiune, două lucruri vrednice să fie preţuite, gustate, citite
zilnic…
Plantonul de palier intră, văzu harababura, îşi dădu cu
presupusul:
— Ia te uită, comedie! Asta-i cineva care nu te înghite. Un
turnător.
— Câinele ăla de Jackson.
— Ia-o încet, amice. Chestia asta are o pricină şi nu-i
numai ca să te necăjească. O sa vezi că eşti scos la raport.
ÎSTu-ţi pierde firea, mă, omule. Fii şi tu isteţ ca şarpele.
Mills îşi înghiţi prânzul, cu un amestec de furie şi de frică
măcar că-i cădea de-a-ndoselea. „Isteţ ca şarpele,” „E uşor să
trăieşti aici. Nu-i nevoie de temeneli. O să-ţi mănânce din
palmă. Dar asta numai dacă nu dai de bucluc.” Nu le plăcea
mutra lui. Le va veni uşor, pe nesimţitele, să-i facă din viaţă
un iad, într-un loc unde şi aşa J’acjorul comun e nefericirea
şi unde mai avea de îndurat săptămâni de chin. E dreptul
lor, face parte din monotonia îndeletnicirii lor. Ir de va fi scos
din sărite şi împins la furie, cu atât mai bine. Jackson va fi
gata, şi, la neagra, lui Mills nu-i va rămâne decât iar să
hârâie în cârpa care-i va fi fost îndesată căluş în gură. S-ar
putea să se termine, chiar cu aceastăcondamnare „mică”,
prin nebunie sau sinucidere. Era un război al nervilor şi
Jackson nu se putea să nu câştige, la el erau tunurile de 88.
Mills simţi că o copleşitoare deznădejde îl roade. Şi nu-i dă
pace să cugete în tihnă. Aveau de gând să-i facă viaţa iad şi
singurul lucru de care nu ducea lipsă, curajul fizic, putea să
nu facă nici doi bani, ba să se dovedească şi neprielnic.
în după amiaza aceea îi vorbi lui Tony despre cele
petrecute, şi până şi optimismul lui Tony păru zdruncinat.
— Nu pot merge atât de departe, decât dacă-i laşi, îşi dădu
el cu părerea. Dacă nu eşti obraznic şi dacă asculţi de ordine
— Chiar şi de ordinele fără noimă – nu văd cum te-ar
putea lucra. Cei mai mulţi dintre ei nu-s răi. O să vorbesc eu
cu omul meu, să vedem el ce spune. Ai pornit-o cu stângul,
Reg. Trebuie să devii unul dintre ăia neluaţi în seamă, cineva
la care nu li-i mintea de dimineaţă până seara.
„Nu văd cum te-ar putea lucra…”
Mă rog, nu e prea greu.
A doua zi dimineaţa zbârnâitoarele sparg somnul…
ivocea lui Jackson:
— Serviciile afară! Daţi-i drumul, porcilor, aşteptaţi un
morcov în fund?
Şi, pe când Mills ieşea din celulă cu troaca de carton
presat şi cu drăcia aia din colţ plină pe sfert, Jackson spuse
s
— Tu o să-mi ieşi la raport. Rămâi în celulă după ce-ţi bei
ceaiul.
Mills nu răspunse nimic.
Jackson răcni:
— Răspunde când ţi se vorbeşte, sau o păţeşti din nou
pentru tăcere nerespectuoasă.
— Nu mi-aţi pus o întrebare.
— Să nu faci pe nebunu’ cu mine, Mills. Vorbesc cum nu
se poate mai serios. Eu comand, nu tu.
Mills răspunse, trăgând cu ochiul la feţele celorlalţi care se
zgâiau la el, în vreme ce duhoarea murdăriei de ieri şi de cu
noapte îi trăsnea în moalele capului:
— Nu mă duce în ispită, Jackson.
— Te-i fi gândind cumva să arunci cu murdăria asta în
mine? Ei, nu te ţin curelele, aşa-i? Ştii ce păţesc
recalcitranţii, nu?
Chinuitor de aţâţat, Mills mormăi:
— N-o să zac pe veci în închisoare, Jackson!,
— Ai de gând să-mi vii de hac afară? râse Jackson/Î’ncă n-
ai ieşit, Mills.
Pe când isprăvea de înfulecat, auzi paşii grei pe care-i mai
auzise el, o dată. Cei doi zdrahoni de Ia blocul disciplinar
intrară zâmbind.
— Salut. Te şi întorci la noi? Trebuie că ne placi.
— Vă plac ca pe otravă.
— Fă-ţi bagajul.
— Da’ de ce?
— Nu ştii?
Mills îşi vârî sarsanaua într-o faţă de pernă şi o apucă e! e-
a lungul palierului de oţel, stâng’, drept’, stâng’, drept’, o
voce compătimitoare strigându-i de undeva:
— Nu te necăji, mă, omule. Fă o scrisoare la ziar după ce
ieşi.
Ţac-pac, ţac-pac, Jos pe scara de fier în spirală, înspre
centrul stelei de cărămidă, apoi de-a lungul coridorului până
la o celulă. Obişnuitul brânci pentru cazul că s-ar fi
împotrivit. Acelaşi soi de celulă, aceeaşi cantitate de gunoi,
obişnuitul miros de urină. Aşteptare. Păcăleala unei judecăţi
urma să aibă loc mai târziu. Fiinţe omeneşti, fiinţe omeneşti,
scuip pe toată grămada asta de ticăloşi! Devenea din ce în ce
mai greu să-ţi aminteşti de bunăvoinţa cuiva, de ceva gingaş;
memoria pjrea că saltă peste o perioadă de viaţă şi că se
înapoiază de-a dreptul la şrapnele şi la tropăitul de cizme.
După un ceas, l-au dus la comandant. Pe chipul
bătrânului beţivan se putea citi neliniştea. În camera de
judecată nici urmă de Jackson, dar se găsea acolo, printre
greii" de la blocul disciplinar, un caraliu cu numele de
Fleming, îndeajuns de meschin şi de nedrept ca să-i fie
vrednic locţiitor. Nu era toată tărăşenia prea grozav ticluită,
dar în schimb era operativă. Dacă Mills se văita de Jackson
şi dacă raportul era pe numele lui Jackson, comandantul,
aducându-şi aminte de bătaie, va crede, de bună seamă, că e
un oarecare adevăr în raport (ceea ce nu însemna că ar fi
făcut ceva chiar în celălalt caz), însă dacă Mills ar spune
acum că Fleming e prieten la cataramă cu Jackson,
comandantul o să caşte dispreţuitor: „Ascultă, Mills, tu crezi
că întreg personalul meu e corupt?”
 Grefierul închisorii ceru:
— Numele şi matricola!
Mills îşi spuse numele şi numărul matricol.
Apoi i se citiră învinuirile: stricăciuni aduse mobilierului
din celulă; ruperea unei pagini dintr-o carte aparţinând
bibliotecii; deţinerea în celulă a unei cărţi, deşi nu avea
dreptul la citit.
— Ai ceva de spus? îl întrebă comandantul.
— N-am avut nicio carte de la bibliotecă. De-abia am venit
înapoi de la blocul disciplinar. Ştiţi prea bine că e aşa.
— Vrei să spui că personalul meu a scornit dovezile astea?
Ţi s-a găsit în celulă o carte care n-avea ce căuta acolo; şi
câteva pagini din ea erau rupte.
— N-am pus eu cartea în celulă…
— Nu asta se discută…
— Ba cred că tocmai asta se discuta…
— Esenţialul e că s-a găsit cartea acolo. Cinci şi douăzeci
şi opt cu două zile de M. I.
Ceea ce însemna pierderea a cinci zile de condiţiona! 1 şi
douăzeci şi opt de zile de suspendare a drepturilor suplimen-
— Zilele scăzute din totalul pedepsei, pe baza tnuriclî
efectuate da un deţinut n tr i tare1 şi două zile de muncă
izolată într-o celulă din blocul disciplinar.
Mills strâmbă din nas în semn de dispreţ, dar petrecu
ceasuri îndelungate în celulă, chinuit de frica unei noi
cotonogeli.
După alte trei zile fu din nou scos la raport. De data
aceasta Jackson însuşi se afla în camera de judecată.
— Numele şi numărul matricol?
— Mills.
— Matricola.
— Încă n-o ştii?
Caralii încremeniră cu toţii, încântaţi, gata să sară pe el
dacă-l apucă pandaliile. Faţa comandantului se făcu stacojie
şi vinele i se umflară pe frunte asemenea unor viermi
albaştri.
 — Răspunde la întrebarea domnului grefier şi încetează cu
obrăzniciile.
Mills îşi rosti numărul matricol.
Fără o cât de mică schimbare a expresiei, grefierul citi mai
departe învinuirile:
— Fumat în orele interzise.
— Ai ceva de spus?
— Nu fumez, domnule comandant.
— Dă-ne amănuntele, Jackson.
Jackson îl înfăţişă din închipuire pe Mills fumând în
timpul lucrului, indică ora, felul nepăsător în care şi-a văzut
mai departe de fumat când i s-a atras atenţia, obrăznicia pe
care el, Jackson, avusese bunăvoinţa să n-o ia în seamă de
data aceea.
Mills îl întrerupse nerăbdător:
— De ce nu vă uitaţi la degetele mele?
— Nu sunt dispus să-ţi iau în consideraţie pretextele,
Mills. Aici faci ceea ce ţi se spune. Trei şi patrusprezece. Ceea
ce însemna pierderea a trei zile din condiţional şi
patrusprezece zile de suspendare a drepturilor suplimentare.
(Pentru Mills asta ntu inseamna nimic). Şi să faci bine să nu
mai apari pe-aici, Mills!
5 Dreptul de a primi pachete cu alimente şi ţigări, dreptul
la vorbitor eic (n tr).
— Spuneţi-le-o lor, nu mic.
Iar Jackson, gudurându-se şiret, spuse:
— Asta e un caz greu. Domnule comandant.
— Să nu tolerezi niciun fel de abateri. O să înveţe el să ni
se supună.
în atelierul de saci poştali, în chiar după amiaza aceca,
Tony îi şopti:
— Peste două zile plec.
— Ferice de tine.
— Ascultă, ani aranjat cu Thomas din blocul meu să facă
ce-o putea. O să-i dea câte ceva pentru tine plantonului şi
plantonul de palier o săţi aducă, în schimbul vreunui mic
lacşiş, al vreunei ţigări poate. O să-ţi trimit vitamine în
tablete şi pachete de ţigări pe care le poţi folosi ca monedă,
ca să cumperi mâncare şi aşa mai departe.
— Eşti dat naibii de cumsecade, Tony.
— Lasă prostiile. Acum ascultă. Ce pod face pentru tine
afară? Ai ceva de spus nevestei? Vreun împrumut bănesc?
— Poţi să-i scrii şi să-i spui că o duc bine, dar că am avut
nişte necazuri la sosire, asta-i pricina pentru care nu am
vorbitor.
— Altceva?
— Spune-i să ţină patul cald.
— Porc bătrân ce eşti! Thomas zice că să te fereşti de
prietenul lui Jackson, unul cu numele de Fleming…
— Îl ştiu.
— Şi Fleming e prieten cu unul Harris, care s-ar putea să
se lase convins să li se alăture.
Gardianul se amestecă:
— Ia mai lăsaţi gura şi vedeţi-vă de lucru.
O dată pe săptămână deţinuţii mergeau la baie. Era un
eveniment pe care-l aşteptau cu nerăbdare. Să porţi o
cămaşă vreme de-o săptămână şi să şi dormi în ea, de asta îi
era silă lui Mills care îndrăgea curăţenia.
9 – Personalul de 1 şi 6’
Caraliul cu numele de Harris îi ducea pe oamenii de pe
palierul lui Mills la baie. Mills băgase de seamă că LIarris se
uitase cu mare atenţie la el când ieşise din celulă, o
identificare, probabil; ochi care cercetându-l grăiau „Asta el”
şi aşteptă, cu un oarecare gol în stomac, să se întâmple ceva,
să i se caute iarăşi nod în papură.
în vreme ce toţi se dezbrăcaţi, LIarris merse să deschidă
robinetele duşurilor – lucru ciudat din partea lui şi inutil, de
pe urma căruia se pomeni că i s-au udat mânecile uniformei.
Gol puşcă, Mills păşi spre duşul cel mai apropiat. Flarris
interveni:
— Ia, tu de colo, treci sub duşul ăsta, iar Mills nevoind să
se împotrivească unui ordin, se duse acolo unde i se spusese.
Văzu însă că apa, aşa cum o potrivise caraliul,. Era
clocotindă, numai bună să-i opărească pielea.
— Intră sub duş, Mills. Îţi ordon!
— S-o facem niţel mai rece. E clocotindă.
— Tu lasă robinetele în pace. Şi ăsta-i un ordin.
— Câine ce eşti! icni Mills. Şi la naiba cu supunerea,
hotărî el. Las’ că le arăt eu lor! Du-te tu de vezi ce fierbinte el
Şi-l împinse pe Harris, izbindu-l cu atâta putere în piept,
îneât omul se poticni de bordura înaltă de-o şchioapă, care
înconjura fiecare duş, şi alunecă sub şuvoiul de apă.
Fierbinte ca aburii, apa îi ploua pe faţă, îneât se porni pe
zbierete, azvârlindu-se, ud leoarcă, pe rogojinile duşumelii, în
vreme ce ieşeau aburi din hainele lui îmbibate.
— Cam caldă, nu-i aşa?
Dar Harris gemea: „Oi, Doamne, of, Doamne!” şi apoi îşi
duse fluierul la gură.
De bună seamă că se aşteptaseră la tărăboi, de vreme ce
Jackson şi cu Fleming se şi repeziră înăuntru, privirile lor
holbându-se uluite în faţa neaşteptatei victime.
— Ai întrecut măsura. Mills. Te aşteaptă vergile.
Unu! dintre deţinuţi spuse:
— Aşa-i trebuie. Apa era clocotindă.
— Gura! răcni Jackson. Îmbrăcaţi-vă repede cu toţii,
bandiţilor!
Aşteptarea, scurgerea orelor cu o nesfârşită încetineală de
la o masă la alta, apariţia celor doi zdrahoni de la neagra s îşi
şi făcuse bagajul…
Uşa celulei se deschise.
Mills. Rămase uluit. Confesorul! Fu nevoit să-şi
stăpâneasca râsul: pe faţa confesorului mai că se putea
desluşi îngrijorarea; instrucţiunile primite: să-i bagi minţile-n
cap ori, dacă nu poţi, să vâri frica de Dumnezeu într-însul.
Era un lungan subţire, cu puteri pe potriva staturii lui
trupeşti, puteri de fapt irosite, vlăguite, ţinând de belferie şi
de vorbe goale. Desluşeai pe faţa lui şi trăsături care nu
puteau fi tăinuite; umilinţe trecute, compromisuri, acolo
unde vorbele se zăticniseră; logică de fier, coridor de vorbe
care nu duceau nicăieri, dincolo de o înjurătură
dispreţuitoare. Dar cunoscuse şi izbânzi, oameni care îşi
pierduseră cumpătul înaintea lui, care îi imploraseră
ajutorul, care se predaseră fără condiţii, şi chipul
duhovnicului ascultase mărturisirile, mâhnirile oamenilor, cu
oarecare silă, luând seama la mirosul trupurilor lor, la mucii
de pe haine – şi toate acestea se desluşeau pe chipul sau,
căruia îi plăcea teoria, care pe toate voia să le rezolve numai
cu vorbe. În vreme ce se strecura în celulă, desprinde ai la el
şi un strop de bunăvoinţă forţată, ceva mieros, convingerea
hotărâtă că, la urma urmei, avea de-a face cu nişte nătărăi,
el fiind cel înţelept.
Cu toate acestea Mills spuse cuviincios t
— Cu ce vă pot fi de folos, padre 1?
Surâs cărturăresc, plăcere a jocului de cuvinte:
— Nu-i mai degrabă vorba de cum îţi pot fi eu de folos?
— Aşa să fie?
— Aud că ai oarecari necazuri.
— Le am sau le pricinuiesc?
Din nou zâmbetul acela grijuliu; osânditul pare c-ar vrea
sa fie înţelegător. Toţi suntem oameni aici.
— Ga să vorbesc drept, am auzit că le pricinuieşti. Ei, de
ca oare. (Vâsăzică nu se-ndoia.)
— Păi, pentru că toţi încearcă să mă întărite să calc
regulamentele şi chiar izbutesc.
— Cine?
— Caralii.
— Eşti convins că dumneata nu porţi nicio răspundere?
— Numai întrucât nu fae frumos în faţa lor.
— Nu faci frumos? (O vorbă pe care nu le-o tălmăcise la
seminar. Asta nu-i ceva ce fac căţeii?)
— Da, nu fac frumos. Adică n-ascult’ de tot ce spun ei.
— Dacă stai să te gândeşti, ei au aici răspunderea.
5 Termen oarecum familiar, pe care-l folosesc englezii când
se adresează pastorului (n. Tr.).
 — Şi ce, asta Ie dă dreptul să mă cotonogească?
— O, nu-mi vine a crede că ar făptui aşa ceva.
— Au şi făptuit-o o dată.
— O, ascultă Mills…
— Vă rog să mă ascultaţi dumneavoastră. V-am spus
limpede că au şi făcut-o.
— Da, dar…
— Niciun dar. Eu vă vorbesc adevărat.
— Mills, n-o să ajungem nicăieri, atâta timp cât nu privim
adevărul în faţa.
— Să ajungem? Cine?
— Nu te supui de loc aşa cum ar trebui pedepsei ce ţi se
dă!
— Vreţi să spuneţi că nu fac frumos?
Oftat adânc. „O, dragă Doamne, ce mai om încăpăţânat şi
nătâng! Să las deoparte blândeţea. S-o iau cu logica.”
— Vreau să spun că trebuie să te împaci cu temeinicia
pedepsei ce ţi-a dat-o societatea. De aci trebuie să porneşti.
— Ascultă, padre! Un om mă insultă, mă face cte pleavă a
societăţii, spune că regimentul meu nu face nici două parale.
„..
— Vorbe rostite la mânie… /
— Dar ce, la început era vorba de mânie?! Nu, ci de
flecăreală, de vorbe mari, de nişte îngâmfare…
— Atunci de ce să nu-i răspunzi nepăsător i Cu bătaia nu
faci nimic, nu-l schimbi.
Mills urmă, foarte răbdător:
— Ia luaţi aminte. Să presupunem că mi-ar fi jignit
nevasta…
— Priveşti lucrurile dintr-un punct de vedere greşit, Mills,
Nu înseamnă că oricine nu e de aceeaşi părere cu dumneata,
trebuie neapărat să fie umilit…
— Adică vreţi să spuneţi că societatea a ajuns la faza în
care omul e silit să îndure orice jignire?
— Există şi leacuri. Legea…
Mills o-ntoarse bajtocoritor:
 — Legea costă bani. Poate fi cumpărată cu bani.
— O! nu, băiete!
— O! da, şi până şi ciki…
— Dreptatea desăvârşită e la Dumnezeu.
— Atunci recunoaşteţi că dreptatea omeneacă poate greşi?
— ’ Desigur că poate greşi.
— Atunci, de ce să mai cheltuiesc bani grei, când un pumn
zdravăn spune tot ce aş dori să spun?
— Pentru că violenţa este prin ea însăşi o faptă rea.
Stârneşte ura, contra-violenţa…
— Întocmai. Asta-i ce-mi fac ei mie aci.
— Nu, Trebuie să înţelegi ca asta le-o faci dumneata lor.
— La revedere, padre! O lungă privire dispreţuitoare, sub
care cărturăreştii ochi îşi lăsară privirile în jos.
— Şi nu uitaţi să-i transmiteţi complimente
comandantului.
fncă o înfrângere. Şi nu-i cu putinţă să nu-ţi pierzi
nepărtinirca, propriul simţ al dreptăţii, răspunderea de
cuvintele pe care le rosteşti, nu-i cir putinţă să nu te simţi
iritat.
— Nu poţi lupta cu toată lumea, Mills.
— Pot lupta cu afurisita asta de închisoare. Am fost eu în
locuri şi mai rele.
— Te lupţi cu un duşman care, de fapt, nu există, care nu
eşti decâlttu însuţi.
— Treceţi mâine pe aci, padre, să vă arăt vânătăile.
Dar gura cărturarului se strânse; gândul se îndreptă spre
altceva, trebuiau alcătuite nişte fraze pe placul
comandantului. „Absolut inutil. Înţeleg ce aţi spus. Ăsta-i o
primejdie pentru societate. de părere aţi avea de un
psihiatru?”
Pe faţa comandantului, când se înfruntară unul pe altul a
doua zi dimineaţa, Mills putea citi că aflase cum s-au
petrecut lucrurile.
— Numele şi numărul matricol?
; Mills recită formula.
 Grefierul dădu citire învinuirilor:
— Atac asupra unui gardian; nesupunere la ordin,
indisciplină, amănuntele fiind că…
— De data aceasta ce ai de spus, Mills?
— Nu prea are rost să mai spun ceva, aşa-i?
— Nu prea. Totul este cât se poate de clar.
— Gardianul mi-a cerut să mă vâr sub un duş cu apă
clocotindă. Voia ca eu să nu dau ascultare unui ordin, ca să
mă poata scoate apoi la raport. Totul e din pricină că ei nu
ma înghit!
— Ai fost dus să faci baie şi ai refuzat.
— Am refuzat să mă opăresc.
— Ceilalţi nu s-au opărit.
— Eu însă m-aş fi opărit.
— Duşurile sunt numai calde, nu fierbinţi.
— Atunci de ce-o fi acum faţa lui Harris dată cu unsoare
contra arsurilor?
La auzul adevărului, faţa caraliului, dedesubtul unsorii, se
aprinse ca focul.
Comandantul spuse însă netulburat:
— Dacă ai crezut că apa e prea caldă, de ce nu i-ai cerut
domnului Harris să regleze robinetul?
Domnul Harris nu voia ca robinetul să fie reglat.
— Ce naiba-i cu tine, mă, Mills? Doar n-ai decât o
condamnare de şase luni.
— Nu-i nimic cu mine, domnule comandant, decât că sunt
un om, nu un animal care face frumos.
— O, nu spune prostii! Te pot anunţa că de data aceasta
mă gândesc la pedeapsa corporală. O să faci cum ţi se spune,
Mills. Aici noi suntem mai tari ca tine.
— Nu, fiecare în parte nu sunteţi. Numai în turmă.
Comandantul roşi, viermii albaştri i se târâră peste frunte.
„încă niţel, îşi spuse Mills, şi-l trăsneşte damblaua.”
— O să-ţi dai tu seama că nu permit acte de violenţă fizică.
Mills aşteptă în seara aceea în izolatorul de la blocul
disciplinar sa fie luat la bătaie. Auzi, de departe, din
celelelate blocuri, ceremonia de la cinci şi jumătate a
„închiderii porţilor”, trântirea cu furie a sutelor de uşi de oţel
şi aşteptă să dispară slaba lumină a zilei. Exista în celulă o
dâră de lumină de gaz; uitase de lumina zilei, de căldura
soarelui; parcă \iu prea vedea; un an aci. Îşi spusa el, şi am
să orbesc. Ce-are să facă comandantul? Are dreptul să-mi
prelungescă pedeapsa ori să vină cu noi acuzaţii în faţa altui
tribunalJ Mills trăgea nădejde că nu, dar de umilit nu avea
de gând sa se umilească în faţa lyi. Ticălosul ăsta o să-l audă
poate ţipând, însă cuvintele „îmi pare rău” sau oricare altele
asemănătoare, pe care le dorea el, n-o să le audă. Nu-i de loc
uşor să aştepţi să fii bătut până ce-ţi pierzi cunoştinţa. Îi era
frica, ştiind ca biruinţa fizică nu va fi a lui, dar începu să
analizeze situaţia aşa cum ar fi făcut şi dacă gardienii ar fi
fost nemţi. Avea un cuţit —* şi-l vârâse în ciorap la piciorul
drept; avea o fure uliţă – putea aduce multă vătămare feţei
cuiva, înainte de a se lăsa ca să pună mâna pe el; putea orbi
pe unul sau pe altul dintre ei. Dacă se lasă cu omor, atunci
poate că adevărul va ieşi la lumină. Dar: va ieşi oare?
Deţinutul îşi pierde minţile şi e omorât în cursul luptei – izbuti
să-şi râdă de această improbabilitate. Spre a-şi octroti
podoabele, Mills îşi încinsese în jurul coapselor zdreanţa de
ştergar pe care o avea. Apoi se hotărî să stea cât mai lângă
uşă, în afara orbitei oricărui ochi de la vizetă, gata să se
arunce asupra unuia sau altuia dintre ei.
Dar până una alta caraliul de serviciu înregjs. Tră
„absenţa”
lui,
— Eşti acolo, Mills?
— Ba bine că nu.
— Atunci stai aşa ca să te pot vedea.
— Drept cine mă iei? Drept vreun prăpădit de actor de
cinema?
— Fa ce ţi se spune i
— Mă-ta.
Paşii gardianului tropăiră mai departe.
 începuse să moţăie, când intrară; picotea, cu trupul
sprijinit moale de uşă. L-au trezit îmbrâncelile lor.
Se şi pomeni în picioare, cu furculiţa în mâna dreaptă.
Veniseră în grup, patru la număr, şi Mills făcu spre ei câţiva
paşi. Furculiţa nimeri în închietura mâinii unuia grijuliu să-
şi ridice braţul în apărare. Se auzi un lung. Vaiet de durere, –
şi ăsta venea de la ei. Dar un alt zdrahon îi dădu o lovitură
grea şi joasă, prăvălindu-l la podea. Tustrei avură de furcăi
să-l: ţină, dar Mills tot vătămă ochiul unuia, mai înainte ca ei
să se poată apuca de treabă şi să-l dumice în picioare până
ce l-au lăsat în nesimţire. Intra tot mai mult într-o genune de
dureri, când cel cu mâna sângerânda se întoarse şir şuieră:
„Na-ţi-o!” şi în vreme ce clocotitorul arc de lichid spinteca
aerul, Mills se feri în lături. Însă chiar şi aşa, o bună parte îi
împroşcă spatele şi-i smulse un adevărat urlet, o apăsătoare
durere de cap izbindu-l pe loc. Zăcea grămadă, îngăduind
nopţii ce i se lăsa peste conştiinţă să pună stăpânire pe: el şi
gândindu-se. Cât îl mai putea ajuta mintea. N-a mers tocmai
rău. Pe doi i-am nimerit, şi-şi aminti de Jieck şi urmă o clipă
de singurătate desnădăjduită, o jinduire după acea prietenie
căreia n-avea să-i mai găsească niciodată pereche; Jock
înţelesese atât de bine cumpăna vorbelor, imboldurilor şi
faptei…
După alte trei. Zile l-au biciuit. Totul s-a petrecut foarte
oficial, chipurile cu mâhnire, se străduiau să arate că lor ie
pare rău că-s siliţi s-o facă, dar susţineau că e o necesitate
’disciplinară. Un magistrat-inspector trebuia să-şi. Dea
încuviinţarea şi a avut loc un mic „proces11 de toată
drăgălăşenia, în cursul căruia comandantul a pfopus
martori, numai ca hn Mills nu i-a fost îngăduit să depună şi
el mărturie1. A spus doar ce avea de spus, însă bineînţeles
că magistratul s-a lăsat călăuzit şi impresionat de gardienii
atât de rezonabili, de potoliţi, cărora nu le plăcea violenţa şi
care intâmpinau greutăţi încercând să-l stăpânească pe omul
ăsta care…
Pe Mills l-a. Examinat medicul oficial al ’ânchisorii, care a
constatat că poate îndura biciuirea. A fost apoi dus "într-un
şopron unde se afla un aparat alcătuit din bare de fier, de
care l-au legat, înconvoiat şi pus în situaţia umilitoare de a
sta cu fundul expus la vedere. Mişunau în jur câteva namile
de caralii de la blocul disciplinar, însă magistratul era obligat
sa asiste şi el şi să supravegheze biciuirea, împreună cu
medicul şi comandantul. Mânuiforul biciului era un gardian
de la neagra. Mills nu-l mai văzuse până atunci. Întregu-i
trup tremura în aşteptare, sudoarea prexingându-i-se de îa
subsuori. Cumplita durere de cap îl apucase din nou,
anticâpând tortura.
Arsura durerii era chinuitoare; cu neputinţă ca trupul să
nu se izbească de lanţurile ce-l încingeau ca pe un bou dus
să fie însemnat cu fierul roşu. Şi aşa, îngreuiată de poziţia în
care îl ţineau, durerile îi prefăceau respiraţia în ceva cumplit,
aspiraţie a’ aerului, suflare convulsivă, zgomot unic. Stăteau
cu toţii acolo, în cea mai desăvârşită tăcere, ascultând ace!
zgomot, aşteptând să-l audă că-şi cere iertare, că ţipă, că-i
roagă să înceteze. Aşa şi voia, dar mai era o parte din. El care
ştia că ’dacă trece şi peste asta, va ieşi învingător; va avea
parte de victoria morală, după cum avuseseră parte de ea la
Amhem şi la Dunkerque. A tot mers aşa, şase, şapte, opt
1 Procedura engleză permite acuzatului să fie martor în.
Propriul. Său proces (n. Ir.).
şi iată că deodată băşica udului vrea să-l facă de râs.
Înlăuntrul minţii lui ţipa „Câinii! O să-i omor. Am un
revolver. Browningul belgian. Şase gloanţe. Nu-mi pasă. Unul
pentru Webster, unul pentru Jackson, unul pentru Harris,
unul pentru magistrat – nu ăsta, ăl de la început – unul
pentru Fleming şi unul, unul special, drept în măruntaie
pentru câinele ăsta…”
S-a terminat. Îi scot lanţurile. S-a ridicat, slab şi buimac,
răsuflând anevoie, cu pieptul zvâcnind. Un miros ciudat.
Pământ. Depozitau cazmale acolo. „Vorbeşte! Aşteaptă o
clipă. Mai întâi răsuflă din nou!”
A întors nişte ochi plini de ură către comandant şi a spus:
 — Pun rămăşag că te simţi bărbat acum, şi a scuipat într-a
colo, şi i-a văzut pe unii dintre zdrahonii de la disciplinar că
nu se sfiesc să rânjească de spaima magistratului şi de
mutra comandantului care îşi întoarse capul, încurcat.
Mills ieşi din închisoare cu o săptămână înainte de
Crăciun. S-a produs o mică scenă în cursul căreia a refuzat
să dea mâna cu comandantul; i s-au înmânat patru lire,
unsprezece şilingi şi cinci pence, şi-a îmbrăcat hainele care
acum, la şase luni de când se înfăţişase înaintea
tribunalului, atârnau largi pe un trup ce pierduse din
greutate; şi iată-l dincolo de portiţa de lemn montată într-un
monstruos ansamblu de stâlpi şi de oţel, depărtându-se pe
caldarimul curţii din faţa închisorii. Peste pietrele
caldarâmului se întindea o dâră unsuroasă, aşa îneât puteai
aluneca, iar insul care ieşise o dată cu Mills în aceeaşi
dimineaţă cenuşie, îşi suflă mucii cu îndemânarea dezinvoltă
a unui expert.
— Te pune pe gânduri, nu-i aşa? întrebă el. Crăciunul. Şi
Mills tăcând, omul o luă de-a lungul pavajului murdar, păşi
peste biletele de autobuz, peste scuipatul altora, peste
ruptele foi de ziar care, datorita umezelii zilei, se lipeau de
caldarâm şi de rigole – siluetă măruntă cu părul tuns scurt,
înfăşurată într-un impermeabil jegos şi care, în câteva
secunde, avea să devină parte integrantă a cartierului.
„Crăciunul”, gândi Mills cu inima goală pentru că nu
venise nimeni să-l întâmpine, şi oricum goală – şi se simţ!
înfricoşat, buimac şi fâstâcit, ca un convalescent, de huietul
traficului din jur. Motocicletele înfruntând mâzga jilavă a
şoselei pavate urlau ca să câştige un avans de zece metri
asupra camioanelor; feţele care priveau din lăuntrul
autobuzelor ticsite ale dimineţii; oamenii îngrămădiţi unul
intr-altul; un chip tăciuniu uitându-se ţintă la el, o fată carc-
şi întoarce gura cu dispreţ, primul amănunt feminin după
atâtea luni. Luminile erau aprinse, prin prăvălioarele
sărăcăcioase şi poştaşul mergea din uşă în uşă cu notele de
plată şi cu primele felicitări de Crăciun. Pe geamurile
vitrinelor cooperativei din colţ vedeai vopseaua albă a zăpezii
artificiale, pe care o şi îtnproşcaseră cu noroi autobuzele. La
un chioşc de ziare începuse a se forma o coadă. Lumea. Ce se
întâmpla cu lumea în dimineaţa aceea? Cupa Asociaţiei de
Fotbal şi câinii şi ultimul accident de cale ferată şi, în
măsura în care erau îngăduite, amănuntele despre ultimul
scandal amoros. Verdele unsuros şi nesfârşit al panglicii
unui canal şi, trecând peste el, la o distanţă de vreo opt sute
de metri, un mărfar din care ieşea un fum murdar ca un
prinos adus zilei şi cartierului. Pe panourile cu afişe –
aceleaşi sticle cu sos, whiskyim şi biscuiţi cu ciocolata; o fată
care se dezbracă: „Secretul Zenei”; la Kasbah; Ruşinoasele
secrete ale celei de-a douăzeci şi una neveste – părea atât de
puţin probabil să fie ziua naşterii Fiului lui Dumnezeu, ori să
existe un Dumnezeu care să se intereseze de toate aceitea, să
poată nădăjdui că dragostei sale i se va răspunde cu
dragoste, că va fi înţeles; erau toţi atât de prinşi cu alte
lucruri, cu acel zi de zi. ’care se cheamă viaţă, cu ei înşişi.
îi părea bine că Celia nu venise şi înţelegea că i-ar fi fost
cu neputinţă din pricină că Daphne trebuia dusă la şcoală, şi
se simţea oricum uşurat, deoarece dorea să se înveţe cu
libertatea şi era cu atât mai bine că nu venise şi ea în
cartierul ăsta sărăcăcios, potrivit de minune cu toana şi
cenuşiul zilei care nu se putea hotărî dacă să se prefacă în
ceaţă sau în ploaie. Ce va citi Celia pe faţa lui? îşi
întipăriseră oare întrînsa Jackson şi cruzimea de fier şi
nespusa plictiseală şi umilinţele meschine într-atâta pecetea,
îneât să provoace din nou plânsul Celiei? îi era frică până şi
de trupul ei; cât despre al lui, simţea nevoia unei băi fără
sfârşit, ca să se descotorosească de mirosurile din închisoare.
Crăciunul, şi numai vreo patru lire de cheltuială. Ce are să
spună ea? Cum s-or fi descurcând? Avea prieteni, care însă
nu-l plăceau pe el şi în curând se vor fi plictisit şi de ea,
văzând-o că-i rămâne credincioasă. Ştia, fără a putea spune
cum, că i-a fost cu totul şi cu totul credincioasă; că o va găsi
acasă, în apartament, aşteptând, gata să izbucnească în
lacrimi, gata să-l îmbrăţişeze, cu totul lipsită de orice
înţelegere a prefacerilor petrecute în el, dar ca o va găsi
acasă, tot drăgăstoasă, poate că jignită de părinţii ei, umiliţi
de băcani şi de căţele de prin cofetării, însă fără a se gândi
măcar la altcineva, ori să-l părăsească ori să-l dispreţuiască,
fiindcă ea era atât de profund nevinovată şi fiindcă o
trăsătură a acelci nevinovăţii (vezi lacrimile de la cinema) e să
fii leal. Iar acum se descoperi în stare să zâmbească,
deoarece ştia că, la mai puţin de zece minute după sosirea
lui, mult înainte de a fi apucat să uite de necazuri iăsândts-
se în voia rotunjimilor line ale cărnii care avea să fie din nou
a lui spre a fi explorată, îl va supăra vorbindu-i după tipicul
bunului simţ. „Ce-ai de gând să faci? Cu alte cuvinte, unde o
să lucrezi?” Iar dacă va fi nevoie şi de unele formulare, ea va
stărui să fie completate, se va agita şi nu-l va scuti cu nimic
să cunoască lunga listă a bolilor şi isprăvilor lui Daphne, mai
înainte ca el să se poată aşeza şi admira tapetul. Şi Mills o va
dezbrăca din ochi şi nu va da două parale pe nimic de pe
lumea asta, până ce n-o va vedea cum se schimbă la faţă pe
măsură ce veşmintele îi alunecă pe podea; şi numai atunci
când va fi fost, extatică şi fără răsuflare, a lui, şi când
Jackson va fi fost alungat din minte vreme de zece sau
douăzeci de lungi, îneântătoare, curate clipe, atunci şi numai
atunci Mills va începe să trăiască din nou…
— Reg!
Tresări auzind vocea, care era a lui Tony. Nu-l zărea
nicăieri pe caldarâmurile murdare, dar, de la ferestrele unei
mici limuzine cafenii, chipul bucuros al lui Tony îl privea.
Mills fu silit ’să aştepte să treacă lumea, să şuiere
autobuzele şi bicicletele printre pornografia umedă şi biletele
rupte, să treacă toţi ăştia care nu fuseseră acolo înăuntru,
apoi traversă strada ponositei suburbii până la mica maşină
pe care o identifică drept un Renault, un automobil francez,
miţuţ de tot, însă foarte îmbietor. Cum de-şi putuse vârî
Tony picioarele l. Uî de lungan în râşniţa asta?
— Noroc, Tony.
 Rece şi firesc, deoarece mintea i se înapoia la 88-uri şi Ia
mortiere, unde explicaţiile nu-şi aveau rostul; moartea şi
suferinţa erau la tot pasul, convingătoare.
— Dar cum intri în asta? Te foloseşti de o cheie de deschis
conservele?
— De-un fermoar. Hai, urcă-te! Nevastă-ta ştie că trebuie
sa ieşi astăzi, dar i-am scris şi i-am spus că poate e mai bine
să vin eu…
— N-ai văzut-o?
— Na,
— S-a putut descurca?
— A făcut rost de-o jumătate de normă.
— La asta nu mă gândisem.
— Ai primit tot ce ţi-am trimis?
— Da, mulţumesc. Mi-a fost de folos, Tony. Pentru porcii
aşiia doar ce e în mână nu-i minciună.
— N-o sa mai ai parte de ei.
Mills răspunse posomorit:
— Nu. Nu de ei. Altădată, omor şi gata.
Tony îi aruncă o privire:
— O să-ţi treacă.
— La un moment dat mă gândisem să termin cu ei cu toţi.
Am un Browning.
— Şi eu am un Beretta. Or să ne fie de folos.
— Ce, tot te mai gândeşti la treaba aia?
Tony, pornind maşina, intrând în curentul de oţel ce se
îndrepta spre semafoarele circulaţiei şi către o suburbie mai
acătării, zâmbi o clipă.
— E prea devreme, ca să vorbim acum de asta.
— Dar despre ce e vorba de fapt?
— De prădarea unei uzine electrice.
— Dumnezeule! Tu vorbeşti serios?
— E vorba de jefuirea trenului care transportă la uzină, în
fiecare vineri, la ora unu şi şase minute, sumuliţa de zece mii
de lire. Sau cel puţin aşa cred eu,
— Crezi numai?
 — Da, cred că duce bani.
— Dacă nu eşti sigur că-i vorba de bani, nu poţi şti nici de
cât e vorba.
— Nu. Totul e în aer. Dar lucrează acolo câteva sute de
angajaţi. Cât cântăresc banii, Reg?
— Asta nu ştiu.
— Pentru că ăi doi oameni care merg cu trenul cară fiecare
câte o ladă mare şi-şi scot sufletul amândoi trăgând de ele.
— Şi tu ţi-ai pus în gând să le încarci în maşinuţa asta? —
Nu chiar aşa.
— Atunci cum?
— Am de gând să opresc trenul cu un camion.
— Într-o ciocnire cu un tren, camionul iese prost..
— La un pasaj de nivel.
— Şi de unde iei camionul?
— Îl furăm.
Mills făcu o mutră acră.
— Planul asta, Tony dragă, e plin de găuri încă de pe
acum. N-o să meargă. Îţi aduci aminte de Amhem?
— Da, tocmai de asta îmi aduc aminte.
Mills zâmbi, fără a se învoi, fără a împărtăşi entuziasmul
lui Tony cu privire la uzină.
— Şi acum ai de gând să jefuieşti un’tren?
— Ascultă! stărui Tony. Deosebirea este că de data asta
nimeni nu se aşteaptă să le cădem în cap. O să procedam
mai întâi la o temeinică recunoaştere. Iar în operaţia de-
acum, cei care o gândesc şi-o planifică vor fi şi cei care o vor
duce la îndeplinire. Asta-i una dintre marile deosebiri.
în jur treceau oameni nepăsători; fete cu picioare senzuale,
în ciorapi sclipitori, la care să te tot uiţi; câţiva bărbaţi cu
serviete coborau dintr-un automobil; femei grase,
încotoşmănate în blanuri intrau prin saloane de coafură;
şiruri seânteietoare de automobile de sport, aparţinând
unora care la loteria vieţii trăseseră lozuri mai bune decât
Reginald Mills; nu lipsea nimic, Anglia nu se schimbase în
răstimp de şase luni; toateerau la locul lor i norocul şi
izbânda, influenţa şi prejudecata, fraudele şi cucernica
făţărnicie, impostura şi frumosul şi sinceritatea mergeau
toate una lângă alta, încărcând mintea de impresii şi
speranţe. Pe undeva se producea puternicul şoc al
adevărului, dar cei mai mulţi erau abili şi influenţi şi
îndeajuns de norocoşi ca să se ştie strecura: Cinci mii de lire!
Asta ar fi ceva. S-ar putea duce altundeva, ar putea începe
ceva, şi apoi, nici vorbă de impozit pe venit. Trei, patru, cinci
sau şase mii de lire de căciulă, dacă el şi Tony izbutesc un
lucru în care cândva fuseseră experţi. Domnii (oricare ar fi
fost ei) nu se puteau aştepta ca soldatul Mills să renunţe la
singura lui îndemânare şi să se înapoieze la el în cartierul cel
sărăcăcios şi să se târască la picioarele fiecărui nemernic
bun de gură… Ochiul minţii cu care se contopise, îşi
amintise şi simţise pecetea dură a adevărului imprimată pe
feţele răcnind ale celor acum morţi, ale celor ucişi de el
însuşi, ochiul acela suportase o presiune de câteva tone pe
fiecare centimetru pătrat scormonit de oţelul rupt în bucăţi;
„ei! şi învaţă să te porţi, băiete, nu comanda o Halbă aci,
deoarece aici locuicşte domnul George Webster, pne-l-ar
Dumnezeu în argint! La naiba cu toate astea.! * Gevji în
adâneurile lui furnica de neastâmpăr, înapoia ochilor eafe
vedeau oameni înecaţi în grăsime ieşind anevoie de prin
maşinile lor, ca să intre pe la bănci, şi înăuntrul aceleiaşi
tensiuni care nu era nici ea lispită de partea sa de plăcere,
ochii, cunoscători ai asprimii’ ceexistă pe lume, se uitau la
fetele din acest centru comercial mai bunicel, gătite cum s-ar
cădea să fi fost şi Gelia, satisfăcute de ele însele, şi cărora,
hrana bună, banii, atenţia ce le-o acordau bărbaţii, le ofereau
un surplus de energie, fiindcă iubindu-se pe ele însele, puţin
le păsa de altceva.
Undeva într-un bar din centru, la un păhărel, Tony spuse:
— Îmi amintesc ziua când am ieşit. Îmi era teamă de
automobile, mi se părea că lumea toată se zglieşte la mine.
Săptămâni de-a rândul mi-a venit greu să intru într-un
restaurant mai de Doamne-ajută.
 — Nici eu nu mă prea simt la largul meu, recunoscu Mills.
Drept care bem aceste whisky un, Reg, şi într-o clipă vom
fi şi prânzit aşa cum se cuvine. Tony se opri, căzu pe
gânduri, apoi urmă: N-ai impresia că Anglia ar fi trebuit să
fie invadată? Şi străinii s-or fi lăfăind cu aceeaşi aroganţă ţi
cu acelaşi egoism, dar uite că mie mi-i greu de închipuit. Pe
englezi, Dumnezeu i-a apărat întotdeauna. Aici Tony răsuflă
c-un strivitor dispreţ. Dumnezeu, norocul, şi nătărăii ca tine
şi ca mine, şi fabricile din Michigan şi din Burbank.
— Fii sincer, Tony. N-ai intrat tu la paraşutişti ca să aperi
Anglia. Voiai aventură, luptă, camarazi buni.
— Poate, încuviinţă Tony. Dar am terminat cu Anglia!
Ezită. Am terminat cu idealurile! Banii sunt materialul care
duce la izbândă. Ga om, eşti egal cu oricare altul din ţara
aceasta dar, spune-mi cu ce te alegi? Un om cu. Bani şi bun
de papagal te poate azvârli în puşcărie. Ai o nevastă
credincioasă şi o fetiţă drăguţă, dar ce poţi face pentru ele
acum, fără bani? Şi n-ai să găseşti de lucru deocamdată
decât ce poţi înjgheba tu însuţi sau datorită aşa-zisei
mărinimoase bunăvoinţe a unei societăţi, care-ţi va îngădui
să câştigi jumătate din ceea ce agoniseşte un comisionar. Gât
mă priveşte pe mine „urmă Tony am ceva parale şi maşinuţa
mea, dar nu mă pot apuca din nou de profesorat şi nu pot
câştiga omeneşte de pe urma vânzării tablourilor. Artişti mult
mai buni ca mine sunt aruncaţi la lada de gunoi. Maică-niea
s-a mai înfuriat ea şi înainte, dar de data asta chiar că a
luat-o în serios. Am destule lovele să rezist poate vreo doi ani,
dar pe urmă or să-mi trebuiască altele. Multe altele, deoarece
ţin să pictez. Mai am nevoie de bani şi ca să-i pun să
vorbească în contul meu cu părinţii lui Margot.
Mills i-otrânti cu brutala sinceritate:
— Pe txrfa aia n-o s-o cumperi tu cu bani. O să vină ca
dacă vrea, altminteri nu.
— Poate. Aşa îneât trebuie să ne aflăm de lucru şi să
câşîigăm bani şi propun s-o facem în meseria pe care o ştim
noi cel mai bine.
 — Anume?
— Anume lupta.
— Vasăzică trebuie să ne batem pe trenul ăla pe care o să-l
prădam, nu-i aşa?
încălzit de whisky şi de izul de libertate, Mills plutea
departe, se simţea detaşat. Ştia că toate acestea nu-s decât
prostii cărora le vor pune capăt lacrimile Celiei, ghetele lui
Daphne ce trebuie date la reparat, feţele de pernă, nota de
plată de săptămâna viitoare la băcănie, chiria şi că va fi
nevoit să meargă şi să se ploconească în faţa cuiva care să-i
îngăduie să presteze o muncă prea grea sau prea înjositoare
pentru oamenii normali aparţinând unui sindicat, ori care au
de menţinut o poziţie socială, sau. Cine ştie ce nevastă
pretenţioasă ce ameninţă cu infidelitate dacă nu intră bani în
casă… Şi pentru că o iubeşte pe Celia şi-i datorează fidelitate
o va face împăcat, recunoscând în sfârşit că mai tot omul
trebuie, până la urmă, să facă frumos, pentru cineva sau
pentru ceva, lucru ce dă satisfacţie unui Dumnezeu ironic, şi
dovedeşte ceva…
Dar la restaurant reluă chiar el subiectul. Şedea în sala
caldă, confortabilă, în apropierea unui foc vioi, iar omul ce! e
servea prânzul îi zicea „Coane” şi era servil cum desigur că n-
ar fi putut fi niciun planton de palier; gudurându-se la
picioarele banilor. Îşi simţea burta caldă, înfierbântată de
fericirea whiskyului şi i se rumenise faţa de uşoara dogoare a
inâncării. Jackson părea acum mult mai departe decât
fusese cu cinci ore mai înainte; şi, desigur, că ei nu avea
parte de un prânz ca ăsta; nici el şi nici comandantul; iar
banii erau cel care-i îngăduiau lui Tony să-i aducă pe Mills
aici ca să se bucure amândoi de hrana celor din libertate.
— Spune-mi, întrebă el, cum de te-ai gândit la una ca asta
înainte de toate?
— Predam la Medbury o jumătate de zi şi seara, explică
Tony. Vinerea era una din după-amiezele în. Care mă
duceam la Medbury. Mergând cu acelaşi nenorocit de tren în
fiecare vineri, la ora unu şi şase minute, mi-am dat seama că
în fiecare săptămână doi oameni se urcau în vagon,
coţopănindu-se c-o povară, şi având un aer cam oficial,
uneori însoţiţi amândoi de-un fel de şapcaliu cu cozoroc –
şofer pe o maşină a Regiei Electricităţii, după cum a fost să
aflu mâi târziu – care era pus să-i ajute. Fiecare dintr-înşii
târa într-un compartiment de clasa întâi câte o ladă mare, şi
călătoreau până la Strawberry Whitacre. În fiecare
săptămână vedeam alţi doi oameni, înţelegi tu, dar lăzile erau
aceleaşi. Însoţitorii lor erau mereu oameni a căror vârstă
părea de vreo douăzeci sau treizeci de ani; arătau a
funcţionari. Nu era nimic suspect în toate astea, dar am
observat că la mica staţie din Strawberry Whitacre erau
întâmpinaţi de un tip în uniformă. Uneori, dacă unul din cei
doi era mai prizărit, tipul căra el una din lăzi şi, în toate
cazurile, toţi se îndreptau năduşind către clădirile din afară
ale uzinei electrice.
— Eşti sigur tu că indivizii ăia sunt de la Regia Electrici-
V» * *v taţn?
— Primul meu gând a fost să urmăresc totul de la un cap
la altul. Mi-am luat un bilet de la o agenţie – c-un loc pentru
Medbury, fireşte – şi m-am postat în faţa sediului Regiei
Electricităţii de pe Plorsc Street din Wicester. După cum ştii,
au o mulţime de săli de expoziţie, de depozite, de filiale şi de
uzine electrice, dar părea evident că problemele băneşti sunt
rezolvate de către centrala din Horse Street. Oricum, cei doi
oameni se urcă în tren de la staţia Wicester High, care-i la
mai puţin de o mie de metri de Florse Street. Am aşteptat, şi
era cât p-aci să-i pierd din vedere pentru că au şters-o la
gară cu automobilul. Nu mă întreba care-s toate rotiţele
chestiei ăsteia. De ce n-or fi făcând tot drumul cu
automobilul? Poate că maşina se întoarce să care altă
pereche de oameni, Ia altă uzină. În orice caz, eu am văzut
automobilul ăla ieşind din pasajul aflat între centrala Regiei
Electricităţii şi marea lor sală de expoziţie. Am luat-o foarte
repede pe jos până la gară şi am mai avut vreme să-l văd pe
şofer că le ajută să urce lăzile într-un compartiment de clasa
întâi.
— ’ Cum de nu i-a mirosit nimănui până acum?
— Cred că din pricină că numai celor ce că’ătoresc regulat
cu trenul ăla ar putea să le atragă atenţia, altora – nu.
Treaba nu e câtuşi de puţin suspectă din niciun alt punct de
vedre, Reg. Nimeni nu ia seama la un automobil care iese în
Horse Street venind din curtea interioară a Regiei. Şi apoi
maşina nu se opreşte să descarce în faţa intrării principale
de la Wicester High. Ci apucă pe un pasaj între peroanele
şase şi şapte. Trenul pleacă de la peronul şase, aşa că nu-s
decât cincizeci de metri de la maşină la tren, care nu-i decât
o nenorocită de cursă locală – o locomotivă cu cinci vagoane,
din care primul sau al doilea e de clasa întâi.
Mills aspiră aroma caldă a coniacului de Armagnac. Vorbi
cu părere de rău în glas, dar cu obişnuita-i sinceritate:
— Tony, ştiu să mă bat şi să dau din coate, dar la a
întocmi un plan, nu fac nici două parale. Dacă ai pierdut
ceva din vedere, s-ar putea ca eu să nu observ.
— Pe de altă parte, afirmă Tony, s-ar putea prea bine să
pui degetul pe punctul slab şi să prefaci toată treaba dintr-o
izbândă posibilă într-una probabilă.
Există nu punct slab, spuse Mills. Celia o să-mi ceară o
explicaţie. O să vrea să cheltuiască banii. Dacă i-ar trece prin
minte cea mai mică bănuială despre un furt, apoi s-ar ţine
morţiş de capul meu până ce m-aş duce la un comisariat de
poliţie şi aş mărturisi totul.
— Şi dacă s-ar întâmpla să omorâm pe cineva?
Nu prea mai ştiu…
— Pronosportul! sugeră Tony. Eşti îngrijorai că nu găseşti
de lucru şi tot aşa e şi prietenul Tony, care a trecut şi el prin
închisoare, aşa îneât o să te apuci de jucat la Pronosport şi
tu şi el. Fii însă atent la vecini. Fă-mi te rog plăcerea şi
spune-i neveste-ti încă de acum, cu câteva săptămâni
înainte, că în fiecare săptămână completezi câteva coloane pe
varianta mea.
— Crezi cu adevărat că treaba se poate face?
 — Să fiu sincer, zise Tony, e atât de posibilă şi de fără
cusur, îneât uneori mă şi apucă nu ştiu ce afurisită de
teamă. Ascultă,
Reg. Nu vreau să te conving. Mă gândesc la nevasta şi Ia
copilul tău şi la ce iad ar fi să însemne cincisprezece ani de
închisoare – asta mă nelinişteşte şi pe mine. Mai că sper pe
jumătate că o să găseşti un punct slab care să ne facă sa
lăsăm totul baltă.
— Nu suntem siliţi s-o facem, preciza Mills. Dar o să stau
să mă gândesc în zilele de Crăciun. Poţi totuşi să-mi arăţi
întregul plan. Poate că dau de vreun punct slab. Toată
chestia aia cu camionul pare împuţită…
Afară, ziua cenuşie, apăsătoare, se hotărâse în sfârşit şi
alesese ploaia. Acoperişurile erau ude şi funcţionarele
treceau grăbite pe tocuri înalte, manevrând fără milă cu
umbrelele, în vreme ce autobuzele întreprinderii de
Transporturi din Wicester şuierau pe lângă ele
dispreţuitoare. Mills intră şi se cuibări în micuţul Renault, cu
stomacul şi faţa încălzite ca după masă, fericit că cineva se
îngrijeşte de el, că e călăuzit fără să fie nevoit să ia el însuşi
hotărâri, în această primă zi…
Tony n-a mers departe. Mills văzu că se uita de-a lungul
străzii forfotind de lume şi peste puţin opri în faţa unei
florării. Îi vârî în mână un teanc de bani şi-i spuse:
— Un împrumut, Mills. Urmează să fie înapoiat, dacă
facem treaba, sau cu cinci parale dobândă pe săptămână,
dacă te încăpăţânezi să rămâi cinstit. Şi acum intră aci!
— La ce naiba să intru?
— Ca să-i cumperi câteva flori, fireşte. Trebuie să-i faci iar
curte ca de la început!
— Doamne, Dumnezeule!
— Hai, intră şi nu te mai frământa.
— Mă rog, dacă aşa spui tu. Mulţumesc.
Mills rămase tăcut oarecum şi neliniştit în vreme ce Tony
străbatea cei cincisprezece kilometri de-a lungul cărora se
întindeau cartierele suburbane şi centrale din Wicester, şt fu
de-a dreptul îngrijorat când văzu siluetele de stalagmita ale
blocurilor cu opt etaje şi cunoscutele şosele gudronate care
înconjurau geometric cele şase cvartale. Tony, deşi poftit, n-a
rămas, iar Mills, simţindu-se caraghios cu buchetul lui mare
de flori în mână, n-a luat ascensorul. A urcat în goană
treptele de piatră ale scării şi a băgat cheia în broască, în
broasca uşii lui, cheia lui…
— Un glas exclamă, surprins î
— O, te-ai şi înapoiat! şi, amant, Mills îşi spuse: „valeu, ea-
i!” adică soacră-sa.
— Eu sunt. Reg.
— O!
— Un şuşotit de voci. Apartamentul era strălucitor şi mic,
ciudat prin proporţiile lui, altele decât cele ale închisorii, şi
era atât de curat…
în salonaş dădu peste ele, două la număr, soacră-sa şi
încă o femeie de vârstă mijlocie, instalate amândouă ea la ele
acasă, la căldurică, bând ceai. Îşi aţintiră privirile asupră-i,
sfredelitoare, ca o osândă: „Vasăzică aşa arată cei ce au fost
la închisoare: ia te uită!” Cealaltă femeie era fascinata şi
niţeluş nervoasă.
— Unde-i Celia?
— S-a dus s-o ia pe Daphne de la şcoală…
— Ce faceţi aci?
Dezamăgirea încercată îl făcea să fie tăios. Asta era micuţa
porţiune din lume care îi aparţinea, care era a lui,
particulara, asta şi numai asta, căminul, Celia, şi dragostea
şi glasul şi tăcerea lui Daphne, şi n-avea nevoie să vie orice
babetă să-i umple încăperile cu bârfeli, gata să plimbe ştirile
de colo-eolo.
Amândouă bătrânele roşâră de supărare, obişnuite cum
erau cu o dichisită mânuâre a vorbelor, mereu ucigător de
pline de ifose în discuţiile cu vânzătoarele de prin magazine,
cu taxatoarele de prin autobuze… Soacră-sa zise repede 2
— Am tot ajutat-o pe Celia.
— Acum iată-mă-s înapoi, i-o reteză Mills. N-o să mai
avem nevoie de ajutor. Vă puteţi duce pe la casele voastre.
— Ceaiul…
— Afara! se răsti el aspru, vânăt la faţă.
— Vai de mine…
Dar ştiau că nu-i de glumit cu el şi se şi porniră să-şi
înbaţe paltoanele, cu ochii seânteietori de pe acum de văpaia
bârfelii la care aveau să se dedea, dar cu limbile încleştate,
căci se temeau de violenţa lui. Aceea dintre ele care închise
uşa o trânti cu putere, iar Mills putu să-şi dea seama că nu
vor întârzia o clipă să-şi dea drumul gurii.Win care avea să
iasă foc şi pară. Tăcerea ce se lăsă înăuntrul apartamentului
era tocmai lucrul pe care-l aşteptase. Trecu din cameră în
cameră, mişcat, îndurerat, uimit de marele număr al
fucrurilor de care uitase. Teama de a relua legăturile cu
oamenii pierise acum şi, după câteva clipe se repezi afară,
coborând treptele de piatră. Cele două femei nu se mai
vedeau; scrută în lung şoseaua şi le văzu pe amândouă într-
un pâlc de alte femei – asemenea lor, cu aceleaşi vulgare ifose
de mahala, o mahala de mâna doua dintr-un oraş de mina
zecea – îmbrâncindu-se cu coatele către un autobuz. Mills
mergea nepăsător prin ploaie, îndreptându-se spre şcoala
-aflată la vreun kilometru depărtare.
Era acolo.
Erau acolo zeci şi zeci de femei, la fel de oarecari, care-şi
pierduseră toată feminitatea din pricina oboselii, a copiilor
născuţi şi a tristei convingeri că nu se va schimba niciodată
nimic; nu mai încăpea niciun fel de nădejde; şi în mijlocul
uniformităţii veşmintelor şterse şi searbede şi al cenuşiului
ploii şi al asfaltului ud şi al maşinilor pe care le stropise
ploaia şi al unui autobuz şi al felinarelor aprinse încă de la
ceasurile 3,50 după amiază, o văzu pe Celia, altfel decât
celelalte, atrăgând privirile, îmbrăcată în nişte culori vii, uşor
descumpănită, adevărată cu adevărat, nespus mai
atrăgătoare decât în închipuire, memorie sau fotografie.
Celia, nevasta lui, privind altundeva, aşteptând copilul,
«copilul Itij, şi muşcându-şi, tăcută, o unghie…
 Simţi imperioasa nevoie de a plânge. Buzele-i tremurară de
o emoţie rareori încercată faţă de ea. Pentru el Celia fusese
întotdeauna excitaţie, hrană, certuri, răbdare, explicaţii,
poftă împlinită, camaraderie împărtăşită, uitase că-i
pătrunsese cu adevărat în inimă.
— Hello, Celia!
îşi întoarse capul, uimită de-a binelea, rămânând cu gura
deschisă. Faţa ei radia acelaşi minunat amestec de
frumuseţe, teamă, mânie şi nepricepere ca şi în ziua cealaltă,
ziua dintâi, acolo pe şantier. De fapt, tristeţea nu se arăta de
loc pe chipul ei. Dar în afară de strigătul acela „Reg /”, se
văzu că prea realizează din plin momentul şi că iar a năpădit-
o vechea ei grijă de a nu deveni obiectul curiozităţii celor din
jur, al femeilor care se ui, iau iscoditoare – şi atunci Mills
înţelese că, în ciuda lungii lor despărţiri, de faţă cu ele ca nu-
l va săruta. Era o trăsătură a firii ei, de care-şi aducea
aminte şi totuşi îl străfulgeră acum o toană de mânie şi
spuse brutal:
— Pentru numele lui Dumnezeu, ce te sinchiseşti tu de
ele!?
— Şi o sărută el.
Celia îşi dovedi cuminţenia şi prin aceea că se străduia să
vorbească încetinel, nedorind a fi auzită de alţii.
— O, Reg, arăţi atât de palid! De ce nu mi-ai scris
niciodată?
— N-am avut voie.
— Ai băut.
— M-a invitat Tony la masă.
Ea îi spuse, de parcă ar fi purtat o conversaţie obişnuită, şi
ca şi cum el ar fi venit în clipa accea dintr-un schimb de
noapte sau ar fi fost pe două zile la Londra, pentru afaceri:
— Ce om curios, Tony! Mi-a tot scris, ca şi cum ar fi avut
să-mi comunice prin cifru cine ştie ce mari secrete.
— A făcut parte din trupele aeropurtate.
Pentru Celia, asta nu însemna nimic.
— Şi spunea că ţi-a trimis de mâncare. Dar de ce?
 — Nu prea ne dădeau aşa mult.
— Se şi vede. Arăţi ca un strigoi.
Ochii ei, dincolo de ceea ce o surprindea în clipa aceea,
evocând amintiri, luciră, fură gata să-şi dea drumul, să
izbucnească în lacrimi de faţă cu lumea.
— O, Reg, am să am eu grijă de tine.
Mills îi atinse braţul.
— Ştiu că ai s-o faci.
— Unde ai să te duci?
— Să mă duc?
— Da, ca să munceşti.
El se uită la ea şi râse.
— Nu văd ce-i de râs în asta, se apără ea.
— Ştiam că ai să mă întrebi.
— Şi de ce nu?
— Ba chiar înainte de orice.
— Nu înţeleg ce vrei să spui.
Văzduhul fu sfâşiat de strigătele a sute de copii
napustindu-se pe porţile şcolii. Ieşeau ca din puşcă, gifiind,
nu îndeajuns de copţi, la minte ca să ştie că tot ce făceau ei
acolo era pierdere de timp şi că n-or să aibă niciodată parte
de nimic.
— În Anglia, elevii poartă fulare, cravate, pulovere etc. De
culoarea sau culorile feolii lor (n. Ir.).
Fluturare de ghiozdane ţi de fulare, luciu vioi de albastru
şi de galben, culorile şcoliiI, Glasuri care se reped să explice:
nu poţ găsi vorbele îndeajuns de iute. Vacile acelea de mame
zâmbiră, metamorfozate în femei, fiinţe omeneşti, fiecare cu
plodul ei, încetând pentru o clipă de a fi făpturile oarecari ce
umplu autobuzele şi magazinele. Clipa zbură şi iar se
pomeniră bune numai a nutri obosita ură stârnită de
lucrurile ce le stăteau în cale şi care nu făceau parte din ele
însele.
Daphne ieşi cu alţi şase prichindei. Inima lui Mills tresări
de bucurie, în vreme ce copila se apropie neştiutoare,
înconjurată de râsetul zglobiu al celorlalţi. Apoi îşi zări mama
şi-l zări pe bărbatul care o însoţea… Ochii ei de copil care nu
putea ascunde nimic se umplură de spaimă, aşa îneât şovăi,
iar ceilalţi şase puşti, luând aminte, se uitară şi ei cu atenţie
şi vocea ascuţită a unuia spuse:
— O, uite, taică-său a ieşit din puşcărie… — vorbă care
păru să ajungă până la urechile fiecărui adult de pe o rază de
o sută de metri, astfel îneât capetele oamenilor se întoarseră
intrigate, femeile ce se urcau pe platformele autobuzelor se
holbară înainte de a se grăbi la ocupat locurile bune pe care
să-şi poată odihni bucile voince:
Glasul Celiei era tare slab când rosti:
— Uite că a venit tăticu să te ia de la şcoală.
Dar cu sinceritatea ei de copil, Daphne reuşi să priceapă
totuşi că i se sfărâmase ziua, că fusesepentru totdeauna
înfrântă de zgomotul din jur al atâtor râsete răutăcioase şi de
nepăsarea atâtor feţe de gheaţă, şi înrăutăţi singură şi mai
mult lucrurile, îşi prelungi chinul când, izbucnind pe loc în
plâns, strigă în gura mare, îmboldită la rândul ei de ură:
— De ce ai venit acasă? Aproape că uitaseră…
Iar Celia, albă la faţă de un simţământ situat între furie şi
ruşine, interveni anevoie:
— Hat, vino, trebuie să mergem acasă. Plouă.
De-a lungul trotuarelor ude, Mills păşi printre zecile de
impermeabile bleumarin, şi fulare în culori vii, şi omuleţii
cruzi care îşi încetineau zbârnâiala bicicletelor ca să se poată
zgâi la el, iar Mills nu găsi nimic altceva mai bun de spus
decât să întrebe:
— Ce-ţi doreşti de Crăciun, Daphne?
Şi păli sub izbitura răspunsului ei tăios:
— Nimic. Nimic de la tine.
„La naiba cu toţi împieliţaţii ăştia”, îşi spuse atunci Millî,
şi-i veni uşor în clipa aceea să se gândească la ideea emisă
de Tony ca la o necesitate, ca la ceva care dintr-o singură
lovitură i-ar deschide posibilitatea să plece din cartierul ăsta
care ştia că el…
O dată ajunşi la ei în apartament, Celia văzu că lipseau de
pe cuier pardesiele celor două.
— LTnde or fi mama şi cu doamna Martin? se întrebă ca
pe sine şi nu pe Mills.
— Au hotărât să plece pe la casele lor.
Faţa lui era însă o mărturie şi Celia nu se putu reţine:
— Reg, nu cumva le-ai spus tu să plece?
— Îşi tolăniseră aici fundurile grase şi se aşezaseră pe băut
ceai.
De data asta Celia izbucni în plâns. Era de fapt reacţia
clipei aceleia de cumplită umilinţă îndurată în faţa şcolii, dar
pe el îl cuprinse furia. Ziua se oţeţea din ce în ce. Tony părea
a fi singurul care-l înţelegea.
— Ţi-am adus câteva flori, spuse el fără mare nădejde.
Cu o mânie care n-avea nimic de-a face cu florile, Celia î le
smulse din mâini şi le aruncă.
— Smintit ce eşti! Mama s-a purtat minunat. Cine crezi tu
că a avut grijă de noi şi de apartamentul ăsta? Nu tu, asta
să-ţi fie clar.
Mills putu citi pe faţa ei cât era de îndurerată; se vădea la
fel de neajutorată ca şi el, îngăduiau evenimentelor zilei să-i
biruie, să le strice o clipă de fericire. Încercă să-şi
stăpânească furia care simţea că-f năpădeşte.
— Ei, lasă, n-avem nicio nevoie de ele aici!
— Eşti lipsit de orice strop de recunoştinţă.
— Foarte bine! răcni el. Nu mai stărui. Mai bine aş fi
rămas la închisoare.
La care vorbe Celia se aşeză pe un plâns care-i scotea din
sărite.
— Mă duc să aduc ceaiul, spuse ea -şi o astfel de atitudine
resemnată, plângăreaţă, îl făcu sa se răstească, fără pic de
menajament:
— Nu te deranja, dacă-ţi vine greu.
— Bănuiesc că o sa ieşi în oraş şi o să te îmbeţi. O să vrei
să sărbătoreşti ziua după cum ţi-e obiceiul.
— Da. Probabil că aşa o să fac, răspunse Mills, nedorindu-
şi nimic altceva decât să pună capăt acestei atât de inutile
nefericiri.
Veni după ea în bucătărie şi încercă să se scuze:
— Îmi pare rău, Celia. Dar am fost atât de dezamăgit,
negasindu-te acasă.
— Ce vrei de la mine? se smiorcăi ea. Nu faci decât să ma
înjuri şi să vorbeşti despre mama atât de urât în faţa
copilului nostru. *’
— Uf, dar pentru numele lui Dumnezeu…
Se îndepărtă de lângă ea, într-adevăr înfuriat, şi în aceasta
apăsătoare atmosferă se apucară tustrei de înfulecat ouă cu
slănină, pâine cu miere şi prăjiturile de ciocolată cumpărate
de Celia cu ultimii doi şilingi în chiar dimineaţa aceea.
Daphne fu cea care îndulci totuşi lucrurile, punând capăt
unei irosiri fără noimă a primelor lor ceasuri de reîntâlnire.
Când se duse la culcare, copila vorbi tulburată:
— Îmi pare rău de ce am spus în faţa şcolii, tăticule.
— Ei n-ai avut încotro, explică Mills. Din pricina celorlalte
fete. Crezi că o să te necăjească şi mâine cu asta?
— N-o să le mai iau în seama.
— Aşa te vreau. Spune-le că tăticul tău a fost acolo
deoarece s-a bătut cu cineva. Atâta-i, şi nimic mai mult.
— Cum tăticule, oamenii se duc la închisoare dacă se bat?
— În ţara noastră, răspunse Mills posomorit, se duc la
închisoare dacă fac orice altceva decât sa spună da.
Şi după două ceasuri, în pat cu Celia, după ce mai întâi ea
i se împotrivise („Nu te apropia de mine. Nu mă vrei!”) femeia
îl primi.
— Eşti soi bun, o mângâie el.
— Sunt oare?
— M-ai aşteptat.
— Ce vrei să spui cu asta?
— Oricare alta s-ar fi tot dus şi m-ar fi părăsit.
— Nu fi prost. Suntem căsătoriţi.
— Asta nu poate însemna nimic azi, dacă nu vrei să dai
însemnătate faptului.
— Dar pentru tine înseamnă ceva?
 — Era cât pe-aci să înnebunesc la închisoare.
Celia se plânse:
— Pentru că doreai o femeie, nu pentru că mă doreai pe
mine.
— Tu mi-erai în închipuire.
Celia se întoarse către el, iar Mills ştiu atunci că totul se va
termina e. U bine.
— Dar eu cum crezi tu că m-am simţit?
Mils o sărută, îşi redobândi calmul, în vreme ce cu mâinile
îi desfăcea pijamaua.
— Ai dus-o bine, ai avut o sticlă cu apă fierbinte.
— Aşa eşti tu, mereu strici omului cheful, n-am dreptate?
Totuşi, de flori n-ai uitat. Ce-ai de gând să începi să faci,
Reg?
Mâinile lui îi mângâiau capul, urechiuşile, întâlneau
lacrimi pe faţa ei netedă.
— O să mă apuc eu să fac ceva… — Ce?
El răspunse cu grijă:
— Aş putea conduce un camion ori lucra Ia căile ferate.
— Domnul Barford a spus că-ţi păstrează slujba…
— Nu mă mai pot întoarce acolo.
— Dar bine, Reg, s-a purtat frumos cu tine.
— Cum aş mai putea avansa, acolo unde toată lumea ştie?
— De avansare îmi pasă mie?
— Ba-mi pasă. O clipă de gândire. Şi lui Tony la fel. E şi ei
necăjit. Avem de gând să facem o variantă de cinci şilingi 111
fiecare săptămână cu pariurile de la pronosport. Nu se ştie
niciodată…
Celia oftă, visătoare:
— N-o sa vă iasă, dar, Doamne! dacă s-ar întâmpla să iasă!
Mills, vorbind, se aprinse, pe când cu mâinile lui aspre o
dezmierdă, iar propriul lui trup, care postise atâta vreme,
descoperea acum că încă mai era în stare, că putea
răspunde; atingerea trupului ei îl topea de-a binelea.
— Ce ţi-ai dori?
— O Reg, făcu sărutându-l, dezlănţuindu-se,
amestecându-şi mădularele printre ale lui, cu gura pe
jumătate deschisă ca să vorbească şi ca să respire şi ca să-şi
ostoiască dorinţa. Îmi pare rău ca am fost neroadă. Trebuie
să fi trăit ceva groaznic.
Dacă numai… Dar nu-mi pasă, acum că eşti aici. Ştiu cât
preţuieşte lucrul acesta.
— Ce ţi-ai dori?
Voia s-o audă răspunzând, să ştie dacă merită înfruntate
riscul, violenţa, apoi aşteptarea.
— O, nu ştiu. Altă casă. La mare. Atunci o să mai putem
avea şi alţi copii. Reg, Reg, ce faci!
Mâinile lui alergându-i pe sâni, pe pântece, pretutindeni, o
smulgeau din posomorârea lunilor de până atunci,
întorcând-o la nestăvilita patimă pentru care avusese nevoie
de câţiva ani de căsnicie ca s-o poată învăţa… şi
cumpărăturile, lucrul, banii, poarta şcolii, biletele de
autobuz, toate fură date uitării. Clipe îndelungate nu se rosti
nicio vorbă, doar Mills, la sfârşit, înfiorându-se, exclamă abia
mai trăgându-şi răsuflarea:
— Ei, aşa da!
Amândoi împăcaţi şi domoliţi, lunecând spre porţile
somnului, Mills o mai întrebă o dată:
— Ce ţi-ai dori?
Ghemuindu-se ca să adoarmă, cu un braţ de gâtul lui, ea-î
răspunse:
— N-are importanţă. Unora ca noi nu li se întâmpla
niciodată să câştige.
— Trebuie să avem şi noi noroc o dată şi o dată.
— La mare, spuse Celia. Şi o maşinuţă. Un frigider şi o
maşină de spălat pentru toţi copilaşii pe care o să-i avem…
Slavă Domnului că te-ai întors, murmură şi, ca un copil ce
de fapt era, începu să sforăie încetişor.
Instinctiv, Mills se trezi la ora şase, dându-şi numaidecât
seama de deosebire, salteaua care ceda la cele mai mici
apăsări ale trupului, şi apoi uşoara boare desprinsă de pe
chipul şi de pe buzele Celiei, care continua – cu nevinovăţie
şi regularitate —’ să respire, dar care tresări la cea dintâi
încordare a lui.
— Unde te duci?
— Să fac o plimbare.
— Nu-i prea întuneric?
— Vreau să văd cum răsar zorile.
— Nu uita însă că eu trebuie să plec la lucru.
Uitase.
— Unde?
Cqjia se deşteptase de-a binelea.
— La domnul Barford. Nu-i venea uşor să se ţină treaza,
dar spuse: când o să vadă că nu te înapoiezi la el, ce-o să
spună?
— Nu ştiu. Vrei o ceaşcă’de ceai?
— Unde te duci? întrebă ea încă o dată.
— Dau numai o raită prin pădure.
— Dar nu plouă afară?
— Puţin îţi pasă de lucruri de-astea, după ce ai fnst Ia
închisoare,
— Nu zăbovi!
Paşii lui Mills tăiau iuţi aerul pătrunzător şi întunecos.
Ploaia din ajun fusese rece şi aerul era acum răcoros; apa
mai picura de pretutindeni şi parcă tot ce nu era. Din beton
se prefăcuse în glod; dar nu se sinchisea; avea întâlnire cu d
însuşi. Până la marginea pădurii mai rămânea de mers
aproape un kilometru şi jumătate. Ici-colo lumina ardea încă
prin blocuri şi pe aleile din jur, dar foarte curând, Mills,
ieşind din zona aceea de clădiri, se. Pomeni în plin
întunericul terenurilor virane, pe poteci pe care nu le putea
desluşi, însă pe care le recunoştea, simţind sub groasele tălpi
ale încălţămintei zgura sau noroiul.
Prin pădure, frunzele moarte se prefăcuseră într-un soi de
terci, încă de prin octombrie – iar rămurele jilave şi subţiri îi
zgâriau hainele. Din copaci picura apa aşa cum picurase
atunci în pădurea de stejari-de-plută, dar. Acum umbla cu
capul descoperit. Încă nu începuseră să cânte păsările
dimineţii, – iar alte soiuri de zgomote – traficul şi picioarele,
şi uşile închise şi vocile omeneşti şi clopotele şi lătratul
clinilor – toate se cufundară pe încetul într-o tăcere absolută
care. Se făcu tot mai deasă, de parcă ar fi fost înzestrată cu
viaţă şi se. Cerea să fie dată de o parte, în vreme ce el înainta
cu grijă. Izul de pământ şi de frunze moarte şi de copaci
prinse a-i pătrunde în nări şi, în cele din urmă, se simţi sân
gur, liber, în stare. Să cugete.
Ei, ce putea face?
Era în vârstă de patruzeci de ani şi fusese la închisoare, şi-
n lumea financiară şi pe scara socială nu însemna, cu
adevărat, decât o foarte mică valoare. Dar asta nu conta. Nu
ţinea să fie cineva. Ce voia să facă? Nu ştia. Mai uşor era să
răspunzi la întrebarea: ce nu voia să facă? Nu voia să mai
meargă iar la închisoare. Mai bine să moară. Nu voia nici să
se umilească în faţa altcuiva. Recunoştea că nu are nici. O
însuşire deosebită – n-avea de fel aptitudini intelectuale sau
vreo îndemânare tehnică, nici măcar persoana lui nu
însemna ceva vrednic de luat în seamă, în stare să convingă
lumea că – fiind altfel decât ceilalţi, excepţional – are anumite
drepturi. Ce drepturi ar fi vrut el să aibă? Niciunul Nu-şi
dorea nimic anume pe plan material sau vreo consideraţie
din partea celorlalţi. Recunoştea că era un oarecare, că
aparţinea maselor lumii largi, ale lumii, desigur, civilizate,
ceea ce oricum e ceva. Ăsta era lucrul care-l revolta? Faptul
ca era un oarecare atunci când simţea că s-ar fi cuvenit să fie
un cineva? ’Nu. Nu asta era pricina. Sau era pur şi simplu
plictisit? Străbătu cu gândul cele câteva ore care-l
despărţeau de noaptea aceasta şi zâmbi, iar apoi mintea îl
purtă hăt înapoi la alde Jackson, în atmosfera aceea de
violenţă şi furie. Nu, viaţa lui nu era o viaţă plictisitoare. Îi
lipsea oare ceva? Da. Mai curând aici era buba. Ei, unde
anume? Zău de ştiu. Gândeşte-te la o clipă în care buba
lipsea. La Amhem lipsea. Să nu-mi spui că ţi-e dor de
afurisitul ăla de război. Nu. Dar altfel stăteau lucrurile
atunci. Atunci exista un scop al lucrurilor, exista umorul;
aveau nevoie de tine. Acum nu eşti bun decât să fii călcat în
picioare, de-alde George Webster. N-ai ce-i face, băiete, alta
decât să-i rupi gura, ceea ce ai şi făcut.
Banii…
Cu bani a câştigat…
De aceea te şi afli aici, nu? O casă la malul mării, o
maşinuţă, un frigider. E un copil bun, picioare minunate,
ochi blânzi; şi le merită. Dacă nu te-ai înţelege cu ea, te poţi
înrola în Legiunea Străină. Îşi aminti de vizita la Cartierul
General de lângă Sous. Se, de ziua aceea fierbinte, cu cerul
de un albastru ţipător, şi-şi aminti de bazinul de înot în care
apa din munţii Atlas era rece ca gheaţa. O bandă simpatică
de oameni dârzi. Şi care nu stăteau degeaba. Treabă găseşti,
berechet în Africa de Nord. Asta ar fi teribil pentru Celia, dar
dacă lovitura dă greş tot o să fie ca vai de lume pentru ea. De
cincisprezece ani făcuţi la Dartmoor vorbea tipul ăl» cu nările
împâclite de muci. La naiba! Trebuie să izbânchm şi la nevoie
să şi ucidem ca să izbândim. Ai s-o-ncerci, nu-i aşa? Pentru
că asta e ceva de care zdrahonii ăia de la neagra n-ar fi în
stare. S-ar porni pe vorbe, ar spune că asta nu-i drept, ca şi
cum ei ar şti să preţuiască adevărul şi dreptatea şi le-ar fi
teamă să nu piardă procentele la ele.
în pofida fricii care-l săgeta şi al puternicului zbucium pe
care-l simţea până-n adâncul rărunchilor, lovitura i se părea
de domeniul imposibilului, al irealizării. Tony o să-i arate
planul, iar el o să-i descopere un punct slab, care va arunca
planul acela printre lucrurile ursite să fie cu neputinţă.
Totuşi, după micul dejun, Daphne fiind Ia şcoală – era ultima
zi înainte de a-şi lua vacanţa – în liniştea dimineţii, Mills
căută cutia de deasupra dulapului, peste care Celia nu
dăduse niciodată. Înăuntru, Browningul belgian era la fel de
curat şi de bun de folosit ca şi în seara aceea din 1945 când
făcuse rost de el.
îl puse la loc în cutie, cu o grabă vinovată, tocmai când
cineva ciocăni la usa care dădea înspre coridorul de piatra.
Era poştaşul, aducind un pacheţel pentru Daphne şi
câteva felicitări de Crăciun, dintre care şi una pentru el.
Felicitarea era de ia Tony şi căzu ceva dintr-însa când Mills
vru s-o aşeze de bufetul din salonaş. O foiţă de hârtie albă.
O ridică de jos şi inima îi tresări de emoţie, văzând tipărit
cuvântul MEDBURY. Era un anunţ pe foaie volantă al
Regionalei Căilor Ferate Britanice. Amănunte privind noul
trafic Diesel între Wicester şi Medbury, citi Mills. Incepând din
ziua de 1 martie anul viitor va fi sporit traficul între Wicester şi
Medbury, prinir-un expres acţionat cu motor Diesel… Mills
călătorise cu unul din noile automotoare care legau
Wicesterul de oraşele învecinate. Ştia că nu vor mai fi
compartimente, că va dispare din vagoanele automotoarelor
certitudinea acelei necesare izolări prielnice jafului şi
violenţei şi căzu de acord cu părerea menţionată de Tony cu
cerneală: Imposibil după 1 martie. Planificarea şi realizarea
loviturii urma să fia făcută în cadrul următoarelor opt
săptămâni. Îşi simţi din nou rărunchii zgâlţâiţi de spaimă,
aşa cum şi-i simţise o bună bit cată de vreme şi dis-de-
dimineaţă şi parcă dori ca noile automotoare să fiâântrat în
funcţiune pe linia aceea încă din prima zi a lui decembrie, iar
nu tocmai la 1 martie.
y
— Discreţia, spuse Tony, în faţa halbelor goale, a
rămăşiţelor prânzului şi în fumul propriului său trabuc,
informaţia, surpriza, echipamentul şi antrenamentul, iată
care-s cerinţele. O să fie ca un fel de acţiune de război. Am
norocul că locuiesc în acest apartament şi în cartierul acesta.
Meredith de la parter nu pune niciodată vreo întrebare. S-ar
putea să ştie că am fost în închisoare – nevasta lui poate să fi
cercetat de ce apartamentul domnului Tobias a rămas gol
şase luni de zile – dar lucrul important este că aici, la noi,
oamenilor jiu le pasă; fiecare îşi vede de treburile lui. Ei au
îndeletniciri cu orarii neobişnuite. În casa de alături locuieşte
un om care cântă în orchestra municipală. După colţ
locuieşte o binecunoscută actriţă.
în cartierul nostru, vorbi şi Mills cu amărăciune, fiecare
ştie totul: ora la care ieşi de Ia serviciu, dacă ţi-a rămas vreo
factură neplătită, daca ai primit vreo scrisoare recomandată,
şi aşa mai departe.
Buun! încuviinţă Tony. Aşa dar vom vorbi şi vom lucra de
aci. Ia vino puţin în camera de-alături. Am o surpriză pentru
tine.
Erau toate puse pe masă – un carton presat, miniatură a
unui pătrat cu latura de un kilometru şi jumătate, un model
de gară, o locomotivă tot în miniatură, şi patru vagoane, o
barieră, un camion ca o jucărie ieşind din tunelul de sub
rambleu şi trei cutii de conserve în care fusese cacao şi care
desigur reprezentau turnurile de răcire ale uzinei electrice.
— Foarte bine, recunoscu Mills. E făcut la scară? Să nu
laşi pe nimeni să-l vadă, că s-a zis cu discreţia.
— L-am montat numai ca să-l vezi tu. O dată ce modelele
şi cutiile de conserve vor fi fost încuiate într-un sertar, ele nu
mai reprezintă nimic. După cele întâmplate nu mai vine
nimeni să mă vadă, Reg… Deocamdată, tu priveşti ansamblul
ăsta dinspre sud, însă nu face greşeala de a privi la el mereu
aşa. O să vin cu tine în trenul ăsta o singură dată. S-ar
putea, vezi tu, să-şi aducă aminte de mine vreunul, ca de un
călător care circulă adesea pe linia asta. Doar nu vrem să
dăm greş. Nu există niciun motiv să nu ne putem păstra
secretul sută-n sută. De fapt, trebuie să-l păstrăm. Ăsta-i un
trenuleţ care opreşte în fiecare zi, în fiecare vineri, lângă o
uzină electrică, şi care circulă mai totdeauna pe jumătate gol,
şi e aproape sigur că transportă bani. Dar tu ştii cum e viaţa.
Poţi fi sigur că în ziua când ne vom urca în camionul ăla, ca
să oprim trenul, o să aibă loc nu ştiu ce carnaval sătesc, ori
se va întâmpla să meargă la Medbliry două sute de soldaţi
înarmaţi, sau poate vreo şaizeci de poliţişti or să călătorească
înspre oraşul unde se desfăşoară un mare proces, ori foto-
reporterii revistei Life vor da cine ştie ce raită prin orăşelele
cu catedrale din ţara, şi trenul o să fie plin de aparate de
filmat telescopice.
Mills râse cu poftă.
 — Da, Fonv, aşa se întâmplă şi-n război.
— Dar tu şi eu, hotărî Tony, suntem dintre tipii care au
mai avut de-a face cu soiul ăsta de necazuri, care pe atunci
ne puteau duce la moarte.
— Vreau să-mi vorbeşti despre plan, ceru Mills. Dă-mi
amănunt cu amănunt.
— Uite cum îl văd eu, începu Tony. Un tren pleacă de la
Wicester spre Medbury în fiecare vineri la ora unu şi şase, de
la linia a şasea. Vinerea e zi de plată în întreaga ţară. Doi
oameni de la centrala Regiei Electricităţii – alţii în fiecare
săptămână; şi ce altceva poate însemna asta decât că
lucrează cu schimbul? — merg în fiecare vineri cu trenul asta
la gara Strawberry Whitacre, alături de care se află o urină
electrică unde lucrează cel puţin şase sute de oameni. Când
se dau jos din tren cu cele două lăzi grozav de grele, îi
intâmpină un om în uniformă, care-i însoţeşte până la o
clădire de cărămidă, unde câteva zeci de oameni se află în
aşteptarea lor… Reg, e un lucru pe care tu şi cu mine îl
putem face. Cânji s-or fi înapoind oamenii aceştia? Se-ntorc
şi cu lăzile? Şi la întoarcere îs tot aşa de grele, adică tot pline
ca şi la venire, ori sunt mai uşor de cărat, adică goale?
Numai un singur tren opreşte la Strawberry Whitacre în
cursul după amiezii şi anume un rapid de la Derby. El
soseşte la Strawberry Whitacre la 3,47 în fiecare după
amiază. Înainte de a trece la acţiune, trebuie să mergem la
Derby şi să ne înapoiem cu trenul de care-ţi vorbesc, pentru
ca să vedem dacă cei doi oameni se întorc sau nu cu lăzile
goale. Dacă ei se întorc efectiv, şi dacă lăzile pe care le duc
par tot foarte grele, atunci socotesc eu că de fapt oamenii
cară niscai registre şi ne lăsăm păgubaşi. Dacă nu se întorc
însă de fel cu trenul, atunci cred că drumul izbânzii ne
rămâne încă deschis. Ce zici?
— O să am o părere mai prccisă după ce o să văd totul.
— Vreo obiecţie, ceva, până acum?
— Nu-mi vine niciuna în gând.
— Ia nu te uita o clipă la model. Lasă-mă să spun totul,
înainte de a veni tu cu un vraf de critici. Trenul pleacă la
1 şi 6. Bun. Se opreşte la şase staţii. A şaptea e Strawberry
Whitacre, unde ajunge la 1 şi 50. Am mers de multe ori cu
trenul ăsta – pe vreme rea şi pe ceaţă – şi ştiu că niciodată
nu întârzie mult. Bun. Ei bine, chiar înainte de gara
Strawberry Whitacre e un pasaj de nivel. Şi la câteva sute de
metri mai înainte, în preajma unei curbe uşoare, se află
tunelul şoselei care trece pe sub rambieul căiî forate.
Semafoarele sunt la curba şi sunt vizibile de la cel puîn o mie
de metri depărtare. Dacă semafoarele sunt în poziţie de
oprire pentru tren – şi vor trebui să fie, în caz că bariera
pasajului de nivel e ridicata şi permite traficul rutier – trenul
se va opri faţă de tunelul şoselei la o distanţă de la, care te
poţi face auzit sau pe care o poţi străbate al ergând. Bun. Ei
bine, dacă un camion s-ar opri pe pasajul de nivel cu puţin
înainte de sosirea trenului la 1,50, manipulatorii vor fi
obligaţi să pună semafoarele în poziţie de oprire şi trenul se
va opri. Pentru că în caz contrar ar însemna să se ciocnească
de bariera pasajului şi de camion. Şi iată-ne acum pe noi în
poziţia în care am oprit un tren aproape gol ducând cu el o
sumă de cinci până la douăzeci de mii de lire.
— Aşa speri…
— Să presupunem că aşa e. Mă urmăreşti? Sunt sau nu
clar?
Mills zâmbi.
— Ar fi trebuit să te faci ofiţer. Ai darul expunerii.
Tony rânji.
— Sper că o să am şi darul realizării. Aş dori să iasă o
lucrare de artă de mâna întâi.
— Mi-ai prezentat cadrul general. Acum spune-mi partea
cu buba. Ce avem noi de făcut?
