Dante Alighieri

RIME

Exerciţiul literar început la optsprezece ani prin sonetele închinate

Beatricei – pe care le-a cuprins apoi In cel dinţii opuscul al său, Vita
nuova – l-a continuat Poetul pină în pragul sfârşitului, când încă mai
coresponda în versuri – latineşti de astă dată, Eclogele – cu prietenul
Giovanni del Virgilio.
Rimele au pentru Danie funcţiunea corespondenţei amoroase sau
numai amicale, a pamfletului – când scrie lui Forese Donaţi – a
însemnărilor intime – când îşi revarsă preaplinul sufletului. Adesea ele
sunt joc literar prin care îşi încearcă iscusinţa, Tarte del dire parole per
rima, măiestrie al cărei suprem examen îl va da în Divina Comedie,
demonstrându-şi uşurinţa şi eleganţa de a închide orice giuvaer, orice
idee în montura de aur a versului.
Unele canţone, sonete, balade au intrat în economia lucrărilor
separate
— Vita nuova, Convivio. Altele ilustrează arta creaţiei în limba
vulgară
— De vulgari eloquentia. Păstrătorii credincioşi ai scrisului
Poetului i-au adunat celelalte Rime într-un corp separat a cărui
autenticitate – în detalii – a format obiectul multor cercetări şi
controverse. Ne-am încredinţat, în ediţia de faţă, sagacităţii ultimilor
editori care grupează 54 de mici poeme, de variate genuri, în şase
capitole: Rime din perioada Vita nuova;
Disputa cu Forese Donaţi; Rime alegorice şi doctrinale; Alte rime
de dra goste şi epistolare; Rime pentru doamna Pietra; Felurite rime din
vremea exilului.
Diferit editate şi grupate în succesivele ediţii, Rimele reprezintă,
din opera lui Danie, substanţa cel mai des supusă chirurgiei şi analizelor
critice. O dovedesc numeroasele Rime de atribuire îndoielnică, II fiore şi
Detto d'amore, prezente în ediţiile italiene pentru a demonstra
nesiguranţa de-zesperantă pe care o încearcă istoricul literar în faţa
creaţiei, legendară adesea, a Marelui florentin.
 RIME DIN PERIOADA VITA NUOVA l (XXXIX) i Răspuns lui Dante
da Maiano 2
Ştii preţui gândirea ta prea bine tu, om preaînţelept, aleasă minte,
deci, nevoind a mă certa cu tine, răspund cum pot frumoaselor cuvinte.
Dor alinat prea rar, alean fierbinte, ce din frumseţe fi virtute vine, e
darul3, povestit mai înainte, pe care l-ai primit cum se cuvine.
Veşmântul e speranţa că iubire afla-vei, de la cine vrei, curată: avut-ai,
deci, o bună presimţire; o spun despre cununa ce-ţi fu dată. Iar faţa,
care moartă ţi s-arată, statornicie-nseamnă, în simţire.
1 Numărul din paranteze indică ordinea Rimelor din ediţia
Societăţii danteşti.
' Dante di Ser Ugo da Maiano, poet toscan; a scris către afârşitul
sec. Al XIII-lea (între 1260 şi 1290) versuri satirice şi umoristice,
bucurându-se de o mare popularitate. El i-a adresat lui Dante Alighieri
următorul sonet în care îi propune una din acele „questioni d'amore >
atât de la modă în epoca aceea: „Ia seama, înţeleptule, şi spune/acestui
vis adânca lui sentinţă. /Zic: o femeie mândră, o minune/ce-u inima
mea a găsit priinţă, /cu o ghirlandă-a prins să mă-ncunune, /verde-
nfrunzită, plină de dorinţă; /şi am văzut că haina ei mi-o
pune/acoperind zdrenţoasa mea fiinţă. /Atunci, prietene, uitând de
toate, /o am cuprins în braţe cu plăcere; /râzând, frumoasa nu s-a dat
în lături. /Aşa, zâmbind, ne-am pus pe sărutate; /mai mult nu spun,
căci am jurat tăcere; /şi, moartă, mama mea-i stătea alături.„ Dante a
răspuns, imitând stilul „toscan” al Poetului maianez, dând întregului vis
o semnificaţie alegorică.
3 Ghirlanda. <
2 (XLI) Dante Alighieri către Dante da Maiano4
Oricine-ai fi, amice-al meu, vestnântul înţelepciunii-n falduri largi
te-mbracă; să te slăvesc mi-e mintea prea săracă: nici să te mulţumesc
nu am cuvântul*. Să ştii (căci îmi cunosc preabine gândul): chiar un
copil e-n stare să mă-ntreacă; în faţa ta gândirea mea se pleacă, atât de
plin de mie^ îţi este cântul. Dacă-ndră^neala mea nn e prea mare, am
să-ţi vorbesc deschis sj fără teamă, cum unui înţelept i se vorbeşte. Fără-
ndoială, mie-aşa îmi pare: cel care nu-i iubit, însă iubeşte, poartă în
piept durere fără seamă.
3 (XLIV) Dante Alighieri către Dante da Maiano6
Necunoscând, amice-al meu, din nume, ce om, de unde, cine îmi
vorbeşte, ' Într-un al doilea sonet, poetul maianez îi cere lui Dante să-i
răspundă care este „cea mai mare suferinţă în iubire „: „ Ca probă
pentru-a şti câtă valoare/stă-n aur, meşteru l prin foc îl trece; /şi astfel,
lămureşte şi-nţelege/că banul are preţ mărunt sau mare. /Şi cum
pentru-a cerca a mea cântare, /la tine vin, cătând să aflu lege/la unul ce
din alţii mulţi s-alege/prin laudă şi bună îndrumare. /Şi-ţi cer cu versul
meu cel mai cuminte/să-mi spui: în dragoste ce suferinţa-i/mai grea, şi
s-o numeşti, după ştiinţă: /căci nu spre-a iscodi îţi ies nainte/ (cu tine-
ar fl deşartă încercarea), /ci ca să-mi aflu preţul şi valoarea.” Sonetul lui
Dante începe prin a lăuda înţelepciunea interlocutorului său, pentru a
răspunde apoi la întrebarea principală.
B Nu slnt în stare.
' Dante răspunde aici la un alt sonet al lui Dante da Maiano, în
care acesta îi cerea să confirme încă o dată ideea din sonetul precedent.