— Oprim un camion pe pasajul de nivel la 1,45, spuse
Tony. Ne fâţâirn în jurul lui, susţinâi’d că s-a defectat ceva.
După un timp, ieşind din cabina de semnalizare de unde se
manipulează bariera, vine spre noi un ins îngrozit. Camionul
trebuie îndepărtat de pe linie, deoarece trebuie să sosească
din clipă în clipă trenul. Dacă nu-i dăm zor, el va fi silit să
pună semaforul în poziţie de oprire, ceea ce nu i-ar conveni,
deoarece ar însemna să redacteze un raport şi să se audă
tratat d careva din superiori drept îngrămădit la minte. În
clipa aceea unul dintre noi – să zicem că tu – începe să se
arate foarte îngrijorat de soarta camionului. Trenurile nu ţin
niciodată seama de semnalizări. Dacă trenul ăla vine peste
noi în ciuda semnalului de oprire, îţi va face camionul praf şi
pulbere, camionul tău – adică. Feroviarul te asigură că trenul
se va opri, dar tu intri în panică şi alergi de-a lungul liniei
ferate ca să-l opreşti. Nu uita că atât cabina de semnalizare,
cât şi semafoarele, ba chiar şi trenul însuşi sunt – ca şi
automobilele în Anglia – de partea stângă. A şoselei, ca să zic
aşa. Dacă o iei de-a lungul terasamentului, pe dreapta, se
prea poate ca personalul trenului să se uite pe ferestrele din
stângă, în aşteptarea schimbării semaforului şi se prea poate
să nu te vadă. Însă chiar dacă te văd, asta nu înseamnă că
am pierdut partida. Nu le spui nimic sau poate surâzi şi zici:
„Un blocaj de circulaţie la pasajul de nivel” – sau orice
altceva care să le risipească lor bănuielile. După aceea, tu –
dacă ăsta va fi rolul tău – te urci în tren – în vagonul de clasa
întâi – îi scoţi pe cei doi oameni din circulaţie, le iei lăzile cele
grele, cobori tot pe partea dreaptă, traversezi cealaltă linie, le
cari sau le arunci sau le rostogoleşti de pe rambleu, ie ţii
după ele şi până atunci s-a făcut ora două, iar eu „fac ce fac”
şi repun în funcţiune motorul camionului. Şoseaua de peste
pasajul de nivel şi care vine dinspre Wicester merge aşa vreo
două sute de metri – sunt câteva prăvălioare şi o circiumă –
şi apoi se bifurcă, drumul din dreapta luând-o către alt sat,
iar drumul din stângă, descriind o buclă, se întoarce spre
Wicester. Şoseaua aceasta trece pe sub calea
m
ferata, după cum am spus, la vreun kilometru şi jumătate
mai încolo, şi dă într-alt sat. Noi o luăm pe drumul din
dreapta şi suntem bun duşi…
— Ia stai o clipă! protestă Mills. Planul ăsta, măi Tony, e
mai plin de găuri decât o strecurătoare.
Tony răspunse cu dezamăgire:
— Fără riscuri, nu se poate.
— Nu mă refer eu la riscuri. Dar să ne oprim la ultimul
punct, „O luăm pe drumul din dreapta şi suntem bun duşi…”
Ce înseamnă asta? Duşi într-un camion furat cu bani furaţi?
Automobilele poliţiei vor şi porni după banii şterpeliţi, sau
după camionul furat. Şi, dacă-i vorba aşa, de ce numaidecât
un camion? De ce n-am folosi pur şi simplu maşina ta,
acoperind placa numărului cu noroi?
Tony răspunse:
— Nu ne folosim de automobilul meu pentru că e o maşină
străină şi destul de lesne de identificat. Nu-l folosim pentru
că s-ar putea să cântărească atât de puţin, îneât vreo câţiva
feroviari să-i poată pur şi simplu ridica de pe pasajul de
nivel, ca să-şi lase afurisitul lor de tren să treacă. Dar, mai
presus de orice, nu-l folosim, deoarece, după cum spui tu,
furând un camion, poliţia o să caute un camion. Noi mergem
cu camionul până la o carieră de piatră, până la o lutărie sau
până la o cărămidărie părăsită unde vom fi parcat mai
dinainte automobilul. Mutăm banii în maşina mea şi o luăm
spre casă.
m
— Aşa-’. Mai bine, răsuflă Mills. Începe să semene a plan.
Dar sita tot mai are găuri. Tu zici că unul dintre noi o ia pe
linia ferată în sus spre tren. Ai privit mai de curând la un
vagon de tren? Uşile sunt la un metru şi douăzeci faţă de sol,
iar clanţele uşilor la peste doi metri. S-ar putea ca ele să nu
se deschidă – ştii cum sunt căile’ferate britanice. Te afli la
discreţia oricui găseşte de cuvinţă să-ţi dea un pumn în
piept. Fraţii cu banii nu trebuie să se uite neapărat pe
ferestrele dinspre stângă. Ei nu ştiu altceva despre căile
ferate, decât că linia pe care merg e păcătoasă. Şi tipii se uită
pe vreo fereastră din dreapta – sau de pe coridor, dacă o fi
vreun coridor – şi văd un om care se apropie. Ei habar n-au
că vine să-i facă zob, dar au şi tot timpul să-i urmărească
atenţi. Şi atunci unde-i elementul surpriză? Tony, toată
partea asta e împuţită.
O recunoscu mâhnit şi Tony:
— Da, e cam aşa. Însă ai un revolver.
— Va să zică să trag şi să alarmez toţi călători) din tren? Şi
să se uite cu toţii şi să-l identifice pe fostul deţinut Mills care
o ta la goană cu banii? Asta nu-mi place, Tony. Nu s-ar putea
să merg mai bine cu trenul, ca simplu pasager, şi apoi să
trag semnalul de alarmă şi să-ţi arunc ţie lăzile?
— – Nu, răspunse Tony. Adineauri ţi-am spus de ce
niciunul dintre noi nu poate merge în tren. Am fost amândoi
în închisoare – nu pentru lucruri de-al de-astea, desigur, dar
autorităţile au oricum fotografiile noastre la poliţie şi s-ar
putea să ne dea de urmă, după culori şi semnalmente.
— Eu unul m-aş însura cu fata aia, se pomeni spunând
Mills. E bogată?
Tony zise jalnic.
— Nu merge. Al naibii mi-a mai căzut, Reg, spusa ta. Ai
dreptate în privinţa uşilor şi clanţelor. Pierdem efectul
surpriză. Şi totuşi, restul e cum nu se poate mai perfect.
Vreau să spun că banii-s acolo, lipsiţi practic de orice
apărare.
Agitat, Mills întrebă repede:
— Vagonul e cu coridor?
— Da.
— Spui, pe bună dreptate, că are să vină un om din cabina
de semnalizare sau din gară, ca să ne spună să dăm
camionul deoparte. Argumentul că s-ar putea să-şi aducă
aminte ineva de mutrele noastre şi apoi să le descrie, i se
aplică deopotrivă şi respectivului, poate şi el să ne ţină
minte. Dar să presupunem că respectivul camion furat e un
camion de cărbuni… Tony mărturisi franc:
— Nu pricep…
— Cărbuni, Tony, cărbuni. Ai un excelent pretext ca sa-ţi
înnegreşti faţa.
— Doamne, aşa el Te poţi camufla chiar din momentul
pleării. Şi, ia ascultă, Reg, dacă ai merge tu cu trenul – ceea
i e ar rezolva problema clanţelor – ai putea să ai’ fi tu faţă
mânjită, deoarece trenul trece printr-un ţinut în care şfnt
mine de cărbuni.
— Dacă merg cu trenul, spuse Mills, totul devine mai uşor
şi mai rapid, Tony. Tu-ţi joci scena ta cu camionul la pasajul
de nivel. Eu sunt în tren şi ştiu că dacă se opreşte înainte de
intrarea în gară, înseamnă că ai izbutit să şterpeleşti
camionul şi să-l duci la Strawberry Whitacre şi să-l opreşti pe
pasajul de nivel. Ştiu deci că trenul se va opri acolo câteva
minute şi. Că pot intra şi surprinde pe ăi doi tipi. Pot sări din
tren cu lăzile şi să lunec în jos pe rambleu până-n şosea; iar
după un minut, două – o să ne ocupăm noi de sincronizare
după aia -rapari şi tu în camion. Atunci îi dăm bătaie ţi ne
facem nevăzuţi în spre cariera de nisip, mai înainte ca trenul
să fi ajuns în gară şi ca oamenii celor două echipe ale Regiei
să-şi poată da seama, întâlnindu-se, de ce s-a petrecut. S-ar
putea sa nu-şi dea seama nici atunci: trenul ar putea merge
direct la Medbury, până ce funcţionarii să-şi vină în fire ori
să dea cineva peste ei. Chiar dacă cel în uniformă de pe
peron ar începe să se frământe că nu i-au sosit ăi doi
funcţionari, oamenii de la calea ferată tot s-ar împotrivi:
— Nu putem ţine trenul pe loc; probabil că ăi din W’icester
or fi întârziat.
— S-ar putea să se bage de seamă că perdelele unui
compartiment de clasa-ntâi sunt lăsate în jos.
Dar Mills ridică din umeri:
— Ei, le-au tras niscai îndrăgostiţi!
— Şi trebuie să fie neapărat un camion de cărbuni?
întrebă Tony.
— Ge-ai împotrivă?
— Că trebuie să mai planific încă o lovitură. Nu putem
pune mâna pe orice fel de camion vechi; suntem siliţi să
ochim un anume tip de camion. Şi, ce-i mai rău, că avem de
luptat cu un factor de timp-distanţă.
— Nu înţeleg…
 — O să trebuiască să fie cam aşa, îl lămuri Tony. Trebuie
să găsim o curte a vreunui depozit de cărbuni unde să fie
parcat şi lăsat la voia întâmplării un camion, în jurul orei ce
ne convine – şi care-i ora care ne convine? Ora convenabilă e
distanţa – adică timpul necesar ca să ajunga camionul de
acolo până la pasajul de nivel, iar acest „acolo” va fo mai
mult ca sigur, undeva pe la Wicester – există mai multe
depozite dintre care-mi pot alege. De la Wicester la Strawber-
ry Whitacre sunt ceva mai mult de douăzeci şi cinci de
kilometri. Cel puţin o jumătate de oră înainte de 1,45. Să
zicem între 12,45 şi 1,15. Mă rog, nu-i prea rău, pentru că
asta înseamnă ora mesei de prinz, exact când camioanele
sunt parcate.
— Ştii să porneşti din loc un camion fără chei de contact?
— Cred că da, răspunse Tony. Dar o să tot fac exerciţii pe
maşina mea până ce izbutesc să meargă repede toată treaba
asta.
— Feţele unde ni le mânjim?
— într-un closet public.
— Asta înseamnă că trebuie sa ne ţinem prin preajma unei
şosele naţionale -run depozit de cărbuni pe o şosea naţională
şi nu departe de un closet public.
— Lucrul o să ne cam dea de furcă, recunoscu Tony.
Acum, ascultă, o să trebuiască să fim la fel de atenţi şi-n
privinţa furtului ăstuia mai mic. Trebuie să umblăm în
căutarea depozitului îmbrăcaţi în alte haine, purtând
ochelari, serviete… Acelaşi lucru şi în ziua loviturii. M-am
gândit la mai multe. Am auzit că toţi criminalii amatori comit
greşeala de a săvârşi fapta nedeghizaţi, ca să se deghizeze
după aceea. Asta nu-i bine. Trebuie ca orice eventuală
descriere furnizată poliţiei să fie, derutantă. În ziua aceea
trebuie să ai părul lung, Reg, ca să nu li se ducă musai
gândul la clientela puşcăriilor. Cumpâră-ţi o beretă care să
stea bine pe cap şi să ascundă totuşi aproape în întregime
culoarea părului. Ia-ţi un pardesiu de ploaie ieftin, model
obişnuit. Şi mănuşi, desigur. Bagă apoi de seamă unde e
plasat depozitul de cărbuni – să nu fie cumva vreo cafenea de
cealaltă parte a şoselei. Bagă de seamă unde prânzesc şoferii
camioanelor de cărbuni, şi dacă prânzesc zilnic în acelaşi loc.
Treaba începe să pară posibilă, Reg. Mi-am făcut rost de
nişte ochelari din sticlă simplă, fără dioptrii.
— Dar nu vreau să port ochelari, obiectă Mills. Dacă se
lasă cu bătaie, s-ar putea ca să mi-i spargă cineva şi să-mi
scoată ochii.
— Fă-ţi un bandaj…
— Asta atrage atenţia… Dar tu, cu maşina ta, cum faci,
Tony? Când o ascunzi?
— Chiar în ziua aceea, foarte devreme.
— Îţi iei şi-un revolver?
— Da. De ce n-aş lua? Revolverul, rosti Tony, e
argumentul hotărâtor.
— N-o să-l folosesc pe-al meu în tren – dacă eu o să merg
cu trenul. Cel mai bine e pe tăcuteiea. Un drug de fier.
Atunci nu. Aude nimeni nimic; tot ce s-a întâmplat este că
trenul s-a oprit din pricina unui camion; acum trebuie să-i
dea bătaie înspre Medbury.
— Ei sunt doi, preciza Tony. S-ar putea să mai sară şi alţii
în ajutor,
— Doi civili, Tony. Nu afurisiţi de nemţi ori tipi din
batalionul Y. Nişte civili dintr-un birou.
Dispreţul lui era cumplit. Văzuse nişte oameni de la Regia
Electricităţii, când veniseră să inspecteze şantierele de
construcţii. Le curgeau mereu mucii din nasurile roşii, când
nu se întâmpla să fie arşiţă. Să străbată de colo-colo un
şantier noroios li se părea o adevărată caznă. Să meargă pe
jos mai mult de o sută de metri, fără a se urca într-un
automobil, asta îi obosea şi le scădea prestigiul.
— Crezi acum că totu-i cu putinţă? întrebă Tony.
— În teorie – da, se învoi Mills. Să vedem cum o să fie în
practică.
În Horse Street, negoţul era încă în toi şi prin magazinele
de mobilă, bărbaţi mustăcioşi vindeau bufete din placaj unor
tineri deznădăjduiţi care cărau după ei, prin oraş, copii mai
măricei şi prunci, şi din pricina oboselii se zborşeau unii la
alţii. Femeile răsfiratelor suburbii se uitau prin vitrinele
măcelăriilor unde se vindea carne de porc: plăcinte cu carne,
bucăţi mari de slănină, şuncă fiartă, conserve; fetele – cu feţe
sulemenite, istovite, braţe şi picioare cât chibriturile şi sâni
supţi de tot – se sprijineau pe unde se întâmpla, li se ofilea
viaţa, nu ştiau cum să facă faţă greutăţilor de toate zilele; iar
femeile cu feţe puhave, cu burta cât balerca, priveau pizmaşe
la oricare altă fiinţă şi examinau peştele rece aşezat pe
blocuri de gheaţă, căutând să afle unde-i păcăleala. Prea
scump. Prea ieftin. Tot ce e la doi metri de ele înseamnă că le
e peste mină, că nu face parte din ele, şi deci urmează să fie
nerecunoscut, osândit: peştele, problema zilei, scump sau
ieftin, păcăleala, doi metri dincolo de înţelegere: aparatul de
televiziune şi metrii de material şi i-am-spus-eu-ci şi nimic
nu-i luat în seamă, iar mai puţin decât toate Dumnezeu, care
nici nu există…
— Noroc, izbucni Tony.
Mills nu l-ar fi recunoscut. Bereta şi ochelarii şi servieta şi
un fel nou de a se ţine, încovoiat.
— Am dat de un depozit de cărbuni, destăinui el, oarecum
în silă. Doi oameni care vin zilnic – mă rog, vin de trei îzile în
şir până acum – la unu fără un sfert şi se duc la o crâşmă
ceva mai sus pe şosea, unde stau până la şi jumătate..
— Doar camionul ăsta?
— Da, şi doar o baraca mică.
— Uite un automobil.
Automobilul cu cei trei călători – un şofer şi alţi doi bărbaţi
– o luă în direcţia aşteptată.
— Unu fără un sfert, observă Tony. Asta trebuie să fie.
îşi făcură în grabă loc prin mulţimile de cumpărători j în
mai puţin de cinci minute se aflau pe spaţiul pavat dintre
peroanele şase şi şapte ale gării din Wicester, sub uriaşul
acoperiş de grinzi şi sticlă murdară, în plin miros de fum.
Reclamele de Crăciun se mai vedeau încă. Motanul încălţat
apărea pe un panou. Cufere şi pachete plate zăceau răspâr, –
dite jur-împrejur, dând o impresie de haos. Viatul rece
zvâtlea cu funingine în ochii lui Mills. Nu păşiseră încă pe
peron, ci rămaseră să mai discute, întrerupându-se din când
în când, lângă şirurile de taxiuri şi nu departe de o femeie-
poliţist care căsca. Mills sta pe acea parte a pasajului pe care
soarele, prelins prin geamurile murdare, o bătea şi se îndura
s-o dezmorţească, proiectându-şi peste coletul poştal al
marinei de război, lung de aproape un metru, şi peste dârele
de funingine, nesfârşita-i umbră iernatică. Din gurile lungilor
runde murdare care alcătuiau gara, fumul se împrăştia o
dată cu plecarea unui tren şi se răsucea în jurul muchiilor de
sticlă ale acoperişului, risipindu-se în după amiază. Mills
cască şi-şi duse batista la un ochi care-i curgea, deoarece îi
intrase praf. O mulţime de oameni aştepta pe peronul cinci,
de cealaltă parte a şinelor. Trenul de Londra, gata să
sosească, capete ce se întorc, iată că trenul intră. Foarte
încet, dar sigur de sine, strălucitor de puternic, şi Mills poate
să vadă şervetelc şi tacâmurile şi siluetele care servesc
zorindu-se, slugarnice; acum plecăm din Wicester.
Întotdeauna, într-un tren care merge la Londra, poţi găsi tot
ce vrei.
în suflul intens al vaporilor, pe când expresul pleca, abia
ca auzi glasul lui Tony:
— Iată-i!
Automobilul era un Austin negru şi trase într-un loc lângă
femeia-poliţist. Mills se linse pe buze şi rânji uşor. De mare
folos ar mai fi şi ea! Şoferul, care purta şapcă cu cozoroc,
coborî, întocmai cum spusese Tony,şi deschise uşa din spate
a maşinii. Ziua se încărca de prevestiri, ba şi de încordare.
Nu crezuse chiar tot ce-i îndrugase Tony, dar iată ca vedea
acum cu ochii lui. Gei doi funcţionari se coţopăniră cu două
lăzi grele, încuiate cu lacăte mici. Se vedea că fiecare ladă are
o încuietoare glisantă. „S-ar încuia oare nişte simple
registre?” se întrebă Mills. Asta părea puţin probabil. Pentru
unul din oameni greutatea ei (a prea mare, aşa că şoferul îi
luă el lada. Tustrei înaintară foarte încet de-a lungul celor
trei cabine telefonice, trecând pe lângă un cărucior plat şi
dincolo de un stâlp, către peronul şase. Tony şi Mills îi
urmau, cu mers potrivit şi la distanţa potrivită.
Cu atenţia încordată asupra clipei, pe Mills îl tulburară
zgomote neînsemnate: sonerii, voci, lovituri ritmice care
veneau de undeva, un cling-cling-cling pe când – solitară – o
locomotivă trecea. În liniştea de pe peronul şase, câteva
siluete plimbându-se-n sus şi-n jos, bănci goale, un om care
coboară treptele la toaleta „Bărbaţi”, cu degetele încherbate
pe buzele a patru ceşti. Aici nu-i niciun bufet. Dar ceştile? A,
pentru că e un bufet mare pe peronul şapte. Zăreai ceşti
până şi pe băncile goale. Şi pretutindeni, gunoi.
m
m
Mica locomotivă-tozf/er pufăia domol, scoţând aburi.
Trăgea patru vagoane cu un lung şir de uşi deschise. O
săgeată de metal arăta spre tren. Mills citi cuvintele înnegrite
de vreme: „Tren personal pentru Medbury”. De cealaltă parte
a trenului, un colţ întunecos, tainic, cu şiruri de coşuri
cufundate în colb. Un fluierat şi o nedesluşită agitaţie,
resimţită de altundeva, produsă de ceva ce se întâmpla acolo.
Simţurile lui, peste măsură de aţâţate, nu puteau înregistra
tot ce se petrece, aveau o treabă asupra căreia trebuiau să se
concentreze, trebuiau să analizeze şi să-şi aducă aminte de
scena aceasta, de ăşti câţiva oameni, de peronul ăsta, de
acest tren şi acest timp, de lucrurile care se intercalau între
el şi miile de lire.
Nu s-au apropiat de tren, ci au rămas lângă standul de
cărţi şi, în vreme ce şoferul râdea şi se îndepărta, Tony şi
Mills îşi întoarseră capetele către culorile vii ale standului, la
pornografia care biciuia simţurile. Auziră cum trec bocănind
priit spatele lor bocancii grei ai şoferului şi uşorul şuier al
respiraţiei, în timp ce ochii şi-i pironiseră asupra feluritelor
poziţii fotografice, – a nesfârşitului şuvoi de carne ce se dădea
în vileag, ca să excite, să stârnească, să declare A ta sunt în
tainica ruşine (dar declin orice răspundere; doar pentru bani,
înţelegi, banii mai înainte de orice, soţului meu nu-i pasă,
prelungitele chicote şi căscaturi la fotograf, dă-i zor, Paul,
începe să-mi fie frig). Mills se uita la trupurile de pe hârtie. Şi
pe când sângele îi zvâcnea la fiecare schimbare a poziţiilor,
mintea şi inima lui încercau un tulbure resentiment. Aveau
trupuri mai desăvârşite decât Celia; sâni mai plini, coapse
care aveau unghere senzuale în locuri unde ochiul minţii ar fi
voit să’-se găsească trupul lui; dar exista şi o însuşire pe care
Celia o avea, iar ele nu. Nu putea preciza care anume. Mila,
poate. Simplitatea. Simplitatea trebuie osândită. Lungile
curbe ale voluptuoaselor trupuri de pe hârtie rosteau: „eu nu
sunt oricine; tu eşti ca oricare, şi ea, şi ţoale, eu nu…”
— „Wicester Post”, vă rog, ceru Tony.
Mills spuse:
— „Sporting Buff”.
Şi se depărtară cu ziarele pe care nu aveau de gând să le (.
Iţească, până-n apropierea stâlpului gros de fier, unde
ajunseră nunţai bine cât să poată vedea cum şoferul o
pornea cu Austinul.
— Unu şi cinci, preciză Tony şi înaintă către uşa deschisă,
i unui vagon. Simţiră uşoara cedare a vagonului când păşiră
într-însul şi o luară pe coridor ca racul, de-a-ndăratelea, cer-
i etând feţele călătorilor, căutând un compartiment gol; o
bătrână cu privirea pătrunzătoare, care ar fi vrut şi ea, însă
pentru alte motive, să fie singură; un feroviar, istovit, galben
la faţa, cu ochi albaştri, meşterind o lampă cu ulei; două fete,
una tare frumuşică şi voinică pentru vârsta ei, fata de vreo
şaisprezece ani, cealaltă palidă, ştearsă, plină de
neprecupeţită admiraţie faţă de prima. Începură să se audă
uşi trintite. Mills văzu cu mirare că fata cea mai voinică
purta o pălărie Stetson şi un fular viu colorat; deasupra
capului ei, ? n plasă, se aflau două geamantane cu totul
nepotrivite, prea grele, desigur, pentru o fată, dar fiecare
geamantan avea câte o etichetă Cunard2 (clasă turist); şi-n
mişcările ei se ghicea simplitatea; Mills simţi o oarecare
plăcere şi privi cu băgare de seamă la chipul ăla de fetişcană,
observând, când fata îşi ridică ochii, iar el nu mai fu în raza
ei vizuală, că începuse să roşească. În alt compartiment un
om singur, intr-un pardesiu de ploaie jerpelit, care înfuleca
de zor sandvişuri uriaşe, dornic să termine până ce avea să
vină cineva peste el, care să-l stânjenească.
— O să meargă, afirmă Tony.
— Am plecat.
Tony se uita prea des la ceas, atrăgea atenţia.
— Un minut întârzâcre, izbucni el, dar Mills ridica din
umeri şi comentă:
— Cui îi pasă?
— Ai luat prânzul?
— Nu.
— O să fim la Medbury la două şi cincisprezece, preciza
Tony. O să intrăm la restaurantul „Queen’s”.
Kilometri întregi de cărămizi murdare, de vechi case
păruginite, dărăpănate, de rufe de culoare cenuşie, întinse pe
frânghii, gata să se facă din nou leoarcă. Începuse să plouă.
Zăpuşala în compartiment era aidoma ca într-o seră; te
aşteptai la miros de vegetaţie putredă, la ţipete de maimuţe.
Mills îşi scoase pardesiul, se lăsă pe speteaza banchetei; îi
venea greu acum să se concentreze. Fumul locomoti vei-
Jo/Jer plutea umed şi greoi, ca şi cel al tunurilor, îşi aminti
el. Fabricile şi kilometri întregi de vagoane de marfă şi de
pasageri, permutaţiile de neînţeles ale locomotivelor care
manevrau. „Dacă asta ar fi ziua ce mare, ce-aş face?”
— Mă duc să văd dacă se poate trece în clasa întâi.
— Se poate.
— Mai bine să verific.
Se ridică în picioare, dar fără nicio grabă. Trenul şi
încetinea pentru prima oprire, o simplă haltă pentru
feroviari. Mills privi pe fereastră. Felinare şi uluci şi
magherniţe fără rost de-a lungul liniei ferate. În depărtare,
uzina de gaz de lângă staţia următoare. Trenul începu să se
pună încet în mişcare. Se vedeau bordeie şi podişti de tablă,
să-i ducă pe trecătorii pedeştri de la nicăieri la nimic.
Aceleaşi şiruri de vagoane de marfă cu inscripţii de cretă care
se ştergeau sub ploaie şi atmosfera acum îmbibată de gaz şi
oameni cu lămpi şi steguleţe stând lângă o clădire mică din
cărămidă, tot atât de veche ca şi istoria căilor ferate. Mills se
depărtă de lângă fereastră şi se uită la fotografiile în sepia
dinlăuntrul vagonului: blocul masiv al castelului de la
Pembroke, un aspru şir de dealuri lângă Machynlleth, o fată
pieptănată după moda veche, tare asexuată în pofida
îmbrăcăminţii ei, culcată pe plaja de la Criccieth.
Mills o luă de-a lungul coridorului în spre burduful care
făcea legătura cu vagonul de clasa întâi. Toată lumea îl
urmări cu privirile când trecu: doamna bătrână ridicându-şi
ochii de pe Times, bărbatul care-şi termina sandvişurile, cele
două fete, ochii celei frumuşele strălucitori, dar uitându-se în
altă parte, crezând că plimbarea lui Mills pentru ea era.
Vagoanele de clasa întâi şi de a doua comunicau prin
obişnuita legătură. Mills se avântă chiar până la intrarea în
coridor. Păreau a fi foarte puţini călători în vagonul de clasa
întâi, nădejde de biruinţă pentru aşteptata vineri, dar se
înapoie şi-i spuse lui Tony:
— Toţi s-au uitat după mine când am trecut. Trebuie să
ma duc într-unul din compartimentele de lângă clasa întâi.
— Dacă se poate, se învoi Tony. Dar asta nu-i prea
important, deoarece vei fi mânjit pe faţă.
Dincolo de uzina de gaz trenul înaintă printr-o regiune de
canale, fabrici, pogoane de antrepozite şi suburbii
muribunde, care fuseseră construite pe vremea
poştalioanelor. O a treia oprire şi un destul de puternic puhoi
de lume care se urca, toţi în vagoanele de clasa a doua. Doi
feroviari intrară în compartiment’şi, în prezenţa lor, Tony şi
Mills îşi domoliră conversaţia. Suflul de aer cald stâmind
praful de sub banchete, fotografiile în sepia şi pornirea spre
căscat, în vreme ce trenul depăşea suburbiile interioare ale
Wicesterului şi calătorea îndărătul aleilor cu locuinţe ieftine
şi cu parcele, şi trecea pe lângă un rezervor şi nişte copaci şi
câteva piloane, şi locuinţele mai mari, în mijlocul junor
grădini proprii, ale celor ce se hrăneau cu închipuirea că
trăiesc la ţară.
— Două fără douăzeci, grăi Tony cu tâlc. La staţia
următoare, cei doi feroviari coborî că şi, de asemenea,
constată Mills uşurat, coborâră aproape toţi cei ce urcaseră o
data cu ei.
— Aşa se întâmplă mereu?
— Cred că da.
— Staţia următoare?
— Prima după.
Pământ gras şi umed, foarte verde şi ud, şi vite culcate şi
apoi pogoane de buruieni care supravieţuiau pe o linie-de
încărcare şi descărcare, acum părăsită, ce cunoscuse
altădată zile mai bune. Oprire la o haltă firavă, din lemn,
tropăit de bocanci pe srânduri, un râs, un strigăt:
— Nu vrei o ceaşcă de ceai?
Şi glasul unei fete:
— Hai! Vezi-ţi de drum!
De-acum încolo fiecare metru parcurs era teren operativ,
făcea parte din. Câmpul de luptă pe care şi-l sortiseră, Mills
se aşeză în dreptul ferestrei dinspre stângă, o şterse, privi
drept înainte când trenul începu să gâfâie şi văzu, amăgitor
de aproape, turnurile de răcire de la Strawberry Whitacre
revărsând vapori către cerul jos, pe care 11 coborau şi mai
jos. Restul era alcătuit din câmpuri, vite, ici şi colo câte o
fermă, turnul vreunei biserici în zarea mai depărtată,
mormanele de cărbune întinse pe sute de metri, clădiri
răzleţe, mulţimi de coşuri, tractoare, noroiul noilor şosele în
curs de construcţie din cuprinsul perimetrului uzinei
electrice, calabalâcul mecanic al unei substaţii exterioare,
ateliere, depozite, o sală de turbine, o uriaşă cazangerie,
uzina de tratare a cărbunelui, cabanele şantierului de
construcţie, camioane, automobile,. Câţiva oameni umblând
prin ploaie. Se găseau tare aproape acum de una din cele mai
mari uzine electrice din lume, care părea să aibă o putere a
sa în chiar simpla ei structură fizică. Părea cu neputinţă să
poţi da o lovitură aici.
— Urmează rambleul, anunţă Tony, care în acea clipă se
concentra şi el, răsucindu-se ca să-i arate lui Mills teritoriul
pe care aveau să-şi poarte războiul lor particular.
Taluzul era lung de vreo opt sute de metri. Părea că
ţâşneşte de nicăieri; ondulaţia terenului care-l făcuse posibil
nu se vedea din tren, dar deodată se aflară sus pe ea,
călă’torind la şapte sau opt metri deasupra terenului
înconjurător. Trenul începuse a încctini. Mills putu să vadă
cele câteva garduri vii, copacii şi căsuţele de pe o şosea care
se apropia perpendicular pe linia ferată, în vreme ce o
camionetă poştală se grăbea în zadar către pasajul de nivel,
cei dinlăuntru! ei, cu ochii ţintă la orizontul mărginit de
ploaie, nedându-şi încă seama că bariera pasajului fusese
coborâtă.
— Semafoarele, arătă Tony. Cel din stânga-i al nostru.
Era lăsat în jos.
Mills îşi muşcă buzele de încordat ce era.
— Cabina de semnalizare, spuse Tony.
„Strawberry Whitacre…”
Un glas rosti cuvintele, dar fără a le da cine ştie ce relief.;
dacă nu le-ai fi ştiut, n-ai fi coborât aici…
O răbufnitură de aburi dintre roţi…
Pe peron, frământându-se, ba şi tare istovit, cu faţa
cărnoasă brăzdată de încruntarea unuia care nu-i obişnuit
să se concentreze sau să poarte pe umerii lui o răspundere –
un om în uniformă. Era înalt, însă burtos, şi Mills, care ştia
cântări oamenii după ferocitatea de care erau în stare, îşi
dădu seama că omul putea fi trecut cu vederea; n-ar fi fost în
stare" să facă nimic din proprie iniţiativă; ci doar avea să se
agaţe de telefon, susţinând: „Nu-i vina mea’.
— Ăsta e mereu?
— Nu-s tocmai sigur.
— Asta trebuie s-o aflăm.
— Uite că i-a văzut.
 Trântitura unei uşi la clasa întâi. Faţa cărnoasă, care
acum nu se mai încrunta, se încreţi a zânibet; omul dădea
din gură, dar nu-l auzeai ce spune, deşi se afla chiar în
dreptul compartimentului în care călătoreau Tony şi Mills.
Să deschid fereastra?
Nu. Ar bate la ociri.
Lăsaseră lăzile jos, ca să-i dea controlorului biletele. Apoi
îe ridicară, grele cum erau, târându-le, sprijinindu-şi-le de
picioare, meercând în zadar să se ţină la pas cu omul care le
ieşise în întâmpinare. Trenul tot nu plecase încă. Acum cei
trei oameni ieşiseră cu totul din gară şi, mergând tot pe
stângă, înaintau de-a lungul căii ferate, călcând pe zgura
umedă şi îndreptându-se de bună seamă către o clădire din
cărămidă roşie, ridicată de curând. Nu se vedea nimeni care
să-i aştepte, dar e drept că şi ploua.
— Acolo merg?
— O dată i-am văzut că intră acolo. Ploua şi atunci.
Trenul se puse în mişcarc. Mills se mutase pe locul lui
Tony, ca să vadă înapoia lor perspectiva care se lărgea.
— Ei, ce crezi, Reg?
— Gred că-s bani.
— Ştiam că asta o să fie şi părerea ta.
— Nu-i cumva vreun loc de unde am putea privi mai
îndeaproape clădirea ceea? Ai un binoclu?
— O să fac rost de unul.
— Dacă aş putea să-i văd cum fac plăţile, apoi chiar că m-
aş declara convins.
— Un telescop ar fi mai puternic decât un binoclu.
— Gât mai avem acum până la Medbury?
— Zece kilometri. O singură oprire.
— Mi-e foame.
— Vezi ceva greutăţi în drum, Reg?
— Deocamdată, nu. Trebuie să mai cuget.
— O să poţi căra lăzile?
— N-am decât să le trag până la marginea rambleului.
Apoi Ie dau drumul să lunece-n jos şi tu soseşti cu camionul
sub pod…
— Dacă se iveşte cea mai mică împotrivire, atunci e de rău.
— Dacă ajung la faza în care am pus laba pe bani, nicio
împotrivire nu mă mai poate opri.
— N-am luat seama să vedem ce se află la capătul pantei,
de cealaltă parte a rambleului.
— E la fel ca şi aici.
— Să trecem totuşi cu automobilul să ne uităm.
— Bine zici. S-ar putea să fie nişte sârmă ghimpată, vreun
taur furios, sau mai ştiu eu ce năzbâtie.
Cu toate acestea, Mills îşi întinse picioarele pe banca din
faţa lui, într-o atitudine de nepăsare.
— Am putea da o lovitură faină, Tony.
— Totul este ca după aceea să fim prevăzători, să nu ne
apucăm ele cheltuit banii nebuneşte,. — să nu-i depunem pe
toţi la aceeaşi bancă…
— Celia o să vrea să chletuiască ceva.
— E tare greu pentru tine.
— Încă nu-i avem, Tony.
— Dacă or fi bani…
— Hm, asta ar fi bună.
— Buna pentru Jackson, nu pentru noi.
— Am dat şi eu de un depozit de cărbune, spuse Mills.
Fără closet public. Dar altfel, minunat.
— Cam pe unde?
— De cealaltă parte a oraşului.
— N-aş vrea să trec prin centru cu maşina.
— Nu-i nevoie.
— Ba da, dacă o folosim pe a mea.
— Vrei să încerci chestia cu camionul?
— Aş prefera, mărturisi Tony.
— Când dăm lovitura?
— Mai avem nevoie de câteva vineri. Una ca să vedem
depozitul de cărbuni. Una ca să facem drumul pe şosea cu
automobilul. Una ca să mai vii tu încă o dată cu trenul. Lina
ca să mergem la Derby şi să ne întoarcem cu expresul de
după amiază…
— E deci o întrecere cu timpul?
— Da.
— Prin urmare, cu cât mai repede, cu atât mai bine.
— Da, repetă Tony.
— Îmi convine. Mi-e groază să aştept.
— Să zicem, atunci, vineri 20 februarie.
— Asta înseamnă peste şase săptămâni.
— Păi că doar n-om porni la treabă în 13.
— De ce nu? Pe mine nu mă incomodează. Zâua de 13 m!
va părut mai degrabă o zi norocoasă. Ai ceva contra?
Nu, spuse Tony.
— Atunci să zicem vineri 13 februarie.
f
— Asta ne dă răgaz să facem toate lucrurile de care am
pomenit şi ne lasă şi o vineri liberă, în caz că am avea nevoie
de o cercetare mai amănunţită pentru vreun anume detaliu.
— – Nu văd nimic care să necesite o cercetare mai
amănunţită. Am putea încerca săptămână viitoare.
— Nu, rosti hotărât Tony. Fiecare aspect trebuie luat cu
deamănuntul în cercetare. Trebuie să cunoaştem amândoi
detaliile precise şi orariul atât a) propriei noastre sarcini cât
şi pe al sarcinilor celuilalt.
Nu vorbi de teama care îl sâeâia. Dacă presupunem ca în
ziua aceea ceva ieşea pe dos şi că era surprins (de şofer sau
chiar de vrun client) şi silit să stea acolo ca un nătărău şi sa
comande cărbuni, ori dacă presupunem că în ziua aceea
trenul s-ar opri puţin înainte de gară şi că Reg ar ucide pe
careva şi ar târî lăzile la un camion care nu ar veni la timp?
Pielea
i se încreţea de aceeaşi groază pe care o părăsise cu ani în
urmă la Oosterbeek.
Iar Mills, aşezat acum pe bancheta din faţă, cugeta şi ei cu
o egală neîndurare: „Dacă, bunăoară, conţopiştii fac pe
nebunii, eu le crăp capul cu Browningul; nu-l pot paraşi pe
Tony. Şi controlorul? Nici n-o să mişte. Unde se predau
biletele? La gară. Dacă se nimereşte să coboare cineva cu trei
sute de, metri mai înainte de gară, controlorul, care habar n-
are de camioane şi care n-a văzut semaforul, o să creadă că
am tras semnalul de alarmă şi că încerc s-o întind fără a
plăti. Asta ar fi bună de tot!”
Ajunşi la Medbury, trecură prin curtea gării şi o luara pe
străzile pavate. Nu numai că nu întârziaseră pentru prânz,
dar se a fiară printre ultimii doisprezece care găsiră loc să se
aşeze. Era zi de piaţă şi sălile restaurantului „QueenV
gemeau ticsite de acea jumătate a Angliei pe care Mills o
întâlnea ra-
— Reori: oamenii care vorbeau despre veşnicele probleme
ale agriculturii.
Peste un ceas, atunci când ieşeau pe uşa principală şi
stăteau la îndoială sub porticul restaurantului, Tony exclamă
s „Doamne, uite-o pe Margot!” Uitase de ochelarii pe care-i
purta şi rămase locului o clipă, chinuit de nehotărâre,aştept
ând ca fata să-şi întoarcă privirile de pe trotuarul celălalt, pe
care se plimba, şi să-l vadă.
Tonul glasului său şi lipsa-i de încredere îl izbiră pe Mills.
Fetele, trei la număr, circulau agale, pe trotuarul de peste
drum, purtând câte o cutie de carton sub braţ şi având
celălalt braţ slobod să poată gesticula cu el, Ştiu, fără să
întrebe, care e Margot. Fata traversa acum strada spre locul
unde se aflau ei, nebăgându-l în seamă pe Tony, distrus,
deghizat, pironit lângă uşa turnantă şi lângă un întreg şir de
automobile. Avea păr castaniu închis şi o faţă fermecător de
vioaie, cu piele netedă. Până şi Mills, în ciuda senzualităţii cu
care îi scruta pantalonii cadrilaţi, ajustaţi pe picior şi
pardesiul şi fularul de un roz neînchipuit, în ciuda a tot ce-şi
închipuia sub acele veşminte, până şi el fu mişcat de ceva ce
semăna a duioşie. Te încerca o durere privind-o. Evident că
avea să-şi trăiască viaţa cu sau fără Tony, dar mai era la
mijloc şi altceva. Mills simţea apăsarea deznădejdii ca în faţa
unui lucru pierdut – acea dusă şi irosită jumătate din viaţa
lui – un bun de care se bucura fata aceasta, tinereţea, pe
care el o risipise în încleştarea din Tunisia şi de la Amhem.
Fata era frageda, neatinsă, prunci nu zămislise, rămăsese nu
numai nexnfrântă de împrejurările vieţii, ci şi cu totul
neştiutoare de cele care ar fi putut-o înfrânge. Ea nu se lovise
cu capul de pragul de sus. Aveau să treacă încă mulţi ani
până ce să aibă, sau poate că nici nu va avea vreodată, acea
mohorită expresie a Celiei, care mărturisea înfrângerea.
Rămase locului, o clipă, cuprins de o nefericire greu de
definit, înfigându-şi în carnea degetului gros unghiile
ascuţite ale aceleiaşi mâini şi năpădit de milă faţă de Celia,
bucuros că-i era credincioasă, dorind să-i fie şi el ei, de-a
pururi, şi dându-şi seama că. Nu va fi niciodată în stare să
câştige cu bani acest ceva ce nu se putea defini: de-ar avea o
jumătate de milion de lire, şi tot nu l-ar putea cumpăra,
îndărătnicia aceea neclintită, datorită căreia trecuse cu bine
prin Africa şi Olanda, prin Saxonia şi prin închisoare, îl făcu
să ia o hotărâre şi mai dârză. Va trebui să câştige! De vreme
ce există un tren şi dă o lovitură, trebuie să câştige!
Rosti cu o asprime potrivnică sentimentalităţii de mai
înainte:
— Dacă-i vorbeşti, Tony, s-a zis cu toată treaba. Las-o în
pace. Nu-i de tine, până ce nu vii s-o iei într-un Rolls-Royce!
Tony nu se clintise din loc.
e»
— Cred că ai dreptate, se învoi el. Vino,
— Unde mergem?
— Oriunde departe de ea. Avem de pierdut un ceas.
Umblară, în ziua aceea posomorită, de-a lungul liniştitelor
străzi pavate şi printre tarabele neguţătorilor ambulanţi,
trecând pe lângă ghivecele de flori şi vocile şuşotite şi
iâltâielile porumbeilor care se depărtau, dincolo de magazine,
de casele în stilul regenţei, de gardurile de fier şi de copacii
uriaşi, până la râu. Lumea ticsea trotuarele reci şi înguste;
circulaţia era redusă, iar automobilele – atâtea cât erau –
încetineau până aproape de oprire pe străzile mai strimte de
lângă râu. Nu se aflau într-o urbe plină de neastâmpăr, ci
într-un oraş doar cu numele. Pe apele liniştite şi castanii ale
râului, trei lebede de o insolentă clesăvârşire pluteau înspre
trestii. Mills căscă. Privind pe deasupra arcului de piatră al
unui pod, auzi un ceas care bătea ora trei, apoi altul. Şi de
dincolo de apele castanii care fuseseră atât de puţin
tulburate de lebede, clopotele catedralei îşi începură ruga de
vecernie: aerul neîntinat aducea dangătele tunurilor lui
Dumnezeu până la el. „Pacea”, îşi spuse Mills, din nou
tulburat de acel ceva greu de definit, de acel ceva pierdut,
dus o dată cu anii copilăriei, cu iniţierea în violenţă şi-n
tainele cărnii, care păruseră atunci fericirea, bucuria sfidării,
luarea de cunoştinţă a faptului că lumea e întemeiată pe
asprimi, dar că le poţi face faţă, că poţi râde şi lupta, că le
poţi înfrunta, poţi iubi cu aceeaşi năvalnică intensitate ca de
la egal la egal; „pacea”, îi striga acum mintea, pacea,
mulţumirea dată de ceva ce nu aparţine cărnii, însă prea
târziu, n-are a face, n-are a face, mâine perspectiva o să fie
alta.
Celia băgase de seamă.
Mills se aşteptase la întrebările ei dar, şi aşa, când se iviră,
tresări totuşi, ciudat alarmat şi cuprins de ruşine.
Din bucătărie, femeia întrebă;
— Tu eşti, Reg?
— Desigur.
— LTr. De ai fost?
— În oraş.
— Mi-am închipuit.
Mintea lui îndârjită în încăpăţânarea ei, în refuzuri, gata s-
o repeadă: „nu-te-priveşte-ce-fac”, recunoştea totuşi că Celia
avea să se sperie dacă-i va cere să-l lase în pace; iar
răspunsurile evazive date de el aveau să fie scormonite,
întoarse de ea pe o parte şi pe alta, până ce-l va face să
cedeze, iar după ce-i va fi destăinuit pe jumătate – ca s-o
impresioneze – adevărul, ea nu-l va crede: „De ce nu mi-ai
spus-o până acum?” şi nopţile şi căldura patului vor fi pline
de întrebări iscoditoare, până ce el avea să se dea bătut, şi
să-i spună, înjurând, crudul adevăr… Nu. Trebuia să înceapă
mai bine cu minciuni convingătoare, cu minciuni care o vor
face fericită, care îi vor absorbi gândurile, dar va trebui să
acopere toate aspectele situaţiei lui, trupul lui încordat de
lipsă de somn, cufundat în gânduri, în gânduri, întrebându-
se chiar acum dacă să meargă mai departe ori ba. „Nu dormi,
Reg?” I se şi întâmplase de două ori în ultima săptămână.
Nu-i era teamă, dar nu era sigur. Toate luptele la care luase
parte dăduseră greş din punct de vedere tehnic, teoretic – şi
îndreptarea situaţiei se plătise cu vieţi omeneşti. Nu-şi
puteau îngădui nici o singură greşeală în această luptă pe
cont propriu a lor; o singură greşeală însemna amprente
digitale descoperite, feţe recunoscute, o biruinţă avortată
lipsită de bani (căci asta-i realitatea biruinţei: câştigi, dar nu
te alegi cu nimic, decât cu morţi şi cu lupta următoare). Ce
să-i spui? N-o jigni. Bucur-o, este a ta. Pentru ea sunt banii.
Fă ca biruinţa să nu fie zadarnică. În străfundul rărunchilor
simţea că dacă totul se va isprăvi cu o biruinţă, va fi fără
doar şi poate necruţătoare, şi ăsta era singurul aspect care-l
îngrijora; o să moară cineva, poate că cineva de ispravă, care
merita să trăiască şi care din punctul lui de vedere era
simpatic…
— Ara căutat de lucru.
Drept care ea se repezi în salonaş, aruncându-şi, când se
apropie de el, şorţul pe un scaun.
— O, Reg, ce bine-mi pare!
El zâmbi amarnic.
— Eşti mare amatoare de legi şi ordine, de munca, nu-i
aşa?
Îmbrăţişată de Reg, Celia lămuri:
— Nu, nu, nu-i aşa. Dar eşti nefericit. Nu te pot
condamna. Credeam că munca te-ar putea…
Spre groaza lui, izbucni în plâns, hohotind cum făcea
uneori
Daphne, lacrimile năpădindu-i faţa, revărsându-i-se peste
liniile obrajilor. „Uf, Doamne, îşi spuse Mills, trebuie oare să
se lase mereu cu amărăciune? Nu pot oare face nimic drept,
desăvârşit, care s-o fericească? De atâtea zile stă şi se
gândeşte şi n-a spus nimic, de teama gurii mele spurcate.”
— O dezmierdă pe cap, cu gesturi confuze, nu prea
îndemânatic în ale duioşiei.
— Îmi pare rău. Nu mă prea pricep să te fac fericită…
— Ba da, ba da. Nu mai fi aşa de supărat pe oameni. S-a
întâmplat să ai ghinion.
— Acum nu mai are importanţă.
— Crezi ce spui?
— Cum adică?
— Crezi că ţi-a trecut?
— N-o să se mai întâmple.
— Îmi placi în hainele tale cele bune.
Acum zâmbea, gata cu lacrimile care-i uşuraseră inima.
— Şi uite că te-ai ras!
Faţa ei mare, ochii strălucitori ca sticla de curând spălată,
gura care-i tremura, ea însăşi era curăţieă şi atrăgătoare în
fustă şi pulover. Ochii lui se aţintiră asupra acesteilalte fiinţe
omeneşti pe care o socotea drept a lui, care nu-l cerea decât
pe el, nimic altceva, aproape nimic altceva. O sărută cu
pătimaşă înţelegere: femeia se vrea iubită; îşi aminti de
emoţiile încercate pe când stătea cu Tony la Medbury, şi o
îmbrăţişa atât de aprig îneât o ridică în. Sus, iar pantofii ci
cu tocuri înalte căzură la pământ.
— Îmi place mult mai mult când eşti ras.
— Nu fi amărâtă.
— Nu-i nimic. Mi-a fost doar frică.
— De ce? Nu de mine?
— Nu ştiu. Pur şi simplu frică.
— Tony are un oarecare capital. Se gândeşte să înjghebeze
o mică societate şi să se apuce de fabricat ceva.
— Şi participi şi tu?
— Da, ca asociat.
Faţa i se rumeni de emoţie şi plăcere, putu s-o simtă
urmărind în minte firele fericirii, atât de numeroase îneât
încurcătura i se vădi pe faţă, multiple aspecte ale soiului de
mulţumire pe care ea şi-l dorea; pace, siguranţă, încredere,
bani.
— Ar fi grozav!
Cu gândul depăşise frigiderul, cartierul în care aveau să
locuiască, şcoala lui Daphne, ajunsese până şi la amănunte
privind firma care avea să le mute mobilele şi se întorsese
acum, plină de dragoste, către partea lui de fericire, Mills
înţelese îngrozit că avea să-i pună întrebări toată noaptea; ori
de câte ori se va întoarce acasă va presupune că un nou
aspect al afacerii fusese rezolvat. „Trebuie să câştig
neapărat”, gândi el cu mintea tulbure; înfrângerea i-ar
întoarce din nou faţa către mohorâtul curaj de a înfrunta
banalitatea, ba şi monotonia, anii goi de conţinut, sărăcia
care se ţine scai de ea, pentru că este a lui.
— Unde o să fie?
Guvântul „Medbury” îi sta pe limbă, dar şi-i înghiţi,
gândindu-se la radio şi la ziare, la ştirea că trenul de 1 şi 6
minute de la Wicester la Medbury a fost prădat astăzi
dupaamiază şi spuse!
— Ei, deocamdată suntem în căutarea unui loc potrivit.
— Şi ce-aveţi de gând să fabricaţi?
— Ce avem de gând? spuse el, este deocamdată să găsim o
afacere care merge prost, ori poate chiar are greutăţi, şi s-o
cumpărăm pe nimica toată.
— Şi să fabricaţi altceva?
Ei uneia nu-i păsa nici cât negru sub unghie de capitalul
lui Tony, gândurile i se duceau toate numai la cum va fi
situaţia lui, a so’ţului ei.
— S-ar putea să fabricăm jucării, răspunse Reg. Tony e un
altist.
— V-aş putea ajuta, sări ea numaidecât. N-aş cere plată.
Până ce vă puneţi pe roate.
Mills ştia că e adevărat. Avea să asambleze piesele pe masa
din salonaş până la miezul nopţii şi să ceară în schimb
numai câteva cuvinţele de laudă: „Faci treabă bună. Ai prins
mişcarea pentru că ai mâini mici!” Era de ajuns ca inima
femeii să se reverse în lacrimi şi el o îmbrăţişă,. Covârşit de
admiraţie şi respect pentru devotamentul ei şi gândind s „o s-
o fac, nu-mi pasă dacă-şi lasă careva pielea, merită orice
jertfă, trebuie să câştigăm, să înfrângem lumea domnului
George Webstes!” Şi, în vreme ce degetele lui se petreceau,
luneeând, peste lâna ce-i acoperea umerii şi căutau ţesătura
mai aspră a mâinilor, Mills îşi spuse: „De ce oare, în definitiv,
n-am face-o? De ce să nu i-o propun lui Tony? Nu ne temem
de muncă. În câţiva ani, s-ar putea să obţinem rezultate
frumoase.” Dar ştia că răspunsul e acelaşi ca la întrebările:
„De ce te-ai căţărat pe dealul acela ca să ataci regimentul de
la Spandau7? De ce te-ai azvârlit în golul căldicel de peste
Wolfheze? Să faci orice altceva acum ar însemna doar să
admiţi că ţi-e frică de lucrul pe care aveţi de gând să-l faceţi.”
Expresul de la Derby zbură prin gara Medbury, astfel îneât
Mills şi Tony, stând de data aceasta în picioare pe coridor, se
clătinară sub efectul năprasnic al vitezei. Huietui prelung al
sunetului refractat de ziduri şi ferestre şi de betonul unui
peron, o bălmăjeală de feţe, un şuierat de aer, un clirichet ca
tirul de Bren în vreme ce treceau printr-un ghem de
macazuri, apoi liniile deviate, suburbiile gării Medbury, şi
şirurile de vagoane ele cale ferată, o locomotivă alimentată de
la un turn de apă şi mai încolo liniştita blândeţe a vitezei
pure, şi orizontul, mai potolit, mai îndepărtat, umed şi
verde…
Mills întrebă:
— Cât mai e până la Strawberry Whitacre?
— Vreo zece kilometri.
— Drăcovenia asta n-o să se oprească.
— E prevăzută oprirea.
De ce s-ar opri la Strawberry şi nu la Medbury?
— Dracu ştie, că eu nu… Aşa stă scris în mersul
trenurilor. Poate că e o dispoziţie specială pentru cei doi
funcţionari.

7 Oraş din Prusia, în apropierea Berlinului, unde se aflau un mare arsenal, importante fortificaţii şi uzine de armament (n, tr.).
 — După ce-i vom fi ochit, trebuie să ne uităm în cruciş şi-
n curmeziş şi de cealaltă parte a rambleului.
— Am cumpărat un telescop, îl înştiinţă Tony. O să
încercăm să vedem banii cu ochii vinerea viitoare.
— Ai dreptate. Încetinează.
— Mă întreb dacă or să se urce.
— Şi ce-ar dovedi asta, într-un sens ori în altul?
— Ai naibii să fiu dacă ştiu.
Au izbucnit amândoi în râs, dar Mills avu senzaţia că i se
chircesc muşchii stomacului. Aşa se întâmpla ori de câte ori
cuvintele, părţile teoretice ale luptei lor personale, se
materializau, deveneau actualitate, adevăr, ceva ce. Urma să
fie înfăptuit concret. Există o oarecare pornire, obişnuită la
oricine organizează o bătălie, să presupună că, deoarece
jumătatea teoretică s-a dovedit a fi corectă în faza de
recunoaştere, ea trebuie să rămână şi mai departe corectă,
după ce începe focul; pornirea aceasta pleacă de la
presupunerea că inimicul n-are să facă nimic sau că are să
se ducă încotro este împins, şi socoteşte totodată că el nu-i
capabil să-ţi descopere într-o clipită întregul dispozitiv de
luptă şi că nu-ţi va dejuca a doua manevră. Mills îşi da
seama Je această pornire şi căuta să o stăpânească. Ştia ca-
n ziua cu pricina lucrurile vor merge pe dos. Jumătate din
fiinţa lui era tot atât de temătoare ca şi Tony, jumătatea care-
şi dorea să meargă acasă, să stea şi să asculte radio, să-i
mărturisească Celiei: „Nu putem găsi nimic” şi să caute acea
muncă oarecare, plictisitoare, plătită âcum – asta n-o putea
tăgădui – destul de mulţumitor.
Uşa compartimentului din spatele lui era deschisă şi în
tăcerea care se lăsă brusc, auzi o femeie care întreba arţăgos:
— Dar de ce oprim aici?
— Nu ştiu, răspunse un bărbat.
— Avem şi aşa o întârziere de cinci minute.
Mills scosese capul pe fereastră. Ploaia îi curgea şiroaie pe
cap şi o dâră de murdărie îi apăru pe pardesiu, în dreptul
locului unde stomacul i se încovoia şi se apleca. Cinci
vagoane mai încolo, înspre locomotivă, cei doi funcţionari
alergau – alergau! — cu lăzile lor şi se căţărau în grabă, şi
fără niciun efort, înăuntrul unui coridor ticsit.
De îndată, trenul îşi reluă puternica mişcare, mari rafale
de energie târând cu viteză accelerată cele zece vagoane.
Mills nu spuse nimic, dar intră în compartiment. Tony îl
urmă. Se ridicară spre. Ei ochi dintr-o dată supăraţi, chipuri
aşteptându-se să audă „Scuzaţi-mă”-urile pe care nu ie
auziră din pricină ca ei erau cu totul cufundaţi în alte
gânduri…
În josul rambleului pe care Mills urma să coboare, se afla
ceva ce semăna cu nişte parcele foarte neîngrijite. Câteva
cocine făcute din cărămidă: Altceva nimic. Doar şoseaua ds
pe sub podul deasupra căruia jumătatea din faţă a trenului
trecuse acum şi, la o distanţă de cel puţin un kilometru şi
jumătate, câteva case, ascunse de o pădure, un Turn înalt şi
o masă voluminoasă care putea reprezenta nişte prăvălii şi o
circiumă. Ar trebui să meargă strună, dacă n-or să aibă
excepţionalul ghinion de a nimeri peste niscai vehicule
venind dintr-o direcţie sau alta. Acum, pe tot întinsul de
pământ nu se vedea niciun vehicul, şi nici pe câmpuri sau în
parcele nu era nimeni. Coanele dădeau de gândit că vine pe
acolo, cândva în cursul zilei, vreun îngrijitor. „Cineva cu un
câine alsacian după el”, se gândi Mills cutremurându-se, dar
îşi regăsi repede cumpătul. Browningul era argumentul final.
Oricum, faptul că se dăduse jos dintr-un tren purtând două
lăzi, nu însemna neapărat o infracţiune. S-ar putea mărgini
să zâmbească şi să spună: „Bună ziua”, văzându-şi de drum.
Martorilor nu prea le arde să preia sarcina arestării
infractorilor, chiar când îi recunosc…
Tony nu-şi putu înfrâna curiozitatea.
— Precum am prevăzut? îl întrebă.
— Da. Uşoare ca fulgii.
— Dovadă că am avut dreptate.
— Aproape.
Chipuri curioase îl priviră. Mills se zgii ţintă la femeia care
întrebase de ce se opreşte trenul. Ea se fâstâci pe dată, din
pricina furiei citite pe faţa lui, roşi niţel şi întoarse privirea
către fereastră. Nimeni nu rosti o vorbă, în timpul celor
douăzeci şi trei de kilometri care urmară, trecând apăsător
de încet.
Pe peron, la Wicester, Tony vru să ştie:
— Ne ţinem după ci?
— Da.
Cei doi oameni mergeau la vreo sută de metri înaintea lor
în mulţimea care se scurgea prin faţa controlorului de bilete.
Cărau acum cu uşurinţă cele două lăzi şi-şi vorbeau
însufleţit unul altuia. Nu se grăbeau, cugetă Mills, deoarece
se înapoiau la monotonia muncii lor de birou.
Presupunerea aceasta se şi adeveri, când cei doi intrară
într-un lacto-bar.
— Ce facem? întrebă atunci Mills.
— Bem şi noi o cafea.
Se sprijiniră de tejghea, sorbindu-şi cafeaua şi zărind,
printr-o oglindă aburită, lăzile trimite la nimereală pe jos de
către cei. Doi funcţionari care, nepăsători acum, căscau şi
înfulecau prăjituri cu frişca. Localul era într-atâta de ticsit,
că ar fi fost foarte puţin probabil ca vreunul din cei doi
oameni să-i observe pe Tony şi pe Mills şi, la drept vorbind,
ţinuta lor cu totul de neluat în seamă şi vădita lor nepăsare
faţă de toţi părea să confirme presupunerea că oamenii se
descărcaseră de răspundere. Au zăbovit douăzeci de minute
printre chipuri frumuşele, printre copii care sugeau oranjade
cu paiul, printre mame obosite, înecate de plictiseală, care se
bucurau că pot să stea şi ele niţel, şi printre bătrâni care
clipeau din ochi asemenea unor bufniţe murdare şi neroade,
târându-şi anevoie lunga aşteptare a morţii, fericiţi că-şi
"găsesc şi ei rostul în schimbul a şase pence pe-o jumătate
de oră… După aceea funcţionarii se înapoiară la birourile din
I Torse Street ale Regiei Electricităţii.
Camionul de cărbuni pe jumătate plin înainta de-a lungul
şoselei, pe luciul ploii, luat de micul val de vehicule ce
reprezenta probabil raţia îngăduită de ultimele lumini de
semnalizare. Încetini, purtat încă de un puternic avânt, şi
coti cu îndârjită stăruinţă drept în curtea depozitului de
cărbuni. Şoseaua care ducea afară din Wicester se prezenta
în locul acela ca un Y mare, depozitul de cărbuni aflându-se
aşezat pe partea din dreapta a piciorului literei. Tony găsise
un loc foarte nimerit pentru furtul vehiculului, daca
împrejurările celelalte aveau să i-o îngăduie; căci pe o parte a
drumului. Se aflau panouri pentru afişaj şi un cinematograf
închis de curând, iar pe partea cealaltă depozitul şi o
biserică. Înlăuntrul furculiţei Yului se găsea un hotel, ascuns
în spatele copacilor, iar traficul gonea pe alături, într-o
deplină nepăsare.
— Unu fără cinci, vesti Tony.
Doi oameni săriră din înaltul camionului cu o uşurinţă în
i rre erau deprinşi. Rămaseră o clipă în bătaia soarelui, să-şi
întindă mădularele amorţite; unul tânăr, bondoc, râse,
ştergându-şi cu dosul palmei gui’a mânjită de cărbune, trânti
uşa de lângă volan cu atâta putere, îneât uşa, rotindu-se în
jurul ţâţânilor, se închise cu un zgomot care ajunse până de
cealaltă parte a şoselei, la Mills şi la Tifliy, careşedeau în
Renault. Blondul întinse apoi un pachet de ţigări tovarăşului
sau mai în vârstă, acela brunet, cam adus de spate, şi la
iuţeală amândoi îşi făcură pâlnie mâinile murdare deasupra
ţigărilor, aprinzându-şi-le, apoi se îndepărtară, scoţând
vălătuci de fum albastru, neluând de fel în seamă micul
automobil cafeniu de pe cealaltă parte a drumului, aflat la o
mica distanţă mai de vale.
— Secrede grozav, nu-i aşa? îşi dădu Mills cu părerea.
Tony hotărî:
— Lăsăm să treacă două sau trei minute după. Ce au
intrat în crâşmă şi apoi facem un drum cronometrat până îa.
Strawberry Whitacre.
— O să poţi conduce camionul ăla?
— Da, dacă-l pun în mişcare.
După câteva clipe Tony preciză: „Ora unu”, şi porniră.
Mergea încet de tot, poate chiar mai încet decât ar fi mers un
camion, însă voia să se încredinţeze că, în pofida micilor
întârzieri iscate de circulaţie, nu va sosi peste ora prevăzută,
în după amiaza aceea de vineri 13, care avea să fie
nenorocoasă pentru careva. Ţinu pe şoseaua care era tot una
cu furca stângă a Yului, până ce ajunse la un al doilea drum
mai mare, unde coti la stângă. Roţile scârţâiau pe şoselele
încă umede, iar ei nu aveau ce-şi spune. Suburbii, case mari,
mohorâte, cu trei şi patru etaje, apoi magazine, afişele
murdare dimprejurul unui chioşc de ziare, grămada de găleţi,
mături şi scări pliante, ponosite, " din dreptul unei fierării,
gata să se prăbuşească peste trecătorul orb şi să-l rănească.
Copii care se înapoiau la şcoală, răbufnirea unui zgomot
intens ieşind pe o fereastra întredeschisă când trecură prin
dreptul ei. Femei triste într-o staţie de autobuz, trei din ele
purtând coroane de flori. Şiruri de electrocare şi, din când în
când, tropăitul trudit al câte unui cal. O fabrică într-o
suburbie, ziua înnourată de murdărie; una din fabrici îşi
avea propria-i linie de garaj, se vedeau kilometri întregi de
şine, locomotive care manevrau, un teren de câteva pogoane
plin cu fiare vechi, frânturi de aeroplane, automobile, deşeuri
metalice în curs de presare şi prefacere în cuburi de către un
ciocan cât toate zilele. În apropiere, larma unui gater: un
copac uriaş manevrat de macarale într-o poziţie în care avea
să fie umilit şi să urle de dux-ere. Ţinutul era ticsit de
oameni care se înapoiau la lucru, pe jos, cu bicicleta, luaţi în
zeflemea de alţii care, în salopete, în faţa câte unei alte fabrici
sau magazii, se tolăneau pe caldarâm ori şedeau pe
postamentele zidurilor, clătinând alene din picior şi fluierând
la fetele care treceau în direcţii opuse, în vreme ce alţii,
găsindu-le neinteresante, răsfoiau publicaţiile pornografice
apărute în acel sfârşit de săptămână.
Pe măsură ce se depărtau, înfăţişarea suburbiilor se
îmbunătăţea; după prăvălioarele cu confecţiuni ieftine şi
după terenurile de vânzare în aer liber a automobilelor de
ocazie, după forfota de femei grase şi de copii murdari,
urmară vilele înconjurate de grădini, vădind oroarea de
gloata oamenilor, singuratica femeie care iese. Să-şi plimbe
câinele şi, deodată, după zece kilometri de felurite clădiri, se
ivi peisajul rural, teren de exploatare atins şi el de lăcomia
hrăpăreaţă a Wicesterului; ici şi colo, câte un bufet pentru
camionagiii care treceau în număr mare spre Liverpool şi
către regiunile din nord, hanurile în aşa-zis stil Tudor, cu
micile lor adunături de automobile; lume care prânzea pe
socoteala contribuabililor.
— Uite şi cărămidăria, spuse Tony după ce făcuseră doi
kilometri străbătând o zonă neclădită.
— Cum o să te întorci la Wicester să iei camionul?
— Cu autobuzul.
— Asta nu-mi place, spuse Mills. Nisipăria pare mai bună.
— Oricum, trebuie să iau autobuzul.
— Locul ăsta nu-i bun, fu de părere Mills. Oamenii ăştia
dimprejur or să observe orice străin.
— Am să mă duc pe jos până la noua parcelare. O să mai
fie încă întuneric. Autobuzele dintr-acolo or să fie ticsite. Aici
o luăm la stângă. Nisipăria e la un kilometru şi jumătate, de
vale. E pe o scurtătură.
Nu se vedea ţipenie de om, nu se auzea nici măcar
zumzetul traficului din depărtare sau lătratul vreunui câine.
Tony frână, apoi coborâră din automobil şi intrară în cariera
care nu era altceva decât o adâncitură săpată într-un dâmb.
Intrarea era acoperită de tufişuri şi arbuşti care crescuseră
în răstimpul de când cariera fusese părăsită. Probabilităţile
ca cineva să intre în nisipărie sau măcar să treacă pe acolo,
din semiîntunericul zorilor şi până la ora două, în acea vineri
de 13, erau infime. Nu va fi nici momentul şi nici anotimpul
în care îndrăgostiţii să-şi caute pe-acolo colţuri mai retrase.
Niţel mai departe se pomeniră nimerind într-un şir de
automobile pe o şosea mai largă. Uzina electrică era foarte
aproape acum, după ce intrară în satul Strawberry Whitacre,
peste care domnea liniştea pauzei de la prânz; câteva
prăvălii, un han, nişte vilişoare, un garaj şi, ceva mai încolo,
la vreo două sute de metri în faţa lor, pasajul de nivel,
deschis.
Automobilul lui Tony era ultimul dintr-un şir de cinci.
Trecu foarte încet, pentru ca atât el câ’t şi Mills să poată
observa şi ţine minte amănuntele esenţiale. Erau două linii
de cale ferata şi în vreme ce se hurducau pe a doua, Tony ’-
puse:
— Pe asta mă opresc şi, împreună cu Mills, privi la stângă,
de-a lungul liniei ferate care o ţinea drept înainte.
Chiar în faţa razei sale vizuale sta bariera lungă şi grea a
pasajului de nivel, dar printre gratiile ei Tony putea vedea,
foarte aproape, micuţa cabină de semnalizare. Dincolo de ea
şinele se întindeau la infinit şi nu era cu putinţă să vezi unde
se arcuiau deasupra şoselei. Cabina de semnalizare şi întâia
din cele câteva prăvălii astupau oarecum vederea; dar în
camion, el avea să se afle la o mai mare înălţime de nivelul
pământului, îşi spuse Tony. Lucrul n-avea mare importanţă.
Privi la dreapta şi prin cealaltă barieră a pasajului de nivel
zări mica staţie din Strawberry Whitacre şi câteva siluete pe
peronul din stângă, printre care recunoscu pe omul în
uniformă care-i întâmpinase pe funcţionarii Regiei
Electricităţii de la Wicester, o dovadă în plus că lucrurile
aveau să se petreacă şi azi ca şi în toate celelalte zile de
vineri, în care parte din mersul lucrurilor nu scăpase
observaţiei lor.
— Ora! şuieră Mills, râzând acum. Ai uitat şi tu o dată să
te uiţi la ceas.
Tony ieşi de pe pasajul de nivel, se uita la ceas şi anunţă:
— Două fără un sfert.
— Înseamnă că ai sosit mult înainte de ora fixată.
— O să trebuiască probabil să mai tărăgănesc pe drum în
mia aceea.
Şoseaua, deasupra pasajului de nivel, coteala dreapta
acolo unde, pe dedesubt, se scurgea întreg traficul, într-o
direcţie sau alta, dar Tony coti pe un drum ce şerpuia la
stângă, întinzându-se pe vreo opt sute de metri, şi care apoi
se încovoia în partea dincotro veniseră, iar când se aflară din
nou cu faţa către pod şi spre rambleu, la câteva sute de
metri, nu mai zăriră nimic împrejur, nici urmă de casă ori
măcar de cocioabă, şi Mills înţelese că aveau să câştige. Era o
mică operaţie militară de toată frumuseţea.
— Tony, îl complimentă el, tu ar trebui să fii general.
— Crezi că merge?
— Cred că merge ca pe roate.
— Haidem să aruncăm o privire pe partea din dreapta a
rambleului tău, înainte de sosirea trenului.
— Uite-l că vine, spuse Mills agitat, ba şi niţel îngrozit, ca
şi cum trenul, asemenea uzinei electrice, ar fi avut însuşirile
lui proprii, printre care curajul şi dorinţa de răzbunare.
Trecu încet pe pod, oarecum ameninţător, de parcă cel mai
mic tremur l-ar fi putut azvârli de-a berbeleacul peste
rambleu, ca să zdrobească automobilul şi să-l facă ţăndări,
şi-l auziră oprindu-se în gara Strawberry Whitacre,
împrăştiind aburi sub presiune. Locomotiva îşi pierdea uşor
răsuflarea, era bătrână, bună de pensionare; de la 1 martie
încolo, una mai tănără avea s-o înlocuiască, una cu o
răsuflare fără cusur…
— Un lucru care-mi place în toată tărăşenia asta, spuse
Mills, este că e concentrată. Dacă lucrurile nu merg aşa cum
trebuie în sectorul meu, tot aş mai putea să mă caţăr de pe
partea cealaltă a rambleului şi să dau de tine.
— Gândeşte-te bine la tot ce ar putea să iasă rău, îl îmbie
Tony. La purtarea oamenilor şi la cum le-am putea veni de
hac. O să ne mai consfătuim o zi, două, înainte de lovitură.
Porni maşina luâild-o de-a lungul unui kilometru şi
jumătate de drum drept de ţară şi în câteva clipe ajunse la
parcelarea care alcătuia un nou sat. Trecură din nou prin
faţa unui şir de prăvălii, noi de data aceasta, şi de căsuţe cu
un etaj sau cu două. Şirul de case înceta la o mare răscruce
a.
circulaţiei; o coloană mică de automobile se rotea ’ân
tuspatru direcţiile unui refugiu.
 — Dacă s-ar întâmpla să conduci tu maşina în ziua aceea,
îl preveni Tony, nu coti la stângă. Te înfunzi într-o reţea de
străzi care deservesc loturile parcelate şi de acolo
automobilele n-au pe unde ieşi. Direcţia noastră spre
nisipărie e Ia dreapta, dar mai putem merge o bună bucată
înainte şi apoi sa cotim la dreapta, pe alt drum, ceva mai
încolo. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, n-o lua la stângă,
altfel s-a zis cu noi.
— Întorc pe dreapta, repetă Mills. E-n regulă, dacă ţie ţi se
întâmplă ceva – dac-o să-ţi suceşti – să zicem – mâna, asta ai
vrut să spui, nu? — atunci eu o iau la dreapta, Şi apoi
încotro?
— O să-ţi arăt.
— Dă-i bătaie! Trebuie să mai găsim şi un locşor unde să
punem în funcţiune telescopul.
Automobilul înconjură refugiul şi Tony îl duse foarte
repede de-a lungul şoselei din dreapta până la încrucişarea
cu un drum de ţară. Y
— Acum, iar la dreapta, lămuri el. Vei zări într-o clipă
obiectivul nostru la capătul drumeagului ăstuia.
Mills privi cu atenţie când se apropiară de gura drumului
parcurs ceva mai devreme, şi trecură mai departe.
— Acum o să trebuiască s-o facem niţel pe cercetaşi! —
propuse Tony. Nu m-am gândit la nicio soluţie pentru
telescop. Dar nu e grabă. O să le ia destulă vreme să
plătească atâţia oameni. Ştim că plata o fac doi funcţionari şi
că nu se vor urca în expresul de Derby până ce eî nu se
opreşte la Strawberry Whitacre la 3,47. Şi acum să încercăm
să ne apropiem niţeluş de uzina electrică.
Le-a trebuit douăzeci şi cinci de minute să dibuie un loc
ferit de privirile oamenilor, un crânguleţ la marginea unui
drum. Tony rămase în automobil, în vreme ce Mills, care-şi
da bine seama că poate atrage atenţia cu telescopul ăâa de o
mărime considerabilă, escalada un gard mic de lemn şi intra
în liniştea desişului. Un camion apăru şi se îndepărtă, dar pe
Mills nu-l încercă de data asta nicio teamă, înfundat printre
frunze, copăcei şi iederă. Nu-l putea vedea pe Tony, tolănit în
automobil, într-o atitudine de totală nepăsare p citind un ziar
sau, în orice caz, acoperindu-şi faţa cu eî.
Tăcerea înlăuntrul crângului era desăvârşită într-atâta
îneât greutatea unei păsări care se ridica de pe o ramură se
auzea ca o detunătură intenţionată. Ecoul stropilor ce
picurau îl învioră pe Mills. Răsuflarea i se prefăcea în abur la
atingerea eu răceala fetidă a pământului jilav şi gras şi a
copacilor, Alese un copac şi apoi se gândi cum să procedeze
cu teles copul care cântărea câţiva pfunzi. Până la urmă îl
vârî în deschizătura bluzonului şi strânse foarte tare
cordonul parclesiului de ploaiev aşa îneât să nu poată
aluneca în jos. Apoi înccpu să se caţere în copac. N-avea
nicio siguranţă că o să poată vedea clădirea de cărămidă.
Cele mai multe dintre turnurile de răcire se puteau zări, însă
rambleul căii ferate, deşi la o depărtare de aproape un
kilometru şi jumătate şi «nai într-o latură „venea totuşi în
dreptul părţii lor de jos şi cocioabcle, clădirile, camioanele şi
ambranşamentele căii ferate nu se vedeau de fel. Dacă se
urca mai sus s-ar fi putut să fie zărit în copac de careva, şi îl
cam trecură năduşelile. La opt sute de metri în diagonală
înapoia lui se afla parcelarea, dar între aceasta şi el erau
copacii şi pe Mills nu-l îngrijorau câecât posibilităţile din
imediata apropiere. Undeva în depărtare un câine începu să
latre. Arborele în care se urcase nu era uşor accesibil şi Mills
îl scrută cu toată atenţia multă vreme, până să-şi dea ca
lumea seama care îi este poziţia faţă de peisajul înconjurător.
La câţiva metri, o pasăre ţâşni cu ţipăt înalt şi lui Mills nu-i
lipsi mult să cadă. Înjură şi apoi se opri copleşit: perspectiva
pe care şi-o asigurase căţărându-se opt metri era măreaţă;
nu avea nevoie să urce mai sus.
Aerul era cu desăvârşire limpede ca după ploaie;
vizibilitatea obstaculată doar de depărtare, nu de obişnuitele
umbre pastel ale ceţei englezeşti, nu de estomparea liniilor
precise ori de iscarea de cine ştie unde a fumului: iar asta, în
pofida cerului artificial de aburi ieşiţi din turnurile de răcire.
Putea să vadă schema întregului câmp de luptă, ba şi o zonă
suplimentară de câteva sute de metri dincolo de fiecare
margine a câmpului. Iar deasupra şi peste această imensitate
a peisajului, întinse pe un cer de-un albastru spălăcit,
mânate Je un vânt amăgitor de slab, rătăceau mătăhăâoase
turme de nori, mastodonţi de aer umed, cântărind mii de
tone de apă, încărcându-se de putere şi tot crescând pe
drumul lor aomun către îndestularea altor locuri, a altui, sat,
scoţând în vileag parcelări subterane, spălând o mie de străzi
murdare sau tzbindu-se cu tot belşugul, apelor lor de cine
ştie ce povârniş de deal. Soarele batea peste uzina electrică
dintr-un unghi iernatic, scânteind în geamuri, şi Mills putu
să vadă chiar cu ochiul liber că în jurul clădirii aceleia,
aşezate la câteva sute de metri de Strawberry Whitacre,
înlăuntruî perimetrului uzinei electrice, se aflau mici siluete.
13 – Personalul câe 1 şi 6
m
începu sa se clatine când fu nevoie să se rezime cu spatele
de trunchiul copacului ca să poată scoate telescopul şi nu fu
în stare sa se aplece îndeajuns ca să-l ridice, cât era de lung,
în dreptul unui ochi. Însă, răsucindu-se niţel, sprijinindu-l
pe o cracă şi încovoindu-şi trupul, ajunse să poată privi
printr-însul. Era defocalizat. Mills îl regla şi, dintr-o dată,
peronul gării Strawberry Whitacre îi apăru în câmpui vizual.
Mills pivotă telescopul la dreapta, simţind că propia-i
greutate nu mai este cumpănită, că trece dincolo de punctul
de siguranţă al centrului ei de gravitate. Dintr-o poziţie
deosebit de incomodă şi de periculoasă, apropie până în
punctul dorit clădirea pe care voia s-o vadă şi fu răsplătit pe
dată. Iată că din construcţia aceasta de cărămidă roşie, ce
părea a fi birou şi cantină anexă, vedea ieşind şi intrând
oameni. Unii dintr-înşii purtau cisme de cauciuc şi, după
felul cum păşeau, puteai să-ţi dai seama că terenul pe-acolo
era noroios. Conţopiştilor n-avea să le placă! Oamenii aveau
tendinţa de a sta adunaţi în grupuri şi se vedea că ţin ceva în
mâini, iar lucrurile de care era vorba, ce puteau fi oare
altceva decât plicuri de salarii? Apoi ieşi Jin clădire un om
care-şi tot înclina capul înspre lucrul acela (nevăzut de Mills,
deci cu neputinţă a fi indentificat) pe care-l ţinea în mână şi
parcă s-ar fi zis că numără. Se afla mult prea departe ca să
fie sigur că oamenii aveau în mâinile lor bani. Tot ce puteai
afirma cu certitudine era că patruzeci sau cincizeci din ei se
vedeau roind în jurul clădirii, în atitudinea unora care ar fi
citât ceva pe nişte bucăţele de hârtie; iar bucăţelele alea de
hârtie şi le îndesau, după un minut sau două, în buzunarele
de la spate, în vreme ce un lung şir dintre ei făceau cale
întoarsă către sala turbinelor şi către clădirile exterioare ale
uzinei electrice. Orice ar fi fost ele, lucrurile acelea, ce e
distribuiau în clădire, sigur părea că fiecare om din uzina
electrică primeşte în fiecare vineri câte unul. Asta, trase Mills
concluzia, e totuna cu ceea ce se cheamă dovadă prin
prezumţie; sunt gata să-mi însuşesc concluzia din prima
clipă a lui Tony, şi anume că. Într-adevăr bani se transportă
pe trenul acela-
Miercuri, 11 februarie, la două fără un sfert…
Mills sorbi whiskyul şi rosti:
— De ce naiba vrei să te însori, măi Tony? Ştii să găteşti
lot atât de bine ca orice studentă de la Arte.
Tony tresări la această aluzie directă la Margot, dar zâmbi
ruşinat şi răspunse:
— Nu la însuşirile ei culinare mă gândeam…
— Mai sunt cu droaia femeiuşti cu un curişor tot atât de
frumuşel ca şi al ei.
— Şi nici pentru curişorul ei nu voiam să mă însor.
Groaznic individ mai eşti şi tu, Reg! Ajută-mă acum să strâng
toate bazaconiile astea şi o să mai trecem o dată totul în
revistă. Ţi se pare de necrezut?
— Oarecum.
— Mie totul îmi pare pe de-a-ntregul de necrezut – aşa
cum ar fi să te duci la Banca Naţională înarmat cu un
revolver – sau atât de real îneât îmi vine să-mi şi fac
calabalâcul.
 — De, aşa e. Dar am inspectat terenul de zece ori, Tony.
Trebuie să meargă; nu cred să fi trecut cu vederea peste ceva.
Au strâns masa şi apoi au acoperit-o cu macheta din
carton presat.
— Şezi, îl îndemnă Tony. Nu văd de ce n-am sta comozi
câtă vreme lucrăm. Hai să ne ocupăm mai întâi de teren, că
de echipament vorbim noi după aceea.
— De echipament?
— Da – de revolvere, de hărţi, de praful de cărbune, de
îmbrăcăminte, ochelari – e vorba de-o adevărată luptă.
— Da, în regulă. Dă-i drumul!
— Nu. Dă-i tu drumul, Reg. Spune-mi ce ai de făcut.
— Paraşutiştii nu procedau niciodată aşa…
— Aveau echipament şi vieţi pe care-şi puteau îngădui să
le irosească…
— În regulă, spuse niţel stingherit Mills. Mă urc în trenul
de 1 şi 6 de pe peronul şase…
— Nu, nu, mai faci şi alte lucruri înainte de aceasta. Dă
raportul ca un poliţist. Fii pedant. Sa aud toate punctele!
— Măi să fie, Tony, cu tine nu-mi câştig banii pe de-a
i urci al
— Vreau să-mi menţionezi fiecare amănunt. Nu uita că
trebuie să câştigăm.
— Foarte bine, mormăi Mills. Mă scol la şapte din pat, îi
fac Celiei ua ceai…
— Scuteşte-mă de aste-, ! începe din clipa când ieşi din
casă.
— Ora douăsprezece. Timp berechet pentru autobuze
nenorocite, aglomeraţie, încurcături cu biletul şi aşa mai
departe, inii iau biletul de la casa de bilete de lângă peronul
şase, chiar înainte de plecarea trenului.
— Vezi să nu te caliceşti la minute şi să pierzi cumva
trenul.
— Apoi descopăr un compartiment într-un vagon de clasa
doua, imediat în spatele celui de clasa întâi. Poate mă reped
ta văd dacă pot trece în clasa întâi, când vine timpul să…
 — Ai uitat ceva.
— Ce anume?
— Să-ţi înnegreşti faţa.
— Asta se ştie.
— De loc, nu se ştie nimic. Unde ai s-o faci?
— În closetul gării. La un alt peron.
— Nu-i o idee rea. Dar, pentru Dumnezeu, fă-o înainte de a
cumpăra biletul; şi vezi să nu laşi urme de funingine şi de
praf de cărbune. Despre asta vorbim numaidecât.
— Dacă mai e cineva în compartimentul meu, îmi ascund
faţa sub un ziar.
— Porţi mănuşi.
— Chiar ca să citesc ziarul?
— Chiar ca să te ştergi la fund, în ziua aceea!
— Tony, îmi pare bine că n-ai fost general şi nici măcar
sublocotenent. Mare tipicar ai mai fi fost!
— În operaţia noastră nu încape toleranţă pentru erori,
ăsta-i tot secretul!
Să mai repet şi alte amănunte, încercă Mills. O să port
haine uzate, boarfe pe care o să le ardem după aceea aici;
costumul meu cel bun e acum aici; Celia n-o să ştie, pentru
că pleacă mult înaintea mea!
— Da…
— Port o beretă pe care mi-o pun pe cap numai după ce
am ieşit din cartierul meu. Nu port tren i unul a rămas aici
împreună cu hainele. Nu port, pentru ca s-ar putea să
trebuiască să mă bat, sa alerg, sa săr peste garduri,
Dumnezeu mai ştie ce. În ziua cu pricina, pot pune două
pulovere sub vechea bluză de campanie în care ascund
drugul de fier…
— Nu-s de acord. S-ar putea ca drugul să se vadă sau
chiar sa-ţi alunece. N-ai putea cumva să-l porţi lipit de picior,
aşa cum ne duceam cuţitele de paraşutişti?
— Bună idee, Tony. În şoseta din dreapta, legată apoi de
picior cu o sfoară ascunsă dedesuptul pantalonilor.
— De ce cu o sfoară?
 — Nu cu o curea, Tony, pentru că-i vorba de un lucru care
se poate pierde iar o curea de piele lucioasă n-ar fi exclus să
păstreze amprentele.
— E bine, da. Continuă.
— Trenul porneşte la 1 şi 6 şi se opreşte de şase ori înainte
de Strawberry Whitacre. Trebuie sa fie acolo la 1,50, şi când
ne vom apropia de staţie, o să vad uzina în stângă. Dacă
trenul încetineşte la câteva sute de metri înainte de gară, o
să ştiu că ai sosit şi că ai pironit camionul de-a curmezişul
liniei, ţinând bariera pasajului deschisă – vreau să zic
deschisă traficului rutier. Atunci intru eu în acţiune. Mă duc
în compartimentul de clasa întâi, unde se află cei doi ţipi. Îi
lovesc la iuţeală şi zdravăn. Trag perdelele ca să nu poată fi
văzuţi de vreun control întâmplător. Scot lăzile pe coridor şi
apoi, afară, le trec pe partea din dreapta a trenului. Le fac pe
urmă vânt în dreapta rambleului şi le duc pe drumul pe care
urmează în clipa aceea să apari tu cu camionul.
Tony îşi rodea o unghie, căzut pe gânduri. Apoi vorbi grav:
.
— Partea ce-ţi revine ţie în această operaţie este cea mai
primejdioasă, Reg. Eu habar n-am cât o să stau pe pasajul
acela de nivel, dar nu se poate şti dacă nu cumva voi sta
doar câteva clipe. Să începem deci de la început. Mi se parecă
dacă eşti urmărit sau atacat, lucrurile pe care le ai de făcut
urmează să le faci în ordinea următoare. Numărul, unu s
Dacă eşti afară din tren. Nu te mişca de lângă lăzi şi, cu
ajutorul revolverului, ţine-i sau ţine-l la respect pe cei sau pe
cel ce te urmăreşte. N-are importanţă dacă oamenii din tren
te văd. N-o să se pună nimeni cu un automat Browning…
— Iar dacă o fac, e de rău…
— Să nu uităm, urmă Tony, că nu poţi fi recunoscut,
cieoarece ţi-ai înnegrit faţa şi că eu voi sosi cu camionul, să
te încarc şi pe tine şi lăzile, în câteva clipe. S-ar putea chiar
să fiu acolo în aşteptare, când vei coborî tu pe taluz. Numărul
doi: Dacă-ţi stă cineva în cale, mai ales în tren – ma gândesc
la vreun controlor eroic – dă-i la cap sau împuşcă-l, după
cum e cazul. Numărul trei: dacă ai un nemaipomenit ghinion
şi eşti înhăţat de mâinile mai multora, zbate-te şi luptă într-
una ca şi când ar fi vorba de un scandal sau de o prostie
legată de biletele de tren sau aşa ceva, însă caută să cobori
neapărat din tren. Sosesc şi eu cu arma într-o clipită, însă de
urcat în tren n-o să mă pot urca să te ajut, căci o dată plecat
cu camionul de pe pasajul de nivel, bariera o să se lase
oprind circulaţia, iar semaforul o să dea liber trenului, care
se va pune în mişcare. Frumos ne-ar mai sta!
— În care caz ar trebui să tragem semnalul de alarmă şi să
oprim blestemata de rablă încă o dată.
— Deci, dai întâietate absolută coborârii din tren, cu banii
dacă poţi sau fără, dacă nu poţi. Şi să n-o faci pe viteazul.
Dacă vezi că nu merge, renunţă naibii. Nu ne arde să ne
întoarcem la puşcărie.
Iar fiindcă veni vorba de cronometrare, cred că ai face bine
să iei ceasul de buzunar al tatălui meu.
— N-are importanţă, se împotrivi Mills. Nu mă încărca cu
tât felul de drăcii, Tony. O să fiu în tren, ăsta-i singurul lucru
care contează.
— Cred că e mai bine să-l ai la tine, stărui Tony. Trenul
trebuie să sosească la Strawberry Whitacre la 1,50. Voi opri
camionul de-a curmezişul liniei la 1,45 şi o să pornesc, dacă
se poate, când voi şti că trenul s-a oprit – de fapt cât mai
târziu cu putinţă după aceea; desigur după două sau trei
minute – altminteri la ora două. Ei, zece minute la o călătorie
de patruzeci şi patru de minute cu trenul nu-i mare lucru,
mai ales dacă măsori timpul mintal. Aşa că, dacă trenul
întârzie cu un sfert de ceas, treaba cade baltă, deşi eu am
furat camionul. Nu,
Reg, ia ceasul. E o operaţie care cere o cronometrare
extrem de precisă şi de bine pusă la punct. M-am gândit la
ceva. La nevoie, trage două focuri rapide, ca semnal pentru
mine să mă zoresc. A, şi încă un lucru, cumpără-ţi un bilet
dus-întors pâna Ia Medbury şi când îl iei, ţine capul în jos,
chiar dacă ţi-ai dat cu funingine.
 — Am uitat ceva?
— Nu. Vrei să luăm cu noi harta mea topografică? îl
întrebă Tony. Nu prea cunoaştem regiunea la perfecţie.
— Dar nu-mi cere s-o car eu!
— 1 Bine, atunci dă-o încolo!
— Ba nu, ia-o, hotărî Mills, răzgândindu-se. Noi nu
cunoaştem ca lumea decât câteva pogoane din jur de
Strawberry Whitacre. Dacă, o dată urcaţi în maşina ta, am fi
urmăriţi, atunci nu ne-ar rămâne decât să ne repezim să ne
ascundem în vreo bortă de felul cărămidăriei tale părăsite.
Singurul lucru care mă îngrijorează este ca nu cumva
pierzând unele obiecte, urmăritorii noştri să se ia după ele
până ajung, din aproape în aproape până la noi.
— Povestea asta a obiectelor pe care le-am putea pierde
mă plictiseşte şi pe mine, recunoscu Mills. Mai ales dacă e
vorba de revolver.
— Unde te gândeşti sa pui revolverul, Reg? îl întrebă Tony.
În special, dacă n-ai de gând să îmbraci un impermeabil.
— Nu ştiu. Mă tot întrebam şi cu privire la drug, dar am
hotărât să-l vâr în şosetă. Să-ţi spun ceva, Tony. Ia tu
revolverul. Mie nu-mi trebuie. Când e de dat o lovitură ca
asta, atragi mai puţin atenţia…
— Dar ţie îţi revine partea cea mai primejdioasă. Tu iei
banii, ai de furcă cu doi oameni, în vreme ce eu nu fac decât
să şterpelesc un camion…
— Nu-i dracul chiar aşa de negru. Eu am avantajul
surprizei şi al îndemânării. Pun rămăşag că amândoi
conţopiştii ăia nu-s în stare nici măcar să dea un pumn…
— Oricum, însoţitorii sunt alţii în fiecare săptămână. S-ar
putea să nimerim tocmai într-o săptămână când sunt unii
mai lari.
— Îmi iau eu riscul, Tony. Pun toane ia îndoială că se
găseşte cineva cu adevărat tare să lucreze îs birourile Regiei
Liectricităţii. La uzina electrică da, în Horse Street însă nu.
În sfârşit, principalul e să nu: fiu încărcat. Nu trebuie sa
pierd nimic – trebuie pur şi simplu să nu am asupra-mi
nimic ce îâii-ar putea scăpa din mână. Dar tu porţi un trenci
şi călătoreşti într-un camion. Îţi poţi permite să fii niţel mai
încotoşmănat, nu-i aşa?
— Fie, iau Beretta cu mine şi pun frumuşel pistolul în
funcţiune dacă tu întâmpini cea mai mică împotrivire.
— Nu cred că o să întâmpin, Tony. Mai întâi că totul va
merge iute de tot. Două până la cinci minute. Lumea din tren
nu se aşteaptă să se pomenească amestecată în lovituri d-al
d-astea. Aşa ceva se întâmpla la televiziune. O să le
trebuiască o jumătate de ceas ca să reacţioneze într-un
anume fel şi până atunci eu voi fi departe. Şi-apoi, cele două
jumătăţi ale partidei lor, ca sa spun aşa, nu-şi cunoscu una
alteia situaţia. Controlorul şi pasagerii s-ar putea să priceapă
că se dă o lovitură pe tren, dar cei de la Strawberry Whitacre
or să se frăminte din pricina întârzierii peste orar şi a
blestematului ăstuia cu camionul lui Şi or să răsufle uşuraţi
când vor vedea că pleacă ’
— Ei bine, chiar şi aşa, declară lony, tot ai doi oameni
cărora trebuie să le faci faţă.
— O să-i văd eu câte parale fac pe peronul şase din
Wicester. Dacă arată amândoi cu adevărat formidabili, s-ar
putea să mă las păgubaş, spuse Mills. Şi zâmbi. Ori s-ar
putea totuşi să nu mă las!
— Ai cu ce să-i mardeşti.
— Încă nu.
— Ascultă, Reg, drugul ăsta al tău e lucru de mare
importanţă. Trebuie să alegi ceva bine potrivit. S-ar putea să
trebuiască să-l arunci apoi, căci o să ai de cărat două lăzi.
Aşa îneât trebuie să fie vorba de un obiect obişnuit, de pe
urmele căruia nici să nu se poată ajunge până la depozitul de
unde provine, şi pe care nici să nu laşi amprente.
Câteva clipe de tăcere.
Tony teluă;
— Bine. Acum am să repet ce am eu de făcut. Iau
autobuzul şi sosesc în preajma depozitului de cărbuni pe la,
să zicem, 12,30. Sunt îmbrăcat-cu nişte gioarse de haine şi
cu o beretă care-mi acoperă părul, şi c-un trenci murdar în
care am vârât mai multe obiecte; port ochelari şi ţin la
îndemână, în trendul ăsta, un automat. A, şi mai iau la mine
o porţie de funingine sau de praf de cărbune, ca să-mi
înnegresc faţa…
— Asta în ce o cari?
— Îţi arăt eu imediat.
— Şi nu uiţi nici harta topografică…
— Şi am şi un ceas…
Râsete…
— Dacă soseşte camionul la timp, adică între 12,30 şi
1,15, aştept până ce ăi doi l-au parcat şi au intrat în sala de
mese a „Taurului roşu”, crâşma lor obişnuită. Îmi înnegresc,
la closetul public, faţa cu praf de cărbune, o iau agale de-a
lungul trotuarului, iar dacă toate merg bine, intru în depozit,
pun mâna pe camion şi-o întind.
— Şi te uiţi la indicatorul de benzină…
— Şi dacă mai e rămasă în camion o tonă de cărbune, ce
se întâmplă?
— Ne doare-n cot.
— Da. Aşa e. Apoi o pornesc încet de-a lungul şoselei pe
care am mers împreună şi în apropierea ultimului sat mă uit
la ceas. Dacă-i devreme, mă opresc sau chiar trag puţin la
marginea drumului, dar în orice caz la 1,45 sosesc pe pasajul
de nivel şi mă opresc pe şine. La ora doua sau cât mai
aproape de două, o iau din loc să-ţi ies în întâmpinare. Ce mi
se întâmplă între 1,45 şi 2 nu poate fi la drept vorbind
pre’ăzut. Treaba mea, n-am decât sa mă descurc după
împrejurări. Ceea ce se va întâmpla este că se vor opri
probabil câteva maşini îndărătul meu. Trebuie să cobor şi să
le fac semn să ma depăşească şi să simulez că moşmondesc
ceva la motor.
I ste absolut sigur că o să vină careva dintre cei ce lucrează l.
L gară şi o să facă tărăboi. Se mai poate ca vreun deştept ile
motociclist să vrea să-mi ajute.
S-ar putea să treci prin clipe neplăcute acolo, recunoscu şi
Mills.
Dacă o să fie absolut nevoie, zise Tony, o să pun în funcţie
revolverul, ca să-mi fac loc de trecere. Dacă apare, de pildă,
un sticletc în urmărirea camionului. Aşa îneât, dacă auzi
împuşcături, tu nu-mi veni în ajutor. Dimpotrivă, rămâi acolo
unde eşti şi fii gata să speli putina cu mine în câteva câipe…
— Tony, vorbi Mills rărind cuvintele, văd că aici lucrurile
s-ar putea încurca rău de tot. Ascultă î Apari pe curba asta
de opt sute de metri – Mills arăta acum pe modelul de carton
– ca să ne iei, pe mine şi lăzile. S-ar putea, bineînţeles, ; a
dau şi eu de necaz, cu toate că nu prea cred. Dar să
presupunem că te aştept. Nu-i exclus între timp să-mi fi
pierdut câţiva dinţi şi bereta – asta n-âre a face, nu-i aşa? —
ba poate şi jumătate din bani. Dar sunt în orice caz acolo şi
te aştept. Mă urc cu lăzile şi o luăm drept înainte pe drumul
ăsta, ajungem la parcelare, facem la dreapta, trecem mai
departe şi dăm de maşina ta din nisipărie, ca să mutăm banii
în ea. E musai să ajungem la nisipăria aia şi la maşina ta. S-
ar putea, mă rog, să vină înapoia noastră vehicule cu
desăvârşire nevinovate – dintr-acelea care n-au trecut pe la
pasajul de nivel. Dar ia să ne închipuim noi că s-a răspândit
vestea jafului de la gara Strawberry Whitacre şi că în acele
clipe vitale în care ai venit să mă iei, un Buick mare sau un
Jaguar sau chiar un automobil de-al poliţiei soseşte la pasaj.
Şeful gării ori altcineva strigă: „Un camion care a luat-o la
stângă. Luaţt-vă după el!” Şi să ne mai închipuim că noi
tocmai ne apropiem de nisipărie. Ei, ce ne facem, Tony? Mai
rău nici nu-mi închipui c-ar putea fi, şi de fapt nici n-ar
putea să fie mai rău pentru că, până atunci, e posibil să fi
murit cineva în tren, şi iată că pe noi ne prind cu câteva mii
de lire de-ai Regiei Electricităţii şi cu un camion furat. Ei, ce
zici atunci Tony?
— Dacă în automobilul urmăritorului nostru nu se află
decât urmăritorul şi şeful gării, mârâi Tony crunt, atunci
intrăm cu camionul în maşină le facem felul.
— N-o să fie cazul, îl încredinţa Mills. Surpriza, Tony, să
ştii că surpriza paralizează. Gândeşte-te la invazia din
Norvegia. Nemţii au debarcat şi într-un oraş au defilat pe
străzi cu muzica-n frunte. Iar unii dintre norvegieni au rămas
pur şi simplu trăsniţi… Ce facem dacă totul merge bine?
— Îţi spun eu ce facem, răspunse Tony serios. Ştergem
nisipul de pe cauciucurile maşinii. Terminăm cu biletele de
tren. Ne spălăm şi ne radem şi distrugem îmbrăcămintea pe
care am purtat-o: curelele, trendurile, mănuşile – totul. Dacă
am folosit revolverul, îl azvârlim în râu, împreună cu drugul
tău de fier. Apoi ardem plicurile în care au fost salariile şi
cutiile în care erau banii. În sfârşit, ne descotorosim de
lacătele lăzilor.
— Şi apoi?
Tony zâmbi:
— Apoi corvoada numărării banilor.
— Vorbeai şi despre nişte echipament?
Tony enumeră obiectele, dând un bobârnac locomotivei
trenului miniatură.
— Avem o barbă de două sau trei zile; asta ajută să ne
mascheze trăsăturile feţei şi să le dea o înfăţişare murdară.
Azi e miercuri. Nu te mai rade. O să se supere Celia?
— Nu, mai ales dacă nu mă duc să caut de lucru.
— Ne-am lăsat şi părul destul de lung. Mâine nu mergem
la bărbier. Purtăm mănuşi. Purtăm haine giorsăite cărora le
putem da foc. Tu unul nici nu le îmbrăca până ce n-a plecat
Celia de acasă. Tot mai lucrează?
— Are o jumătate de normă.
— N-o să mai aibă ea nevoie să lucreze mult timp. Deci,
purtăm amândoi berete. Avem amândoi feţele murdare. Uite,
ţine punga asta de nailon în care să-ţi pui „cosmetica”.
Umple-o cu funingine şi cărbune, după ce pleacă Celia, vineri
de dimineaţă. Mi-a venit un gând urât. Când e ziua de
vacanţă de la jumătatea trimestrului a fiicei tale?
— Tocmai a fost.
— Slavă Domnului, zise Tony aprinzându-se. Copiii sunt
de o sinceritate periculoasă. Ei dau totul pe faţă. Tăticule
dece ai hiat cu tine o pungă de funingine vineri? Parcă aşa o
aud vorbind, în vreme ce nevastă-ta citeşte ziarul de
duminică în care e descris furtul! Nu-i cu putinţă să se
îmbolnăvească tocmai atunci de vărsat de vânt, ce zici?
— Pai a avut toate bolile de copii.
— Bun. Altceva? A, avem amândoi ceasuri pe care, în
dimineaţa aceea, le punem cu exactitate la punct după radio.
I’. U iau harta topografică şi revolverul. Tu iei şi cari drugul
în şoseta dreaptă, legat cu o sfoară. Eu port ochelari… Cum
ai proceda tu data ai fi poliţist, Reg? Şi cum crezi c-or să
procedeze ei?
— Or sa-şi dea toată osteneala, admise Reg. Or să
interogheze toată lumea. Toată lup ea. Întregul personal de la
uzina electrică, să vadă dacă n-a fost cineva complice sau
dacă n-a vândut cineva pontul. De asemenea, pe
constructorii de la şantier. Şi personalul birourilor din Horse
Street. Mecanicul de pe locomotivă, controlorul, fiecare
călător în parte, mai ales oamenii pe care îi vom ataca,
personalul fiecărei gări de pe parcurs – nu ştiu dacă să mă
bucur ori să mă întristez că mai. Sunt şase gări în afară de
Wicester şi de Strawberry Whitacre. Or să-i interogheze pe cei
doi oameni de la depozitul de cărbune. Ba s-ar putea să-i
interogheze până şi pe negustorii dimprejur, să vadă dară
nu-şi reaminteşte careva de un om sau de mai mulţi oameni
care să fi dat târcoale locului acela. Or să-i piseze pe toţi ce
ţi-au vorbit pe pasajul de nivel. Or să cerceteze cu lupa
fiecare centimetru al camionului ăluia, după ce-l vor găsi. Or
să-i refacă itinerariul descosându-i pe sătenii şi pe
motocicliştii care s-au nimerit Ia iaţ’a locului…
— După câte spui, piedicile par să fie grozave.
— Nu par, ci sunt, Tony. Tu nu nesocoti poliţia. Dacă va
ieşi cu un cadavru sau două, şi dacă vor lipsi câteva mii de
lire, apos o să întoarcă toată ţara cu susul în jos.
— Nu vrei s-o lăsăm baltă?
Pocnetul metalic al uşilor trimite, şuieratul aburilor, vocea
lui Jackson. „Ai mai omorât pe cineva şi fără puşca
mitralieră, măi Mills?” Privirile din sala barului care
cercetează îmbrăcămintea, tunsoarea, ghetele, accentul,
înfăţişarea pielei (până şi mâncarea pe care ai mâncat-o).
Rugăminţile îngrijorate ale Celiei, lacrimile, trumuseţea ei
măcinată de lipsa banilor. Apăsătoarea învinuire din partea
lui Daphne. Toate câte sunt în lume pot fi îndreptate într-o
singura după amiază. Ultimul prilej din viaţa lui de a-şi pune
curajul la încercare, de a deveni, datorită curajului, egalul
domnului George Webster şi al celor de-o teapă cu domnul
Webster…
Ploaie, mâl, noroi, a zecea zi fără muniţii, trupele de
schimb nu mai sosesc, plecăm în misiune. Chiar şi acum
mortierele scâncesc deasupra stejarilor-de-plută, capsele
explodează, şi la un kilometru şi jumătate mai departe
aceleaşi picioare sângeroase calcă peste mine, şi mor. Ochii
înroşiţi văd cu mulţumire un car blindat azvârlit în fluviu de
suflul aceluiaşi pământ răvăşit. Apa Milianei îţi vine până la
brâu, e îngheţată şi, cu timpul, artileria ia locul mortierelor.
Fiolele de morfină s-au terminat şi sângele sergentului Mac îi
picură din gură fără ca el să se vaite. Apa duce o spumă de
sânge şi de carne ce lasă pe veşminte o dâră ca de maree.
Trupurile zdrobite plutesc în voia curenţilor, ajung în
stufărie, aşteaptă vara şi muştele şi putreziciunea. Douăzeci
şi cinci de kilometri până la camioane, şi sunt mai multe
decât trebuie, deoarece s-a crezut că din batalion vor scăpa
de trei ori mai mulţi; şi supravieţuitorii cad de îndată în
nesimţire printre puricii trupelor băştinaşe care trecuseră pe
acolo, alături de împuţiclunea caprelor lor, şi pe undeva un
om are curajul şi energia şi pofta să cânte.
…propriilor sale răni, soldatul Mills a ajutat pe
supravieţuitorii exploziei să sară din avion, încredinţmdu-se în
cazul celor grav răniţi că nu sunt lăsaţi în urmă şi că
paraşutele lor se deschid. Numai după aceea a sărit şi el
deasupra unui teritoriu inimic şi, par cur gând în trei zile o
sută de kilometri, s-a înapoiat la unitate, omorind mai mulţi
motociclişti şi tăind firele de telefon pe drum…
 Lepădătură.
O să faci închisoare, pentru că n-ai avut banii şi glasul
potrivit şi purtările smerite ale nevinovăţiei.
— Nu, grăi neclintit Mills, vreau să mergem înainte.
Când se trezi, Mills nu-şi aduse câtva timp aminte că în
ziua aceea era vineri 13 februarie. Tăcerea sfida orice
înţelegere. Apartamentele blocului în care locuia dădeau pe o
stradă prin care treceau puţine vehicule, iar cele câte treceau
îşi aveau un ritm al lor, stabilit, fără variaţii, cu excepţia
duminicilor. Ziua de azi era tăcută ca o duminică. Celia,
proptită de el – caldă, dulce şi destinsă –, sforăia uşurel de
tot. Mills aşteptă să se producă vreo mişcare de natură să-i
îngăduie a-şi da seama cât e ceasul, fără a coborî din pat;
atunci îşi dădu seama că era ziua hotărâtă loviturii. „D-aia
m-am trezit devreme”, conchise el, dar simţământul că
dormise mai mult decât era deajuns fu prea puternic şi
coborî din pat, îndreptându-se către ceasul deşteptător de pe
toaletă. Şase şi jumătate.
Vizibilitatea în întunericul încăperii nu era prea bună. La
început îşi spuse că asta se datora zorilor de afară. Apoi,
însă, neîntinarea de dincolo de ferestre îi lămuri tăcerea şi
văzu ce se întâmplase. Zăpada! Pământul era acoperit cu un
strat gros de zăpadă, împrejurimile şi gardurile vii cu alt strat
mai subţire, iar un colţ al propriei sale ferestre era şi el
împroşcat cu fulgi de omăt. „O amânăm”, îşi spuse, şi îl
plictisi calda senzaţie de uşurare care-i înfioră rărunchii.
Cercetă zăpada şi conchise că omătul avea o grosime de
cincisprezece centimetri. Adică tocmai cât trebuia ca să nu
poată lua o hotărâre – să nu ştie dacă trebuie să meargă ori
ba, să nu poată pune temei nici pe tren, nici pe camion, nici
pe drumurile pe care aveau să-şi caute scăparea. Frica de
ziua aceea îi cuprinse din nou pântecele şi înţelese că aveau
să dea lotuşi lovitura. O să-i telefoneze lui Tony de îndată ce
va fi plecat Celia la serviciu, dar bănuia dinainte răspunsul:
de ce ne-ar împiedica zăpada? Dacă toate celelalte condiţii
sunt împlinite, de ce oare ne-am sinchisi de asta?
 — Ce s-a întâmplat?
Celia se ridicase în capul oaselor, tremura, cu faţa puhavă
ele somn.
— A nins.
— O să răceşti stând acolo.
Mai avea de aşteptat ore întregi. Mills se băgă din nou în
pat şi rămase acolo, la căldură, odihnindu-se, gândindu-se la
avantajele şi dezavantajele zăpezii. În orice caz, trenul se
forma la Wicester şi avea să plece la timp. Orariul lui Tony îi
îngăduia acestuia câteva minute în plus, aşa îneât putea să
conducă încet şi totuşi să ajungă pe şinele de cale ferată la
1,45. Oricum însă, zilei acesteia, care trebuia să fie a lor,
i se întâmplase ceva şi Mills se simţi tulburat.
Străbătând micul dormitor spre a se privi în oglindă,
Tereza Moore văzu zăpada de afară. O cercetă cu seriozitatea
unui copil. Avea, deşi Tereza nu folosi termenii aceştia, o
neîntinata câesăvârşire, o prospeţime, o feciorie care
semănau cu ale ei. Din dormitorul ei de la Yew Tree Cottage
aşezat undeva în afara satului Drum Whitacre, se vedea un
peisaj câmpenesc – verde şi negru cu o zi înainte; acum
câmpurilc înfăţişau contururi albe şi cei mai neînsemnaţi
copaci şi cele mai mărunte tufişuri vădeau o desăvârşire de-ţi
lua ochii. Era însă, într-o oarecare măsură, o amăgire, căci,
dacă în dimineaţa aceea rece, Tereza ar fi scos capul pe
fereastră, ar fi putut zări la stângă ei, la o depărtare de un
kilometru şi jumătate, scheletul industrial al unei mici mine
de cărbuni, pe când la dreapta sa, cale de trei kilometri
dincolo de un cring şi de biserica satului, se afla uzina
electrică de la Strawberry Whitacre care acum, ca şi la orice
oră clin zi şi din noapte, fumega de zor, împrăştiind în
văzduh aburii unui cer artificial. Degeaba. Peisajul
câmpenesc se destrăma; nu peste multă vreme, toţi cei din
partea locului aveau să fie nevoiţi a se deprinde cu viaţa din
suburbii. Oamenii încă mai umblau agale în cele trei sate:
Strawberry Whitacre, Drum Whitacre şi Pale Whitacre; încă
se mai ţinea târg de vite în fiecare vineri într-unul din aceste
sate; iar într-un altul exista un cinematograf, fermecător de
demodat, unde rulau filme de acum cinci ani; lumea încă mai
umplea cele trei biserici, dar totul era zadarnic.
’ Vila Arborelui de Tisă (n. Tr.).
Filoanele înaintau pe ogoare şi hâdele picioare uriaşe de
fier depăşiseră de pe acum Pale Whitacre. Totul era doar o
problemă de timp. Municipiul Wicester cumpăra pământ în
direcţia aceea, cât de repede putea şi cuteza şi, de la aceasta
fereastra, în zile senine, Tereza putea să vadă cum se
apropiau, profilându-se pe orizont, stalagmitele de cărămidă
în opt etaje.
în oglindă se înfăţişa o fată de patrusprezece ani, înaltă
pentru vârsta sa, cu începuturi de feminitate, cu o faţă lipsită
de trăsături particulare, dar care era totuşi frumoasă, nu
numai din pricina tinereţii, a nevinovăţiei, ci şi în sine, prin
tot. Tereza, care era şcolăriţă, nu făcea nimic pentru ca să
arate într-un anume fel, şi nici nu se gândea la rujuri de
buze, iar păru-i castaniu, socotit de ea oarecare, îi cădea
drept, în lături şi pe spate, de pe un cap măricel şi mai mult
rotund. Avea ochi albaştri; dacă nu erau înfrânţi de
sfiiciunea care o chinuia, puteau privi pe oricine drept în
faţă, îi puteau sili să şi-i întoarcă pe ai săi, deoarece fata era
înzestrată cu deosebit de frumoasa însuşire a nevinovăţiei.
Până vi felul în care îşi mişca mâinile, gâtu-i lung, mersul,
felul în care scotea când şi când câte un chicot, dovedeau
toate neprihănire. Desăvârşire, deplinătate trupească,
mintală şi spirituala, prospeţime.
Era la început, nu venise în atingere cu lumea. Pentru ea
îu rurile erau adevărate, frumoase, cinstite, perfecte, după
cum le voise Dumnezeu. Şi totuşi acum, depărtându-se. De
oglindă, o nelinişte îi tulbură faţa, pielea i se rumeni de
tainică vinovăţie, iar ochii-i nu mai voiră să se uite la cealaltă
ea, reflectată de sticla lucioasă. Într-un sertar al toaletei se
afla o puşculiţă. Până şi zăngănim monedelor o sperie, o făcu
să se oprească îngrijorată. Se aşeză pe pat, supărată, zorită
să termine cu ceva ce nu putea fi făcut în grabă, în-cercând
să scoată banii din puşculiţă cu ajutorul pieptenului. De jos,
de la parter, unde se auzeau voci care vorbeau şi unde se
frigea slănină, se înălţa o aromă delicioasă; dar aici sus, o
spaimă absurdă pusese stăpânire pe Tereza. Nu săvârşea
nimic rău. Erau banii ei. În dimineaţa aceea urma să meargă
în oraş, la Wicester, şi voia să-şi cheltuiască o parte dintr-
înşii. Ceea ce nu voia era să le explice părinţilor de ce doreşte
să cheltuiască banii.
înfrângere. Asta era pricina. Fusese înfrântă şi nu dorea să
explice, să analizeze, să vorbească. În clasă, bătrână faţă
scorojită a domnişoarei Wilkinson, brăzdată de cute, cu
smocuri de păr pe buzele palide şi asexuate, se ridică şi din
gura ei ies lucruri măreţe. Miile de tunici roşii îşi târăsc
picioarele sfâşiate, desculţe, degerate, pe povârnişurile de la
Monte clei Cabiero, lăsând în urmă o dâră de morţi. Până şi
animalele crapă de frig, nu le mai bate inima în crivăţul acela
de gheaţă, iar oamenii mor ghemuiţii unul intr-altul. Dinspre
munte, zăpada îţi suflă în faţă şi de jos creşte, creşte până la
genunchi. Trei sute cincizeci de kilometri de chin. Udaţi
leoarcă şi îngheţaţi. Nicio lacrimă. Cineva duce grija
drapelului, simbol al îndepărtatei, nepăsătoarei, vaicăritoarei
Anglii. Nicio lacrimă, înaintează dormind, dar – adormiţi sau
treji, vii sau trăgând sa moară – dacă francezii se arată şi
tobele îi cheamă, răspund: „Sus, flăcăi, deschideţi drumul
Corunna. O retragere onorabilă, desigur. Tereza îşi putea
aduce aminte – îşi va aduce mereu aminte – de după amiaza
aceea din clasă, erupţiile de căldură moleşitoare, dunga de
soare palid de noiembrie şi firicelele de praf, vizibile,
înălţându-se, şi mintea ei care o îmboldea, – pe când
domnişoara Wilkinson îşi întorcea capul – să-şi rotească
graţiosu-i gât, ochii, mintea şi să-şi îndrepte, roşindu-se,
atenţia către Ralph Mitchell, care – peste măsură de voinic –
sta la pupitrul lui, la şase metri mai încolo. Şi-l află uitându-
se la ea, şi se înroşi ca şi ea, şi Tereza-şi spuse… Trecuseră
săptămâni de zile de atunci şi mici fapte şi vorbe o
convinseseră. Pe nedrept. O greşeală. Înfrângere. Dovedită la
serbarea de Crăciun. Cruzimea Crăciunului. Lucrurile triste
se întâmplă mereu. Îşi amintea de compunerea scrisă în
după amiaza aceea de noiembrie: Retragerea spre Corunna.
Tereza Moore. În ajunul Crăciunului, 1808, Sir John Moore,
comandantul armatei britanice din peninsula iberică, află că
Napoleon traversase munţii Guadarrama. Şi ea, Tereza, cu
acelaşi nume de familie, şezând pe scaunul de piele rece din
autobuzul care o înapoia de la serbarea de Crăciun a şcolii,
aflase cu necruţătoare limpezime că deşi se putea ca Ralph
Mitchell să o sărute cu ocazia unor jocuri (aşa cum se şi
întâmplase), petrecuse în schimb patruzeci de minute la
vestiar cu Elizabeth Wells. Cele două fete din clasa şasea,
Nichols şi Wilcox, analizaseră întreaga serbare cu dispreţul
profesional al unor intelectuale şi Tereza, deşi îndeajuns de
înţeleaptă să-şi dea seama că, dacă nu le plăcuse serata,
ăsta era – oricât de binevoitor ai fi fost, n-o puteai contesta –
rezultatul propriei lor urâţenii, lipsei lor de feminitate trebui
totuşi să admită veracitatea unor martore obiective. Ele nu
ştiau că-l iubeşte pe Ralph Mitchell; vădeau
înspăimântătoarea stare de spirit a două persoane care-l
dispreţuiau, care nu puneau de altfel preţ pe nimeni în afară
de propriile lor persoane stinghere. Obrajii îi mai ardeau şi
acum, la câteva săptămâni după Crăciun, de câtă suferinţă şi
înjosire îndura aducându-şi aminte. Atât de amar fusese. De-
ar fi băut măcar vişinată sau ceva asemănător! „Şi (asta de la
Wilcox, care analiza lucrurile cu o groaznică putere de
pătrundere) toate jocurile alea cu pupături. Uf, Doamne,
trebuie să fac o relatare în revistă. Şi apoi toate pupăturile de
la vestiar. Am auzit că bătrână morsă n-a mai avut încotro şi
a trebuit să-l dea afară pe lunganul ăla blond de-i zice
Mitchell. Se giugiulea cu una în vestiar, cu Wells, cred.
Teribil de pătimaş. Eu una aş fi aruncat o găleată de apă
peste ei. Asta 11-0 pot pune în revistă.” Râsete. Înfrângere.
Tereza îşi mai amintea ruşinată propria ei dorinţă aprigă de a
dansa, domnişoara Collins care învârtea patefonul şi
comentariul ei însăşi, luându-se în derâdere „Ce caraghios!
ce, şi Ralph pe punctul de a o invita la dans, şovăind, pe
când muzica, prea tare, răgea melodia Red River Valley şi
începea cadrilul general; şi o înşfăcase Michael West, dar
ochii ei care bateau în retragere îl zăriseră pe Ralph plecând.
Atunci trebuie că s-au întâmplat lucrurile, pentru că din clipa
aceea nu-l mai văzuse şi se dusese să ia autobuzul de la ora
zece, fericită şi liniştită, ca pe urmă să fie cutremurată de
vorbele tovarăşelor de drum, Nichols şi Wilcox. Dragostea.
Partea cea mai înfiorătoare era că nu înceta. Mintea ei trecea
peste mărturia lui Wilcox şi tot mai da târcoale, la o duioară
distanţă, nădăjduind. Ralph nu spusese şi nu făcuse de
atunci încoace nimic ce-ar fi putut întări acea mărturie, iar
Elizabeth Wells nu părea să-i dea o atenţie specială. Aşa că
Tereza tot se mai gândea, tot mai nădăjduia. Dragostea. Insă
părinţilor nicio vorbă, căci dragostea la patrusprezece ani e
absurdă. Trebuie să fii ceva mai în vârstă şi să nu-ţi
lipsească toate celelalte: suferinţa şi osteneala şi plata chiriei
şi munca sub pământ, la adâncime, în mina de cărbuni şi
rufele întinse pe frânghie şi. Grijile. (Ceea ce dovedeşte, nu-i
aşa, că dacă iubeşti, poţi îndura orice, poţi trece peste
orice?).
Pieptenele îi ajuta să scoată un ban, care nu-i era însă de
niciun folos şi iată că în acel moment glasul mamei o chemă.
„Vin i*strigă Tereza şi, cu hotărârea deznădejdei, zgâlţâi din
nou puşculiţa. O monedă de doi şilingi şi jumătate se
rostogoli pe pat. O vârî în poşetă, ascunzându-şi-o după
oglinjoară.
în mica sufragerie sare cât de colo în ochi fotografia ei.
Tereza se simţea îngrijorată: prea se aşteptau din partea ei la
cine ştie cât; dânşii, care nu mai puteau avea copii, o
îndrăgeau grozav; dar, de câte ori o sărută, li se iveşte o
licărire în ochi, nădejdea cea mare: ea e altfel, ea o să
izbândească. Ce anume? Tereza se întreba uneori, deoarece
nu era nemulţumită: trăia înconjurată de dragoste, mergea în
fiecare zi Ia şcoală, unde da de lucruri interesante, de
agitaţie, de speranţă şi nu-şi putea închipui că altcineva,
locuind în aceeaşi casă, ar putea socoti vila Yew Tree drept
un eşec. Atunci, ar fi. Putut ea întreba, ce este oare izbânda?
Şi s-ar fi putut ca dânşii, în care sălăşluia o rămăşiţă din
aceeaşi cinste, ba şi o părticică din nevinovăţia fetei, să-şi
întoarne capul, să roşească, să-şi recunoască ignoranţa.
— Trebuie, îi spuse maică-sa, să mănânci bine acum,
deoarece s-ar putea să nu mai iei nimic până la ora ceaiului.
Cât de uşor era să-i înşele pe propriii ei părinţi iubitori. „Şi
cât de egoistă, recunoscu Tereza, e dragostea asta a mea!”
Simţea nevoia aprigă de a se mărturisi, de a plânge (deoarece
povara o apăsa încă de la Crăciun), de a cere sfat, milă; dar
ştia că ar fi tot la fel de îndureraţi ca şi ea, că n-ar fi putut
să-i dea nicio sugestie. Şi aşa, îşi da seama, se îngrijorau
prea mult din pricina ei. Chiar şi acum maică-sa îi da
îndrumări, o îndemna la prudenţă:
— Când ţi-a fixat ora?
— La unsprezece şi jumătate.
— Întoarce-te cu trenul de 1 şi 6, Tereza, că e zăpadă. Şi-
apoi – recunosc! nd adevărata pricină de îngrijorare: Se
întunecă imediat după cinci.
— Aş putea să mă întorc cu autobuzul.
Ai pierde biletul de tren.
Banii sunt puţini la Yew Tree Cottage; fiecare penny
contează, biletele se iau dus-întors, o staţie mai încoace sau
mai încolo contează pentru buzunar; din cauza aceasta se
simte Tereza în parte vinovată cu cei doi şilingi şi jumătate în
poşetă. Ea ştie, în fundul inimii, că din cei doi şilingi şi
jumătate nu-şi va putea cumpăra ceea ce-şi doreşte.
Se agitau în jurul ei cu mănuşi, cu un fular, se îngrijorau
că avea de mers mai mult de trei kilometri până la gara
Strawberry Whitacre; şi tot nu încetau de a se nelinişti, în
vreme ce ea râdea, explictndu-le ce uşor este să mergi pe
bicicletă în ciuda celor cincisprezece centimetri de zăpadă.
Ştia că tot au să se frământe, cu gândul la automobile care
patinează, la ceaţă, la trenuri întârziate. Îi iubea, dar era o
adevărată uşurare sa scapi de torturătoarea lor îngrijorare.
Privi spre cerul cenuşiu. Ce perfect contrast cu luciul pur al
zăpezii î Fără doar şi poate că o să mai ningă, dar ce
importanţă are? Ce prostie să te nelinişteşti, când Dumnezeu
ne dăruie o zi atât de minunată! Iată că ţinutul pe care-l
iubea se prezintă într-o nouă perspectivă! Peste noapte
Dumnezeu a schimbat lumea. Nimic nu se poate întâmpla
astăzi. Era o zi bună. Moneda o avea în poşetă. „Toate
problemele oamenilor, îşi spunea Tereza, ţin de închipuiri.” E
absurd să te îngrijorezi de trenuri, de bilete, de vreme. Lucrul
cel mai real, adevărul, stă total în minte, minunea aceasta de
neînţeles. Până şi mâhnirea ei ţine de puterea de închipuire a
minţii. Dragostea. Speranţa. Credinţa. Patriotismul. Sir John
Moore. Acelaşi nume de familie. Ţinta lui era dublă: să treacă
peste Esla şi să ajungă în trecătoarea din munţi dincolo de
Astorga mai înainte ca armata franceză să-l prindă din urmă
şi să înceapă un măcel. Un ger cumplit şi zăpadă şi linii
proaste de aprovizionare şi un aliat care nu-i bun de nimic şi
propria-i armată alcătuită din criminali şi pierde-vară. Pe o zi
ca asta e uşor să-ţi închipui situaţia. Dar ăla era un război
idealist şi ea, care nu se putea dezbăra de romantism, îşi
făurea o imagine, pe jumătate ade vărată, de cuvinte
înflăcărate, săbii învârtite deasupra capului, steaguri
apărate, bivuacuri, imnuri în latineşte, linia de front
supraîmpovărată a soldaţilor britanici, meterezele cam vechi,
micile căsuţe albe cu grădinile lor de aloe şi chiparoşi, boi
înjugaţi la care cu roţi grele, în depărtare, bubuitul tunului.
Nepăsător încredinţată de cinstea oamenilor din partea
locului, Tereza îşi lăsă bicicleta pe un peron al gării
Strawberry Whitacre. Rămase pe peronul jumătate uscat şi
privi, ca şi alţi trei călători, la trenul care se apropia. Era
ticsit şi ea, sfioasă, stătu pe coridor tot parcursul celor
douăzeci şi cinci de kilometri până la Wicester, uitându-se
cum neîntinarea zăpezii scădea şi se altera pe măsură ce
trenul se apropia de oraş.
Staţiile de alimentare şi de transformare ale uzinei din
Strawberry Whitacre se aflau situate pe un teren de vreo 400
de hectare, achiziţionat în 1924 de secţia de energie electrică
a municipiului Wicester. Terenul se afla pe locul fostei
proprietăţi strămoşeşti a lordului Whitacre, şi achiziţionarea
lui nu fusese o treabă uşoară. Încercată mai întâi în 1919, se
lovise de împotrivirea deosebit de înverşunată a lordului
Whitacre, care în 1921 ajunsese la asemenea exasperare din
pricina „dobitocilor ăstora care vin şi-mi spun că vor să-mi
distrugă moşia şi se aşteaptă ca eu să mă şi bucur”, îneât
ameninţă c-o să-l întâmpine cu focuri de armă pe următorul
trimis al municipalităţii. Sorţii căzură asupra domnului
Charles Moriarty, pe atunci director general al regiei, care se
duse să-l vadă pe lordul Whitacre la 1 februarie 1922.
Domnul Moriarty plecă la Strawberry Whitacre cu trenul de 1
şi 6, care mai deserveşte şi acum ţinutul. Lordul Whitacre
zăcea în. Pat, cu gripă şi zona zoster, dar adueându-i-se la
cunoştinţă că a sosit domnul Moriarty (la intrarea de serviciu
a castelului), s-a repezit în sala de arme şi apoi, de la o
fereastră a etajului al doilea, l-a poftit pe domnul Moriarty să
se care de acolo, aratându-i şi locul unde ar fi bine să se
ducă. Domnul Moriarty l-a rugat să nu facă pe nebunul şi să
nu se pună de-a curmezişul progresului. Drept care lordul
Whitacre a tras, iar domnul Moriarty s-a ales cu unele răni.
Lordul Whitacre a fost lovit pe urmă de o congestie cerebrală
care a luat un caracter foaj-te grav. El a murit în august
1922, într-o clinică particulară. Soţia sa a murit în 1923, iar
proprietatea a fost vândută pe 123.056 lire de către singura
lor fiică.
Terenul era situat la douăzeci şi cinci de kilometri de
centrul W’icesterului, înspre sud-est, şi părea potrivit pentru
instalarea unui condensator de răcirea apei şi a unor linii de
caic tarată care să facă legătura cu bazinul carbonifer din
regiunea de centru a ţării şi din sudul Ţării Galilor. Fosta
cale ferată L. M. S. 8 Trecea la câteva sute de metri de satul
Strawberry Whitacre şi de uzinele electrice. Până în 1935
lucrările de construire a staţiei de alimentare de la

8 London-Midland & Scottish : Londra — x-egiunea centrală — Sco- ţia (n. tr.).
Strawberry Whitacre,
! prima de pe terenul achiziţionat (cu o putere instalata de
249.000 kilowaţi şi o tensiun? de 11.000 volţi) erau
terminate, începându-se ridicarea staţiei de transformare,
situată la aproximativ 1 400 de metri sud de staţia de
alimentare şi care avea o putere instalată de 321.000
kilowaţi. Scheletul construcţiei era din beton armat, iar
pereţii din cărămidă şi se bizuiau, dacă e vorba de
arhitectură, pe avantajul grupării naturale a unor mari
unităţi cu scop strict funcţional.
Existau o cantină, o sală de concert şi un loc de parcare
pentru 200 de vehicule. O cursă specială de autocare asigura
în toate zilele, de câte patru ori pe zi, legătura cu Wicester.
Numărul total al personalului – funcţionari, tehnicieni şi
muncitori – se ridica la 785. Strawberry Whitacre fusese
vizitat de tehnicieni, ba şi de oameni politici de pe continent
şi din S.U.A., şi nu încăpea îndoială că, în caz de război, i se
prevăzuse aruncarea în aer şi ştergerea de pe suprafaţa
pământului…
Perspectiva aceasta nu-l îngrijora pe Clifford Potts. El lucra
în serviciul Regiei la birourile din Horse Street şi asta de
atâta amar de vreme, îneât ajunsese să privească uzina de la
Strawberry Whitacre nu drept justificarea existenţei
birourilor administrative din Horse Street – deoarece nu poţi
trimite note de plată trimestriale pentru electricitate, dacă nu
furnizezi curent electric – ci ca pe o adevărată belea. Socotea
Horse Street drept locul unde se muncea cu adevărat, unde
se rezolvau definitiv cererile venite de la Strawberry Whitacre
şi unde se potolea o masa de oameni veşnic nemulţumiţi.
Clifford Potts, în vârstă de patruzeci şi doi de ani, era
însurat, avea doi copii şi o vilişoară de tip locuinţe ieftine
ipotecată pentru o sumă din care mai urma încă să plătească
1 534 lire – şi o plătea cu aproape un sfert din salariul lui în
fiecare lună; avea un aparat de televiziune, era membru al
unui club al
Cărţii; citea în fiecare zi de lucru ziarele Wicester Post şi
Daily Telegraph, iar duminica se străduia cu multă
seriozitate să parcurgă de la un capăt la altul doua pubDţii
ilustrate. Salariul lui brut era de 700 lire pe an, ceea ce, cum
i-ar fi putut-o spune oricare spălător de geamuri, şofer de
autobuz, băcan sau subofiţer, era ridicol; se lupta din greu
să-şi ducă familia la băi măcar o dată la doi ani. Avea puţine
speranţe să obţină, cât îi mai rămânea de trăit, altceva decât
o neînsemnată înaintare. Era destul de înalt, de bine legat,
dar cu o faţă lipsită de bărbăţie, de hotărâre. Ceilalţi
funcţionari nu-l antipatizau: îi ziceau: „Cliff” şi-l ştiau drept
„băiat de treabă”, în timpul războiului îşi slujise patria în
rândurile electricienilor şi mecanicilor de la geniu. Îşi iubea
soţia şi cei doi copii. Unu! din ei – o fetiţă – era bolnăvicioasă
şi Clifford mai că uitase ce înseamnă opt ore de somn
neîntrerupt. Era de accea veşnic obosit, dar încerca să nu se
plângă. Uneori se întreba de ce oare îl crease Dumnezeu; de
ce trebuie să-ţi baţi capul cu toate astea? Dar mai tot timpul
trăia într-o stare sufletească de neutralitate; avea un
oarecare simţ al umorului şi asta îi salva. Era sătul până
peste cap de Regia Electricităţii, aşa cum funcţiona ea în
Idorse Street, la Wicester; sătul de minţile acelea înguste şi
de toate şmecheriile acelea în chestiile de înaintare, dându-şi
prea bine şi amarnic seama că, deoarece nu ştia să ridice
glasul sau să strecoare ceea ce trebuia în mâna cui trebuia –
pe coridor, desigur, nu în birou – nu avea să ajungă nicio
dată cu nimic mai mult decât ceea ce era\ u „n stajbaş
conştiincios care făcea numai o jumătate de duzina de greşeli
în cursul unui an plin de zeci de mii de activităţi concretizate
în însemnări cu creionul ori cu tocul, şi de ştersături cu
guma…
în dimineaţa zilei de vineri 13 februarie, la 8 şi 20 îşi
sărutăjievasta şi cei doi copii (fata a plâns pentru că nu
fusese sărutată ea prima; povestea asta i-a zgândărit niţel
nervii, până ce să iasă din casă). Îi sărută pe toţi din nou, le
făcu semn cu mâna, în vreme ce se îndrepta spre staţia
autobuzului şi spre ceea ce ştia că avea să fie pentru el o zi
grea. În staţie a fost silit să-şi şteargă de două ori ochelarii
din cauza vremii rele, dar nicio clipă nu se gândi că vremea e
mtr-atit de cruntă îneât ar putea opri trenul. Îşi formula
gândunle spunându-şi că atunci când va trebui să târască
lada aceea monstruos de grea de-a lungul celor patru sute
cincizeci de metri până la clădirile exterioare de la Strawberry
Whitacre o va face prin lapoviţă. Uneori credea că salariaţilor
cărora le achita salariul le plăcea să-l vadă bălăcindu-se prin
noroi; le era tot atât de puţin simpatic pe cât de puţin îi
simpatiza şi el pe. Ei. Lipsa lui de simpatie pornea de la
teamă, iar teama de la ruşine; îi era ruşine că aparţine
stratului de jos al clasei mijlocii: citise prea multe
săptămânale intelectuale.
Plata lefurilor la Strawberry Whitacre era treaba cea mai
nesuferită. Erau şi altfel de plăţi – de-ţi era mai mare dragul:
aceea a câtorva echipe care săpau o tranşee, o sală de
expoziţie într-o suburbie, şi cu ai căror oameni totul era gata
până la ora 3. Dar în cazul plăţii lefurilor de la Strawberry
Whitacre suma respectivă era enormă şi patru oameni aveau
nevoie de aproape trei ore ca să vâre banii fiecăruia în micile
plicuri zise „pungi” şi folosite în acest scop. Asta nu-ţi mai
lasă decât cel mult un ceas pentru toate celelalte faze ale
trebii: pe de o parte ai de prins trenul, iar pe de alta ai de
adunat, la început, materia primă. De la serviciul „Salarii11,
funcţionarul lua plicurile şi câteva foi care trebuiau semnate.
Aceste foi erau împărţite în patru coloane, cele doua din
stângă fiind pentru semnătura salariatului însuşi ori a
persoanei împuternicite să semneze în locul lui. Coloana a
treia purta numărul de ordine al muncitorului şi a patra –
suma pe care el urma s-o primească. Pe „pungi”, aceleaşi
date erau menţionate mai amănunţit pentru lămurirea celui
interesat. „Pungile1* erau înmânate funcţionarului plătitor
astfel îneât ordinea lor să corespundă cu ordinea în care
numerele şi sumele erau trecute pe foi.
în ultimele ei faze, răspunderea efectuării plăţii cădea
asupra unui singur om, care era ajutat însă de un altul. Iar
amândoi urmau să fie ajutaţi în operaţia „introducerii11
banilor în plicuri de către alţi doi. Potts voise să ceară
ajutorul prietenului său Mays, dar află la ora nouă că Mays
urma să facă el însuşi o plată şi, mai mult decât atât, că
însuşi Mays făcuse apel la un alt prieten, Chambers.
Asistentul lui Potts pentru plata din acea zi era Wagstaff.
Constată că Wagstaff îşi şi găsise un partener pentru lunga şi
plictisitoarea treabă a număratului banilor. Potts ştia că lui
personal i-ar fi greu să convingă pe careva să ajute unei atât
de nevrednice persoane cum era el. Panica începu să-i
framinte stomacul, după ce încercă 1111 al doilea refuz, şi în
aceeaşi clipă îşi dădu seama şi că era vineri şi în 13…
Wagstaff era gras, înfumurat, peste măsură de încrezut.
Juca în echipa de fotbal a Regiei şi-şi dobândise astfel o
oarecare popularitate. Putea fi sigur ca orice glumă slabă şi
porcoasă ar spune îi va fi întâmpinată cu destul de multe
râsete, pe când cel mai bun joc de cuvinte, pigmentat
intelectual, al lui Potts n-avea drept urmare decât o izbucnire
de dispreţ abia mascat: „Asta-i nebun de-a bineka”. Cu toate
acestea, Potts nu se putea simţi decât uşurat, când Wagstaff
se îndură de el: „Du-te şi ia decontul, ca o să găsesc eu pe
cineva. Ne vedem la casierie/’
La serviciul „Salariibătălia săptămânală se încheiase. Cei
de acolo trecuseră peste ziua lor cea rea şi acum puteau privi
cu îndreptăţită nepăsare la panica prin care treceau ceilalţi
funcţionari şi casieri.
— Salve, Cliff!
— Bună dimineaţa, la mici şi la mari! răspunse Potts. Mai
ales la ăi mici.
Era ăsta un fel al lui de a-şi vădi veselul dispreţ faţă de
treptele ierarhice ale birourilor din Morse Street, şi de a-şi
recunoaşte în acelaşi timp înfrângerea, dar nimeni nu-l
înţelese şi nimeni nu râse. O fată întoarse capul să vadă cine
a intrat; pe faţa ei se putu cili „nu-i dec’iL ăsta”, mai înainte
de a se apleca asupra biroului.
— Cu cine eşti?
 — Cu Wagstaff.
— Decontul e la maşinile de calcul.
— Cum? făcu Potts uimit. Nu l-au terminat ieri?
— Ieri au avut nişte urgenţe, îl lămuri funcţionarul de la
„Salarii”. Dar acum cred că trebuie să fie gata.
— Sper să fie, pentru numele lui Dumnezeu, rosti Potts, în
vreme ce panica dezlănţuită şi scormonitoare îi rodea
pântecele ca un şobolan.
Una ca asta nu i se mai întâmplase niciodată: o să piardă
trenul; încă nu-l pierduse nimeni; era una din tainicile lui
groaze că avea să fie cel dintâi care o să-i piardă.
în biroul maşinilor de calculat, fetele vorbeau, se pudrau,
răsfoind „Revista femeii”. Una dintre ele zdrăngănea la
maşină, dar Potts îşi dădu numaideeât seama că nu lucra
pentru el. Porni la luptă cu obişnuita lui voioşie.
— Bună dimineaţa, doamnelor şi domnişoarelor. Numai
două din cele şase îi răspunseră: Noroc, Clifif.
— Unde-i decontul pentru Strawberry Whitacre?
— Încă nu l-am terminat nici pe cel pentru Faraday Street.
Era şi aşa obosit şi năduşit leoarcă; iar amândouă aceste
stări îi erau înrăutăţite de ferestrele închise, de căldura
apăsătoare pe care o radiau caloriferele. Fetele purtau bluze
şi nu le păsa de cele 22° ale termometrului. Potts spuse cu o
urmă de nelinişte în glas:
— Hai, daţi-i drumul, suntem şi aşa în întârziere.
În hârtâi de cinci lire în hârtii de una liră în hârtii de zece
şilingi în monede de argint în monede de trei pence În
monede de aramă
Fata care lucra la foile lui se bosumflă. Încă nu mai
avusese de făcut state de plată. Şi apoi ei nu plecau înainte
de unu. Aveau tot timpul. Îi răspunse:
— Mai întâi trebuie să fac statul pentru Faraday Street.
Potts era destul de enervat, aşa îneât nu se abţinu să nu
întrebe:
— De ce?
— Aşa sunteţi voi, mereu grăbiţi, se răţoi fata.
 I-ar fi putut da un răspuns destul de aspru, dar nu-l dădu.
Se aşeză pe marginea biroului fetei care, deoarece nu putea
susţine că are altceva de făcut, oftă, potrivi foile pentru
Faraday Street şi se apucă de lucru. Potts şedea ca pe ace,
fără să scoată un cuvânt, pătruns de simţul răspunderii
până în rărunchi, ferindu-se să rostească o vorbă, pentru a
nu-i furniza un pretext de a se opri şi ea şi de a începe să
turuie.
în cinci minute terminase cu veriiicarea decontului pentru
Faraday Street şi spuse cu şiretenie ieftină:
— Trebuie să i le duc domnului Mac Donald…
Potts ştia că o să sporovăic tot timpul, la ducere şi la
întoarcere, răutăcioasa ei minte justificându-se că nu ea s-a
oprit, ci că alţii au oprit-o din drum şi că doar nu i se poate
cere să fie necuviincioasă, aşa-i? Era o tânără mică şi
durdulie, de vreo douăzeci de ani, cu pielea palidă şi
spălăcită, dar avea rotunjimile ei şi de îndrăzneală nu ducea
lipsă şi se găseau în întreprindere băieţi care s-o placă.
Potts interveni repede:
— Las’ că le duc eu…
Fata avea de gând să se împotrivească, dar văzu că
operatorul-şef o urmăreşte cu privirea, că e de partea lui
Potts şi că buzele lui subţiri care-şi aveau şi ele propria lor
răutate, speciala şi mai experimentată decât a ei, erau gata
să-i spună ceva, s-o mustre şi să-i facă nesuferită întreaga zi.
De aceea îi zâmbi lui Potts şi spuse:
— Bine. O să mă apuc să fac decontul dumitale cât
lipseşti.
După un sfert de oră, Potts se găsea în posesia decontului,
a plicurilor, gata să primească banii şi să plece să prindă
trenul. De-ar fi existat măcar un mijloc oarecare de a grăbi
sistemul aşezării diferitelor sume în acele sute şi sute de
plicuri. Privi decontul; era acelaşi ca mai întotdeauna, adică i
s dl
3990 0 0
5823 0 0
 172 10 0
202 17 6
4 10
329
Total: 10 195 11 3
La casierie, Potts dădu peste Wagstaff şi alţi doi, Grey şi F
isher, care numărau bancnote. Wagstaff ridică ochii spre el şi
mormăi:
— Unde ai stat?
— Nu făcuseră nici decontul, nici nimic.
— Zac ca nişte curci plouate.
Tuspatru numărară la repezeala banii, goliră apoi plicurile
de cinci lire în monede de argint şi plicurile de zece şilingi în
monede de trei penny, iar în cele din urmă plicurile de cinci
şilingi în monede de aramă. Le-a trebuit un ceas numai ca să
numere banii, ceea ce nu le mai lăsa decât vreo două ore ca
să-i distribuie în vreo şapte sute de părţi: o sarcină deosebit
de grea pentru tuspatru, cu atât mai mult cu cât o singură
greşeală însemna să ia totul de la început. Potts şi
1 Prescurtări pentru: lire, şilingi, pence (denarii). O liră
sterlină este (V.îi.’i cu douăzeci de şilingi şi un şiling cu
douăsprezece pence (n. Tr.).
Wagstaff luară câte aproximativ 350 de plicuri fiecare şi;
una din lăzi. Într-alt birou sortară banii în maldăre mari şi
începură să-i „introducă”. Grey număra salariul fiecărui
muncitor din cele 350 de maldăre ale lui Potts şi Potts îl
verifica, punea în plic şi aşeza plicul, tot în ordinea numerică
de pe foi, în ladă. Fiecare ladă era î-mpărţită în şase, prin
stinghii de lemn şi pe măsură ce minutele şi sferturile de oră
treceau, şirul de plicuri umplea o despărţitură şi apoi alta.
Fisher şi Wagstaff completau cealaltă ladă.
La ora zece şi jumătate li se aduse câte o ceaşca de ceai.
Aerul în acel mic birou, ca şi în biroul cel mare, era cald.
Tuspatru se aprinseră foarte repede şi-şi scoaseră vestoanele.
Wagstaff îşi ridică la un moment dat ochii ca să spună:
— Uite la ăsta! Treizeci şi şapte de lire!
 S-a găsit, fireşte, o explicaţie: omul respectiv fusese plătit
cu câţiva bani mai puţin pe oră ani de-a rândul. Dar Potts
simţea că banii sunt pentru el un vrăjmaş în carne şi oase.
La ceasurile unsprezece era murdar, încins, naduşala îi
picura de pe la subţiori umezindu-i cămaşa, iar uriaşul
morman de bani abia părea să fi fost atins. La ora
douăsprezece umpluseră cinci, din cele şase despărţituri. La
douăsprezece şi un sfert şoferul îşi vârî capul pe uşă să le
spună: „Sunt gata” şi se duse să-şi facă şi el rost de o ceaşcă
de ceai. După un sfert de oră umpleau în sfârşit ultimele
plicuri. Inima lui Potts zvâcnea de groză: „o să iasă exact?”
Dacă da, tot ostenit va fi, dar va dispune totuşi de un sfert de
ceas în care timp să mănânce sandvişurile cumpărate şi să
dea pe gât o înghiţitură de ceai. În caz contrar, răspunderea
îi va reveni în întregime lui: nici măcar Wagstaff nu o
împărţea cu el, deşi era mai probabil ca eventuala greşeală să
fie în lada lui Wagstaff decât în a lui Potts; şi mai exista şi
posibilitatea, cu mai reduse şanse, de a fi decontul greşit sau
chiar de a fi greşit banca. Potts numărase un teanc de 100
de două ori; prima oară ieşiseră 99, a doua oară 101; nu
mai verificase a treia oară, fiind prea târziu, dar îşi spusese
că banca numărase exact ca întotdeauna.
— O diferenţă de zece şilingi, declară Fisher.
Potts îşi spuse: „Nu-i prea rău.”
— În plus?
— În minus.
La loc mişcarea. Şapte sute de plicuri. Unele trebuiau sa
conţină hârtii de zece şilingi. Era uşor să te uiţi pe plic, să ici
aminte la suma notată şi apoi să arunci o privire printre
hârtiile împăturite, să vezi dacă nu dai de culoarea cafenie a
unei hârtii de zece şilingi. Zece minute se scurseră cu
încetinitorul şi apoi Wagstaff exclamă:
— Am găsit!
— Slavă Domnului!
Potts îşi aruncă ochii la ceasul din cameră. Unu fără
douăzeci şi cinci. Încă treizeci de minute şi twwuj pleacă. Nu
mai e timp de ceai. Sandvişurile le va mânca pe drum. „La
naiba”, gândi, dar de grăit grăi politicos:
— Mulţumesc, fraţilor, şi o spunea din suflet, deoarece
erau atât de multe lucrurile care puteau ieşi pe dos cu plata
asta de la Strawberry Whitacre…
în ceea ce îl privea pe el, ziua de lucru se încheiase. Restul
era doar o plăcută călătorie cu trenul. Încă o oră sau două de
stat în picioare, de împărţit plicurile şi de luat seama ca
oamenii să se iscălească pe foi exact la locurile indicate. Apoi
înapoierea la Horse Street, depunerea lăzilor, relatarea
micilor întâmplări ale zilei făcută casierului, şi după aceea
înapoi acasă, în sânul familiei, lângă Ruth şi copii şi apoi un
ceai făcut cu apă într-adevăr fiartă…
încuie cele doua lăzi şi-şi vârî cheile în buzunarul din
stângă. Pipăi înlăuntrul buzunarului din dreapta al hainei şi
se încredinţă de prezenţa cartonaşului care reprezenta biletul
de tren. Verifică şi prezenţa stiloului şi a două creioane
chimice. Se duse să urineze şi să se spele pe mâini de
murdăria banilor cu care umblase. ’Apoi îl găsi pe şofer. Îşi
puse pardesiul şi se duse cu şoferul să încarce lăzile.
Wagstaff îi aştepta, în formă, mătăhălos, bine dispus, deşi
nici lui nu-i venea prea uşor să ridice lăzile.
Potts şi Wagstaff se opriră afară, în aerul rece, clipind din
ochi la lumina puternică a zilei. Apoi se urcară în maşina
care-i duse la gara centrală din Wicester.
După ce Daphne plecă la şcoala şi Celia la lucru, Mills îşi
adună echipamentul: punga de nailon pe care o umplu cu
lunmgine şi praf de cărbune, bereta., mănuşile, puloverele pe
care avea să le poarte şi vechea bluză de campanie, folosită
atunci când grădinărea. Drugul de 1 ier şi l-a vârât în şoseta
piciorului din dreapta şi l-a legat strâns de genunchi cu nişte
sfoară. Apoi a mers până la cabina telefonică aflată! a o
depărtare de 400 de metri, să vadă dacă sfoara rezistă sau
nu. Pe la unsprezece treizeci înfulecă puţină brânză şi piine
şi bău nişte cafea fierbinte şi se simţi ceva mai vioi. Până să
spele vasele din care mâncase, se şi făcu douăsprezece fără
-zece. Aşteptă, stăpânindu-se, ca să se încredinţeze după
radio, Ia ora amiezii, că totuşi ceasul de buzunar al tatălui
lui Tony mergea exact, şi după aceea ieşi din apartament.
Părea foarte probabil că zăpada va continua să cadă.
Vântul sufla cu putere, smulgând firicele de zăpadă de pe
copaci şi clădiri, iar gerul straşnic ti pătrundea prin toată
îmbrăcămintea, i se furişa pe picior în sus, făcându-l să
simtă drugul de fier ca pe un sloi de gheaţă lipit de piele.
Mills îşi pipăi buzunarele bluzei de campanie, în vreme ce
se îndrepta spre staţia de autobuz din apropierea casei.
Ceasul, punga de nailon, ceva bani, bereta. Şoferul şi
taxatorul tropăiau să se dezmorţească în jurul orologiului de
la capătul liniei. Pe Mills nici măcar nu-l luară în seamă;
aparţinea unui tip de oameni mult prea obişnuit la ei în
cartier.
La intrarea gării din Wicester, mâinile bătrânelor florărese
păreau ca moarte: „Narcise, frumoase narcise11; nu se uitară
câtuşi de puţin la el, ci urmăreau puhoiul mare al oamenilor,
cântărindu-le fiecăruia clasa socială, veşmintele, accentul,
banii, banii care-ţi îngăduie gesturi de gentileţe. Asemenea
soi de bani Mills nu avusese niciodată. Îşi aduse aminte de
copilăria lui şi se gândi cu vagă milă la maică-sa şi la taică-
său. Nici măcar June, soră-sa, nu izbândise. Banii-i curgeau
gârlă peste tejghea pentru carnea moartă a vitelor tăiate, dar
asta n-o mulţumea. Se văita. Viaţa se dovedea prea grea
pentru dânsa. De sănătoasă nu era sănătoasă. Cei doi copii
pe care-i avea o necăjeau. Şi George, măcelarul ăla care-i e
soţ! „A, de el să nu mă întrebaţi, spunea ea într-una din zile.
El o duce bine11. June nu mai putea izbândi acum; avusese
şi ea partea ei de noroc şi se măritase cu norocul ce-l
avusese. Păcat. Mills zâmbi sastisit. Cum l-ar mai duşmăni
soră-sa, dacă el ar putea să „câştige” câteva mii de lire! Ea
privea cu ochi răi tot ceea ce nu făcea parte dintr-însa. Ei da,
marea fundătură engleză care se numeşte egoism.
Neîntrerupta iscodire a oglinzii, care ia dintr-o dată sfârşit cu
strigătele „îmbătrânesc şi-n viaţa mea nu s-a petrecut
nimic!”. Nimic. Cu alte cuvinte, eu nu-s buricul pământului.
Eu-s o grăsană de patruzeci şi cinci de ani, al cărui soţ mai
bine munceşte, bea, se uită la televizor, doarme, face orice
decât să răspundă la întrebarea: „Mă iubeşti?” Nostim, n-am
ce zice. Celia (pentru care June nutrea numai dispreţ) n-avea
să fie niciodată aşa. Dragostea Celiei era îndreptată în afară;
ea plângea pentru alţii. O căldură îi furnică lui Mills trupul la
gândul celor ce
i le-ar fi putut aduce ziua aceea şi, trecând pe lângă lungul
şir al vânzătoarelor de flori şi al şoferilor de taxiuri, care se
văicăreau de cum e vremea şi de absurda purtare a cailor la
curse, îşi spuse: „O să câştig…”
Gara Wicester era mare. Avea o pasarelă centrală peste
cele unsprezece peroane, destul de largă pentru ca de-a
lungul eî să găseşti chioşcuri de ziare şi cabine telefonice.
Ziua întreagă, valuri-valuri de oameni se scurgeau pe acolo
în amândouă direcţiile, nu numai călători, ci şi persoane care
foloseau pasarela ca să taie drumul dintr-o parte într-alta a
oraşului. De pe ea coborau trepte către toate peroanele şi
Mills, dorind să nu atragă atenţia, de îndată ce ajunse pe
pasarelă, o luă la stângă şi coborî pe peronul unu.
A fost o greşeală, o eroare, nu propriu-zis de orientare, ci
de atmosferă, care iscă oarecare tensiune. Tocmai sosise un
expres şi o mulţime de oameni urcau scările înspre pasarelă,
toţi în sens contrar, adică ureând în timp ce Mills cobora, toţi
purtând geamantane, aplecându-se, sucindu-şi gâturile, hol»
bându-se, vădind zăpăceală; mai erau apoi şi cel puţin vreo
trei hamali veniţi să dea o mână de ajutor, şi toţi îl puteau
vedea, iar Mills pătrunse în vârtejul acelei compacte mulţimi,
simţind cum toată greutatea împotrivirii lor îl apasă, şi el
îngânând repede şi la nesfârşit o serie de „Scuzaţi, scuzaţi!”
Unu fără zece. Doamne, dacă pierd trenul!” Nu trebuia să
facă nimic în stare să atragă atenţia, nu trebuia să alerge de
unul singur, ci numai să meargă în rând cu mulţimea, el
care dorea să evite mulţimile.
Trecu, ţinându-şi capul întors, de-a lungul şirurilor de
bănci, de-a lungul automatelor cu lapte, pe lângă femeia de
la Armata Salvării care voia să-i ceară bani, nu aruncă nici
măcar o privire spre colecţia de ilustraţii pornografice de pe
pero nul unu (care-l fixau rânjind din căldura redusă a
vitrinei, şi parcă-i spuneau: „nu poţi câştiga”) şi înaintă prin
aerul îngheţat, până ce trecu dincolo de fata de la chioşcul cu
ciocolată şi fructe, până ce ajunse la closetul pentru bărbaţi
care era mare şi spaţios ca o sală de bal. Intr-o cabină îşi
scoase mănuşile, luă punga de nailon a lui Tony şi începu
să-şi mânjească toată faţa, chiar şi ochii, aducându-şi
aminte ce i se spusese: „nicio urmă, nicio amprentă, ca să nu
poată reface drumul până la tine…”
Ora, ora, pentru numele lui Dumnezeu, cât e ora…
Unu fără cinci…
Du-te într-o cabină telefonică să vezi cum arăţi…
Tragc-ţi la loc mănuşile.
Ieşi stingherit din cabina closetului, sigur că avea să fie
înşfăcat de cineva. „De ce ţi-ai înnegrii faţa, mă?” în oglinda
unei cabine telefonice se zări în varianta tuciurie a noii lui
fiinţe. Nu arăta prea rău. Desigur însă, dacă dai de cineva
care te cunoaşte… Dar asta n-are să se întâmple. Şi urcă
treptele acum goale, gândindu-se la narcise, „am să-i cumpăr
mâine câteva, nu fac niciodată ceva pentru ea…”
La casa de bilete a peronului şase nu erau decât două
persoane. E aproape ora unu acum. Mills aşteptă în urma lor
şi prima persoană, un bărbat, plecă aproape imediat, dar nu
către peronul cel mai apropiat. Apoi Mills îşi dădu seama că
femeia din faţă era chinezoaică şi întâmpina greutăţi. Mills
asculta, năduşea, îngheţa, se ruga în gând: „Haide, haide,
haide… De ce dracu nu mi-am cumpărat un bilet de ieri?”
Se ’auzeau sonerii şi tot timpul tropăiau paşi pe pasarelă,
oamenii se grăbeau, alergau, se auzi un strigăt: „Unde?” şi
1111 imbold plin de furie: „Dă-i drumul, nătărăule!” O
atmosferă de panică…
— Dar de unde-l iau? Omul ăla a spus că…
— Ai de gând să mă crezi pe mine sau pe ăla?
 Chinezoaica vru să explice:
— Să vedeţi, era un funcţionar de aici…
— Dar nu angajat de mine, preciza omul din spatele
geamlâcului. Nu de mine. Marcase un punct, vorbise limpede.
Cunoştea doar orariile trenurilor. N-avea importanţă ce
spunea o spurcată de chinezoaică…
— Atunci, nu mă puteţi ajuta?
— Trebuie să mergi la Informaţii.
— Unde-i asta?
— Îţi arată oricine. Sunt ocupat.
Femeia se îndepărtă, fu luată de şuvoiul mulţimii,
îmbulzită, îşi pierdu lucrurile pe care le avea în mână; geanta
îi căzu pe jos, conţânutul ei se risipi. Mills nu se putea repezi
s-o ajute. Era prea grăbit. Îi părea nespus de rău, dar asta
era ziua lui cea mare, de fapt clipa cea mare…
— Sunt unii care-şi închipuie că noi suntem dădace, spuse
cu semeţie şi sfidător funcţionarul, dorind parcă să se
justifice.
Mills mârâi:
— Cred că nici mie nu mi-ar strica niţel ajutor, dacă aş fi
în China. Unul dus şi întors la Medbury.
Şi chipul de dincolo de micul ecran de sticlă roşi, îl privi
furios, înciudat, îi ceru „patru şilingi şi trei, şi-i zvârli
cartonaşul. Era prima greşeală pe care o făcea Mills în acea
zi. Casierul o să-şi aducă aminte de dânsul: „un om impulsiv
cu faţa înnegrită; nu, nu vă pot spune cum era îmbrăcat, dar
l-aş recunoaşte, l-aş recunoaşte dacă l-aş vedea din nou.”
Peronul şase era aproape gol. Nimeni nu cumpăra
publicaţiile pornografice. În schimb, pe peronul cinci
mulţimea aştepta, un susur de voci, un zgomot de cufere, de
picioare care nu stăteau locului o clipă, fel de fel de gâturi
care se întorc, fel de fel de feţe, de trupuri astfel aşezate
îneât, aşteptându-şi trenul de Londra, trebuiau să privească
încoace… Trenul era tras la locul lui, pe peronul şase, avea o
loeomotiva-tender model vechi, care şi pornise să pufăie, un
tren cu patru vagoane, împroşcate cu zăpadă, din care
primul vagon era de clasa întâi. Mills înaintă de-a lungul
peronului, mulţumit că vede multe compartimente goale. Se
duse la vagonul de clasa doua din capăt şi se urcă.
Pluş prăfuit roşu, care se vedea bine că e de modă veche,
fotografii de-ale altor localităţi, mai plăcute, unde unii puteau
chiar să plece. Afară, aburii se auzeau pufăind. Ora? Tocmai
trecut de unu. Clopoţele. Intră trenul de Londra şi uriaşa-i
larmă ameninţătoare se revărsă bubuind peste atîtea şi
atâtea soiuri de grabe, fiecare cu a lui.
Până şi pe acest peron domnea acum teroarea, panica, se
vedeau oameni care alergau cu geamantane (dar nu pentru
tre nul ăsta). Neîncetatul tumult al gălăgiei îl năucea pe
Mills, aşa îneât înghiţea tot mai des în sec, mâinile lui
neaflându-şi astâmpăr; dorea cu nerăbdare să plece o dată,
să se vadă pe drum, să treacă la fpte. Zgomotul scăzu
deodată, când trenul de Londra o luă din loc. Putea privi
acum peste toate cinci peroanele. Ochii lui dădeau
pretutindeni de orologii care-l nelinişteau. Peste patruzeci de
minute…
Ifi Personalul e) e 1 şi 6’
Pe postamentul unui tabel indicator care arăta înspre
trenul său: Personalul de Medbury. Plecarea: 1.6, se afla un
şir de ceşti murdare. Un rând de panouri de afişaj de pe
pasajul unde aşteptase cu Tony îi reţinu privirea. Sănătate,
sexualitate, câini! Asta-i viaţa în ansamblul ei? Afară, pe
şoseaua folosită şi de taxiuri şi de pietoni, lucea o zăpadă
umedă, murdară, pângărită. Taxiurile se opreau patinând şi
deşertau moşnegi ursuzi. „Narcise, narcise!” Senzaţia de
panică sporea într-însul; ajungea aproape la claustrofobie.
Ştia de ce: pentru că mai înainte cu trei ore Tony nu
răspunsese la telefon. S-ar putea ca trenul să se oprească
pentru cine ştie ce alt motiv şi el, Mills, să spargă tigva cine
ştie cui, fără niciun rost. S-ar putea să năduşească şi să-şi
scoată sufletul peste şinele din dreapta şi să facă vânt lăzilor
de pe rambleu şi să aştepte un camion care n-o să vină… în
pofida temperaturii scăzute, pe băncile de pe peron şedeau
oameni aşteptând, aşteptând, purtând pecetea cumplitei
nefericiri universale pe feţele lor, ţinând strâns în mână
geamantane de carton, biete lădiţe sărăcăcioase. Copii.
Deodată, glasul tărăgănat, neaşteptat, elegant al unui
megafon, dând informaţii despre un tren. Trenul: da, e real;
arc să se întâmple, cineva are să moară, mii de lire, vremea o
dovedea. Curul Elefantului: de cealaltă parte a dealului
mortierele aşteaptă, nemţii-s acolo, unghiul la 30°, deoarece
bătaia tirului e mare, aşteaptă, stai aşa o clipă, uite-i că vin,
nătărăii, vin prin zăpadă şi prin ploaie ca să moară,
latitudinea oricare ar fi, ţine seama de variaţiile de elevaţie
între ei şi noi, vântul neglijabil, dar zăpada, nu cumva
zăpada are vreun efect asupra obuzelor de mortier când ele
se înalţă în atmosfera îngheţată? Era o luptă. Oamenii mor în
lupte. Târăşti răniţii până la hotelul Taffelberg, ca să poată fi
din nou răniţi. Hoiturile vechi de câteva zile, împrăştiate la
întâmplare pe pajiştile de la Hartenstein. Era o luptă;
oamenii mor în lupte. Dar nu soldatul
Mills. Pentru numele lui Dumnezeu, pleacă o dată! Pufăitul
aburilor, asemenea unui gaz murdar, asemenea unei benzine
care picură, aşteptând un pretext ca să facă explozie…
Careva are să moară. „Doamne, mi-e frică. Vin. Îi simt. Cum
arată oare cei ce merg spre moarte?”
Duceau lăzile de-a limgul peronului, zoriţi, în întârziere,
desigur, trenul cu gândul (dacă au şi trenurile gânduri) la
plecare, erau doi la număr şi cu ei un şofer şi atunci o parte
din fiinţa lui Mills se destinse. Unul dintr-înşii e deşelat şi
are mutră de conţopist, cu ochelari, abia dacă poate vedea
din pricina zăpezii ce s-a aşternut pe ei, iar celălalt e solid,
nu un fătălău oarecare, dar ce contează, categorie grea pe
terenul de fotbal, însă o nimica toată în ochii fostului soldat
Mills care a omorit el alţii mai grozavi…
Vagonul tocmai vibra încordându-se, fremăta, când iată că
se mai sui cineva, o fată, o şcolăriţă pe care o văzuse
alergând în urma funcţionarilor de la Regie. Mills privi la
oamenii care târau lăzile către vagonul de clasa întâi şi le
auzi fiecăruia buşitura pe lemnul dur, când ladă cu ladă fu
ridicată şi trântită pe coridor.
O fluierătură, apoi uşi trântite şi Mills se simţi ceva mai în
largul său, despărţit de mulţimile care puteau fi martore,
care-i puteau feri pe cei doi funcţionari de umilirile,
suferinţele sau orice alt necaz le hărăzea această vineri de
13.
Fata deschise uşa compartimentului, şovăi, gata să treacă
mai departe. Era o şcolăriţă, purta un impermeabil
bleumarin şi un fular viu colorat. Era tare drăguţă şi zveltă şi
cu acea curăţenie a pielei pe care o au doar copiii. Deşi nu
frumoasă propriu-zis, era destul de atrăgătoare şi destul de
măricică să merite să te uiţi la ea, dar Mills o privi cu groază.
Nu voia în între nimeni în compartiment. N-ar fi mare lucru,
dar copiii ăştia observă totul, sunt foarte buni martori şi pe
una ca ca n-ar putea-o lovi. Iat-o că şi roşeşte, cu acea
nevinovată expresie a feţei care şi-a amintit de „Nu te aşeza
într-un compartiment unde nu e decât un bărbat singur.”
Frigul îi rumenise obrajii şi Mills observă cu uimire că-i
picura sânge din gură. Ea roşi din nou sub stăruinţa privirii
lui şi aproape ca fu gata să plece când, zdruncinându-se,
trenul se urni din loc. În mintea ei, păru că dă din umeri,
apoi – gata oricând s-o tulească – închise uşa şi se aşeză la
marginea banchetei, în diagonală eu el, fără ca să aibă.
Nimicde citit, de făcut sau măcar – în afară de Mills – nimic
de văzut.
’ Lucrul acela mare şi trandafiriu care era faţa lui şi care!
strălucea de curăţenia săpunului fin şi de prospeţimea
uşorului du-te-vino al unui aparat de ras electric, se încreţi
din nou în mii de cute. Zău că avea o piele argăsită ca de
porc bărbierit şi că buzele groase îi atârnau ca nişte bucăţi
de carne moartă. Peste putinţă să ai încredere înţr-o faţă aşa
de neutralizată, deşi Tereza auzise că e un dentist bun. Din
dară tul ochelarilor» ochii lui căprui, peste măsură de măriţi,
aduceau înspăimântător aproape de ea chipul acela neutru,
prea ca de slănină, înfăţişând o personalitate inexistentă *,
era neplăcut să se apropie atât de mult de tins: nişte ochi.
Tereza înregistra fiecare imperfecţiune, fiecare vas de sânge,
fiecare cută de oboseală, totuşi nimic, nimic în măsură a-i
inspira încredere. „O, Doamne, recunoscu ea, rugându-se
plină de teamă, încrezătoare în El, mi-e frică. Oare şi
dentistului, când o privea pe ea, i s-or fi părând faţa, gura ei
deschisă, înşiruirea dinţilor şi mucoasa gurii tot aşa de
monstruos de aproape? Vedea cât îi era de spaimă? Cutele
admci ale obrajilor lui îi ascunseră surâsul de groază – fetei îi
tremurau coapsele de n-ar fi fost în stare să se ţină în capul
oaselor dacă ar fi trebuit să stea în picioare – şi domnul
Armstrong, apropiindu-se, spuse:
— În cazul acesta, vezi, ar trebui să fixăm o altă oră cu
i medicul-anestezist…
— Nu că mi-ar fi teamă s-o scot, lămuri Tereza,
descleştându-şi o clipă gura larg deschisă, dar nu-mi plac
acele.
— Fireşte, recunoscu domnul Armstrong. E uşor de
înţeles, încuviinţă el, ca şi cum înlăuntrul său ar fi rânjit şi
şi-ar fi spus: „fireşte, vii de la ţară, eştî o fată din veacul al
nouăsprezecelea; crezi în vorbe şi în adevăr şi în Dumnezeu
şi în emoţii; urăşti ştiinţa şi adevărul aritmetic şi necesitatea
acelor; ai rămas la farmece şi la vrăjitorii…” Mâna lui dreaptă
descria pe undeva un arc precis, astfel îneât gâtul şi faţa
rigidă a fetei nu se puteau întoarce să-l urmărească şi numai
rotindu-şi ochii putea zări ascuţişul mereu mai apropiat al
unui obiect de sticlă (sau de ce o fi lost). „Vineri în 13”, îşi
spuse ea cu o icnire de curaj. Ce mai lei de a-ţi petrece ziua
de vacanţă de la jumătatea trimestrului!
— O nimica toată, rosti domnul Armstrong. O nesimţită
împunsătură de ac. Pot refrigera pielea la suprafaţă, dacă do
reşti…
Nu, nu, răspunse ea. Trebuie să prind trenul.
Ceea ce era, dar nu întru totul, adevărat. Cuvintele pe care
le folosise lăsau să înţeleagă însă că de acolo trebuia să
alerge direct la gară. Asta nu era adevărat. Mai înainte
simţise acea îneântătoare căldură care. Înainte de a se fi
prefăcut î» fricăsălăşluise în pântecul, ba şi în sânii ei. Un val
de sânge îi împurpură obrajii, când se gândi la sâni. Purpura
stărui, dogorind-o, în vreme ce mâna aceea porcină dar
nemaipomenit de curată, răsădită pe partea de deasupra a
degetelor cu firicele de păr brun, îşi încheie arcul de cerc.
Tereza deschise larg gura, în tăcuta parodie a unui ţipăt,
mâinile tremurându-i acum de groază, palmele
înfierbâmându-i -se de năduşeaâă. Şi în vreme ce ochii i se
întâlneau cu obiectul acela de sticlă, plin de scârba de
cocaină sau de ce o fi fost, şi refuzau să se oprească şi să se
concentreze asupra-i, în închipuirea ei răsunară goarne,
cavaleria tropăi în uniforme strălucitoare şi imaginea fu până
într-atâta de vie, îneât jrata strâmbă clin nas, supărată de
mirosul de carne de cal năduşită. Şi urmară lungi şi
ucigătoare clipe în care i se păru că domnul Armstrong apăsa
cu toată puterea lui.
— Aşa! spuse el. Nimica toată nu?
— JMgur, admise Tereza spunându-şi „Doamne, ce clipe
de groază, dar mă aşteaptă răsplata Şi lăsă valul fierbinte de
dragoste sau de ce o îi fost, s-o năpădească, aşteptând să-i
amorţească gingiile. Vineri 13 februarie e înainte de sâmbătă
14 şi sâmbătă e ziua de Sfântul Valentin! Ce minunată
perspectivă! O să meargă din prăvălie în prăvălie până ce o
să găsească o ilustrată aşa cum voia ea, care s-o exprime în
întregime; la adăpostul anonimatului, ave-a să se predea cu
totul; e permis, are adresa…
— Plecată de la şcoală? întrebă domnul Armstrong.
— Zi liberă la jumătate de trimestru.
(onsiderată ca ziua împerecherii păsărilor, ziua
îndrăgostiţilor şi trimiterii scrisorilor de dragoste (n. Tr.).
— A, da. Şi ai venit aici. Domnul Armstrong râse cu
bunăvoinţa, un râs ciudat, nu pe atât de neutru cum îi erau
carnea şt ochii, un caraghios chicot al unuia care nu s-ar fi
cuvenit să râdă; era prea firav, prea aproape de feminitate.
Mergi după amiază la cinematograf?
 — Nu cred.
— Urâtă zi.
— O să pot mânca după ce aţi isprăvit?
— Fireşte. De îndată, folosind însă cealaltă parte a gurii. Ai
dinţi buni.
— Da?
— O, foarte buni. Acum doctorul ridică în aer ceva: groaza
o face pe Tereza să-şi simtă şoldurile năpădite de sudoare; îi
ajunge prin câte a trecut astăzi: Doar să văd…
Doctorul introduse obiectul acela în carnea amorţită a
gingiilor ei. Fata se cutremură, dar îşi spuse: „ce scârbos, să
faci toată ziua o asemenea treabă, nici nu-i de mirare că
arată a porcu; dar se corectă: „nu arată, atâta numai că-mi
este mie tare frică.”
— Nimic, spuse iar domnul Armstrong; asta era vorba lui
de predilecţie. N-ai simţit nimic, nu-i aşa?
— Nimic.
— Mai aşteptăm încă o jumătate de minut.
— Probabil că plătiţi foarte mult pentru electricitate, se
pomeni ea vorbind, căutând un subiect de conversaţie. Toate
luminile şi maşinile astea.
— Enorm, recunoscu doctorul pornindu-se pe mărturisiri:
patruzeci de lire trimestrial.
— Patruzeci de lire!
— N-o să doară, o asigură apoi. Un dinte uşor.
Dar nu-i putea da crezare. O minţise şi înainte. Şi uriaşul
cleşte metalic cotrobăi într-un colţ ascuns al gurii, strânse,
se propti o clipă, aşa îneât pe Tereza o străfulgera văpaia
clocotitoare a spaimei, apoi găsi ceva de care să se prindă.
Acum, cu cealaltă încheietură a mânii sprijinită de fotoliu,
domnul Armstrong îşi caută o poziţie convenabilă, răsuflarea
i se îngreunează, el se opinteşte, pufăie, ba şi transpiră.
Efectul injecţiei se pierde cu totul în nimicitoarea durere. „Să
vezi că-mi sparge maxilarul!” Dar n-are să plângă. I se adună
apă în ochi şi se străduieşte să n-arate, s-o oprească. N-ar fi
frumos să-i lunece pe faţă. Apa ar fi luată drept lacrimi, ceea
ce nu-i adevărat, desigur. Acum simte gustul sângelui în
gură, deşi se pare că dintele nu poate fi urnit din loc.
Domnul Armstrong răsuflă o clipă, apoi se repede asupră-i
cu toată puterea, neluând-o în seamă pe Tereza, atacând
lucrul acela neutru, măseaua. În sfârşit, i-o arată, cu colţii
sângerând, iar ea se simte cuprinsă de ameţeală o dată cu
ieşirea din postura de totală rigiditate, pe când gândul,
trecând peste durere, îi şopteşte plin de bucurie: restul zilei e
al tău…"
Acum nu mai dorea decât să scape de ea:
— Clăteşte-ţi gura, s-a terminat, gata.
Nu mai spuse nimic, aşteptă să-i ţină pardesiul,
străduindu-se în felul său porcesc să pară politicos.
— Ai fost foarte curajoasă, îi zise la urmă dar astea erau
vorbe goale; sunase infirmiera, să aducă din sala de
aşteptare pe următorul pacient.
Cuviincioasă, dar zăpăcită, păşi în coridorul cald şi
deschise uşa grea de sticlă. Aerul umed şi îngheţat şi
scursuri de zăpadă murdară pătrunseră în vestiar, i se
furişară pe mâneci şi în bluză, îi accelerară răsuflarea.
Se avântă temătoare în prăvălie, învingându-şi sfiiciunea,
deoarece va avea de mărturisit cuiva şi de spus: „Pe asta o
vrcau”. Dincolo de revistele cu copertă lucioasă care
alimentează egoismul femeiesc, îl stârnesc, şi osândesc tot
ceea ce, ca şi Tereza, e normal, obişnuit, capabil de milă,
dincolo de uriaşele maldăre de romane cu strălucitoarele,
excentricele lor supracoperte, stăteau cărţile poştale cu
felicitări de ziua naşterii şi a numelui, iar pe o tavă –
ilustratele de Sfântul Valentin care o interesau. Cercetă
textele banale şi pozele pretenţioase. Niciuna nu exprima
ceea ce ar fi dorit ca să exprime. Douăsprezece şi zece. La
nevoie o să renunţe la masa de prânz, la orice, numai să
primească el, mâine dimineaţă, ilustrata. Intr-o a doua
prăvălie ilustratele erau toate umoristice, iar de o a treia
prăvălie nu ştia. Rătăci fără rost pe străzi, din ce în ce mai
cuprinsă de panică, mintea strigându-i trenul,
l renul, n-ai încă nici măcar marca poştală cumpărată, fugi
Înapoi la prima prăvălie! Nu, se hotărî, o să piardă trenul,
chiar dacă mămica se supără şi chiar dacă e să umble toată
după amiaza…
Trecea prin faţa unui magazin de mode, când văzu o
colecţie de ilustrate aşa cum le dorea. Erau foarte cum
trebuie, izbuteau să fie sentimentale fără să fie searbede,
calde fără să vizeze abjecţia, şi Tereza îşi dădu pe loc seama
că una dintr-însele putea exprima întocmai ceea ce voia ea să
exprime. Se strecură sfiicioasă prin impunătorul şir al
vânzătoarelor împopoţonate şi al celor câteva cliente, şi-şi
alese o ilustrată. Fu niţel dezamăgită când văzu că nu se afla
pe spatele cărţii poştale niciun vers. Dar pe de altă parte se
bucură că spaţiul gol îi îngăduie posibilitatea unui vers, a
câtorva cuvinte sau a ceva scris de mâna ei.
Fata intră apoi în căldurica unui lactobar şi se aşeză într-
un colţ să bea un pahar de Florlicks1 şi să mănânce
pâinişoare cu şuncă, privind la lustrul neprihănit al
ilustratei. Ce să scrie pe ea? înconjurată de aburii
mâncărurilor, de ţăcănitul casei de marcat, de ţipetele fetelor
care nu cunoşteau preţul tăcerii, de tinerii ce înfulecau ca
porcii şi de bătrânii care ciuguleau firimituri ca păsările,
străduindu-se să-şi concentreze emoţiile, cugetă şi încercă să
scrie: „Ralph”; numele ar fi trebuit să fie mai cald decât
paharul de Horlicks, ar trebui să-i redea în trup căldura şi
simţământul acela de nerozie, de îndobitocire pe care-l
încerca ori de câte ori se întâlnea cu el. Degeaba însă. Ba nu
lipsi mult chiar să iscălească ilustrata. În cele din urmă, se
înapoie în obositoarea căldură umedă a librăriei, îngrijorată
acum, măreţ de absurdă, fără pic de demnitate, stăpânită de
dorinţa nebună de a f’ace ce i-ar place lui.
Doamne, erau rafturi întregi de poezie. Deschise un volum
al unui autor de care nu auzise niciodată şi tresări cu un
simţ de vinovăţie, dând de pângăritoarele cuvinte
Apăsătoarea ruşine a nesătulului pat… Roşi, aducindu-şi
aminte (ca şi de Corunna, de 1808, şi de propoziţiile
adjectivale) de băieţii care râdeau pe înfundate într-un colţ al’
clasei, iar ea se simţea umilită, spurcată de aluziile lor la un
alt lucru femeiesc… Volum după volum, vechi, nou,
cunoscut, necunoscut. Erau prea multe, o copleşeau
nenumăratele rânduri, din cale afară de subtile, trecând
peste esenţial, peste ceea ce voia să spună ea, Într-un nor de
cuvinte…
* Băutură dulce pe bază de lapte (n, tr.).
Unu fără cinci.
„Doamne, ce mă fac?”
„Scrie aici. Orice. Adevărul. Iubitule, iubitule, mă doare…”
„Pune-o repede la cutie…”
„Numaidecât, mai înainte de a-ţi pieri curajul…”
„Uite o cutie…”
„Ehei, o să-l usture, o să-l facă să-şi dea seama de
răspunderea pe care o poartă…”
Un chicot, ca de femeie redevenită copilă, trenul, patru
minute, şase străzi de traversat» scările, mulţimea, trenul de
Londra care pleacă, voiam să-mi iau nişte ciocolată, uite că
trântesc uşile, Iubitule, iubitule, mă doare – adevărul absolut,
începând din seara aceea, încleştarea gurilor, niciun cuvânt
în plus… „închid uşile, Doamne, mi-am pierdut răsuflarea,
mă doare măseaua, sângerează iar!”
Băutura de la lactobar îi veni înapoi pe gât şi în coridorul
trenului se produse o bruscă senzaţie de apăsare, o încetare
a tuturor sunetelor străine care o însoţiseră de-a lungul şi
de-a latul oraşului: picioare, voci, ambreiaje, suflul aerului;
iata o uşă…
în compartiment sta un bărbat cu faţa înnegrită, un miner
de bună seamă şi, suflând încă din greu, Tereza păşi cu un
picior dincolo de uşa pe care o deschisese şi simţi dintr-o
dată, pe loc, o tensiune electrică, îngrozitoare, astfel îneât îl
privi pe bărbat şi văzu că deşi sta într-o poziţie nepăsătoare,
prea detaşată, era totuşi încordat ca un tigru hăituit,
ascunzând o energie uriaşă, primejdioasă. O privi, şi în ochii
înconjuraţi de cărbunele meseriei lui se citea un examen fără
cruţare, măgulitor pentru că o lua drept femeie, în ciuda
impermeabilului ei bleumarin şi a beretei; dar înlăuntrul
privirii aceleia înfometate, pătimaşe, era altceva, groaza, frica
atotsiăpânitoare şi, fără să ştie cum, fata simţi că i-o stârnea
chiar ca. Instinctul cel mai adine îi striga să plece de acolo,
să nu rămână singură în atmosfera aceea de încleştare, dar
fu chiar în clipa în care trenul se puse în mişcare şi totul, o
dată cu fiecare amănunt al expresiei bărbatului, se spulberă,
aşa că iata se şi întrebă dacă fusese aievea ceea ce văzuse.