F văd totuşi o gândire de renume: din câţi ştiu eu, niciunul n-o
vădeşte.
Poţi tălmăci un om în tot precum e, prea bine chiar, din felul ciim
gândeşte; ca să te laud, fără-a-ţi şti de nume, mi-e limba fără har, dar se
trudeşte.
Să ştii: când iubitorul neiubit e,
(eu ştiu, căci am iubit primind iubire) el poartă chinul cel mai greu
din toate.
Căci chinu-acesta tine împletite, şi stăpâneşte, alte multe fire: de
aceea – Amor atâtea lacrimi scoate.
4 (XLVII) Dante Alighieri către Dante da Maiano7
Mărinimie, forţă, multă carte, măsură, modestie şi frumseţe, curaj
şi bogăţie şi nobleţe, toate-mpr e una, fiecare-n parte, aceste mari virtuţi
în orice parte cu vraja lor înving pe-Amor, semeţe: una prin alta creste în
mândreţe în faţa lui, fiindu-i doar o parte. Deci dacă vrei să-ţi fie cu
priinţă orice virtuţi, fireşti sau trecătoare 8, îndreaptă-le într-una spre
iubire, Corespondenţa poetică dintre cei doi poeţi se încheie cu un sonet
al maianezului, în care întreabă pe florentin dacă e adevărat că iubirea
nu poate fi nici stăpânită, nici evitată. Dante confirmă această idee în
sonetul de mai sus.
În text: Vertule naturale od accidente (virtute naturală sau
câştigată).
Nu să răneşti suava ei lucrare; căci fără viagă-i orişice fiinţă ce i-ar
câta prilej de-mpotrivire.
Către Lippo (Pasci dei Bardi?) pentru a însoţi stanţa care urmează
Dacă eşti Lippo tu, ce-mi dai citire, să nu treci cu grăbire la cele ce
pe rând ţi le voi spune; din partea cui m-a scris, cu gânduri bune vin,
ţie-a mă supune fi-a-fi da salut ales, după simţire.
„ V. Nr. 6 (XLIX). Probabil din Bologna, Dante trimite o stanţă unui
oarecare Lippo (Pasci dei Bardi?) pentru ca acesta să-i dea „ haină
„ muzicală, introducând-o cu ajutorul acestui sonetto rinterzato.
Spre cinstea ta, ascultă-aceste sire, şi-au^ul le resfire ca-n piept
şi-n cuget dulce să răsune; eu, ce umil sonet sunt după nume, la tine vin
anume minat de-un dor ce n-are-mpotrivire.
 O fată goala îmi urmează mie 10, cuprinsă de rusjne, chinuită că-n
faţa ta-i silită fără vesmântul cuvenitu să vie: fi rugâ-ndrept, spre inima-
ţi cinstită, s-o-mbraci si, astfel, cunoscută fie,
{i, credincioasă ţie, sa poată merge unde e dorită.
Inima-mi servitoare 13 ţi-o-ncredinte^e-Amor, de el ţi-e dată;
—/mulţumesc că, iată, de mim-acuma-ţi face amintire; deşi nu-n
depărtare de inima de care e legată14,
10 Aşadar, o stanţă fără muzică (o fată goală).
11 Acompaniamentul muzical.
Această stanţă, pentru care Dante îi cere lui Lippo să-i compună
un acompaniament muzical (în sec. XIII poeziile erau de obicei însoţite de
muzică), este un cântec de dragoste, şut> Jormă aproape epistolară (vezi
sfârşitul).
Inima-mi care serveşte femeia iubită (în sensul feudal al
termenului serv).
Deşi inima nu e prea departe de femeia iubită.

Se simte-nviorată prin dulcea ei speranţă-n revenire15.