Omul îşi întoarse capul să se uite la peroanele care,
schimbate fiind acum raporturile de perspectivă, începeau să
defileze prin faţa ochilor lui, aşa îneât părea că nu trenul se
mişcă, ci toate celelalte, în ir-altădirecţie. Tereza se aşeză,
inima îi mai zvâenea din cauza concentrării din ultima oră,
şipe domnul Armstrong, şters din minte o dată cu uimitorul
adevăr al mărturisirii pe care o făcuse, îl dădu uitării. Acum
Ralph are să ştie. Pe factorul poştal nu-l putea opri nimic. Or
s-o arunce într-un sac, or s-o ducă altundeva, or s-o sorteze
conform destinaţiei, or s-o pună în alt sac, or s-o transporte
într-un vagon, într-un tren, într-o altă taşcă. Nimeni n-o să
se uite la ea – erau toţi prea ocupaţi, şi nu lipise plicul – şi
mâine dimineaţă va fi azvârlită în cutia poştală şi, undeva în
casa aceea, ochii lui vor citi cuvintele scrise de ea.
Mintea îi era atât de concentrată asupra închipuirii scenei,
îneât doar instinctul îi încreţi pielea de mirare şi nelinişte. La
început, lucrând numai prin asociaţie de idei – seara aceea,
sărutul, călătoria în autobuz, lacrimile în pat, lungile zile
neutre şi posomorite care se scurseseră de atunci încoace –
Tereza îşi spuse că toate se petreceau doar în mintea ei. Apoi
tot sângele îi năvăli în inimă, când îşi dădu seama că
bărbatul din colţul în diagonală fluiera, fluiera melodia care îi
chinuia şi ci memoria. Era un fluierat slab, amărât,
involuntar, dovadă de nervozitate, de încordare, de gând dus
departe şi Tereza se întreba de ce omul acesta, care se vedea
bine că nu are nicio legătură cu parchetul unei săli de dans,
e obsedat de o astfel de melodie.
 Tony nu dormi mult. Pe la mijlocul nopţii îşi dădu seama
că începe să ningă şi cugetă amarnic: asta-i, ăsta e lucrul
care o să dea totul peste cap. Se afla în situaţia unui general
care, în clipa când se pregăteşte să dea un atac nimicitor, e
înştiinţat că jumătate de divizie se află la o depărtare de o zi.
Dacă totul merge strună, n-are nicio importanţă pentru că’
poziţiile inamicului vor fi luate şi o divizie la 2 1 nu
contează. Dar dacă se iveşte cea mai mică defecţiune sau
nepotrivire chiar în ziua 2, este firesc desigur ca atacul să se
prefacă în dezastru la 2 1, fără a mai cugeta la grozăviile de
la 2 2 şi Z 3…
îi făcu plăcere să-şi scoată trupul cald, înfierbântat, din
deprimarea bogată în închipuiri a patului şi să înceapă ziua
la ora şase. Constată că nervozitatea îl făcea uituc. Trecu
dintr-o cameră într-alta cu lista de obiecte necesare»
pregătind hainele cele bune pe care Mills avea să şi le pună
Ia întoarcere, iar pe masa din salonaş prinse a aşeza
lucrurile pe care urma fie să le îmbrace, fie să le care cu sine.
2iua avea să fie foarte rece, aşa îneât pe sub vestonul şi
pantalonii cei murdari şi roşi, Tony îmbrăcă rufe de corp
groase şi un pulover. Îşi tot aducea aminte, intrând în
panică, de alte şi alte lucruri şi se repezea să le ia şi să le
adauge echipamentului pentru ziua aceea – ochelarii, harta,
bereta, revolverul automat pe care îl verifică iar şi iar. Umplu
săculeţul de nai Ion cu funingine şi praf de cărbune şi-l legă,
aruncându-l apoi deasupra micului maldăr de obiecte.
Mănuşile. Se duse în vestiar, le aduse cu o seriozitate
desăvârşită, amintindu-şi ap®i de altceva, după care porni
din nou. Îşi goli buzunarele de fiecare lucruşor de care n-
avea nevoie sau care ar fi putut să-l dea de gol şi era tocmai
pe punctul să-şi ia portofelul, când se răzgândi, scoase
câteva hârtii de o liră şi dosi portofelul într-un sertar al
dulapului printre butonii de guler.
La ora şapte îşi potrivi ceasul după Londra şi ascultă
ştirile, de unde află că vor mai cădea zăpezi mari. Ori azi, ori
niciodată, hotărî el. Afară ninsoarea încetase şi se putu
orienta după povara ce o purtau crengile copacului din
apropierea casei că nu se aşternuseră mai mult de zece-
doisprezece centimetri de omăt. Lovitura îşi urma ciursul…
Ieşise liniştit din casă, când îl fulgeră un alt gând.
Buzunarele îi erau atât de supraîncărcate şi de stânjenitoare,
că trendul în care-şi ascunsese revolverul căpătase o uşoară
mişcare proprie. Tony nu voia să mai care cu el şi altceva ori
să rişte vreo întâlnire cu domnul ori doamna Meredith.
Totuşi se înapoie în casă. Într-o cameră de la parter,
dormitorul apartamentului, lumina era aprinsă şi dinăuntru
se auzi un lung căscat ca protest parcă împotriva obligaţiei
de a începe o nouă zi. Tony descuie uşa de intrare în propriu-
i apartament ţ’ pătrunse încetişor înăuntru. Începu să caute
o mănuşă de toaletă. Era într-un asemenea hal de încordare,
îneât nu-şi putea da seama de ce el şi Mills ar avea nevoie de
asemenea mănuşi. Lotuşi, înţelegea oarecum că ar putea să
aibă urgenta nevoie peste zi să se prefacă din doi oameni cu
faţă tuciurie, dintre care unul cu ochelari şi amândoi cu
berete pe cap, în doi oameni cu chip curat, nici unui cu
ochelari şi amândoi cu capul gol. Asta însenina vă ţii seama
de o eventualitate care era de dorit sa nu se producă;
însenina să presupui că. Într-un fel sau altul, evenimentele
ziiei s-ar putea întoarce împotriva lor…
Pe şosele treaba merse uşor, dar pe drumeagurile care
duceau! a nisipărie maşina tui era cel dintâi vehicul al zilei şi
avea de luptat biniur cu zăpada. Mai era încă întuneric,
atunci când Tonv ajunse ia nisipărie. Intră cu spatele, aşa
îneât maşina să poată fi în orice clipi gata de plecare. Nu-i
făcu plăcere să deschidă; nu mai era generalul care dădea un
atac, ci soldatul prost care îl aducea la îndeplinire. N-avea la
ei nimic cu ce să poată acoperi automobilul, doar câteva
ramuri în vederea unei uşoare camuflări. Parcase maşina
adânc înăuntrul excavaţiei, ascunsă privirilor oricui ar fi
trecut, după ce avea să se facă ziuă, prin dreptulintrării.
Plecă târând după el o creangă, ca să şteargă urma propriilor
paşi ca şi pe aceea a cauciucurilor şi în felul acesta îndepărtă
într-o oarecare măsură orice urmă ce ducea de la nisipărie la
drumul mare. Bătu pe urmă trei kilometri până să ajungă la
noua parcelare. Cerul se lumina acum, încet, de ziuă. Când
sosi în sat, luminile ardeau, câinii lătrau şi văzu fumul
sobelor abia aprinse ridicindu-se în văzduh. Nu-l zărise
ţipenie de om şi se afla acum la o depărtare de patru
kilometri de automobilul lui.
în staţia de la capătul liniei se afla un autobuz luminat,
câteva siluete înăuntru şi altele care se apropiau din direcţia
opusă. Era îmbrăcat cu haine murdare, avea o barbă de
câteva zile, o beretă, ochelari şi se aşeză în fundul
autobuzului. N-avea să-şi întoarcă nimeni capul spre el.
Numai taxatorul avea să-l vadă, deoarece la capătul celălalt,
în centrul oraşului Wicester, n-o să coboare mai înainte ca
toţi ceilalţi pasageri să fi coborât.
La orele nouă era în oraş, jvând libere înaintea lui trei
ceasuri, revolverul izbindu-i-se foc picior, calabalâcul
hainelor stingherindu-i mişcările gâtului. Rătăci pe străzile
din centru, prin lapoviţa care împroşca pantofii şi ciorapii
fetelor, dar se sătura repede; ceea ce era într-însul detaşat,
intelectual, cinic, înţelept, urmărea ceea ce ora partea fizică
din el, în stare de luptă, cu o vagă teroare, obosită mai
înainte ca temerile zilei să fi început, să fi avut vreo
justificare.
Ultimii trei kilometri Tony îi făcu pe jos, nu numai ca să
umple timpul – aşa cum mergeau lucrurile avea să ajungă pe
la douăsprezece şi un sfert, posibilitate căreia i se împotrivi
anevoie, coborând din autobuz cu şapte staţii înaintea
depozitului de cărbuni – ci şi ca să se încălzească, să piardă
impresia de irealitate iscată de gloatele din oraş, de palele
calde de miros de bucătărie ce se strecurau pe uşi, de
neobrăzata procesiune a cărnii femeieşti. Îi venea greu să se
ducă înapoi cu mintea la atmosfera de alarmă de la
Oosterbeek, la puternica zguduire a 88-urilor şi la salturile
rapide pentru a te adăposti îndărătul resturilor de zid,
îndărătul copacilor subţiri…
 Douăsprezece şi douăzeci. 1
Nimic -alta decât goana vehiculelor prin lapoviţa.
Tony intră în closetul public. Dădu peste un om care, fără
să se întoarcă, îşi dădu cu părerea: „Ce zi!”
înlăuntrul cabinei încuiate, Tony desfăcu punga de nailon
şi, cu mâinile goale, îşi mânji faţa cu funingine şi praf de
cărbune. Oglinzi nu erau, nici aici, nici afară, deasupra
chiuvetelor. La aşa ceva nu se gândise. În sfârşit! O să se
controleze el într-o vitrină sau în oglinda camionului. Se
strădui pe cât putu să evite căderea prafului negru pe
scaunul toaletei ori pe duşumea şi luă aminte ca mâinile,
desigur fără mănuşi în acele clipe, să nu i se atingă de nimic,
să nu lase cumva vreo urmă, clară pentru oricine va fi
îndeajuns de isteţ ca să pună în legătură camionul furat cu
urmele de funingine dintr-un closet public…
Douăsprezece şi jumătate.
Se văd mai multe persoane care se duc spre casă. În
vitrina unui băcan Tony zări o vagă reflectare a sa şi-şi
încrucişă privirea, peste o stivă de cutii de conserve, cu a
unei vânzătoare, aşa îneât, încercând o senzaţie de ciudată
stânjeneală, simţi că roşeşte sub stratul de funingine. Fata
surâse, iar Tony era mult prea îngrijorat şi-şi văzu de drum,
lăsând un fel de martor înapoia lui şi conştient că asta
reuşise să facă: era mai bine să-i fi făcut cu ochiul ori să-i
ZÂmbească…
Uite-l că vine!
„înţelegi dumneata, Tobias, că nu putem tolera una ca asta
«ici!” Camionul venea dintr-o altă direcţie către Wicester şi
Tony crezu o clipă că avea să depăşească depozitul de
cărbune. „Ori pleci dumneata, ori fata!” „Plec eu! Şi cu multă
plăcere!” «Îmi pusesem nădejdea în dumneata, Tobias!”
Camionul intra, despicând ca de obicei şirul de vehicule.
Blondul surâde cu faţa la fel de murdară ca şi cea a lui Tony.
„Sunt sătul de toate câte-s aici şi sătul de dumneata şi de
clica asta de farsori care nu ştiu să deosebească un Cezanne
de un bideu! lE Ruşinea care-l năpădise pe director. A înţeles
el cât se poate de bine aluzia la bideu. Dovadă – ura
neîmpăcată pe care o poartă bărbaţilor normali. S-o săruţi pe
Margot pe gură este ceva murdar, ceva ce nu se poate
suporta. Când cei doi sar din camion şi un răstimp de linişte
în circulaţie permite zgomotului uşilor trântite să ajungă prin
aerul rece până la el, Tony se întoarce şi se uită înfricoşat
către panourile de afişai. Nu trebuie să-l vadă şoferii acum,
pentru că deşi e altfel îmbrăcat decât în-ziua în care
descoperise depozitul, bereta îi este aceeaşi şi poartă aceiaşi
ochelari şi dacă-l recunosc sub mânjea’lă au să se mire
desigur de transformarea unui conţopist sfios cu servietă
într-o imitaţie ochelaristă a lor înşişi…
Tony se întoarse şi-i zări pe cei doi oameni păşind de-a
lungul trotuarului, cu obişnuita şuviţă de fum albastru pe
care fumătorii o lasă să le fugă printre buze. Rămase
nemişcat, inima zvâcnindu-i aşa de tare îneât părea că-l
clatină niţel şi-i bâlbâie picioarele; automobilele treceau în
goană, conduse sau ocupate de nătărăi care se zoreau să
muncească, să mănânce, să moară, iar zăpada pângărită era
azvârlită asupră-i în împroşcături mari; nu se clinti.
Cei doi şoferi intrară tot în aceeaşi crâşmă unde intraseră
în zilele de recunoaştere a terenului şi unde luminile erau şi
acum aprinse; uşa se închise înapoia lor. Tony o luă de-a
lungul trotuarului străduindu-se din răsputeri să facă pe
nepăsătorul, dar şovăi când fu lângă intrarea în depozit, îft
faţa căruia nu se afla nimeni. „Nu te întoarce îndărăt, ar
dovedi că te simţi vinovat! Ai intrat ca sa comanzi o tonă de
cărbuni.” Iată-l acum înlăuntrul curţii, ţinându-se după
fascinantele, adâncile urme lăsate de cauciucuri în zăpadă.
Nimeni jur-împrejur. Putea vedea acum de amândouă părţile
şoselei, dar amintindu-şi de ochii vânzatoarei, cântec fără
cuvinte dincolo de geamul pervazurilor, îşi luă aerul unui
client venit să facă o comandă la un depozit de cărbuni şi
care se miră că nu vine nimeni să-l întrebe ce doreşte. Merse
până la cabană, încercă uşa şi nu lipsi mult să se
prăbuşească de emoţie când uşa se deschise. Nici în cabană
nu era însă nimeni. Acum se găsea între cabană şi camion,
de pe şosea nu-l putea vedea nimeni, decât dacă s-ar fi uitat
cu o deosebită atenţie. Răsuflarea-i isca în gerul după amiezii
valuri de groază rece, materializată. Cu mâna înmânuşată se
prinse de cea mai apropiată uşă a camionului, dinspre şofer.
Simţi cedarea mecanică şi apoi redusa greutate a uşii, gata –
datorită uşoarei înclinări spre eî a terenului – să se rotească
pe balamalele ruginite, dacă i-ar fi dat drumul. Înţelese,
îngrozit, că va trebui ori să trântească uşa, ori să plece cu ea
deschisă. Zgomotul trântiturii s-ar auzi până în stradă.
Careva aflat în faţa crâşmei, în clipa când ar ieşi, s-ar putea
întoarce şi striga: „Hei, e cineva în camionul vostru!” şi
şoferul s-ar aşeza în mijlocul şoselei sau ar găsi o altă
maşină să-i blocheze drumul, iar el, Tony, ar întoarce, s-ar
ciocni de ceva şi în vremea asta Mills, dragul de Reg, care
execută partea cea mai grea a loviturii, s-ar urca în tren de
pe peronul şase cu drugul lui de fier şi cu faţa mânjită.
Năduşala coborî într-o singură linie dreaptă de-a lungul
prafului de cărbune, dându-l în vileag, vădind că de fapt e
alb. Nu trebuie, îşi spuse, să închid uşa trântind-o.
Amănuntul ăsta luase o importanţă uriaşă pentru el; uitase
cu totul de zgomotul pe care trebuia neapărat să-l facă
motorul
Sub capota automobilului, haosul dezordonat al
maşinăriei, prost îmbinate, ca o minte bolnavă într-un cap
frumos; de necrezut ca un lucru atât de solid, de simplu şi de
puternic pe dinafară să fi fost întocmit de mântuială. Bateria
era de cealaltă parte a capotei. Cei nici doi metri pe care-i
străbătu ca să treacă prin faţa camionului, ros de îngrijorare
cum era, aproape că-l istoviră. Legă de polul negativ al
bateriei bucata de sârmă pe care o adusese, şi se reîntoarse
respirând greu, de partea unde sta şoferul. Mâinile-i calde,
nesigure, fixară acum celălalt capăt al sârmei de comutatorul
bornei de la bobină.
Se angajase aşadar. Dacă ar fi fost prins acum, exista
dovada tentativei de furt. Tony se săltă în cabină, trase de
butonul de contact şi motorul prinse deodată a dudui
aproape neaşteptat de aprig; puternicu-i muget îl năuci,
micşorându-i capacitatea de a lua iniţiative, de a se
descurca; se simţea la fel de neajutorat ca unul care în clipa
aceea învaţă să conducă…
Acum că se băgase în ciorbă până peste cap, spaima îi
intra în piele. Trebuia să se orienteze învingând o groază
mintală potrivnică şi năucitoare. Era tot acea veche senzaţie,
de care îşi aducea prea bine aminte; teama de moarte şi de
dureri mari. Şi, din această pricină, îi fu cu putinţă să-i
reziste într-o anumită măsură. Închise uşa, o încercă
apăsând cu piciorul. Apoi se înfundă bine pe banchetă, privi
drept înainte încă stăpânit de zăpăceală, gâtul răsucindu-i-se
în vreme ce camionul încheia cercul pe care-l începuse la
comanda şoferului, şi mână maşina încet până la ieşire.
Acolo se opri de nevoie, circulaţia intensă neîngăduindu-i
să iasă în şosea. Uşa cârciumii se deschise şi cineva se ivi.
Nu era niciunul dintre ei, dar pe Tony îl trecură năduşelile.
„Dă-i drumul, dă-i drumulâi striga mintea aciresându-se
nesfârşitei procesiuni de vehicule care înainta cu patruzeci şi
cinci de kilometri pe oră. Dacă omul ăsta se întoarce,
înseamnă că… Dar nu se întoarse; o luă, cu capul plecat, pe
drumul din dreapta, trecând prin faţa „Taurului roşu” şi coti
pe calea pe care Tony nu avea s-o folosească. Totuşi, Tony îşi
pironi privirea la dreapta, înspre uşa cârciumii; o întrerupere
a traficului care venea tot din partea aceea îi îngădui să se
angajeze pe şosea şi, îmboldit de teamă, gonea în direcţia
cealaltă când, într-o clipă de zăpăceală cu neputinţă de
priceput, se făcu auzit răgetul puternic al unui claxon şi o
maşină mare, alergând cu şaptezeci şi cinci pe oră, trecu – în
vreme ce de-a lungul a vreo sută de metri şoferul nu mai
contenea să urle – din direcţia în care Tony, obsedat de uşa
crâşmei, nici nu se uitase. În iureşul accidentului abia evitat,
Tony văzu întoarsă către el o faţă indignată, care înjura de
mama focului şi, în durerea de cap care-l apuca în aceeaşi
clipă, înţelese că scăpase de o gravă ciocnire numai datorită
îndemînării celuilalt şofer. Se afla prins acum în valul de
vehiculc care ieşeau din Wicester; în dreptul crâşmei o luă la
stângă şi în câteva clipe depăşi coloana; era în siguranţă
acum – cel puţin teoretic vorbind – în siguranţă datorită unui
avans de o jumătate de oră, reprezentând numărul de
sandvişuri şi de halbe de bere consumate de şoferi,
parcurgerea a două sute de metri, surpriza şi iuţeala reacţiei
lor la surpriză şi distanta până la cea mai apropiată cabină
telefonică; şi ştiind cât de reali erau toţi aceşti factori, se
linişti, se simţi bine, zâmbi sub masca de cărbune şi dădu
bătaie spre destinaţie.
Pe coridor, o fereastră era lăsată în jos. Zgomotele
pătrundeau în compartiment: zăngănitul altui tren, tot în
mişcare; voci: „Ai ziarul?” Şi un râs fără rost; megafonul
obositor, prefăcând îngrijorarea în panică; şi, totodată,
nesuferita prezenţă a fetei, întruchipare de însuşiri frumoase,
de nevinovăţie, dragoste de părinţi, de „cinste-dai-cinste-
găseşti.” Tatăl Nostru şi trupu-i strălucitor şi drept,
nespurcat. Gara Wicester se retrăgea liniştită înapoi: pachete
pe cărucioare; un indian lângă standul de cărţi, abia zărit,
agitat, cu mâini tremurătoare care despăturesc şi tot
despăturesc un ziar. „Iubitul meu tată, e foarte frig aci în
Anglia şi oamenii sunt lipsiţi de căldură, pradă zbuciumurilor
continue; nu fac un pas fără a se gândi în fel şi chip la ei
înşişi.” Dincolo de peron, prin fumul râgâit la trecerea printr-
un tunel şi apoi în lumina zilei, necruţătoare în
compartiment, chipul fetei acesteia, asemănător cu al lui
Daphne: „nu-i pot face niciun rău, nu pot, dar nici n-o să fie
nevoie, e o copilă; cine are să-l oprească pe soldatul Mills,
dacă nu l-au oprit diviziile de blindate SS? Mai puţin decât
oricine, o fetiţă.” Dincolo de mosorul şinelor, un lung şir de
panouri cu afişe, âscunzând înapoia lor altceva. Uriaşa faţă a
unui politician, cravata uşor de recunoscut de către cei care
se duceau la întruniri (Mills nu se număra printre ei),
mustaţa în furculiţă, oamenii eleganţi care poartă
îmbrăcăminte elegantă şi rostesc vorbe deopotrivă. Vom face
tot ce ne stă în putinţă ca să menţinem aceste înalte principii
fără de care Anglia, dacă nu din cauza însăşi a existenţei
noastre, în orice caz fără ele, toate nu-şi mai au rostul şi
trebuie s-o spunem… Prizonierii de război încăierându-se
pentru borâtura dinilor, morţii cu chip de saci, vă rugăm nu
călcaţi pe iarbă, principii, principii, vorbe, Doamne, cât mai
vorbesc, dar când e lată rău îl cheamă pe Reginald Mills care,
din fericire, are şi altceva decât curaj moral…
Kilometru după kilometru de monstruoase ratări: poduri,
tuneluri, hangare din tablă ondulată, negre de jeg, jalnicele
izbânzi ale industriei, fumul care se ridica din uzine şi un
miros de gaz, crescând pe măsură ce se apropiau de
suburbia pe jumătate cotropită de ramificaţiile uzinei de gaz.
Oprire, paşi pe peron, feroviari, miros de gaz. Berea e cea mai
bună băutură. Un om care-şi suflă mucii. Fata oftă, îşi
schimbă poziţia picioarelor aşezate unul peste altul, întinse
gâtul, îşi îndreptă atent privirea către un alt neant. Mills nu
se mai uitase Ia ea, de când ieşiseră din gară. Acum se uită
pe deasupra capului ei. Vapoare la Conway. Râul Dare lângă
Rushton. Ochii lui se lăsară în jos, îi cercetară pălăria, chipul
care nu era chiar de femeie, gura pe care încă nimeni n-o
strivise cu patimă, curbele năseânde sub impermeabilul
bleumarin, picioarele aşezate domol pe bancheta atât de
confortabilă. „Drăguţă copilă, îşi spuse Mills. O să fie
nostimă de tot, când o creşte!” Dar de fapt crescuse, numai
obiceiul era acela care luase hotărârea că trebuie să aştepte,
să se supună, să înveţe încă şase ani mai înainte de a o
putea lua cineva de nevastă. Căsătoria era în chip vădit
menirea ei, până şi Mills îşi putea da seama de asta; n-avea
nevoie să studieze, să se frământe cu examenele; n-avea
decât să aştepte…
Din nou în mişcare, fiecare pufăit iscând o smucitură care
pocnea în umăr. Dar greutăţi nu întâmpinau; zăpada, de
cincisprezece centimetri, acoperea ce se putea vedea cu
ochiul; trenul însă îşi urma calea conform orariului. O
licărire de apă, liniile lungi, drepte şi uleioase ale canalelor,
şlepurile înverzite de neîntrebuinţare. O fabrică de hârtie. Un
depozit de cherestea. Şi, în continuare, kilometri de suburbii
murdare, mohorâtele şiruri de case. A doua oprire. Din nou
paşii, de data aceasta pe un peron de lemn, un strigăt: „Iar la
antrenament?” şi răspunsul nepăsător al cuiva „Numai de-
arcâştiga sâmbătă.” Pui de găină vii în lădiţe, cârâind într-
una. Mills auzi sentimentalul „Aaa” al fetei. Se încărca nu
ştiu ce în vagonul de coletărie, care Ia trenul acesta avea
numai un compartiment. Orice o fi fost, încărcătura era grea.
Doi oameni vorbeau şi ocărau în vreme ce încercau să ridice
greutatea. Apoi chemară în ajutor pe un al treilea. Tustrei se
opintiră şi, deodată, obiectul sau ce-o fi fost acel colet se
prăbuşi pe duşumea. Râsete (era deci vorba numai de bunul
altcuiva) şi după aceea, stăruitor: „Trebuie să-l chemi pe
Sid”. Lungi minute în care nu se întâmplă nimic, petrecute în
căutarea lui Sid. Singura reacţie a fetei fu un căscat, dar în
ceasul de la piept Mills simţi ticăitul slab al scurgerii
timpului. Lin om trecu înspre mecanic. Nimeni nu se grăbea.
Mills putea simţi nepăsarea lor faţă de public. Ăsta era trenul
lor, treaba lor, şi o făceau cum socoteau ei de cuviinţă. Aburii
pufăiră. Un zgomot înfundat şi puternic şi o smucitură,
atunci când ce-o-li-fost-ul fu aruncat în vagon. „Hai, daţi-i
drumul, îngrămădiţilor!” Ispita de a se uita la ceasul tatălui
lui Tony îl covârşea. Cu mâinile stingherite de mănuşi, Mills
reuşi să-l scoată. Unu şi douăzeci. Asta nu-i spune nimic.
Încă cinci staţii. Râsetele tot mai continuă, apoi strigăte: „Tot
Sid săracu!” Sângele mânici năvăli în obrajii lui Mills.
Ticăloşii ăştia te lasă întotdeauna mască. În vacanţă, la
muncă, în drum spre casă, oriunde, poţi fi sigur că o să se
ivească o nenorocită de mtârziesre…
Mişcarea îl surprinse atât de brusc, îneât nu lipsi mult să
cadă de pe bancă.
Pardon, pardon…
O brusca accelerare a vitezei, aşa îneât Mills simţi că un
zâmbet i. Se furişează pe faţă. Rabla asta n-o s-o mai ducă
mult, nu mai ţine până-n martie. Facc explozie. Alte
suburbii, case mari, copaci, piloane, un teren de golf,
orizontul care se depărtează, se lărgeşte, viteza e atât de
mare îneât simţi că are să treacă fără oprire prin staţia a
treia; dacă vom încetini, va fi desigur pentru a patra…
Penultima staţie…
înainte de aceea la care trenul nu va ajunge conform
orariului.
Gura îi era uscată şi simţea în mădulare o mare
slăbiciune. Ai fi putut jura, dacă îi examinai starea corporală,
că nu va fi în stare să meargă mai departe. Însă ar fi
însemnat să nu ţii seama şi de minte. Iar mintea lui,
obişnuită cu luptele distrugătoare, mai rele decât tot ce putea
isca ziua de azi, cunoştea starea trupului, îşi aducea aminte
de lupte, se învoia cu suferinţa, se hotăra s-o înfrângă, ştiind
că treaba poate fi făcută. Asta nu înseamnă că mintea lui era
entuziasmată. Trupul îi tremura cunoscând primejdiile,
respingându-le, dar mintea, pregătită să înfrângă trupul şi,
dincolo de trup, realitatea fizică a zilei, se împotrivea, cu
toate acestea, şi ea. Mills simţi o înfiorătoare amorţire, o
groaznică dorinţă să lase totul baltă, să nu facă nimic, să
renunţe, să plece, Tony n-o să se supere.
Puf, paf, paf, paf…
Amhem e tare departe…
Orizontul lărgit, zăpada întinsă, câmpuri, câmpuri, se
arată uzina electrică, vălătucii groşi de aburi pe un cer
cenuşiu…
Aici, în compartiment, ţâşnitura de căldură de sub bancă
şi locul cald care-ţi macină moralul şi, colo, trupul feciorelnic
al fetei, încovoiat totuşi, însă luând aminte la prezenţa mea,
nu chiar de tot destins şi totuşi, şi totuşi, dacă asta ar fi o
călătorie obişnuită, ar coborî din tren şi ar uita într-o clipă de
mine. În ziua Judecăţii-de-Apoi, după un milion de ani: „O
cunoşti pe fata asta?” „Nu.” „Ai mai văzut-o vreodată până
acum?” „Nu.” „Nu-ţi aduci aminte de ea?” „Nu.” „Recunoşti că
s-ar fi putut s-o vezi?” „Da, dar n-o cunosc.” „Susţin că la
data de 13 februarie 195X, te-ai făcut vinovat de atentat la
pudoare.” „Câtuşi de puţin!” „Cu ghidul, domnule Mills… cu
gândul. Nu ne oprim aci la simpla realitate fizică. Îţi aminteşti
de fată acum?” „Da, însă…” „Te-ai gândit la ea?” „1 ară
răutate.” „Ti-ai închipuit cum ar arăta fără veşminte?” „Poate
că da, însă…”
Soarele sclipi chiar deasupra unei cabine de semnalizare şi
o pereche de braţe abia întrezărite, dar care aveau de
răspuns pentru treaba asta, îi deschiseră lui Miils drum mai
departe… Un copac argintiu ieşea din iarba putrezindă şi
mânjită acum de zăpadă, ochii lui priveau şi se îmbibau
aprig, supraconcentrând tot ce vedea în stare de tensiune
electrică. „Ora. Verifică ora! Două fără zece. Tony e acolo.
Dacă trenul opreşte, o să trebuiască să te grăbeşti, nu
glumă. O să se oprească la două fără cinci. Pune patru
minute pentru toata treaba asta. Nu-i destul, nu-i de loc
destul, n-o să ajung s-o lac, să vezi că trenul o să pornească
mai înainte ca eu să fi terminat!” Un pâlc de copaci firavi,
siluete proiectate pe jumătatea cenuşie a după-amiezii. Şi
acum un şir de vagoane platformă, de lemn sau de oţel, dar
toate cenuşii, purtând numere şi stranii dungi albe, diagonal.
Vagoanele acestea erau pe partea dinspre Wicester a gării
Strawberry Whitacre, dar făceau parte din liniile care
deserveau uzina electrică.
Izbindu-se de ceva sticlos, la un kilometru şi jumătate,
soarele luci în clădirile uzinei electrice, de-ai fi zis că au tras
mortierele.™
Pielea şi nervii încleştaţi – contraparte a instinctului
militar, echivalentu-i civil – îi strigau ce să facă. „Nu aştepta
aici! Câştigi din timpul de care dispui, intrând de pe acum în
vagonul de clasa întâi când trenul opreşte sau măcar atunci
când încetinează…”
Se ridică, împins de o grabă care trebuie să i se fi părut
ridicolă fetei, şi din această pricină se şi surprinse scuzându-
se fără rost: „Pardon”, nădăjduind astfel că politeţea şi
instinctul normal o vor face să rămâna pe loc şi în
compartiment, în vreme ce el, la mai puţin de douăzeci de
metri, în celălalt vagon, o să facă prăpăd…
Când ajunse în coridor, trenul păru că se înfioară sub
efectul unei reduceri de viteză care trebuie să le fi părut
nebunească tuturora, nu însă şi lui, care se aştepta la ea.
Teribila zguduire a tampoanelor unul de altul, urmată—
clară dovadă a faptului ca Tony îşi îndeplinise îndatorirea lui
– de apariţia la vreo opt sute de metri a şoselei care duce la
pasajul de nivel. O smucitură încetini trenul. Forţa
centrifugală îl aruncă pe Mills de-a lungul coridorului chiar
în direcţia în care voia sa meargă, aşa îneât se pomeni
elătimndu-se în burduful dintre vagoane şi apoi izbit de
toaleta vagonului de clasa întâi.
în vreme ce cu o mână înmănuşată se ţinea de o bară de
aramă murdară, degetele scotocitoare ale mâinii celeilalte
orbecăiau într-o poziţie ridicolă prin cracul drept al
pantalonilor. Rupeau nodul sforii şi lăsau să lunece drugul.
Scoase arma de sub pantalon cu o nestăpânită grabă.
Trenul se zvârcolea în ultimele răbufniri ale mişcării. Când
se opri de-a binelea, Mills păşi iute de-a lungul coridorului,
trecu prin faţa câtorva compartimente goale, constatând
dintr-o ochire că, afară, teoria şi planul de luptă ajunseseră
la îndeplinire, la desăvârşire, deoarece acolo, aproape sub
vagon, se aflau podul şi şoseaua.
Acum nu mai simţea nicio frică, doar o tensiune electrică,
o neînduplecare operativă în a săvârşi ce avea de săvârşit.
Mintea îi lucra numai şi numai în cuprinsul clipei de faţă. În
adâncurile ei pulsau mici îngrijorări – lata din compartiment,
martora cea mai apropiată: mintea îi şopti din nou
îngrozitorul „ea nu trebuie să păţească nimic* şi totodată se
întreba de te instinctul simţea că s-ar putea întâmpla să
păţească totuşi ceva.
Pufăitul aburilor…
Uşa se deschise lăsându-se cu toată greutatea pe şanţurile
de oţel; nările i-s neplăcut impresionate de fumul gros de
tutun…
Aceeaşi minte de luptător înregistrează într-o clipită toate
posibilităţile. Lăzile, prea grele ca să poată fi ridicate, zăceau
pe jos, îi stăteau în cale, între el şi ei. Mai întâi cel fără
ochelari, apoi celălalt…
Vorbe, pentru a-ţi câştiga acele câteva secunde de care au
nevoie picioarele ca să ajungă lângă sau dincolo de lăzi. Au
reacţionat întocmai aşa cum ştia că o vor face, ridicându-şi
doar ochii, fără ca să vadă mâna şi drugul ascuns îndărătul
cracului murdar…
— S-a întâmplat un accident pe pasajul de nivel. Trebuie
să vă daţi jos aici!
— Nimic. Nu i se răspunde:
— De unde ştii că ne dăm jos la Strawberry Whitacre?
Doar ochelaristul se văită:
— Uf, Doamne, uite că o să trebuiască să cărăm afurisitele
astea de lăzi o jumătate de kilometru!
Şi, nătâng, îşi întoarse trupul de conţopist cu spatele către
Mills, ca să deschidă fereastra ş. I să se uite în lungul
drumului de afară, să vadă pasajul de nivel.
Celălalt, cel care nu era un fătălău, fotbalistul, întreba:
— Da ce s-a întâmplat? vorbele nu-i zburaseră încă de pe
buze, când Mills descrise cu drugul un arc năprasnic prin
aer şi-l pocni în cap.
Ca un sac azvârlit cât colo, omul căzu pe loc.
Nici chiar în clipa aceea, celălalt nu reacţ’ienă de îndată.
— Dar ce te-a apucat? rosti el, şi-ţi dădeai seama că
aşteaptă un răspuns înainte de a trece la fapte. Poate că şi
sta pe gânduri. „Am oare dreptul să dau şi eu? Mi-o permite
morala? Ce grad de vinovăţie îmi va reveni? Vă fi oare New
Statesman de acord?” Nu. Nu era chiar atât de…
Rumenit de emoţie, jalnic de nepriceput la bălaie, se repezi
Ia Mills, cu pumnii înainte, într-o atitudine care proclama
„nu voi lovi sub centură” – şi asta într-o clipă în care
dârzenia, o lovitură în testicule sau brice alt act de nebunie J
ar mai fi putut salva…
Deoarece îşi ţinea capul dat ca prostul pe spate, Mills nu-l
putu atinge, ca să-l lase în nesimţire dintr-o dată. Se clătină
sub prima lovitură, apărându-şi mai departe capul cu
pumnii, aşa îneât Mills fu nevoit să-şi croiască drum
sfărâmându-i pumnii.
Omul scoase un ţipăt jalnic şi înfundat, un şuierat de
agonie când Mills îi zdrobi articulaţia stângă, dar încă mai
încercă să riposteze, cu mâna dreaptă, teafără până în clipa
aceea.
Timpul se irosea cu o viteză nebună. Se putea ca răgazul
rămas pentru scoaterea lăzilor din tren să nu se reducă ia
mai mult de câteva secunde…
Trupul lui Mills era lac de năduşeală. Cămaşa giorsăită şi
murdară era leoarcă. Îi strivi pumnul drept aflat în gardă şi
izbi în capul nătâng şi rotund. Îl izbi când şi-l lăsa în jos, dar
îl nimeri în ochelari, prefăcându-i-i în ţăndări sângeroase.
Mills se îngrozi. Depăşise punctul de unde nu mai încape
întoarcere şi conţopistul încă mai era în măsură să se mişte,
să scoată multe vorbe, unele strigăte, să opună o oarecare
rezistenţă… încă două lovituri zdravene în cap lichidară însă
orice rezistenţă; trupul deşălat şi nătâng se prăbuşi
pestelăzi…
Câteva prelungi răsuflări gâfâite. „Doamne, am feştelit-o!”
Pufăit de aburi. Un murmur de voci, auzit de departe,
plângându-se desigur…
Aruncă drugul; n-are a face: amprente nu-s… Perdelele,
trage perdelele!
Trupurile celor doi erau înfiorător de grele şi în stare încă
să-i zădărnicească planul. Le îndepărtă de lăzi şi se porni să
târască lăzile înspre coridor. Încă nimic nou, numai pufăitul
aburilor. Lăzile erau necrezut de grele, tot aşa de grele ca şi o
ladă cu muniţii. Se simţea cu desăvârşire sleitde puteri –
toată vigoarea îi pierise Î11 iureşul acelei jumătăţi de minut.
Nu le putu ridica, aşa că le împinse cu piciorul, de-a lungul
coridorului, până la uşa din dreapta.
N-a putut-o deschide…
Era una din acele nenorocite de uşi care în teorie pot fi
folosite într-amândouă părţile, dar care în practică poate fi
deschisă numai din afară şi chiar atunci doar de vreun
hamal…
Cu mare zgomot, lăsă geamul în jos şi cu mâna dreaptă
apăsă pe bara de alamă. Niciun rezultat. Izbi din răsputeri cu
piciorul şi uşa se deschise, dar puţin lipsi să nu se
pomenească şi el proiectat afară de mişcarea ei în arc. Suflul
de aer îngheţat fu ca o înghiţitură de whisky, ca un întăritor
artificial. Dar tot mai simţea încordarea din pulpe, care putea
oricând să-i moaie picioarele; şi senzaţia i se continua pe şira
spinării, în sus, până la ceafă şi până la ochi, unde se porni o
apăsare, o durere ce constituia în sine o piedică, un
handicap ce-l orbea pe jumătate; „nu mai sunt ce eram’ avu
timpul să-şi spuie, ba să-l şi blesteme pe Jackson şi regimul
alimentar nr. 1…
Putea să azvârle lăzile sau nu? Erau din lemn şi s-ar fi
putut sparge în pofida stratului subţire de zăpadă. Le trase
lângă uşă şi apoi coborî, ocolindu-le. O clipă, năduşind de
groază, îşi închipui trenul pornind chiar în acel moment, cu
cele două lăzi cu tot, şi înhăţă una cu putere spre a se
asigura măcar de jumătate din victorie. Se izbi cu nasul de
pereţii trenului îneât îl podidi sângele, iar altundeva îşi
zgâriase încheietura. Durerea îl împunse. „Doamne, îşi zise,
analizându-şi singur, cu un rânjet, panica, dar e mai rău ca-
n afurisitul ăla de război!” Una clin lăzi se afla acum jos pe
pământ, dar se ivi clipa în care iritaţia pricinuită de sângele
care-i curgea depăşi puterea lui de îndurare. Îşi vârî zăpadă
în nări, încercând pe dibuitele a-şi opri sângele. Trase apoi de
a doua ladă, care se prăvăli greoaie, izbindu-se de el, dar de
desfăcut nu se desfăcu. Cineva striga ceva. Se întoarse să
închidă uşa. Întârziind în acest fel răzbunarea, cercetările,
urmărirea, până undeva dincolo de Strawberry Whitacre şi
iată că – îngrozita, cu faţa exprimând o uimitoare gamă de
sentimente, care toate însemnau perfecta înţelegere a
situaţiei – dădu de fata din compartiment. Nu auzi precis ce
striga, dar forma şi mişcarea gurii ei vădeau realitatea
acţiunii pe care o săvârşea – nici vorbă că fata ştia ce se
petrece şi în toiul groazei care o cuprinsese se putea citi şi
ceva asemănător cu hotărârea. Avea de gând să încerce ceva,
ba chiar şi încerca. „Nu trebuie să-i faci niciun rău.” Era
înspăimântat la gândul că ar fi silit să nu se stăpâneasca şi
se întoarse, târând lăzile, clătinându-se sub uriaşa lor
povară, către rambleul din dreapta. Alunecă în zăpada,
năduşi „îşi recăpăta echilibrul, văzu o fâşie de negreaţă pe
cerul cenuşiu i protesta din ad incul fiinţei sale: „Doamne,
vin Messersebmitts-urile”, ceea ce era b ridicolă parodie a
adevărului. Ochii lui rătăceau grăbiţi, căutând cu deznădejde
teva, în vreme ce ţarca singuratică zbură de-a curmezişul
cerului.
Bariera pasajului de nivel era ridicată şi fony trecu foarte
încet peste prima pereche de linii; când roţile din faţă ale
camionului se aflară dincolo de a doua, opri, acţionând frâna
de mână. Nici vorbă ca inerţia mişcării să împingă camionul
mai departe.
Cabina de semnalizare era ioarte aproape de pasajul de
nivel şi, prin geamul mânjit de zăpadă al ferestrei din stângă
a camionului, Tony a putut să vadă un bărbat gras, în maiou
şi pantaloni despicaţi pe pântece în forma unui mic v,
deoarece nasturii de sus nu se mai puteau încheia. Tony nu
făcu nicio mişcare. Omul putea să-l vadă cât se poate de
bine, dacă voia sa se uite într-acolo. Nu se sinchisea însă,
ceea ce însemna că trenul nu era încă aşteptat. De cabina de
semnalizare atârna un ştergar murdar, lăsat de ieri sau uitat
acolo dintr-o altă zi, când nu ninsese. Când va deschide
fereastra, dacă o va face cumva ca să strige la Tony, puterea
gravitaţiei va zvârli ştergarul jos pe iarbă şi pe zgura
înnegrită. Nevasta sau marna cuiva se va plânge. Va fi ultima
picătură care va umple paharul unei zile foarte rele. „De
unde să ştiu unde-i prosopul? O fi fost furat. Pentru
Dumnezeu, dacă ţii atât de mult la el, o să-ţi cumpăr şase
bucăţi. Nu eu mă văicăresc!” Şi aşa mai departe. „Uită-te la
ceas! Două fără douăsprezece. Trenul trebuie să sosească. ;
în cabină se auzi o sonerie fără importanţă. Un automobil
depăşi camionul lui Tony care trecu prin clipe grele văzând
că şoferul îşi întoarce întrebător capul şi crezând că va opri
şi-i va propune să-l ajute. Omul din cabina de semnalizare se
uita acum la Tony. Iată-l că traversează încăperea cabinei,
vine la fereastră şi se apleacă peste ceea ce pare a fi cârma
unui vapor de moda veche şi care poate manevra bariera
pasajului de nivel. Minutele treceau frumuşel, dar omul nu
se arăta prea îngrijorat, ceea ce însemna că trenul era în
înrirziere; mai rămâneau de înfruntat încă multe minute
grele. Un camion trecu peste pasajul de nivel, dar încă o dată
egaismul se dovedi mai puternic şi îi asigură lui Tony
victoria, căci camionul se tot duse bâzâind pe lângă el, prin
zăpada murdara. Tony nu mai transpira, nu mai era nici
cuprins de groază; era nespus de atent, însă nu îngrijorat.
Dacă ar fi fost arestat în clipa aceea, putea invoca aberaţia
mintală, claustrofobia, o nevoie nestăpânită de a se afla în alt
loc, nevoie pe care o împlinise luând camionul. Două lire
amendă. „Ai face bine să consulţi un psihiatru!”
Pentru o clipă, Tony îşi îndreptă acum atenţia spre dreapta
şi văzu, niţel alarmat, că omul în uniformă umbla de colo
până colo pe peronul gării Strawberry Whitacre, în aşteptarea
celor doi inşi cu banii. Pe acelaşi peron se mai aflau bidoane
cu lapte şi nişte coşuri, dar niciun alt om. Funcţionarul nu
purta mănuşi; lovea uşo. R cu piciorul în câte un bidon şi-şi
sufla în mâinile roşii şi cărnoase, ca să se încălzească. Ceva
anume îl făcu pe Tony să-şi întoarcă din nou capul în
«cealaltă parte, spre stângă, de unde trebuia să vină
trenul;văzu că semaforul era pe liber şi prin geamul murdar
zări pe omul în maiou şi pantaloni neîncheiaţi că-şi pune o
haină şi o şapcă. N-avea de gând să strige. Iată-l, coboară
oarecum în grabă treptele de lemn. Trenul, trenul, va să zică
vine! „Nu te lăsa Tobias, hahaleră ce eşti! Următoarele cinci
minute trebuie să fie măreţe. Coboară! Uită-te sub capotă!
Trebuie să existe o fiinţă «Eu-şi-ceilalţi» care să fie
sciziparitatea reciprocă a fiinţei. «pentru-ccilalţi» – exact aşa
cum perechea «se reficctă-reflectat» este o fiinţă ce trebuie să
fie propriu-i neant. Citat, pe stomacul gol, din Monsieur
Sartre. Existăm. Cu sau fără gfeaţă. De asta sunt şi eu sigur.
Restul e treaba noastră. Probabil că există un Dumnezeu.
Cine oare ar fi putut închipui bucăţica asta de pământ? Nu o
fiinţă omenească. Un tip tare, Mills ăsta! Aud că ştie să
mânuiască un Bren, nu glumă. N-o să mă lase mască. Şi nici
eu pe el. Singurul lucru sau singura persoană de care pot fi
sigur în veacul al douăzecilea. Nu de Margot. Nu de Sartre.
Nu de partidul conservator. Nu de ultima marcă de brânză
pasteurizată. De Mills însă, da. Restul nu-i decât o borâtură.
Anglia, Doamne, pentru ea oare m-am bătut? Ce mai dobitoci
am fost
Tony coboară din. Camion, dă capota în sus şi se face că
se uită înăuntru.
Burtă Verde întreabă cu un glas uimitor de subţire şi de
femeiesc:
— Ce s-a întâmplat?
— Încă nu ştiu.
— Vezi, grăbeşte-te, trebuie să sosească trenul de Medbury
şi n-are decât cinci minute întârziere.
„Decât” e relativ.
inu-i răspunde nimic, Tony.
Burtăverde stăruie.
— Nu poţi să-l împingi dincolo de şine?
— Glumeşti? Cu o încărcătură de aproape o tonă?
— Ceva trebuie să faci. Trenul de Medbury trebuie să
sosească!
— Dacă m-ai lăsa să-mi văd de treabă…
— Oricum, trebuie să-l scoţi de aici.
— N-am ce-i face.
— O să trebuiască să opresc trenul.
— Cred că are ceva la aprindere.
Burtăverde râde.
— Mai bine ai merge cu trenul.
— Probabil că aşa o să şi fac, până se înserează.
Burtăverde se îndepărtează, spunând peste umăr:
 — Încearcă de-l mişcă!
Aşteaptă. Nicio mişcare. Trenul nici nu se vede încă şi Reg
are nevoie de cât mai mult timp – de cel puţin cinci minute –
după ce s-a oprit trenul. „Dacă eliberez locul prea curând, ăi
doi conţopişti or să fie la pământ, dar el n-o să apuce să se
dea jos mai înainte ca trenul să se fi pus din nou în
mişcare…”
Picioarele lui Burtăverde urcară ţăcănind treptele de lemn
şi torsu-i gros şi greoi pătrunse în cabina de semnalizare.
Aproape imediat semaforul se înălţă. „Aşa-i bine, îşi spuse
Tony. Asta-mi place nespus de mult. Acum totul e să fac aşa
ca situaţia asta să mai dureze. A, iată iar vine Burtăverde,
coborându-şi slănina! ’
Omul coborî treptele, îl privi pe Tony, dar nu se înapoie de-
a dreptul la camion. În schimb, intră în curtea unui depozit
de cărbuni care se afla în dreapta pasajului de nivel şi care
făcea de fapt parte din ansamblul gării Strawberry Whitacre.
Un alt automobil apăru pe pasaj*l de nivel, de data aceasta
din direcţia din care venise Tony. Se apropiau, făcând
zigzaguri, câteva biciclete, erau patru fete care se întorceau
de la şcoală, minunat de tinere, de vesele, de lipsite de orice
deznădejde sau de iubire de bani, cu totul lipsite de ură sau
de sentimentul înfrângerii. Burtăverde intrase înăuntrul unei
cocioabe. Lucru lipsit de importanţă pentru Tony; minutele
treceau repede, cu o neaşteptată uşurinţă. Dar iată că
Burtăverde iese din cocioabă şi o dată cu el un personaj cu
aspect fioros, un cărbunar cu faţa aproape tot atât de
murdară ca a lui Tony. Pe Tony îl trec năduşelile. Cunoştea
oare cărbunarul numele în alb vopsit pe cele două uşi ale
camionului? Avea sa ştie că n-avea ce căuta în ţinutul acela
şi că şoferul n-ar trebui să fie un Anthony Tobias deghizat
cum a putut şi el mai bine, cu ochelari şi cu cenuşă luată din
sobă? Au oare cărătorii şi şoferii depozitelor de cărbuni un
sindicat al lor? Se întâlnesc oare în fiecare sâmbătă seara s-o
faca lată de tot şi să cânte:
„O fi Vodă al Cărbunilor murdar Murdăria tot şi-o-neaca în
pahar!”
De bună seamă că jefuirea uzinelor electrice presupune şi
clipe greu de trecut. Crezi că senzaţia asta de sfârşeală în
maţul gros, că bătăile astea ale inimii aidoma cu ale unei
vrăbii prinse în laţ fac cât cinci sau şase mii de lire?
Insul cu aspect fioros arăta aşa doar de departe; avea ceva
de antropoid într-însul. Văzut de aproape, era însă un om
greoi de vreo patruzeci şi cinci de ani, cu dinţii stricaţi, şi
atât. Zâmbea mere* ca să şi-i arate: nişte colţi galbeni şi
murdari care dădeau drumul mâncării, după «o mestecaseră,
pe jumătate otrăvită.
Zâmbi deci şi se interesă:
— Ce s-a întâmplat?
Tony scurt:
— Nimica bun.
Burtăverde se rugă:
— Dă-i o mână de ajutor, domnule Hodgson, şi apoi ca să-i
dea niţel ghes: Eşti specialist.
Hodgson vorbi:
— Sa sperăm că afurisitul de mecanic al trenului vede că
semaforul e-n sus, că altminteri e prăpăd mare, nu-i aşa? îşi
lăsă pe spate gâtu-i murdar şi scoase un răget: Acu-i de
joacă! şi vreme de-o clipă Tony avu caraghioasa impresie că
avea de gând să joace din şale. Unde-i afurisitul ăla de
contact?
— E pus, nu?
Hodgson se duse în faţa camionului şi spuse i
— Aşa, da, numără până la cinci şi apoi…
Tony care sta în cabina camionului se aplecă fără să facă
ceva. Dinţii gălbejiţi se arătară pe deasupra capotei scurte şi
spuseră: „Acum!”
Un zăngănit de fierărie şi apoi tăcere.
— Ai benzină, nu?
Berechet.
— Încearcă din nou!
Un al doilea zăngănit de fierărie fără nicio urmare. Domnul
Hodgson, cu faţa roşie sub erupţia de cărbune, îngână, fără
ca să mai râdă de data aceasta:
— Ia să ne uităm niţel sub capotă!
Pe când omul se apleca, Tony îşi răsuci încheietura şi-şi
lăsă discret capul în jos, să-şi vadă ceasul de mână. Două
fără trei. „Ai putea pleca acum, dar mai stai. Dă-i lui Reg
fiecare secundă pe care poţi să i-o dai. Ţine-o aşa până la şi
cinci, sau cât mai aproape de şi cinci, cât te ţin balamalele!”
— Mai încearcă o dată, prietene!
Tony, jumate în camion, jumate afară, se uită la cabina de
semnalizare. Burtăverde iar cobora. Ce mai zi pentru el! Şi
încă nu ştie totul. O străfulgerare de groază până-n rărunchi.
Sau poate ştie? Poate vedea ceva de-acolo de sus? Face
careva semne de pe acea uşoară curbă unde Reg îşi execută
misiunea care îi revine lui? Mâna dreaptă a lui Tony se furişă
înlăuntrul buzunarului, ca să simtă prezenţa rece,
hotărâtoare a revolverului.
Dar putu să-şi dea seama, pe măsură ce Burtăverde se
apropia, că neliniştea de pe faţa lui se referea numai la el
însuşi, la rutina întreruptă a zilei. Oricum, e mai bine să nu
zăbovească prea mult. S-ar putea să mai fie un alt tren, mai
rapid, înapoia celui de Medbury şi nu vreau să-mi încarc
conştiinţa cu o tragedie de atari proporţii…
Burtăverde spuse cu o notă de exasperare în glas:
— Ei, domnule Hodgson, te credeam expert! Apoi i se
ptâhse lui Tony: Nu-l putem împinge dincolo de linie? Trenul
aşteaptă de cinci minute!
„A intrat în panică, mai pot deci smulge poate încă un
minut. Plus o jumătate de minut de mers de la cabină până
aici. Mai ţine încă trei-patru minute, Tobias băiete, şi vei fi
câştigat bastonul de mareşal! ct
Dintre colţii gălbejiţi şi cariaţi ieşi o scurtă ţişnitura
dispreţuitoare de flegmă şi domnul Hodgson protestă:
— Dacă blestematul ăsta de camion e rablagit, rablagit
rămâne, şi cu văicărelile dumitale nu facem nimic!
— Nu poţi să vii cu camionul dumitale să-l împingi?
 — Da’ de ce? Domnul Hodgson era acum furios.
— Trenul…
— Mă… pe tren. Şi-aşa întârzie mereu!
— Atunci trebuie să mă duc la garaj!
Burtăverde se supărase într-atâta, îneât era gata să-şi lase
baltă cabina de semnalizare şi. Să se ducă la un garaj fără a
se gândi măcar să-i ceară lui Tony să facă el asta. Ce situaţie
îneântătoare! Am putea prelungi farsa până la orele patru, cu
puţin noroc!
Hodgson se învoi năzuros:
— Bine, lasă, o să-) împing eu!
Burtăverde rămase neliniştit lângă camion, în vreme ce
Hodgson se îndrepta spre depozitul lui de cărbuni, cu paşi
voit înceţi, meniţi să prefacă neliniştea lui Burtăverde în
panică. Tony se uită la ceas. Două şi trei. Hai, să mergem L.
— Să mai încerc o dată, spuse.
Exista acum o probabilitate că va întâmpina o greutate
oarecare, că va fi întârziat de obligaţia de a merge cu farsa
până la capăt. Se urcă de aceea grăbit în cabina camionului,
trânti uşa – spre surprinderea lui Burtăverde şi apăsă pe
butonul de contact.
Nimic.
Năduşeala se prelinse în zeci de pârâiâşe pe faţa luiTony,
luminându-i-o, indepărtând de pe ea cărbunele, demasefndu-
l centimetru cu centimetru.
„Pentru numele lui Dumnezeu, nu-i timp de glumă!…”
„Porneşte, afurisitule!…”
„încearcă din nou!”
Nimic.
„Ia-o de la început!”
„Ce mă-sa a mai făcut şi ticălosul ăla cu măselele lui
găunoase, sub capotă?”
A desprins firele pe care…
Camionul lui Hodgson e acum afară şi blochează şoseaua»
cu desăvârşire. Roşu la faţă şi cu mâini care tremură, Tony
încearcă din nou să pornească motorul; Hodgson coboară din
camionul lui şi înaintează ţinând o frânghie. Înapoia lui două
maşini claxonează de zor. Nu-i pasă. Se distrează. Un tren e
ţinut în aşteptare şi acum şi nişte maşini. „Minunat! De-ai
putea măcar face la fel şi cu nişte avioane…”
Motorul camionului lui Tony începu să hârâie şi Tony
apăsă din răsputeri cu piciorul drept. Motorul angrenă
atunci cu bubuit puternic şi vehiculul, cu frânele deblocate,
lunecă de pe pasajul de nivel din proprie iniţiativă. Cei doi
automobilişti îşi scoseseră între timp capetele pe ferestrele
maşinilor şi-l înjurau acum pe Elodgson. Burtăverde urca
treptele. Rufa aia murdară tot mai atârna acolo, prinsă de
fereastră. N-are să mai cadă de acolo până într-o bună zi de
primăvară. Hodgson se urcă în camionul lui şi-l duse în
marşarier până în curtea depozitului de cărbuni. Apoi ieşi
din nou ca să stea prieteneşte la taifas cu Tony, să-l întrebe
cum de izbutise să repare ceea ce părea imposibil de reparat,
însă Tony, care acum depăşise orariul cu vreo câteva minute
şi-şi dădea prea bine seama cită suferinţă puteau ele
reprezenta pentru Reg Mills, trecu atât de repede pe lângă el,
îneât Hodgson fu silit să se dea de-o parte, să sară pe propria
sa apărătoare de aripă. Imaginea din urmă a dinţilor gălbejiţi
fu una de indignare.
Tony zbură prin faţa celor câteva prăvălii cu o viteză care-l
făcu pe un biciclist să descalece şi pe câţiva bătrâni care
intrau în vespasiana din faţa unei crâşme să se întoarcă şi să
dea dojenitor din -cap. Când ajunse la curba drumului şi îi
apăru rambleu! în faţă, umplând orizontul, avu dovada
concretă a desăvârşirii planului ce şi-l propusese. Trenul sta
acolo, cum nici nu se putea mai real şi Tony se repezi pe
pantă în jos ca să ajungă sub pod —rambâeul îi umplea tot
orizontul – tocmai când, îşi dădu el seama, trenul ieşea clin
raza sa vizuală şi începea să se pună în mişcare spre a
străbate cele câteva suie de metri care-l mâi despărţeau de
gara Strawberry Whitacre.
Din fericire, trupurile, Tereza nu Ie-a văzut niciodată, şi
nici degetele muribunde ale lui Clifford Potts, care tot se mai
luptau, ca nişte viermi ce s-ar fi împotrivit oţelului masiv,
încereând să deschidă uşa şi să-şi târască f» ţa sfărâmată
afară pe coridor, unde orice pasager şi-ar fi dat seama,
văzându-l, de nenorocire, şi ar ti dat alarma.
N-a înţeles niciodată şi nici nu şi-a reamintit instinctul
datorită căruia intuise groaza instantanee, îndârjirea
întipărită pe faţa dată cu cărbune a omului aceluia din
compartiment. Trenul se oprise. Omul se dusese. Exista o
legătură: instinctul i-o striga nebuneşte, dar au trecut lungi
minute până ce trupul ei şovăitor să accepte provocarea: „du-
te şi vezi!”
Omul o luase la stângă, ceea ce însemna că intrase într-
unul din cele două compartimente sau la toaletă sau că,
trecând prin burduf, se strecurase în vagonul de clasa întâi.
Cele două compartimente erau goale, iar uşa toaletei era
deschisă şi se tot bălăbănea uşor, cu toate că trenul se
oprise.
Tereza îl văzu tirşâind ceva prin vagonul de clasa întâi, la
mai puţin de un metru şi jumătate de ea. O îngrozi răsuflarea
lui răguşită, strangulată, grea – pe care o putea auzi prin
burduful de legătură dintre vagoane. Se sforţa din răsputeri.
Cum ea nu mai văzuse pe nimeni altul până atunci,
plângând aproape de necaz, deoarece lada pe care o târa nu
se mişca în fapt aşa de repede pe cât ar fi dorit-o mintea lui.
Ea îşi dădu seama că se întâmplă ceva rău, o fărădelege, iar
când omul ieşi din vagon şi începu să tragă cu mâinile de
ladă, Tereza îngălbeni de teamă. Un hoţ! Nu ştia ce se găseşte
în lăzi, nici ale cui erau, atâta ştia doar că în compartiment
lăzile nu apăruseră. Omul şezuse acolo timp de patruzeci de
minute într-o stare de încordare nemaipomenită, cu faţa
mânjită şi în haine sărăcăcioase – un om fără lăzi, un om pe
care nu te-ai fi aşteptat să-l vezi că posedă asemenea lăzi; şi
iată că acum se repezise în vagonul de clasa întâi. Şi că
scotea lăzile altcuiva afară din tren. Păru că aude un glas
care era al curajului, al nevinovăţiei supusă legilor, al acelei
părţi din ea care recunoştea fără rezervă drapelele, deciziile
autorităţilor, lungul şir de cuvinte care în zilele noastre pe
alţii îi stingheresc. Patriotism, datorie. Ce putea ea face? Sa
tragă semnalul de alarmă şi să oprească trenul? Dar trenul e
oprit. N-are oare de gând nimeni să facă ceva? „Nu pot, nu
pot, mi-e frică, Doamne, uite că a coborât din tren. Să-l
urmăresc! Controlorul o să vină, dacă strig. S-ar putea sa mă
omoare…”
Ceea ce o sprijini fură cuvintele domnişoarei Wilkinson.
Gura bătrână, obosită, făcea să salte firişoarele de păr din jur
şi vocea ei stinsă umplea clasa. Tereza era la începutul vieţii
şi le lua pe toate drept bune şi adevărate. Wellesley, omuleţul
acela spilcuit cu nasul acvilin. „înainte, băieţi, înainte!” Şi
lunga coloană de colb care se apropia de Vimeiro. Oamenii în
repaos, dispreţuitori, bând din rachiul Maiestăţii Sale,
mâncând carne rece şi biscuiţi, până ce goarnele răsunară şi
toate tobele bătură adunarea. Neînvinşii francezi în tunici
albe, nepăsători, în întârziere de câteva ore cu atacul pe care
trebuiau să-l dezlănţuie în zori, înaintând oricum, biruinţa
părându-li-se asigurată, iar armata de faţă doar una din cela
multe care urmau să fie date peste cap şi aruncate în marea
a cărei sare o şi puteau adulmeca. Şi englezii, bine postaţi pe
creasta dealului, în bună parte la adăpost de tirul inimic,
printre buruieni şi stânci, iscând ploi de gloanţe; o linie roşie
şi subţire care rezistase peste puteri, o zi care a schimbat
lumea…
Curajul, poate, trebuie să fie neştiutor, în felul acesta;
carnea de tun de prima calitate este cea aprigă de la
optsprezece ani; deoarece cunoaşterea, adică alaiul de vorbe
care moleşeşte sufletul, coboară trupul la nivelul acelor
vorbe. Să gândeşti nu-i tot una cu a făptui. Fata ştia că
datoria e ceva luminos şi curat şi vrednic de jertfă. Ea era la
început, iar interesul şi admiraţia ce le purta istoriei
nesocoteau mutilările, descărnatele victime spaniole siluite
mai înainte de a fi biciuite până la moarte, şi ochii scoşi
oricărui purtător de mustăţi luat prizonier. Nările ei puteau
adulmeca şi fumul şi carnea de cal, dar nici în cele mai
cumplite vise de groază nu-şi închipuise drumurile înţesate
de răniţi lăsaţi în părăsire; aerul fierbinte, împuţit de
duhoarea molimelor respingătoare, a stârvurilor putrezite; iar
dacă ar fi acceptat atrocităţile duşmanului şi ale aliatului, n-
ar fi luat drept adevărată nebunia trupelor britar’Wfr foboiul
era pentru dânsa lupta dreaptă care lua sfârşit o data cu
ultimul foc. Ciudad Rodrigo luat cu asalt noaptea; asta o
putea înficrbânta ostaşii care se căţărau pe scările proptite
de ziduri, strigătele de „Victorie!” şi de „Trăiască Anglia!” Dar
inevitabila, logica prăbuşire a disciplinei, prefacerea
avântului în răzmeriţă; feţele arse, înnegrite, însângerate,
răcnind de beţie nebună, pierdute pe străzile cuprinse de
flăcări ale unui oraş necunoscut, cucerit, al lor, lăsat la
bunul lor plac pentru beţiile, uciderile şi violurile pe care
săbiile scoase din teacă şi strigătele ofiţerilor nu Ie puteau
opri – toate acestea depăşeau mintea ei de patrusprezece
ani…
Picioarele-i, bâţâind de frică, abia dacă îi mai ajutau să
meargă. Doar pentru că bunul simţ îi spunea: „De fapt nu-i
nimic extraordinar; desigur că există o explicaţie absolut
satisfăcătoare”, doar pentru asta a putut înainta.
Gând îşi ridică ochii înspre ea, fata văzu nespus, covârşitor
de limpede că omul se vârâse într-o nebunie pe care nicio
logică nu o putea lămuri.
Vocea îi tremura prosteşte, când i se adresă:
— Da’ ce vrei să faci?
Deşi pe faţa lui se vedea că o recunoaşte, n-o luă în seamă,
nu-i răspunse.
Tereza strigă:
— Opreşte! Nu sunt ale dumitale!
Celălalt şuieră printre dinţi:
— Ba sunt, ba sunt! Sunt ale mele, apoi mârâi, după un
ragaz: Nu pune mâna!
Omul căra acum a doua ladă. Era înfiorător de grea; mai
înainte răsuflase anevoie, dar acum chiar că abia îşi trăgea
sufletul. Simptomele violenţei lui erau groaznice: fata nu mai
văzuse ceva asemănător. Dar nu încăpea nici cea mai mică
îndoială, că tot ce făcea omul ăsta era o nelegiuire. Se simţea
acum şi ea, Tereza, amestecată în toate astea şi putea citi
spaima în ochii lui, slabă mărturie a bietului ei curaj. Era
datoare să rămână pe loc, să-i fie piedică, să-l hărţuiască,
până ce, ca în cărţi, se va întâmpla ceva, până când totul se
va termina cu bine şi cei buni vor învinge…
17 – Personalul de 1 şi 6*
Omul cărase cele două lăzi peste şine şi le trântise în
zăpadă. Acum, după ce-şi trăsese sufletul, căra una din ele
către marginea rambleului. Tereza îi desluşi atunci planul:
voia să ajungă pe şoseaua de dedesubt, şi atunci făcu
hotărâtoarea săritura de mai bine de un metru cât o
despărţea de pământul acoperit de zăpadă.
Şi striga tot timpul:
— Nu sunt ale dumitale! şi: N-ai voie? cuvinte în fond
caraghioase, dar care îl tulburau căci se vedea că şovăie…
Nu venea Încă nimeni…
Trupele de întărire veneau mereu cu încetineală…
„Nu te lăsa, nu te lăsa!”
„Da. Desigur!”
Tereza se repezi la o a doua ladă şi o apucă de miner,
încercă s-o ridice, s-o aducă înapoi în tren – dar n-avea nicio
putere, nu putea nici măcar s-o împingă pe zăpadă. Cât de
tare şi de brutal trebuia să fie omul acesta!
Care se şi năpusti asupră-i, străduindu-se s-o dea la o
parte, rostind vorbe groaznice, cutremurătoare, învinuindu-
se astfel singur, osândindu-se.
— Şterge-o, putoare! Ia mâna câe pe porcăria asta!
Dar fata i se proţăpi în cale, ca să nu se poată apropia de
ladă.
— Dă-i drumul, toanto ce eşti! Nu vreau să-ţi fac niciun
W
rau!
— Nu e a dumitale î
— Ba e a mea!
 — Nu e.
— Pentru numele lui Dumnezeu!
Nu venea nimeni, nu făcea nimeni nimic. Tereza putea sa
vadă feţe care se holbau, atâta şi nimic mai mult. Era în
pericol, clar nu suferea din pricina asta, în ciuda vorbelor pe
care i le aruncase omul; lucrurile se mai petreceau încă în
cadrul acelei violenţe pe care şi-o închipuie elevii şi elevele
claselor inferioare de liceu. Iată însă că omul o apucă de un
braţ, sn. Ucindu-i-l cu atâta cruzime îneât o podidiră pe loc
lacrimile şi lăsă cealaltă mână în jos.
Cu un uriaş efort fizic şi mintal, el ridică apoi lada şi se
duse cu ea până pe marginea rambleului.
Tereza se aruncă asupra lui cu ultimele-i rămăşiţe de
mânie şi dej: uraj, împingându-l până la extremitatea
taluzului, Omuf şuieră atunci înfricoşat:
— Şterge-o de aici, putoare!
Şi văzând că Tereza nu se lasă, o îmbrânci el până ce-şi
pierdu echilibrul. Fata îşi dădu amarnic seama că trupele de
întărire nu sosesc. Trenul începea să se njişte. Era învinsă.
Nimic. Domnul Armstrong avea dreptate. Durerea de dinţi nu
era nimic faţă de ceea ce, se petrecea acum. Şi urlă de groază
simţind că se prăbuşeşte sub efectul puterii de atracţie a
pământului. Nouă metri. Nu era mare lucru ca cifră, însă
rostogolindu-se fără nădejde înspre parapetul de cărămidă
ştiu în cele câteva clipe care-i mai rămâneau că durerea va
veni. Fierbinţeala i se revărsă în toată fiinţa în vreme ce încă
mai cădea, în ultima clipă îi zdrobi oasele, iar ultimii doi
metri şi jumătate însemnară o prăbuşire verticală drept în
şosea. Parapetul îi zdrobise ceva înăuntru la şold, iar la
braţul drept şi la piept simţea nişte dureri groaznice. Căzu cu
faţa în jos pe şosea, zăpada abia amortizând lovitura şi-şi
dădu vag seama de camion – un uriaş huruit şi o durere
chinuitoare ca de răstignit, când roţile namilei trecură peste
mâna pe care nici instinctul n-a putut-o mişca, apoi –
deoarece până şi putinţa de îndurare a unui corp curajos are
o limită – se scufundă, din fericire, în neştiinţă, biată siluetă
în impermeabil bleumarin, cu bereta ei ştrengărească
azvârhtă la zece metri depărtare şi un ciot zdrobit, care păta
zăpada, cerând în zadar îndurare.
Zorea cu prima ladă. Picioarele nu voiau să se înşurubeze
cu destulă putere în pământ; voia trupului ar fi dorit să
meargă mai repede, dar zăpada şi noroiul nu i-o îngăduiau.
Era vorba doar de vr-eo cincisprezece metri şi Tony venea în
goană către el, fără a rosti o vorbă, să ia cealaltă ladă. Nu era
numai zăpada, ci o mare de glod, de murdărie verzuie prin
care trebuia să se bălăcească. Alunecă o dată şi când se
ridică din nou în picioare recunoscu mirosul noroiului care
se lipise de el. „Excremente de porc, îşi spuse; de data
aceasta nu-s de taur.” Fu în stare să rânjească, un rânjet
foarte acru, să poată privi ca din afară la făptura aceasta
care blestemă, aleargă, se zbate de moarte şi care era el
însuşi.
— Fata nu trebuie să moară…
E un copil, cum o să fie şi Daphne, cu acea nedesluşită
însuşire pe care o au toţi copiii, pe care o au toate lucrurile
mai înainte ca lumea şi chemările trupului să pună stăpânire
pe ele cu exigenţele lor. N-au decât să-şi ia banii; nu-mi
pasă; dar numai că fata nu trebuie să moară…
O văzu întinsă acolo pe şoseaua cea albă şi observă şi ce
făcuse camionul din mâna ei şi înţelese că avea să moară.
Simţi că-i vine să verse, să plângă, să se dea bătut. Afurisita
aia de ţarcă. Nu-i drept. „Ei, şi dacă moare? O martoră. Las-o
să moară. (Dumnezeu nu există, nici moralitatea, nu există
nimic decât un univers în curs de răcire şi grămada asta de
scârnăvii. Dar nu vreau să moară. De ce? E o puştancă).”
— Trebuie să-i dăm ajutor, stărui el. Trebuie să facem
ceva.
Citi amestecul de panică, de instinct de conservare şi
lealitate de pe faţa lui Tony şi înţelese că Tony vrea s-o ia din
loc.
— Trenul a plecat, spuse Tony.
— Slavă Domnului, răspunse Mills, apoi preciză: Am lăsat
o uşă deschisă. Or s-o vadă.
— Or s-o închidă, asta e. Ce s-a întâmplat?
— Nimic.
Tony şuieră, îngrozit:
— Pune lada sus!
— N-o să mai am eu loc.
— Pentru numele lui Dumnezeu, fă loc!
Era ceva la care nu se gândiseră. Cele două lăzi mari
ocupau jumătate din cabina şoferului.
— Nu le putem pune în fund. Ar aluneca. Ar vedea lumea.
— Cu fata ce facem?
— O să telefonăm, răspunse Tony vag. E o cabină
telefonica în sat.
— Cred că pe unul l-am omorât, mărturisi Mills.
— Atunci nu putem să mai… trebuie s-o întindem! Dacă ai
lăsat o uşă deschisă se poate să se descopere totul în câteva
minute.
— N-am avut încotro. Fata se agăţase de lăzi.
— Doamne, Dumnezeule!
— Ajută-mă la asta.
— Mă, dar grele mai sunt. Poţi îngenunchea?
— Fata… protestă Mills. O puştancă.
Tony strigă înspăimântat: Vine cineva!
Mills văzu pe şosea, la o depărtare de opt sute de metri, un
om care se apropia calare pe o bicicletă. Nu se grăbea. Oare
din pricina zăpezii?
Ăsta ne scapă de grijă, constată Tony. O să se ocupe el de
fată.
Mills se supuse dorinţei de a fi în câştig. Trânti uşa
dinspre partea lui şi rămase într-o poziţie foarte
neconfortabilă, îngenuncheat pe banchetă, înghesuit în lăzi.
Tony pomi într-un şuierat de roţi lunecânde, nerăbdătoare.
— Pentru Dumnezeu, mormăi Mills, mergi pe partea care
Trebuie sau de nu o să-l faci piftie pe găozarul ăsta.
Pe bicicletă înainta un om bătrân. Trecură pe lângă el cu o
aşa de mare viteză, îneât zăpada moale, terciuită de
neîntreruptul trafic, împroşcă din belşug şi călăreţşi
bicicletă. Bătrânul căzu şi ridică spre camion un pumn
ameninţător.
— Fata, spuse din nou Mills, care avea nevoie să 1 ie
mângâiat şi care sta gata să se prăbuşească, şi care, în gura
uscată, simţea gustul amar al victoriei.
— N-o să păţească nimic, îl asigură Tony. Ambulanţa
salvării o să sosească în două minute.
— Pe unul l-am omorât; Mills îşi repeta mărturisirea.
Acum, cu un aer de spovedanie însă, deşi începuse ziua
hotărât chiar să omoare la nevoie pe cine i-ar fi stat în cale.
Ţarca schimbase cu desăvârşire perspectiva.
— Nătărăul naibii, se încapăţâna să nu cadă!
— A fost niţică aiureală şi pe la mine, îi povesti Tony.
Scoseseră un camion să mă remorcheze.
— Nostim ar mai îi să nu conţină lăzile bani.
— Nostim de tot. Aş muri de râs. Ia, ţine asta, în caz că
poliţia e în sat.
li trecu lui Mills recea greutate de oţel a revolverului. Mills
protestă:
— Nu fi prost. Am terminat.
Goneau de-a lungul drumului; numai îndepărtatul,
îmbrumatul orizont al copacilor se mişca încet; toate celelalte
îi însoţeau cu viteza panicii.
— Încetinează când intri în sat, îl preveni Mills, sau
altminteri dă dracul şi ne arestează pentru exces de viteză.
Pătrunseră în sat şi aproape numaidecât Tony exclamă:
— Doamne!
— Fir-ar să fie! rosti Mills, văzând şi el. Nenorocita de
ţarcă! întoarce, Tony, sau dăm de naiba.
De partea unul enorm refugiu pe care trebuiau să-l
ocolească spre a putea s-o ia la dreapta şi să dea în nisipărie,
sta un şâr nerăbdător de vehicule, cu desăvârşire blocat;
automobilâştiî, nemaiştiind ce e de făcut, coborâseră din
maşini şi se plimbau de colo până colo. Când camionul îşi
luă rândul la coada coloanei aceleia de vehicule, văzură
amândoi care era pricina blocajului. Un camion cu remorcă
pentru încărcătură joasă încercase să vireze. Căra un
transformator de 100 tone. Camionul era alcătuit din două
piese: una care împingea şi una care trăgea; buloânele de
cuplare fuseseră slăbite pentru ca să poată coti complicatul
dispozitiv, şi în împrejurări obişnuite, lucrurile ar fi mers
bine. Dar astăzi pământul era acoperit cu cincisprezece
centimetri de zăpadă, care nu fusese curăţată încă; iar
transformatorul de 100 tone alunecase de pe remorca pentru
încărcătură joasă – fupând frânghiile şi lanţurile – şi acum
zăcea pe zăpadă într-o rână. Camionul pentru încărcătură
joasă rupt şi el în două, pusese în sfârşit capac haosului.
Aveau să treacă ore întregi până ce toate reuşeau să fie puse
la punct. De cealaltă parte a refugiului se aflau două
automobile de-ale poliţiei, care răspunsescră chemărilor în
ajutor. Poliţiştii se foiau şi ei, cu gesturi deznădăjduite. Era o
harababură fără pereche. Şi dintr-o secundă într-alta avea să
vină un alt vehicul în spatele camionului în care Tony şi Mills
duceau banii furaţi, şi avea să-i blocheze până ce poliţia va
binevoi să-i pună sub stare de arest. Iar dacă voiau sa
ajungă degrabă la maşina lui Toii ’, asta era singura cale care
le permitea s-o facă. În mintea lui, Tony îşi spuse: „vineri 13,
n-ar fi trebuit să alegem ziua asta”; în vreme ce Mills
blestema cu glas tare:
— Afurisita aia de ţarcă!
Tony vorbi încruntat:
— Încă nu suntem bătuţi. Toată nenorocirea pe care o vezi,
fir-ar ea a naibii, ne poate fi chiar de folos, dacă izbutim să
ieşim din încurcătura asta. Porni camionul în viteză, cu
spatele. Trecură de colţul unui drum care era niţel mai larg
decât o potecă.
Tony strigă:
— Ţin-te bine!
Mills căută să se opună:
— Ai spus că nu putem s-o luăm la stângă, fiindcă drumul
dă în parcelare şi vehiculele n-au cum trece pe acolo.
 — Da, dar la nivelul refugiului. Drumul ăsta nu ştiu încă
unde duce. Ce-oi fi vrând să fac altceva, Reg? Să stau la
coadă?
Drumeagul era prea strâmt pentru orice fel de vehicul.
Crengile zgâriau camionul, uneori destul de grele ca să-l
atingă, producând un pocnet metalic.
— Oricum, răsuflă Tony, nu mai stăm deocamdată în calea
nimănui.
— Sunt prea grele de purtat…
— Nu te mai frământa. Ce-i cu tine? Nu vezi că am scos-o
la capăt?
— Ţarca e de vină. N-am fi păţit nimic, dacă nu-mi răsărea
în faţa ochilor.
— Ce-i cu sminteala asta a ta cu ţărcile?
— La Bulwick. Jim Watson.
— Ce-i cu el?
— A spus el ceva despre ţărci.
— Ce-i cu ele?
— Că dacă vezi una…
— Pentru numele lui Dumnezeu!
— Da, dar a dat ortu popii chiar în aceeaşi zi.
— Ascultă-mă! O să mergem la blestemata aceea de
grădină zoologică şi o să vedem acolo ţărci cu sutele.
— Bine, însă eu am văzut una înainte de a intra în
Amhem.
— Uite, Reg, îl rugă Tony. Astea-s nişte bărbi. Tu nu-ţi dai
seama, dar ai de fapt baftă. O grămadă din tipii din
batalionul Y n-au avut vreo cobe să le cobească despre ţărci
sau alte alea… O, ştiu ce vrei să spui. Nu sufăr să fiu
fotografiat şi am fost tras în poză în chiar clipa când avionul
nostru pleca la Amhem. Totuşi de căzut au căzut ceilalţi…
— Dar azi…
— Ai baftă mare, ţi-o spun eu. Ai scăpat cu bine şi iată-te
aici. De câte ori n-aţi intrat şase sute în luptă şi aţi ieşit
numai o sută? Tu ai trecut prin toate. Uită de afurisitele alea
de ţărci. Ţi-o spun eu, am câştigat. Şezi aici cu zece mii de
lire în braţe şi-mi tot îndrugi mie că n-ai noroc…
— Dar, Tony, uite…
Tony văzu că drumul îl duce drept în curtea unei ferme.
Nu părea să existe vreo posibilitate de a merge de acolo mai
departe. Tony rosti îndârjit:
— O să le venim noi de hac afurisitelor tale de cobe. Există
mereu două ieşiri din curtea unei ferme. Te scot eu de aci.
Mai întâi uită-te la harta aia topografică. Slavă Domnului că
am luat-o cu noi!
Un câine se repezi la ei, dar fugi din calea grelelor roţi
nepăsătoare. Tony înconjură vechile şi uriaşele clădiri ale
fermei. Doi bărbaţi fură siliţi să se dea iute la o parte
dinaintea lor. Unul le strigă:
— Unde mergeţi?
Trecură însă mai departe, zdrobind tufişurile de pe ceea ce
nu era decât aleea unei grădini. Cei doi bărbaţi îi urmăreau
acum, împotrivindu-se prin strigăte, ajutaţi de câine. În faţă
le răsări o barieră cu cinci bare.
— Nu pot opri ca s-o deschid, mormăi Tony printre dinţi.
Bariera nu era prinsă cu zăvorul şi se roti cu putere.
Dincolo de ea era câmp. Iar la vreo şapte sute de metri se afla
o altă barieră şi un drum de ţară. Camionul se zdruncina şi
se hurduca, în vreme ce Tony îl conducea peste
buruienişurile cu gropi. Pe câmp, un cal zvârli din copite şi o
luă la goană. Strigătele urmăritorilor rămaseră mult în urmă.
— Pe asta ai face mai bine să mi-o deschizi, îi ceru Tony.
De ce parte o iau?
— La stângă, răspunse Mills. Că la dreapta ajungem iar în
sat.
Coborî pe brânci din camion şi îi deschise lui Tony bariera.
Cei doi bărbaţi, îşi dădu seama, tot îi mai urmăreau. Ar fi
fost mai nimerit pentru dânşii să se fi dus la hangare, să
scoată şi ei un vehicul.
— Aşa-i mai bine, afirmă Tony, simţind că pneurile
camionului se-aştern lin pe drumul de ţară. Să-ţi spun ceva,
Reg. Următoarele patru sau cinci minute sunt hotărâtoare
dacă ieşim sau nu cu bine din treaba asta.
— Mergi în direcţia exact contrară cu nisipăria, constată
Mills posomorit.
— Bagă de seamă cum se adună toate, recunoscu Tony.
Ţi-ai pune capul că ministerul de război conduce atacul ăsta.
Mills zâmbi, dar nu răspunse nimic. Camionul gonea pe
un drumeag pentru ca s-o ia peste câmpuri,
Tony întrebă:
— Ce crezi că ne trebuie ca să ieşim cu bine din toată
tevatura? Gândeşte-te, Reg.
— Ne trebuie automobilul tău.
— La ce depărtare de nisipărie suntem?
— Trebuie să înconjurăm un pătrat ale cărui laturi au vreo
12 kilometri cu totul.
— Peste poate, recunoscu Tony. Până atunci vor fi dat de
uşa deschisă a vagonului şi de tipii pe care i-ai cotonogit şi
de fată; iar omul de la uzina electrică va fi pe peron, gata să
explice de ce s-au petrecut toate acestea. În ciuda blocării
circulaţiei, toată regiunea va fi infestată în mai puţin de zece
minute de automobilele poliţiei. Ne trebuie un automobil şi
nu putem pune mâna pe un automobil, deoarece nu putem
risca să ne fnvârtim doisprezece kilometri în jur de
Strawberry Whitacre ca să ajungem la acela al meu. Trei
kilometri au reprezentat un risc destul de mare. A, am găsit.!
— Ce anume?
— O să închirierii o maşină.
— Dă-le încolo de goange.
— Nu-s goange. Dacă am cum să te las undeva cu banii şi
să vâr camionul într-un şanţ, pot atunci să-mi spăl faţa (am
o mănuşă de toaletă, udă, la mine) şi să-mi scot ochelarii şi
să prind un autobuz spre Wicester sau spre oricare alt oraş
şi să mă întorc mai târziu.
— Unde mă poţi lăsa?
— Uită-te pe hartă, Reg. Descoperă o carieră sau o
cărămidărie sau o moară – ceva care să însemne un punct de
reper.
 — Nu prea îmi miroase mie a bine, răspunse Mills.
Dar se zgâi în hartă. Numele şi semnele il încurcau; nu era
obişnuit cu hărţile. Privind însă pe deasupra lăzilor, văzu un
desiş de pădure şi, comparând cu harta, constată că
suprafaţa împădurită era de un kilometru pătrat.
— Uite, în pădurea aceea, drept în faţa noastră, arătă el.
Lasă-mă acolo. Ia harta! înseamnă-ţi locul cu creionul.
— E o şosea principală?
— Nu. Şoseaua principală care duce la Nuneaton e la un
kilometru şi jumătate în dreapta.
Tony întoarse la dreapta când fură la răscruce şi o luă de-a
lungul pădurii.,
— Nu pare prea deasă. N-are prea multe crengi. 1
— Tu vezi-ţi de camion. Eu mă pitulez aici. Nu mă găseşte
nicio haită de câini.
— A cui e proprietatea?
— Harta nu indică.
— Vreau să întreb dacă face parte din vreo fermă? E
probabil să vină cineva?
— Singura indicaţie e „Pădurea Honey”.
— Reg, eşti sigur?
— Fireşte. Scapă de camion. Întoarce-te cu automobilul.
— Se întunecă înainte de cinci. O să încerc să fiu aici la
şase şi o să semnalizez de trei ori cu farurile. Apoi le sting şi
aştept. O să-ţi fie frig al naibii Reg.
— Nu te sinchisi tu de asta. Prevezi ceva piedici?
— Da. Maşina mea din nisipărie. Sa presupunem că o
găseşte cineva. Azi, mâine…
— Du-te la comisariatul de poliţie din oraş şi spune-le că ţi
s-a furat automobilul. Aşa, când îl vor găsi, dacă or să Iacă o
legătură între automobil şi furt, or să creadă că cineva l-a
şterpelit ca să dea lovitura.
— E un raţionament pe care nu-l pricep.
— Mă rog, lasă-mă aici şi gândeşte-te la amănunte după
ce vei fi scăpat de camion.
— În regulă. Uite, ia pardesiul şi fularul meu. ’
 — Şterge-o cât mai departe cu putinţă, ca să te
descotoroseşti de camion, Tony.
— Aşa o să fac. Na, tot ce am: un baton de ciocolată.
Mills, luându-l, spuse:
— Parcă îmi aduc aminte că am mâncat ciocolată în
pădurea de la Oosterbeek.
— Ai scăpat de acolo, să vezi tu că scapi şi de aici.
Camionul se opri. Mills trase afară cele două lăzi. El şi cu
Tony le duseră până sub gardul viu care împrejmuia
terenul. Mills se strecură de cealaltă parte şi Tony i le trecu
peste gard. Nimic nu i-a împiedicat. Cât vedeai cu ochii, doar
zăpadă viscolită şi doar fâlfâit de aripi de ciori negre – şi
cârâitul or în după amiaza rece. Apoi Tony se caţără în
camion şi pleca în grabă.
Pe zăpada drumului aceluia se aşterneau doar urmele a
patra vehicule şi Tony o ţinu, cât putu, pe făgaşurile lor
combinate şi suprapuse. Conducea camionul pe drumul
îngust cu o viteză care însemna un adevărat pericol. Ar fi fost
vai şi amar de el, dacă s-ar fi văzut nevoit să oprească brusc;
trebuia să rişte urmările unei lungi patinări.
La câteva sute de metri de Reg Mills se simţi niţeluş mai
bine. Acum nu mai era decât un om cu un camion de furat.
Nimeni n-o să dea de Mills; şi în zăpăceala acelei după
amiezi, socoti că nici măicar nu-l caută cineva. În orice caz,
nu în înţelesul precis al cuvântului. Harababura de la gara
Strawberry Whitacre ajungea ca să dea de furcă multor
poliţişti ore de-a rândul, cu luarea declaraţiilor. Asta –
presupunând că vor putea să iasă din minunata încurcătură
de maţe din preajma refugiului. Ce mai după amiază! Totuşi,
aveau radioul la dispoziţie şi se prea putea ca stabilind
degrabă direcţia în care o apucaseră fugarii, să blocheze
şoseaua principală… Cu cât mai repede se descotorosea de
camion, cu atât mai bine.
Oricum însă, simpla senzaţie a fugii fizice, ocrotirea pe
care i-o da metalul, prompta reacţie a acceleratorului se aliau
pentru a-i oferi iluzia siguranţei. O dată pomenit doar pe
propriile-i picioare, îi va fi redusă viteza şi va fi dator să dea
explicaţii oricărui pieton care s-ar întâmpla să-l oprească; iar
revolverul, argumentul final, dacă viteza de mişcare a celui
care-l deţinea era redusă, nu devenea altceva decât un mijloc
de a atrage atenţia; el putea pune capăt unei discuţii aici, dar
Ia o sută de metri mai departe, pe şosea, nevăzut şi adăpostit
îndărătul unor ziduri, nu era imposibil ca vreun fermier, în
legitimă apărare, să înşface o puşcă şi… „Nu, nu, îşi spuse
Tony, rămâi în camion, băiete, până ce nu te mai rabdă
nervii sau până ţi se i veşte prilejul să-i faci vânt într-un
şanţ.”