O, fie-mi s cur ta-ai ci, după sosire, şederea, şi cuminte!
C~ades îmi vine-n minte înalţă-ţi frumuseţe peste fire: deci, dacă
stau ori plec în lungă cale, rămân, gingaşă doamnă. – al dumitale.

L (L}
Neîndurata minte care cată tot îndărăt spre vremea istovităir,
mereu îmi trage inima departew, iar dorul amoros c ar e-mi arată
plăcuta-mi vatră, astăzi părăsită, cu-Amor lucrând, fiinţa mi-o împarte;
şi simt că-mpotrivirea ei, pe moarte, să lupte nu va mai avea putere, de
nu i-o dărui tu, gingaşă doamnă.
Ci, dacă te îndeamnă ceva să-i dai un semn de mângâiere, trimit e-
i un salut, şi cât mai iute să bucure plăpânda ei virtute19.
Is Speranţa că va putea să se-ntoarcă lângă ea.
„ Această primă cantona dantescă e un cântec de iubire, adresat
probabil din Bologna. Poetul se simte sfâşiat de două sentimente:
amintirea unui trecut fericit şi dorinţa prezentă de a-şi revedea iubita
căreia îi cere un semn de dragoste.
17 Vremea trecută, consumată.
18 Memoria mă mină îndărăt, spre timpul care a trecut, când mă
bucuram de vederea iubitei.
Cum această amintire e dureroasă, memoria e numită
„ neîndurată”.
11 Putere.
Bimvoiască doamna mea aproape să steie inimii c ar e-o iubeşte;
căci bine doar din partea ta aşteaptă; un bun stăpân pe sclav nu-l
părăseşte, ci când îl cheamă, sare ca să-l scape: căci nu pe el, ci-onoarea
sa o-ndreaptă.
Durerea-n piept mai tare se deşteaptă când mă gândesc, stăpâna,
că Amorul cu mâna lui te-a pus unde mă doare 20: aşa că eşti datoare
cu-atât mai mult a-i da tot ajutorul; căci cel ce-ntregul bine ne învaţă21
prin chipul tău îmi e mai scump în viaţă.
Iar da c-ai vrea să faci, dar cu ^âbavă, ce ţi-am cerut, speranţa
mea cea dulce, afla-vei că s-aştept nu se mai poate, căci vlaga mi-e
sfârşită şi firavă.
Şi-ar trebui s-o ştii, când ve%i că-mi smulge nădejdea cea din
urma dintre toate: căci omul care nu-şi va duce-n spate până la moarte
greul tot, 'nainte de-a-şi încerca prietenul, nu ştie răspunsul ce-o să-i
viezz: dacă acesta nu va lua-aminte, nu-i lucru mai cumplit care să-l
doară; căci moartea-i va fi grabnică şi-amăra.
Pentru că-mi eşti ca orişice mai dragă, putinţă ai supremul dar a-
mi face; „ Adică în inimă. „ Amor.
Căci omul care, înainte de a purta cu stoicism şi de unul singur tot
greul vieţii sale până a moarte, recurge la ajutorul vreunui prieten, nu
ştie ce răspuns îi va da acesta.
asta-i speranţa ce mă-nviorea^a; râvnesc, ca să-f i slujesc doar, viaţă-
ntreagă; doresc şi cer doar lucrul car e-ţi place, căci toate celelalte mâ-
ntristea^ă; îmi poţi da tot ce alţii n-au în pa^â; căci soarta mea, de-Amor
ţi-e dată ţie, în mâna; şi sunt mândru că ţi-e dată.
Încrederea mea toată o naşte chipul tău de omenie; căci vede-ntr-
adevâr cine l pătrunde că înăuntru mila se ascunde.
Purceadă, deci, salutul, şi grăbească sa intre-n inima care, sfii
bine, gingaşa doamnă, te aşteaptă. – nvinsâzz.
Dar afle că intrând sa se-odihnească, va fi ca ferecat, că-l va reţine
săgeata lui Amor, în joc încinsă; intrarea-n ea e pentru toţi închisă: doar
solii lui Amor o ştiu desface, prin forţa lui atotstăpânitoare.
Ci-n cruda-mi frământare salutul tău doar pagubă-mi va face, de
nu-l va însoţi la drum solie a domnului 24 ce-mi porunceşte mie.
Cântare, pasul tău să fie sprinten, căci ştii prea bine: pilele –
^gârcite pot fi de-acum cu cel ce te trimite 25.
I

„ Subînţeles: „de iubire„ (se referă la „inimă”).