Nervii începură din nou să-l înţepe cu mii de ace, atunci
când ajunse pe şoseaua principală: la dreapta pentru
Wicester, la stângă pentru Coventry. Treceau, la distanţă de
o sută de metri unul de altul, automobile care, în pofida
zăpezii, goneau cu cel puţin nouăzeci pe oră. Tony o luă spre
Coventry, aflat la numai treizeci de kilometri, şi apăsă pe
accelerator, simţind energia care se îngrămădea în masa de
cărbune şi oţel pentru a o arunca din nou înainte cu
şaptezeci şi cinci de kilometri pe oră. Reg e probabil în
siguranţă acum. Până în două ore are să se întunece. Dacă
el, Tony, dă greş, Reg are la dispoziţie toată noaptea ca să se
pună la adăpost, pe sine şi lăzile. La nevoie, le putea îngropa
şi putea să plece pe jos…
în faţa lui, un autobuz roşu. Depăşindu-l, Tony înţelese
cum putea în sfârşit să se libereze. Cu mâna stângă scotoci
prin hainele murdare ca să dea de mănuşa de toaletă. Îşi
scoase ochelarii şi începu să-şi spele faţa. În oglindă văzu că
autobuzul cel roşu făcea o lungă curbă înapoia lui. Era greu
să scapi de o astfel de pacoste. În faţă zări o staţie de
autobuz, dar – deşi fără martori – ea nu putea fi folosită.
Conducea acum cu o îndârjire care-şi avea rostul ei: să
mărească distanţa dintre autobuzul roşu şi el, depărtându-se
cu vreo doi kilometri. Automobilele poliţiei încă nu-şi
făcuseră apariţia. Dar acum, că stabilise doi kilometri între
camion şi autobuz, iată că nu putea găsi o staţie de autobuz.
După ce închipuise calea de a se pune în siguranţă,
camionul devenea pentru Tony din ce în ce o piedică mai
teribilă, o mai copleşitoare probă de culpabilitate. Dacă
mergea tot aşa, avea să fie într-o jumătate de oră la Coventry.
Era neapărat nevoie să scape de camion, atâta vreme cât
încă se afla în siguranţă, aici, în plin câmp.
Iată, în sfârşit, o staţie de autobuz, după câte se părea,
cam fără noimă, deoarece nu se vedea nicio locuinţă până la
o depărtare aproape de doi kilometri. În urma lui venea un
automobil. Tony încetini, îi făcu semn să treacă înainte. Iar la
o sută de metri dincolo de staţie, opri camionul, coborî şi o
luă înapoi pe jos către staţia de autobuz. Simplu ca bună
ziua. Automobiliştii care treceau îl văzură că se dă jos din
comion, dar erau la o depărtare de unde nu mai puteau
vedea când Tony ajunse în staţia de autobuz.
La ora trei şi jumătate era la Coventry, zdruncinat, obosit,
enervat, însă aproape sigur că biruiseră. În faţa unei ceşti de
cafea fierbinte, se calmă, se uită la oameni, ascultă, totul în
juru-i era ca de obicei: oameni numeroşi, nimeni nu vorbea
despre nicio lovitură dată într-un sat aflat la o distanţă de
treizeci şi şapte de kilometri. În mai puţin de zece minute îşi
recăpătă încrederea în el, ba i se păru chiar distractiv să se
plimbe pe străzile însufleţite din Coventry şi să treacă pe
lângă agenţii de poliţie. Totuşi, rămase cu ochelarii pe nas,
nedorind să poată fi identificat mai apoi drept Anthony
Tobias.
Iar numele pe care-l dădu ca să închirieze un automobil
fu, \în nume fals. Tony nu avea bani destui ca să-l închirieze
pe mai mult de două zile. Urma, făgădui el, să-l aducă înapoi
duminică.
La ora cinci, Tony, curat şi pus la punct, redevenit el
însuşi, întră în principalul comisariat de poliţie din Wicester
şi anunţă că i se furase maşina. Un agent consemnă
amănuntele. Unde? Când? Ce fel de automobil? Numărul? Şi
aşa mai departe, vreme de mai bine de zece minute. Din
povestea îndrugată de Tony reieşea că se dusese la croitorul
lui să întrebe dacă un costum era gata (ceca ce de fapt şi
făcuse cu o zi înainte) şi apoi mersese să vadă un film la
cinematograful Gala (îl văzuse de fapt luni, nu se întâlnise cu
nimeni, fusese singur, va putea să-şi amintească detaliile
filmului după săptămâni şi luni de zile, dacă va fi nevoie).
Automobilul, arătă el, fusese parcat în Summer Street care,
deşi în centrul oraşului, era loc reglementar de parcare; îl
lăsase acolo, susţinu Tony, la două fără cinci (ceea ce se şi
întâmplase luni) şi se dusese la croitor, constatase că nu-i
era gata costumul, intrase la cinema pe la două şi un sfert.
Văzuse filmul artistic şi o parte dintr-un documentar şi ieşise
acum un sfert de oră şi nu-şi mai găsise maşina. Cercetase
toate cele douăzeci de automobile parcate de-a lungul scurtei
Summer Street şi nu încăpea îndoială că al lui fusese furat.
Da, uşile le încuiase. Da, era ciudat; la drept vorbind, mare
bucluc… Tony pornea de la justificata presupunere că poliţia
nu o să verifice dacă relatarea lui e adevărată – el era, zice-s-
ar, reclamantul. Iar dacă atunci când i se va găsi maşina în
nisipărie, după cine ştie câte săptămâni, va fi întrebat
croitorul dacă el, domnul Tobias, venise r vineri la ora două
la probă, croitorul, care nu-şi va fi notat o vizită
întâmplătoare, nu avea desigur să contrazică afirmaţia. Un
singur mic inconvenient: ce se va întâmpla dacă trec
săptămânile, ba şi lunile, şi nu i se găseşte maşina? Nu prea
putea merge şi da de ea întâmplător. În ce caz putea începe
demersurile pentru încasarea asigurării?
Trecuse de ora şase, când ajunse la Strawberry Whitacre.
Cercetase harta mai înainte de a ieşi din Wicester în
automobilul luat cu chirie şi sosi pe pasajul de nivel la şi
zece. Nimic nu vădea că se petrccuse ceva neaşteptat cu
patru ore mai înainte. La refugiu, transformatorul de 100
tone era manevrat de o macara spre a fi plasat înapoi pe
remorca de încărcare joasă. Un agent de poliţie abatea
circulaţia din drum. Tony făcu bucuros cale întoarsă.
Călători astfel cinci minute mai mult, însă la şase şi
douăzeci trecu pe la răscruce şi socoti că punctul unde
opriseră camionul se afla la câteva sute de metri mai încolo.
Opri motorul, semnaliză de trei ori cu farurile şi apoi
coborî în aerul rece, ciulindu-şi urechile, nu numai pentru
Mills, ci şi pentru a desluşi cumva alte vehicule, alţi paşi –
sau nici el nu ştia bine ce.
Minutele începură să treacă şi se simţi nespus de nervos.
Exista posibilitatea ca Mills să fi fost prins; de la el n-or să
scoată nimic, dar s-ar putea ca agenţii să fi rămas acolo în
aşteptare… Liniştea şi aerul rece şi păm. Întul neumblat
păreau să contrazică o astfel de presupunere, însă trecu mult
timp până ce se hotărî să strige: „Reg! Unde naiba eşti? ce
De la o distanţă de numai doi metri glasul lui Mills îl făcu
să tresară.
— În sfârşit. Ai fost la cinematograf sau unde?
— Eşti bine?
— Îngheţat tun.
— Am adus un termos cu cafea.
— Ce-i cu fata?
— A scăpat. E la spital şi-i merge bine.
— Şi indivizii?
— Unul mort, unul în spital cu o fractură la craniu.
— Va să zică suntem pe pagina întâi.
— Am adus un ziar. Ghici cât, Reg?
— Vasăzieă bani erau?
— Zece mii.
— Asta-i din burta ziariştilor. Probabil şapte. Oricum, nu-i
rău. Îmi pare bine că fata a scăpat.
— Să te ajut să cari lăzile.
— Ce părere ai, în general?
— Cred că am face bine să plecăm de aici.
— Merita s-o facem?
— Ai face-o din nou?
— Nu, răspunse Mills. Nici pentru zece milioane de lire.
Era foarte târziu, când Tony l-a dus acasă cu automobilul,
dar de îndată ce Mills a păşit prin uşa deschisă, vocea lui
Daphne se şi auzi din întunericul camerei sale:
 — Cine e? Tu eşti, tăticule? Tăticule, vino să mă vezi. Prin
semi-întuneric a intrat în micul ei dormitor. Domnea acolo,
nedefinit, un miros de copil, care ţinea de jucăriile de lemn,
de tinereasca ei respiraţie, de cosiţele ei. Mills îşi dădu pe loc
seama de mirosul acela şi zise:
— Salut, găinuşă. Încă nu dormi?
i — Unde ai fost?
— La Bristol.
— Unde vine asta?
— Vrei să spui că înveţi geografia şi nu ştii unde e
Bristolul?
— Nu pot să sufăr şcoala.
Tăcere. Ziua e retrăită în gând, ca şi ploaia, căţele alea din
cofetării, crâncenele căutături ale bicicliştilor şi vocea
brutală, şi groaza din ochii Celiei. Bun venit acasă. „Da, îşi
spuse Mills, merită: un conţopist mort pentru cinci mii de
lire. Supravieţuirea celui mai apt de viaţă. Avea nevastă şi
copii? N-am ce-i face, am şi eu; n-ar fi trebuit să-i dea cu toţii
crezare domnului George Webster.
— Nu face nimic, îi răspunse el copilei. Într-o bună zi o să
te duci la o altă şcoală.
— Cum e când nu mai trebuie să mergi la şcoală?
— Îmcântător, răspunse Mills, cu o urmă de amărăciune
în glas. Vrei să tragi o duşcă de lapte?
— Am tras.
— Nu face nimic. Mai trage-i una.
— Şi un biscuit.
— Să vedem ce zice mămica.
Sărutând-o pe Celia pe care o întâlni în salonaş, înţelese
că merita să fi făcut ceea ce făcuse. Îşi odihni capul în
dulceaţa feţei şi a gâtului ei, dormind aproape de-a-
npicioarelea. Era caldă şi minunată, încrezătoare şi
sentimentală; merita să izbândească, dar nu putea izbândi
de una singură; careva trebuia s-o facă pentru ea. Şase mii
de oameni căzuseră la, Amhem. La ce bun să te frămânţi
pentru un conţopist cu o mutră de nătărău şi care se
zborşeşte că trebuie să care o ladă pe o distanţă de şase sute
de metri? Fata o să trăiască; asta era principalul; dacă
murea, nu şi-ar fi putut-o ierta niciodată;
aşa fiind, avea obişnuita senzaţie de după victorie:
istovirea şi amintirea morţilor.
— Doamne, obosit mai sunt astă seară, rosti el adevărul.
— Îţi miros obrajii a săpun. Nu cumva te-ai ras azi a doua
oară?
Mills zâmbi şi răspunse:
— Ţi-ai găsit. M-ani spălat la Tony.
— Unde ai fost?
— La Bristol.
— Mergi într-o grămadă de locuri.
— Mi se pare că m-am dus degeaba.
— N-are a face, spuse Celia, petrecându-şi mâna peste
părul, gâtul şi urechile lui. Încearcă mereu.
El o mângâie. Cu o gingăşie neobişnuită, aşa că Celia ghici
în acest gest o anumită neprecisă pricină şi-şi dădu cu
părerea:
— Pari schimbat astă seară.
Mills nu răspunse nimic. Iat-o lângă el, e a lui, această
fiinţă umană, cu fustă şi pulover pătat cu lapte în două
locuri, al cărei păr castaniu, a cărei piele o cunoaşte
centimetru cu centimetru; iat-o lângă el; străbătuse o
jumătate de lume luptând, şi acum trecuse printr-o zi de
furie dezlănţuită de bună voia lui, şi în mare parte pentru ea;
iat-o lângă el, e a lui; lină şi mătase şi nailon, păr şi ochi şi
picioare şi forme, cu organe care funcţionează, cu o inimă
duioasă şi un caracter melancolic; o fiinţă pe care el abia
începe s-o cunoască; îl iubeşte; e vrednică de ziua aceasta
care-l apasă acum cu toată greutatea ei.
PARTEA A DOUA

STRATAGEMA SÂN GEROASĂ

NEVREDNIC SĂ TRĂIASCĂ ORI SĂ MOARĂ – O INIMĂ DE
PIATRĂ! DUPĂ EL. FLĂCĂI.. DUCEŢI-L LA LOCUL DE
OSÂNDĂ.
SHAKESPEARE (După faptă şi răsplată)
ÎN ACESTE VREMURI BUIMACE, CÂND FIECARE OM SE
TEME DE SÂN GEROASELE STRATAGEME URZITE DE
MÂINI NEASTÂMPĂRATE,
OTWAY
Cauză şi efect… Un rece curent marin din direcţia nord-
est, venit dintre Islanda şi Groenlanda, se întâlnise cu un alt
curs rece de apă care înainta în direcţia sud-est, de-a lungul
coastei Labradorului. Întâlnirea avusese drept consecinţă nu
numai schimbarea cursurilor de apă, ci şi o perturbare a
vremii, care devenise foarte friguroasă, cu un anumit grad de
umiditate şi presiune, urmată de o depresiune atmosferică cu
un diametru de o mie şase sute de kilometri şi concentrată în
cele din urmă pe spaţiul dintre sudul Norvegiei şi mijlocul
Germaniei. Structura şi temperatura solului şi această
nestatornicie a vremii făcuseră norii să se plece, să abdice, să
se reverse sub formă de zăpadă. Zăpada căzuse din plin, dar
în cea mai mare parte fusese o aşternere molcomă. Fiecare
fulg de zăpadă consta din micuţe cristale cu un diametru de
vreo şaisprezecime de ţol şi cu înfăţişare de stea.

Oraşul englez Wicester avea un diametru de aproximativ

optsprezece kilometri. Cu acest diametru el primi 128 000
milioane de tone de zăpadă, miliarde şi miliarde de figuri
geometrice cu câte şase raze, de o şaisprezecime de ţol în
lăţime, modelul lor nefiind niciodată repetat în toată această
familie a infinitului… Zăpada zăcea pe catedrală şi pe fabrici;
umplea trotuarele suburbiilor, făcându-le otova cu suprafaţa
şoselelor, zăcea ca frişca pe prăjituri de-a lungul crestelor
zidurilor; îmbrăca în puritate lăzile de gunoi; adăuga
dimensiuni autobuzelor şi automobilelor; îndepărta verdeaţa
pajiştilor, ascundea necurăţia şi urâţenia şi imperfecţiunea.
Ei însă (oricine ar fi fost aceşti ei), în apriga căutare şi goană
după bani, voiau ca zăpada să fie abătută din calea lor. Nu
mai mult decât trei ore după ce începuse să cadă, echipe de
sute de oameni lucrau pe principalele drumuri, vânturând-o,
violându-i neîntinarea, luând-o în camioane şi azvârlind-o în
canale şi râuri. În dreptul caselor şi prăvăliilor, oameni lipsiţi
de simţul minunii o îndepărtau cu lopeţile şi cu măturile,
temându-se oarecum de ca, călcând-o plictisiţi în picioare,
deoarece le era bătrână inima. În drum spre şcoală, şi în
recreaţii, sau acasă, cu prilejul zilei libere de la jumătatea
trimestrului, milioane de copii se bucurau strigmd, se jucau
cu zăpada aceasta, o mâncau, o azvârleau jur-împrejur.
Dincolo de periferia Wicesterului, la Strawberry Whitacre, în
districtul cu acelaşi nume, zăpada de-o grosime uniformă,
formând un strat de cincisprezece centimetri, a fost lăsată pe
loc, să îmbibe pământul cu azot. Cădea agale pe copaci şi pe
gardurile vii, contura crengile şi rămurelele, astfel îneât
păsările ţopăiau în adevărate palate de sticlă.
Câteva sute de mii dintre cei un milion şi jumătate de
locuitori ai oraşului Wicester şi ai comunelor dimprejur, îşi
schimbară programul în ziua aceea, văzând zăpada. Altora li
s-a schimbat programul fără de voia lor…
Ora douăsprezece. Când Mallard ieşi din tribunal, îl podidi
amintirea şi buzele gurii lui bine reliefate se lăsară în jos a
mâhnire; vreme de două ore uitase cu totul; acum, după ce
ieşise din sala de şedinţe îmbâcsită, după ce trecuse printr-
un coridor plin de alţi oameni care-şi aşteptau rândul la
felurite secţii, oameni în impermeabile sărăcăcioase, după ce
văzuse un rând de femei care stăteau. Jos, şi câteva
prostituate, şi nişte femei poliţiste care tăifăsuiau, şi
pretutindeni agenţi de poliţie şi avocaţi cu hârtii, şi-i auzise
pe toţi trăncănind, Mallard, trecând printre ei cu Morris, îşi
reaminti. Viaţa acum era pentru el goală.
Ieşiră amândoi pe una din numeroasele uşi, coborâră
nepăsători pe treptele alunecoase şi se opriră; încotro s-o
apuce?
— Va să zică aşa, şefule, zise Morris, a mers bine.
Stătea locului, privind lumea care urca scările, poliţişti din
alte brigăzi, cu căştile în serviete, târfe, golănaşi; avea să-şi
aducă aminte, Mallard ştia asta. Între el şi Morris existau
prea puţine lucruri comune, în afara muncii, dar Mallard ştia
că Morris avea în adevăr vocaţie, singura lui greşeală fiind că
sarea peste mai multe concluzii pentru ca să ajungă la aceea
pe care o socotea cea bună. Mallard nu proceda aşa. Mai
purta apoi şi povara suplimentară a echităţii, o credinţă nu
în rezultate, ci în dreptatea însăşi. Oricum, Morris văzuse
bine astăzi. Patru ani, atâta luase omul. Purta în minte şi
povara asta.
Rudele. Femei care plângeau; copii galbeni de ură. Lui
Morris, ce-i păsa?! Era tânăr, în plină ascensiune; nu pentru
că l-ar fi încercat dispreţul; ci mai degrabă pentru că nu
simţea pur şi simplu nimic, pentru că. Nu adâncea; omul mai
fusese în închisoare; la ce bun să te frămânţi?
— Am avut noroc în chestia aia cu vopseaua.
Analizându-se vopseaua răzuită, s-a constatat că e
identică cu o urmă de albastru de pe mânecă. Morris, deşi
începător, cu toate că nou în muncă, îşi şi însuşise darul de
a şti la cine trebuie să te duci ca să poţi dovedi ceea ce
afirmi. Mulţi dintre colegii mai vechi în grad nu se sinchiseau
să treacă pe la laborator pentru cazurile mărunte; ei îşi
vedeau de treabă înainte şi dacă luptau, se luptau din gură.
Morris ştia să se joace cu vorbele, mândru bineînţeles de
sine, dar ştia şi cât preţuieşte o vopsea identică. Vopseaua
nu poate fi supusă unui contrainterogatoriu de către
avocatul părţii opuse…
Se despărţiră şi Mallard se pierdu în mulţimea din Square
Street – un ins care nu se ducea -nicăieri, care n-avea niciO
treabă, înălţimea: 1,75 m, corpolent, faţa severă şi dârză,
părul încă blond, ochi anevoie de sfidat, mâini aspre de
muncitor care, întocmai ca şi veşmintele banale pe care le
purta mereu, sugerau că aparţine clasei celor ce trudesc.
Orice trecător de pe strada aceea ticsită, care l-ar fi privit în
dimineaţa zilei de vineri, o dimineaţă practic devenită acum
dupăamiază, l-ar fi luat drept un învăţător dintr-un cartier
popular sau drept un fel de inginer (dintr-aceia care lucrează
în aer liber: pe un şantier, în tranşee, pe schele) sau drept
cine ştie ce fost subofiţer, demobilizat de curând şi niţel
dezorientat. Şi dacă privitorului aceluia i s-ar fi arătat că e
poliţist, răspunsul lui imediat ar fi fost un „Desigur!” căci
dacă stăteai şi te gândeai, era evident că nu putea fi nimic
altceva.
Umblă de-a lungul celor opt sute de metri ai străzii pentru
că nu avea nimic altceva de făcut. Să n-aibă nimic de făcut –
asta îl rodea; ar fi fost oricând gata să lucreze douăzeci şi
patru de ore din douăzeci şi patru, până ce cădea jos. Nu ştia
cum să folosească orele de răgaz. În orice caz, acum nu. De
trei săptămâni încoace – nu ştia. Mai înainte poate că ar fi
recunoscut, când şi când, că oarecare linişte şi pace nu
strică, şi s-ar fi dus şi el în grădină ori undeva la ţară sau s-
ar fi trântit într-un fotoliu. Dar asta gra ceva neobişnuit.
în mod curent era un idealist care-şi ducea viaţa în cadrul
ce îngăduie soiului acestuia de idealism să-şi găsească din
plin întrebuinţarea. Era un om serios, câtuşi de puţin
înclinat a râde, fără metehne şi slăbiciuni; nu-i plăceau
glumele deşucheate, sau beţiile, şi nici conversaţiile
uşuratice cu femeile; ceilalţi bărbaţi îl simpatizau, dar îi
socoteau tovărăşia obositoare; era greu să ştii ce să faci, ce
să vorbeşti cu el, în afara problemelor de serviciu. Era un
bărbat cu faţă deschisă, aspră; anii de muncă în slujba
justiţiei imprimaseră chipului său o expresie împietrită care
abia dacă se schimba vreodată; era omul care să se înfurie în
numele justiţiei, nu uşor, ci cu prudenţă, când se simte sigur
pe situaţie.
în pofida vremii şi a murdăriei de pe trotuarele mânjite de
zăpadă, Square Street era ticsită. Femeile se uitau în vitrinele
strălucitoare. Bărbaţii priveau acum în februarie aparate
fotografice şi se duceau cu gândul la luna iulie: ce să
cumpere? Germane, englezeşti, italiene, erau de toate, până
şi japoneze, eu două sute de lire bucata. Toţi vorbeau, luau
decizii, se bucurau de fiecare clipă a zilei acesteia. Dar totul
n-avea să ţină mult. Vor târgui obiectul ce le place şi, ajunşi
acasă, or să se uite la el; dacă e de purtat’âl vor purta de
câteva ori, apoi le va deveni indiferent. Ceea ce le plăcea în
primul rând era cumpăratul, mai ciu seamă femeilor. Nu
erau în stare să se analizeze pe ei înşişi, să recunoască
prezenţa unei boli incurabile ce se cheamă dorinţă. Dar de ce
s-or fi tot frământând? se întrebă Mallard, cuprins deodată
de mânie şi de indignare, în numele dreptăţii, al idealismului
care nu pofteşte. De ce nevoia aceasta îndârjită de a stăpâni
lucruri? El unul era mai înţelept, fusese întotdeauna aşa, o
dovedise cu trei săptămâni în urmă. Taina vieţii este viaţa
însăşi. Nu există fericire, numai continuitate. Zâmbi amarnic.
„Morris n-ar fi de acord cu tine!” Pe Morris îl satisfăceau cele
materiale: berea, ceasurile de mână, hainele; el dorea să aibă
automobilul său personal; jinduia după fiecare altă fată, din
sută în sută de metri. Morris va trebui să se supravegheze
îndeaproape. Mişună lumea de oameni atinşi de boala
poftelor. Strada asta e plină de ei. Aparate fotografice, haine,
bijuterii, cărţi, călătorii, automobile. Nu poţi sluji cu adevărat
un ideal, dacă eşti hărţuit de acea durere ascunsă în fundul
rărunchilor care cere bani să se ducă să cumpere obiecte
spre a se alina.
încotro s-o apuce? Aparatele fotografice, barurile
strălucitoare, absurdităţile modei, lenjeria cu dantelă,
ultimul roman pornografic, puzderia de alimente dulcege,
inutile; fiecare ins din Square Street părea că ştie ce are de
făcut, ce să-şi dorească: viitorul li se întindea pe întreg
parcursul vieţii ca o oesfârşită potrivire de cumpărături. Dar
Mallard se gândea la cursa timpului şi vedea că îi este
potrivnică. Poliţiştii sunt obligaţi să se retragă la o vârstă ce
pare timpurie. Ei se fac cârci-umari, devin detectivi de
magazine, pescari, ori se retrag la ei acasă şi-şi scriu
amintirile. Mallard nu avea nicio perspectivă de viitor. Nu
voia să se retragă. N-avea pentru ce se retrage. „Văzând şi
făciând, îşi spuse singur, o să găsesc eu ceva. Până una alta,
vorba e ce să fac acum?” Era ziua lui liberă. O parte din ea o
întrebuinţase la tribunal (alţi poliţişti se plângeau când se
întâmpla să fie aşa), dar iată că nu era încă nioi
douăsprezece şi un sfert.
La „Royal” mâncă distrat un cotlet şi tot acolo -stătu de
vorbă cu un avocat. Berăria „Royal” era folosită de luptătorii
mai vârstnici ai cauzei dreptăţii, ca să înfulece şi să se adape.
Mallard nu-l admira pe avocat – un acrit care privea justiţia
ca şi cum n-ar fi avut altă menire decât să lucreze pentru el –
dar un ceas trecu repede, în vreme ce mintea interlocutorului
i se dezvăluia şi putea, cu ajutorul ei, să culeagă mici
frânturi de informaţii, să noteze unele moduri de gândire.
Apoi, puţin dispus încă să părăsească obişnuita atmosferă a
câmpului de luptă, se înapoie la comisariatul central de
poliţie din Wicester şi se duse să-şi arunce o privire la
campionatele de biliard. Se aşeză lângă uşă pe o bancă
îmbrăcată în piele pe care mai şedeau o mulţime de comisari
şi de agenţi. Erau câţiva şi din propria lui secţie şi îşi dădu
seama că-l socoteau nătărău pentru că nu ştie cum să-şi
umple timpul liber; se aflau printre ei şi unii care, bănuia,
aveau să facă glume despre ce soi de nevastă trebuia să aibă
el, de vreme ce-i atiât de puţin doritor să se repeadă să-şi
vadă de treabă acasă. Dar iată că toţi cei care se întorceau
către el, în atmosfera plină de fumul tăcerii şi concentrării şi
de ciocnirea bilelor de abanos de pe masa orbitor luminată,
şi-l recunoşteau, ştiind că-n ziua aceea avea dreptul să fie
altundeva, toţi îl salutau clând din cap sau zâmbeau în silă,
ori îşi plecau ochii în pământ.
Apoi partida luă sfârşit, lumea prinse ca să se mişte, râse,
se împrăştie, vorbi, se duse fiecare să-şi vadă de ale lui, iar el
trebui de asemenea să plece, să facă faţă zilei. Îi veni o idee.
O să se repeadă să o vadă pe Olive. N-are a face daca n-o
găseşte acasă: drumul până-n acea suburbie şi faptul ca o să
intre în altă casă îi va lua timp. Iar în autobuz o să se poată
distra improvizând un joc: se va putea uita pe fereastră să
vadă câte activităţi ilegale îi va li dat să zărească pe tot
parcursul drumului. Jocul acesta îl distra. Recordul era de
şaptesprezece infracţiuni în patruzeci de minute. Cele mai
multe, contravenţii de circulaţie, desigur. Şi parcă Olive voia
ceva? A! da, o hartă.
Biroul lui era alcătuit dintr-o cameră cu mobilier puţin: 0
masă de lucru, un scaun tare, două fotografii, cătuşele, o
colecţie de legi. Întocmai ca şi viaţa lui, odaia aceea stătea
sub semnul unei singure idei. Se afla, în sfârşit, gata de
plecare când auzi un telefon care suna într-una în odaia de
alături. De ce naiba nu răspundea nimeni?
Când Mallard păşi dincolo, inspectorul se întoarse să vadă
cine intră, dar faţa i se schimbă sub imperiul emoţiei – nu al
emoţiei de a-l vedea pe Malhrd (era obişnuit cu prezenţa lui
Mallard în orele libere ale acestuia), ci de aceea produsă de
cuvintele, neauzite de Mallard, care i se rosteau pe
nerăsuflate în urechea stângă. Făcu şi un gest cu degetele
înspre Mallard, a rugăminte: „Nu pleca, aşteaptă, e ceva care
o să te intereseze..
Faptele erau uimitoare şi încă necomplete. Mallard nu
avusese parte de aşa ceva la Wicester în toţi cei optsprezece
ani de când era el acolo. Înregistră faptele, fără a le da încă o
interpretare, înţelegând că era vorba de ceva vrednic de
întreg talentul, seriozitatea şi dârzenia lui. Acum nu mai era
o problemă cum să-şi umple ziua, ori să-i fie teamă de ea. Şi
ziua şi noaptea şi ziua următoare – da, îi părea tare bine că
ia lucrurile de la început. Într-o chestiune ca asta,
hotărîtoare sunt cele dintâi ore. Până a doua zi lucrurile
ajung să se transforme într-o apăsătoare şi uriaşă, într-o
vastă şi iscusită. Acţiune, oare trebuie descurcată de-a-
ndoaselea, prin mijlocirea unor declaraţii, declaraţii,
declaraţii, declaraţii, probabil zadarnice. Dar acum totul e
încă fierbinte, trupurile încă nu s-au răcit, pe undeva
răufăcătorul, cuprins de panică (fiindcă unele treburi vor fi
dat greş în ziua pe care cu atâta grijă a pus-o la cale),
goneşte poate într-un camion. De burtă seamă, într-unul
furat. Dar dacă Mallard nu întârzie să facă în următoarele
câteva clipe ceea ce se cuvine, atunci s-ar putea ca inimicul
să fie adus chiar mâine în faţa unei instanţe judecătoreşti, cu
dovezi materiale incontestabile: „Da, am făcut semn
camionului să oprească la o intersecţie şi indivizii au încercat
să fugă”. De o astfel de mărturisire nu mai dai a doua zi, şi
nici măcar peste o oră. Dai cel mult de camionul vreunui
nevinovat şi în zilele noastre nu mai există niciodată
amprente digitale şi eşti silit să urmăreşti presupusul
parcurs, întrebând pe unul şi pe altul: „L-aţi văzut? Dar pe
indivizi? La ce oră?” Putea s-o facă şi pe asita, bineînţeles,
dar asta nu-ţi mai dă senzaţia că te afli pe un câmp de
luptă…
în camera brigăzii criminale se aflau zece oameni, alţi
douăzeci fiind plecaţi pe teren, pe la tribunale, pe câmpurile
de luptă, prin pasaje murdare, unii interogând cine ştie ce
indian care făcea afaceri grase cu covoare de furat, alţii pur~
tându-se cuviincios în salonul unei case mari, alţii, în sfârşit,
punând întrebări referitoare la chei ori la ferestre, ori la ore,
sau urmărind un ins ale cărui singure două caracteristici
cunoscute sunt că purta pantofi cu (talpă de crep şi se da
drept controlor al gazometrelor…
Cu o hartă în faţă, Mallard explică oamenilor disponibili
strategia luptei şi apoi enumeră punct cu punct etapele
contra-* ofensivei. Cea mai mare parte a acţiunii n-o putea
aduce la îndeplinire de unul singur; şi el şi ei aveau doar s-o
dezlănţuie, s-o pună în mişcare – dispunând să fie ridicate
baraje, să fie abătute din drum automobilele poliţiei,
înştiinţând poliţiile judeţelor învecinate, garând vagonul de
cale ferată pe o linie secundară unde să poată fi cercetat
centimetru cu centimetru, chemându-i pe oamenii ce ieşeau
din tură înapoi la serviciu, iar celor ce erau de serviciu
dându-le alte însărcinări; aducând faptele la cunoştinţa
rudelor apropiate, stârnind lacrimi şi deznădejde, trimiţând
un agent şi o femeie să stea de veghe lângă două paturi în
două spitale…
Acum Mallard ş-ade alături de chirurgul legist pe bancheta
din fundul unei maşini, murmură cuvinte, păreri, se uită pe
fereastră spre suburbiile sărăcăcioase şi spre zăpada
întinată; acum nu mai numără, tiu mai vede nimic, gândurile
zburându-i la douăzeci şi cinci de kilometri înainte, la
douăzeci şi doi, douăzeci şi unu, optsprezece, şi timpul trece,
şi maşina lunecă pe zăpadă şi de-a lungul întregului drum
gândurile nu-i stau degeaba, îşi aduce aminte, trece în
revistă strategia, teoria.
Teoria. Aci va fi vorba de ’trei părţi: observaţia, informarea
şi interogatoriile. Plan de îndeplinit de către un anumit
număr de agenţi. Dar cât ar fi dorit să poată face totul el
singur! Martorii. Putea avea încredere în agenţi şi-n sergenţi,
deoarece erau oameni pregătiţi, însă martorii, vai, martorii
erau nişte bieţi oameni, supuşi greşelilor, părtinitori. Ce
păcat că nu puteai să ai de-a face numai cu obiecte, cu
probele indirecte. Dar de unde! Trebuia să le obţii informaţiile
şi părerile colorate de fiecare dintre clipele existenţei lor de
până în clipa când văzuseră, auziseră, fuseseră tulburaţi şi
condiţionaţi de respectiva tulburare. Există deosebiri între
fiinţele omeneşti – vârsta, sexul, firea, religia, cultura,
politica, starea sănătăţii din momentul întâmplării, dispoziţia
din acel moment, mediul înconjurător, efectul tulburării
iscate, teama de a vedea sânge, teama de împrejurările
respective, şi mai ales prejudecăţile, Doamne, prejudecăţile!
O problemă poate fi examinată dintr-un punct de vedere
optic şi moral greşit. Se complică optic, din pricina aprecierii
distanţei; unul apreciază la o sută de metri, altul la treizeci;
se întâmplă să fie uneori o distanţă care se poate măsura şi
se descoperă că de fapt erau 304 metri! Şi totuşi amândoi
martorii doreau să spună adevărul! Există şi tendinţa de a te
lăsa fascinat de tot ce e ciudat sau romantic sau captivant
sau groaznic, de a nesocoti banalul care reprezintă deobicei
adevărul. Încâlcelile apar în fiecare mărturie, cu excepţia,
poate, a celor făcute de copii. În tărăşenia asta există Un
copil. O fată. Dar experienţa dovedeşte că fetele sunt cam
pornite spre exagerare şi romantism, chiar şi în primii ani,
lipsiţi de prejudecăţi, ai tinereţii; involuntar, desigur. În afară
de asta, mai e şi greşeala din mine. Atac problema fiind cu
anticipaţie influenţat de cele auzite la telefon. Îmi va fi
aproape cu neputinţă să mă descotorosesc de coloritul
acestei zile. Fiecare martor are o părere preconcepută, dar
aceeaşi este şi situaţia fiecărui poliţist. Te fereşti de părerea
aceea, însă există fără doar şi poate tendinţa de a nu renunţa
cu una cu două la prima caracterizare a unui fapt – şi astfel
părtinirea se iveşte chiar de la cea dintâi ciocnire cu faptul
întâmplat. Că s-ar putea să fie adevărat ceea ce crezi, nu are
importanţă, deorece ar fi cu putinţă să fie numai pe jumătate
adevărat, ori să fie fals, ori – cine ştie – adevărat însă
interpretat greşit, fiindcă s-a pornit de la o premisă greşită.
În cazul unui poliţist, deducţiile întemeiate pe o premisă falsă
îi îndreaptă cercetarea pe căi eronate din chiar prima clipă.
Iată de ce se cuvine ca poliţistul să fie migălos; observaţiile
lui trebuie, ori de câte ori este posibil, să fie verificate.
Glonţul din creierul omului provine desigur din revolverul
care zace pe podea lângă el. Dar, aşa să fie oare? Dovedeşte-
o, căci de nu, avocatul apărării, în căutarea unei portiţe de
scăpare, ar putea spune: „Oare trebuie să cred că dacă
glonţul din capul omului era de calibrul 38, şi revolverul de
pe podea tot de calibrul 38, aţi conchis fără nicio probă ca
din revolverul acela a pornit glonţul?” Şi acelaşi lucru când e
vorba de orice altceva: sânge, distanţe, greutăţi, înălţimi,
temperaturi
— Toate trebuie migălos măsurate, confirmate, dovedite.
Mai există de asemenea tendinţa, la martor şi la poliţist –
dacă poliţistul nu ia aminte – de a accepta ca reale cele
declarate cu multă convingere şi care au potrivire cu faptele,
astfel îneât acestora le sunt alăturate alte „adevăruria; de
alăturat îi se alătură, ceea ce înseamnă că şi ele trebuie să fie
considerate „adevăr"; în felul acesta se poate construi o teorie
complicată care, când se dovedeşte a fi greşită, te face să nu
o mai poţi lua de la început fără aceleaşi prejudecăţi. Ce este,
de altfel, se întrebă Mallard, adevărul? Cum poate exista oare
o părere nepărtinitoare? Adevărate sunt lucrurile materiale.
Agendele, scrisorile, gloanţele, bucăţelele de hârtie arsă,
cecurile, grupele de sânge, părul, dinţii, urmele pneurilor,
fotografiile (de obicei), urmele de paşi, amprentele digitale,
semnele făcute de boiangerii, biletele de călătorie, mărcile
poştale, iarba, lemnul, vopseaua, metalul – lucrurile acestea
nu mint, ele nu au păreri. Şi totuşi, la un loc, toate probele
tehnice nu confirmă decât că un camion a fost furat, că
făptaşul a fost în tren, că l-a lovit pe funcţionar cu un drug,
că sângele de pe drug e sângele funcţionarului, că fata a fost
îmbrâncită sau că i s-a pus piedică. Undeva în cursul
anchetei, în afara cazului că făptaşii au fost recunoscuţi, va fi
nevoie de puţin noroc. Anglia e o ţară mică. E aproape
imposibil să fii singur de tot, în pofida frumoaselor întinderi
de peisaj câmpenesc. Apar mereu femeia de la fereastră,
automobilistul neaşteptat, braconierul ieşit după vânat în
toiul nopţii, îndrăgostiţii pitiţi pe un câmp în amurg.
După douăzeci şi’ cinci de minute, Mallard se afla la
Strawberry Whitacre, inimicul având un avans de vreo
cincizeci de minute.
Practica. Ţine de natura câmpurilor de bătaie să existe
locuri unde domneşte confuzia, şi locul de acum nu
constituia o excepţie. După ce vor fi trecut mulţi ani, s-ar
putea ca el să fie arătat cum se arată un vechi câmp de
bătaie şi iată că aşa ceva nu părea cu itotul imposibil: un şir
de prăvălii, un han, un garaj, o gară, un depozit de cărbuni,
o cabină de semnalizare, un pasaj de nivel, un rambleu…
Dar câmpul de bătaie acum era ticsit: agenţi de circulaţie,
sergenţi, automobile ale poliţiei, ambulanţe. Stăteau care
cum se nimerise pentru că nu exista un stat major. Se afla la
faţa locului un inspector-şef care părea că dă instrucţiuni. O
ambulanţă tocmai pleca, în gară încremenise un vechi vagon
singuratic, de clasa întâi, în faţa căruia făcea de pază un
agent. Şi mai erau doi inşi care păreau plini de importanţă,
dar de care Mallard îşi dădu seama că nu puteau aparţine
poliţiei. Mallard se prezentă inspectorului şef, care nu era
altul decât ofiţerul de poliţie însărcinat să lichideze
nemaipomenitul blocaj de circulaţie ce se produsese la o
depărtare de vreun kilometru şi jumătate, dar care ofiţer de
poliţie venise aici, unde urgenţa era acum sporită. Orice fleac
putea să aibă legătură cu jaful. Ce fel de blocaj de circulaţie?
Unde? Un transformator de 100 de tone căzuse de pe un
camion de joasă încărcare, blocând şoseaua înspre şi dinspre
Pale Whitacre. Vrea el, după ce va fi sosit un post al brigăzii
volante, să-i arate lui Mallard poziţia pe o hartă? Desigur că
da. Deocamdată aceşti doi domni sunt de Ia staţiile electrice
de alimentare şi transformare. Inspectorul şef părea niţel
istovit; trebuiau, confirmă el, să fie interogaţi de îndată o
mulţime de oameni; era tare bucuros că venise Mallard.
Cei doi inşi de la Strawberry Whitacre se arătară oarecum
plictisiţi când Mallard îi întrebă dacă într-adevăr avusese loc
un furt, dar asta-i procedura obişnuită. Na-i vorba de
posibilitatea unui renghi jucat de careva, ci mai degrabă de o
greşită interpretare a evenimentelor. Mai înainte de a dovedi
cine a săvârşit jaful e nevoie să dovedeşti, cum ar veni, ca
furtul a fost săvârşit. La prima vedere pare absurd, cum se şi
grăbiră să arate delegaţii Regiei Electricităţii. Cât, voia să ştie
Mallard, se furase? Ei nu ştiau exact, însă mai bine de şapte
sute de oameni aşteptau să li se… în ce erau transportaţi
banii? Pare-se că în cutii. Pare-se? Vor să fie dumnealor atât
de buni să ia măsuri ca să vină cineva din Horse Street să-i
dea lui Mallard amănuntele de care avea nevoie?
Barajele vor fi fost între timp asigurate şi fiecare automobil
ai poliţiei opreşte acum camioanele, cercetează drumurile
vicinale. În centrul mrejei acesteia de activitate, în după
amiaza rece, sta Mallard şi vorbea cu martorii. Într-o anchetă
care s-ar putea să ceară sute şi sute de declaraţii, nu putea
vorbi fiecăruia în parte. Aci însă, în gara Strawberry
Whitacre, nu se afla decât un pâlc de oameni care încă mai
tremurau de pe urma emoţiei pricinuite de cele ce văzuseră.
Informaţiile lor puteau fi de mare preţ, în ciuda ghidului că
personalitatea fiecăruia va constitui prin ea însăşi o piedica.
O fiinţă omenească nu poate să nu vadă lumea prin ochii ei
şi proniile, în mare mila lor, ne-au dăruit ochelarii trufiei
pentru ca nici măcar sluţii să nu ştie adevărul adevărat
despre ei înşişi. Dar dincolo de prejudecăţi, care-s normale,
s-ar fi cuvenit să existe şi o consideraţie pentru alţii. Până şi
simpla curiozitate putea fi izvor de informaţii. Însă, vai,
martor după martor se dovedi preocupat numai de dorinţa
ori de a se disculpa (lucru ce presupunea că săvârşise vreo
greşeală) ori de a se eschiva ca să nu fie chemat să dea
declaraţii ori să se prezinte la tribunal. Astfel, cel dintâi
martor se înfăţişă în stare de agitaţie, tulburarea sa luând
supărătoarea formă a nevoii de a se justifica şi pe el şi
activitatea sa, de a stabili ce îndatoriri are sau nu arc. Se
străduia din răsputeri să fie cât mai clar. În afara frământării
de care era stăpânit, faţa lui exprima din plin slăbiciune,
dezamăgiri, prejudecăţi, ba şi oarecare nerozie. Mallard însă
nu venise acolo ca să-i analizeze caracterul ori să-l judece,
decât cel mult în măsura în care avea să desprindă din tot
vreo legătură între caracterul individului şi calitatea
mărturiei lui. Numele său era William Freeman şi lucra la
staţia electrică de alimentare de* la Strawberry Whitacre. În
fiecare vineri, la 1 şi 6, ieşea în întâmpinarea trenului de la
Wicester, când trenul sosea în gara Strawberry Whitacre.
Sarcina lui era să-i conducă pe funcţionarii transportatori şi
să le asigure paza pe drumul până la clădirea aia de colo.
Muncitorii sunt plătiţi în interiorul acelei clădiri. Câţi
muncitori? O, cel puţin vreo şapte sute. Zece mii de lire,
socoti Mallard. Cineva, probabil, a vorbit, dinadins sau
întâmplător. Sau poate că altcineva a băgat de seamă,
vreunul din cei ce călătoresc în fiecare vineri cu trenul
acesta. „Astăzi, spuse Freeman, trenul a sosit la timp
— Credea că întârziase, dar de fapt a sosit la ora exactă,
fiind ţinut pe loe la circa patru sute de metri înainte de gară,
căci semaforul era pe poziţie de oprire. În vreme ce aştepta pe
peron, Freeman a observat un camion rămas în pană pe
pasajul de nivel. El descrise du-te-vino-urile lui Burtăverde,
al cărui nume era Burton, şi brusca pornire din loc, apoi, a
camionului. Aproape imediat şi-a făcut apariţia trenul şi el,
Freeman, a observat că uşa unui vagon era deschisă. Faptul
a atras atenţia unui hamal – negrul acela care se afla acum
într-una din ambulanţe şi pe care îl luaseră, căci avusese un
şoc nervos şi urma să fie tratat. Negrul ăsta, un flăcău de
vreo şaisprezece ani, intrase în vagon să închidă uşa ce era
de cealaltă parte a peronului şi zărise aproape daândată
corpurile prăbuşite. Apoi el, Freeman, a pornit-o în căutarea
şefului staţiei, domnul Tennyson, şi, de vreme ce nu-şi
făcuse apariţia niciun funcţionar, a intrat în vagonul de clasa
întâi şi i-a recunoscut pe cei doi oameni care mai efectuaseră
plata şi în alte daţi." Declaraţia a luat timp mult, şi la sfârşit
Mallard l-a întrebat pe Freeman dacă, din întâmplare sau
poate în glumă, ori doar ca să dea vreo explicaţie cuiva mai
curios, nu destăinuise – la trezie sau beat – cuiva, vreodată,
de ce. Iese el în întâmpinarea trenului, ce anume cărau
funcţionarii, de unde veneau – pe scurt, dacă se fălise
arătând cuiva cât de uşor ar fi de jefuit trenul? Freeman
începu din nou să tremure. Crede oare domnul agent (pe
Mallard îl amuză că i se spune „domnule agent") că el a luat
parte la chestia asta? Deoarece, dacă dumnealui cumva
crede… El jură în faţa lui Dumnezeu că habar n-are despre
toată treaba asta. Mallard, înclinându-se în faţa înflăcărării
lui, ba şi îmbărbătându-l pe bătrânul neghiob ce-i sta în faţa
ochilor, îi ceru să se ducă înaooi cu gândul, vreo câteva
săptămâni, dacă nu câteva luni şi, chiar de nu i-ar fi plăcut,
să-şi amintească – dacă poate – de oricine i-a pus întrebări în
legătură (cât de depărtată) cu orariul trenului şi cu
efectuarea plăţii; dar Freeman nu-şi aminti de nimeni.
Al doilea şi al treilea martor trecuseră prin umilitoarea
pantornimă a încercării de a ajuta pe şoferul camionului care
de fapt nu avea nevoie de niciun ajutor. Erau Charles
William Burton şi Frank Hodgson, cel dintâi slujbaşul de la
cabina de. Semnalizare şi al doilea gestionarul unui depozit
de cărbuni. Burton era gra-s, palid, neliniştit. Ştia că
administraţia căilor ferate va întreprinde propria ei anchetă
şi cu toate că era nevinovat şi procedase corect, lui îi va fi cu
neputinţă să iasă basma curată din toată treaba; în cel mai
bun caz, avea să treacă drept un caraghios; înaintarea în
serviciu devenea puţin probabilă pentru el ani de-a rândul de
acum încolo. Pe deasupra, părea să fi fost şi jignit de
Hodgson. Hodgson, corpolent şi el, tip de om suficient de
tenace, era înzestrat cu un simţ exasperant al umorului;
Mallard îşi dădu seama că îi era foarte uşor să-l înfurie pe
Burton. Trebuia să-i ia pe amândoi cu binişorul, pentru ca
să-i convingă că desigur ei nu erau nişte nătărăi, ci martorii
esenţiali ai unei înfiorătoare crime. Mallard îi însoţi până la
pasajul de nivel, şi apoi se urcă în cabina de semnalizare a
lui Burton, şi în tot acest timp caraghioasa poveste începea
să se limpezească, se încadra în orar, dezvăluind cum Burton
suise şi coborâse treptele, cum îl chemase el pe Hodgson,
cum îi vorbise omului cu ochelari şi faţă murdară. Din
cabina de semnalizare, Burton arătă curba pe care a putut
vedea trenul în toată lungimea lui, dar numai partea dinspre
stângă, aşa îneât habar n-a avut de bărbatul şi fata care au
sărit jos; el unul avusese de rezolvat doar o problemă de
timp, îndepărtarea unui camion „în pană” şi, drept
consecinţă, lăsarea semaforului în jos şi închiderea barierei
pasajului de nivel. Răsuflase uşurat când văzuse camionul că
o ia din loc şi crezuse în momentele acelea că a procedat cum
se cuvine. Lucrase sub semnul unei oarecare pripe preciză el,
deoarece la o jumătate de oră după trenul de 1 şi 6 de la
Wicester la Medbury, trebuia să vină de la Northampton un
tren rapid, care circula pe aceeaşi linie până la Medbury.
Scena evocată de ei făcea toţi banii: dădeau amândoi
impresia de a fi fost grăbiţi, până aproape de zăpăceală, de
un om peste măsură de calm. După ce avu o vedere de
ansamblu asupra situaţiei (confirmare a ceea ce de fapt ştia
dinainte), Mallard începu a cere amănunte. Camionul. Ce fel
de camion? Numărul. Nu, asta nu ştiau. Culoare şi starea în
care se găsea şi cum arăta? Bleumarin, foarte murdar cu
(spuse Hodgson, care desigur că se pricepea) o încărcătură
de o tonă. Numele proprietarului? Uite, la asta nu se
uitaseră. Dar oraşul de unde venea? Hodgson era de părere
că din Wicester. Îşi aducea vag aminte că numărul de telefon
vopsit pe uşă începea cu SOU, care-i prescurtarea pentru
South,9 urmat de o centrală din Wicester. Bun! Ei, să trecem
Ia om. Expresia feţei? Acoperită cu praf de cărbune.
Deghizare completă şi eficace, îşi spuse Mallard. Cel din tren,
Ia fel, după câte putuse auzi până acum. O vorbire de om
cult, adăugă Hodgson. Ceva cu totul neobişnuit la un
cărbunar. Şi purta ochelari, preciză Burton, ca şi cum asta
ar fi întărit teoria după care aveau de a face cu un om
educat. Mallard se îndoia că făptaşul ar fi eu adevărat un
intelectual; oricare neisprăvit foloseşte astăzi cuvinte alese,
ba asta şi este una din caracteristicile neisprăviţilor; oricum,
detaliul îi va fi de folos mai curând sau mai târziu, deoarece
lucra în numele dreptăţii şi adevărului; iar dacă Mallard va
descoperi pe cineva care să fi putut săvârşi crima şi dacă se
va nimeri ca bănuitul să aibă o vorbire aleasă, asta o să fie o
dovadă în plus. Semne particulare? Maxilarele, unele
zbârcituri, semne din naştere? Greu de spus, din pricina
prafului de cărbune, dar credeau că n-avea. Forma
urechilor? Avea o faţă mică ascuţită, lămuri Burton, cu nişte
urechi subţiri ca de fată; urechile nu-i erau mânjite. Mers ori
gesturi caracteristice? Nu. Nu umblase. De fapt a rămas
acolo în camion mai tot timpul. În regulă. Ia să vedem acum
ce a spus.
li» – Personalul de 1 şi 6’
Prima victimă. Mallard o luă de-a lungul peronului până
unde fusese garat vagonul. Era însoţit de medicul legist şi de
câţiva oameni de Ia serviciul de amprente. În coridor au găsit
drugul şi au dat peste o bucată de sfoară. Drugul era mânjit
cu sânge. Existau de asemenea urme sângerânde de paşi,
dar unul dintre poliţiştii judeţeni explică, scuzându-se:
— Sunt ale însoţitorilor ambulanţei, şefule. Când am văzut
că unul din ei trăieşte, a trebuit să-l scoatem. Pentru asta a
fost necesar să-l mişcăm şi pe cel mort.

9 Sud. (engU
 Din punct de vedere tehnic era supărător, deoarece într-o
oarecare măsură, din poziţia corpului şi a petelor de sânge se
poate deduce cum s-a produs moartea. În compartiment
mirosea a sânge şi a moarte. Erau mici pete de siânge până
şi pe fotografii şi pe becurile electrice. Victima zăcea pe o
banchetă şi pe jos se vedea sânge şi se vedeau cioburile de
sticlă ale unei părţi din ochelari. Hainele omului erau sfâşiate
şi părea mult mai primejdios mort, decât fusese vreodată în
viaţă. Rezulta clar că încercase să-şi apere capul cu mâna
care-i fusese zdrobită şi că o clipă chiar izbutise să se apere.
Asta îl speriase pe criminal care, nemaiputându-se stăpâni,
lovise cu drugul. Era o privelişte îngrozitoare, îndeajuns ca să
tulbure chiar pe un poliţist călit, iar Mallard, deşi dârz, nu
era un suflet nesimţitor. Avu o clipă de tresărire, dar îşi văzu
mai departe de treabă. Teribila scenă prezenta şanse tehnice,
Sângele împroşcase tot locul. Pe drugul acela se va găsi
sânge şi păr care se va dovedi că aparţin victimei. Dar, mai
mult decât atât, criminalul va purta neapărat şi el pe hainele
şi ghetele Im urme din sângele acesta. Mallard se bizuia nu
atât pe cantitatea de sânge cât pe persistenţa sângelui.
Criminalul poate să-şi spele veşmintele, dar aşa se
îndepărtează doar petele de pe suprafaţa exterioară a
hainelor, mai vizibilă; cele din ţesătură nu vor putea fi
îndepărtate.
Al patrulea martor. Mallard a stat de vorbă cu el în postul
brigăzii volante care sosise în răstimp. Era un’ om bătrân de
aproape optzeci de ani şi ziua aceea însemnase pentru el – se
şi observa – un mare efort. Mallard îi servi o ceaşcă de ceai.
Bătrânul se numea Josiah Oldroyd şi se văită cu un glas în
care se vădea compătimirea de sine că mai vorbise cu un
poliţist, că se simţea frânt de oboseală şi că ar fi vrut să se
ducă omul acasă. Mallard îi răspunse că i se va şi da
încuviinţarea să plece după doar câteva clipe. „Până una alta,
şedeţi, beţi o ceaşcă de ceai. Sunteţi un martor foarte
important”. Cinstea care i se dădea şi ceaiul care i se servea
nu-l prea impresionară pe bătrân; nici măcar nu-l interesau.
Mallard ajunse la neplăcuta concluzie că bătrânul se iubea
pe sine mai mult decât iubea lumea sau idealurile dreptăţii;
nu-i era milă da fată sau de funcţionar, furtul nu-l interesa şi
nu-l pasiona; se iubea doar pe sine: întreaga lume se
învârtea zilnic în jurul lui Josiah Oldroyd.
Era pornit să-şi povestească peripeţiile zilei, să înşire
nedreptăţile care-i fuseseră făcute de alţii şi să insiste asupra
lipsei de echitate a cărei victimă era din zori în noapte la o
anumită cârciumă. Până la urmă, Mallard smulse din gura
lui ceva: descrierea a doi bărbaţi care, la o depărtare de vreo
opt sute de metri, încărcau două lăzi într-un camion şi
plecau cu ele într-o anumită direcţie, înspre Oldroyd însuşi şi
mai departe de el, spre Pale Whitacre. Oldroyd era cel care
dăduse peste trupul fetei; dar lucrul ăsta, pare-se, nu
prezenta nicio însemnătate; principala nedreptate a după-
amiezei consta doar în faptul că blestematul ăla de camion
dase peste bicicleta lui, pricinuind spargerea a câtorva sticle
de bere şi sângerându-i glezna. Mallard oftă. Oricum,
mărturia lui Oldroyd, aşa în silă cum era dată, dovedea
existenţa celor două jumătăţi ale aceleiaşi crime şi mai
dovedea că făptaşii plecaseră împreună, tot cu feţele mânjite.
Mai dădea tare de bănuit, deşi deocamdată precizări nu
existau, că tot camionul acela călcase mâna fetei. Camionul,
de bună seamă, staţionase la câţiva metri de fata care zăcea
în zăpadă. Nu se putea ca făptaşii, cei doi bărbaţi, să n-o fi
văzut. Mallard îşi aduse vag aminte de inspectorul-şef al
circulaţiei, care acum plecase. Nu vorbise el oare de un
nemaipomenit blocaj de circulaţie, de un transformator de
100 de tone căzut pe şosea; nu spusese el oare „La o mie şi
cinci sute de metri în josul şoselei”, referindu-se la una şi
aceeaşi şosea pe care apucase camionul? Nu înseamnă asta
că nimerise, acel camion, dea dreptul în blocaj? Sau se
strecurase oare cu câteva clipe mai înainte? Depindea de
timp. Mallard (trimise un agent în civil să cerceteze situaţia
la faţa locului.
Constată apoi că şi Morris sosise pe o motocicletă. Omul
părea să fie în ţinută de seară. Bietul Morris! Avea să se
însoare şi el într-o bună zi. Lui Mallard îi era plăcut să ştie că
Morris aflase cumva de furt şi că venise numaidecât aici; un
om care pune datoria mai presus de plăcerea de a ieşi la un
local cu o fată, e ceva excepţional.
Al cincilea martor se justifică mai cu greu. Era domnul
W’illiam Percival, conductorul trenului. Când trenul s-a oprit
înainte de intrarea în gară, întrebă Mallard, ce a găsit
domnul Percival de cuviinţă să facă? S-a dus spre fereastra
din stângă şi s-a uitat afară să vadă dacă semaforul era în
poziţia ce impunea trenului să oprească. Şi era? Era. Dar de
ce? Ei, bine, s-a gândit că e aglomeraţie pe pasajul de nivel.
Putea privi pasajul de nivel? Nu. Putea vedea cabina de
semnalizare, dar nu pasajul de nivel. A auzit ceva? Nu
imediat. Dar când? După câteva clipe. Înlăuntrul trenului
sau afară? Afară. Trecuse la fereastra din dreapta şi privise
afară unde, pe rambleul din dreapta, un om şi o fată tânără
se certau. Se bateau? Nu chiar. Şi-a spus că sunt tată şi fiică
şi că se sfădesc mînioşi. I s-a părut de asemenea ciudat că se
dăduseră jos din tren. I-a văzut coborând din (tren? Nu, se
aflau de fapt la marginea taluzului când i-a zărit el, dar era
clar că săriseră jos din tren. De ce i s-a părut evident? Mă
rog, era o uşă deschisă şi acum, când sta să se gândească,
remarcase urme de paşi ducând din jurul uşii prin zăpadă
până la locul unde se aflau ei. Da, Mallard îşi dădea seama.
Şi apoi? Crezuse că se dăduseră jos din tren ca să coboare pe
taluz şi s-o pornească, tăind drumul, spre Pale Whitacre. Nu
s-a gândit că n-au bilete, de vreme ce trenul oprise (după
toate aparenţele) întâmplător, dar a deschis totuşi fereastra
mai tare şi a strigat la ei. Erau însă în toiul unei certe aprige.
Bărbatul înjura nevoie mare. Atunci fata l-a împins şi el s-a
împleticit. Drept răzbunare, a împins-o şi el cu mai mare
putere şi atunci fata şi-a pierdut echilibrul. Nu-i va uita
expresia aceea câte zile va mai avea el de trăit. El, Percival,
răcnise la bărbat şi se pregătea să coboare din tren, când
trenul o porni. (Expresia feţei lui trezi însă în Mallard
bănuiala că nu-i prea dăduse ghes inima să coboare atunci
când ar fi putut s-o facă). N-a văzut-o pe fată prăbuşindu-se
în şosea, dar şi-a dat seama că asta se va întâmpla. Se
repezise să-l caute pe domnul Tennyson, şeful de gară de la
Strawberry Whitacre, dar aproape numaidecât se găsi
implicat în teribila descoperire a corpurilor, în vreme ce
domnul Tennyson şi un hamal şi un om de la uzina electrică
se urcau în vagon, el, Percival, telefonase la poliţie şi după o
ambulantă.
Al şaselea martor. Era doamna Jeremy Courtenay, cu
domiciliul în Vila Uplands din Strawberry Whitacre. Avea
patruzeci şi doi de ani (deşi asta nu i-a spus-o lui Mallard) şi
fra soţia maiorului Courtenay, antreprenor de construcţii la
Wicester. Coeficientul de inteligenţă: satisfăcător; înălţimea:
1,55 m; greutatea: 60 kg; părul: vopsit cu îndemânare; purta
în ziua aceea îmbrăcăminte care costase în total una sută
patru lire; religie: neant; convingeri politice: cele mai în
unison cu momentul; n-avea -manii, nici copii, nici n-o
interesa nimic altceva decât buna stare şi înfăţişarea Janinei
Courtenay. Nu se afla, de altfel, în tren, decât pentru că n-o
îneântase perspectiva de a-şi conduce automobilul pe o zi
cu:ăpadă. Făcuse cumpărături la Wicester, văzuse cel mai
divin căţel din lume, dar nu era interesant, fireşte, o simplă
corcitură. Îi este teribil de frig, pare destul de speriată şi e
gata, cu toate că-şi dădea bine seama că avuseseră loc un
omor şi: în furt, să ascundă unele amănunte, dacă
procedând astfel,
! aptul ar put: ca-o scuti de neplăcerile şi deranjul de a se
înfăţişa înaintea unei instanţe judecătoreşti.
— Aţi auzit ceva?
— Am auzit un strigăt.
V-aţi uitat pe fereastră ca să vedeţi ce se întâmplase?
— Da, dar n-am putut vedea mare lucru.
— N-aţi deschis fereastra?
— O, nu, era prea frig…
„Doamne, scrâşni Mallard, zi-i martori şi pace! Femeia
aceasta e gata să jure că e civilizată, cultă, că are principii Se
gândi la altceva – pentru prima oară după atâtea ore – şi
goala, înspăimântătoarea senzaţie a deznădejdii îi săgetă
trupul pentru o clipă: nu există nimic, absolut nimic, nimic
nu rămâne decât ceea ce făureşte mintea.
— Nu v-aţi putut da seama că se întâmplă ceva grav?
— Am putut să-mi dau seama că se ceartă.
— Aţi văzut lăzile?
— Da, şi mi-am spus că omul a coborât fără să plătească.
— Aţi făcut ceva când aţi văzut că omul loveşte fata?
— De ce aş fi încercat să fac ceva? Am bănuiala că erau
vranii de pe parcelarea aia de la Pale Whitacre. Că ăia se tot
bat mereu. Viţă de oameni proşti şi murdari.
— Staţi mereu de o parte şi 1111 faceţi nimic, atunci când
vedeţi că o şcolăriţă e lovită?
— Nu văd, zău, de ce-ar fi nevoie să fiu jignită.
— Şcolăriţa aceea proastă şi murdară, cum binevoiţi să-i
spuneţi, a fost singura persoană din tren care a încercat să
împiedice o lovitură în stil mare. S-ar putea ca să şi moară,
îşi va pierde cu siguranţă o mână. Dumneavoastră la ce
şcoală aţi învăţat, doamnă Courtenay?
— Am învăţat la una unde mi s-a spus să nu jignesc
lumea…
Al şaptelea martor era tot o femeie, dar cu mult mai multă
judecată şi mult mai simpatică. Era domnişoara Janet
Withers, fată bătrână, în vârstă de şaizeci şi unu de ani,
înălţimea: 1,51;greutatea: 43 kg. Coeficientul de inteligenţă:
normal; credincioasă; în politică: o patetică încercare de a se
apropia de liberalism; locuia la Wicester, dar se dusese să-şi
vadă sora măritată la Medbury. Obrajii domnişoarei Withers
erau îmbujoraţi, ochii îi străluceau de emoţie înapoia
ochelarilor măritori, iar mâinile-i nu-şi aflau astâmpăr. Era
cu totul deosebită de martora precedentă; evenimentele zilei
o proiectaseră în afară, aproape că s-ar fi putut spune că-i
făcuseră’ tare bine. Dar numai vremelnic. Până la urmă, îi
pricinuiseră mult rău, o traumatizaseră. N-a putut, explicase
râzând, să iasă şi să-i ceară personal socoteală nemernicului
aceluia – Mallard râse şi el, o dată cu ea, la gândul că făptura
mică şi firavă din faţa lui s-ar fi încăierat cu omul ăia din
tren – dar înţepenise locului, îngrozită la culme şi privise cu
atenţie, iar în vreme ce urmărea scena cu ochii, luase –
deoarece ştia ea bine cât de mult deformează lucrurile
surexcitarea – luase note pe nişte bucăţele de hârtie. Îi fusese
destul de greu, preciză – şi din nou râsul acela firav,
neobişnuit la dânsa, o fiinţă în genere nu prea pornită pe
umor – să găsească destule bucăţi de hârtie. Plicuri, până şi
jurnalul ei cu însemnări,. Apoi o revistă. Era foarte doritoare,
din cauze morale şi religioase, să ajute poliţia să găsească
bestia aia de om care sucise braţul fetei şi o îmbrâncisc la
pământ.
Material informativ din cel mai bun şi mai solid, cel mai
util material pe care-l obţinuse Mallard până acum. Pantofi
cu tocurile tocite pe marginile exterioare; păr castaniu (văzut
în pofida beretei); un bărbat destul de tânăr, nu chiar tânăr
de tot, însă desigur nu peste patruzeci; sprinten şi încordat;
braţe lungi, în raport cu trupul; să fi tot avut 1,75 m, nu. Mai
mult, deşi lipsa de grăsime îi ajuta să-pară niţeluş mai înalt.
Şi tot aşa mai departe, îi da zor cu descrierea domnişoara
Withers. Povesti apoi ce a făcut omul. A târât o ladă până la
rambleul din dreapta. Fata. Strigătele. Fata care ţinea de
mâner. Braţul ei răsucit. Altă ladă. Apoi, în vreme ce trenul o
pornea, groaznicul brânci şi silueta fetei care dispare, desigur
înspre durere, vătămare, poate chiar gravă rănire sau
moarte.
Mallard avu o clipă de adâncă deprimare dându-şi seama
câtă nedreptate şi slăbiciune ascunde corpul omenesc.
Deoarece el ştia că, după câteva ceasuri, tensiunea aceea şi
curajul optimist şi râsul martorei vor pieri. Cât despre
doamna Courtenay, ea va rămâne în continuare
neschimbată. O să stea ţanţoşă la dânsa acasă, tunând şi
fulgerând poate, dar gustând niţel situaţia: „I-am spus că eu
nu sunt obişnuită cu bădărănia. La asta n-a mai avut ce
răspunde”. S-ar putea să scrie comisarului-şef şi să vadă
dacă nu poate să-i facă vreun rău lui Mallard în cariera şi
perspectivele lui şi, dacă ar putea, nu i-ar păsa, ar fi pentru
ea o adevărată plăcere. Sau poate că se va adresa presei. Un
om care nu-şi îndeplineşte îndatoririle, lipsit de bună
cuviinţă, care pare să nu-şi dea seama cu cine vorbeşte. N-
avem oare noi, cele ale sexului frumos, dreptul la puţină
curtenie? Şi aşa mai departe. Iar domnişoara Withers, care
aşteptase şi mai mult în după amiaza rece, care era plină de
atâta lucidă milă faţă de fată, care încercase, cu succes, să-şi
facă datoria, domnişoara Withers va fi prada unei teribile
comoţii, deocamdată animate. S-ar putea ca asta s-o
îmbolnăvească trupeşte, ba s-o şi împingă spre moarte. S-ar
putea să capete fobia trenurilor, să refuze a se urca într-unul
pentru a se duce acasă; întreg echilibrul vieţii ei va fi
schimbat, primejduit…
Rambleul. Mallard merse cu Morris de-a lungul căii ferate,
s-o cerceteze înainte de a se fi lăsat întunericul. Specialiştii
de la serviciul amprentelor digitale îşi terminau lucrul.
Izbutiseră, după câte spuneau ei, să stabilească urmele
paşilor omului în zăpadă. Urmele amânduror picioarelor. Şi,
de asemenea, ceea ce părea a fi urma pneurilor camionului
cu pricina.
Pe o distanţă de. Un metru sau doi, pneurile lăsaseră fără
îndoială urme de sânge în pământul pe care-l răscoliseră şi
care acum îngheţase; urmele îşi schimbau brusc direcţia la
vreo şapte-opt sute de metri mai încolo, pe drumul către Pale
Whitacre, în punctul în care martorul Oldroyd spusese că n-a
lipsit mult să fie călcat de camionul care cotea.
Mallard îşi manifestă bucuria şi împărţi, zâmbind,
felicitări. Soiul acesta de probe tehnice şi indirecte e bun.
Urmele paşilor omului s-ar putea să nu ducă până la el (deşi
nici posibilitatea aceasta nu trebuia exclusă), dar urmele de
paşi pot dezvălui, pe cale de deducţie, nu numai starea
fiecărei ghete şi reparaţiile făcute, ci şi înălţimea
aproximativă a omului, ţinuta în timpul mersului (în cazul de
faţă existau complicaţii datorate zăpezii şi poverii purtate),
dacă e corpolent sau subţire, şi tot ele pot da unele indicaţii
asupra vârstei şi umbletului făptaşului. Numele şi adresa lui
n-o pot da, însă în faţa instanţei judecătoreşti Mallard va fi în
situaţia de a putea spune: „Omul care a intrat în zăpadă şi a
lovit fata, în acea după-masă de vineri 13 februarie, pe la ora
două, trebuie să fie un om (să zicem) de un metru şi
şaptezeci şi cinci, subţire, şi care purta (să zicem) ghete
numărul 42, cu tocurile roase pe marginile exterioare. Şi am
constatat că acuzatul avea o pereche de ghete cu numărul
acesta şi în starea amintită, şi că e un bărbat cu greutatea şi
înălţimea amintită… „Şi fireşte, mai există şi hotărâtoarea
posibilitate să poţi merge mai departe şi să pomeneşti de pete
de sânge pe ghete.
Agentul care fusese trimis să aducă informaţii despre
blocajul de circulaţie de la Pale Whitacre se întorsese mai de
mult şi explicase haosul iscat de prăbuşirea
transformatorului de 100 de tone. Transformatorul căzuse la
1,30. Aceasta era ora dată de poliţie, nu aprecierea unui
martor. Automobilele poliţiei sosiseră după trei minute şi
găsiseră şoseaua blocată în ambele direcţii. Se restabilise
acum circulaţia, pe un singur rând, trecând peste refugiul
propriu-zis şi strecurându-se pe lângă (transformator.
Învălmăşeala tot mai era mare, dar cel puţin traficul are
acum loc în amândouă sensurile. Tehnicienii de la uzina
electrică se aflau la faţa locului, însă nu sosise încă nicio
macara sau vreun alt dispozitiv să ridice camionul de joasă
încărcare, alcătuit din trei părţi, şi transformatorul. Deoarece
se întuneca, se luaseră măsuri pentru luminarea şoselei cu
ajutorul reflectoarelor.
Mallard nu avusese încă vreme să meargă şi să vadă î.
Nyălmăşeala sau să stea de vorbă cu poliţiştii care se ocupau
de ca şi se căzneau s-o rezolve o dată. Excepţie făcea
inspectorulşef, cel care-i pomenise primul de situaţie. La ora
şase, în întuneric şi zloată, unul dintre automobilele poliţiei
judeţene anunţă prin radio că fusese găsit un camion gol şi
cu farurile stinse, pe şoseaua principală care duce la
Coventry, la vreo zece kilometri de Strawberry Whitacre.
Semnalmentele camionului corespundeau semnalmentelor
celui ce fusese folosit pentru furt. Camionul era proprietatea
unei firme cu numele „Alfred Wolfson şi fiul, Societate
anonimă”, al cărei sediu se afla într-o suburbie sudică din
Wicester. Da, numărul de telefon de pe una din laturi era
SOU 4473. Rămânem aici şi facem de pază.
Uitându-se pe hartă, Mallard constată că locul unde se
găsea acum, era ciudat pentru un camion – adică pentru un
camion care pornise pe şosea spre Pale Whitacre şi blocajul
de circulaţie. De fapt era cu neputinţă ca să se găsească un
atare camion în locul acela. Orariul nu putea li contestat.
Blocajul de circulaţie la 1,30 şi furtul la ora 2. Cum naiba
putuse trece un camion prin blocaj şi cum de ajunsese acolo?
Materialmente, lucrul ăsta era imposibil. Şi totuşi camionul
trebuie să fi trecut prin haosul de circulaţie care, după
afirmaţia poliţiei aflate la faţa locului, a rămas absolut
staţionar până ce, la 2.25, a reuşit să se mişte primul
automobil. Se petrecuse oare ceea ce ar fi fost peste măsură
de caraghios? Aşteptase oare camionul cuminte la coadă şi i
se dăduse drumul peste refugiu la, hai să zicem, ora 2.50?
Doamne, să sperăm că nu. Ar însemna că el, Mallard,
trecând cu vederea un detaliu, deoarece nu ştia de existenţa
unui asemenea bondar în plasă, îngăduise camionului, care
ar fi putut fi prins cu toată încărcătura de bani asupra lui, să
scape, deşi se aflase acolo, gata să fie luat ca din oală. Ei, nu!
Aveau de a face într-adevăr cu nişte criminali îndârjiţt, dar
priveliştea celor două automobile ale poliţiei lângă
transformator i-ar fi determinat, orişicât, s-o rupă de fugă
înapoi. Ceea ce însă era de asemenea caraghios, deoarece în
cazul acesta însemna că li se îngăduise să treacă peste
pasajul de nivel, în vreme ce şeful gării şi biet flăcăul ăla
negru făceau lugubra descoperire din compartimentul
vagonului. Nu. Toate raţionamentele acestea erau împotriva
firii omeneşti. După dezlănţuirea de violenţă din tren şi de pe
rambleu şi, cât îl privea pe al doilea făptaş, după cele zece
minute de tensiune nervoasă de pe pasajul de nivel, imboldul
lor va fi fost acela de a fugi, de a fugi, de a scăpa, de a
aşterne între ei şi locul crimei o distanţă bună. Şi totuşi,
constatările brute ale hărţii arătau că nu exista nicio altă
ieşire decât aceea înspre parcelare. Greşea oare harta? La
urma urmelor, parcelarea era ceva nou. S-ar fi putut să
existe vreun drumeag, cine ştie, care să ducă afară din
parcelare, groaznic de prost, însă totuşi existent. Mallard îl
trimise pe Morris ca să cerceteze. O deprimare însoţită de
senzaţia fricii puneau, încetul cu încetul, stăpânire pe
rărunchii lui. Deoarece blocajele, instalate timp de câteva ore
pe şosele, se ridicaseră acum, şi cu toate că i se raportase că
unii conducători de camioane fuseseră opriţi şi interogaţi,
totul— dedata aceasta îi era clar – totul nu însemna nimic.
Fuseseră notate numerele a sute
— Poate chiar mii – de vehicule surprinse pe drumurile ce
porneau din locul accla de la Strawberry Whitacre. Agenţii
vor trebui să ia interogatorii zile ori săptămâni de-a rândul.
Dar în amărâtele lui străfunduri, Mallard ştia că planul
criminalilor ar fi putut prevedea, de pildă, ideea unei
limuzine elegante care să treacă pe acolo să ridice banii sau
să-i transporte pe criminali sau şi banii şi pe ei. Făptaşii
propriuzişi ar fi putut de altfel, tot aşa de uşor, să prindă un
autobuz, neîmpovăraţi de lăzi, fără berete şi fără ochelarii
unuia din ei, după ce-şi vor fi spălat negreala de pe faţă. Aşa
îneât era silit să verifice zeci de linii de autobuz, pe baza doar
a simplei probabilităţi că lucrurile s-ar fi putut petrece astfel.
Un automobil al poliţiei îl ajută să ajungă, împreună cu
alţi câţiva poliţişti judeţeni, la punctul de pe şosea unde
fusese parcat camionul. Se întrebau cum ar fi bine să
procedeze cu el după accastă primă cercetare. Nu exista
iluminare publică pe această porţiune a şoselei deoarece se
afla între oraşe. Mallard fu de părere să fie ridicat camionul
şi dus la comisariatul central de poliţie din Wicester spre fi
cercetat pe îndelete. Dar pe o vreme ca asta abia dacă putea
fi remorcat, iar din pricina existenţei vreunor eventuale
amprente pe volan, pe frâna de mână, sau în alte părţi, nu
putea fi nici condus. Până şi a-l monta pe un camion-
platforină ar fi în semnat să-l mânuieştâ, Nu aveau nimic
altceva de făcut prin urmare decât să lase un sergent să
petreacă o noapte jalnică, păzindu-l, până ce Mallard şi
specialiştii serviciului de amprente îl vor putea examina la
lumina zilei.
Mallard recunoscu printr-un căscat că e obosit. Simţea că
va putea dormi. Îi era plăcut, după trei săptămâni, să simtă
că se poate culca şi dormi şi că a doua zi, în loc de neant, va
avea parte de greaua povară a tacticei şi strategiei puse în
slujba justiţiei, urmând să le şi dea mişcare şi să le şi aducă
la îndeplinire el însuşi.
înapoindu-se la postul brigăzii volante, dădu peste Morris
cu faţa luminată de un zâmbet. Îi aduse la cunoştinţă că nu
există niciun drum pe care să poată ieşi camionul din
parcelare, dar că lucrul ăsta nu mai are acum nicio
importanţă.
— Zău aşa? întrebă Mallard cu obosit sarcasm.
— Zău, răspunse Morris, deoarece drumul pe care apucase
camionul dincolo de Pale Whitacre se lămurise. Un fermier
venise acum câteva ore cu o plângere despre un camion care
dăduse buzna prin grădina şi ogorul său, pricinuind
stricăciuni unui gard; n-a lipsit mult să-i şi omoare: şi pe
dinele lui şi pe fiul lui şi pe el însuşi.
Mallard se duse să vadă care-i situaţia cu vălmăşagul din
jurul transformatorului şi să facă în acelaşi timp o vizită
fermierului şi fiului său. Fu cât se poate de mirat văzând că
transformatorul prăbuşit şi camionul de joasă încărcare
plecaseră. Puţinele maşini care mai rămăseseră circulau în
mod normal în jurul refugiului în amândouă sensurile.
O luă cu Morris pe drumul lung despre care se ştia că
fusese folosit de camion. Era întuneric beznă şi o dată sau de
două ori călcă în băltoace de apă. Pe undeva mai încolo
ducea o lumină şi lătra un câine. Merse către ceea ce i se
păru a fi uşa de intrare şi bătu cu ciocănaşul de alamă intr-
însa.
Familia stătea la masă în bucătărie – doi bărbaţi, soţia
celui mai în vârstă şi două fetiţe drăguţe şi durdulii. Îl î-
ntâmpinară râzând cu toţii.
— Se vede că nu sunteţi de la ţară, îi spuseră, că
altminteri n-aţi fi bătut la uşa din faţă.
Şi adevărul e că trăgând zăvorul porţii grele în seara aceea
făceau un asemenea gest pentru prima oară în cursul
respectivei zile; ba de fapt pentru întâia oară în ultimele trei
luni. „De când venise controlorul de la fisc”, preciza cel mai
vârstnic şi se porniră cu toţii pe râs, veseliţi nevoie mare.
Mallard şi Morris fură poftiţi să mănânce cu ei brânză, carne
de vacă, murături şi să bea cacao sau bere. Mallard se
bucură că poate sorbi ceva cald; Morris, ştiind că sfârşitul
zilei de lucru se apropie, se învoi să bea bere.
Cei doi bărbaţi care fuseseră martori la ceea ce se
întâmplase, doar atâta aşteptau, să le poată fi de folos, şi din
mărturia lor se desprinse o imagine a celor doi oameni din
camion, speriaţi, dar în stare totuşi de a lua iniţiative. Îşi
putea uşor închipjii felul deznădăjduit în care goneau către
Pale Whitacre, Îăsând în urma lor sânge şi furie, groaza fetei
rănite adăugându-se grozăviilor zilei, cu banii aflaţi la
adăpost, ei înşişi teferi şi nevătămaţi, dar puşi faţă în faţă cu
transformatorul prăbuşit în drum, cu cele două automobile
ale poliţiei, şi ivindu-se probabilitatea de a fi dintr-o clipă
într-alta blocaţi în şirul de automobile. Era ceva pentru
Mallard să ştie că, măcar asupra acestui punct planul lor
dăduse greş. Îşi aminti de propria-i nelinişte când aflase de
apariţia camionului intr-un loc ce părea de-a dreptul
imposibil. Acum ştia că pe drumul acela camionul se
năpustise cu intenţia de a mergealtundeva, nu acolo unde
fusese găsit. Ceva dăduse greş. Trebuie să nu piardă din
vedere faptul acesta, să se folosească de el oând şi dacă se
vor ivi alte probe care-l confirmau.
Acum însă, trebuia să pună capăt zilei. O făcu fără tragere
de inimă, dar chiar în interesul oamenilor pentru binele
cărora lucra nu putea să interogheze martori toată noaptea.
La postul brigăzii volante intrase de serviciu un nou schimb
de agenţi ca să asculte la aparatele de radio. Încercă, prin
simpla lui prezenţă, să işte niscai noi evenimente, dar
degeaba, liniştea domnea peste tot. Mica stradă principală
din Strawberry Whitacre era foarte întunecoasă şi pustie.
Luminile vitrinelor erau stinse. Nu-i rămânea nimic altceva
de făcut decât să meargă acasă. În seara asta, nu-i era
teamă. Era obosit până dincolo de suferinţă. Avea să doarmă
cum nu mai dormise el de când… Şedea tolănit în spaţiosul
automobil al poliţiei care-l ducea acasă. Viaţa nu-şi mai are
niciun alt ţel în afara zilei care-şi deapănă legiuitul ei şir de
ore. Nu-i mai rămâneau în faţă mulţi ani de serviciu. După
aceea îl vor privi toţi de sus: un bătrân care dă târcoale
comisariatelor de poliţie. Nu. Trebuie să găsească el ceva. Se
pune de altfel întrebarea dacă măcar va trăi până la
pensionare. Da, desigur, se ţine încă bine, dar şi poartă o
prea mare parte a poverii şi munceşte până ce nu mai poate.
O va duce de bună seamă până ce, îl va fi doborât cine ştie ce
boală provocată de refuzul de a se odihni, de a-şi întrerupe
munca, de-a face orice altceva decât poliţism. Însă nu încă;
nu încape îndoială că deocamdată e un bărbat zdravăn, de
vârstă mijlocie, cu imense rezerve de forţă.
— Noapte bună, şefule.
Şi iată că a trecut de zece şi jumătate şi se află în
fundătura liniştită, acoperită cu alb, în faţa locuinţei sale. În
casă era nespus de rece şi de tăcut. Nu-i rămânea nimic
altceva de făcut decât să se culce. Era sigur că va dormi dus.
Drace! O bătaie în uşa din faţă. Înţelese oarecum că nu e
în legătură cu serviciu, cu munca pe care ar fi fost bucuros
s-o continue.
Fata înaltă care-i semăna niţel stătea nervoasă în prag. Un
automobil întorcea la capătul fundăturii, gata de plecare,
dând de înţeles: „nu ne oprim mult”.
— Olive, draga mea! Ce-i cu tine la ora asta?
 — De-abia acum ai venit acasă! Era un fel de învinuire.
— Da. Lucrez la furtul acela de la Strawberry Whitacre. Zi
grea.
Pentru ea asta nu însemna nimic.
— O, tăticule, nu ţi-e milă de tine!
— Ba da, fetiţo. Bob nu intră?
— Nu. Voiam doar să văd cum o duci. Am telefonat acum
un ceas. Am trecut pe aici şi după amiază.
— Asta-i nostim. Eu tocmai veneam să te văd, când… O,
aveam o hartă pentru Bob. Mă întreb acum unde am pus-o.
— N-are importanţă. Cât de rece e casa asta! se înfiora ea.
O, tăticule, de ce nu vrei să vii să locuieşti cu noi?
soo
— Casa-i rece numai pentru că eu am fost plecat toată
ziua. Nu-i uşor să locuieşti cu mine, explică el; de fapt nu
stau aşa de mult pe aici, adăugă repede, văzând-o că
rămăsese cu gura căscată, şi vrând de fapt să spună:
„Trăiesc în mica încăpere cu un prea multe mobile de la
comisariat; viaţa mi-o petrec cu adevărat prin sălile
tribunalelor ori bătând kilometri întregi de străzi
sărăcăcioase, care-s câmpul meu obişnuit de luptă; în ploaie,
printre lăzile de gunoi, prin curţile pavate, pe malurile
noroioase ale râului şi în spitale, sau circulând ca câte un
automobil de-al poliţiei.”
Olive îl hărţui:
— Atunci de ce nu iei măcar pe cineva care să-ţi facă focul
A *î\
în casa?
Mallard râse.
— La ce bun? Mă duc să mă culc. Trecuseră în bucătărie.
Bei o ceaşcă de ceai, Olive?
Fala începu să plângă, lacrimile lunecându-i pe costumul
lui gri. Mallard o cuprinse în braţe şi o certă:
— Olive, pentru numele lui Dumnezeu, linişteşte-te!
— Arăţi atât de obosit.
— Da, sunt obosit. O să dorm. Acum, tu fugi acasă cu
Bob, ca eu să mă pot culca. Îi mângâie cu duioşie părul. Eşti
o fată bună. Nu-ţi face griji pentru mine..
— Sunt o proastă, iar bună nu-s de nimic.
— Ba câtuşi de puţin.
— Fare urâi lucru.
— Ce anume?
— Furtul din tren.
— Da, da.
Corpul zdrobit al lui Potts, compartimentul pătat de sânge.
Lungul şir de vorbe care se va preface în probe. Ce-o fi
făcând domni şoara Withers în seara aceasta? O fi dormind?
Pentru ei, poliţistul, asta e o problemă tehnică, nu ceva iscat
din neant, aşa că n-o. Să-l împiedice să doarmă.
— Dar o s-o descurcăm noi.
— Fii atent, te rog.
Mallard zâmbi.
— Eşti hotărâtă să-ţi faci griji cu tot dinadinsul.
— Am dreptul să-mi fac…
— Mai sunt mulţi alţii ca mine.
— Nu mă. Îndoiesc. Dar mie îmi pare bine că nu m-am
măritat cu un poliţist.
Fata plecă liniştită, dându-i crezare. Mallard urcă la etaj,
în frig. Acolo domnea liniştea, era totul deprimant. Dar el,
chiar şi acum, istovit cum se simţea, avea nevoie să umble,
să se uite la lucruri, să citească. Dăduse în ajun peste o
întreagă cutie cu scrisori de-ale ei purtând date ce mergeau
înapoi până-n 1940. „Stanley, iubitul meu, există un tren de
zece patruzeci care soseşte la ora unu”. Probabil că se dusese
s-o întâmpine, era vorba de o întâlnire, dar nu-şi aducea de
loc aminte de ziua aceea. 1940 nu fusese însă un an oarecare
pentru nimeni, în Anglia. Nu se simţea vinovat acum, avea
numai senzaţia unui imens eşec. Ea ar fi murit în orice caz
din pricina ochelarilor – sau, mai degrabă, din pricina lipsei
de ochelari. Totul se petrecuse cu desăvârşire legal. Lucrul
acesta îl înţelesese pe încetul, dar se împlineau acum trei
săptămâni de când îl tot frământa în gând. S-ar fi cuvenit
însă să fi fost măcar acolo, de faţă. Se poate ca ea să fi
agonizat ceasuri întregi, strigându-l pe nume. Tot n-ar fi
trăit, dar el se cădea să fi fost acolo. Încercaseră să-l
găsească. Ca de obicei, îşi făcuse datoria până peste măsură.
Trenul din 27 iulie 1940. Era anul în care se căsătoriseră.
Trebuie să-şi aducă aminte; ce îngrozitor că uitase, tocmai el,
un poliţist, care-şi reamintea datele altora, orarii, trenuri,
morţi. Feţe înnegrite. Nu mai rămăsese nimic din toate – iar
eşecul e dureros. N-are a face de ce fel este neizbânda –
neştirea, lipsa; murise instantaneu, aşa i s-a spus – dar el ar
fi trebuit să fie acolo. Cu feţele înnegrite, deoarece nu voiau
să fie recunoscuţi? Antecedente penale? Sau simplă
precauţie? Sau pentru că erau ori fuseseră cunoscuţi în acel
district? Ce dobitoci! Zece mii de lire. Mâna fetei şi viaţa
funcţionarului. Or să se plimbe pe Square Street, or să
cumpere un automobil, aparatul fotografic japonez, haine. Şi
lucrul acela cumpărat o să se acrească de grabă, pentru că e
ceva material. Datoria nu rugineşte, nu se roade, nu se rupe,
durează de-a pururi, proaspătă, frumoasă, complicată,
vrednică de iubire. N-o poţi cumpăra. O să dorm. Toţi greşim
uneori. Dar ea, ea ar fi dat greş dacă era vorba de mine?
Ora unsprezece. Clopotele bisericilor tot se mai rugau încă;
desigur, desigur, faţă de Dumnezeu omul nu se poate reduce
numai la atâta. Sau poate oare? O mică procesiune de
bătrâne doamne, peste măsură de parfumate, de bătrâni
obsedaţi de gândul morţii, de unii mai tineri care socotesc
păcatul în lume ca pe ceva de neîndurat, sau caută pacea
sau se mai simt încă atraşi de nevinovăţie, şi un grup de
copii care nu-s încă destul de sofisticaţi îneât să-i apese
marea greutate a dispreţului celor care ştiu mai mult declât
Dumnezeu.
Erau pe cale de a-şi bea ceaiul târziu. Mills era foarte atent
la pendulă. Aştepta, uşor încordat, întrebându-se cum se vor
desfăşura lucrurile, dacă ochii ei îl vor osândi, dacă îi vor
recunoaşte minciunile şi se vor mira că e nevoie de minciuni
şi, mai apoi, cugetând, vor şti de unde vin banii. Probabil că
nu. De ce oare ar şti? Purtarea ei de azi era insuportabil de
normală, cum nu se poate mai oarecare, chiar şi acum iată,
curăţa legumele, nemulţumită că Daphne, care-şi făcea
lecţiile, voia să asculte totodată muzica de la radio.
O bătaie în uşă…
O zvâcnitură a inimii şi imboldul de a se repezi afară, de a-
l pregăti pe Tony, de a-l însoţi din primele clipe. Dar se
înfrână. Putu să audă paşii lui Daphne, şi apoi pe Celia, aşa
cum trebuia să fie, serioasă, repezindu-se la uşă nu din vreo
curiozitate, ci pentru că era blândă din fire şi nu lăsa pe
nimeni să aştepte. Glasuri, politicoase, nelipsitul „Scuzaţi-
mă, dar…” al Celiei, atrăgând singură atenţia asupra oricărui
cusur în îmbrăcăminte sau coafură pe care nimeni nu i l-ar fi
luat în seamă.
Au intrat toţi deodată. Doar uşoara licărire, clipirea – ca de
oblon la repezeală lăsat şi ridicat – din ochii lui Tony, unde
recunoscu şrapnelele şi morţii şi porţile de fier şi sângele din
compartiment şi istovirea zilei de alaltăieri. Chiar şi acum
undele de oboseală îl mai străbateau pe Mills. Era
m
şi aceasta tina din pricinile pentru care nu făcea nimic, se
uita pe fereastră la întinderea de zăpadă care lua sfârşit către
orizontul estompat de la liziera pădurii.
Se ridică iute.
— Tony! Ia te uită cine a venit! Numai bine sa bei o ceaşcă
de ceai…
— Mi-am spus că s-ar putea să fiţi la biserică, vorbi Tony
cu gravitate în glas.
Zâmbiră cu toţii la auzul absurdităţii acelcia. Mills o
urmărea pe Celia cu coada ochiului. Ea nu-şi putea niciodată
ascunde ce simte sau ce gândeşte, o trădau trăsăturile feţei
şi Mills Se distra acum văzându-i gura deschisă a mirare: va
să zică tisâa e Tony, care fusese în armată şi primise ştiri la
închisoare pe căi secrete. Expresia chipului ei spunea chiar
şi mai mult. Recunoştea: trebuie să existe pe undeva o lipsă
în justiţie. Ştiam eu că există, dar acum e lucru dovedit, căci
oare ce-avea să caute omul acesta în închisoare?
— Tony, n-o cunoşti pe Celia…
— Ba da, ne-am cunoscut adineaori, nu-i aşa, doamna
Mills i ’
Negăsindu-şi cuvintele, Celia rî? e în semn de confirmare.
Se putea desprinde şi o urmă de uşoară mirare pe faţa lui
Tony. El nu era soiul de bărbat care se zgâieşte la femei, dar
Mills îşi dădu seama că nu prea se simţea în largul său.
Desigur, poate că din pricina felului cum urma să se
comporte; totuşi Mills desluşi la Tony o stinghereală
pricinuită şi de prea puternica impresie pe care i-o făcea
Celia, Ceea ce însemna că era, după părerea lui, frumoasă;
mă rog, poate nu chiar de tot frumoasă, dar neaşteptat de
plăcută la vedere. Şmecherul ăsta crede că numai el ştie să le
găsearcă. Reflectă, Mills, aducându-şi aminte de fata cu
numele de Margot.
— Zi-i Celia…
— Ce nume frumos. Şi tu eşti Danhne?
Un „da” nepăsător din partea copilei.
— Şi asta-i un nume frumos. Cred că o să iau o ceaşcă de
ceai, dacă nu vă deranjez, se învoi Tony. Dar nu pot sta mult.
Trebuie să duc un automobil înapoi la Coventry. Sunt
aşteptat – Lui Tony i s-a furat maşina, explică Mills, dându-şi
îngrozit seama chiar pe loc de faptul ca făcuse o greşeală,
poate nu cu privire la lucrul în sine, cât la orar; se
presupunea că ştie?
— Doamne î exclamă Celia. Unde i-a fost furată.?
— În oraş, făcu Tony. O, sper că or s-o găsească. E o
marcă străină, ştiţi, deci uşor de recunoscut.
— Doriţi zahăr?
— Cu grămada, mulţumesc.
— Aţi împrumutat maşina altcuiva atunci? întrebă Celia,
ca să întreţină conversaţia.
— 1 Am luat una cu chirie. Dar motivul pentru care m-am
abătut pe aici e, de fapt, că vreau să vă văd pe toţi. Zâmbi
Tony, văzând-o pe Celia că se ridică să-i lase singuri. Cred că
am câştigat la pronosport, Reg.
— Ei nu, zău? întrebă Reg, nu prea surprins. Categoria a
patra?
— Ei bine, nu, tocmai asta e. Cred că avem două coloane
la a doua.
încă nicio surpriză pe faţa Celiei, doar o încruntare.
— Poţi câştiga pe două coloane? întrebă ea, şi Mills putea
să vadă că se gândea la câteva hârtii de zece şilingi.
Da, o lămuri Tony. Avem o variantă compusa, dacă ştiţi ce
vreau să spun.
Din nou acelaşi râs nervos.
— Nu, nu ştiu. O să merite osteneala?
— Ba bine că nu! S-ar putea să fie vorba de un câştig în
mii.
De-abia acum împurpurarea emoţiei, surpriza plăcută,
potolită de îndată de trista încruntare a înţeleptei resemnări:
„până 1aurmă o să fie ceva care n-o să meargă; săptămână
asta vor fi o mulţime de câştigători nouă nu ni se întâmplă
nimic…”
— Cât a fost săptămână trecută? întrebă Mills.
— Eu doar completez buletinul şi nu mă mai sinchisesc, îi
spuse Tonv, Celiei. A trebuit să mă duc să-l întreb pe
Meredith, din apartamentul de alături, dacă n-are cumva
ziarul de miercuri. 11 avea. În concursul de săptămână
trecută au fost trei câştigători la categoria a doua. Au luat
fiecare câte şase mii de lire.
— Crezi că o să fie mulţi câştigători de data aceasta?
întrebă Mills.
— Nu prea văd de ce, spuse Tony. În orice caz au câştigat
o mulţime de echipe.
— Vreţi să spuneţi, presupuse Celia încet, refuzând încă
să-i dea crezare, că s-ar putea să luăm şi mai mult decât
atât?
— Cred că-i foarte posibil. O înregistraţi ca pe un mic şoc,
nu-i aşa? De parcă ai afla că ai ulcer!
— A, probabil că ai uitat să vizezi buletinul, spuse Mills.
 Celia vorbi cu o grabă îndârjită:
— Merită să aibă şi el noroc, după atâta ghinion. Era şi
timpul… dar se opri, roşi, cu ochii umeziţi. Iartă-mă.
Dumneata la fel, desigur, domnule… Dar nu-ţi cunosc
numele de familie.
— Spune-i Tony, mormăi Mills. Are un nume de familie
tare caraghios.
— Cred că n-am uitat să vizez buletinul. Cred că am
îndeplinit şi celelalte formalităţi şi că am făcut totul întocmai
cum trebuie. Dar îmi pare bine că iei lucrurile aşa cuminte,
Celia. O să vă dau de veste de îndată ce voi putea, dacă am
câştigat sau nu într-adevăr. Mi-am ieşit din fire ŞI m-am
repezit aici imediat.
— Pentru Dumnezeu, te înţeleg, spuse Celia. Şase mii de
lire. Adică trei, nu-i aşa? Câte n-am putea face!
— Cred că o să ne schimbe planurile în privinţa afacerii
noastre, spuse Mills.
Tony se uită la el fără să înţeleagă.
— O, da. S-ar putea. Trebuie să ne mai gândim. Uite ce e,
acum trebuie s-o şterg. Telefonează-mi, Reg, vrei?
— Te cred, fii sigur că n-o să uit.
Au mers vorbind tot drumul până la uşă. Celia, îşi dădea
seama Mills, era doritoare să scape de Tony, să vorbească, să
se gândească, să facă planuri; dacă e adevărat, am putea, ar
trebui, vom fi în stare… Rămaseră împreună cu Daphne pe
veranda de piatră, făcându-i semne cu mâna lui Tony, în
vreme ce eî cobora treptele, se urca în automobilul luat cu
chirie, o pornea din loc.
— E un om drăguţ, nu-i aşa? spuse Celia. Mills râse:
— Drăguţ e oricine vine cu câteva mii de lire.
Celia se răsti la el:
— Ştii că nu asta am vrut să spun. E cel mai drăguţ
prieten pe care îl ai tu. De ce nu l-ai adus mai de mult pe la
noi? Şi eu, care arăt ca vai de lume… Uite cum îmi stă părul!
— I-ai plăcut.
— Nu fii prost. Pun rămăşag că m-a găsit neîngrijită. Crezi
că o să avem cu adevărat bani?
— Te-ai bucura?
— Pari să iei lucrurile cu atâta calm! Nu-i vrei şi tu?
— Nu vreau nimic.
— Zău? Mai întâi de toate îţi trebuie nişte haine ca ale lui.
— Celia, ascultă. Vrei să rămâi aici? Vrei să pleci?:
— O, Reg, nu ştiu.
— Tăticule, o să mergem să locuim undeva unde e frumos?
— Aici nu-i frumos?
— Nu. Mi-e silă.
— Bine. Dacă-i adevărat, atunci plecăm. Numai nu va
duceţi deocamdată să daţi de veste pe la toţi vecinii. Încă nu
avem banii şi cred că e mai bine să ne ţinem fleanca, atunci
când i-om avea. Nu vreau să mai primim încă vreo scrisoare
anonimă.
Un om de la secţia locativă a municipiului Wicester îi
vizitase doar cu o săptămână înainte. Primiseră la municipiu
o scrisoare anonimă de la cineva cu privire la „criminali
odioşi care locuiesc printre oamenii de ispravă pe socoteala
contribuabilului…” Slujbaşul se arătase binevoitor, spusese
că urăşte scrisorile anonime, dar cu ochii privise dincolo de
ei, inspectase şi încuviinţase curăţenia casei, liniştita,
purtare a lui Daphne, vădita lor cumsecădenie în contrast cu
murdarele injurii venite de la inşi care nu avuseseră curajul
să se iscălească.
Celia, ca de obicei, a început să plângă. Plângea şi la
bucurie şi la necaz; asta făcea parte din firea ei. Mills putea
să vadă acum că femeia trăise sub tensiune de luni de zile.
Ea şi Daphne fuseseră osândite o dată cu el. Pe ea n-o
bătuseră, n-o loviseră cu cizmele până la leşin; o întâlniseră
doar pe scările de piatră, îi spuseseră: „’Neaţa doamnă Mills.
Ce mai veşti de la soţ?” sau, dacă fusese provocată dincolo de
ce putea îndura blândeţea, la cel mai mic protest al ei, la cea
mai mică critică, îşi deschiseseră gurile împuţite s-o fulgere
cu „Uite unde am ajuns, să fim jigniţi de nişte criminali”.
Acum plângea, prea obosită de pe urma uşurării aduse de
biruinţă, ca să mai stea să cugete adânc la altceva. N-avea
nicio altă dorinţă decât să plece, să se ducă, să scape de
căţele care, în lipsă de alte victime atât de lipsite de apărare,
îşi întorceau capetele la poarta şcolii ca să se zgâiască la ea
şi să şuşotească între ele. Plânse vreme îndelungată şi apoi
se întoarse cuminte la cartofi şi la friptura de miel şi la
gândurile ci. Multă vreme, nici nu vorbi, nici nu cxntă.
Adevărul era că nu-i venea să creadă. Pe undeva, ceva nu era
în regulă.
Mills o privi cu precauţie şi milă tot restul zilei – urmări
dorinţa ci de bani, de siguranţă a zilei de mâine, de a avea
lucruri, lupta pe care o trăda neliniştea de pe chipul ei, luptă
între nădejde şi improbabilitate. Mai târziu, în întunericul
nopţii, ea începu cu sfiiciune să-şi facă planuri, să făurească
în minte o altă viaţă, pentru familia ei, să ia hotărâri.
— Iar Mills, care aşteptase cu înfrigurare clipele acestea,
văzu că plăcerea pe care ele i-o dădeau era micşorată de
g’ândul la groaznicele posibilităţi potrivnice care încă mai
existau în drum.
Sâmbătă, perspectiva se înfăţişă diferită, mai clară;
oboseala trecuse, s-ar fi zis că lentila fusese ştearsă, şi că
acum, deoarece era o lentilă bună şi curată, puteai face orice
doreai cu ea. Trezindu-se, Mallard îşi aduse aminte de ziua
aceea de iulie în 1940, cu cerul ei neîntinat, şi îi veniră în
minte sosirea trenului, căldura, aburii, soldăţimea năduşită,
cântecele, bubuitul paturilor de puşcă, veselia, privirile
bărbaţilor, silueta ei fină, sfiala, o întârziere de douăzeci de
minute, o nimica toată pentru un tren în timp de război. Ba
îşi mai aducea aminte, şi mai departe, de un restaurant, de
putoarea căldurii, de supa de roşii, de procesiunea femeilor;
căci, noi şi nevinovaţi fiind, se aşezaseră la o masă lângă
uşă… Şi deoarece dormise bine şi-şi regăsise amintirile,
înfrângerea din ziua aceea de ianuarie durea niţeluş mai
puţin. Nu uit, explica mintea lui. Îmi amintesc trenul şi
cafeaua şi rochia ei verde şi uşa turnantă…
Era uimit de câte izbutise să facă în ziua de ieri. În
carnetul lui de -însemnări se aflau notate cinci mii de cuvinte
— Adică vreo cinci ore de lucru numai cu scrisul şi mai şi
vorbise cu o mulţime de oameni, circulase, îndeplinise
procedura oficială, îndrumase pe alţii, cercetase sângele şi
zăpada şi camionul, băuse cacao în casa de la fermă.
Perspectiva se retrase; lentila era bună; fotografiile fuseseră
luate în adâncime. Mallard şedea în fundul automobilului de
poliţie care-l purta dis-de-dimineaţă, prin zăpadă şi
întuneric, către a doua zi pe câmpul de luptă, şi se gândea la
inamic.
\eoria. Nimic ou se petrece din întâmplare. Nimic criminal,
adică de fapt nimic omenesc. Excepţii. Da, dar trecem peste
ele. În cazul acesta totul este interdependent, se leagă, măcar
prin prezenţă şi actualitate. Astfel, pantomima jucată de
Hodgson, de Burton şi de necunoscutul din camion nu a
fostîntâmpl ătoare. Primii doi puteau s-o creadă, al treilea
însă nu. Al treilea nu lucra la întâmplare sau, în orice caz
reducea întâmplarea la cât mai puţin. Mallard zâmbi.
Vălmăşagul din jurul transformatorului a fost o curată
întâmplare. La drept vorbind, nici asta n-a fost întâmplare, ci
reprezenta o legătură între gheaţă, zăpadă, buloanele de
cuplare, centrul de greutate al transformatorului, oboseala
cuiva, iscusinţa şoferului, insuficienta cunoaştere a regiunii,
nerăbdarea şi alte cauze mie necunoscute. De ce a furat
făptaşul neapărat un camion de cărbuni? Dacă am şti
adevăratul motiv al acestei alegeri am putea fi duşi la o
concluzie certă în altă privinţă. Şi tot aşa – de ce să furi un
camion de cărbuni de la douăzeci şi cinci de kilometri
depărtare de Strawberry Whitacre? Răspunsul la această
întrebare este că probabil nu voiau să-l fure de prin
vecinătate ca să nu fie din întâmplare recunoscut. Ar fi fost
foarte puţin probabil să mai fie recunoscut camionul de
cineva, o dată ce ieşise din suburbia de unde fusese furat.
Dar de ce să furi tocmai un camion de cărbuni? Pentru că
aşa s-a nimerit? Pentru că le da pretextul să-şi poată mânji
feţele? Pentru că, dat fiind locul şi timpul, era tot ceea ce au
găsit la îndemână? Pentru că era firesc să dai de camioane de
cărbuni la Strawberry Whitacre, într-un ţinut cu o uzină
electrică şi o mină de cărbuni în apropiere? Nu complica
lucrurile. Teoria este mai complicată decât fiinţele omeneşti;
de fapt nu e, dar e mai greu să n-o pierzi din vedere; şi nu
trebuie să forţez purtarea omenească să se potrivească
teoriei, deoarece teoria pare a nu se potrivi decât cu anumite
soiuri de raţionamente. Spun doar: nu te lăsa împins de
fapte. Există nenumărate crime în care soluţia este uşoară şi
inevitabilă, deoarece criminalii sunt nătărăi, sau chiar slabi
de minte, dar asta nu-i o asemenea crimă. Asta-i o crimă
complicată, ba şi o luptă, şi deoarece prezintă multe aspecte,
toate trebuie luate în seamă, ca la jocul acela de
perspicacitate unde refaci imaginea din piese mici şi deîndată
ce ai potrivit câteva piese la locul lor, restul devine de la sine
mai uşor. Ziua crimei este acum cunoscută clipă cu clipă.
Ştim despre camion că a fost furat din depozit. Traseul este
oarecum evident şi va fi confirmat. Presupunem că făptaşul
s-a urcat în tren la Wicester şi presupunerea ne va fi desigur
confirmată. Mai ştim unde au reapărut cei doi oameni
împreună de fiecare data, încotro a pornit-o până la sfârşit
camionul cu ci şi putem aprecia cu o aproximaţie de câteva
minute la ce oră s-a oprit pe drumul acela spre Coventry. Dar
de ce să meargă unul cu trenul şi unul în camion (de vreme
ce camionul a izbutit să oprească trenul) mai degrabă decât
să fi mers amândoi în camion şi să fi evitat riscul
recunoaşterii de către călători? Oare pentru că unul, având
cazier judiciar de criminal, nu putea lua trenul? Sau pentru
că în felul acesta accelerau desfăşurarea acţiunii când trenul
avea să se oprească înainte de a intra în gară? Sau pentru
că, procedând astfel, exista posibilitatea ca timp de câteva
preţioase minute personalul din gară să nu ştie nimic despre
crima din tren, să se mulţumească cu ceea ce vedeau cu
ochii – anume că se află un camion pe pasajul de nivel care-i
făcuse pe ei să oprească trenul manevrând semaforul?
După ce s-a săvârşit un furt de oarecare importanţă – şi
sunt convins, în pofida morţii lui Potts şi a rănirii altora că
este vorba mai presus de orice de un furt – metoda corectă de
cercetare (deşi ea poate părea altora inutilă, absurdă) este să
începi prin a lua un interogatoriu păgubaşului şi apoi altor
persoane care vor afirma că obiectele respective au dispărut
şi au rămas nedescoperite. Aşa s-a făcut mereu şi aşa se mai
face şi acum. Ei bine, dacă acesta ar fi un caz de furt al unei
preţioase ceramice sau al unei picturi în ulei, şi nu s-ar fi
produs niciun act de violenţă, ai putea într-o oarecare
măsură descrie obiectele într-o circulară şi lăsa lucrurile să-
şi urmeze cursul de la sine. Atunci, mai curând sau mai
târziu, ele ar reapare şi ai putea reface în sens invers şirul de
persoane prin mâinile cărora au trecut; cu ajutorul întrebării
„Cine ţi-a vândut asta?” ajungi până la urmă la hoţ. Dar aici
se iveşte greutatea suplimentară că obiectele furate sunt
bancnote şi am şi fost înştiinţaţi de casierul principal din
Horse Street (cu o confirmare parţială a unei bănci) că
bancnotele erau vechi, că nu li se ştiu numerele şi deci ele nu
pot fi aduse la cunoştinţa publicului.
Iată de ce trebuie să încercăm să refacem crima de-a-
ndoaselea din momentul executării până în clipa în care a
fost concepută. Foarte greu. Oricum, jaful a fost mai întâi
conceput. Cineva – poate chiar mai mulţi inşi – trebuie să fi
vizitat locurile respective şi să fi urmărit obiceiurile locurilor.
Cineva mersese să stabilească topografia, să observe bariera
pasajului de nivel, linia pe care soseşte trenul, să veri--
fice circulaţia cu regularitate a trenului, redusul număr
mediu de persoane care călătoresc în fiecare vineri cu acel
tren. Cineva călătorise poate de câteva ori cu trenul ca să
constate că funcţionarii coboară într-adevăr cu cele două
lădiţe de bani. Ei bine, oamenii sunt fiinţe cu obiceiuri
statornice. Ei nu se urcă în trenuri – decât dacă se întâmplă
să fie doamna Courtenay – de plăcere. Altminteri, iau trenul
cu un anume scop şi de cele mai multe ori în acest du-te-
vino al lor există o regularitate. Aşa îneât cineva care a
circulat de câteva ori cu trenul sau care lua trenul în mod
obişnuit şi acum a încetat de a-l mai lua – afară de cazul că e
foarte deştept şi curajos şi-l va lua mai departe ar putea
să/bată la ochi. Nu, din păcate – şi asta fiindcă un tren duce
lume multă tot atât de bătător la ochi ca într-un autobuz de
ţară-; dar dacă o persoană a observat vreun astfel de călător
neobişnuit şi-l poate descrie sau identifica, dar nu – căci prea
ar fi uşor – drept domnul X, ci ca omul care lucrează în
cutare şi cutare loc – atunci el poate fi prins. Două sau trei
asemenea noroace şi te pomeneşti cu o identificare sigură şi
poţi să-l consideri suspect şi priveşti întreaga situaţie în
funcţie de el, ba-i poţi cere şi explicaţii. Dar suntem încă
departe de una ca asta.
Apoi, Strawberry Whitacre e un sat. Un străin ar atrage
atenţia. Tot astfel înapoierea cuiva care a fost vreme
îndelungată plecat şi care de curând a apărut din nou. Aşa
îneât, dacă aflăm că de mai mulţi – poate numai de doi – inşi
s-au apropiat niscai străini (nu neapărat aceiaşi străini) cu
aceleaşi întrebări, sau – ceea ce pare şi mai probabil în cazul
de faţă – dacă auzim că au văzut în anume împrejurări
străini care prezintă o oarecare asemănare cu acei pe care eu
îi consider ca având o legătură cu furtul, ei bine, atunci avem
o indicaţie despre felul în care a fost plănuit furtul. Aşa fiind,
trebuie să pun întrebări. În cuprinsul regiunii despre
întâmplări şi împrejurări care se desfăşoară pe o perioadă de
câteva luni. Chiar şi atunci, în afară de cazul că străinul e
cunoscut după nume sau după obiceiuri (de pildă: ăsta-i
şoferul camionului cutăruia sau ăsta-i omul care vine o dată
pe lună de aduce cutare marfă), chiar şi atunci n-aş fi decât
la începutul cercetării mele şi dovada, pe care justiţia o cere
pe bună dreptate, ar mai fi încă departe. Cât de bine este
când au şi criminaliiun simţ al dreptăţii şi adevărului:
roşesc, se fâstâcesc, se pierd cu firea, mărturisesc, şji foarte
adesea chiar mai înainte ca eu să am dovada… Desigur, este
oarecum mai greu să dai de firul afacerii dacă nu-s implicaţi
decât doi inşi, deoarece e puţin probabil ca explorările pe
care le-au făcut în ţinut să fi fost observate, în afara cazului
în care s-au dovedit de-a dreptul nerozi şi or fi cutrcierat
cârciumile sau or fi venit împreună şi s-or fi plimbat peste tot
arborându-şi aere de călători. Mai avem în plus dezavantajul
că şiruri întregi de automobile trec prin localitate, venind de
la Wicester, Coventry, Nuneaton. Ar fi prea de oaie să
nădăjduieşti’ că s-a găsit un băieţel care într-o anumită
vineri s-a apucat să noteze numerele vehiculelor, cu toate că
ne putem interesa şi în privinţa aceasta. Altceva. Un furt de
mare calibru nu poate fi săvârşit într-o localitate, dacă măcar
unul dintre făptaşi nu cunoaşte din proprie experienţă şi cât
se poate de precis persoanele şi locurile acelea, în cazul de
faţă cei doi oameni care au dat lovitura au putut fi ajutaţi de
vreun locuitor sau de vreun fost locuitor care s-a ţinut
deoparte, ca să nu poată fi recunoscut. 1 rebuie să întreb
despre funcţionari din localitate care au fost concediaţi. Un
asemenea individ nu va aştepta zece ani (când de fapt se
poate să fi fost uitat). Crede că trecerea unui an este o
perioadă de timp uriaşă şi iscusita lui înfrânare de-a dreptul
considerabilă. Unui asemenea individ, după ce. A dat peste
cei doi criminali dispuşi să joace ei rolurile active, i se va cere
probabil să se ducă să facă o scurtă vizită (într-o vineri?) ca
să-şi dea seama dacă toate mai sunt aşa cum erau ele cu un
an înainte. Un atare individ este aşadar cel puţin suspect.
Dat fiind marele număr al celor ce pleacă şi vin, fostul nostru
locuitor (sau fostul funcţionar, care locuieşte altundeva) şi
care poate că lucra pentru Regia Electricităţii, se va fi simţit
în siguranţă. Poate că el nici n-a fost concediat – căci
concedierile de tehnicieni sunt aici rare – poate că, cine ştie,
a fost numai înaintat la vreo altă uzină electrică. Va fi
important sa adâncim cercetările pe o cât mai lungă perioadă
de timp. Aş spune că cercetările trebuie să se refere la cel
puţin doi ani în urmă. Şi nu trebuie să mă limitez numai la
convorbiri cu personalul de conducere care n-are decât cel
mult o vedere de ansamblu. Trebuie să descos întregul
personal. Unde mai pui că omul lacom de bani sau purtând
pică Regiei poate să fi lucrat la secţia din Horse Street. Există
sute de indivizi. Zeci de înaintări. Angajaţi temporari care
trec dintr-o regiune într-alta. Şi antreprenori externi care au
lucrat pe şantierul din Strawberry Whitacre. Muncă, muncă,
o grămadă de muncă plictisitoare, de rutină…
Pregătirea furtului trebuie să fi implicat fără doar şi poate
unele riscuri. Topografia locului trebuie să fi fost inspectată
la lumina zilei, probabil în jurul orei respective din zi. Pun
rămăşag că i-au trecut fiorii, când au dat ieri – deasupra
solului – de un strat de cincisprezece centimetri de zăpadă.
Trenul acela mi se pare deosebit de important. Au călătorit
cu el. Adică unul din ei. O atât de perfectă sincronizare nu ar
fi fost cu putinţă altminteri. Păcat că au fost furaţi bani,
adică o valoare de atât de largă circulaţie. Şi pe de altă parte
te poţi mişca într-un tren, poţi trece pe coridoare fără să
stirneşti mirarea nimănui. O casă însă prezintă greutăţi ceva
mai specifice. Un om care stă pe trotuarul din faţă şi se uita
încoace şi încolo nu poate fi întrebat ce caută pe trotuar. Dar
dacă totuşi are loc un furt, cei ce l-au văzut pe trotuar, îl vor
descrie cu o exactitate fotografică. Dar hoţul trebuie să
studieze casa şi victima – obiceiurile victimei, vecinii,
ferestrele lăsate deschise, cam unde dorm locatarii, dacă
victima respectivă are telefon, dacă a instalat semnale de
alarmă împotriva hoţilor, dacă dispune de arme şi dacă are
sau nu câine, ba şi dacă e o fiinţă nervoasă din fire. În cazul
trenului şi al uzinei electrice orariul şi serviciile pot fi
verificate de marele public. Problema deci se reduce la cum s-
a ajuns ca să se înfiripe în mintea lor ideea loviturii? Şi cine
le-a dat ajutor? Este foarte posibil ca unealta făptaşilor să fie
vreun fost salariat. Există şi trista posibilitate ca pur şi
simplu vreun rfătărău să nu-şi fi ţinut gura, poate chiar
bietul Potts sau nefericitul de Wagstaff. Careva, dispunând
iniţial de informaţii puţine, poate să fi pornit apoi în căutarea
mai multora. Sau se poate să fi fost prieten cu careva dintre
fetele de la Regia Electricităţii din Horse Street sau cu vreun
funcţionar de la staţiile de alimentaţie şi transformare. S-ar
putea chiar să fie cineva din serviciul căilor ferate care să fi
trăncănit prea mult. Se putea să fi vorbit în silă sau cu
dispreţ despre naveta cu banii. Atâta grămadă de lume căreia
trebuie să-i cer să-şi aducă aminte! Atât de mulţi posibili
vinovaţi prin neglijenţă, şi ceea ce le cer este ca insul cu
pricina să admită că s-a purtat prosteşte. Nimănui nu-i place
aşa ceva. Şi se prea poate să nu fie un fost salariat. Cine-mi
va veni atunci în ajutor? într-un oraş există oameni care se
mişcă pe o anume orbită şi care l-ar lua în seamă pe străinul
ce s-ar fâţâi pe la ei prin cartier. Prostituate, paznicul
parcului, portarul, comisionarul, şoferul de taxi,
conducătorul de autobuz. Dar aici pe cine avem? Bătrânii de
prin cârciumi, bărbaţi de pe ogoare, câţiva conducători de
autobuz, angajaţii singurului garaj, factorul poştal, câteva
bătrâne doamne, câţiva copii. O lungă listă, aşadar, de
oameni care s-ar putea să fi remarcat o uşoară neregulă într-
un tren, în apropierea unei uzine electrice; o altă listă de foşti
funcţionari; un lung interogatoriu al celor din această
localitate; şi al celor de la sau de lângă depozitul acela de
cărbuni din Wicester; o goană după doi oameni care ar fi
avut răgazul, în după amiezele mai multor vineri, să circule
cu trenul sau să se plimbe neluaţi în seamă cu automobilul;
un număr de probe tehnice, pe baza cărora se poate ulterior
lucra; două victime care se aflaseră la câţiva metri de acelaşi
om, fata a şi contraatacat; şi un singur ghinion în toată
canavaua zilei lor, un lucru care li s-a aşezat în cale de-a
curmezişul, schimbând totul, şi lucrul ăla a fost vremea din a
cărei pricină a căzut transformatorul şi le-a blocat linia de
retragere stabilită iniţial. Încotro? La cine? în ce?
Practica. Mallard şedea pe un scaun într-un vast birou de-
al Regiei Electricităţii din Horse Street, Wicester. Mai purta
încă impermeabilul, iar caloriferul sufla aerul în valuri
fierbinţi, extenuante. Se aflau poate două sute cincizeci de
persoane în birou – singurul destul de mare ca să-i cuprindă
pe toţi. În jurul scaunului, şi niţel stingheriţi de faptul
acesta, şedeau şefii de serviciu ai Regiei. Mallard îşi dădu
seama că toată lumea e deosebit de atentă. Dactilografele şi
funcţionarii aşteptau să aibă parte de ceva nou, fascinant.
Nu aveau viziunea nici a lui Potts, nici a fetei. Dar
curiozitatea şi interesul îi va face să vorbească – munca
profesională va rămâne în urmă cu o zi sau două! — şi din
vorbele lor s-ar putea să răsară amănuntul semnificativ care
să ducă la adevăr, la dreptate. Nu-i plăcea să ţină cuvântări
unui mare număr de oameni. Cam o dată pe an i se cerea, de
obicei de Crăciun, să ţină o cuvântare şi nu era mai puţin
nervos decât oricare altul. Dar acum se afla la datorie, în
numele justiţiei, şi şi-o făcea fără şovăială; singura lui teamă
se referea la cerinţele muncii lui însăşi, la nevoia de a le
arăta celor prezenţi că sunt în stare de ceva util dacă admit
numai atât, că au trăncănit prosteşte…
în acea clipă un telefon sună. Nimeni nu se duse să
răspundă. Erau cu toţii cufundaţi în tăcere, cu atenţia
încordată. Un şuşotit şi apoi un băieţel se duse să întrebe
cine e. Mallard zâmbi. După câteva clipe, vederea îi fu
tulburată de câteva lumini electrice – uriaşe globuri aşezate
nu mult deasupra nivelului ochilor săi.
După ce descrise cei doi timpi ai acţiunii furtului, el urmă
astfel:
— La o asemenea lovitură, o mică operaţie de război
împotriva societăţii, nu se poate porni fără informaţii
prealabile, fără ivirea unui prilej oportun şi fără o
recunoaştere a terenului. Cineva a avut răgazul să-şi
petreacă vinerile călătorind cu trenul respectiv, observând şi
studiind cele ce se întâmplă la capătul de la Strawberry
Whitacre al firului. Zâmbi fără alt înconjur chipurilor care îl
ascultau cu luare aminte. Ei bine, persoanele cele mai
indicate pentru a da această lovitură sunt, desigur, angajaţii
acestei Regii. Dar mi s-a spus
— Un semn cu capul către cei din conducere – că
dumneavoastră toţi aţi fost ieri aici. Aluzia stârni hohote de
râs. Totuşi, este posibil – ba sunt silit să spun că este
probabil – pa cei doi oameni să fi dat de rostul celor două
lădiţe şi de conţinutul lor prin intermediul unui salariat al
Regiei Electricităţii. Se poate ca lucrul ăsta să se fi petrecut
din întâmplare, plecându-se de la cine ştie ce plângere sau
lăudăroşenie a cuiva, prinsă din zbor. Se poate să se fi
surprins cine ştie ce frântură din vreo conversaţie dusă de
doi dintre dumneavoastră – mai ales de doi dintre cei ce
efectuaţi plăţile şi care aţi putea discuta despre chestia asta
într-un autobuz, într-o cafenea, într-o circiumă. Dacă vă
puteţi aminti de ceva în sensul ăsta sau dacă aveţi vreo idee
personală cu privire la felul în care informaţia astfel furnizată
s-ar fi putut răspândi, eu va cer să ne-o spuneţi. Nu vă
temeţi că aţi săvârşit o prostie. Nu vă temeţi că aţi părea
ridicoli, dacă mărturisirea ce mi-aţi face-o ar putea să iie
socotită neînsemnată. Sigur că oricine a dat lovitura a fost
prevăzător de la început şi în stadiul în care ne aflăm ar fi şi
mai precaut dacă s-ar putea face acum, prin dumneavoastră,
cale inversă, până la el, cum de altfele şi foarte posibil.
Urmară câteva întrebări, dar nimeni nu-şi aduse aminte pe
loc să fi fost cândva descusut de vreo persoană, la modul
suspect. Mallard a fost condus să stea de vorbă cu casierul
principal, cu cei de la serviciul de salarii şi cu unii dintre
funcţionarii care efectuau plata şi care i-au descris, în mare,
unele clin aspectele mecanismului. S-au interesat apoi de
angajaţii şi foştii angajaţi în care s-ar putea să mocnească
felurite nemulţumiri. Insă în ultimii doi ani nu avusese loc
nicio concediere. Şase salariaţi demisionaseră ca să lucreze
altundeva, patru dintr-aceştia în locuri cu totul în afara
Regiei Electricităţii. Amănuntele privitoare la cei patru îi fură
încredinţate lui Mallard, spre a fi urmărite mai departe.
Persoanele respective erau nişte oameni cinstiţi, iar Mallard
ştia că posibilităţile îi erau reduse. În cele din urmă, întrebă
de ce plata se efectua în felul acesta. De vreme ce un
automobil îi putea căra pe cei doi funcţionari cu lăzi cu tot
până la gară, de ce nu putea oare bate tot drumul până la
Strawberry Whitacre?
întrebarea se dovedi stingheritoare şi plină de haz. Se
părea că însuşi şeful regional dăduse cândva ordin, în cursul
unei crize în Orientul Apropiat, să se facă cele mai stricte
economii la benzină. Plăţile care se pot face prin tracţiunea
cu aburi să fie efectiv făcute pe această cale. Şefului regional
nu-i făcu plăcere să i se aducă acum aminte de aşa ceva.
Mallard reuşi anevoie să-şi menţină o mină serioasă, când
omul se apucă a-i citi scrisoarea ce-l determinase a da
respectivul ordin. „Domnule director, citi el, salariatul
dumneavoastră a venit la mine în ziua de luni în legătură cu
problema defectării instalaţiei de încălzire electrică prin
imersiune…
El a sosit într-o maşină de 14 CP condusă de un şofer…”
— Nu avea decât 11 CP, protestă şeful regional, iar cealaltă
persoană era un simplu călător care se ducea la una din
expoziţiile noastre, totuşi reclamaţia nu era complet
neîntemeiată, aşa îneât am…
Au mai -trecut cinci minute până ce Mallard a izbutit să
plece.
La Strawberry Whitacre a stat de vorbă cu inspectorii
uzinei, cu inginerii, cu antreprenori, cu membri de-ai
personalului S-a adresat unui număr de cinci sute de
oameni, afară, în frig, folosind acelaşi limbaj ca în Horse
Street. Nimeni nu şi-a adus pe loc aminte să i se fi pus
întrebări de niscai străini cu purtări suspecte. Uzina era atât
de mare îneât doi antrepretori puteau lucra la o mie şi cinci
sute de metri unul de altul, fără să se cunoască. Mallard nu
putu face altceva decât să le îngăduie a se mai gândi.
Serviciul administrativ îi înmână lista celor care plecaseră de
la ei, care fuseseră în concediu de boală şi a celor care se
credea că ar fi putut să aibă nemulţumiri; lista firmelor de
construcţii sau a antreprenorilor de lucrări electrice ai căror
oameni lucraseră pe şantier în ultimii doi ani cuprindea
şaptezeci şi trei de nume. Mallard şi Morris îşi notară totul
cu grijă. Ţinând seama şi de informaţiile primite din partea
birourilor din Horse Street, se ajungea la un total de aproape
patru sute de persoane care trebuiau interogate de poliţia
mai multor provincii. Geea ce reprezenta o apăsătoare muncă
de rutină, sute de ore de lucru, felurite drumuri cu bicicleta
ori cu autobuzul ori cu automobilul, şi de vizite la
întâmplare, şi de întâlniri. Niciuna din ele n-avea să fie
făcută de Mallard. I-ar fi plăcut să poată rezolva totul singur
– ca să fie sigur, şi implicaţiile fiecărui cuvânt să poată fi
prinse din zbor şi cea mai uşoară clipire de vinovăţie din ochi
să poată fi citită de el – însă îşi dădu seama că ar fi fost
învins numai şi numai de factorul timp şi trebuia să fie
recunoscător că justiţia avea la dispoziţie toţi aceşti zeloşi
slujbaşi, astfel îneât sute şi sute din aspectele unei anchete
puteau fi lesne cercetate în câteva zile; o uriaşă povară de
rutină, pe care criminalii o pot socoti ca o apărare
suplimentară, va fi executată în trei sau patru zile, verificată,
documentată, dovedită.
Maşina îl purta de colo-colo. Trecuse de amurg şi vremea
era a lapoviţă. Chiar şi pe drumeagul ăla zăpada se topea, îşi
dădea sfârşitul, după o scurtă şi plăpândă existenţă, o după
amiază mohorâtă, umedă, întunecoasă.’ Pe drumeag,
ramurile şi crengile zgâriau oţelul lustruit al maşinii, se
întindeau şi pocneau ca nişte şireturi elastice..
— Te-ai rătăcit, nu-i aşa? observă Mallard. Era doar o
constatare, nu o dojană.
— Dacă m-aţi întreba unde sunt, şefule, recunoscu
şoferul, nu v-aş putea spune. Mă îndoiesc bunăoară că
drumeagul ăsta are un nume. Dar nu m-am abătut din
direcţia în care mergem.
Cineva trăia în locurile acelea. Dincolo de un ecran de
copaci, arbuşti, tufişuri şi de un gard viu, lăsat în părăsire,
lucea o lumină slabă. Vreo lampă cu petrol, îşi spuse
Mallard.
— Stai o clipă, ordonă el.
Vehiculul se opri, lunecând puţin peste nisip şi pietriş.
Tăcerea părea a fi acolo o stare fizică, o permanenţă. Apa se
scutura de pe ramuri şi s-ar fi zis că paşii şovăitori ai lui
Mallard tulbură şi supără liniştea din jur. O pasăre scoase
un ţipăt şi fugi înfricoşată. La o depărtare de trei kilometri se
afla un sat, existau aparate de televiziune, o cale ferată cu un
pasaj de nivel, o uzină electrică în stare să furnizeze lumină
unui număr de patru sute de mii de case pe o suprafaţă de
şapte sute de kilometri pătraţi, dar aici după amiaza târzie se
şi cufundase într-un întuneric de nepătruns, alinat numai de
o singură lampă cu petrol dintr-o singură încăpere. Mallard
îşi dădu seama că la lumina zilei casa – dacă îi puteai spune
aşa – trebuie să fi rămas invizibilă pentru orice trecător, într-
atâta era de gros, de neîngrijit frunzişul înconjurător.
— Mă întreb dacă a fost careva din ai noştri pe aci, spuse
el cu glas tare.
Nu exista niciun motiv anume să crezi că nu trecuse pe
acolo poliţaiul districtului. Mallard era foarte ocupat; şovăiala
ta îl surprinse şi pe el; pentru numele lui Dumnezeu, îi
spunea raţiunea, urcă-te înapoi în automobil; ai destule
lucruri mai importante de făcut. Tacerea şoferului constituia
şi ea un îndemn asemănător.
Dar faptul că locuinţa era atât de izolată şi de bine
ascunsă îl fascina. Nu era exclusă de loc posibilitatea ca
făptaşii să fi trecut pe lângă ea fără s-o fi luat în seamă sau
măcar s-o fi socotit părăsita, dacă o văzuseră. Nici urmă de
poartă. Nici urmă de potecă. Îndreptându-se către slaba
lumină, Mallard văzu că se găseşte în faţa unei magherniţe, a
unei co cioabe de lemn mai gata să se prăbuşească. Gradină
tiu exista, ci un imens ecran de tufişuri, şi deodată dădu
peste un soi de anunţ, care fusese pus în cursul verii dintr-o
altă decadă şi care vestea: „Plante în ghiveci. Arbuşti. Roşii
de vmzare.
Un glas tremurând, strigătul cuiva foarte bătrân şi
temător, se auzi rostind de undeva:
— Cine e? Tu eşti, Willy?
— Nu.
— Intră. Uşa-i deschisă. Nu mă pot scula, urmă glasul.
Mallard nimeri într-un perete, găsi o uşă şubredă, o împinse,
uşa se căscă, păşi peste fărâmături de pietricele, de cărbuni,
nu mai ştia nici el ce; lumina se vedea lucind pe sub o uşă
interioară. Mirosea a umezeală, a paragină, a mâncare
râncedă, a ferestre închise şi a ceva ce el nu putea să
precizeze – oare a ceară?
Glasul cel bătrânesc implora:
— Ce faceţi acolo? şi era un glas de atâta neputincioasă şi
desăvârşită groază!
Acum însă nu mai putea da înapoi; după ce o speriase, era
silit s-o liniştească, s-o îmbărbăteze şi apoi să-şi vadă de
drum, deoarece vocea auzită era prea bătrână ca să poată
avea vreo legătură cu justiţia şi. Cu orice fel de camioane şi
cu oameni care se apucă să ucidă. Să pomeneşti de
asemenea lucruri ar însemna să dezlănţui înlăuntrul
pereţilor de lemn, teroarea.
Mallard deschise şi a doua uşă şi o văzu. Tăcerea era atât
de intensă îneât îi auzi r*ăsuflarea, tremurată, repezită, plină
de spaimă.
21 – Personalul de 1 şi 8
îşi dădu seama de îndată că e oarbă. Se simţi cuprins de
milă pentru întâia oară de când primise înştiinţarea aceea cu
trei săptămâni în urmă. Îşi amintea de ochii plini de
îngrijorare ai comisarultii. „E-n regulă1’, rostise el şi, în faţa
inexorabilului, emoţia îi pierise. Ar fi trebuit ca el să fie acolo.
Mai exista pe lume şi o altă datorie, în afara aceleia faţă de
justiţie; nu ştiuse; cum de-ar fi putut-o şti? Maşina înaintase
pe verde, iar ea a rămas locului, ca o neroadă, deşi auzea
maşina, până ce a fost omorâtă. Nu încape îndoială că—şi
căutase, cu vederea ei mărginită, ochelarii şi neizbutind să
şi-i găsească, ieşise în oraş fără ei. Dacă ar fi fost el acasă ar
fi găsit ochelarii.
Cu toate că era nespus de bătrână şi că nu vedea nimic,
femeia se ridică sprijinindu-se pe încheieturile-i firave, ca şi
cum ar fi încercat să vadă. Zăcea pe o canapea de piele ’ care
crăpase ici şi colo – se vedeau arcurile, iar câlţii canapelei se
întindeau pe jos, ieşeau la fiecare nouă mişcare a corpului ei
aproape fără, greutate. Era acoperită cu felurite plăpumi şi
cearşafuri care nu mai fuseseră spălate de oarecare vreme.
Camera toată avea înfăţişarea unui sălaş al bolii, cu mirosul
acru al morţii care făgăduia să nu mai zăbovească mult.
Bătrână zăcea înţepenită şi o aştepta.
Mallard întrebă cu glas domol:
— Pot intra?
— Sunt bătrână, răspunse ea. Atâta şi nimic mai mult.
Toate bunurile ei, văzu el bine, erau strânse în acea unica
încăpere. Ştia desigur din experienţă unde se aflau toate şi
putea cere oricui venea s-o vadă lucrul de care avea nevoie:
„Dă-mi te rog cleştele de spart nuci; e în sertarul de sus al
scrinului; „vezi că e o scrisoare într-un plic albastru în
coşuleţul cela; citeşte-mi-o…" Rămăseseră în cameră şi vreo
câteva tablouri vechi, peisaje în sepia, în rame, aninate pe
pereţi. Camera era, îşi dădu acum Mallard seama, o
bucătărie. Cu o vatră uriaşă, din fier masiv, deşi în ea nu
ardea decât un pui de foc. În odaie nu părea să fie frig, dar o
întrebă:
— Să mai pun nişte cărbuni pe foc?
— Da, îl rugă bătrână. Nu mai ajung să mă încălzesc..
Pune şi o cratiţă cu lapte pe foc. O să mâncăm niţică
Ovaltine. 1
Era acolo un şir de vase din cositor şi aluminiu, toate,
după câte văzu Mallard, murdare pe dinăuntru şi pe
dinafară. Îl înşfăca pe cel mai mic şi încercă să-l spele la un
robinet. Dar apa rece abia dacă atingea murdăria. Se sperie.
S-ar putea ca bătrână să se îmbolnăvească şi atunci ar purta
el răspunderea; ori avea şi aşa destule pe conştiinţă. „N-a
fost vina mea”, protestase automobilistul şi, păstrând o
tăcere severă, Mallard recunoscuse că într-adevăr nu
fusese…
— Unde-i laptele? întrebă, dar îl văzu de îndată "e bătrână
îi răspunse cu precizie:
— Produs alimentar pe bază de cereale, (n. Tr.)
— Lângă fereastră. Ceştile erau şi ele acoperite de praf, dar
Mallard îşi zise resemnat: „Oricum, e degeaba”, şi, împărţind
riscul, măsură două ceşti, aşezând apoi cratiţa pe focul care
abia putea pâlpâi.
Pip, pip, se auzi de undeva. Mallard se întoarse. O pasăre.
Papagalul mic şi verde arăta cam ros de molii, dar asta n-
avea nicio importanţă; bătrână nu-l putea vedea. Papagalul
ţopăia de colo colo şi pe deasupra zgomotului iscat de
răsuflarea ba-! rinei, Mallard îi auzi picioruşele, precum şi
clinchetul cercului care se balansa. Dipdip – dipdip se auzea
mereu, ca un fel de biată mângâiere acustică.
Mallard o întrebă:
— Să-i dau păsării ceva de mâncare?
— Nu mă simt prea bine astăzi.
Ştia că bătrână nici nu se sinchisea să ştie ce vânt îl
adusese, ea depăşise stadiul acesta, ajunsese la fund; îi era
destul că venise cineva. Mallard se întrebă ce va crede şoferul
de afară şi cât va mai dura până să i se liniştească
răsuflarea; dar n-are a face; e o penitenţă uşoară pentru ziua
cealaltă.
— Nu-i da prea mult, îl sfătui glasul bătrânesc, care
mormăi apoi din nou ceva, bocindu-se, pe bună dreptate, pe
sineşi. Sunt bătrână, doar atât. Nu vreau să mă întorc. Nu
sunt silită să mă întorc, aşa-i?
— Cred că nu.
— Dacă m-ar lăsa în pace… Trebuie să-mi iau pilula. E ora
de culcare?
— Nu, răspunse Mallard. Nu-i decât ora şase.
— Am avut o recidivă, înţelegi. Nu vor să mă lase în pace.
Nu vreau să mă întorc. Ascultă. Eşti însurat?
Mallard şovăi. Nu voia să vorbească despre povestea asta,
nici măcar cu ca.
— Da, îi răspunse.
— Erau acolo nişte femei care… O, a fost groaznic. Soţul
meu a murit. Era acolo una care tot râdca. Dă-mi mâna,
fiule.
Mallard se simţea stingherit, cu toate că n-avea de ce. Nu-l
vedea nimeni, nici măcar ea.
— Laptele, strigă el. Stai o clipă.
 Oarba nu se putea ridica. Mirosul rânced de piele bătrână
se răspândea în valuri dezgustătoare, în vreme ce Mallard îi
turna pe gât băutura. Ochii ei castanii se pironiseră undeva
a recunoştinţă tâmpă.
— Nu mi-au mai rămas decât două pilule, spuse. Nu pot
să ies. Trebuie să le iau. Ascultă. Du-te de-l caută pe domnul
Adams la Drum Whitacre şi spune-i că-mi mai trebuie
cincizeci de pilule. Pentru mine. Unde mi-e punga? Doamna
Blackburn. Ştie el.
— O să găsesc pi-ăvălia închisă, preciză Mallard. Buzele
palide tremurară, ochii castanii se holbară, un firicel de
Ovaltine se prelinse şi-i alunecă printre perii albi ai bărbiei.
— Soţul meu a murit, îngână ea cu vocea zguduită.
Plângea. Nu vreau să mă întorc.
Mallard, simţindu-se teribil de stânjenit, se aplecă peste
cearşafurile vechi şi peste răsuflarea ei şi mai veche şi o
apucă de mâna întinsă. Fu însă brusc îngrozit de pulsul care
făcea salturi, de degetele care tresăreau ca nişte broaşte
neastâmpărate.
— Cine eşti?
— Sunt un poliţist.
— Nu există dreptate fără Dumnezeu. Vocea femeii nu era
agitată. Pulsul însă îi zburda, când ca un motor prea mare
pentru cadrul în care fusese montat, când slab ca unul din
cele mai liniştite ceasuri de mână. „Fiică, credinţa ta te-a
mântuit; mergi în pace şi fii sănătoasă de boala ta” L Maică-
mea spunea aşa. E adevărat. Nu ştiu ce m-aş face, dacă nu
mi-aş aduce aminte de cuvintele acestea.
Pe zidul crăpat în dreptul capului ei, Mallard, lăsând
vorbele să se scurgă din rană, văzu felurite tăieturi de ziare, o
fotografie format carte poştală a regelui George al V-lea în
uniformă, undeva prin ţinutul Flandrei; noroi şi faţa gravă şi
bărboasă, tristă şi înţeleaptă, privind la ceva, amarnic de
conştientă de milioanele de morţi. Privirea lui Mallard sa
aţinti asupra tăieturilor din ziar. Pe raft o lămâie, o litră de
făină cu praf de copt, două ouă, vreo cincizeci de grame de
unt. „Mai întâi să încălzesc tigaia…” Iată şi o carte poştală de
la Edinburgh, ştearsă şi îngălbenită, cu siluete umane şi
automobile demodate. Fusese şi ea fericită atunci – când? în
— Evanghelia după Marcu, 5, 34 (n. Tr.).
1928? în 1932? — şi vedea. „Soţul meu a murit”. E cale
lungă pân-la Tipperary, cale lungă, zău.10
— Crezi în E) umnezeu? întrebă femeia.
— Da, răspunse el şi lăsă vocea să meargă mai departe, să
se reverse, să sângereze, netulburată; n-o asculta; nici n-ar fi
fost frumos; ar fi fost întocmai ca şi cum ar fi tras cu urechca
la mărturisirile unui suflet. Un puhoi năvalnic de vorbe; soţul
pe moarte, sora care vine, singura mea soră, moartă acum,
de cancer, câinele, aveam un câine, case, aveam o casă,
poşta, el lucra la poştă, nunta, o sută de persoane, în alb, n-
am mai fost bolnavă niciodată, numai bătrâneţea, s-au
purtat groaznic cu mine, atât doar că sunt bătrână, ei cred
că deoarece nu văd nici nu ştiu, n-am avut niciodată nimic.
Şi în vreme ce urechile o auzeau, mintea lui striga:
„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” Cele
mai înfiorătoare cuvinte rostite vreodată. Dovedeau că
Hristos e om, că el a mers până la capăt, cu suferinţele şi
umilinţele pe care cuvintele scrise doar le sugerează; arătau
că Dumnezeu a trecut prin toate suferinţele şi el, stând şi
privind îngrozit; numai un părinte poate înţelege această
groază, închipuie-ţi-o pe Olive, închipuieşte-te pe tine
spunând: „Da, puteţi să-i faceţi una ca asta,” de dragul unui
principiu, fie el chiar al dreptăţii. Dar ele, cuvintele, pot tot
atât de bine fi dovada unei voci strict omeneşti care invocă în
zadar un zeu inexistent. Îl cuprinse frica, lucrul fiind posibil,
dar, crezând în dreptate, socoti că nu se poate îndoi cu
adevărat. Dacă îţi vine greu să crezi în rai, dovada existenţei
iadului e mai mult decât convingătoare.
Cele două mâini năduşiră una într-alta şi trecură
patruzeci de minute şi pulsul care batea lipit de al lui
Mallard deveni în fine liniştit, normal, iar răsuflarea acum

10 Aluzie la un vestit cîntec foarte popular în rîndurile soldaţilor englezi din primul război mondial, (n. tr.)
era aşa cum trebuie şi vorbele şi supărarea se uşuraseră şi
deodată o voce cu totul înţeleaptă, care nu era decât aceea a
unei bătrâne sătule până peste cap de secolul al XX-lea, îi
atrase atenţia.
Du-te la doamna Hargreaves. Du-te la doamna Hargreaves,
stăruia vocea, grăbindu-se nebuneşte, spre a nu fi surprinsă
de clipa reîntoarcerii delirului. O găseşti dumneata.. Vine pe
aici să stea de vorbă cu mine. E o femeie extraordinară. Se
întruchipează în ea tot ţinutul. Ea se uită afara pe fereastră
pentru mine. Şi-mi descrie păsările. Dacă s-a întâmplat ceva,
ştie ea. O să dai dumneata de ea.
Degetele bătrâne, subţiri, şi-au desfăcut cătuşele şi capul
istovit al bătrânei se clatină pe lujerul gâtului, se lasă
deasupra pernei murdare. Ochii orbi privesc la el cu o
expresie binevoitoare, aşa îneât iâţi vine greu să crezi că
făptura asta nu vede.
— Îţi plac ouăle?
Mallard rămase ca trăsnit.
— Da, îmi plac ouăle.
— Ieşi prin spate. O să vezi acolo. Ia câteva.
— Mulţumesc foarte mult.
— Du-te mâine după pilule.
— Da, mă duc.
Cineva se strecura înăuntru, pe acolo pe unde intrase eh
La început crezu că trebuie să fie şoferul, dar picioarele pe
care le auzea erau târşâite, mersul —mers de beţiv.
Bătrână auzi paşii aceia şi vocea i se făcu ascuţită,
degetele şi pulsul ei tresăriră. Mai mult decât orice în lume,
avea nevoie să nu fie singură, însă oamenii o înspăimântau
totuşi.
— Tu eşti Willy? Intră. Intră, Willy, nu-ţi fie teamă. Cu
vocea joasă şi zorită ea îi şopti lui Mallard: N-o să spun
nimic, dar Mallard ştia că Willy văzuse -automobilul poliţiei
afară.
Avea cam vreo patruzeci de ani, după cum bănui Mallard;
capul i se legăna; cu atât mai bine că bătrână nu-l putea
vedea.
— Face minunate scaune din nuiele împletite, spuse ea şi
strigă: Nu-i aşa, Willy? Aşa-i că faci scaune minunate?
— Două lire bucata, o scurtă Willy.
Şi ochii lui cenuşii se uitară ţintă la Mallard, se luptară,
dar unul era pierdut, nu mai putea fi folosit. Vocea îi era
cuminte, s-ar fi zis că i se spusese cu o clipă înainte cât de
bine cântase un concert de pian, şi acum nu voia să pară
lipsit de modestie. Dacă doriţi să cumpăraţi, adause; şi din
nou un iz de implorare în vocea care se străduia, care ţinea
cu tot dinadinsul să fie la fel ca a tuturora; însă nici acum
Mallard nu putea înţelege de ce totuşi avea ceva deosebit.
Mallard spuse:
— Să văd.
Bătrână interveni cu ceva ce semăna, ciudat, a un fel de
mândrie:
— Arată-i faţa, Willy… E foarte bun, îi mai spuse, ea lui
Mallard cu vocea din nou joasă şi zorită. Tare drăguţ cu
mine. Şi cu doamna Hargreaves. Mallard se întrebă speriat
cum o să mai arate şi doamna Hargreaves aia. Idiotul îi arătă
lui Mallard faţa.
— – Obrazul stâng, strigă bătrână agitată şi, atunci când
Willy îşi arătă profilul stâng, deplina grozăvie a cărnii vii se
înfăţişă şi ea spre a fi privită.
— Acum nu-mi mai trebuie nimic, spuse bătrână.
— Într-adevăr?
— Willy o să-mi citească.
— Trebuie să plec.
— Pilulele, stărui ea, uitând de ouă. Cincizeci. Trebuie să
pot dormi.
„Oare, se întrebă Mallard cu milă, vede când visează?”
Willy stărui:
— Treizeci de şilingi, dacă veniţi să le luaţi.
— E-n regulă, spuse Mallard şi se opri în prag şovăind;
dase de suflul aerului rece, de întuneric, de pustiul care se
întindea pe câţiva kilometri jur-împrejur.
 — Eşti sigură că nu-ţi mai trebuie nimic?
— Da, da. Citeşte din Cartea Facerii, Willy.
— Atunci, noapte bună.
Niciun răspuns. Nu ştia dacă trebuie să râdă ori să plângă.
Se întoarse la maşina cufundată în întunericul unde lucea o
ţigară aprinsă şi se gândi înfricoşat: „asta nu-i decât una
dintre căsuţe. Dacă stai şi te gândeşti la toate suferinţele de
pe lume…” Nu avea altceva de făcut deoât să meargă mai
departe, să-şi facă datoria cu oricât de puţini sorţi de
izbândă, oncât ar fi fost de cumplită suferinţa care nu va
putea fi niciodată alinată pe de-a-ntregul; o nouă variantă
apare Ia altcineva, de îndată ce complicaţiile celei vechi s-au
limpezit.
Mallard o găsi pe doamna Hargreaves undeva pe un teren
de camping, la ora zece, în dimineaţa zilei următoare, a
şaptea zi după furt. Vremea se schimbase peste noapte cu
desăvârşire. Depresiunea aceea atmosferică de pe o întindere
de o mie cinci sute de kilometri pătraţi dispăruse, părăsise
câmpul de luptă. Dimineaţa era acum senină şi umedă şi
caldă şi puritatea zăpezii se topea văzând cu ochii,
prefacându-se în apă, minune din cea mai obişnuită, pe care
pământul şi rigolele o sugeau. Nori mari păşeau pe un cer
albastru curat şi cu toate că frunzişul încă nu înmugurise pe
ramuri de copaci, o atmosferă şi o strălucire de primăvară
domnea în văzduh.
Pe terenul de camping, înconjurat de sârmă, se aflau două
caravane. Automobilul poliţiei merse pe urmele lăsate în
trecerea sa de maşina bibliotecii ambulante care, după cum
aflase cu uşurinţă Mallard în ajun, era condusă de doamna
Hargreaves. Un câine alsacian, legat cu lanţ, lătră mânios la
automobilul poliţiei. Două tinere şi un băieţaş stăteau pe
cărările acoperite de zgură din faţa locuinţelor lor şi o altă
femeie mai în vârstă, care ţinea în mână nişte cărţi, li se
alătură
— Fără să-şi ascundă curiozitatea – să privească
automobilul poliţiei. Mallard se simţi niţel stingherit la
coborârea din automobil, pomenindu-se în centrul unei atât
de mari şi ele concentrate atenţii.
El se adresă celei mai în vârstă dintre cele trei femei:
— Caut pe o doamnă Hargreaves.
Cele mai tinere se arătară pline de curiozitate, la fel şi
copilul; dar femeia pe care o bănuia Mallard că ar putea fi
în-:, săşi doamna Hargreaves se dovedi mai mult decât plină
de curiozitate. Era o femeie excepţională, de asta Mallard nu
se mai îndoi nicio clipă, după ce-i aruncă o singură privire;
pe uriaşa ei faţă bronzată, de măr roşu şi sănătos, cu părul
ca paiul, ibătrânel şi purtat în deplină răvăşeală sub o
pălărie caraghios de bărbătească, îi străluceau ochii albaştri
şi Mallard înţelese că femeia refăcuse în sens invers drumul
care-l adusese pe el aci, desluşise pe cine întrebase despre ea
şi prevăzuse ce declaraţii o aşteptau în faţa organelor poliţiei
şi în sălile de tribunal; se vedea bine că-şi frământă mintea
cu toată seriozitatea. Atenţia pe care i-o da nu era doar una
acustică; avea darul de a întipări lucrurilor puternica ei
personalitate. Celelalte femei erau mai sfioase, se mişcau şi
vorbeau în funcţie de alte lucruri – câinele, copilul, un
ceainic, structura solului, timpul – dar doamna Hargreaves,
care ar fi putut fi timidă din pricina înfăţişării sale ciudate,
nu se arăta de fel timidă. Purta prost veşminte grele, însă
bune şi, luând cuvântul, vădi un viguros glas de orator; iar
dacă nu-i scăpă nici privirea pironită şi batjocoritoare a
şoferului automobilului de poliţie, apoi nu dovedi asta prin
nimic.
— Pe care anume doamnă Hargreaves o căutaţi
dumneavoastră? Soacra mea mai trăieşte şi mai e cineva cu
acelaşi nume la Drum Whitacre.
— Dumneavoastră cunoaşteţi o bătrână doamnă oarbă pe
care o cheamă Blackburn?
— Desigur.
— Are nevoie de nişte pilule. Vreţi să fiţi bună să i le daţi
din partea mea?
— Cai plăcere. Trec astăzi pe acolo.
 — Sunteţi foarte amabilă, doamnă.
Una dintre tinere întrebă atunci:
— N-aţi vrea oare să luăm cu toţii un ceai?
— Trăi-te-ar Dumnezeu, Mary, spuse doamna Hargreaves.
Desigur că vrem.
Se aşezară să bea ceaî, într-o atmosferă destinsă. Câinele
încetase cu lătratul. Una dintre fete fuma, alegându-şi o
carte.
Doamna Hargreaves dădu atacul:
— Dar n-aţi venit dumneavoastră numai ca să-mi daţi
aceste pilule, nu-i aşa?
— Nu. Vă bucuraţi de mare faimă.
Din nou râsul puternic.
— Ai auzit, Mary? Că mă bucur de mare faimă.
— Te cred, încuviinţă tânăra. Nu văd nimic aici care să ma
Intereseze. Pot intra să caut în caravană?
— Serveşte-te. Dragoste, crime, sexualitate, aventuri
istorice —; de toate, la dispoziţie. Şi de ce fel. De mare faimă
mă bucur? Bună sau rea?
— Cunoaşteţi bine regiunea, doamnă?
— Da, dar nu bârfelile care circulă în regiune.
— Mergeţi în vizită pe la bătrână, ca să vă uitaţi pe
fereastră şi să-i povestiţi şi ei ce vedeţi?
— Da, desigur. Biata de ea. Mare prostie s-o ţintuieşti în
spital. Prea multă lume se ia numai după regulament.
— Aţi aflat de furtul ăla din tren?
— Şi eu, ca toată lumea.
— Vedeţi, doamnă Hargreaves, un lucru ca ăsta trebuia
organizat din vreme. Făptaşii trebuie că au vizitat ţinutul
ceva mai înainte, luându-şi cele mai mari precauţiuni.
— Da. Înţeleg ce vreţi să spuneţi. V-aţi gândit la felul cum
or fi procedat?
— Desigur că au călătorit cu trenul.
— Ar fi putut cerceta împrejurimile şi-n automobil?
— Mai c-aş spune că aşa au şi făcut-o. PrinStrawberry
Whitacre trece un mare număr de automobile. Nimeni nu le
ia în seamă. Am vorbit cu o mulţime de oameni ji de vor fi
vizitat criminalii aceştia ţinutul pe jos, o vorfi făcut-o
noaptea. Nimeni n-a declarat până acum că a văzut străini
dând târcoale prin împrejurimi.
— Credeţi că e cu putinţă să fi folosit un telescop?
Mallard o privi de data aceasta cu atenţie.
— Aţi văzut pe cineva care folosea un telescop?
— Credeţi că asta poate avea legătură cu furtul?
— Foarte probabil. Ar fi o excelentă metodă din partea lor
de a fi cercetat locul fără a-l vizita de fapt personal. Priveau
cu adevărat în direcţia aceea?
— Staţi o clipă, ceru ea îngăduinţă. Lăsaţi-mă să-mi refac
în minte imaginea. Am mutat găleata de cărbuni, am pregătit
ceaiul, l-am băut amândouă, bătrână era niţel indispusă în
ziua aceea. Am citit din Biblie şi apoi, pe la mijlocul după
amiezii, mi-am aruncat ochii pe fereastră. La o depărtare de
vreun kilometru şi jumătate un bărbat se căţăra într-un
pom. Mi-am spus că e un topograf. Se uita prin ceea ce am
presupus a fi un telescop şi apoi s-a dat jos.
— Dar la ce s-a uitat?
— Daţi-mi voie o clipă doar. Da, stătea niţel plecat spre
stângă şi se uita la dreapta sau înspre dreapta. Doamne,
Dumnezeule! Să ştiţi că într-acolo se uita. Avea desigur o
vedere generală asupra întregului ansamblu: şi uzina
electrică şi gara şi pasajul de nivel.
— Doamnă Flargreaves, sunteţi vrednică de marea faimă
de care vă bucuraţi!
— Vă declaraţi mulţumit?
— Mai încape îndoială!
— Mai e şi altceva. Doamne, de mi-aş putea aduce aminte.
Asta s-a întâmplat, vezi bine, acum nu ştiu câte săptămâni.
Nu de foarte mult, dar e destul timp. Sunt aproape sigură că
după câteva minute a venit un automobil şi mi-a trecut prin
gmd, cu toiul ilogic, presupun, altminteri mi-aş reaminti mai
amănunţit, că omul – nu, mai bine zis oamenii, căci erau doi
– da, m-ani gindit că automobilul venea dincotro fusese omul
cu telescopul. Ia te uită, omul lui Dumnezeu, se poate spune
că mi-ai făcut psihanaliza! Mai mult nu-mi pot aminti. Ba da,
pot! Era un automobil cafeniu. Mic. Ciudat. Ce vreau să
spun? Da. Neobişnuit. Ei, ce zici, doi oameni! Hm, s-ar
putea…
— Da, s-ar putea să fie chiar clienţii noştri, încuviinţă
Mallard. Puteţi să-i şi descrieţi?
— Se vede că nu vă e milă de mine! Destul de tineri, dar
nu nişte puştani. Mă tot gândeam la topografi şi ei aveau
cam vârstă potrivită. Atenţia i se îndepărtă dintr-odată, se
pierdu, iar femeia rosti: Asta e de şase pence, Mary. Cum îi.
Zice? Sângele soţului. Pentru Dumnezeu, fetiţo, se poartă
oare Peter atât de rău cu tine?
Din nou râsul ăla covârşitor şi iarăşi cutele din jurul
ochilor în capul acela de intelectuală; şi după ce râsul se
stinse, Mallard văzu că atenţia ei se îndreptase altundeva, la
cărţi şi la restul pe care trebuia să-l dea şi la cât era ora şi la
o a doua ceaşcă de cai. Nu socoti că e cazul să-i ia chiar pe
loc o declaraţie propriu-zisă, dar nu se îndoia câtuşi de puţin
de adevărul şi utilitatea mărturiei. Era uşor de închipuit, şi
foarte verosimil; un 0111 se caţără într-un copac înalt,
strccurându-se din cracă în cracă şi având cea mai mare
grijă de telescop, în vreme ce în sau lângă un mic automobil
cafeniu, de model neobişnuit, un altul stă sau şade la pândă;
amândoi sunt numai ochi şi urechi, să vadă dacă nu-i cineva
împrejur, însă murdara magherniţă de lemn, pitită sub
perdeaua ei de tufişuri, nimeni n-o zăreşte şi nimeni nu ştie
că ochii albaştri ai justiţiei se uită în clipa aceea pe fereastră
pentru a spune cum e vremea unei bătrâne oarbe care fusese
într-un azil de nebuni. Are şi justiţia ghearele, noroacele,
mijloacele ei.
Al nouăzeci şi şaptelea martor…
Spitalul era într-o suburbie din Wicester. Vuietul
circulaţiei a rămas dincolo de zidurile înalte. Nu există intrări
speciale pentru poliţişti, la spitale. Mallard păşi de-a lungul
potecilor umede pe zăpada care trăgea să moară, trecând
prin dreptul frunzişurilor moarte şi al goalelor partere de flori
şi al băncilor şipcuite unde vara bătrânii pot şedea şi plânge,
şi în labirintul tuturor acelor construcţii găsi o intrare în faţa
căreia o sută şaptezeci de persoane obosite stăteau la coadă,
în bietele lor mâini ţineau flori strălucitoare, plase cu
borcane de marmeladă şi miere, pachete de ciocolată,
portocale, cărţi, ziare – toate nimicurile pe care oamenii le
duc la spitale spre a îmblânzi moartea sau pe Dumnezeu sau
ursita sau pe medic sau pe oricine o fi cel ce – după atâta
amar de zile şi de nopţi
— Readuce uneori, ba chiar de cele mai multe ori, culoarea
pe obraji pământii, pune mădularele în funcţiune, dă ochilor
vederea, zăgăzuieşte puroiul, restabileşte normalul. Erau cu
toţii istoviţi, speriaţi, tulburaţi; arătau şi ei, aproape fără
excepţie, a fi bolnavi; foarte mulţi erau bătrâni, iar
majoritatea o alcătuiau femeile. La un loc, dădeau o
neplăcută impresie de fiinţe fără sex: o josnică, ostenită,
rugătoare masă de carne ce aştepta, frângându-şi mâinik şi
clătinându-se pe picioare, să i se dea voie să intre. Mallard
văzu atunci că se afla la intrarea secţiei de chirurgie. Ochii
tuturor erau îndrepT taţi către portarul în halat alb. Fiecare
mişcare a acestuia îşi avea semnificaţia şi însemnătatea sa.
Cei care mai fuseseră de multe, multe ori acolo, aşteptau acel
anume gest al mâinilor şi acel anume zâmbet pompos care
însemnau laolaltă că le dă voie să intre, să-şi poarte
împuţitele şi molipsitoarele răsuflări şi veşminte de-a lungul
coridoarelor igienice şi, spre exasperarea personalului, să se
aşeze pe scaune, să-şi plimbe mâinile murdare pretutindeni,
să lase, astfel, o mare cantitate de muncă în urma lor…
Ochii din capătul cozii se întoarseră să-l examineze pe
Mallard, se pironiră asupră-i văzând că şovăie, se pregătiră
să protesteze dacă le-ar fi luat-o numai cu un metru înainte
şi, când îl văzură pornind mai departe (deoarece îi era tot
una pe care uşă intră), murmurară în aşa fel îneât el să
audă: „Drept cine se ia?” Constatând însă că Mallard intră
fără nicio greutate, se mângâiară cu gândul că probabil
greşiseră. „O fi vreun medic, arată a medic”.
Mallard înaintă pe coridoare mohorâte, deprimarea
iscându-î un fel de nelinişte. Ora de vizite. Ce mai belea!
însemna că putea să aştepte un ceas şi de-abia apoi s-o vadă
pe fată, sau că putea să plece şi să se întoarcă mai târziu. În
amândouă ca şurile, îşi va pierde timpul, pe al său şi pe al
şoferului, ca şi folosinţa de către altcineva a maşinii parcate
două sute de metri mai încolo. Se hotărî să se ducă să afle în
ce stare se găseşte fata.
Sora din salonul de femei al serviciului de Traumatologie
se ciocni de el la intrarea într-o rezervă şi cătrănită că dă
peste bărbatul ăla mătăhălos, în impermeabil ponosit,
rătăcind printr-un salon de femei, îi porunci cu glas ascuţit,
repezit şi înţepat să poftească afară. După alte zece minute,
sora tot mai rămase oarecum bănuitoare. „Fata, îi spuse ea
mai degrabă în silă, o duce acum ceva mai bine. O, da, se va
însănătoşi. Rănile nu erau chiar atât de grave. Nici nu
existase vreo îndoială în această privinţă.” Mallard rămase
surprins şi apoi iritat. Desigur că rănile pot fi considerate din
felurite puncte de vedere şi că infirmierele, cu timpul, ajung
să vadă lucrurile altfel decât toţi oamenii, dar asta prea se
exprima rece şi tehnic. Prea o lila pe fată drept o simplă
bucată de carne; desigur, carnea fiind tânără, avea mai mulţi
sorţi de tămăduire.
— Cam prea mult tărăboi, spuse sora, şi atunci Mallard
înţelese că sorei nu-i plăcuse publicitatea ce i se făcuse fetei.
Faptul că publicitatea se datora celor săvârşite şi nu doar
povestite de fată, nu părea s-o impresioneze prea mult.
„Venise presa s-o vadă pe această fată?” întrebă poliţistul.
„Nu.” „Ei bine, nu poţi, zău, arunca vina asupra ei,” porni să-
i demonstreze Mallard, şi femeia care era atât de obişnuită să
i se dea ascultare, tresări, în faţa sincerităţii omului acestuia
voinic pe care-l avea în faţă.
— Şi cum, o întrebă în continuare Mallard, cum se
prezintă situaţia reală în momentul de faţă?
La aceasta sora îi putea răspunde mai uşor, întrebarea era
tehnică şi lipsită de orice urmă de căldură umană, ba mai
mult decât atât, era vorba în răspunsul ei de o biruinţă care
revenea în parte spitalului, iar spitalul pe suprafaţa celor
câteva sute de metri pătraţi înconjurători, era al ei.
— Are, îi explică ea lui Mallard, câteva coaste fracturate. Şi
au fost puse în ghips; îi îngreunau respiraţia şi-i pricinuiau
dureri. Deoarece exista posibilitatea unor leziuni interne la
plămâni, i se interzisese să stea de vorbă. De altfel, mai
spuse sora, fata nici nu doreşte să vorbească.
— Ce înseamnă asta?
— Ei bine, fireşte, îl lămuri ea, de parcă ar fi vorbit cu un
dobitoc (şi aceasta, de altfel, era în fond concepţia şi
prejudecata ei: oricine nu lucrează aici şi nu înţelege ce-i
spun eu, e un dobitoc), s-a produs un teribil şoc care, într-o
oarecare măsură, mai dăinuieşte şi acum sub forma unei
depresiuni nervoase. Fata are julituri pe faţă, şi-a pierdut doi
dinţi, are buzele rupte şi inflamate. Mâna? A, da, mâna.
Chirurgul Moriarty a făcut minuni, străduindu-se să-i
salveze mâna. Mâna nu e pierdută. Nu-i asta o minune?
— Cu adevărat, răspunse Mallard.
— I-a rămas teafăr degetul cel mare, preciză sora, jubilând
de biruinţă tehnică-.
Mallard simţi că se clatină. „Vrea să spună că…?” „O, da,
asta vrea. Degetele i s-au dus. Dar nu şi degetul gros. O
minune!” Mallard rămase cu ochii ţintă la ea. Relativ. Totul e
relativ. Poae că e o minune. Dar pentru fată tot tragedie şi
nenorocire înseamnă. Şi o spuse răspicat. Spusele însă nu-i
fură sorei pe plac.
— Ăştia-s pacienţii, rânji ea. Dacă ar fi după ei, nici c-ar
mai fi minuni. Nu-s buni decât de văicăreală. Nu despre ei
vorbesc; vorbeam de minunea cărnii care supravieţuieşte.
— A, da, e adevărat, încuviinţă Mallard, dar numai din
politeţe. Bănuiesc că a pierdut din greutate şi aşa mai
departe?
— Fireşte că a pierdut din greutate. Din nou, subînţelesul
5 „dobitoc să fii şi tot trebuie s-o ştii! Greutatea n-are
importanţă/’
„N-o fi având importanţă pentru tine, gândi Mallard, dar
are pentru o fată tânără care tocmai începe să-şi preţuiască
frumuseţea, şi frumuseţea depinde de proporţii/’ însă de
vorbit, vorbi altfel:
— O să dureze mult până ce se va reface?
.
— Câtuşi de puţin, îl asigură sora. Cel mult un an.
— Un an pentru trup, sugeră Mallard. Tot restul vieţii
pentru minte.
Sora îl străfulgera cu privirea şi protestă, tehnică până Ia
capăt:
— Lăsaţi! dumneavoastră subevaluaţi posibilităţile
corpului…
Dar Mallard ştia cât de mult va fi schimbată întreaga viaţă
a fetei. Nu neapărat înrăutăţită, deoarecc suferinţa preţuieşte
şi ea întrucâtva; îţi împrospătează perspectiva, te învaţă cu
mila. Dar îşi putea uşor închipui lunile de slăbiciune şi de
convalescenţă care o aşteptau. Prima ei zi după ieşirea din
spital, când zgomotul circulaţiei o va îngrozi. Lunile de zile în
care doar va ciuguli din mâncare. Dovezile acelea de energie
pe care prietenele ci îi vor cere să le dea şi pe care ea,
obosind uşor, le va refuza, mai întâi din moliciune, apoi din
teamă, în cele din urmă din nepăsare, din pricina
perspectivei schimbate. Şi în tot cursul vieţii ei, problema
mâinii. Şi, fireşte, era vorba de mâna dreaptă, altminteri nici
că s-ar fi putut.
îşi dădu seama de relativa linişte din salon.
— Nu-i oră de vizită?
Sora oftă a dispreţ. Înştiinţări pe toţi pereţii şi dobitocii
ăştia…
— Nu la traumatologie, preciză ea. Nu, până diseară.
— Atunci, pot s-o văd pe fată?
— Dacă-i neapărat nevoie. Doriţi un paravan?
— Da, răspunse de dragul fetei, nu de al lui.
Merse în urma paşilor grăbiţi ai unei infirmiere care
desfăşură un paravan în jurul unui pat de la capătul
salonului. Celelalte unsprezece bolnave îşi ridicară privirile
de pe reviste şi de pe lucrurile de mână, ca să se uite la el.
Domnea o’ linişte deplină. De undeva se auzea o muzică. În
salon era parcat un cărucior din aluminiu, încărcat cu
obiecte de neînţeles, deprimante. Mallard îşi ţinea pălăria în
mână. Radiatoarele împroşcau o căldură fierbinte care-l
obosea. Infirmiera era tânără şi, deşi mică, suplă şi activă.
Zâmbi pacientei şi-i spuse:
— Aveţi o vizită, domnişoară Moore.
Dar fata din pat nu zâmbi. Îşi lăsă ochii în jos, se uită la
pătura roşie, la tava aceea pe roţi, dar nu mai înainte ca
Mallard să fi ghicit groaza de doctori, de injecţii şi analize.
Infirmiera îi adresă lui Mallard unul din acele zâmbete pe
care infirmierele le adresează vizitatorilor când sora nu se
uită şi Mallard spuse: „Mulţumesc”.
Mallard o privi pe Tereza Moore şi-i plăcu ceea ce văzu,
Tereza nu se uită la el. Mâna din care rămăsese numai
degetul gros era în cuşcă, sub cearşaf. Fata era foarte palidă,
cu ochii umflaţi de oboseală, de nesomn. Degetele mâinii
supravieţuitoare smulgeau scame din pătura cea roşie, iar
faţa atrăgătoare, tristă, zgâriată, de codană care mai aproape
că da să lie femeie, privea ţintă, nefericită, în gol. I se păru
evident lui Mallard că tânără nu suferea atâta de pe urma
celor prin care trecuse, cât mai ales de teama unor noi
dureri. Era asemenea unui soldat căruia nu-i este frică de
moarte, dar se teme de eventuale răni.
— Pot şedea?
Fata nu voi măcar să se uite la el sau să-i răspundă.
Mallard o linişti:
— Nu sunt medic, dar spaima nu dispăru de pe faţa ei.
Fusese proiectată atât de departe dincolo de normal,
datorită violenţei dintr-o singură după amiază, îneât nu mai
avea încredere în nimeni. Puteau ele, infirmierele, să se
perinde cu zâmbete senine şi putea sora să vină cu minunile
ei, jjentru ea toate se încheiau cu acelaşi rezultat – chinuri.
 — Doreşti să plec? Atunci…
De data aceasta fu destul de mirată îneât să clatine din
cap.
— Aşadar pot să mă aşed. Mi-e cald şi sunt obosit,
„Altă capcană prezentată în vorbe! părea a spune expresia
chipului ei care rămânea în continuare îmbufnat: „vrei şi tu
ceva!” Totuşi încuviinţă din cap.
— Ştii cine sunt?
O altă mişcare a capului.
— Vrei să răspunzi la câteva întrebări?
îşi luă ochii de la el. „Pentru numele lui Dumnezeu,
spunea expresia feţei sale, pleacă! Mi-e silă de lume începând
din după amiaza zilei de vineri, 13 februarie.”
Mallard zise, ridicându-se în picioare: „La urma urmei nici
nu-i atât de important. Nu-i drept să te…”
Tereza Moore stărui repede, dându-şi seama că omul
vorbea serios şi că pleacă:
— Staţi o clipă!
Vocea i se stinse însă de îndată ce vorbi. Cele trei cuvinte
le rostise cu o voce normală, care apoi se ascuţi ca şi cum
nervul care o controla ar fi fost zdrobit. Sudoarea îi acoperi
faţa şi ochii i se umplură de nefericire. Mallard înţelese că era
groaznic de stânjenită de vocea care trecea singură de Ia
normal la caraghios.
Grăi:
— Nu te îngrijora, din cauza vocii. O să se Îndrepte ea cu
timpul.
— Cât timp?
— Te doare când vorbeşti?
Un zâmbet prudent:
— Ba ibine că nu!
Mallard înşiră:
— Asta-i partea mârşavă a vieţii. Te repezi să faci un lucru
bun şi vitejesc şi trebuie să-i porţi povara tot restul vieţii. Am
cunoscut un om care a fost decorat cu „Victoria Cross”11.

11 Cea mai înaltă decoraţie britanică, dată numai pentru fapte de vitejie pe cîmpul de luptă (n. tr.).
Nervii i se zdrobiseră în cursul nemaipomenitului său act de
vitejie şi, după aceea, n-a mai fost acelaşi om. La început
nimeni n-a zis nimic, dar oamenii şi lumea judecă altfel de la
o clipă la alta. S-a pornit să facă prostii şi decoraţia n-a mai
contat. Lumea spunea că un om decorat cu Victoria Cross se
cuvine să ştie să se poarte şi să nu stea în faţa unei şcoli de
băieţi să… mă rog, l-au condamnat ila închisoare.
Bolnava îşi pironise privirea asupra lui, cu o. Atenţie
pătrunzătoare, care îl zăpăci o clipă.
— Să nu mă întrebi dacă ar fi fost mai bine să nu fi făcut
actul de vitejie care i-a adus decoraţia. Nu încape îndoială că
am câştigat războiul.
— Ce i s-a întâmplat omului?
Vocea ei, încleştată şi anevoioasă din pricina durerii, nu
şovăise totuşi.
— A ieşit din închisoare şi a lucrat într-un magazin. Apoi
s-a apucat să fure.
— A intrat din nou în închisoare?
— Nu. Adevărul e că se află într-un ospiciu.
Fata nu ştia cum să înţeleagă această ciudată comparaţie.
Mallard zâmbi.
— Ei bine, e mai adevarat decât în minunile de care tot.
Pomeneşte sora.
Tereza se porni să râdă, dar o sugrumă durerea.
— Ştii, continuă Mallard, că eşti singura persoană din
trenul acela care a făcut ceva? Carnea palidă de pe faţa fetei
roşi. Îşi întoarse ruşinată privirea. Ba mai mult decât atât,
urmi el, erau acolo mai multe persoane care au văzut cum
eşti lovită şi care ar fi putut coborî cu uşurinţă să te ajute,
dar n-au făcut-o. Au avut cu toţii scuze minunate.
Fata îl privi mirată. Se vedea că nu poartă nimănui nicio
pică. Ceea ce făcuse în după-amiaza aceea, făcuse numai de
bună voia ei.
— Îţi spun toate acestea, zise Mallard, numai ca să ştii în
ce soi de lume trăieşti. E o lume cu totul fascinantă. Un
pumn de oameni într-un tren, toţi cu vederi şi concepţii
felurite asupra vieţii. Dar nu lua lucrurile prea tragic. Ceea
ce ai făcut e extraordinar, însă nu trebuie să te laşi zdrobităşi
nici măcar să te schimbi şi mai ales să nu te crezi
îndreptăţită să ai pretenţii. Cel mai bun lucru este să te
însănătoşeşti şi să te duci acasă şi să faci ceea ce făceai şi
mai înainte. Să nu te alegi cu vreun complex, ca omul ăla cu
decoraţia.
— N-o să mai fie chiar la fel, arătă ea, înduioşâhdu-se niţel
de ea însăşi.
— De ce-ai făcut-o? întrebă el. 1
— Fura lăzile acelea..
— Ai făcut un lucru extraordinar, rosti Mallard. Îţi suntem
’ foare recunoscători. Faptul că nu ai izbândit nu ne
micşorează de loc recunoştinţa.
Fata îi răspunse mânioasă:
— A doua oară n-o mai fac, credeţi-mă!
Mallard râse.
— Ştiam că asta o să te înfurie. Dar, ştii, e adevărat. Toata
fapta dumitale rămâne fără rezultat dacă nu putem pune
mâna pe individ. Ţi s-a publicat fotografia în ziare, nu-i aşa?
— Ei, şi ce?
— Te-ai uitat la ea?
— Infirmiera mi-a arătat-o.
— Au fost ziarişti aici?
— Ei comedie! sper că nu!
— Fotografia din ziare i-a ajutat pe mama şi pe tatăl
dumitale.
— Mă simt jenată în faţa lor. Reporterii n-or să vină aici,
aşa-i?
— Probabil că nu, de vreme ce «-au dus la părinţii
dumitale.
— Doresc un singur lucru, să nu văd pe nimeni. Vreau să
fiu lăsată în pace.
— Eu n-o să stau mult.
— O, nu mă gândeam la dumneavoastră. Nu sunteţi dintre
aceia care se enervează; sunteţi interesant.
 Mallard vorbi, cuvintele ieşindu-i năvală din gură:
— Soţia mea a fost omorâtă de un automobil acum patru
săptămâni. Sufăr şi eu…
— Doamne, ce groaznic!
— Din vina ei, adăugă el cu amărăciune. Totul s-a petrecut
strict legal. Şoferul avea tot dreptul s-o omoare. A ieşit din
casă fără ochelari…
— Dar desigur că omul din automobil a văzut-o?
— Da. Am arătat şi eu asta, dar mi s-a răspuns cât se
poate de tehnic şi de legal; dată fiind reducerea vitezei în
raport cu distanţa şt cu greutatea proporţională a unui
anume model de automobil, încercarea imposibilului şi
oprirea ar fi însemnat să se pericliteze viaţa altcuiva într-un
loc care era foarte aglomerat. Nu. Nu putea să scape; şi-a
căutat-o singură.
— Păreţi să vă simţiţi vinovat într-un anume fel. De ce mi-
aţi povestit-o?
— Pentru că ai să înţelegi. Pentru că eşti rănită. Eşti o
fiinţă omeneasca.
Ochii fetei se muiară, buzele ei contuzionate tremurară.
Mallard se învinovăţi pe sine.
— Draga mea, îmi pare rău. Vezi, vina a fost a mea. Ar fi
trebuit să fiu acasă, să găsesc ochelarii. Dar nu trebuia să te
amărăsc cu povestea mea. Sunt de fapt aici în calitate de
poliţist. Sper să obţin de la dumneata o descriere a
întâmplării sau ceva asemănător. Vreau să-ţi cer să te uiţi la
fotografii, să te înfăţişezi în faţa tribunalului, să vorbeşti şi să
tot vorbeşti până ce ţi se va face silă şi nu va mai exista
probabilitatea să te avânţi în pericol de dragul societăţii.
— Staţi o clipă, spuse Tereza.
Respira, şi Mallard îi putea auzi durerea, putea mirosi
produsele chimice din răsuflarea fetei. „Doamne, ce fată
minunată!’
— Suferinţa! zâmbi ea. Mă apasă ceva, urmă apoi, dar se
întrerupse, asta era prea mult. Sunt ca nişte albine care m-
ar înţepa pe dinăuntru. Ca nişte viespi, vreau să spun.
Albinele îmi plac. Dar asta n-o pot îndura. Întocmai ca
jaldaţâi, mărturisi apoi într-o şoaptă zorită, cu coada
ochiului la inamic, de data (aceasta o infirmieră, ai cărei paşi
mărunţi se vedeau pe sub paravan, dar care nu se îndreptau
spre ea, ci se duceau altundeva. Singurul lucru este că n-a
mai rămas absolut nimic. Nimic.
Mallard simţi că-l cuprinde frigul groazei. Nimic…
— Desigur că…
— Nu eram chiar aşa, spuse ea. Vreau să spun că aveam
speranţe. Un băiat. Îi trimisesem o ilustrată de Sfântul
Valentin, chiar în ziua aceea. Sufăr pentru că n-o să mai
poată fi nimic. O să fiu mai degrabă nefrumoasă câtva timp.
— N-ai decât paisprezece ani, o consolă Mallard. Până ce o
să ai douăzeci…
Fata îşi strânse buzele strivite atât de tare, îneât se ivi
sângele, care se strânse repede într-o singură picătură.
— Credeţi că o să mai conteze atunci? Copiii vor lucrurile
de îndată.
— S-ar fi întâmplat în orice caz, presupuse Mallard. Aşa,
cel puţin, nu vei fi lovită de el; să fii lovit de împrejurări e
niţel mai uşor, îţi dă o scuză pentru faptul că n-ai izbândit.
— Toate-s bune şi frumoase, încuviinţă ea, şi adevărate,
dar tot dureroase rămân.
— Când o să ieşi de aci, proroci Mallard, o să vezi că
băiatul o să ţi se pară mult mai micuţ.
Fata izbucni în râs, îi străluciră dinţii (doi lipsă), clar
durerea puse repede capăt veseliei.
— De fapt e mai degrabă voinicos, spuse ea. Ştiţi, cu
părinţii mei n-aş putea vorbi astfel.
— O să-ţi mai spun încă ceva, zise Mallard. Două lucruri.
Un bărbat nu se însoară cu o fată de dragul Celor zece degete
ale ei.
Tereza se porni pe râs.
— Asta am aflat-o şi eu!
Mallard zâmbi stingherit.
— Nu ştiu ce-i de râs! Celălalt lucru este că nu te măriţi
niciodată cu primul bărbat pe care-l iubeşti; de fapt aş putea
spune că nu te măriţi niciodată cu cel pe care-l doreşti, dar
ţi-aş părea cinic.
— Atunci cu cine te măriţi?
— Cu acel care vrea să se însoare cu tine.
— Şi asta pare cinic.
— Nu e. O să vezi.