„ A lui Amor.
*' Puţine zile, poate, va mai trăi cel ce trimite aceste rlnduri.
8 (LI) 26
Nu, ochii mei nicicând n-or să-şi repare gresala lor, decât orbind;
căci iată: şi-au înălţat privirea încântată spre turnul Garisenda, sus, în
%are; dar n-au vă^ţţţ im lucru şi mai mare
 (le vine greul) 27 vestit în lumea toată ^; aşa că nu voi face
niciodată pace cu ei, s-o ştie fiecare; căci tot ce prin raţiune, nu vedere,
s-ar fi car^ut să simtă, cit privirea n-au cunoscut29/de-aceea sting în
plânsu-mi, pentru gresala lor, a mea durere, şi jur, de n-o să-mi scadă
hotărârea, că, orbi fiind (tm), am sa mi-i scot eu însumi!
9 (LII) Dante către Guido Cavalcanti 31
Guido, aş vrea ca, prinşi de-o vrajă bună, eu, tu şi Lapo 32 să
pornim cu vântul „ Sonet enigmatic, amoros sau doctrinal, a cărui
semnificaţie nu a fost încă limpezită. După unii, Dante ai* vorbi despre
celebrul turn bolognez Garisenda, în comparaţie cu turnul degli Asinelli;
după alţii, poetul ar lăuda o femeie necunoscută; în sfârşit, există
cercetători care opinează pentru o interpretare filosofică.
„ Subînţeles: „să recunoască”.
! 8 După unii comentatori, „lucrul şi mai mare „ ar fi filosofia
morală.
„ Căci ochii mei, care ar fi trebuit să devină ochi ai intelectului,
pentru a-şi da seama de frumuseţea morală a ideilor filosofice, s-au lăsat
ispitiţi de aparenţe sensoriale şi astfel au rămas Ignoranţi.
80 Nemaiflindu-mi de folos.
31 Unul din cele mai frumoase sonete danteşti, adresat prietenului
Guido Cavalcanti (v. „'ta nuova 3, n. 28).
„ Lapo Gianni, poet, prieten al lui Dante. Nu se cunosc alte date
despre el.