— Sper.
— Nu te obosesc?
— N-are a face, spuse fata. Cunosc bine oboseala acum.
— Se serveşte ceaiul.
— Bun. Mi-e foame.
Infirmiera întrebă:
— Doriţi şi dumneavoastră o ceaşcă de ceai?
— Foarte drăguţ din partea dumneavoastră, răspunse
Mallard.
Aşteptară, impunându-şi să nu vorbească, până ce
infirmiera se îndepărtă. Mallard sorbi ceaiul, era fierbinte şi-i
învioră trupul moleşit.
— Nu ţi-am adus nimic, se scuză, dar îţi aduc data
viitoare.
— Nu-i aşa că-i groaznic cum intră firimiturile în pat?
— Am o fată. Are optsprezece ani, s-a măritat acum de
curând. O să-i spun să-ţi aducă ea de unele. Doreşti ceva
anume?
— O carte de istorie.
’ Mallard zâmbi.
— Desigur că toate astea – gestul mâinii lui evoca groaza,
durerea, curajul, istovirea – au şi ele o parte bună, că ai
scăpat de şcoală.
— Nu mă gândesc la un manual de istorie pentru şcoală.
Vreau o carte de istorie adevărată.
— Dintr-o anume epocă?
— Revoluţia franceză, războaiele napoleoniene… dar nu
trebuie, se căi ea că-i ceruse ceva.
— O, las’că găsim noi una. Îţi place istoria?
 — Da. Dar îmi dau seama că multe lucruri sunt lăsate de o
pa-te. Suferinţele şi altele de-al de-astea.
— Da. Suferinţa face parte din viaţa de toate zilele. Şi viaţa
de toate zilele nu interesează pe nimeni. Lumea vrea regi şi
regine, vedete de cinematograf, asasinate, şansonetişti.
Istoria nu înregistrează rănile soldaţilor, locuinţele ieftine, –
pensiile, canalizarea, magazinele-tip, bicicletele, problemele
economice. Prea banal.
— O să-l prindeţi pe individ?
— Pe individ? A, pe el. Nu ştiu. Poate.
— Cum o să procedaţi?
— Declaraţii, orarii, alte chestii ca grupuri de sânge,
numere de ghete, interogatorii şi contra-interogatorii. Mai
avem încă mult de mers.
— Puteţi dovedi cu adevărat că el a făcut totul?
— Partea cea mai nostimă este că avem de pe acum o
grămadă de probe. Nu ne lipseşte decât omul care să li se
potrivească.
— S-ar putea să arestaţi un nevinovat.
— Mă îndoiesc.
— Oricine ar fi, o să se teamă şi o să-l socotiţi vinovat.
— Există ceva anume, ceva ce nu poate fi definit, Tereza, la
omul cu adevărat vinovat când dai de el.
— N-am mai văzut pe nimeni atî, t de speriat.
— Şi ţie ţi-a fost frică, şi totuşi…
— Da. La asta nu m-am gândit de loc. Nădăjduiesc să nu
trebuiască să mai fiu vreodată curajoasă!
— Nu crezi că în lucruri de-al de astea te pomeneşti
azvârlit? Nimeni nu se bagă într-însele cu sânge rece.
— Individul însă da.
— Aşa-i. De aceea i-a şi fost atât de groaznic de frică. Şi-a
înfrânt teama, ceea ce, având în vedere câte a făcut,
înseamnă că e un tip destul de tare. Afară de cazul, fireşte,
că a crezut că totul va fi mult mai uşor decât a fost şi că s-a
nimerit, luat de evenimente şi nevoit să-şi croiască drum
spre scăpare, lovind fără milă, ca să poată supravieţui. Nici
nu ştii ce fac oamenii ca să poată supravieţui. Şi pentru
dragoste. Ce mai bălmăjeală înfiorătoare fac din dragoste.
— Mă întreb de ce or fi servind mereu marmeladă de
prune?
— Marmelada de prune poate fi foarte bună. Cred că
pricina trebuie căutată în faptul că poţi scoate o mulţime de
marmeladă dintr-o prună.
— Am început să scriu.
— Cu mâna stângă?
— Da. Pentru dumneavoastră. Desigur n-am ştiut că o sa
fiţi dumneavoastră…
— Pot să văd?
— Vreţi, să-mi daţi caietul ăla de colo?
Mallard puse mâna pe caiet. Fata îl deschise şi pe pagina
întâi se vedeau câteva cuvinte scrise anevoie. Tereza Moore,
de câteva ori. Yew Tree Cottage. A fost odată ca niciodată.
Ralph Mitchell. Şi în josul paginii se aflau scrise într-un
curios stil bătrânesc: în tren. Red River Valley. Dans.
Fluierat. Ochii lui Mallard nu ştiură ce înseamnă toate
acestea şi n-o ştia nici mintea lui, dar inima şi nervii îi
tresăriră, înţeleseră că era ceva autentic. Ceva precis,
personal, dincolo de obişnuitele clişee; ceva care ţinea de
omul însuşi.
— Explică-mi, Tereza.
— Caietul m-a ajutat să fac exerciţii de scris, povesti ea cu
mult calm, fără a se compătimi, cu o nuanţă de umor atât de
sinceră, îneât Mallard zâmbi o dată cu ea. Fusesem la
dentist. Era ziua liberă de la jumătatea trimestrului. Îi
trimisesem băiatului ilustrata de Sfântul Valentin… O
îmbujorare aprinsă îi acoperi toată faţa. Mallard completă.
— Lui Ralph?
Şi ea urmă:
— Da, iară a-l întreba de unde ştia numele. Eram într-o
stare de agitaţie, dar de îndată ce am intrat în compartiment
l-am văzut pe omul acela şi am văzut că era îngrozit. Şedea,
mai mult tolănit, dar îi era frică. Apoi trenul s-a pus în
mişcare şi totul i-a pierit din ochi. Şi eu şedeam pe locul meu
şi mă gândeam.
— V-aţi urcat amândoi la Wicester?
Ea făcu semn că da, respiră câteva clipe, înghiţi ultima
bucăţică de pâine cu marmeladă.
— Şi atunci am început să mă tem şi eu de ceva şi după
câtva timp am înţeles că de fapt de asta mă temeam.
— Nu prea înţeleg…
— Red River Valley. Era melodia care se cânta când Ralph
s-a dus la vestiar şi…
— E numele unei melodii de dans?
— Da. De acum câţiva ani. Profesoara noastră are câteva
plăci de gramofon şi am dansat după ele la serbarea de
Crăciun…
— Da. Până aici am înţeles.
— O fluiera, înţelegi, melodia asta. În tren.
— În stare de tensiune?
— Cum aţi spus?
— Fluiera melodia în timp ce îi era frică?
— Da, şi m-am întrebat de ce,
— Dar de ce să n-o fi cântat?
— Pentru că nu-i o melodie prea cunoscută. Şi nu era el
soiul de om care să danseze. Ştiu eu bine că nu.
— Da, făcu Mallard. Da. Ai un mare dar de observaţie,
I erezo.
— Persoana care m-a interogat înaintea dumneavoastră a
crezut că sunt nebună.
— Ce l-o fi apucat?
— O fi apucat-o. Era o femeie de la poliţie, care mă
aştepta.
— Nu cred de loc că eşti nebună. E şi ăsta un soi de
dovadă, Tereza. Nu-mi predă omul, dar e o dovadă care stă
şi-l aşteaptă la momentul oportun.
— Îmi pare bine că e ceva important.
— Acum, hai să reluăm totul, Terezo, clipă de clipă şi apoi
poţi da totul uitării.
 — N-o să aveţi nevoie de mine la tribunal?
— Nu-ţi pot făgădui nimic, fată dragă.
— Perspectiva asta mă îngrozeşte.
— Dacă o să pot, nu te voi chema.
— O, nu la dumneavoastră mă gândeam.
După alte douăzeci de minute, Mallard plecă. Tereza îi
întinse mâna stângă şi el i-o strânse de fel stingherit. Şi în
vreme ce ea zăcea în pat, foarte obosită de ’pe urma
conversaţiei, gândindu-se la el şi la ceea ce-i spusese, şi
încercând un simţământ de afecţiune pentru el, Mallard ieşi
din salonul înăbuşitor în aerul rece unde ţi-era mai mare
dragul să respiri, gândindu-se cu admiraţie la fată. Era
plăcut lucru să ştii că avea puterea şi umorul şi poate şi
înţelepciunea să’facă mai mult decât doar să supravieţuiască.
Se simţea în tot acest timp atât de înfierbântat de emoţie,
îneât i se păru că nu păşeşte destul de repede până la
automobil. Red River Valley. Individul stăpânit de spaimă
fluiera melodia – e un lucru uşor de închipuit şi e şi un
amănunt care-şi are importanţa sa. Un bărbat de vreo
patruzeci de ani, care nu dansează. De ce fluiera tocmai
melodia aceasta? Era un lucru adine ascuns într-însul, pe
care starea de tensiune îl scosese inconştient la suprafaţă.
Va fi avut şi el o altă experienţă mai veche a groazei.
şi atunci groaza aceea devenise o parte integrantă din viaţa
lui.
Două zile mai târziu, Morris – căruia Mallard îi trecuse în
grijă problema – îl opri într-un coridor.
— Cu privire la melodia aceea, şefule, spuse el, şi Mallard
preocupat de multe altele, ştiu numaidecât de care bucată
muzicală era vorba: Red River Valley. Era un cântec preferat
al soldaţilor în timpul războiului.
Morris se opri, spre a-şi gusta micul efect – interogase trei
şefi de orchestră, petrecuse ceasuri întregi prin magazine de
muzică.
— Îl cântau şi-l fluierau în special soldaţii din diviziile
aeropurtate.
 La sfârşitul celei de-a zecea zile, Mallard şedea pe
marginea patului din camera lui neîncălzită şi se întreba,
căscând, dacă justiţia va avea câştig de -cauză. Avea acum –
şi pe hârtie şi în minte – o imensă colecţie de amănunte,
constituind o grămadă de prezumţii pentru crime grave, dar
nu se apropiase de un individ anume şi toată treabâ «*i se
părea în faza aceasta cu totul rece, teoretică, mărginită la
vorbe goale. Avea neplăcuta impresie că dacă ar fi procedat
altminteri în primele cincizeci de minute, când făptaşii
trebuie să se mai fi aflat încă în camionul acela, i-ar fi putut
prinde. Acum dispunea de o mare cantitate de probe în
legătură cu doi bărbaţi necunoscuţi, dar n-avea ’ce face cu
probele până ce nu-i va fi găsit pe acei bărbaţi. Se vedea
nevoit să recunoască în astfej de momente de oboseală că nu
există niciun motiv să-i poata găsi. Desigur, mai avea de
interogat zeci de persoane, mai ales salariaţi şi foşti salariaţi
ai Regiei Electricităţii, dar toţi cei interogaţi până acum – şi
unul dintre ei fusese în îndepărtatul Johannesburg – aveau
dovezi peremptorii cu privire la locul unde se găsiseră şi la
cele ce făcuseră în după amiaza aceea de februarie.
Pe scurt, tot ceea ce ştia datorită martorilor oculari se
reducea la cunoaşterea drumului parcurs şi a orariului
camionului: de la depozitul de cărbuni din Wicester, trecând
pe Ia pasajul de nivel, pe lângă refugiu şi fermă, până la
punctul acela de pe şoseaua spre Coventry. Curioasă
exprimare; deoarece camionul era cu faţa către Coventry,
zicem: „şoseaua spre Coventry”; nu prea e drept, dar e
explicabil. Multă lume văzuse camionul la răscruce, trecând
prin sat, mergând pe şosea către Pale Whitacre, şi unul din
cei şase ofiţeri de poliţie ocupaţi cu blocajul din jurul
transformatorului de 100 tone care se prăbuşise în şosea îşi
aducea aminte – ceea ce părea corect în raport cu orariul – de
un camion care o luase la stângă. După aceea există
mărturia fermierului şi a fiului său. Dar mai mult decât atât,
taxatorul de pe un autobuz care se îndrepta spre Coventry îşi
adusese aminte de un pasager care se urcase în autobuz pe
la orele trei, dintr-o staţie de la mai puţin de o sută de metri
de camionul părăsit. Staţia de autobuz se afla într-un punct
numit Honey Farm, deşi ferma însăşi se afla trei kilometri
mai încolo. Descrierea dată de taxator era vagă, dar se
potrivea cu trăsăturile omului de pe camion.
în privinţa celuilalt om, Mallard ştia prin Tereza şi printr-
un funcţionar de la -casa de bilete că se urcase în tren la
Wicester. Avea mărturia mai multor persoane că cornul
acesta coborâse din tren cu -două lăzi şi fusese urcat în
camion. Nu ştia nimic despre cum fugise al doilea individ.
Taxatorul de pe autobuz fusese categoric: numai un singur
om.
Mortul, Potts, ajutase şi el în felul său. Sângele lui se
dovedise a fi acelaşi cu cel de pe drugul găsit, laolaltă cu o
inex-
— V plicabilă bucată de sfoară, în coridorul vagonului de
clasa întâi. Mallard se dusese să-l vadă pe al doilea
funcţionar, Wagstaff, la el acasă. Wagstaff era gata să jure că
fusese izbit de un om foarte puternic. Dar contrazise faptul
că omul acela avea faţa mânjită cu negru. Dimpotrivă,
susţinea că avea faţa roşie şi congestionată. Deoarece
Wagstaff fusese lovit pe la spate în cap, Mallard se întrebă
dacă-l văzuse măcar pe făptaş. Perspectiva şi memoria lui
Wagstaff păreau a fi cele ale unui om care şezuse jos. Oricare
om ar fi stat în picioare putea, din acel unghi, să pară înalt.
Depoziţiile martorilor nepărtinitori – care nu fuseseră
contuzionaţi – indicau un bărbat subţire şi vânjos, cu un cap
destul de mic şi cu o faţă fără îndoială înnegrită. Mallard
ceru părerea medicului de la spitalul în care Wagstaff fusese
jpternat şi află de la acesta că pacientul prezenta halucinaţii
şi pierderi de memorie şi fu silit să admită că martorul acesta
nu va fi nici-
©dată în stare să-i dea informaţii cât de cât precise, nici
măcar cât răposatul Potts.
Mallard şi Morris petrecuseră de asemenea multe ore
stând de vorbă cu mecanicul, cu fochistul, cu călătorii şi
controlorii trenului, cu băiatul negru din gara Strawberry
Whitacre, cu funcţionari de bancă, în fine cu alţi poliţişti, cu
factori poştali din felurite localităţi, cu şoferi de autobuz,
cârciumari, proprietari de garaje şi cafenele. Petrecuseră ore
întregi la depozitul de cărbuni al firmei „Alfred Wolfson şi
Fiul”, societate anonimă, dar cei doi oameni care conduceau
camionul ce se fura, se nu-şi aduceau aminte să fi fost
urmăriţi sau supravegheaţi. Ofiţeri ai poliţiei vizitaseră
fiecare casă, prăvălie, fermă, conac, fabrică şi clădire publică
existentă la Strawberry Whitacre, Drum Whitacre şi Pale
Whitacre. Apelaseră la automobilişti şi călători obişnuiţi ai
trenului; ba Mallard ţinuse şi conferinţe pe la sediile a trei
şcoli din ţinut.
Avea totul la dispoziţie, totul cât se poate de bun, o mare
acumulare de probe. Fiecare clipă a loviturii îi era cunoscută.
Mallard se afla, aprig şi necăjit, în situaţia de a înfrunta doi
oameni despre care ştia o grămadă de lucruri. Le cunoştea
măsura încălţămintei, mersul şi gesturile caracteristice,
greutăţile (cu o aproximaţie de un kilogram sau două) şi mai
ştia cât de înalt e fiecare. Ştia că unul dintre ei vorbeşte o
limba aleasă şi că celălalt înjură, când e în stare de tensiune;
că omul de pe tren fluieră o melodie numită Red River Valley,
care fusese melodia preferată a paraşutiştilor în vremea
războiului. Unul din ei avea un telescop şi altul un automobil
mic şi cafeniu, de model neobişnuit.
Era ceva, dar nu era destul. S-au ivit dezamăgiri unde ar fi
putut să se înregistreze izbânzi. Avea totuşi să fie o lungă
luptă la rece; fără de căldură, fără de mânioasă răzbunare;
lupta avea să fie imparţială, logică, dreaptă, necruţătoare. Ea
avea să cuprindă declaraţii, declaraţii, şi iar declaraţii.
Informaţiile culese din lumea criminalilor îi arătau că nimeni
în momentul acela nu cheltuieşte bani fără socoteală. Ceea
ce însemna că avea probabil de a face cu doi infractori
primari. Aceştia erau întotdeauna greu de prins şi cu atât
mai mult în cazul de faţă, în care nu era vorba de nişte
copilandri, ci de nişte oameni în jurul a patruzeci de ani,
probabil experimentaţi în violenţa războiului. Dar n-avea de
gând să se dea bătut sau să se lase pe tânjeală. Lucra în
numele justiţiei; nu putea fi abătut din cale; era un idealist,
un patriot, în a cărui minte sălăşluia ceva mai mult decât o
văpaie de vorbe. Altceva nu avea de făcut, altceva nu-şi
dorea. Trebuia sa vizilez. E un mormânt o dată pe
săptămână; mai era şi tatăl unei fete iubitoare, a cărei
fericire se cădea să o pregătească
— De parcă fericirea ar fi un simplu robinet pe care-l poţi
învârţi; mai trebuia să şi doarmă un număr minim de ore, să
şi mănânce, să mai facă unele treburi, să-şi spele trupul, să
se radă şi să se îmbrace; trebuia să câştige; de pierdut nu
mai avea ce pierde.
Tony dispunea de o întreagă banchetă în trenul cu patru
vagoane tras de o locomotivă Diesel. Motorul huruia sub el.
Trenul era nou şi verde, cu sticlă strălucitoare, cu locuri
separate, ca într-un avion. Gara Wicester, în schimb, nu-şi
schimbase înfăţişarea; tot mai era acoperită de jeg şi privind
primele cinci persoane, Tony văzu două locomotive de tip
vechi care scoteau fum. Un tren venind din Londra se golise
şi, în vreme ce ieşea spre a fi garat în remizele de la
Wolverhampton, Tony văzu personalul vagonului restaurant
care se aşezase, cu mânecile suflecate, şi înfuleca rămăşiţele
costisitoarelor prânzuri, dându-i bătaie de zor. Pe un alt
peron, un şir de oameni cu feţele şi trupurile îndreptate către
sud, care stătuseră fiecare lângă geamantanele lui şi-şi
proptiseră umbrelele de ele, se dădeau acum înapoi ca un val
agitat, în vreme ce un expres intra încet în gară, scoţând un
şuierat de abur asurzitor.
Persoanele din trenul de 1 şi 6 pentru Medbury păreau
diferite de cele care călătoriseră pe vremea când locomotiva
era de tip vechi şi vagoanele îmbâcsite de fumul unei
jumătăţi de veac. Fete nostime din birourile de la Wicester,
copii bine îmbrăcaţi, un mic grup de băieţi care se uitau la
mecanic în vreme ce acesta urca în cabina sa pângărindu-i
strălucirea modernă cu un ceainic de modă veche şi cu nişte
sandvişuri.
Automotorul plecă la ora fixă, urcă în mare viteză o pantă
abruptă, ieşi din vălmăşagul de lumini şi semnale şi din
încâlceala de şine. Tony se gândea la Margot; era nervos şi
din cauza celor ce se puteau întâmpla în tren. După amiaza
era foarte senină după ploaie şi prin ferestrele joase şi curate
Tony putea să vadă zeci de turnuri şi kilometri întregi de
construcţii de cărămidă; parcuri betonate, cu pilcuri de copii
pe balansoare; poduri rulante şi uzine de gaz şi fumul
portocaliu care se ridica pentru câteva clipe sub forma unei
aţe subţiri, brăzdând petele mai mari de negru. Trenul tot se
mai oprea prin vechile gări, unde pătratele săli de aşteptare,
cu scaune tari, nu suferiseră nicio schimbare. Trecură pestfi
un rambleu curb, mai înalt decât şirurile de magherniţe
mititele din jur; perdele galbene, împletite, erau singurul
paravan între privirile călătorilor din tren şi murdăria şi
ruşinea sărăciei de afară.
Soarele bă tea fierbinte prin geamuri şi mâinile lui Tony
năduşeau. Căscă. Suburbiile arătau mai acceptabil, luau un
aspect modern; în sfârşit trenul scăpă de Wicester şi-n largul
câtorva câmpuri pustii care aşteptau venirea primăverii, Tony
zări primii mieluşei micuţi şi zburdalnici, cocoţaţi în spinările
Imoase ale mamelor. Nervozitatea îl făcu să-şi ducă mâna la
ochi, când trenul se apropie de Strawberry Whitacre, dar la
urma urmelor nu era o zi de vineri şi apoi trecuse o lună de
atunci şi totul părea să fi redevenit dureros de normal.
Acum, începură a-i fugi gândurile la Margot cu dragoste şi
teamă.
Zdruncinăturile trenului şi căldura din vagon îl tot
legănaseră aţipindu-l şi de aceea se simţi bucuros să iasă din
mica gară Medbury şi să umble prin aerul rece şi curat, în
vreme ce grija îi aseuţea mintea. Era un oraş-metropolă
numai din punct de vedere ecleziastic – şi un oraş uşor de
îndrăgit. Pe îngustele străzi pavate, Tony păşi cu paşi desigur
mai înceţi decât cei ai grăbitei forfote din Wicester, care era
un oraş industrializat. Casele şi prăvăliile erau din cărămizi
arse şi din piatră albă, nemurdărite de timp. Deasupra
tuturor se înălţa catedrala cenuşie şi desăvârşită,
înfrumuseţată de scurgerea vremii. Bătrânele doamne ale
oraşului străbateau, plimbându-se agale, câteva sute de
metri de-a lungul aleilor îngrijite; în centru, pe Strada Mare,
sta plantat un poliţist care râdea şi cunoştea pe toată lumea;
oamenii se opreau să-şi vorbească pe trotuarele înguste şi
celorlalţi pietoni puţin le păsa de asta, nu dovedeau graba
înfrigurată a celor din Wicester, ca să-i îmbrâncească şi să-şi
facă loc. De prin patiserii şi băcănii de modă veche se
răspândeau plăcute şi cinstite miresme. Trecu prin piaţa în
care lumea se uita fără grabă la plante, la legume, la haine,
la covoare, la oalele de lut, la păsările din colivii, la câţiva
căţeluşi şi, după un colţ, dădu, aşteptându-se doar pe
jumătate la una ca asta, de Margot, foarte tânără şi
frumoasă, în decorul solemn de piatră veche al oraşului.
Bătăile puternice ale inimii îi spuseră că nu se aşteptase să
vină, după cum îi ceruse în scrisoarea pe care i-o adresase la
Şcoala de artă.
Fata îşi aţintise întreaga atenţie asupra vitrinelor unui
anticariat; trăsătură caracteristică: nu se uita îngrijorată în
jur, să observe dacă vine Tony; nu se îndoia de sosirea lui.
Se apropie de ea, venind din spate, şi-i vorbi peste umăr:
— Ce-ţi doreşti de-aici, Margot?
Chipul fetei era cu totul neschimbat. Ba, nu. Era mai
frumoasă. Doamne, ce minune! Purtase în sinea lui
amintirea feţei şi părului şi ochilor ei tot timpul cât stătuse în
închisoare şi de-a lungul vârtejului din 13 februarie. Dar
memoria lui era nătângă, uitase multe, şi realitatea pe care o
contemplă acum îi ardea cu fierul ei roşu, mai că nici n-o
putea privi de minunată ce era.
— Doamne, Margot, ce frumoasă eşti!
— Tony, ce vorbe-s astea? Ne aflăm în apropierea unei
catedrale!
Se uita la el, constată Tony, fără prea multă sfiiciune, să
vadă cât suferise, şi pielea ei fără riduri şi ochii ei neobosiţi
spuneau: „Acesta-i omul de care am fost atât de
îndrăgostită”, şi cuvântul cheie, o simţea, era, am fost; Tony
pierduse; vraja de altădată pierise. Mai dăinuia o oarecare
duioşie în ochii ei, dar suferise şi ea – doar vorbe venite din
partea părinţilor ei şi unele neplăceri la şcoală – însă
fuseseră de ajuns ca să schimbe totul, să aducă în viaţa ei
îngrijorare. Nu mai era fata care roşea de dragoste ori de câte
ori intra el într-o cameră, care asculta cu gura deschisă orice
prostie despre artă îi trăsnea lui prin cap; de fapt îi venea
greu şi lui Tony să-şi aducă aminte că numai cu câteva luni
înainte făptura aceasta frumoasă se purtase nebuneşte, se
făcuse
— Ar fi zis unii – de râs, îi smulsese sărutări sălbatice în
locuri publice, se făcuse luntre şi punte ca să-i atingă
hainele, părul… Acum era o fată de douăzeci şi doi de ani
care ştia ce gâsculiţă fusese; se găsiseră binevoitori să-i arate
de nenumărate ori cum s-ar fi putut să se azvârle orbeşte în
prăpastie; şi, desigur, faptul că el fusese închis dădea un
oarecare temei demonstraţiilor acelor binevoitori. Aşa îneât
acum timpul şi suferinţa o liniştiseră, o maturizaseră, şi-i
era aproape cu neputinţă să mai facă prostii; şi perspectiva
schimbată de-a lungul lunilor câte trecuseră o făcuseră să
înţeleagă că Tony im era omul potrivit pentru ea; putea să-şi
dea seama acum de ce îl iubise, dar ştia că dragostea pierise;
când primise scrisoarea lui luase hotărârea să vină şi să-l
vadă, căci voia sii ştie dacă se tămăduise de dragostea ce i-o
purta şi acum, întorcându-se cu faţa către el, constată din
primele trei secunde că se lecuise.
— Flai să ne plimbăm pe malul râului, îi propuse ea.
Căutătura ochilor şi vorbele-i calme şi atitudinea ei – nici
nu-i întinsese mâna – îl şi răniseră, dar era un lucru frumos,
un privilegiu, să poată sta de vorbă cu dânsa. Se uita tot
timpul ţintă la iea, la gura ei roşie şi cărnoasă, la uşoara
scuturare a strălucitorului păr castaniu, la nepăsătoarea
perfecţiune a veşmintelor, la bănuitul trup lin care se mlădia
sub ele. Ştia că a venit acum rândul lui ca să se facă de râs.
 — De câte ori n-am desenat-o! găsi un pretext Margot,
fluturând o mână înmânuşată înspre catedrală. Din toate
unghiurile. Minunată! Dar n-o putem niciodată prinde cu
pensula sau cu creionul. S-a vremuit, vezi, din 1413 şi până
azi, prefăcându-se în ceva fără nume care nu-i decât tot ea
însăşi… Repeta ceea ce îi spusese el o dată, însă părea a nu-
şi da câtuşi de puţin seama. Tony, spune-mi cum o duci. Ai
fost loarte nesocotit, şi te-ai purtat foarte cavalereşte, şi
trebuie să fi fost groaznic să faci închisoare din pricina
aceasta.
— Sunt tot acelaşi, rosti el.
— Eu, nu, îl avertiză ca repede.
— Margot…
— Ce-i cu ştirea asta misterioasă pe care vrei să mi-o dai?
— A, da. Am câştigat cinci mii de lire la pronosport.
— Ia te uită! Ce bine! Şi la atât se reduse reacţia ci. Prea
puţin îi păsa, îşi dădu el seama acum. Avea un tată care era
avocat şi care realiza un venit de unsprezece mii pe an…
— Şi ce-o să faci cu ei?
— Depinde de tine.
— O, nu, Tony, nu acum. S-a terminat, asta s-o ştii! A fost
ceva prea plin de înflăcărare şi s-a mistuit câtă vreme tu ai
lipsit.
Umblau de-a lungul malului apei, soarele din spatele lor
aruncându-le în faţă umbrele lungi ale începutului de
primăvară. Jur împrejur, nimeni. Era. O zi de-o frumuseţe
fără cusur, cu adevărat calmă, cu superbe fâşii de nori şi un
cer pierdut albastru.
— Mi s-a cerut să plec, spuse el. Ori tu, ori eu.
— Am aflat, întări ea. Te-ai purtat minunat. În sfârşit, nu
ştiu.. De n-ai fi fost aşa de violent.
— A meritat-o.
— O, ştiu, dar vezi, c’âtă vreme ai fost departe, în toate
aceste luni, au avut tot timpul să mă copleşească, să mă
hărţuiască cu vorbele lor. Erau cât se poate de convingători,
dar nu le-am dat eâtuşi de puţină atenţie. Însă eu am pierdut
din vedere timpul. Timpul a pârjolit totul.
— La mine, timpul, dimpotrivă, a intensificat totul.
— O, Tony, o să te doară ce-ţi spun. Pe tine, pe care dintre
toţi oamenii din lume aş fi vrut să-l fac cel mai puţin să
sufere… Nu ştiam că te pot face isă suferi. Până acum erai tu
cel care mă făcea să sufăr. Nu dinadins. Dar era deajuns să
ieşi dintr-o sală pentru a te duce să predai într-alta, ca eu să
sufăr. Ce prostie, nu-i aşa? Eram geloasă pe fetele din sala
cealaltă, cu toate că ştiam că mă iubeşti. Probabil că nu poţi
rămâne la un asemenea grad de intensitate o viaţă întreagă,
îmi pare tare rău, încheie ea. N-aveam atunci decât douăzeci
şi unu de ani.
— E vârstă la care poţi judeca…
— Dar ai…
— N-o spune, o dojeni el glumind cu bthwdieţe.
— Nu poţi înţelege, îşi susţinu ea cauza, şi nu mă poţi
ierta că-s la fel cu toate celelalte şi atât de asemănătoare cu
ceea ce vor ei să fiu?
— Poate că te-ai împrietenit cu altcineva?
— Nu. Asta-i doar pentru că, explică ea cu amărăciune,
pentru că mi-am venit în fire.
— Am patruzeci de ani, Margot, şi poate că-i o prostie, dar
de durut tot o să mă doară.
— Eşti drăguţ, Tony. Doamne, cât eşti de drăguţ! Mi-eşti
tare drag, dar ceea ce a fost, orice o fi fost – şi n-o s-o uit
niciodată! — pur şi simplu nu mai este. Iar asta nici măcar
din cauza părinţilor mei. De aceea şi cred că e mai îngrozitor.
Deoarece fusese obişnuit cu politeţea, ha şi cu suferinţa şi
era, în pofida războiului şi a violenţei şi a urii ce-o purta
mediului în care se născuse, o făptură blândă, deoarece fără
voia lui era tare englez şi tare burghez, Tony spuse:
— Câtuşi de puţin. Nu te mai frământa, Margot. Să-ţi spun
ceva. Vrei să-mi faci o plăcere?
— Desigur, Tony.
— Vino la o petrecere pe care o s-o dau. Trebuie să
cheltuim din banii ăştia. N-o să fie nicio capcană, ţi-o
făgăduiesc o asigură el şi încercă a râde cu subînţeles. Nu-ţi
voi cere să te răzgândeşti.
Surise şi ea, pentru că putea spune ceva care nu-i va
pricinui nicio suferinţă.
— S-a făcut. Bine. Cred că n-o să încerci să mă îmbeţi sau
să faci mai ştiu eu ce, nu-i aşa?
— De ce să-ţi fie frică să te îmbeţi?
— Nu ştiu, răspunse Margot roşindu-se. Dar tjrimite
invitaţia pe numele altcuiva…
— Vreunul anume? întrebă el amărât.
— O, Tony, te rog, nu te chinui cu gândul ăsta. Te-am
iubit cu adevărat, s-o ştii bine. Ca o neroadă. Aşa cum
iubeşti prima oară. Nu cred să mi se mai întâmple vreodată,
la fel, cu un altul. Data următoare o să fiu mult prea
conştientă.
Se aflau la un kilometru şi jumătate departe de toate
zgomotele, nu mai aveau pe cine vedea, doar găinuşele, pe
Dumnezeu, păsările care treceau în zbor pe deasupra lor. În
jos, pe râu, la vreun kilometru de ei, clopotele catedralei
zăngăneau cu nespusă compătimire. Margot nu mai era fata
care să-şi dorească a fi giugiulită prin fel de fel de Jocuri
publice, dar se afla acolo o pantă uşoară şi un zid de piatră
înalt de trei metri, în spatele căruia se ascundea un
drumeag. Margot nu se împotrivi îmbrăţişărilor lui, nu voia
să-l lase să sufere peste puteri. Tony se înroşi ca racul, când
îi atinse îmbrăcămintea, râvnind-o cum nu mai râvnise
niciodată ceva până atunci. Fata se străduise să se poarte
degajat, să pară o studentă oarecare, să se îmbrace cu
lucruri de calitate proastă, degeaba: era prea curată, prea
frumoasă, era în tot înţelesul cuvântului femeie. O sărută pe
gât, îi sărută urechile şi părul, îi scoase mănuşile ca să-i
simtă mâinile, rugându-se tot timpul fără rost:
— Margot, pentru numele lui Dumnezeu, nimic n-are
farmec fără tine. Margot, Doamne, cât eşti de minunată!
îi îngădui s-o sărute cu nesaţ pe gură, s-o strângă în braţe,
pali citindu-i în ochi cealaltă dorinţă, încerca ispita de a
spune „da” din milă. El îi putu simţi carnea tare a coapselor
lipite de ale lui şi dulceaţa sinilor dedesubtul unui pulover
care avea vino-ncoace şi care, pe cât îl mai ajuta mintea,
înţelegea că fusese cumpărat în străinătate; şi iată că mai
îndura acum şi durerea ce i-o pricinuia pofta fizică. Ardea de
dor, dar până la urmă ea se văzu silită să-l întristeze.
— Tony, e degeaba. Ce-a fost s-a dus, s-a mistuit. Hai
vino, mă întorc şi eu cu tine.
Se arătă dârză, se şi sculase de jos şi o pornise din loc,
îneât el se văzu nevoit să se răsucească şi să se ia după ea,
ca s-o ajungă din urmă; în clipa aceea luciul orbitor al.
Soarelui se lăsase pe apă şi turla catedralei se profila pe cer.
Clopotul tot îşi mai înălţa solemn ruga, dar el, aproape
lăcrimând lăuntric, îi tăgăduia chemarea, sau încerca să i-o
tăgăduie. „în casa Tatălui meu sunt multe încăperi. Nu. Pe
ea o vreau. Altceva nu pot iubi. Acolo, cu ocazia petrecerii,
măcar o dată. O s-o conving de dragul trecutului, căci nimeni
n-o să poată fi pentru tine ceea ce am fost eu, lasă-mă, doar
o dată, o să fiu tandru, zău aşa, plin de gingăşie.” Au umplut
catedrala cu beton şi din sfintele ei ferestre 88-urile
proiectează un arc de foc de 90°. De aceea catedrala arăta
aşa de neagră. Cine trăgea clopotele atunci? Tirul mortierelor
era prea scurt, obuzele cădeau în apă. Ca de obicei,
comandantul trupelor de transport le aruncase pe malul pe
care n-ar fi trebuit al fluviului. Obuze mari explodau în apă,
într-o clipă nemţii aveau să fie la faţa locului. Benton
spunea: „O să trebuiască s-o luăm în josul apei, ca să găsim
o barcă”, şi iată în zăpadă, mâna fetei. Acum apare un bătrân
îmbrăcat într-un costum negru; stă în barcă şi vâsleşte,
croindu-şi drumul pe luciul apei. Nebun, nu altceva! O să-l
facă praf mortierele. O, ce mai harababură! Vai, Doamne,
dangătul clopotelor, cât de dureroasă e dragostea! „Nu
încerca nimic, Tony, la petrecere! Tot n-o să vină. Îndruga
minciuni din politeţe. Dacă o iubeşti, o iubeşti. Nu înţelegi?
Vreau să zic, pe cine iubeşti, pe tine ori pe ea? Scuză-mă, e
prea complicat pentru mintea mea.
 Se întoarse către el; îngrijorată, îi spuse:
— Tony, nu se poate să fie atât de grav, nu-i aşa? Putea
acum să vadă că fata se speriase de-a binelea. Din cauza
închisorii eşti aşa?
— Nu ştiu.
— Am întârziat; sau cel puţin eu am întârziat; nu vrei să
trecem pe la fântâna dorinţelor?
— Ba da, răspunse el, şi voi să continue a-şi pleda cauza.
— Nu, îl opri Margot. Nu mai adăuga nimic. O să ajungi tot
atât de nebun pe cât am fost cu, şi de fără nădejde. Eu nu-s
vrednică de atâta suferinţă. Nu sunt ceva veşnic, Tony; o să
îmbătrânesc şi o să mă îngraş.
— După patruzeci de ani…
— Dacă nu te astâmperi, atunci nici nu vin la petrecere.
— N-o să vii tu în orice caz.
— Nu te apuca să jeleşti. O să vin. Cine mai vine?
— Niciun cunoscut de-al tău.
Traversară drumeagul, merseră până-n dreptul unei
bisericuţe, trecură printr-un cimitir mititel. Acolo liniştea era
deplină. Poftele nebuniei se potoliseră acum. Ba putea să se
şi uite la ea şi, dându-şi seama cât de mărginit e timpul şi
cât va avea de lucru memoria lui, o fotografie, centimetru cu
centimetru, din ochi.
Apa din mica fântână era cu desăvârşire limpede şi puţin
aclâncă, aşa îneât la vreo jumătate de metru dedesubtul
oglinzii ei puteau zări luciul bănuţilor.
Margot spuse:
— Nu-i voie să rosteşti ce doreşti. Eu arunc prima.
Şi azvârli uşurel o părăluţă în apă, iar când îi auzi
clinchetul, se trase înapoi, surise şi spuse tainic:
— Pun rămăşag că nu poţi ghici ce mi-am dorit, aşa îneât
el înţelese că în scăpărarea unei clipite de curăţenie şi de
compătimire, fata îi dorise binele.
Stătea cu o monedă de doi şilingi în mână, pe gânduri.
Margot rosti nervoasă:
— O dorinţă mare.
 Tony ştia că nu poate exista biruinţă pentru oameni de
teapa lui, ci numai iluzia menită celor ce nu-s în măsură să
privească adevărul în faţă. Pentru el nu putea exista altceva
decât lunga bătălie ce durează din totdeauna şi singurul
lucru important este felul cum te porţi ni cursul bătăliei.
Poate ca există o veşnicie în care dorinţele şi chinurile
acestui ciudat amestec de suflet şi carne nu mai au nicio
importanţă. Mai că-i venea să tragă nădejde că aşa va fi. Dar
până una alta o iubea. Era o dragoste frumoasă. „N-o
pângări, îşi spuse el. Învaţă-te să pierzi cu demnitate.
Urează-i binele, chiar dacă o fi să fie a altuia. Despre orice
durere se poate spune că iese la spălat. Pe toate celelalte le-ai
făcut harcea-parcea. De data aceasta înfruntă pierderea cu
eleganţă. Fie, fie”! îşi formulă această dorinţă şi se rugă:
„Doamne, Dumnezeule, nu sunt vrednic să cer nimic pentru
mine; dar, rogu-te, ocroteşte-o cel puţin pe ea; îi doresc cea
mai frumoasă dragoste din lume.”
Fusese o după amiază apăsătoare, extenuantă, dureroasă
— Nimic, cum ar fi spus Domnul Armstrong. Tereza ştia
din câte îi împărtăşise poliţistul că durerea făcea parte din
luptă. Totuşi, după amiaza aceea fusese groaznică şi
merseseră puţin prea departe, dincolo de cât putea ea să
îndure, aşa îneât îi implorase:
— N-aveţi de gând să mai terminaţi o dată!
Erau atât de concentraţi asupra cărnii, îneât faptul că
vorbea, că avea o existenţă a ei deosebită de carnea din care
era făcută, îi uimise peste măsură. Se simţi numaidecât
ruşinată şi înţelese că următoarea luptă va fi niţeluş mai
grea. Îi puseseră o ceaşcă de ceai dinainte şi se miraseră
când o aruncase cât colo. Oricum, de plâns n-a plâns. Dar
clipa probabil cea mai dureroasă din câte-şi amintea ea,
fusese aceea în care vomitase: viespile o înţepaseră ca
turbate.
Acestea se petrecuseră în urmă cu un ceas şi mai că-şi
revenise acum cu totul. N-avea de gând să se lase copleşită
de gânduri negre, dar musafirii erau uneori o povară. Cugetă
la ceea ce ai simţi dacă ai fi altcineva, cu dureri şi mai mari,
dar asta nu-i fu de niciun ajutor, propria-i durere nu se
ostoi. Perspectiva sosirii părinţilor la căpătâiul patului ei, cu
pioasele lor stăruinţe şi deznădăjduitele încercări de
încurajare i se părea ceva destul de obositor în seara aceasta.
Era sătulă până peste cap de rolul pe care trebuia să-l joace,
acela de fată curajoasă, cu moral excelent, şi simţea nevoia
să fie şi ea copil şi să plângă îndelung, până avea să vină
cineva să-i alunge toate necazurile. Îşi spunea în sinea ei pe
un ton oarecum glumeţ: „sunt atât de obosită, îneât nu mi-ar
face plăcere nici măcar de-ar veni Ralph să stea de vorbă cu
mine.”
Şi, întorcându-şi capul, îl văzu chiar pe el. Era un lucru
atât de surprinzător îneât uită de tot şi de toate, şi era ceva
atât de puţin probabil, îneât se întrebă pe cine oare a venit să
vadă Ralph? Apoi o năpădi un acces de furie împotriva vieţii,
a lui Dumnezeu, a împrejurărilor sau a ceea ce o mai fi, şi-şi
dădu seama, cuprinsă de mânie, că nu poţi avea lucrurile pe
care le doreşti ori că, dacă şi când ajungi să le ai, ele nu ’mai
sunt ele sau tu nu mai eşti cel de odinioară.
Inima fetei, mult îmbătrânită şi înţelepţită, începu totuşi
să zvâcnească. „Nu te măriţi niciodată cu cel pe care-l
doreşti, îi spusese domnul Mallard. Atunci cu cine te măriţi?
Cu acel care vrea să se însoare cu tine. K Ai însă o duioşie
anume faţă de cel pe care ai fi vrut să-l iei de bărbat. Îlvăzu
pe Ralph păşind de-a lungul salonului, cu femei bătrâne şi
soţi osteniţi, în vreme ce un copil plângea; Ralph, acelaşi, ba
nu, era ceva mai micuţ, într-adevăr aşa era, dar totuşi mult
prea înalt printre atâţia oameni vârstnici şi gârboviţi, şi-şi
mişca stângaci mâinile şi picioarele, sfios, însă îneântător, o,
da, tot îneântător cum îl ştia. Ei uneia nu-i era frică şi nu-i
venea să plângă şi nici să verse din nou. I se păru, ca unei
femei ce se simţea, că arată ca vai de lume, însă răgaz ca să
îndrepte situaţia nu mai avea. Ralph sosise cu tone întregi de
lucruri: portocale, struguri, flori, reviste şi – ia te uită – un
volum cât toate zilele, pe care-l şi recunoscu, era Istoria
socială a Angliei de Trevelyan. Cartea era învelită într-o
supracopertă, ceea ce însemna că el o cumpărase. Ştia
aşadar totul, totul despre simţământul acela tainic şi despre
istorie şi de la cine primise ilustrata. Cât de scump e – ţine
de cealaltă parte a zilei cu pricina, a zilei de bătălie, când
perspectiva lumii se schimbase, iar aşa cum fusese, n-avea
să mai fie pentru ea niciodată. Nu, n-o să plângă. Voia din
toată inima să poată face cale întoarsă, dar înspre
neîntinarea aceea a inimii nu încăpea cale întoarsă. Vreme
îndelungată de-acum încolo, poate pentru totdeauna, numai
cu faţa va mai putea să fie frumoasă. N-avea de gând să
plângă şi nici măcar nervoasă nu părea. El se afla încă de
partea cealaltă a zilei. Era mai mic, niţel stingherit, copil în
pofida înfăţişării sale. Se simţi caraghios de importantă şi de
înţeleaptă, în prezenţa naivităţii lui de şcolar. Ba se simţi
chiar într-o situaţie avantajată.
— Noroc, Ralph.
O privea cu teamă, îşi dădu ea seama, şi mai că-i putea
ghici gândul:
— Ei bine, nu-i chiar atât de schimbată.
— Arăţi bine, Tereza.
— Arăt ca vai de lume. Nici măcar nu m-am pieptănat. Nu
ştiam că vii.
îi explică totul cu mare seriozitate: de ce nu venise până
atunci şi de ce se afla acum acolo.
— Ţi-am adus ceva.
— O să plesnesc de atâtea vitamine.
— Nu deschide cartea, îi ceru cu sufletul la gură.
— Ai cumpărat-o pentru mine?
— Da, dar…
.
— Ai cheltuit nebuneşte, Ralph.
— Îţi place istoria.
Iată că poate şi râde, când vorbeşte cu el.
— Mi-ar fi şi greu să o înghit toată, dacă nu mi-ar plăcea.
— O, Doamne, am mai adus şi o scrisoare din partea
şcolii.
— N-au avut bani să-i pună mărci? Ce spun în ea?
Dar de îndată ce despături un colţ al hârtiei, zări cuvintele
mândri de neînfricatul tău curaj – şi o lungă listă de iscălituri
de copii. „Hm! îşi spuse fata, ca un soldat; mi-a fost o frică de
moarte; s-a întâmplat doar să fiu acolo…”
— N-am de gând să citesc poliloghia asta.
— Mai e şi un articol despre tine în revista şcolii.
— Cine l-a scris?
— Cred că Wilcox. De ce râzi?
— Aşa. Asta-i viaţa, reflecta ea. Tocmai Wilcox!
— Când or să.ţi dea drumul?
— Săptămână viitoare, sper.
— Bravo, minunat! Credeam că… El roşi.
— Aşa am crezut şi eu, recunoscu Tereza aspru.
— Te întorci la şcoală?
— Fireşte, dar ceva mai încolo.
Ochii lui Ralph o ocoleau, mâinile lui frămânţau foile
revistelor.
— Plecăm* Ai auzit?
Pricepea acum că asta era pricina pentru care venise. Şi se
simţi din nou potopită de valul deprimării. Nimic, nimic,
nimic, cât vedea în jur cu ochii. Vorbele amabile ale unui
detectiv de seamă nu pot schimba situaţia. Dăduse o
mulţime de bani pe cartea aceasta groasă, pentru că voia să
plece cu conştiinţa împăcată sau cam aşa ceva.
— Unde plecaţi?
— La Salisbury. E undeva prin Africa. Tata a fost numit
acolo într-o funcţie.
însemna cel puţin că se îndepărtează de Elizabeth Wells, 0
să sufere şi ea.
— O să mănânci o mulţime de îngheţată, nu?
— Într-adevăr, râse şi el o dată cu ea. Şi băuturile acelea
de care citeşti în romane, pe care eroii le beau la apusul
soarelui, nu-i aşa?
— Prostii colonialiste, spuse ca, şi se porni pe râs până ce
o înţepară iarăşi viespile.
într-un brusc avânt de mărturisire, Ralph vorbi: Am primit
o foarte ciudată ilustrată de Sf. Valentin. A fost înfiorător,
tocmai în ziua aceea, pentru că aflasem ce ţi s-a întâmplat.
Şi ilustrata vorbea de dragoste şi de durere…
— Dragoste, şi durere…
— Aşa îneât, atunci când am aflat ce ai păţit, mi-am
închipuit cu groază că vine de la tine de aci.
— Te-ai gândit la durerea fizică?
— Da1
— Ce ciudat. Şi de la cine era? îl privi drept în ochi şt
zâmbi, văzându-l stingherit.
— Nu ştiu, răspunse băiatul.
— A fost dureros, nu glumă, la început, recunoscu ea.
— Te cred. Mi-am închipuit că ai fost…
— O, nu, Ralph, n-o lua de la început.
El păru niţel mirat.
— Dar e adevărat, ştii.
O sonerie.
— Doamne! strigă Tereza, sincer uimită. Ce repede a trecut
jumătatea asta de oră!
Era curioasă să vadă cum are să se poarte. Avea să iasi
din viaţa ei după cincisprezece sau douăzeci de secunde. Se
şi vedea că-i stânjenit, că-. Şi adună curajul sau cuvintele
sau nu se ştie ce; iar ea era în stare să-i urmărească
purtarea cu o tristă, cu o amarnică detaşare, ştiind dinainte
că el nu va fi la înălţime, că-i va părea şi mai micuţ.
— – Ei, Terezo, rămâi cu bine. Dă-i zor şi ieşi mai repede
de aici. Sper să-ţi placă volumul.
Bătrânii plecau. Câteva plânsete. Sora şi o infirmieră
supravegheau, cu un fel de uşurare mascată, plecarea
vizitatorilor.
Ochii lui vădeau o frământare: s-o sărute, să-i strângă
mâna cea sănătoasă, să plece fără niciun gest, să recunoască
faptul că se petrecea în el ceva?
— Sper să-ţi placă îngheţatele din Africa, reluă ea. Adio,
Ralph. Ai fost drăguţ că ai venit să mă vezi.
— O să-ţi trimit fotografii, făgădui el. Îi veni o ide. Şi mărci
pentru prietenii tăi. Ei, acum trebuie să plec. Şi se retrase
deandăratelea, cu stângăcie, reuşi să se izbească de ceva, ss
întoarse, o porni apoi drept înainte, se mai întoarse o dată
să-i facă semn cu mâna, dar feţele holbate ale muribunzilor
din imediata lui apropiere îl intimidară prea tare ca să se mai
poată întoarce şi a treia oară.
„Şi aşa, conchise Tereza, mohorâtă. Cel puţin am scăpat
de chin la şcoală. Pot lucra şi iar lucra, pot recupera timpul
pierdut. Luă cartea cu mâna cea validă. Era grea şi bună de
ţinut în mână. Scrisese într-însa câteva cuvinte: Terezei, cu
afecţiune. Ralph. Înţelese că ori de câte ori o va citi – citind-o
chiar numai o singură dată, tot însemna s-o ridice de mai
multe ori – îşi va aduce aminte de şiruri întregi de lucruri, de
mici dureri mintale, de acel tainic nu-ştiu-ce rămas în
cealaltă parte a vinerii de atunci, din tren, Corunna,
autobuzul spre casă, vorbe, vorbe, toate încheindu-se cu
acea zdrobitoare după amiază de adevăr.
După cine ştie câtă vreme, poate că va preda copiilor
istoria unui anumit război, iar dacă memoria îi va fi blinda, şi
iertarea tot aşa cum e astăzi, o va repeta an de an, într-o
înşiruire de fraze neîntinate de vreun adevăr amar. Şi copiii
nu vor fi amuzaţi de o mustaţă, ci fascinaţi de nişte degete
artificiale… Şi deoarece nevinovăţia, chiar fizic vorbind,
relativa nevinovăţie, are în sine darul de a se ocroti,
independent de cât preţuieşte sau nu, fetei n-avea să-i fie dat
a cunoaşte niciodată sărăcia minţii altora sau pricina pentru
care bărbaţii nu vor voi s-o ia în căsătorie.
Agentul luă cecul, îl cercetă cu grijă, rapid, şi spuse:
— Mulţumesc, domnule Mills. E în regulă. Da, într-adevăr,
e o casă delicioasă. La drept vorbind, mi-aş dori să fie a mea.
Celia aştepta plecarea agentului, abia îşi putea stăpâni
graba de a trece de colo-colo, prin toate încăperile, făurindu-
şi planuri: aici dulapul; cada de baie, scoasă; aceea va fi
camera lui Daphne; o să ne trebuiască un boiler nou… Era
nespus de fericită în ziua aceea. Reg făcuse totul din proprie
iniţiativă, fără să-i sufle o vorbuliţă, îneât atunci când Celia
aflase, se simţise îngrijorată, ştiind că gusturile lor nu se
potrivesc întotdeauna. Ba chiar rostise cu sfiiciune: – Coasta
de răsărit nu-i oare tare plată? La care el îi răspunsese,
zâmbind cu încredere:
— Ai fost vreodată pe acolo? iar ea se văzuse silită să
admită că nu.
Era vorba de o vilişoară minunată, la malul mării, într-un
orăşel de care nici măcar nu auzise până-n ajun; un orăşel
aproape necunoscut; de aceea şi era casa atât deieftină –
doar o mie cinci sute. Era de fapt o căsuţă tare mică, nicio
greutate să observi câte lucruri aveau nevoie de reparaţii, dar
o să fie pentru ei o adevărată plăcere să şi le facă, una câte
una. Iar lui Reg tot îi mai rămăseseră câteva mii, aşa îneât
nu era nevoit să-şi caute de lucru vreo câţiva ani. Poate că-şi
vor mări casa, că vor închiria vara camere. Desigur nu vor
avea decât să însămânţeze pământul, pentru ca plantele să
zvâcnească la viaţă; oricine îşi putea da seama de lucrul
acesta după calitatea solului.
Simţea mirosul mării pătrunzând în camerele goale şi
neaerisite şi putea privi marea prin patru ferestre. În ziua
aceea de martie, culoarea ei aducea a oţel învirtejit, iar
mohorita plajă era goală. Printre copaci, în josul drumului, se
deluşea o turlă pătrată şi Celia îşi spuse: „Doamne, n-am
rostit niciodată niciun cuvinţel; o să mă duc să mă rog; într-
adevăr o să mă duc; n-o să-mi fie lene!”
Agentul încercă să fie serviabil:
— O ţigară de foi, domnule Mills?
Era din Norwich; cine ştie ce aviator american îi dăduse
poate ţigara.
Reg răspunse:
Nu, mulţumesc, domnule Nixon, nu fumez.
— Ei, bine, atunci plec. Drumu-i lung. Mai am un client la
ora două.
Celia întrebă:
 — Putem începe să zugrăvim şi să ne instalăm?
Reg lămuri, cu un comic gest al mâinilor:
— Vrea o maşină de spălat, un frigider – de toate.
— Sunteţi o femeie fericită.
Celia zâmbi, înfrânându-şi ispita de a-i înşira pomelnicul
ghinioanelor prin care trecuseră în tot restul vieţii,
— Oricum, sunt multe de făcut.
— Vara ar trebui să se a-rate bună, spusese domnul
Nixon, de parcă de el ar fi depins. Puteţi face tot ce doriţi,
doamnă Mills. Casa întreagă e acum casa dumneavoastră.
îi urmăriră amândoi plecarea cu privirea. Apoi, pentru că
ea era atât de plină de bucurie, se apropie de Reg, îi mângâie
braţul, îl făcu să înţeleagă din privirile ochilor ce dorea. Ca-
ntotdeauna, şi ochii lui se aprinseră de îndată a învoire, şi o
cuprinse în braţe. Celia roşi, văzându-l aşa de aprig, simţind
ce sfruntate mâini are, şi-şi dădu seama că, de s-ar fi
întâmplat să fie acolo un pat, el ar fi trecut peste faptul că
lipseau perdelele şi peste riscul ivirii vreunui vizitator
întâmplător şi ar fi avut-o. Îngână:
— Mare tâlhar mai eşti.
— Aerul mării! îi explică Reg.
— Vai, Reg, oftă ca, răspunzând imboldurilor pe care i le
stârnise, mă zăpăceşti. Mai vreau un copil, i se mărturisi
apoi dintr-o dată şi se miră văzând spaima din ochii lui, aşa
îneât pornirea pătimaşă i se potoli şi întrebă: De ce, tu nu
mal vrei?
Muncise mult şi gândul că banii le-ar putea uşura întreaga
viaţă fusese ani de-a rândul un vis frumos pentru ca. Acum
banii aveau să pună capăt trudei şi o să aibă şi ea răgaz, va
putea să nu facă nimic, ceea ce-şi dorise încă de când lucra
la domnul Barford şi răspundea la telefon, făcând plăţile
muncitorilor ai căror neruşinaţi ochi o băgau în sperieţi. Iar
acum îşi dorea un alt copil – şi banii ce-i aveau puteau
cumpăra maşinile de spălat şi de uscat care or s-o ajute să
treacă peste orice noi oboseli. Îneântătoare, ilogică,
exasperantă logică femciească! Reg nu se arăta îneântat, ca
însă stărui:
— Asta-mi doresc mai mult decât orice în lume.
Reg spuse:
— Credeam că o să vrei să duci şi tu o viaţă mai uşoară de
acum înainte.
— O s-o duc. Dar hai să mai avem unul, cât sunt încă
destul de tânără.
El deveni foarte tandru, o nouă şi nespus de fermecătoare
însuşire pe care o vădise în ultimul timp şi care dădea preţ
tuturor anilor lor de căsătorie. Mâinile sale bărbăteşti, aspre
şi grele, îi cuprinseră capul, dar pe faţa lui se desluşea o
tristeţe:
— Eşti un drac şi jumătate.
— Sunt la fel ca toate.
— În prima zi, propuse el. În prima zi în care ne vom
instala aici, o să ne iubim până n-o să mai ştim de noi.
— Nu vreau să aştept aşa de mult.
— Cum te-ai schimbat de când te-am luat de nevastă!
— Hai, îl’ grăbi ea. Nu mă mai pisa şi vino să facem o listă.
Trecură din cameră în cameră, pă’rându-li-se că totul e
perfect pretutindeni. După două ore, se hotărâră să facă o
plimbare de-a lungul ţărmului.
Era o zi mohorâtă, foarte calmă, undeva departe ploua.
Liniştea ce-i întâmpină de-a lungul celor doi kilometri de
nisip o potoli pe Celia. După chinul îndurat în ziua când
fusese osândit Reg, şi după sfaturile date de limbile
înţepătoare ale femeilor, şi după durerea de a o privi pe
Daphne cum suferă
— Fără a mai pomeni de propriile-i necazuri fizice şi
psihice – plimbarea aceasta, alături de Reg, în absolută
singurătate, însemna că viaţa pentru ea începe din nou. Era
tocmai ce-i trebuia şi nu-i venea să plece şi să se întoarcă la
automobil şi la şosele şi la circulaţia ameţitoare şi la
telefoane şi la mulţimile din Square Street şi la ce putea
aduce factorul. Dar începuse să plouă şi nu mai avu încotro.
Trebuiau să nu întârzie din pricina lui Daphne.
 — Mi-e foame, spuse ea.
— Vrei să bei ceva?
— Hai să găsim un local plăcut.
O dată cu banii, descoperiseră şi o plăcere nouă: mâncatul
în oraş, mâncarea bună, serviciul impecabil; toate acestea,.
după cum spusese Reg, te făceau să nu mai simţi gustul
puşcăriei în gură.
La vreo treizeci de kilometri, dădură peste un orăşel tipic
englezesc, ridicat din piatră gălbuie şi din lespezi, cu o piaţă
de lânărie din alte vremi, c-o biserică veche de când lumea şi
cu un han spoit în alb, un han cu grinzi de stejar, din care
ieşea mirosul ademenitor al cărnii fripte.
Sala hanului era foarte liniştită, plină de alămuri, de
felinare de sticlă, avea o vulpe şi o gâscă împăiate (localul se
chema Vulpea şi gâsca); mesele şi scaunele erau din stejar
masiv şi cana din care bea Reg era din’ cositor. După ce bău
două ginuri, Celia se simţi sentimentală şi fericită.
Pe pereţii sălii se aflau tipărituri sportive şi, ceva mai sus,
olărie veche din Worcester şi Staffordshire, farfurii de
altădată, lucind adânc, frumos şi tainic. Nu vedeai lume
multă pe la mese, iar chelnerii erau bătrâni şi demni; ţi-era
mai mare dragul să mănânci şi să bei. Celia sorbi o sticlă de
bere şi se simţi, aşezată lângă uriaşa văpaie a focului din
vatră, uşor ameţită. Ştia că de îndată ce Reg şi ea vor sosi
acasă, va intra sub plapomă cu el; la naiba cu demnitatea!
Ea tot mai rămăsese o pasionată cititoare de ziare.
Parcurgea în fiecare seară Wicester Mail, articol după articol,
suferind când se înecau copiii, protestând în sine când
bătrânii erau daţi afară din case. Pe un scaun de lângă foc se
afla un ziar. Deoarece era uşor ameţită, luă ziarul fără
obişnuita ei timiditate faţă de bunurile altora. Ziarul acela
din alt oraş şi din altă regiune, o fascină; faptul că era vechi
de două săptămâni şi că se ocupa mai ales de vânzarea
taurilor de rasă n-o stingheri câtuşi de puţin.
Aproape pe loc se şi apucă de comentat, chicotind:
— Ştii, furtul ăla de pe trenul de Medbury? L-au săvârşit
nişte paraşutişti. Ochii ei trecuseră nepăsători peste
însemnătatea prefixului „ex”: paraşutiştii şi ex-paraşutiştii
era tot una pentru ea.
în ochii lui se ivi doar o scurtă lucire şi apoi Celia răsturnă
din întâmplare berea şi se lăsă fără niciun pic de demnitate
sub masă, deoarece de nu s-ar fi vârât acolo, ar fi însemnat
să-i dea lui posibilitatea de a o vedea cum arată la faţă. Acum
avea şi de ce să fie stacojie.
Chelnerul spuse că lucrul n-are nicio importanţă, nici cea
mai mică importanţă, că va avea el grijă de toate şi întrebă
dacă poate servi supa.
— Nu, spuse Celia. Mai vreau o bere înainte.
Trebuia să se îmbete ori să verse. Şedea îngrozită pe
scaunul acela de lemn, cu faţa ascunsă în dosul ziarului pe
care – ca să nu-i scape – îl ţinea de margini cu mâini
tremurânde, chiar şi aşa trebuind să-şi sprijine coatele de
masa din lemn bun şi masiv, deoarece până şi braţele îi erau
vlăguite de frică. Ei au făcut-o, îşi spuse ea. Zece mii de lire.
Ei au dat lovitura. Nici pomeneală de pronosport. Şi-şi aduse
aminte de o mulţime de amănunte pe care numai vinovăţia le
explica: se bărbierise târziu în ziua aceea, dar el o tăgăduise;
fusese cu trenul în toate direcţiile, afară de Medbury; Tony îşi
pierduse automobilul; şi era, adică fusese şi el paraşutist.
Frica îi pătrunse în stomac şi i-l răscoli astfel îneât numai
gândul mâncării o scârbea. Căsuţa de pe malul mării. „O,
Doamne, ce pot face? Ce să fac? îl iubesc cu adevărat, îl
iubesc. Cum să fac să nu-mi poată citi gândurile în ochi? O
străfulgerare de panică: de unde ştiu ei că făptaşul e
paraşutist? O să-l aresteze?” Citi cuvintele cu înfrigurare şi
se miră, văzând că titlul era bazat pe ceva cât se poate de
vag. Un copil din tren auzise cum un bărbat cânta o melodie
denumită Red River Valley. Îşi spuse, cuprinsă de o mânie
ocrotitoare: „Ce, asta-i iotul? O să-mi aresteze soţul pentru
atâta?” Şi apoi admise că trebuie să fie adevărat. Acum ştia
ce are de făcut. Nimic. Nu mai voia să audă nimic de toată
chestia asta. Şi-o închipuise. Neştiinţa e tot una cu
siguranţa. Îi trecuse doar un gând prin minte; un gând pe
care însă nu trebuia să i-l împărtăşească. N-or s-o
încolţească şi n-or s-o nimicească chiar atât de uşor. Când
vor fi amândoi tare bătrâni, dacă vor apuca să aibă parte de
norocul acesta – o să-l întrebe într-o bună zi. Ai jefuit un tren
în după amiaza zilei de vineri 13 februarie, în anul când s-a
născut Susan (sau Bill)? Şi când el o să râdă şi o să spună
„Nu”, o să se pornească şi ea pe râs şi o să mărturisească:
„Ştii, ţi-am purtat „vina” treizeci de ani?” Şi o să râdă şi el şi
o să spună: „Aşa ai fost tu mereu, ciudată.. /4 în răstimp, o
să lupte ca să supravieţuiască. Durerea spaimei din pântece
parcă-i spunea că adevărul nu-i decât frica de lume. Ea una
era în vrăşmăşie cu lumea. Lumea îl trimisese pe Mills la
închisoare, în loc să-i dea o amendă de două lire. Ura lumea:
femeile de pe treptele de piatră, soţia negust’olui de peşte,
necruţătoarea adunare a celor nefrumoase care duşmănesc
tot ce nu-i josnic şi incult ca ele şi ale căror limbi sunt aspre
de pot tăia geamurile; până şi propria ei mamă avusese vorbe
necruţătoare, şi nesuferita aceea de doamnă Martin, cu
durerile ei de burtă, care o tot sfătuia să-şi urască bărbatul.
„Reg e un bărbat, nu o balegă." Mă rog, da, e beată şi curajul
i-l dă alcoolul. O să lupte pentru că dragostea ci e ceva curat.
Să iii în taină duşmanul întregii lumi e o suferinţă cumplită,
a cărei îndurare va reprezenta partea ci de luptă. Dar o va
îndura. Îi era silă de înfrângeri. Avea pentru ce lupta. De
altfel, nimic nu mai poate fi îndreptat acum. Dacă el e în
stare să câştige folosind mânia şi curajul, poate şi ea învinge
tăcând cu iscusinţă, făcându-se că nu ştie nimic.
Până una alta o înfruntau aici primele bătălii tactice:
chelnerul se înfăţişase şi trebuia să pună capăt lungii ei
tăceri.
— Îmi place berea asta, spifse ea, şi chelnerul zâmbi
îngăduitor,
Celia căscă, după ce chelnerul se îndepărtă.
— Reg, ascultă la asta. Un taur de vânzare. De rasă. Doua
mii de lire. Pardon, de guinee *. Să cumpărăm un taur; sau
te-ai săturat de ei în armată?
— Eşti pilită rau, fetiţo, spuse el. Şi-mi placi aşa. Celiei îi
jucau ochii. Aşteaptă până ajungem acasă. Îţi arăt eu.
Şi ştia că aşa va fi. Nu-i era frică de el. De dragul ei făcuse
ce făcuse. Trebuia să-i arate ca e vrednică de ceea ce a făcut
pentru ea.
— O, îmi place grozav casa aceea, îi mărturisi. Eşti bun cu
mine. Şi în sinea ei se ruga: „Să mai am un copil. Te rog.
Pentru orice eventualitate. Să fie un băiat, o parte din el.”
Ştia acum că nu va intra niciodată în biserica pătrată de la
malul mării. Nu voia să şi-l facă şi pe Dumnezeu duşman,
dar să mergi la biserică înseamnă să te împrieteneşti cu
oameni plini de curiozitate, oameni cu principii. Începu să
făurească planuri, să găsească scuze: „Suntem catolici11
sau: „Soţul meu a suferit o psihoză traumatică în timpul
războiului şi nu e simte bine în locuri închise11. Plănuia
minciunile după cum plănuise aranjarea mobilelor: pe o bază
semi-permanenta. Şi minciunile vor avea nevoie să fie şterse
de praf, să fie din când în când scuturate, iar o dată la cinci
ani va trebui să cumpere altele noi.
După amiaza zilei de sâmbătă 11 aprilie fu uscată şi
senină, aproape fără nori; vizibilitatea era perfectă. Pământul
începea să mişune, să se moaie, să se facă jilav, cald, bogat,
roditor; toate cele creşteau năvalnic, în fiecare zi cu câţiva
milimetri. Insula Angliei se afla pe acea parte a suprafeţei
globului care zi de zi se pleca mai mult înspre soare.
Lucrurile acestea, în afară de propria lor măreţie, cuprindeau
potenţialităţi care se răsfrânseră asupra lui Stanley Mallard.
Doi băieţaşi, Keith şi Brian Bulmer, în vârstă de nouă şi,
respectiv, şapte ani, locuiau de şase săptămâni la Pale
Whitacre. Deocamdată nu le prea plăcea. Toţi prietenii lor
rămăseseră la o distanţă de douăzeci şi trei de kilometri, într-
o suburbie din lăuntrul Wicesterului, în întregime osândită şi
care era pe cale de a fi demolată. Pogoanele de dărâmături
fuseseră reale şi minunate câmpuri de luptă pe care te puteai
juca în voie. Aici, la Pale Whitacre, nu găseşti nimic. Copacji
ofereau unele posibilităţi şi mai era şi un râu, dar de-a
războiul nu te puteai juca în lege.
În după amiaza aceea tatăl lor mersese la un meci de
fotbal, iar mama, după ce le atrăsese atenţia să nu se apropie
de râu, nesimţindu-se mai puţin singură decât ei, se urcase
în autobuzul de Wicester. Cei doi băieţi hoinăriră prin satul
Pale Whitacre, găsiră nişte beţe, urmară o cărare şi se
îndepărtară, pas cu pas, în deplină nevinovăţie şi fără nicio
intenţie, de saţ. În liniştea soarelui cald şi a gardurilor vii,
îmbătaţi de miresmele vieţii care înmugurea şi de cele ale
lucrurilor ce se stingeau, începură să se minuneze de cât de
mare era pământul. Vasăzică pjirtea aceea de lume nu era
chiar atât de lipsită de posibilităţi de joc. Micile glasuri
ştrengăreşti rostiră de o sută de ori în după-amiaza aceea „O!
ia te uită!”
Şi la ora patru dadura de automobil. Copiii nu avuseseră
încă niciodată până atunci un automobil la dispoziţie, ca să-l
cerceteze în voie, aşa că-şi petrecură mult timp pipăindu-l şi
privindu-l. N-au putut intra în el, dar au izbutit sa-i
inspecteze motorul care era, în chip cu totul ilogic, în pofida
aşteptărilor şi a celor ce ştiau ei, la spate,. Şi e de presupus
că dacă ar fi avut chibrituri i-ar fi dat foc şi s-arfi răni’.
Pe la orele patru şi patruzeci avură senzaţia că trecuse
enorm de mult timp, şi la această senzaţie contribuira în
plunorii negri care vesteau că noaptea se apropie. Începu sa
plouă. Îmbrăcaţi foarte uşor, le păsa prea puţin că se udă
până la piele, însă în mohoreala ploii îşi pierdură cu totul
simţul de orientare şi putinţa de a se întoarce. N-ar fi fost
anevoie de dibuit drumul printre sutele de străzi ale oraşului,
dar hoinăreala peste zece ogoare şi câteva pajişti şi scăderea
vizibilităţii îi derutară.
Nu intrară totuşi în panică. Dacă puteau nimeri într-o
şosea, atunci puteau da de oameni, atunci puteau cere un
ban şi cu un ban se puteau urca într-un autobuz. Îşi şi
dăduseră seama că la doamnele bătrâne, la conductorii de
autobuz şi chiar la alte persoane exista pornirea de a-i duce
acasă şi de a lua ei asupră-le orice grijă.
Găsiră un drumeag, o şosea, un camion. Şoferul
camionului îi luă în serios. Nu le dădu bănuţi, ci-i sui în
camion şi-i lăsă la Strawberry Whitacre, în faţa casei unui
jandarm rural. Jandarmul nu izbuti să afle cum îi chemă şi
nici unde anume locuiesc. Le vorbi îndelung, îi servi cu ceai
şi din nesfârşita lor sporovăială cu privire la după amiaza pe
care o petrecuseră află despre automobilul descoperit de ei.
Dacă simţul de orientare al copiilor era în genere exact,
însemna că un automobil fusese parcat undeva în mijlocul
câmpurilor. Desigur că putea fi vorba de niscaiva îndrăgostiţi
care se duseseră în pădure, sau poate de un picnic, sau de
orice altceva. Dar rămânea şi se impunea faptul ciudat al
unui automobil acoperit cu mărăcini şi crengi. Adevărul e că
jandarmii rurali nu-s nerozi, iar cel de care vorbim avea o
puternică doză din acel simţ al răspunderii caracteristic
poliţistului. Era ’uşor să-ţi dai seama de unde veneau cei doi
copii: de la parcelarea din Pale Whitacre, aşa că în mai puţin
de un ceas fură acasă. Jandarmul nu era de serviciu – adică
nu era oficial de serviciu; de fapt însă era mereu de serviciu.
Se simţea niţel obosit şi îl supărase în ultimul timp o lipsă de
poftă de mâncare, precum şi faptul că avea limba încărcată.
Cu toate acestea, cât încă nu se întunecase, în ciuda ploii şi
a dorinţei de a sta liniştit, se hotărî să se ducă totuşi pe
bicicletă până la locul acela unde băieţii şi şoferul
camionului spuseseră că ei se jucaseră.
Ceea ce găsi îl mulţumi foarte. Se înapoie acasă şi telefonă
poliţiei judeţene, care – după cuvenitul interval de timp – sosi
într-un automobil. Încă nu se întunecase de-abinelea. Însă
de plouat ploua în continuare cu găleata.
La ora şapte şi treizeci, Mallard coborî plictisit dintr-un
tren care venea de la Derby, după o lungă şi inutilă vizită la o
uzină electrică din apropierea acelui oraş. Era deprimat şi.
Abătut de călătoria făcută. Îşi da prea bine şi cu amărăciune
seama că nu izbutise nimic. După o săptămână sau două,
avea să se dea bătut. N-o să i se pomenească desigur de
înfrângere şi nimeni n-are să-l învinovăţească. O să fie doar
un caz lăsat în evidenţă pentru cercetările, ulterioare, dacă şi
când va fi necesar, iar dacă după zece ani cineva îl va întreba
despre furtul de la Strawberry Whitacre, va putea răspunde
sarcastic:
— Mai e încă în cercetare.
Răspunse la talefon oarecum exasperat, sentiment risipit
de îndată de vorbele cărora firul telefonic le dădea – cu cât
erau mai rare – o gravitate specială. Înţelese că în sfârşit se
întâmplase ceva ce ar putea explica înfrângerea din după
amiaza de 13 februarie, singurul’ ghinion al criminalilor. Nu
se îndoia că era vorba de un automobil furat şi parcat într-un
scop care avea legătură cu jaful. Le ceru ofiţerilor poliţiei
judeţene să nu mişte nimic din loc.
După patruzeci de minute se afla în nisipărie, fără să-i
pese de ploaia torenţială de afară şi înţelegând, totodată
istovit şi întărâtat, că justiţia câştigase partida. Nu ştia unde-
l vor duce procesele-verbale şi vorbele iscate de această
descoperire, dar aţinti lumina unei lanterne de buzunar
asupra vehiculului şi văzu că era un Renault, un automobil
străin şi un model rar, după cum declarase doamna
Hargreaves, o maşină neobişnuită nu numai fiindcă era
franţuzească, dar şi pentru că avea motorul la spate. Şi
aceeaşi lanternă de buzunar îi dezvălui că automobilul era
cafeniu. Proprietarul maşinii acesteia fusese de bună seamă
cel ce se urcase cu telescopul într-un copac. Afară de cazul
că automobilul îi fusese furat cu câteva săptămâni înainte de
lovitură, proprietarul acestui vehicul era, în temeiul după
amiezii a cărei martoră fusese doamna Hargreaves, implicat
în crimă. Mallard n-avea nicio dovadă în acest sens, dar nu
avea nici îndoieli. Singurul ghinion în după amiaza
criminalilor, îşi aduse Mallard aminte, era că transformatorul
de 100 tone prăbuşit în şosea îi abătuse pe drumeagul acela
al. Fermei, le schimbase deci itinerariul, şi dat fiind soiul de
iscusinţă de care dăduseră dovadă, puteai cu greu pune la
îndoială faptul că traseul prevăzut de ei de la început
avusese un ţel; iar Mallard simţea că ăsta fusese ţelul,
ascuns şi camuflat într-o nisipărie.
Afară turna cu găleata, el era ud leoarcă, dar totul n-avea
nicio importanţă. Justiţia biruise, avea să biruie. Nu socotea
că victoria i se datoreşte în mare parte lui, nici celor doi copii,
nici chiar doamnelor Blackburn şi Hargreaves; justiţia
câştigase pe cont propriu. Îi revenea acum lui datoria, cu
ajutorul acestora şi al altor persoane, să obţină – prin vorbe,
în vorbe – dovada celor pe care justiţia însăşi le indicase. Cel
ce se va nimeri să fie proprietarul acestui automobil, ori se va
dovedi nevinovat în câteva clipe, ori se va înfăţişa din belşug
pregătit cu fel de fel de minciuni. Minciunile pot fi însă
năruite, tăria lor e aşa de firavă… Cât ai stat acolo? Pe unde
te-ai întors? L-ai luat şi pe celălalt în maşina? Unde? Atunci
cum s-a dus? Ai băut ceva? în care cârciumă? Atunci pe care
şosea? Atunci în care ţinut? Pune-le celor doi oameni
întrebări ca astea, ţinându-i separat, şi răspunsurile lor vor
diferi măcar cu o fărâmă. Repetă interogatoriul şi până şi
propriile lor explicaţii vor diferi cu încă o fărâmă. Ei nu-şi vor
da seama că au deviat: vor crede că, făcând faţă şi
păstrându-şi sângele rece, au câştigat; însă nepotrivirile se
vor contura, vor duce în faţa instanţei judecătoreşti la
condamnare şi criminalii se vor holba uimiţi, albi ca varul,
întrebându-se de unde le-a venit lovitura, ba şi plângându-se
de nedreptate.
La Wicester, Mallard află că automobilul figura drept furat
de pe data de 13 februarie după amiază. Zâmbi puţin şi nu
mai întârzic – de data asta bănuitor – să vadă cine este
domnul Anthony Tobias, iar bănuielile i le provoca acel
telescop dintr-un automobil de tip neobişnuit, sesizat cu
câteva săptămâni înainte de jaf. Nici aici nu era cu totul
sigur – doamna
Hargreaves nu-şi putea aduce aminte de ce stabilise o
legătură între bărbatul din copacul de la un kilometru şi
jumătate depărtare şi micul automobil de culoare cafenie
care avea în el doi pasageri. Dar ea stabilise totuşi o legătură
şi ăsta era esenţialul.
Lumina strălucea de la o fereastră de sus, şi se reflecta în
trotuarele ude; Mallard auzi nişte muzică şi prin perdelele
trase ale acelei odăi deosebi siluetele unor capete de femei şi
auzi râsete; şi se simţi jerpelit şi bătrân şi meschin; bun
lucru este să fii slujitorul justiţiei, dar justiţia e nemiloasă,
lipsită de umor.
Morris, mai cinic, nu se putu stăpâni:
— S-a pus pe trai! zise el pe un ton ce sugera că nici nu e
atât de rău să interoghezi pe cineva care dă o petrecere, care
e poate şi niţel făcut.
Pe uşă erau lipite două nume – Meredith şi Tobias – şi
Mallard apăsă pe soneria de sus şi auzi o voce la etaj care
striga: „Vine Margot11 – şi-apoi ropotul unor paşi grăbiţi
coborând scările acoperite de un covor.
Asupra necunoscutului care deschise, lumina bătea din
spate; iar Mallard îi ghici nu numai dezamăgirea, ci şi
tulburarea. Omul rămase nemişcat şi după o clipă, spuse:
— A, bună seara. Aşteptam pe altcineva.
— Cine e? întrebă o altă voce de sus, fără a aştepta să i se
răspundă; un gramofon scârţâi şi o muzică sentimentală
umplu casa.
Mallard se întrebă cam ce păreri o fi având domnul
Meredith despre petrecerea dată de domnul Tobias; sau
poate că lucrurile se petreceau exact invers?
— Dumneavoastră sânteti domnul Tobias?
O voce de fată ţâşni acum:
— Hai, Tony, vino, cine este?
— Suntem de la poliţie.
— Nu zău?
— Cu privire la automobil…
— A, Doamne, automobilul! L-aţi găsit?
— Da. Dar mai sunt unele amănunte…
— Intraţi, intraţi! îmi pare rău că aţi nimerit în toiul unei
petreceri.
— Ne pare rău că vă deranjăm.
 Urcând la etaj, Mallard constată că Tobias era un om de
vreo patruzeci de ani, cu o fizionomie plăcută. Purta haine
bune şi vocea lui, observă Mallard, nu era lipsită de acea
însuşire pe care omul din camion nu fusese în stare s-o
ascundă faţă de cei doi bărbaţi ieşiţi în calea lui pe pasajul
de nivel. Faptul nu constituia o dovadă în faţa unei instanţe
judecătoreşti, dar era totuşi un fapt.
Fata din căpătui scării părea frumuşică şi probabil
inteligentă; văzând-o aci, nu-ţi venea a crede că sălbăticia
din tren fusese ceva real.
Ea spuse:
— O, credeam că e Margot…
Tobias explică:
— Cineva de la poliţie, scumpo î
— Şi nu pot veni mâine? Eşti cavalerul meu,
— Nu cred că o să dureze mult.
— Desigur, nu mult, întări Mallard.
— Au dat de urma automobilului meu, adăugă Tobias.
— Nu ştiam că l-ai pierdut.
— Unde naiba putem merge? se întrebă Tobias, cu glas
tare.
— A, haidem în atelier. Doriţi să beţi ceva?
— Mai bine nu, mulţumesc, spuse Mallard, noi nu stăm
decât o clipă.
De-a lungul palierului acoperit cu un covor, merseră pâna
în dreptul unei uşi.
Gramofonul pornise din nou, iscând tristeţe, dragoste şi
despărţire. Se auzi un clinchet de sticle şi rugămintea unei
femei:
— Acum lasă, e destul.
Tobias, deodată, şovăi:
— A, aşteptaţi o clipă, vă rog. Am nişte filme acolo. Trebuie
să le scot.
Intră în întunericul camerei. Mallard îşi roti ochii jur
împrejur: tablouri, tapiţerii, un scrin de stejar, un revolver
vechi; oare ce căuta Tobias? O altă fată îşi scoase capul şi, pe
jumătate, trupul din camera luminată. Era foarte drăguţă şi
Mallard îl simţi pe tânărul Morris de lângă el că nu-şi află
astâmpăr. Fata zâmbi, roşi poate, spuse: „Scuzaţi!” Fumul de
ţigară pătrundea din camera aceea şi o auzi pe cea dintâi fată
spunând:
— Au găsit automobilul lui Tony.
Apoi o voce bărbătească:
— Unde? Au spus unde?
Mallard se întrebă dacă era sau nu important ceea ce
auzea.
Lumina i se aprinse drept în faţă, pe neaşteptate, aşa că
tresări. Domnul Tobias spuse: „Poftiţi aici” şi, însoţit de
Morris, Mallard pătrunse într-o cameră surprinzător de
mare, plină de cutii, de scaune, de suluri de hârtie de tapet,
rame aurite şi mulaje de ghips şi, undeva pe perete, desene şi
uleiuri care-l făcură pe Mallard să clipească de emoţie: erau o
duzină sau mai multe şi foate reprezentau paraşutişti,
avioane, paraşute. Dacă ăsta era omul din camion, el nu
putea fi cel din tren care fluierase Red River Valley. Ceea ce
însemna că avea de-a face cu doi foşti paraşutişti. Îi era încă
greu să reziste farmecului şi personalităţii lui Tobias şi
Mallard continuă să se simtă rău în pielea lui de copoi abil.
Tobias se crezu dator să explice:
— Am avut de furcă cu cei de la asigurare. Acum vor fi
îneântaţi. Ia spuneţi-mi, unde aţi dat de râşniţa mea?
— Într-o nisipărie, la şase kilometri depărtare de satul
Strawberry Whitacre.
— Dumnezeule mare! Dar ce căuta acolo?
— Domnule Tobias, spuse Mallard, este foarte posibil ca
automobilul dumneavoastră să fi fost folosit în furtul acela de
pe tren…
Tobias râse.
— De ce să foloseşti un automobil, ca să jefuieşti un tren?
— Dumneavoastră cunoaşteţi furtul de care vorbesc?
— Nu. Tobias se încruntă, apoi zâmbi. Dar am băut patru
ginuri. Nu prea stau bine cu inteligenţa în seara asta.
 — În februarie, începu Mallard, s-a comis un furt într-un
tren la Strawberry Whitacre.
— A, desigur, da, îmi aduc aminte. Curată măcelărie.
Doamne, Dumnezeule, da! Nu-mi amintesc să fi fost vorba
însă de un automobil. Mai degrabă de un camion.
— Da, încuviinţă Mallard. A fost folosit un camion. Dar
camionul, după ce şi-a jucat rolul său, a fost îndreptat într-o
anumită direcţie. Ceva anume a pricinuit o schimbare a
direcţiei, dar nu rămâne mai puţin adevărat că direcţia
prevăzută se găsea undeva în jurul unui refugiu de pe Pale
Whitacre şi că mergându-se mai departe în direcţia aceea, s-
ar fi ajuns, cu unele ocoluri, la nisipăria unde a fost găsit
astăzi automobilul dumneavoastră…
— Poate doriţi o ţigară, întrebă Tobias. Scuzaţi-mă că nu
v-am oferit scaune, dar scaunele mele-s în reparaţie.
— Eu nu fumez, îl scuti Mallard. Morris nu spuse nimic.
Tobias nu-i aruncase nici măcar o privire. Dacă avea să se
dea lupta pentru condamnare, ştia cine va fi inimicul.
— Aşa îneât, domnule Tobias, vedeţi că automobilul
dumneavoastră ar putea fi un element important în ancheta
noas’ tră..
— Nu, zău…
Un telefon începu să sune. Ochii lui Tobias luciră atunci a
de toate: groază, agonie, a emoţie anume. „Dragoste”, îşi
spuse Mallard. „Asta e”, Tobias vădi şi stinghereală: îşi tot
mişca picioarele, îşi duse ţigara la gută şi cu un gest rapid şi
experimentat apropie o brichetă de aur de’ ţigară. Mâna însă
îi tremura foarte uşor. Telefonul încetă de a mai suna, o vocc
de bărbat spuse: „O clipă. Îl chem”.
— Ei bine, vorbi Mallard. Dacă criminalii v-au furat
automobilul ca să-l folosească în planurile loviturii lor, atunci
locul unde l-aţi lăsat, ora şi aşa mai departe ne-ar putea
indica…
Uşa se deschise fără să se fi bătut într-însa şi un bărbat de
vreo patruzeci de ani, brutal la înfăţişare şi care, desigur, nu
făcea parte din aceeaşi clasă sociala cu cei poftiţi la petrecere
spuse:
— Eşti chemat la telefon, Tony.
— Spune că o să chem mai târziu.
— E Margot…
— N-am ce face.
Mallard interveni:
— Nu suntem grăbiţi, domnule Tobias. Mergeţi de
răspundeţi la telefon.
Expresia feţei lui Tobias era aceea a unui om care face un
anume lucru pentru că a nu-l face ar însemna să recunoască
altceva. Ieşi deci pe palier, în silă. „De ce nu vrea să fim lăsaţi
în camera asta?” se întrebă Mallard.
în tăcere, îşi îndreptă degetele către desenele ce înfăţişau
paraşutişti şi Morris dădu din cap, în semn aprobativ. În
grabă nebună, Mallard încercă să cerceteze camera. Tobias
şovăise a-i lăsa să intre, pretinsese că trebuie să îndepărteze
nişte filme. Ce scosese el cu adevărat afară din cameră?
Vocea lui Tobias, de afară, argumenta: – O, ce păcat! Ce mai
păcat! Nu, zău, Margot, poate cineva să mai aibă pojar la
vârstă ta? E ridicol… Când te mai văd?
Ceva anume era acoperit cu o pânză. Mallard ridică un colţ
al pânzei şi dedesubt văzu o locomotivă în miniatură. Inima îi
zvâcni de emoţie, în vreme ce la câţiva metri de el glasul
deznădăjduit al lui Tobias striga: „Dar trebuie să te văd din
nou”. De ce? De ce această urgenţă, se întreba Mallard. Ştie
oare că e pierdut? Totul e încă ireal aici: îmbrăcămintea fină
şi ’fetele drăguţe şi politicoase care nu beau prea mult şi
simţul valorilor şi atmosfera de bogăţie nu de curând
agonisită, ci însoţind viaţa de la naştere. Şi dincolo! E cu
neputinţă să ţi-l închipui pe Tony în camion, călcând cu
roţile peste mâna unei şcolăriţe şi văzându-şi mai departe de
drum. Acum auzi-l: „Bine, iubito. Anunţă-mă. Ce? O, da, ne
distrăm, dar nu-i acelaşi lucru. O, apropo, mi-am găsit
maşina… A trebuit să iau una cu chirie… Nu, nu s-a
întâmplat nimic decât că… Nu, n-am ce-i face. Îmi aduc
aminte. La revedere, Margot.”
 Şi apoi iată-l că se întoarce în cameră, cu faţa-i încă
tânără, palidă şi vădind ceea ce nu poate fi decât durere;
ceea ce îi spusese fata îl duruse mai mult decât conştiinţa că
este pierdut…
— Vă rog să mă scuzaţi, domnule inspector-şef, îl rugă, iar
Mallard avu o tresărire de milă pentru omul acesta care se
dovedea neatent din pricina unei suferinţe personale; căci îi
spusese inspector-şef, în vreme ce Mallard, la uşă, se dăduse
doar drept ofiţer de poliţie. Nici aceasta nu era o dovadă
concludentă în faţa unei instanţe judecătoreşti, dar din
faptul că Tobias cunoştea numele şi gradul lui Mallard,
rezulta că îi era bine cunoscută faţa omului al cărui portret
apăruse în ziarele din februarie…
— Va să zică are pojar? se interesă Mallard cu simpatie. E
măcar o scuză care pare valabilă.
Tobias îl privi ţintă.
— Ne uitam la tablouri, continuă Mallard. Sunt făcute de
dumneavoastră?
— O, astea…
— Aţi făcut parte dintr-o divizie aeropurtată?’
— Nu fac decât prostii, răspunse Tobias cu amărăciune.
— Nu văd nicio prostie într-asta…
Tobias dădu din umeri.
— La vremea sa părea un lucru drept, recunoscu el.
— Ei bine, să vorbim acum despre automobil, propuse
Mallard. Apoi puteţi să vă întoarceţi la prietenii
dumneavoastră. Toate fetele par foarte drăguţe, nu-i aşa?
Morris de acolo:
— Mai încape îndoială!
— Sunt de la balet, lămuri Tobias nepăsător.
Mallard întrebă:
— Automobilul e un Renault, numărul ZYAG 341, Exact?
— Ăsta e.
— Aţi anunţat că v-a fost furat în după amiaza zilei de 13
februarie pe la orele cinci?
— Nu-mi pot reaminti data, dar aproximativ în zilele
acelea.
— Noi putem confirma data.
Tobias nu răspunse nimic.
— V-aţi parcat maşina în Summer Street pe la orele două?
— Aşa am spus?
— Chiar aşa. Aţi precizat chiar ora: 1.55.
Niciun comentariu din partea lui Tobias.
— Apoi v-aţi dus la croitor. Vă puteţi aminti de ce?
— Să ridic un costum de haine.
— Cine e croitorul dumneavoastră, domnule Tobias?
— Domnul Bevington din Square Street.
— Aţi ridicat costumul?
— Cred că n-a fost gata.
— Dar mai apoi l-aţi ridicat?
— Îl port acum.
— Apoi v-aţi dus la cinematograf. De ce?
— Cred că era o zi păcătoasă.
— Din punct de vedere al vremii, vreţi să spuneţi?
— Probabil. Nu-mi amintesc.
— V-aţi dus singur?
Tobias zâmbi şi nu, se grăbi să răspundă:
— De ce doriţi să ştiţi asta?
— Dacă v-a însoţit cineva, acela sau aceea are de
asemenea o capacitate de observare şi de aducere aminte.
— Nu m-a însoţit nimeni.
— Lucrul s-a petrecut într-o vineri. Dumneavoastră nu
lucraţi vinerea?
— Automobilul meu a fost furat într-o vineri, repetă Tobias
uşor enervat. Cred că acesta e singurul punct important al
discuţiei.
— Vă dăm automobilul înapoi, preciză Mallard amabil.
Acum avem însă nevoie de ajutorul dumneavoastră ca să
aflăm de ce şi de cine a fos-t furat.
— Nu înţeleg ce legătură are, constată Tobias cu răbdare.
Dar dacă vreţi să vă redau atmosfera…
— Da, asta şi vreau…
 — Sunt artist. Lucrez la orele care-mi convin mie. Şi
lumina era proastă în ziua aceea sau nu m-am simţit bine,
sau poate că doream să văd filmul…
— Daţi lecţii?
— Nu acum.
— Dar aţi dat?
— Da-
— Şi acum puteţi câştiga de ajuns din lucrările pe care le
faceţi?
— Nimeni nu câştigă de ajuns…
— Desigur. Totuşi vă descurcaţi. Organizaţi petreceri. Aveţi
un automobil Renault.
— S-ar zice că mă socotiţi un corupt.
— Câtuşi de puţin. Tablourile acestea sunt excelente, după
câte îmi dau seama.
— Vă place ce vedeţi? rosti Tobias cu un uşor dispreţ.
— Îmi plac acestea, arătă Mallard, deoarece exprimă
adevărul.
Se uitară unul la altul şi fiecare ştiu că de fapt celălalt ştie
de care adevăr e vorba. Licăririea din ochii lui Tobias
nădăjduia că orice ar gândi Mallard, de dovedit tot nu poate
dovedi nimic. Expresia lui Mallard spunea că era la curent cu
lupta lăuntrică pe care o dădea Tobias şi că-i aprecia curajul
personai, dar că va merge mai departe până la capăt, până
când va birui.
— Când pot să-mi iau automobilul înapoi? întrebă Tobias.
— Cred că-l puteţi lua mâine.
— Îmi pare bine că l-aţi găsit. În ce stare e?
— Nu prea rea, spuse Mallard. Aţi putea cere să vi se
plătească asigurarea pentru câteva zgârieturi şi niţică rugină.
Şi-aşa, deci, ziceaţi că aţi parcat automobilul în Summer
Street şi v-aţi dus la croitor şi la cinema. La ce oră aţi ieşit de
la cinema?
— Nu-mi pot reaminti. Nu stă scris în declaraţia sau
reciamaţia mea?
— La ora cinci…
 — Atunci la cinci…
— Şi apoi?
— M-am dus la comisariat. Presupun, adăugă Tobias
zâmbind, că mă credeţi că am fost la comisariat?
— Cred şi că v-aţi dus la croitor şi la cinematograf, spuse
Mallard. Există vreo. Cauză pentru care nu v-aş crede?
O faţă drăguţă se arătă la uşă, scâncind:
— Hai, vino, Tony. Stai de mult.
Mallard se îndreptă către uşă, dar numai se făcea că
pleacă,
— Cum aţi ajuns acasă? întrebă el în continuare.
.’ – De la comisariat? Probabil că m-am suit într-un
autobuz.
— În care v-aţi suit – în cel din Square Street?
— Nu l-am luat din Square Street, preciză Tobias. Am ieşit
de la comisariat şi m-am suit într-un 93 la Station
i Square.
— Atunci când aţi parcat automobilul… în Summer Street
spuneaţi parcă?
— Da, în Summer Street.
— Aţi observat cumva pe cineva care dădea târcoale, care
vă urmărea?
— Erau câţiva oameni împrejur, recunoscu Tobias. Şi alte
maşini. Nu-mi aduc aminte de cineva anume. Îmi amintesc
doar că era zăpadă pe jos.
— Aţi închis ferestrele automobilului la 1.55?
— Cum să nu, pe vremea aceea…
— Şi l-aţi încuiat?
— Fireşte.
— L-am găsit încuiat, spuse Mallard.
— A forţat careva vreo uşă?
— Nu se vede nici cea mai mică zgârietură, domnule
Tobias.
— N-am pierdut nicio cheie…
— Nu. Foarte ciudat.
— Poate că totuşi am lăsat vreun geam deschis. Nu-mi pot
aminti acum. N-am fost întrebat despre asemenea lucruri,
când am făcut reclamaţia?
— Nu, admise Mallard. N-aţi fost întrebat.
— Poate, îşi dădu Tobias cu părerea, că toate cheile
Renault se potrivesc la toate automobilele Renault.
— O să mă informez în legătură cu aceasta, promise
Mallard.
— Pot face ceva?
— Nimic, spuse Mallard. Absolut nimic.
Privirea lui îi sugera lui Tobias că ar fi o pierdere de timp
să încerce fie şi cel mai mic lucru: să fugă, să-şi lase o
mustaţă, să-şi schimbe numele, nimic nu-l putea scăpa. Nu
era vorba decât de o potrivire a vorbelor; de îndată ce vor fi
potrivite cum se cuvine, avea să fie pierdut. Expresia lui
Tobias sugera: „urăsc vorbele, sunt un luptător”.
Ascultând de un impuls, Mallard îi întinse mâna şi Tobias,
destul de surprins, i-o strânse. Mâna lui Tobias era puternică
şi uscată şi el schiţă un mic surâs special pentru Mallard,
spunând:
— Imi pare rău că nu v-am putut fi de mai mult ajutor.
— Cel mai mic amănunt ajută, domnule Tobias. Chiar şi
procesul de eliminare a detaliilor netrebuitoare. Acum vă
puteţi întoarce la invitatele dumneavoastră să sărbătoriţi
regăsirea automobilului. Găsim noi singuri uşa de ieşire, mai
adăugă, dar Tobias coborî scările şi-i însoţi până în
întunericul luciu al străzii.
Un negru se plimba de-a lungul trotuarului, în veşminte
uşoare şi colorate, fără a se sinchisi de ploaie, beat de
bucuria că trăieşte, că e o fiinţă vie, că există. Îşi roti ochii
cercetători, dar păru mulţumit, în vreme ce cu voce groasă
cânta blând: „Trebuie să fii a mea”. Gramofonul de dincolo de
insuficientul strat izolator al sticlei începu să-şi ragă
minunata colecţie de alămuri sunătoare, iar fetele din balet,
dintr-o pricină oarecare, izbucniră în râsete şi strigăte.
Morris, tânăr, nemilos, nerăbdător să biruie pentru slava
lui Morris, spuse:
 — Nu încape îndoială că ăsta este. Are tupeu, nu-i aşa?
Mallard încuviinţă:
— Da, ăsta e. O să-l găsim în curând şi pe celălalt.
Se afla pe câmpul de luptă în numele justiţiei, şi era sigur
că va birui. Dar, la drept vorbind, nu încerca o prea mare
bucurie. Morris nu fusese niciodată învins, nu ştia ce este
neantul. S-ar putea să o mai ducă aşa vreme îndelungată,
plin de semeaţă încredere în sine, convins că e îndreptăţit să
câştige până ce, într-o bună zi, moartea sau suferinţa sau
doliul î’l vor învăţa că nimeni n-are dreptul să biruie. Toate
acţiunile oricărui ins îşi au motivele lor şi niciun altul nu are
de fapt dreptul să-şi aroge rolul de judecător. Justiţia e una
şi indivizibilă, prea desăvârşită pentru muritori; ea aparţine
lui Dumnezeu. Oare pentru care pricină, se întrebă el uimit,
oare pentru ce săvârşeşte un om ca ăsta o asemenea faptă?
I „Am făcut toate prostiile”, spusese, osândindu-şi propriile
calităţi din timpul războiului, şi totuşi n-a scos desenele şi
tablourile acelea de pe pereţi. Mallard îşi aduse aminte de
sângele lui Potts împuşcat în compartiment şi de
respiraţia şuierătoare a fetei şi de groaza durerii din ochii
ei. Dacă nu poate exista dreptate totală, apoi nu poate
exista nici libertate totală pentru oamenii slabi, supuşi
greşelilor şi ispitiţi de viclenie. În propriul lor interes
trebuiau să fie aduşi sub ascultarea şi constrângerea
regulilor generale, elaborate de-a lungul anilor,. De minţile
nepărtinitoare. Oamenii sunt făcuţi doar pentru o libertate
parţială. Mallard se întoarse de-a lungul străzilor ude,
către ceea ce socotea că este datoria lui.
I
V Gurile şi minţile erau întrunite, întrunite de câtva timp,
gata să dezlănţuie artileria vorbelor. Exista acum o ţintă şi
nu se mai punea decât problema de a o găsi pe cealaltă 5 o
dată ce se fixau bătaia, capsele, tipul de obuze, unghiul de
ascensiune, tirul putea să înceapă…
Mallard sta în vestibulul şcolii şi printr-un perete de sticlă
văzu pe cei trei sute de copii care mâncau, aburii
ridicândiwse din carnea tocată, în vreme ce feţele lor se
întorceau să vadă cine e el; şi mai zări luciul unor ochelari,
când o femeie din personalul de serviciu mişcă din cap a
mustrare, şi-n lentilele ochelarilor ei se reflectă unul clin
numeroasele becuri care, din cauza zilei întunecoase,
fuseseră aprinse.
Tânără din spatele maşinii de scris se aplecă să spună
ceva şi un bărbat îşi aşeză, cu părere de rău, cuţitul şi
furculiţa pe masă. Pe deasupra mirosului de aburi, carne şi
ceapă, stăruia un iz de vopsea proaspătă. Era o şcoală foarte
modernă – numai sticlă şi grinzi şi plăci de culori vii.
Bărbatul intră abătând o dublă uşă de sticlă – o dovadă de
optimism aproape de necrezut într-un loc cu sute de copii –
şi-şi întinse mâna, zâmbi şi, dându-şi seama că are rămăşiţe
de carne pe buza de sus, se şterse cu o batistă.
Mallard zâmbi şi el şi se scuză. ,
— Îmi pare rău că vă deranjez în orele când sunteţi la
şcoală.
— Deipbicei viu la ora laptelui, răspunse omul.
— Dumneavoastră sunteţi domnul Meredith?
— Am această îndoielnică onoare.
— Eu sunt ofiţer de poliţie. Vreau să discut cu
dumneavoastră confidenţial despre un domn Tobias.
— Tony Tobias? Un oftat. Mai bine să trecem la mine în
birou.
— Dar prânzul…
— O să mi-l ţină la cald.
Abătură o altă uşă de sticlă şi mersera de-a lungul
linoleumului galben şi lucios până într-o cameră caraghios
de mică: abia dacă încăpeau două birouri, o maşină de scris,
nişte hărţi, nişte chei şi-n rest, cărţi, cărţi, cărţi…
— Luaţi loc, îl pofti domnul Meredith.
Mallard se aşeză pe-un colţ de birou: orice altceva părea
mic pentru cât era el de mare.
— Uite ce e, spuse Meredith. Tony mi-e foarte simpatic.
— Aţi fost la petrecerea de alaltăieri seară?
 — Da. Cu soţia mea, Jean. A, dumneata ai fost cel care…
— Da. Ceea ce fac în clipa asta este o parte din procesul de
eliminare, domnule Meredith. Sincer vorbind, nu-i prea uşor
să-l elimini din toată încâkeala pe domnul Tobias.
— Înţeleg. Ei bine?
— Cum îşi câştigă viaţa?
— Pictează.
— Mai dă lecţii?
— Nu. Cred că nu.
— Unde preda înainte?
— La Wicester şi Medbury.
— Medbury?
— Da. E rău?
— Da, e. De ce nu mai dă lecţii?
— Nu ştiu. E oare obligat să dea?
— Să vă pun întrebarea altfel. A moştenit de curând de
undeva o mare sumă de bani?
— Nici în privinţa aceasta nu l-am întrebat.
— Cheltuieşte mult?
— Nu, de loc.
— Când a încetat să mai predea?
Meredith spuse:
— Cum, nu ştiţi? Credeam că…
— Există vreun motiv să ştiu?
— Desigur că există. Tony a fost închis anul trecut.
— Asta n-o ştiam.
— Ascultaţi. Ne e simpatic. Noi nu pomenim niciodată de
asta. Pur şi simplu, nu ştim, înţelegi? Dar a stat scris în
ziare. Nimic prea grav, de fapt. S-a bătut sau aşa ceva cu
directorul Şcolii de Belle Arte de la Medbury. S-a ales cu şase
luni de puşcărie. Mie mi s-a părut excesiv de mult.
— Înţeleg, spuse Mallard, în gând răsunându-i iarăşi
vorbele: „Fac toate prostiile”. După câte văd, mai mult un
ghinion, decât altceva.
— Un ghinion, desigur. Şi-a pierdut funcţia şi cred că a
pierdut şi fixul pe care-l căpăta din partea maică-si.
 — Aşa îneât nu numai că i s-a creat un resentiment, ci s-a
aflat şi în situaţia de a duce lipsă de bani?
Meredith răspunse:
— Cred că n-ar trebui să-mi atribuiţi vorbe pe care nu le-
am rostit.
— Aşa-i, recunoscu Mallard. La ce închisoare ziceţi că a
fost, domnule Meredith?
— Nu ştiu. Bănuiesc însă că la cea de aici, din ora?
— Îi cunoaşteţi pe vreunul din prietenii lui?
— Nu. Câţiva au fost la el alaltăieri seară. Păreau a fi
oameni de treabă: fetele de la balet şi câteva perechi
căsătorite, şi eu cu soţia.
— A frecventat pe cineva anume, îndeosebi în ultimul
timp? Să zicem în ultimele şase luni?
— Nici asta nu ştiu, eu sunt plecat toată 2iua, şi pur şi
simplu nu întreb. Este unul care a venit de câteva ori pe la el
şi pe care l-am văzut în timpul vacanţei şcolare după
Crăciun.
— Era şi el printre oaspeţii de sâmbătă seara?
— Da, cu nevastă-sa.
— Cum îl cheamă?
— Reg ceva. Mills.
— Ce fel de om e Mills?
— Un tip tare. Cred că a fost cu Tony în timpul războiului,
Mallard se ridică.
— Ei bine, asta-i totul. Vă aşteaptă musacaua de carne.
Meredith înţelese că nu i se vor face confidenţe. Se
înapoiară împreună de-a lungul coridorului cu linoleum.
Meredith încercă să-şi facă nădejdi:
— Sper că întrebările dumneavoastră au înlăturat
bănuielile ce pluteau asupra lui Tony.
Mallard se strâmbă însă şi zise:
— Tare mă tem că nu, domnule Meredith.
— Pot să-i pomenesc de vizita pe care mi-aţi făcut-o?
Mallard îşi îndreptă privirea înspre ceasul şcolii, aşezat
deasupra blazonului de la intrare şi a marii uşi de sticlă.
 — Nu cred că o să-l găsiţi acasă, când vă întoarceţi de la
şcoală, se mărgini poliţistul să spună.
Telefonul, unealtă murdară din bachelită şi sârme, capabil
doar de adevăruri exterioare, înzestrat numai cu acustica lui
nepărtinitoare, confirmă ceea ce îi spusese Meredith. Mallard
ascultă scârbit, în vreme ce directorul şcolii de Belle Arte de
la Medbury se justifica răcnind de-a lungul a patruzeci şi
cinci de kilometri de fir; şi izbuti să priceapă că fata despre
care se vorbea de-a lu-ngul nepărtinitorului cablu trebuie să
fie totuna cu aceea căreia i se zicea Margot; şi-şi aminti de
suferinţa din ochii lui Tobias, la simpla pomenire a numelui
ei şi nu-i plăcu directorul, în a cărui fiecare frază mişuna
odiosul cuvânt „eu!; dar justiţiei nu-i pasă de dragostea în
sine, ci numai de semnificaţia ei şi semnificativ era că Tobias
călătorise de zeci de ori cu trenul de 1 şi 6 minu’e spre
Medbury.
începuse să plouă. Automobilul poliţiei alunecă pe
caldarâmul unsuros al străzilor unei triste suburbii dominate
de masa impunătoare a închisorii. Cu borcane şi pungi,
privind-o temători, bătrânii treceau pe trotuare. Rigolele erau
pline de gunoaie şi de bilete de autobuz. Golanii săreau din
autobuzele în mers şi călcau plini de ură pe caldarâm. Toate
zidurile acoperite cu afişe cereau bani prin mijlocirea unor
feţe frumoase, în vreme ce, amarnic de reale, îmbătrânitele
femei de treizeci, patruzeci şi cincizeci de ani îşi târau
picioarele murdare, încălţate în pantofi scâleiaţi, din prăvălie
în prăvălie, cu ochi nătângi aţintiţi asupra portocalelor.
Stârvul unui câine mort de moarte violentă, cu câteva zile în
urmă, mai zăcea încă într-un şanţ, pe când pisici semeţe
păşeau ţanţoş pe ziduri crenelate deasupra unui canal.
Mallard suspină. „Asta-i civilizaţia”. Acestea-s făpturile lui
Dumnezeu. Simţea neantul ca pe un ulcer în stomac. O viaţă
întreagă închinată unui ideal şi totuşi nicio schimbare; ochii
antropoizilor se zgâiau la el, în vreme ce automobilul poliţiei
intra pe poarta închisorii.
Uşi, gratii, sârme ghimpate, înştiinţări, uniforme sumbre,
grădiniţele îngrijite şi inutile şi zidurile înalte ale
constrângerti civile. Trecu destul de repede prin barierele
procedurii şi ale administraţiei până la biroul
comandantului.
Comandantul nu-şi putea aduce aminte de Tobias decât
din registre şi fişe, în schimb numele de Mills, pomenit mai
mult la întâmplare, dezlănţui o avalanşă de vorbe
rostogolindu-se din admcurile acelei feţe brusc înroşite şi
vrăjmaşe, şi-n toate acele vorbe n-auzeai decât „eu” şi decât
justificări. Mills susţinuse că e nedreptăţit; Mills bătuse pe
un gardian cu numele de Jackson; până la urmă, spuse
chipul învineţit al comandantului, cii ochi duşmani privind în
gol, până la urmă Mills a trebuit să fie biciuit. Vorbise de
răzbunare? Dăduse dovadă de o violenţă rar întâlnită. Un om
menit omorului.
— Feriţi-vă de el, îşi dădu comandantul cu părerea, e o
bruta; un fost paraşutist, decorat, ce-i drept, admise el după
o clipă de gândire. Adresa? Iat-o. Nu-l trimiteţi din nou aici,
se rugă deodată, ca şi când Mallard ar fi putut influenţa
tribunalele. Locul unui om ca ăsta e la Dartmoor.
— Mallard se hotărî să-i facă o vizită şi lui Mills, dar când
ajunse la blocul dintr-o suburbie de la marginea
Wicesteru4ui, află că Mills plecase de acolo de trei
săptămâni. De bună seamă că se întorsese la Wicester mimai
pentru petrecerea organizată de Tobias. Unde plecase?
Femeile şi prăvăliaşii ştiau totul despre domnul şi doamna
Mills. Gurile lor sporovăiau fără încetare; doreau cu nesaţ o
răstignire, erau gata să-şi amintească mii de mici cusururi,
mergând de la vorbe la haine şi la purtarea şi lacrimile
copilului. Da, a pus de curând mâna pe bani de undeva, şi
nu din muncă, ştiu ei bine. N-a făcut decât să hoinărească şi
să trândăvească de când a ieşit din închisoare. „îmi zice el”.
„îi zic eu ei”. „Ai şi o maşină de spălat acum, doamnă Mills, ia
te uită!” „I-am rupt gura, n-a avut ce spune 1” „O, a, s-ar fi
dus ei în orice caz; ştiau că n, u sunt iubiţi; noi pe aici
şântem numai oameni cumsecade!” „O, n-au spus unde se
duc, dar soru-mea a văzut camionul şi era al firmei Brookes
şi acolo o să vă spună ei fărl doar şi poate.”
Şi, fireşte, când Mallard se duse, i-au spus…
Era acum neplăcut de evident că Tobias şi Mills dăduseră
lovitura. Mallard simţi că avea chiar probe în acţiunea
împotriva lui Tohias, deşi aceea împotriva lui Mills nu era
încă bine dovedită. Dar dacă făcuse dintr-o dată rost de bani
„va fi silit el să explice cum.
Cât despre Tobias, mai era încă o ultimă mică problemă.
Dacă, aşa cum părea acum probabil, Tobias luase parte la
jaf, însemna că nu se dusese nici la croitor, nici la
cinematograf. În consecinţă, n-a putut să-şi. Parcheze
automobilul în centrul oraşului. Mallard cercată încă o dată
raportul cu privire la dispariţia automobilului. Ora cinci. A
avut din belşug timp să se întoarcă la Wicester, ca să fie la
ora aceea la comisariat. De la 13 februarie trecuse prea mult
timp pentru ca vreun poliţist să-şi mai poata amina ceva, dar
Mallard trimise totuşi după agentul care patrulase în ziua
aceea pe Summer Street. Agentul nu-şi aducea aminte de
nimic. Îşi ceru de nenumărate ori scuze, şi-şi cercetă
’carneţelul în care îşi însemna incidentele petrecute, tot
încercând să-şi aducă aminte de după amiaza aceea.
. Şi acolo, în mâzgălitujra aceea făcută cu creionul şi care
abia de mai putea fi citită, lupta dintre justiţie şi învinuitul
Anthony Tobias luă sfârşit. Se constată surprinzătorul fapt
că în dimineaţa zilei de 13 februarie, o conductă de apă de 36
ţoii crăpase în Summer Street şi că de la orele 11 a.m. Până
la 6,15 p. M. Muncitorii de la uzina de apă a municipiului o
reparaseră, nepermiţându-se nici unui automobil sa parcheze
de fel în Summer Street. Şi pentru ca proba să fie şi mai
categorică, iată că un al doilea agent îşi petrecuse mai toate
orele de serviciu la faţa locului, numai cu scopul de a nu lăsa
vehiculele să staţioneze.
Toate acestea au fost trecute cu cemcală în registrele pe
care justiţia le ţine; acum, că barajul vorbelor fusese
aşezat.pe poziţii ferme, Mallard plecă însoţit de Morris, la
orele patru şi jumătate după amiază, ca să înceapă tragerea.
Tobias veni să deschidă uşa şi clipirea din ochii lui fu
scurtă:
— Aţi uitat ceva? întrebă el zâmbind.
— Cum a mers cu petrecerea?
— A mers foarte bine.
— Dar acum totul e gata.
— Nu mă doare capul.
— V-’aţi ridicat automobilul, domnule Tobias?
— Nu. Am telefonat la poliţia din Wicester şi mi s-a spus
că e încă la Strawberry Whitacre. Se poate să mă duc sa-l
ridic astăzi.
— Numele meu e Mallard; sunt inspector-şef la Secţia de
Cercetări Criminale. Acesta e sergentul Morris.
— Îmi pare bine, declară Tobias.
Morris spuse:
— Frumoasă zi, domnule Tobias.
Iar Tobias:
— Doriţi să intraţi sau ce anume?
Mallard vorbi pe un ton oficial:
— Vreau să vă pun câteva întrebări în legătură cu furtul
săvârşit într-un tren în ziua de 13 februarie…
Tobias se încruntă.
— Aţi mai pomenit de trenul acela. Mă rog, dacă vă pot fi
de folos. Poftiţi înăuntru.
Păşiră pe covoare în u? ma lui Tobias, care-i pofti în
camera unde avusese loc petrecerea. Era o încăpere plăcută
care, chiar niţel dezordonată, tot impunătoare părea. Tobias
arătă cu mâna înspre bufet şi spuse râzând:
— Patru sticle de vin alb, trei de roşu, o sticlă de gin, una
de ienuper, şaisprezece sticic de bere blondă, patru cu bere
brună, opt de suc de ananas şi două de ghimber. Toate goale.
Ce păcat! Dar luaţi loc, vă rog.
— Mulţumesc.
— Pot, desigur, să vă fac un ceai.
— Lăsaţi. Doresc să vă întreb, domnule Tobias, despre
contul dumneavoastră din bancă.
— Parcă vorbeaţi de un tren şi de automobilul meu…
— Ne întoarcem noi şi la tren. S-ar putea să mai dureze
niţel.
— Contul meu din bancă poate fi caracterizat uşor.
Dezastruos.
— Nu chiar atât de dezastruos, Tobias. Tobias tresări
auzind că nu i se mai spunea domnule. Am vorbit cu
directorul băncii dumitale…
— Începeţi să nu-mi mai fiţi simpatici, declară Tobias, pe
un ton glumeţ. Mi-aţi făcut o impresie destul de plăcută. Nu
cred că aveţi dreptul să puneţi întrebări directorului meu de
bancă. Nu văd, de altfel, cum aţi ajuns la el.
— Aţi cumpărat Renault-ul de la garajul Mould. Am stat de
vorbă cu cei de la garaj. Mi-a luat timp să dau de urma
cecului, dar până la urmă…
■ — De ce nu m-aţi întrebat pe mine?
Mallard trccu peste această întrebare, dar preciză:
— Într-o anchetă criminală am dreptul să stau de vorbă
confidenţial cu oricine…
— Da, dar nu sunt un criminal.
— Asta rămâne de stabilit.
— Ce naiba vrei să spuneţi? îmi dispare automobilul, apoi
e găsit; şi acum…
— Nu te enerva, spuse Mallard. Dacă eşti nevinovat nu ai
de ce să te îngrijorezi.
— Dimpotrivă, cu ameninţările şi subînţelesurile acestea
se pare că am de ce mă îngrijora.
— Dacă doreşti să-ţi chemi avocatul…
SSS
m
— La naiba cu el, spuse Tobias. De ce i-aş plăti lui sa-
mi dovedească nevinovăţia? Trebuie s-o pot face singur.
Dar despre ce e vorba?
— E vorba de furtul din trenul de:1 şi 6 minute de la.
Wicesiter la Medbury, din după amiaza zilei de 13 februarie
trecut, săvârşit de doi bărbaţi, dintre care unul se afla în
tren, iar celălalt într-un camion de furat…
— Nu într-un automobil furat?
t – Automobilul are şi el însemnătatea lui; dar s-a folosit de
un camion.
— Bucuros de cele ce aud.
— Unul din bărbaţi a furat un camion de cărbuni, spuse
Mallard, şi s-a dus cu el la pasajul de nivel de la Strawberry
Whitacre. Celălalt, cel din tren, a omorât un funcţionar al
Regiei Electricităţii şi a rănit pe un altul şi o fată care era
martoră, şi a fugit ctf Camionul în care se afla primul bărbat.
— Atunci de ce mi-au furat mie automobilul?
— Cred că au lăsat automobilul în nisipărie unde a fost
găsit, spuse Mallard, cu gândul de a trece din camionul furat
în automobil…
— Credeţi! protestă Tobias. Nu ştiţi f N-o puteţi dovedi?
— Nu-i nevoie s-o dovedesc, spuse Mallard sever. Intenţiile
nu ne interesează. Ne ocupăm de fapte şi de cei ce le
săvârşesc.
— Şi, ce, pentru numele lui Dumnezeu, are asta de-a face
cu directorul meu de bancă?
— Asta-i tocmai ce trebuie să te întreb eu, spuse Mallard.
— Ce legătură are una cu alta?
— Răspunde numai la ce te întreb, i-o tăie Mallard, şi.
Vom vedea noi dacă e vreo legătură.
— Am uitat întrebarea.
— Încă n-am pus-o.
— Mă rog, fieţi-vă milă şi daţi-i drumul. Nu uitaţi că sunt
mahmur.
— Vreau să-ţi vorbesc despre veniturile dumitale.
Directorul de bancă spune că soldul contului dumitale în
depozit a fost timp de doi ani 1731 lire. Aveai şi un cont
curent cu un sokl creditor de 695 de lire. Din acesta ai scos
la 29 iulie anul trecut suma de 471 lire. Ai Vreun venit
personal?
— Am avut.
 — A secat?
— Da.
— Când?
— Anul trecut în ianuarie.
— Din ce ai trăit de atunci?
— Am trăit pe socoteala Maiestăţii Sale Regina din
ianuarie până în iulie; de atunci încoace am trăit din cele,
471 lire.
— Venitul personal n-a reapărut?
■ — Vai, nu.
— De unde venea?
— De la mama mea.
— Ai lucrat ceva de atunci încoace?
— Nu, în sensul la care vă gândiţi.
— Dar în ce sens?
— Tablouri.
— Ai vândut ceva?
— N-am încercat.
— Va să zică, începând din iulie anul trecut, ai trăit din
cele 471 lire?
— Da.
— Ce chirie plăteşti aici?
— Şase lire pe săptămână.
— Ai cumpărat un Renault de ocazie de la garajul Mould în
august. A costat 403 lire, Ţi-au mai rămas 68 lire.
Tobias roşi de mânie că fusese prins atât de uşor.
Mallard reluă:
— Şaizeci şi opt de lire de cheltuit din august până în
aprilie. Numai chiria reprezintă aproape două sute. De unde
ai luat restul?
— Mai aveam ceva rezerve în casă.
— Mai ai ceva acum aici?
— Da. Nu mult.
— Unde ţii banii?
Tobias protestă:
— Uite -ce e, faptul că am bani în casa nu dovedeşte ca am
jefuit afurisitul acela de tren.
— Dacă percheziţionez casa cât găsesc? Trei mii? Patru
mii?
— Dar n-aveţi un mandat de percheziţie a casei.
— Am dreptul să percheziţionez fără mandat, dacă
bănuiesc activităţi criminale.
— Bine, daţi-i drumul şi percheziţionaţi.
— Cât o să găsesc?
— Nu ştiu.
— Nici măcar nu ştii câţi bani ai?
— Sunt artist, nu detectiv.
— Îţi laşi banii pe unde se nimereşte prin casă?
— Nu-mi petrec toată ziua numărându -i.
— Răspundeţi Ia întrebarea aceasta, domnule Tobias. Cu
ce bani aţi trăit începând din luna august anul trecut?
— – Din banii de la bancă – cei şaizeci şi opt de lire – şi din
acei pe care îi mai aveam în casă. Mi se face credit, s-o
Ştiţi.
— Dar pe cei din casă de unde îi ai?
— Din mici economii.
— Şi la cât se ridică ele?
— Habar n-am.
— Dar aproximativ?
— La câteva sute.
— Nu-i poţi justifica pe toţi, aşa-i?
— Nu văd de ce ar trebui s-o fac.
— Părerea mea e că i-ai furat.
— Atunci eşti un nătărău fără pereche.
— Ai un telescop?
— Nu.
— Când o să percheziţionez casa o să dau şi de eî, nu?
— Nu, spuse Tobias atât de sigur de sine, îneât Mallard
înţelese că-l aruncase.
— De ce ai părăsit învăţământul?
— Ştiţi prea bine de ce.
— Pentru că ai fost condamnat la închisoare şi n-a tr-’"
putut obţine un angajament? ’ J
— Da.
— Înainte de asta ai predat la Wkester?
— Da.
— Şi la Medhury?
— Da.
— Când ai predat la Medbury?
— Între 1955 şi data când am intrat în închisoare.
— Vreau să spun cât de des?
— O dată pe săptămână.
— În care zi?
— Ştiţi în care zi. Aţi şi aflat, nu-i aşa? Ticălosul ăia v-a
influenţat…
— Eu te întreb pe dumneata, nu dumneata pe mine.
— Mă duceam vinerea – după amiază şi seara.
— Mergeai la Medbury cu trenul?
— Uneori cu autobuzul.
— Dar de obicei cu trenul?
— O dată m-am dus cu helicopterul.
— Dar te duceai cu trenul?
— Pentru Dumnezeu, da.
— Care tren?
— Ştiu şi eu? Totul s-a sfârşit de un an de zile,
— Mă rog, plecai de dimineaţă?
— În general, nu.
— Dimineaţa aveai lecţii la Wicester?
— N-aţi verificat şi asta? Da, da, da.
— Şi te duceai la Medbury după masa de prânz?
— Probabil. Trenurile acestea locale nu au vagon-restau~
rant.
— N-ai decât un singur tren.
— Atunci mintea mea mărginită îmi spune ca trebuie sa-l
fi luat pe acela.
— L-ai luat pe cel de 1 şi 6 minute în fiecare vineri sau în
multe vineri câţiva ani de-a rândul?
— De vreme ce o spuneţi.
 — Nu. De vreme ce o spui dumneata.
— Mi-aţi pus cuvintele în gură. Şi mai departe?
— Ai un prieten cu numele de Mills?
— Vreţi să spuneţi Reg Mills?
— Asta e.
— Ce-i cu el?
— Aţi fost împreună la închisoare?
— Mai adevărat, vorbi Tobias cu înflăcărare, ar fi să se
spună că am făcut războiul împreună.
— În trupele aeropurtate?
— În regimentul…
— Ca paraşutist?
— Da.
— Cunoşti o melodie numită Red River Valley
26 – Personajul cie 1 şi «
— Nu. N-o cunosc.
— O cântau paraşutişti!
— Eu nu.
— Poate că Mills?
— Nu prea e tipul care să cânte.
— Nu cântă?
— Nu.
— Nu i se întâmplă să fie fericit?
— Nu într-atâta îneât să se apuce să cânte.
— Ce face când e fericit?
— Se îmbată.
— Şi cântă?
— Nu. Pentru Dumnezeu, ce-s întrebările acestea?
— Încerc să aflu dacă prietenul dumitale cântă.
— Poate când face baie.
— Va să zică tot cântă?
— Nu. Nu cântă.
— Devine vorbăreţ când se îmbată?
— Habar n-am.
— Nu vrei să-l ajuţi?
— Are nevoie de ajutor?
 — Da. De vreme ce cântă…
— Nu cântă…
— Fluieră?
— După femei, poate.
— Va să zică fluieră?
— Dumnezeu ştie. Vorbesc şi eu într-o doară ca
dumneavoastră.
— Fluieră după femei?
— Nu, e însurat.
— Fluieră numai când îi vine?
.
— Când îi vine ce?
— Să fluiere…
— Dacă-i vine pofta să fluiere, desigur că fluieră, răspunse
Tobias. Aşa face oricine.
— L-ai auzit?
— L-am auzit ce?
— Cântând sau fluierând?
— Nu. Şi nici nu l-am văzut cu capu-n jos şi cu picioarele-
n sus.
— V-aţi văzut deseori de când a ieşit din închisoare?
— Suntem prieteni vechi.
— Nu-l mai vezi acum?
— Dimpotrivă, era şi el la petrecerea mea.
— Dar nu mai locuieşte la Wicester?
— Nu. Ce dovedeşte asta?
— * A cumpărat o casă la malul mării?
— Da, Vrea să audă cum fluieră vântul.
— I-ai împrumutat bani?
O ezitare:
— Nu.
— Eşti absolut sigur?
— Poate că i-am împrumutat câte ceva,
— Cam cât?
— Nu-mi amintesc.
— I-ai împrumutat din banii pe care-i laşi la nimereală
prin casă?
— Habar n-am.
— Să recapitulăm întâmplările din 13 februarie, ziua
furtului din tren, spuse Mallard. Îmi poţi spune ce-ai făcut în
ziua aceea?
— – Dar ştiţi ce am făcut, deoarece am fost la comisariatul
din Wicester şi am arătat că mi-a dispărut automobilul. Dacă
m-aţi fi întrebat despre 12 sau 14 februarie n-aş fi avut nici
un punct de reper. E uşor de înţeles.
— Da, spuse Mallard. Din fericire, 13 februarie e o zi de
care-ţi aduci foarte bine aminte.
— M-am dus eu maşina în oraş.
— Aiparcat-o la 1. 55 şi te-ai dus Ia d-l Bevington,
croitorul dumitale. Domnul Bevington te ştie după nume,
Tobias, dar n-are nicio însemnare din care să rezulte că ai
trecut pe la el în ziua aceea. E de acord că s-ar fi putut să
treci şi să ţi se fi spus că hainele nu-s gata. E de asemenea
de acord că au fost gata şi că le-ai ridicat pe data de 7
martie. A, fiindcă veni vorba, ţi-ai parcat automobilul în faţa
atelierului lui Bevington?
— Nu. L-am parcat în Summer Street.
— De ce acolo?
— – Pentru că e o stradă în care parcarea e permisă toată
ziua,
L-ai parcat la 1.55 în Summer Street sau te-ai dus la
croitor la 1. 55?
— Nu pot spune precis. Dar m-am dus pe jos la
cinematograful Gala şi am ajuns tocmai înainte de începutul
filmului artistic. Poate că puteţi stabili ora acolo…
— Da, încuviinţă Mallard. Se poate. Trebuie să fi însemnat
ci orele de începere a programelor. Crezi că ai ajuns ia
cinematograf pe la două şi un sfert?
— Poate niţel mai devreme. Dar, după cum am spus,
puteţi…
— Îţi poţi aduce aminte numele filmului artistic?
— Ei, îmi cereţi cam mult. Era despre o revoluţie
mexicană. Foarte bun. Da, îmi amintesc. Pedeapsa lui
Dumnezeu. Acesta-i titlul. Doriţi să vi-l rezum?
— S-ar putea. Dar să precizăm mai întâi partea cu
automobilul. Îţi poţi aduce aminte de care parte a străzii I-ai
parcat?
— Lângă cabinele telefonice, cred.
— Cum ar veni, adică, în dreptul tutungeriei lui White?
— Da, cam aşa ceva.
— Şi acum să vorbim despre când ai ieşit de la
cinematograf. Ai mers pe jos de la cinema până la Summer
Street?
— Da.
— Mai erau şi alte automobile în Summer Street?
— Da. Vreo douăzeci.
— Cunoşti oraşul Wicester destul de bine, domnule
Tobias?
— Numai centrul şi una sau două suburbii.
— Dar centrul îl cunoşti?
— Da.
.
— E bine, ia să vedem. Eşti sigur că în Summer Street şi
nu altundeva ai parcat automobilul? Nu cumva s-a întâmplat
să fie Flyde Street, unde e de asemenea permisă parcarea?
— Nu. În Summer Street.
— Doar ca să mă conving că nu te înşeli: unde e Summer
Street?
— Merge din Square Street până la piaţa Disraeli.
— Da, spuse Mallard cu asprime. Aşa e. Şi în ziua de 13
februarie, Tobias, nu s-a permis acolo niciun fel de parcare
între 11 a.m. Şi 6.15 p.m. Şi chiar dacă s-ar fi permis ar fi.
Fost imposibil deoarece o conductă de apă de 36 ţoii erăpase
şi în cursul orelor de care am vorbit era în Summer Street o
tranşee adânca de mai bine de un metru şi circulaţia cu
desăvârşire oprită.
Tobias păli şi mâinile porniră să i se răsucească şi să
tremure până ce, dându-şi seama ce se întâmplă, şi le vârî în
buzunare. Apoi spuse cu voce nesigură:
— Nu cunosc Wicesterul prea bine. Sunt din Londra…
— Dar cunoşti centrul, i-o întoarse Mallard. Şi Summer
Street merge într-adevăr de la Square Street până la piaţa
Disraeli.
O lungă, lungă tăcere, în cursul căreia Mallard îl văzu pe
Tobias că se luptă cu frica, o învinge, ia o hotărâre. Totodată,
păru că-şi dă din nou scama de sunetele din jur, şi că
fereastra e deschisă, şi că perdelele fii fi ic, că cineva,
probabil Meredith, umblă la parter; şi că în aerul de afară,
undeva în depărtare, se aud sunetele libertăţii parţiale şi ale
lumii: noile frunze ale copacilor foşnind în adierea vântului,
autobuze şi automobile, glasuri de copii, o motocicletă, un
câine care latră; toate zgomotele pe care de fapt noi nu le
luăm în seamă, până ce se lasă noaptea şi se face tăcere…
Tobias zâmbi nesigur şi spuse:
— Daca scriu ceva vreţi să contrasemnaţi amândoi ca
martori?
— Vrei să dai o declaraţie?
— Nu. Vă cer doar să-mi faceţi un mic serviciu.
— E-n regulă, domnule Tobias.
Mallard observă în clipa aceea că Tobias începuse o
scrisoare înainte de sosirea sa şi a lui Morris. O desprinse
din blocul de corespondenţă şi apoi se porni să o termine la
repezeală.
— Pot semna? întrebă apoi.
— În regulă, spuse Mallard.
— Acum semnaţi dumneavoastră, amândoi.
— Mai întâi să mă uit, ceru Mallard.
Mâna tremurândă scrisese: „Subsemnatul Anthony Robert
Tobias, las toată legiuita mea avere mobilă şi imobilă în părţi
egale dragei mele prietene Margot Worthington domiciliata la
The Long LIouse, Medbury, şi Celiei Mills, soţia bunului meu
prieten Reginald Mills, veteran al batalionului Y din divizia I
aeropurtată. Tablourile mele le las lui Margot.”
Mallard semnă iară a rosti nicio vorbă. Morris semnă şi el,
dar în silă, plesnind de succes şi curiozitate.
— Mai e încă ceva, spuse Tobias. Ceva tare amuzant. Pot
vorbi neoficial?
— Nu, dacă e vorba de crimă, se grăbi să răspundă
Mallard.
— Ei bine, nu, n-are de fapt nicio legătură, spuse Tobias.
Şi nici nu e vreo mărturisire. O să vedeţi de ce e amuzant,
când vă voi fi spus că…
— Dacă-i aşa…
— Mama mea a murit acum trei săptămâni, zise Tobias. N-
o să-i ducă nimeni dorul pe lumea asta! Şi mi-a lăsat 47. 809
Lire prin testament. Amuzant, nu?
— Foarte, întări Mallard. O glumă bună.
— Ei bine, dacă vreţi să aşteptaţi o clipă, se rugă Tobias.
Să-mi iau haina. Să iau şi o pijama?
Ieşi pe uşă şi o trânti mai înainte ca Mallard şi Morris să fi
putut face un pas.
— Nătărăul, sptise Morris. N-are pe unde ieşi.
Se repeziră la uşă, o zgâlţâiră, dar prea târziu, era
încuiată.
— Drace! rosti Mallard.
De cealaltă parte a lemnului masiv Tobias, în cea din urmă
singurătate de care îi mai era dat să aibă vreodată parte,
spuse repede dinăuntrul dormitorului:
— Îmi pare rău de fată!
0 detunătură asurzitoare, într-atâta îneât Mallard aproape
că-şi pierdu echilibrul, apoi un oftat şi zgomotul corpului
care se prăbuşeşte în moarte şi firicelele fumului de cordită 1
trecând pe sub uşă şi Meredith care se repede sus pe scări,
strigând: „Dumnezeule, ce s-a întâmplat? c’ şi Mallard,
zguduit şi deprimat, răspunzându-i: „O nenorocire”, în vreme
ce călcând pe covorul gros, se îndrepta către telefon.
în sertarele unui scrin din atelier găsiră peste patru mii de
lire. Şi ca dovadă a puţinei lor valori, scrisoarea pe care
Tobias o scrisese lui Margot vorbea de insuportabila povară a
vieţii trăite fără tine…
 Morris, câtuşi de puţin impresionat de vălmăşagul de
sânge şi carne, rosti agresiv:
1 Substanţă explozivă, obţinută clin nitroglicerină şi
nitroceluloză (n. Tr.).
— Unul la mână. Acum celălalt. Luam şi o a. Tmă?
Mallard îi răspunse exasperat:
— La ce bun?
— Celălalt e violent.
— Nu port revolver, se îmbufna Mallard.
— Cred că eu o să iau unul, asigură Morris. Dacă Tobias a
avut un revolver, se poate să aibă şi Mills ăsta. Şi s-ar putea
să nu-i facă plăcere să-l folosească împotriva lui însuşi.
— N-a folosit niciun revolver-in tren, preciză Mallard.
— În tren nu voia sa faeă zgomot.
— Atunci ia-ţi unul, dacă te simţi mai în siguranţă, vorbi
Mallard cu asprime, iar Morris roşi la auzul acestei dinţii
mustrări.
Mills îi auzi venind. Era ora trei dimineaţa, dar fusese
avertizat de scrisoarea prudentă a lui Tony, şi se trezi dintr-
un somn adânc, auzindu-le, ca infanteriei duşmane, cizmele
pe pietriş şi foşnetul hainelor; se simţi dintr-o dată perfect
lucid:» piănuind contraofensiva, – era prea târziu pentru o
ambuscada. Putea mirosi aerul sărat prin ferestrele deschise
şi parul Celiei lângă al său pe pernă şi viaţa răspândea o
mireasmă plăcută în clipa aceea şi, încă mai înainte de cele
două uşoare ciocănituri în uşa din faţă, deprimarea îl năpădi
până în adâncul rărunchilor şi-şi spuse căindu-se singur
vreme de o clipă» o lungă şi înspăimântătoare clipă: „n-am
avut niciodată noroc”. Dar nu era adevărat. Avusese parte de
mult noroc. Rigby şi Harry Mann şi Jock nu avuseseră. Lui
norocul i-a sur îs, dar n-a ştiut cum să-l întrebuinţeze. Nu-i
însă vorba de, noroc, se corectă singur, dârzenia şi duritatea
covirşind alarma; dacă ai sânge în vine şi nu braga, poţi
înfrânge ghinionul şi atunci arăţi a om norocos. Mai pot încă
birui. Ticăloşii ăştia n-au 88-uri, au numai vorbe…
Ceha se trezi o dată cu cele două ciocănituri şi toată
moliciunea o părăsi; sta ţeapănă şi speriată lângă el.
— Poliţia, murmură ea» pe un ton atât de îngrozit, îneât
simţi şi el că panica îi înfige un pumnal în inimă.
Lacrimile îi ţâşniră numaidecât, calde, pe pieptul lui.
Prima lupţă» şi s-a dat bătută, a recunoscut că ştie.
— Ce vrei să spui? o întrebă el brutal. Ce să caute poliţia
aici?
Dar ea, prea grăbită şi, iubindu-l cu deznădejde, vorbi mas
departe, stăruitor:
— Nu pot să facă nimic. Ştiu doar atât că e un om care a
făcut parte din trupele de paraşutişti…
— Cum naiba?
— Pentru că fata l-a auzit fluierând Red River Valley.
Nu-i venea să creadă că e numai atât.
— Probabil că e altcineva.
— Dar dacă-s ei… încă două ciocănituri.
Tremurâad, dându-şi seama de ce putea urma, îi atinse
părul şi braţele, îi sărută faţa umedă.
— Dumnezeule, să ştii, Celia, că sunt pierdut.
— Nu, nu. Nu pot face nimic altceva decât să vorbească.
Mi liniştit. Nu te lăsa provocat. Nu-i cu putinţă să ştie ceva.
— De cât timp ştii de mine?
— De săptămâni de zile…
— N-am vrut să…
— Desigur că nu. Mi-e silă de ei. Domnul Webster ăla. N-a
fost drept. O, Reg, Reg, fii atent!
— Aş face mai bine să mă uit pe fereastră, să văd cine e.
— Mai sărută-mă o dată.
îi şopti rugător, la ureche:
— Ascultă. Fă ceva pentru mine. Sus pe dulap e o cutie.
De-ar fi să fie. Tablete cu alimente concentrate. Un revolver.
— Reg, pentru numele lui Dumnezeu! Gândeşte-te la
Daphne…
— Nu-l voi folosi.
— O să te spânzure.
— Pune-l în buzunarul din dreapta al vestonului meu
maro de sport. Dacă lucrurile par să meargă bine, o să-mi
pun vestonul cel gri. Tabletele în stângă. Şi mai e un teanc
-de bacnote. În buzunarul dinăuntru.
Inima Celiei bătea atât de tare din pricina groazei, îneât
simţi că-i vine rău; picioarele îi tremurau, fleşcăindu-i-se.
Mills se îndreptă spre fereastră şi se uită afară. Erau doi şi
un al treilea la volanul unui automobil de poliţie aflat Ia
cincizeci de metri mai încolo. Dinspre mare se ridica o ceaţă
rece. Apa îi picura de pe strcaşina ele deasupra -capului,
căzându-i pe gât.
— Ce doriţi?
Se uitară în sus. Cel mai în vârstă spuse:
— Sunteţi domnul Mills?
— Pentru Dumnezeu! La trei dimineaţa?
— E foarte urgent.
— Ce s-a întâmplat?
— Suntem ofiţeri de poliţie. Vreţi să deschideţi uşa?
— E vorba de mama?
— Nu.
— Staţi o clipă. Cobor. Şi-i spuse Celiei, în aşa fel ca cei de
jos sa audă: Poliţia. Cred că mama e bolnavă sau aşa ceva.
— Mă îmbrac…
— Nu. Rămâi în pat, scumpo.
Mills îşi luă halatul şi porni liniştit pe scări în jos. Le
deschise uşa şi spuse:
— Da’ frig mai e. Să pun ceainicul la fiert, ceea ce şi făcu.
Rămăseseră în vestibul, înalţi şi solemni. Totul părea ireal:
are să le vorbească şi or să plece convinşi, şi el se va duce
sus la Celia, care ştia totul clar nu-i păsa. Aceasta-i era
dorinţa – şi atmosfera de irealitate o făcea să pară probabilă.
îi conduse în salonaş, unde mai dăinuia puţin din căldura
focului ce se stinsese. Nu-i pofti să şadă. Ţinându-i în
picioare, plecarea părea mai probabilă şi mai apropiată.
— Sunt inspectorul-şef Mallard şi accsta-i sergentul
Morris.
— Iar eu sunt Mills; le răspunse el cu un rânjet. Ce s-a
întâmplat?
— Am o serie de întrebări de pus, vorbi cel cu numele de 1
Mallard. Şi toate au, direct sau indirect, legătură cu furtul
comis pe trenul de 1 şi 6 minute de la Wicester la Medbury,
în după amiaza zilei de 13 februarie şi cu omorârea lui
Clifford Potts, în trenul acela.
— Drace! spuse Mills. Nu-i de mirare ca veniţi la trei
dimineaţa. Cu ce vă pot fi de folos?
— Locuiaţi mai înainte la Wicester?
— Da. Slavă Domnului că am scăpat,
— Nu v-a plăcut?
*f\e\
xvv
— Îmi place mai mult aici.
— Ce făceai când locuiai acolo, Mills?
— Am locuit acolo de când eram copil. Ce vreţi să spuneţi?
— Ce meserie aveai?
— Lucram în construcţii.
— Erai în serviciul cuiva?
— Da. Al unui tip cu numele de Barford.
— 1 Cât te plătea?
— Ciudate întrebări, domnule Mallard, în legătură cu un
furt săvârşit într-un tren. Ce-a făcut domnul Barford?
— Nu-i vorba de domnul Barford.
— De unul din oamenii lui?
— Da. De unul din oamenii lui.
— Îmi plătea vreo douăsprezece lire pe săptămână.
— Aceasta era singura dumitale ocupaţie?
— Mai făceam mici treburi pe la bucătărie pentru soţia
mea.
— N-aveai venituri personale?
— Asta-i bună!
— Vreau să spun: părinţii dumitale nu-ţi asigurau un
venit?
— Absolut nimic. Lite că fierbe apa.
— Sergentul Morrris o să închidă gazul… Pe scurt, ceea ce
câştigai la domnul Barford reprezenta întregul dumitale
venit?
Din nefericire, da. Nu faceţi ceaiul, domnule sergent? Mi-e
frig.
— Într-o clipă.
— În iunie anul trecut, spuse Mallard, ai fost închis?
— Pentru Dumnezeu, se văită Mills. Iar o luăm cu povestea
asta de la început.
— Vreau doar să ştiu dacă e adevărat.
— Şase luni, spuse Mills. Am lovit pe un tip care mi-a
insultat camarazii.
— Camarazii?
— Regimentul meu.
— Unul vestit?
— Divizia I aeropurtată. J
— A, înţeleg. Ai fost paraşutist?
— Daţi-i zor, vă rog. Mi-e frig.
— Fă ceaiul, spuse inspectorul-şef. E frig. Ai ceva
împotrivă dacă-l face sergentul?
— Nu-mi pasă cine-l face, numai să-l facă cineva. Nu uitaţi
de o ceaşcă pentru soţia mea. S-a trezit şi ea.
— Îmi pare rău de asta, domnule Mills, spuse Mallard. Şi-
aşa, unde eram. A, da. Ai fost înenfe. Când ai ieşit?
— De Crăciun.
— Lucrezi acum?
— Nu.
— Aşadar n-ai mai lucrat din iunie anul trccut?
— Am cusut saci poştali!
— Da, dar nu muncă adevărată.
Ar trebui să încercaţi să vedeţi cum e.
— Şi-acum ţi-ai luat o locuinţă pe malul mării?
— Da. E foarte plăcut aici.
— Nu mă îndoiesc. Ai cumpărat vila asta?
— E o căsuţă.
— Are tot farmecul unei vile. Cât a costat?
— Numai cincisprezece sute.
 — De unde ai luat aceste cincisprezece sute, Mills? Le-ai
împrumutat de la Tobias?
Mills roşi, dar se stăpâni.
— Şi dacă le-am împrumutat, vă priveşte?
— Mă priveşte cât se poate de mult. Tobias e unul din cei
doi oameni care au jefuit trenul în februarie.
— Prostii.
— Avem ceea ce poate fi considerat drept dovezi indirecte.
— Tony n-are nevoie să jefuiască trenuri. Mama lui are o
avere de o jumătate de milion.
— Tobias ţi-a împrumutat banii ca să cumperi casa asta?
Mills nu ştia care răspuns îl poate ajuta pe Tony. Flotărî că
tăgăduirea e cel mai bun. Să recunoşti un împrumut ar
însemna să recunoşti că există o anumită suma de bani,
care, de bună seamă, se va cere justificată.
— Nu.
— Eşti sigur?
— S-ar putea să uit?
— Nu ţi-a dat niciodată bani?
— Când am ieşit din închisoare mi-a dat un ajutor de
douăzeci de lire.
— Asta-i tot ce ai avut din iunie până acum?
— Ce vă face să credeţi că această fermecătoare vilă nu
este ipotecată?
— Este?
— S-ar putea.
— Atunci eşti gata să-mi arăţi registrul societăţii de
construcţii?
— Dar v-aţi şi informat în această privinţă, nu-i aşa? Face
parte din metoda dumneavoastră.
Mallard trecu peste aceste cuvinte.
— Ăştia-s toţi banii pe care i-ai avut din iunie trecut până
acum?
— Soţia mea a muncit, cât am fost închis.
— Cât câştiga?
— Şapte lire pe săptămână.
 — Are vreun alt venit?
— Nu.
— De unde ai luat banii ca să cumperi casa, Mills?
— Vă priveşte?
— Cred că i-ai luat împreună cu Tobias din trenul de 1 şi 6
către Medbury în ziua de 13 februarie, când dumneata sau
Tobias l-aţi ucis pe Clifford Potts care era salariat al Regiei
Electricităţii şi care, împreună cu George Wagstaff, alt
salariat, căra zece mii de lire, cu acel tren, până la
Strawberry Whitacre. Încetează deci să mai dai răspunsuri
ocolite şi spune-mi clar de unde au venit cele cincisprezece
sute de lire.
— Credeţi că n-am economisit niciun ban de când eram
copil? Am peste patruzeci de ani,
— Vecinii dumitale de la Wicester spun că ai făcut tot felul
de cheltuieli: un automobil, o maşină de spălat, un frigider;
te-au văzut până şi cu un costisitor aparat de fotografiat.
— Daca-mi place să fiu extravagant…
— Unde ţii toţi aceşti bani, Mills? La bancă?
— Nu. Acasă.
— Ca şi Tobias, Ce coincidenţă i
În clipa aceea intra Celia. Îşi spusese că dacă mai rămâne
Sus, face o greşeală: vor crede că-i cu totul nefiresc ca o
femeie normală să stea acolo sus fără a fi curioasă să ştie ce
se petrece jos…
Mallard o salută:
— Bună seara, doamnă Mills.
— Ce se întâmplă aici?
— Suntem ofiţeri de poliţie. A, iată-l pe sergentul Morris cu
ceaiul.
— Trebuia să-l fi făcut eu.
— Nu face nimic. Sergentul se pricepe la aşa ceva… Eram
pe cale de a-l convinge pe soţul dumneavoastră să-şi aducă
aminte de unde au venit banii pentru casa asta…
Privirile lor se încrucişară, aprinse de groază, şi Celia,
încercând să-l ajute, îngăimă:
 — I-a câştigat la pronosport.
„Dumnezeule”, gândi Mills, şi deznădejdea i se citi pe faţă,
astfel îneât Celia înţelese că făcuse o greşeală şi îngălbeni.
Nu pricepea de ce n-ar fi trebuit să spună că a câştigat…
— Când ai câştigat? îl întrebă Mallard pe Reg, şi Celia
înţelese ce mare greşeală a făcut.
Reg răspunse:
— Acum câteva luni.
— Sau câteva săptămâni?
— Nu-i totuna?
— Să precizăm, nu? Atunci vom şti că n-ai luat banii de
altundeva. Despic ce sumă a fost vorba?
— Vreo trei mii.
— Plătiţi cu un cec?
— Da.
— Ai încasat deci banii de la o bancă?
— Da, aşa cred.
— De la care bancă?
— Nu, o întoarse Mills. Îmi reamintesc. Un prieten de-al
meu a fost cel care a încasat cecul.
— Care prieten? Tobias?
— Nu-l voi târî pe prietenul meu în afacerea asta.
— Tare mă tem că vei fi silit s-o faci mai curând sau mai
târziu, în faţa unei instanţe judecătoreşti, Ia nevoie.
— Nu mă cunoaşteţi. Mai bine intru în închisoare.
— Ei bine, dă-mi numele agenţiei care poate confirma că ai
câştigat banii.
încolţit, Mills spuse:
— Lepădăturile alea de vecini au spus că am câştigat Ia
pronosport. De fapt, am câştigaţ banii pe un cal, numai ca
Celiei, aci ele faţă, nu-i place că eu merg la curse. Aşa îneât i-
am spus că am câştigat la pronosport şi am ajuns să cred că
aşa a şi fost.
— Sunt sigur că doamna Mills nu se supără când câştigă
calul, îl înfruntă Mallard.
Celia replică imediat:
 — Ba mă supăr, dacă dă de necaz din pricina aceasta.
— Pe care cal anume?
— Nu-mi pot aminti acum.
— Atunci la care hipodrom t
— White Common.
— Cât ai pariat pe cal?
— Vreo sută de lire.
— La cât ai pariat? Treizeci contra unu?
— Cam aşa.
— La care agent ai pariat?
— Păcatele mele, oftă Mills. N-am luat seama. Eram
înfierbântat. Primisem o informaţie confidenţiala.
— Oricum, agentul îşi va aduce aminte, nu-i aşa? Trei mii
de lire! Un câşţig foarte mare. Cam pe unde îşi instalase
tejgheaua?
— Cred că pe lângă intrarea principală.
— Când ai pariat?
— Sfârşitul lui februarie sau începutul lui martie.
Morris interveni:
— Nu se ţin curse la White Common mai înainte de aprilie.
Celia spuse:
— Nu sunt nici curse de ogari?
Mallard:
— Dar aţi câştigat banii pe un cal…
— S-ar putea să fi fost un ciâine, zise Mills. Băusem.
— Cam slab, încheie Mallard. O să te rog să te îmbraci,
domnule Mills, şi să te înapoiezi la Wicester cu noi pentru a
lămuri acolo totul. Apropo, parcă spuneai că ai făcut parte
dintr-o divizie aeropurtată?
— Da, confirmă Mills. Se zbatea să ia o hotărâre: „dau
lovitura cea mare sau ba? Găsesc oare revolverul în vestonul
meu ca să pot încerca s-o dau?”
— Ai cântato melodie denumită Red River Valley?
— Ce întrebare stupidă!
— Cunoşti melodia?
— Nu.
 — Ai fost în trenul de 1 şi 6 minute de Ia Wicester la
Medbury în ziua de î 3 februarie?
— Nu.
— Nu te opui aşadar să iei parte la o reconstituire a
crimei?
— Nu…
— Pot să mă uit îa ghetele dumitale, înainte de a te încălţa,
Mills?
— Le aduc jos.
— Măsura 9?
— Întocmai.
— Şi marginile exterioare ale tocurilor sunt tocite?
— Puteţi să vă uitaţi şi la asta, încuviinţă Mills, şi gând?:
„gata băiete, te au la mână…”
— Am dat de o urmă clară pe zăpadă a omului care l-a
omorât pe Potts… Vrei să ne spui ce-ai făcut în ziua de 13
februarie?
— Cum naiba mî-aş putea aduce aminte?
— Prietenul dumitale Tobias şi-a adus aminte.
— Tony e băâat deştept.
— Era, Mills. Trebuie să-ţi spun cu părere de rău că
prietenul dumitale s-a împuşcat azi după-amiază…
Celia începu să plângă; lucrurile luau o întorsătură
cumplit de reală; Tony era un om pe care-l simpatiza…
Mills răcni la eî:
— Ticăloşiile, vii aici cu tot felul de palavre despre un furt
şi erai la curent cu moartea camaradului meu!
— Îmi pare rău, spuse Mallard. N-am avut altă cale de a te
înştiinţa. Dacă ţi-aş fi spus mai înainte, te-aş fi putut tulbura
„nu ţi-ai mai fi putut aduce aminte de anumite lucruri cum
ar fi banii şi caii şi câinii…
De sus se auzi un strigăt:
— Mămico, mămico! Cine e. Acolo?
— Uite, mi-ai trezit fetiţa. De ce naiba n-ai venit ia o oră
normală din zi?
— Nu există ore normale din zi în caz de asasinat.
 Celia spuse:
— Mă duc sus să văd, Reg…
Morris rânji şi-i aruncă lui Mills:
— Vin şi eu sus să te ajut să te îmbraci, Mills.
în impermeabilul lui de ploaie se vedea o mică umflătură
pe care Mills o socoti că e un revolver automat. Desigur!
Ştiau că şi Tony are unul, deoarece îl folosise… Doamne,
bietul Tony! Trebuie să-l fi luat tare din scurt, ca să obţină o
probă. Porcul ăsta de mucos, Morris, se simte în al şaptelea
cer. Cel mai vârstnic, Mallard, poate fi mişcat chiar şi de
cuvinte; e un om; dar sergentului ăstuia, Morris, grozav îi
place treaba pe care o face; să tot aibă trcizeci de ani, dar
fudul nevoie mare; n-a văzut şrapnelele în zbor. Înlăuntrul
trupului său fremătând, spiritul combativ al lui Mills îşi
spuse : „prea bine, Morris, eşti tânăr şi tare şi eşti iute şi
poate chiar ştii că am un revolver sus şi crezi că o să te alegi
cu o medalie mâine dimineaţă pentru că ai dat dovadă de
curaj în faţa lui Mills cel bătrân şi cel rău. Ce părere ai,
Jock? Să-l curăţăm pe găozarul ăsta?”
Urcă scările în spatele Celiei şi înaintea lui Morris. Emoţia
îi încorda picioarele, iar inima îi zvâcnea în pieptul în care
deprimarea crea vid. Era greu să-şi închipuie că ar putea
ajunge în Africa, să se înroleze în Legiunea Străină sau să se
urce pe vreo navă ponosită, în drum spre Venezuela; dar ştia
că are totuşi o cât de mică posibilitate, cu condiţia să ştie să
folosească următoarele câteva minute, să supravieţuiască şi
să se călăuzească în t-ot ceea ce va face numai după
picioarele cele mari ale lui Morris, după volumul acestuia,
după mina pe care o ţinea în impermeabil şi după rânjetul
acela care-l ispitea pe Mills: „hai, atacă-mă, o să mă aleg cu o
înaintare…4*
Celia o linişti pe Daphne:
— Nu-i nimic, au venii nişte domni să-l vadă pe tăticu.
— Dar tăticu striga…
— A fost o greşeală. S-a terminat acum… şi apoi intră în
dormitor..
 Morris stătea lângă uşă, ca şi cum prin asta ar fi putut
stingheri un fost paraşutist. Dacă-i aşa, o zbughesc pe
fereastră, hotărî Mills, şi nu putea înţelege de ce fraza
aceasta i se părea cunoscută; apoi îşi aduse aminte de
Arbeitskommando şi de faţa lată a lui Jock şi atmosfera
deveni deodată pe de-a întregul bărbătească; Celia era
prezentă, dar o depărta, urmând să şi-o amintească şi s-o
iubească altcândva. Roşea tare pentru că Mills tocmai îşi
trăgea pantalonii şi Morris găsea de cuviinţă să rânjească.
Jos, la parter, cel căruia îi zicea Mallard, vorbea cu cineva:
era şoferul automobilului, de bună seamă. „Bun, bun, bun,
îşi spuse Mills, posibilităţile cresc.” Simţea mirosul mării şi-l
cuprinse o durere atroce la gândul că o părăseşte.
Celia îi vorbi:
— Ar trebui să-ţi pui şi un pulover.
Iar el încuviinţă:
— Da, iubito.
Ochii lui Morris o urmăreau pe Celia, în vreme ce
deschidea un sertar şi scotea un pulover.
— Nu-ţi trage ghetele, spuse Morris.
— De ce, nu?
Domnul Mallard vrea să le examineze.
Mills nu se înduplecă:
— Poate să le examineze la Wicester.
Morris stărui:
— J îi cuminte şi fă cum îţi spun cu.
— Nu suntem la şcoală, domnule sergent…
Celia zise:
— Când te mai văd din nou?
— De ce nu vii şi tu cu noi? spuse Mills. E loc în
automobil. Dă-mi vestonul, scumpo!
— Care anume?
Cuvintele ei, înţelese Mills, urmăreau să-l ducă pe Morris,
să-i adoarmă bănuielile. Doamne, ce copil bun şi viteaz mai
era!
— Oricare doreşti, spuse el, dar cu ochii îşi exprima
dorinţa.
îi lăsa ei să ia hotărârea. Dacă-i dăciea vestonul gri,
trebuia să plece ca un mieluşel, sau să încerce ceva peste
măsură de greu cu Morris asta şi să fie poate curăţat…
I l-a dat pe cel maro. J se păru teribil de evident că
buzunarul din dreapta e încărcat, dar Morris nu observă.
Mills îmbrăcă întâi mâneca dreaptă, şi apoi pe cea stângă…
Celia era aşa de temătoare de zgomote, îneât simţi că nu
mai poate sta într-un loc unde s-ar putea să se tragă şi porni
să plece, spunând cu vocea tremurândă:
— Trebuie să mă duc să văd de Daphne…
în clipa în care trecea prin dreptul lui Morris, Mills înşfacă
arma:
— Treci acolo, Morris!
Faţa lată şi eroică a sergentului păru indignată la vederea
pistolului negru din mâna lui Mills. Dar nu mişcă.
Încheietura i se îndoi rapid şi azvârli înainte scaunul uşor de
care se rezema.
Celia mai era în cameră şi inccpu să urle…
Mills trase de-a dreptul prin scaun… nu ca să-l atingă pe
Morris, ci ca să-l zăpăcească, sa mai câştige câteva secunde.
Nu se dădu în lături, lăsând scaunul să-l izbească; durerea
era o nimica toată; şi apoi, în vreme ce Morris tot se mai
străduia să-şi scoată revolverul „Smith and Wesson”, calibru
38, Mills trase şi-l împuşcă drept în burtă…
Dintr-o izbitură, aruncă apoi revolverul dintre degetele
sergentului; şi încuie uşa dormitorului chiar în clipa în care
paşii celuilalt se năpusteau pe scări în sus. Daphne se
pornise şi ea să urle. Celia plângea şi totodată striga. Mills
răcni: „Nu vă îngrijoraţi’şi voia să-i explice despre Africa şi
despre bănişorii special îngropaţi în grădină în vederea unei
astfel de situaţii, dar n-avea niciun rost. Celia nu auzea
nimic, iar imboldul instinctului de consevare era mai
puternic. Mills stinse lumina electrică – Celia nici nu-şi dădu
seama de asta – şi se opri numai o clipă înainte de a sări pe
fereastră. Căzu uşurel pe răzoarele grădinii, gâfâind, – şi
începu să o ia la fugă, în vreme ce sus uşa era gata-gata a fi
spartă de nişte umeri tari. „Doamne, îşi spuse, de-aş putea
numai să le imobilizez maşina.” începu să alerge în zig-zag,
pentru ca să vadă în toate direcţiile, dându-şi seama că
şoferul trebuie să fie pe undeva pe aproape. Lovituri violente
sfărâmară fereastra şi aparatul de radio, în vreme ce mâna-i
tremurândă trăgea un glonţ în motor…
Mallard intră de-a valma în cameră, însoţit de şofer.
Femeia răcnea ca o nebună.
— Du-te şi vezi de copil, strigă eî, pălmuiiid-a zdravăn,
pesre obraji; Celia clipi, o podidiră lacrimile şi ieşi în stare de
transă…
Morris şuiera de durere, sângele îi ţâşnea în jur, dar
rânjea.
— S-a dus să-şi ia automobilul, spuse el răguşit. Scoateţi-l
binişor, se rugă apoi, cu gândul Iaglontele ce î se oprise în
pântece. O să fie o dovadă.
Mâinile lui Mallard găsiră revolverul. Nu mai folosise
vreunul nici măcar să facă exerciţii, de zece ani încoace, dar
acum, în numele justiţiei, alergă pe scări în jos, fără a se
gândi la sine, apoi goni în; noapte, prin aerul rece, cu miros
de mare şi-şi văzu omul în preajma automobilului poliţiei.
Focul de armă îl opri însă locului, îl îndemnă la prudenţă;
auzi după aceea motorul altui automobil şi înţelese că focul
de armă avusese drept scop să scoată din uz automobilul
poliţiei. Mallard porni din nou să alerge, clar automobilul o
luase la sănătoasa; el se opri, abia mai putea răsufla şi
braţele îi tremurau, totuşi ţinţi şi trase. „Nu l-am nimerit”, îşi
spuse, trase apoi din nou, automobilul se îndepărtă, ieşi din
raza de acţiune a armei şi Mallard se înapoie în casă, în
vreme ce Mills, sângele ţişnindu-i din pieptul rănit, gonea
nebuneşte către întâlni rea pe care singur şi-o dase!
Se târi în pădure, pe pămân. Tul umed, în miros de pini şi
de ciuperci putrede, de mărăciniş, de crengi şi de ferigi
începătoare, încolăcite. Zorile nu erau departe şi era
neapărat nevoie sa găsească un adăpost mai înainte ea
nemţii să înceapă. Să caute printre miile şi miile de copaci.
Copacii erau prieteni de nădejde şi nemţii n-au să dea
niciodată de el, dacă se poate îndepărta îndeajuns de Ia
automobil şi dacă ci nu bagă de seamă sângele. Or să aducă
şi câini şi lucrul cel mai important e să i se piardă urma
sângelui.
Râuleţiil făcea un zgomot slab, fermecător, care-l atrase.
Apa era îngheţată, dar foarte înviorătoare şi desigur că va
şterge orice miros de sânge sau de ghete sau de ce or fi
adulmecând câinii. În întuneric, încercă să dea cu mâna de
Tony, deoarece îi era. Nespus de dureros să umble sau măcar
să ştie ce face; dar apoi îşi aminti că Tony murise. S-a
sinucis, spuseseră ei. l’âcaloşii. Trebuie să-l fi chinuit într-
un chip josnic, mai înainte de a fi murit. El unul o să
lichideze trei din eL Browningul era o povară; o răspundere.
Va trebui să se oprească îa curând şi să-l cureţe. Se udase
oare? Nu. Era doar rece la pipăit. Bine că nu-i era foame, căci
nu păreau să fie cartofi prin împrejurimi.
Râul ieşea dintre copaci pe o porţiune de teren, şi pe malul
acoperit de iarbă se vedeau piiitena-şi. Dar nu putea rămâne
într-un asemenea ioc deschis. Pădurea era foarte mare şi ştia
că tactica cea mai bună e sa stea lângă liziera, acolo undes
când vor înconjura pădurea, nemţii vor fi mai răsfiraţi. În
adâncuri, se vor aduna în cercuri din ce în ce mai strânse; pe
de altă parte ştiau că un fugar tinde să naeargă către
mijlocul pădurii, socotind că ceilalţi vor obosi.
Fagii înalţi nu asigurau un adăpost suficient şi o luă,
clatinându-se, mai departe, istovit, chinuit de dureri,
pipaindu-şi drumul prin luminişuri pline de clopoţei.
Râuleţul începu să se îngusteze şi-şi dădu seama că mersese
împotriva firavului curent. Acum intra într-un întuneric de
nepătruns. Urmă câtva timp cursul râului, târându-se prin
apa şi noroi, dar apoi, încolţit de durere, ieşi din albia râului
şi se ridică. Sângerarea se oprise. Fiole de morfină nu avea,
nădăjduia însă că durerea nu-l va face să işte cine ştie ce
zgomote.
 În umbra copacilor mai mărunţi, anemonele pădurii se
deschiseseră asemenea unor stele albe. Îi venea greu să le
calce în picioare. Pe măsură ce mergea, ridica diferite lucruri
de pe jos: frunze şi ramuri, şi lujeri şi fire de iarbă. Zorile se
iviră şi, o dată cu zorii, strigătele liniştitoare ale corului
păsărilor; ecoul se repercuta de-a lungul copacilor umezi. Tot
ce era omenesc şi legat de rău părea nespus de depărtat.
Însă chiar şi aşa, nu se îndoia de puterea nemţilor. Sunt
conştiincioşi şi maeştrii ai răului, faţă de ei oricine nu-i
altceva decât un biet diletant. Şi totuşi sunt făpturi metodice.
După ce vor fi stabilit un sistem de cercetare a pădurii şi nu
vor fi găsit pe nimeni în pădure, vor trage concluzia că nu se
afla nimeni într-însa.
Află în cele din urmă un loc bun şi începu a scormoni cu
mâinile. O dată leşină şi până la urmă văzu că scormonise
doar o gaură destul de puţin adincă. Totuşi, culcat în ea.
acoperit cu felurite mărunţişuri şi înconjurat de liniştea
deasă a naturii, de toate câte zămisleau pentru că venise
iarăşi primăvara, ştiu că poate prosti pe oricine, orice, doar
câinii nu.
Câtva timp aţipi. Apoi îi auzi tropăind pe undeva, şi în
depărtare câinii lătrau fără rost. Degetele i se încolăciră pe
oţel, aşteptând să omoare câţiva dintr-înşii, dacă i-ar
descoperi ascunzişul.
Trecură însă mai departe; un om căsca, alţii fluierau, se
auzeau glasuri care încercau să-l amăgească vorbind
englezeşte. Pe urmă se lăsă o tăcere uriaşă, care dură, fie că
era lumină fie că era întuneric, şi în cele din urmă începu din
nou să plouă. Ploaia răpăia cu zgomot înalt pe baldachinul
pomilor. Mult mai târziu, străbătând frunzişul, începu să
picure şi pe el, să-l facă leoarcă, dar era o ploaie călduţă de
aprilie.
Cum sta culcat la pământ, simţea că ceva îi pătrunde în
carne. Scoase cu greu acel ceva din buzunarele hainei. Erau
bancnote. Bani. Păreau englezeşti, dar erau prea mulţi, or fi
fost olandezi sau francezi. Îi azvârli cât colo, mâncă niţel,
dormi, se pregăti să-i aştepte să vină, prea obosit ca să se
mai poată mişca, uitând pentru care pricină ar fi trebuit să
se mişte.
în mai puţin de un ceas, automobilul fu găsit şi la o oră şi
jumătate după aceea un Mallard istovit se afla, la revărsatul
zorilor, pe un drum de ţară, plătind treizeci şi trei de şilingi
şoferului unui taxi şi întrebându-se dacă poliţia municipiului
Wicester va binevoi să-i accepte suma aceasta trecută în nota
de cheltuieli de serviciu.
Maşina părăsită ieşise de pe traseul drumului şi se afla la
liziera pădurii. Nu se ciocnise şi nici nu rămăsese fără
benzină. Frâna fusese pusă corect în funcţiune şi
automobilul era pur şi simplu părăsit. În revărsarea palid-
cenuşie a zorilor, Mallard zări sângele de pe scaunul
şoferului şi înţelese că unul din cele două gloanţe ale lui îl
nimerise pe Mills. Sângele se întinsese pe speteaza scaunului
de piele, şi se prelinsese şi pe pernă în cantităţi mari, astfel
îneât Mallard îşi dădu seama că omul avea nevoie de îngrijire
medicală ca să mai poată scăpa cu viaţă. Partea curioasă era
că maşina fusese condusă înapoi către Wicester şi că se afla
în acelaşi ţinut ca şi Strawberry Whitacre, la vreo patruzeci şi
cinci de kilometri de pasajul de nivel. La faţa locului se
găseau acum două automobile de-ale poliţiei, cu patru ofiţeri
pe care Mallard nu-i cunoştea, deşi unul era un inspector.
Un număr de agenţi se şi porniseră pe urma petelor de sânge
în pădure, dar dacă Mills câştigase un avans, totul era
degeaba. Doar metoda şi superioritatea numerică puteau să-l
înfrângă.
întrebă:
— Aveţi vreo idee cam cât de mare e pădurea asta?
— Patruzeci şi cinci de kilometri pătraţi, îi răspunse
inspectorul.
— Valeu! izbucni Mallard. Ei bine, avem două căi pentru a-
i veni de hac: îl înfometăm sau mergem să-l prindem. O să le
încercăm pe amândouă. Poţi să-mi spui, în linii mari, ce fel
de şosele înconjoară pădurea?
 Celălalt poliţist reflectă:
— Două şosele naţionale, dintre care una mai mică, şi pe
partea dinspre nord numai câmpuri.
— La rtaiba, spuse Mallard. Ei bine, patrule motorizate pe
şosea, ziua şi noaptea, iar poliţia şi trupele intră pe la nord.
În plus, înştiinţaţi aeroporturile şi vapoarele şi nu uitaţi de
obişnuita descriere în ziare. E un tip periculos. Cred că e
nevoie să avertizăm populaţia din partea locului. Poate că şi
la radio. I-au mai rămas doar câteva gloanţe.
Toată ziua Mallard nu s-a dezlipit de câmpul de luptă. Fu
organizat şi un al doilea post volant de poliţie. Mallard umblă
pe jos, circulă ou automobilul, se târî alături de alţii prin
pădure, dar sub marele baldachin al copacilor domnea o
tăcere imensă, spaţioasă, aşa îneât aproape că puteai auzi
cum creşte vegetaţia. Mai înainte de a se fi lăsat noaptea, se
aflau sosiţi la faţa locului nu mai puţin de cinci sute de
soldaţi, două sute de poliţişti şi câteva sute de detectivi
amatori. Ţi-era mai mare mila să vezi cât de răsfirat erau
răspândiţi. Mallard asistă la pornirea acţiunii din câmp
deschis către nord, constatând că din 50 în 50 de metri se
află câte un om. Cât despre înconjurarea pădurii, nici gând;
ar fi fost nevoie de o divizie de soldaţi; Mallard nu era un
personaj destul de important ca să poată obţine atât de mulţi
oameni, şi nici Mills nu era aşa de important.
Câţiva jandarmi şi membri de-ai unei asociaţii vânătoreşti
încercară să se folosească de câini. Dulăii făcură mare larmă,
urlând şi adulmecând sângele şi porniră, trăgând de zgărzi
din răsputeri, dar în curând constituită şi singurul moment
vesei al zilei, căci o porniră în patru direcţii deosebite.
Mai trecu o noapte. Era cât se poate de neplăcut.
Întunericul oferea atât de multe posibilităţi fugarului. În
ciuda reflectoarelor şi câinilor şi automobilelor şi
motocicletelor care patrulau şi a soldaţilor, lui Mills, ostaş cu
experienţă, nu-i va fi greu să rămână ascuns. Doar dovada
gravei sale răni îl îndemna pe Mallard să continue urmărirea
cu oarecare nădejde.
 în cursul zilei următoare începu să plouă. O ploaie dintr-
acelea – nu era greu de ghicit – pusă pe durată lungă şi care
dădea zilei o înfăţişare întunecată şi mohorâtă. Mallard auzi
soldaţii cântând un cântec obscen despre noroi. În curând,
noroiul domni din belşug. Şanţurile se umplură de apă, aşa
că dacă voiai să te avânţi câtuşi de puţin în pădure, însemna
să-ţi vâri picioarele până la gleznă în apa aceea neagră; iar
ferigile şi mărăcinii pădurii îţi făceau îmbrăcămintea
ciuciulete. Se întrebă cum o fi dueând-o Mills, stăpânit de
teamă şi dureri. Da, bineînţeles, bineînţeles, nu se poate să
nu se predea cât de curând. Îl strigau printre copacii uzi şi
printre miile de crengi picurătoare, dar depărtarea îi lua în
râs cu ecoul ei. Ploua, ploua fără încetare şi, din pricina
îngrijorării care-i stăpânea, s-ar fi zis că ploaia prevesteşte o
înfrângere. Mallard n-ar fi trebuit să facă o asemenea
greşeală grosolană. De data aceasta Morris a avut dreptate.
Cândva în cursul acelei nopţi, stind într-un automobil, i s-a
întâmplat să-l biruie somnul şi nimeni nu s-a îndurat să-l
trezească.
Tot mai turna cu găleata când, după două ore, Mallard se
smulse ruşinat din somn. Drept pedeapsă, se angaja în
pădure, dar abia pătrunsese printre copaci că şi auzi voci
care strigau foarte agitate; o lampă luci ca pe-o scenă de
teatru printre copacii din jur; se auzi un fluierat, apoi din
nou vocile care acum. Strigau toate deodată: „L-am găsit!”
Tânărul soldat era peste măsură de agitat. Ie spunea
camarazilor lui care se adunaseră roată în jur:
— Am călcâi peste el. Habar n-am avut. Era cu desăvârşire
camuflat»
Mallard întrebă, gâfâind şi cu faţa plină de sânges căci
nimerise într-un trunchi subţire de arbore:
— E mort?
— Acum, da, domnule inspector.
— A spus ceva?
— Câteva vorbe domnule inspector. Ticălosul era şi poet
Ceva despre una care ţinea flori de portocal în mâna ei.
 Mallard se sprijini, istovit, de un copac şi gândi eu o
pâlpâire de emoţie: „Totuşi e mai bine să-ţi rostească buzele
pe pragul morţii cuvinte dintr-acestea, decât blesteme şi
vorbe de ură”. Se simţea foarte obosit, incapabil de vreo
iniţiativă, nu-i venea de fel să trimită după o ambulanţă, nici
să înştiinţeze pe cineva. Mills arăta tare jigărit şi mic şi
ponosit şi mort şi ca vai de lume. Părea de necrezut să fi trăit
atât de mult, în starea aceea jalnică şi cu o rană atât de
gravă. Te făcea să-ţi dai amarnic seama de tot ce e mai bun
şi mai rău în firea omenească.
Tăcerea era acum o alta. Ceva luase sfârşit. Tot se mai
auzeau strigăte şi tropăituri, dar ceva care durase vreme
îndelungată se terminase. Ploaia. Lumina începea să se
împrăştie sub forma unor zori palide şi umede în care se
stingeau câteva stele. Aerul era rece şi pădurea părea dintr-o
dată înfrumuseţată de ciripiturile păsărilor. Mallard o luă
înapoi păşind pe pământul moale şi reavăn şi simţi nevoia să
plângă sau să se roage; i se părea că ascultă o muzică
sublimă. Bombardierele zburau şi rachetele se înălţau şi
vehiculele goneau pe lungile şosele asfaltate şi bărbaţii
vorbeau de una şi se gândeau la alta şi femeile aveau şi ele
păcatele lor. Dar printre copacii uzi şi strălucitori începea a
şasea zi a Facerii. Acum, un cer albastru se întindea
deasupra lumii şi când ieşi la şosea, Mallard văzu o ţarcă
zburând peste crestele copacilor spre a-şi întâlni bărbătuşul.
Privi la cefe două păsări cum se fac nevăzute şi înţelese acum
ce avea să facă în privinţa neantului.
Celia deschise plicul lung şi văzu înăuntru cecul şi citi
scrisoarea care îl însoţea şi, fireşte, pentru că Daphne era
plecată la şcoală, se porni pe plâns. Plângea fără nicio pricină
– poate că plângea pentru ca iotul era atât de absurd.
Plânse clomol vreme îndelungată, până ce simţi o zvâcnire
înlăuntrul ei şi atunci se apucă a boci pentru că de fapt ei n-
o biruiseră. Acesta era singurul său secret şi-l ţinea ascuns
până şi faţă de Daphne, aşa îneât, dacă ar fi să dea greş, să
nu aibă de suferit decât ea însăşi.
 Era o zi de început de vară – notarii, după obiceiul tagmei
lor,nu se grăbiseră şi de n-ar fi dat de un director de bancă
binevoitor ar fi şi zburat din casă. Aflase, fireşte, că banii
urmau să-i sosească şi asta îi îngăduise să poată uşor
făgădui plata tuturor despăgubirilor datorate. Directorul de
bancă se ocupa şi de accastă latură a treburilor.
Avea de lucru gospodăria, spălatul vaselor, paturile,
ştersul prafului cu aspiratorul, operaţie pe care o făzea zi de
zi, deşi praf în casa aceea aproape că nu era de loc din cauza
aerului marin – dar Celia se simţi deodată cuprinsă de
neastâmpăr. Îşi trase sandalele şi ieşi afară.
Masele punctate de nori ajto-cumulus se răsfiraseră pe o
întindere de patruzeci şi cinci de kilometri, sub forma unui
uriaş strat alb deasupra pământului şi mării. Nu puteai
rămâne neimpresionat, împietrit; aşa îneât simţi şi ea din
nou nevoia de a plânge, dar şi-o stăpâni, deoarece s-ar fi
putut să dea cu ochii de lume. Celia trecu de-a curmezişul
peste două câmpuri şi printre drobiţe şi dune de nisip care se
şi încălziseră, şi după ce lăsă în urmă şi un mic dâmb,
ajunse la mare. Soarele, la opt şi jumătate dimineaţa, se
înălţase binişor, dar exista totuşi o reverberaţie arzătoare.
Apa, ca şi văzduhul, era liniştită; fiecare val se apropia de
ţărm de unul singur, la o distanţă de şase metri de
următorul, şi se prăvălea agale, însemnând un mic atac pe
nisipul mai tare al plajei şi lăsând în urmă o dâră de spumă
sidefie. La orizont se afla un mic vas singuratic, însă pe
măruntele cute de nisip nimeni şi nimic decât ea, iar în oraş,
doar o coloană dreaptă de fum, ieşind din coşul unicului
mare hotel. Celia mergea, mergea, nesimţind încă oboseala,
cugetând, luând hotârâri, aducmdu-şi aminte.
Aici are să rămână. Dintre vecini, unii îşi manifestaseră
curiozitatea, alţii simpatia, clar nici unii ostilitatea. Printr-o
minune, copiii de la şcoala lui Daphne nu ştiau nimic despre
tatăl ei şi despre ceea ce făcuse el. Daphne râdea, îşi adusese
o prietenă acasă, faţa i se bronza; mai mare dragul s-o
priveşti. Iar la câteva casc mai încolo, locuia o femeie cu care
Celia stabilise legaturi din ce în ce mai prieteneşti şi acea
femeie avea alte prietene şi nu exista niciun motiv ca o astfel
de camaraderie să nu se întindă şi mai departe. Celia avea
’treizeci şi unu de ani, iar Tony îi lăsase vreo douăzeci de mii
de lire. Calculase că va putea trăi uşor numai din dobinzi. Că
va putea pune şi ceva bani deoparte. Nu dorea să se mai
întoarcă vreodată la Wicester. Nu numai din cauza
sentimentelor dureroase îndurate acolo, ci pentru ca îi era
nesuferit însuşi oraşul, cu agitaţia şi zgomotele lui. Maică-sa
auzise despre bani şi începuse să combine lucrurile: Celia
avea să locuia să din nou cu ea şi cu tăticu. Maică-sa credea
că toţi oamenii aceştia, inclusiv Reg, muriseră numai pentru
ca fiica ei să poată dispune de averea de care dispunea
acum. Pentru a-i schimba planurile, fusese nevoie de folosit
câteva cuvinte curajoase, usturătoare, şi Celia ştia că părinţii
ei nu vor mai veni’ s-o vadă până ce nu-i va invita s-o facă.
Iar de invitat îi va invita după ce va trece o lunga perioadă de
timp şi după ce va fi sigură că aveau să-i vorbească
niăsurându-şi vorbele şi fără a-l osândi pe Reg. Celia era
însărcinată cu cel de-al doilea copil al Lui Reg; asta era,
pentru ca, un simbol şi nu avea de gând să-i vatenie
memoria. Ce minune că lucrul se întâmplase: Reg era mort,
dar o fiinţă asemenea lui se va naşte.
Obosi curând. Îşi revenea încet, dar tot nu-i încetaseră
visele urâte, iar singurătatea i se părea de neîndurat. Astăzi
însă era o zi minunată – nu numai ziua pe care o crease
Dumnezeu, marea liniştită şi cerul neîntinat şi gustul de sare
în acrul luminos, ci şi ziua micii făpturi care zvâcneşte în
pânteccle ei şi care va trăi – şi pe urmă banii, banii care vor
sosi efectiv. Acum putea fi sigură. Acum îşi putea făuri şi
aduce la îndeplinire planurile: ce să mănânce, când să se
odihnească, unde să meargă, ce moment să găsească spre a-i
mărturisi lui Daphne, în ce loc să nască pruncul când va
veni sorocul, cine să aibă grijă de Daphne în perioada aceea.
Avea despre lume perspectiva solidă şi îngustă pe care o au
femeile: şi avea darul acela de supravieţuire specific femeii.
Se întoarse către casă şi călcă fără teamă peste urmele
singuratice de paşi, făurindu-şi planuri* închipuind un viitor
care părea probabil.
CUPRINS
t PARTEA ÎNTÂI
artileria vorbelor
7
PARTEA A DOUA
stratagema sângeroasă
273
Lei 12.50
j*"

UN ROMAN DE FRONT
UN ROMAN DE DRAGOSTE
UN ROMAN PSIHOLOGIC
UN ROMAN POLIŢIST

1 – Personalul de 1 şi 6’
11 – Personalul de 1 şi 6’
1 O guinee o liră şi un şiling.