Care ne-ascultă, credincios, cuvântul pe-un vas ce-njruntă-a

apelor genună; încât nici vreme rea şi nici furtună să nu ne poată stăvili
avântul, ci toţi să ne-adunăm ca unul gândul sporind dorinţa stării
împreună.
Şi doamna Vanna 33, doamna Lagia 3* şi-ncă ' ' i/^^ aceea care
treizeci e ca număr să ne încânte umăr lângă umăr. Şi-aşa, grăind mereu
despre Mire, să fie toate 36-# mulţumire adâncă, precum şi noi, cred, fi-
vom peste fire.
10 (LVI)3r.
Din pricina unei cununi întrezărite. – mi va fura suspin oricare
floare. Cununa ta de flori, uşoară, răni aprinsa mea privire;
88 Giovanna, iubita lui Guido Cavalcanti, zisă „ Primavera „.
84 Iubita lui Lapo.
3S Este vorba probabil de Fioretta, pentru care Dante a compus o
seruenlesă (poezie enu-merativă de nume proprii, cultivată de poeţii
provensali) în legătură cu şaizeci din cele mai frumoase femei florentine
(cf. Vita nuova 6).
BB Toate cele trei femei. La acest sonet, Cavalcanti a răspuns cu
următorul: c De-aş fi eu acel om, precum mă-mbie/doar amintirea,
vrednic de iubire, /cu-un alt chip de femeie sub privire, /mult mi-ar
plăcea aşa călătorie. /Iar tu, ce-ntr-a iubirii-mpărăţie/speranţa vezi, din
milă, cum dă fire, /priveşte-mă: nu-i oare peste fire/ca un agil arcaş să-
mi facă mie/din spirit ţintă, şi cu o săgeată, /dată de-Amor, râzând, să
mă doboare, /ca un stăpân ce pus pe joacă pare? Şi-ascultă-acum
minunea ce-o visează: /spiritu-1 iartă, deşi sângerează/văzând cum i-a
răpit puterea toată”.
„ Cu această baladă Dante începe o serie de poezii scrise pentru
aşa-zisele „femei-paravan >, menite a masca dragostea sa pentru
Beatrice. O dată cu aceasta, influenţa „toscană „ cedează locu „ Dulcelui
stil nou”, în care Poetul calcă pe urmele lui Guido Cavalcanti.
L deasupra ta vă^tii cum Aboard, umil, un înger de iubire cântând
cu glas subţire: „ Cel ce mă va vedea va da lui Amor laudă mare”.
De-aş fi acolo unde este Fioretta 38 mea, mereu i-aş spune sa ia
suspinele aceste şi fruntea să şi-o încunune.
Astfel, Amor ar pune pe fruntea ei de nea flori de dorinţă arzătoare.
Aceste versuri ale mele care-au urrţit din flori baladă cu bucTtrie-
au pus pe ele o haină ce-altuia fu dată39:
Ci totuşi, eşti rugată celui ce-o va cânta să-i dai aleasă ascultare.
Domnul*- pe car e-l porţi în ochi, stăpâna, şi care-nvinge toate prin
voinţă, mă sprijină-n credinţă 42 că inima de milă ţi-e st e plină;
„ Numele, adevărat sau fictiv (ceea ce poeţii provensali numeau senhal),
al femeii iubite.
O îmbrăcăminte destinată pentru altcineva; poate fi vorba chiar de
forma metrică a aladei sau de o arie muzicală împrumutată de la o poezie
asemănătoare.
40 Adevărata declaraţie de dragoste, această stanza di canzone
este adresată unei femei al nume – indicat aici prin expresia „ floare
suavă „ – apare abia în poezia următoare.
Amor.
Îmi dă încredere.
Pentru câ-Amor, în blânda-i locuinţă unde frumsetea-n juru-i dă
lumină 43, spre sim-ncet înclină şi bunătatea-ntnagă cu putinţă.
De aceea-ntr-una caut întărire speranţei, care %ace abătută; căci
ea ar fi pierduta, de nu i-ar da vigoare amor să-vingă-n orice-mprejurare
prin chipul lui şi dulcea amintire a locului şi-a florii suave care, cu noua
ei culoare, vrăjindu-mi mintea mie mi-a dat prinos din marea-ţi gingăşie.
12 (LVIII)
Vai, Violetta, umbră călătoare a lui Amor 45, în ochii mei ivită, ai
milă de-a mea inimă rănita ce speră-n tine, lânce^ind, şi moare.
Frumseţea ta mai mult ca omenească văpaie aspră mi-a turnat în
minte, când mi-ai ieşit în cale; apoi vrăjindu-mi spiritul fierbinte mi-a
spus ca-n parte-o să mă lecuiască surâsul gurii tale.
„ Amor îşi are locuinţa în ochii acestei femei frumoase.
 44 Violetta, căreia îi este închinată această baladă, pare a fi a dona
„temele – paravan i, despre care Dante vorbeşte în Vita niiova 10.
„ Imagine a iubirii.
Nu mă privi, să pot să-i dau crezare d uită-te-n ce foc fiinta-mi
piere. Căci multe, răspun^înd cu-ntâr^iere, simtit-au chinul celuilalt
cum doare.
13 (LIX) întoarceţi-vă, să vedeţi la cine slujesc, {i sa va caut nu mă
lasă, f z lăudaţi-l: pentru o aleasa femeie, el48 pe toţi în foc ne tine. şi m
ucide cu priviri senine.
„ Ca să pot avea încredere în surâsul tău, nu mă privi, pentru că
ochii tăi ar putea să-1 dezmintă.
„ Sonet adresat prietenilor, în care Dante se scuză că nu-i mai
poate însoţi, deoarece iubirea a pus stăpânire pe întreagă fiinţa sa.
„ Amor.
Dacă-/rugaţi, şi-i voi scăpa din plasă, am sa v-arăt de oameni cât
îi pasă: le-asculta numai graiul în suspine. Sălbatic încrustat, îl port în
minte, şi-un chip atât de pur 49 îmi plăsmuieşte, că, rolo cu totul lui, îi
cad nainte; şi-mi spune cu un glas ce mă de^miardă: „ Vrei oare-n ochiul
tău, care-o râvneşte, atât a j r unt use t e să se piardă?”
14 (LX)
Hei, dacă-am sta de vorbă.
— A.mor, oleacă, {i m-ai scăpa de grija ce mă mânăl Grăind de-a
noastră gingaşă stăpână plăcere-amândorura-o să ne facă. Chiar vremea
mai uşor o să m treacă cu-asa balsam plăcut care alină; slăvind-o şi-
ascultându-ţi vorba plină de slava ei, întoarcerea-o să-mi placă, începe
deci, Amor, căci se cuvine, ca să cunosc deplin pricina care te f ace-acum
să vii la drum cu mine, din milă, poate, sau virtuţi prea multe; căci fără
gânduri mintea mea tresare, aşa de mult doreşte să te-asculte.

'V Subînţeles: „de Jemeie „.

' Sonet compus probabil în timpul unei călătorii (de la Bologna la
Florenţa?).
15 (LXI) 51
Să buciumi la gonaşi, să-ndemni în cete pe vânători, la iepuri, pe
răcoare, s-asmuţi ogarii, să străbaţi ponoare şi sa te-ntorci târ^iuprin
ver^i boschete. – asemenea plăceri pot să desfete pe cel ce, neiubind,
dorinţe n-arel Ci mie-n focul dragostei îmi pare c-aud un glas ce-mi %ice
pe-ndelete, ca de-obicei bătându-şi joc de toate: „ Frumos stă unei inimi
delicate ca, pentru desfătări atât de crude, să uite de femei şi-a lor
frumseţe! „ Atunci, de teamă ca Amor l-aude, ruşine mă cuprinde, şi
tristeţe.
16 (LXII)62
Cu cât Amor cu biciul lui te-mpinge cu atât a îl asculţi mai cu
grăbire; şi nici nn sfat, cu-oricâtâ potrivire (tm), nu-l mai urmezi: L/54
tot ce vrea, învinge. Apoi, cu-o dulce vrajă, el îţi stinge orice neca^; căci
râul din iubire nu e apăsător nicicânâ din fire, ci dulce. Aşadar, pentru-a
atinge „ Argumentul acestui sonet este potrivit celui precedent: aici,
poetul se vede mustrat pentru c”, atras de „plăcerile crude „ ale unei
partide de vânătoare, a uitat de femeia iubită.
(tm) După cum reiese din versul 11, acest sonet este un răspuns
dat unui îndrăgostit care i-a tr'mis lui Dante o poezie.
18 Oricât de înţelept ar fi.
„ Amor.

Suprema lui putere, –/netezeşte inima drumul către el: dovadă e

plăsmuirea ta cea fericita (tm); şi după-aceea nu-l mai părăseşte, căci
numai el dă bucuria toată şi slugilor^ răsplata cuvenita.
17 (LXIII)57
Sonet, când lui Meuccio dinainte vei sta, salută-l chiar de la sosire;
la glezne i te-aruncă, cu grăbire, sa pari deprins cu toate {i cuminte. Si,
stând cu el o clipă, ia aminte: „ Poezia ta inspirată. „ Supuşilor lui Amor,
îndrăgostiţii.
„ Sonet ocazional, în care Dante anunţă că a trimis unui anume
Meuccio câteva poezii Pe care îl roagă să le primească şi să le păstreze.

Salută-l iarăşi, fără şovăire; apoi plineste-ntreaga ta menire; dar

ia-l curând deoparte, şi-n cuvinte să-i spui: „ Meuccio, cel ce te iubeşte
prin mine versuri scumpe 58 îţi trimite, curajului tău mare drept
răsplată). Ci-ntâi să-f i ia 69 cantările iubite; iar lor, să stea cu el le
porunceşte, şi-aici sa nu mai vină niciodată.
18 (LXV)
Din ochii doamnei mele cade-o rouă de ra^e-atât de dulci, că
unde-apare se iscă lucruri nobile ţi rare, cum nici un om nu ne arată
nouă; lumina lor pe inima mea plouă atâta spaimă şi cutremurare că-mi
%ic: „N-am să mai batpe-aici cărare); ci spaima-mi trece-ntr-o dorinţă
nouă, şi iar mă-ntorc unde A.mor mă-nvinse îmbărbătând privirea mea
sfioasă ce le 61 -a simţit fulgerătoare raită; iar când o văd, şi geana mi se
lasă, dorinţele ce m-au adus sunt stinse: ci-Amor mereu asupra mea
vegheata.
„ Subînţeles: „inimii lui”.
„ Să primească în dar.
'„ Ca şi alte trei sonete din Vila nuova, sonetul de mai jos vrea să
justifice tulburarea extraordinară pe care Dante a simţit-o în faţa
Beatrice! şi care a stârnit rlsul batjocoritor 31 acesteia (vezi Vita nuova
14). Se referă la „ ochi t.
Tot
 19 (LXVI)62 > în mina ta, o doamnă scumpă mie, îmi las acuma
spiritul ce moare: e-atât de trist, încât cu-nduioşare îl mână-Amor,
plângând, în pribegie.
I l-ai sortit, să-l tina în robie; aşa că-n fata lui putinţa n-are să
murmure decât; „ S fapt fie mare, orice ai vrea cu mine. – aşa să fie”.
Din ce-i nedrept, eu ştiu, nimic nu-ţi place; ci moartea, cu suflarea
ei de gheată, îmi umple inima de-amaruri grele.
Gingaşa doamnă, cât mai sunt în viaţă, ca, mângâiat, să pot muri
în pace, arată-te mai des privirii mele.
20 (LXVII)
Atât de aspră jale port în mine, că-aceeaşi suferinţa şi mila-mi dă
şi cea mai grea tortură, o vai/şi sufăr ca puteri străine 64, forţând a mea
voinţă, suspinul cel din urmă – acum mi-l fura din inima, pe care o
străbătură „ Sonet de deznădejde inspirat de Beatrice.
„ Una dintre cele mai directe, mai emoţionante canţone danteşti,
inspirată de Beatrice. De data aceasta, poetul nu-i menţionează numele:
penţ ru contemporani, aşa cum Dante ne relatează în Vila nuova (5 – 6 şi
9-10) poezia trebuia să pară prilejuită de iubirea pentru o altă temele.

Amor.
RIME frumoşii ochi, când Amor îi deschise ca, spulberându-mi
viaţa, să se joace.
O, cât de Uân^i, ca-n vise, suavi şi dulci şi-au înălţat privirea şi
mi-au ur%it pieirea, care acum atâta silă-mi face,
%icând: „Ilumina noastră-aduce pace”.
„ Pace în piept, iar vouă – desfătare”, rţiceau, vărsând blândeţe
frumoşii ochi, în ochii mei, odată.
„Dar pricepând că, fără de scăpare vrăjită de frumseţe, mi-era cu
totul mintea-nstrăinată, cu stema lui Amor pieriră-ndatâ.
De-atunci, triumfătoarea lor lucire nu-mi mai apare, nici o clipă,
mie.
De-aceea, cu mâhnire, sufletul, ce aşteaptă o mângâiere, ca mort,
fără putere, îşi lasă inima, a lui soţie 65, şi-ndrâgostit porneste-n
pribegie 66.
Îndrăgostit şi-n lacrimi părăseşte această viaţă-n care,
neconsolat67, /hăituieşte-Amorul.
Atât de jalnic umblă şi boceşte, că-n clipa de plecare, înduioşat, l-
asculta Creatorul.
Închis în miedul inimii i-e %borul, în italiană, suflet şi inimă au alt
gen decât în limba română: t/core, masculin; V anima, feminin; deci
situaţia e inversă. „ Părăseşte corpul. Se referă la „ suflet >.

Cu-un dram de viaţa, care-n el se stinge, căreia-abia-i mai pâlpâie

făclia. Acolo., el se plânge ca-Amor din lumea asta-/exilează; cu
spiritele68 se îmbrăţişează, care-şi îneacă-n lacrimi amăria pentru că-i
pierd acum tovărăşia. Imaginea acestei doamne sade acolo sus, în minte,
pusă de-Amor, că-i este călăuza, deasupra răului69, pe care-l vede. Mai
mândră ca~nainte, şi fericită, cu-un surâs pe bu%a., ea-ţi nalţă ochii-
ucigători şi-acti^â pe cel mâhnit că-şi lasă locuinţa 7o. „. Nefericitule,
hai! du-te, pleacă!) aşa-mi strigă dorinţa care mă bântuie, precum i-e
firea, dar mai puţin – simţirea îmi este-acum tocită, stinsă, seacă;
curând/chinu-acesta o să-i treacă. In ^iua-întâi când ea mi-a stat
nainte, precum ne-arată noua scrisoarea minţii, %ilnic mai puţină71,
fiinţa-mi gingaşă72 -a simţit fierbinte o suferinţa nouă, încât a-
ncremenit, de spaima plină: fi dintr-o dată mi s-a pus o frâna
* Facultăţile sufletului uman: voinţa, intelectul, memoria etc. „>
Deasupra suferinţei mele.
70 Sufletul îndurerat care părăseşte corpul.
71 Memoria, treptat mai slabă, cu cât trece timpul.
„ Reamintim că Dante avea nouă ani când a văzut-o prima dată pe
Beatrice.

Peste virtuţi73, ţi-un glas iubind în mine chiar inima, că^ut-am

fără veste.
Şi, de ţin minte bine, înaltul spirit74, în cutremur foarte, s-a
bucurat de moarte, creyând că clipa de pe urmă este.
Dar a%i regretă cel ce-mi dete-aceste '5.
Apoi, va^înd înalta frumuseţe ce-mi varsă-n piept durere, femei,
cărora vă grăiesc anume, virtutea cea mai plină de nobleţe? 6, privind-o
cu plăcere, a cunoscut că răul ei pe lume născut e, şti-o dorinţă-o s-o
consume, „ Facultăţi, energii ale sufletului.
Spiritul vieţii. Vezi relatarea aceleiaşi situaţii în Vila nuova 2.
„ Amor. „ Intelectul.

Mânând-o după chipul ei7r, ca focul. Şi celorlalte 78, -„ plâns,

porni a spune: „ Aci, o să-mi ia locul un chip frumos, ce-mi face mare
teamă-n frumseţea-i fără seamăn; pe noi, pe toate, el ne va supune, când
desfâtare-n ochii lui va pune”. O, tinere femei, grâit-am vouă, cu ochi
frumos împodobiţi, cu minte supusa lui Amor, fi gânditoare 79, ' ca voi
sa luaţi aminte la ce v-am spus, chiar de voi fi departe: în faţa voastră
iert cumplita-mi moarte, pricinuită de-o frumseţe care greşitu-mi-a, fiind
jârâ-ndurare.

V 21 (LXVIII)
Iubirea dureroasă, ce mă-mpinge la moarte spre plăcerea celei care
inima mea o bucura într-una, mi-a stins lumina, şi mereu mi-o stinge, ce
dintr-o stea 81 avut-am spre păstrare, prielnică cre^înâ-o ca niciuna:
/rana, ce-am ascuns-o-ntotdeauna, acum se-arată, cu prisos de chinuri
„ Al Beatricei.
Î8 Subînţeles: virtuţi ale sufletului.
„ Minte subjugată de iubire şi atentă la îndatoririle ce-i revin (aţă
de ea.
80 Cântare de jale, inspirată de Beatrice, în care Dante îşi
anticipează sâârşitul.
„ Chipul Beatricei.
\par
Născute dintr-o joacă ce a^i în foc mâ-mbracă, încât doar rău mai
pot s-aştept de-acuma.
Fiinţa mea, putină st săracă, până la moarte în suspine %ice:
„ Mor pentru cea numită Beatrice „.
O, dulce nume care f a ce-amară inima mea; când scris îl văd în
faţă orice durere moartă-n mine-nvie; mă va slăbi a chinurilor pară,
/chipul meu uscat, lipsit de viaţă, va îngropi pe cei care-or să-mi
fie în jur; ţi orice fir de vânt ce-adie mă va surpa în pulberi, şi muri-voi;
durerea-nfiorată cu sufletul o data se va nalţă, în trista lui rotire; şi-n
veci va fi de ra%a lui legată, dulce-amintindu-şi mândra-nfâţis, are 8Zcu
care paradisul seamăn n-are.
Gânâind la tot ce-Amor mi-a dat o data, sufletul meu alte plăceri
nu-ncearcâ, nici teamă de pedeapsa după lege 83; apoi, când carnea fi-
va consumată, iubirea, ce mă frânge, o să meargă cu el* la cel ce toate le-
nţelege 85;
/dacă de păcat n-o să-l dezlege, o să îndure dreaptă suferinţă,
„ Chipul frumos al femeii iubite. „ Subînţeles: cerească. „ Cu sufletul.
„ Dumnezeu.
I07 dar teamă n-o să poarte; „ ' ci-n veci avea-vă parte de chipul ei,
ce l-a stârnit; /astfel orice osândă îi va fi departe 86; încât de l-am
pierdut aici cu lutul, Amor dincolo-şi va scădea tributul 87.
Moarte, ce faci plăcere *-acestei doamne, mai înainte de-a mă lua
cu tine, du-te la ea şi află: de ce ra%a privirii ei divine
86 Deşi osândit să sufere veşnic pentru păcatele lui, i se va părea o
fericire faptul de a putea s-o contemple pe Beatrice.
87 Încât dacă aici, pe pământ, o dată cu trupul (lutul) am pierdut
iubirea, dincolo, în cer, tri butul de suferinţă plătit lui Amor va ii mai
mic.
88 Subînţeles: „ distrugându-mă „.

Ce-atâta mă-ntrista, mi-a fost răpită: fi dacă-i pentru altul

hărăzită, fă-mă să ştiu, mă scoate din greşale, şi-am sa sfârs, esc cu mai
puţină jale.
22 (LXIX)
 Vă^ut-am, de femei suavă scară de 2. Iua Sfinţilor 90/pe-ntâia
treaptă mi se părea că una se pogoară
^^ Sonet de laudă pentru Beatrice: poetul o înfăţişează în timp ce,
mai frumoasă Jl mal vlrtu-^ toate, ia parte împreună cu alte femei Ia
procesiunea de Ziua Sfinţilor. In original: Ognissanti (< Toţi Sfinţii „) >
sărbătoare catolică (la l noiembrie).
IO) având pe-Amor aproape-n partea dreaptă, întocmai ca un spirit
pur în pară, purta în ochi o ra^ă înţeleaptă; ţi eu, cutezător, pe fata-i
clara am desluşit un înger care-aşteaptă. Pe drepţi, ea-i saluta cu o
privire de umilinţă şi blândeţe plina, sădind virtuţi în demna lor simţire.
Cred ca din cer a coborât, divină, ca să ne-aducă nouă mântuire: ferice,
deci, de cine-i e vecină.
23 (LXX) 91
De-unde veniţi aşa de-îngândurate, Hai, spuneţi-mi, de vreţi, cu
prietenie; stăpâna mea, precât mi-e teamă mie, v-a pus pe frunţi atâta
gravitate 92.
Gingaşe doamne, nu fiţi supărate, ci pasu-n drum lăsaţi-l să-
ntâr^ie, şi spuneţi celui chinuit să ştie în ce neca^ stăpâna lui se %bate,
ori cit mi-e greu s-aud cum îmi grăieşte: gonitu-m-a Amor ca pe o fiara şi
cu-orice gest doar rana mi-o lărgeşte, Priviţi-mă, sunt mistuit de pară,
femei, şi spiritul mă părăseşte, de nu-ntâriţi suflarea lui uşoară,
91 Variantă a sonetului Voi, ce la pori vă-nţăţişaţi umile (Vila
nuova 22), prilejuită de moartea tatălui Beatricei, Folco di Ricovero
Portinari. Poetul se adresează femeilor îndoliate care se întorc de la
catafalcul defunctului.
°3 Reculegere.
24 (LXXI) 93
Femei în lacrimi, suspinând de jale, cine-i femeia-n lacrimi
prăbuşită? Oare nu ea în piept mi-e sţugrăvitâ? Vai, dacă e chiar ea, nu-
mi staţi în Schimbat e chipul ei, şi-atât de pale văpăi pe faţa-i jalnică
palpită, că nu-mi mai pare cea care, slăvită, va da lumina jericirii sale.

Că n-o cunoşti, nu ne mirăm: chiar nouă ni s-a-ntâmplat, aşa-i de-

ndurerată stăpâna noastră. – nvinsă de suspine. Insă privind blândeţea
care plouă din ochii ei, vei re cunoaşte-o-ndatâ: o, nu mai plânge, totu-i
frânt în tine.
25 (LXXII)
Venit-a, într-o %i, Melancolia la mine, {i mi-a %is: „Rămfo cu tine);
şi mi s-a desluşit că-avea cu sine alăturea Durerea/Mânia.
„ Oleacă”, i-am %is, cătând s-alung urgia; ci ea, cu vorbe de trufie
pline, a %abovit mult timp la sjat cu mine.
Aceeaşi temă ca şi în sonetul precedent; aici însă strofele formează
un dialog între P°et şi femeile îndoliate.
În calea dorinţei mele de a afla.
 Sonet în care Dante exprimă presentimentul morţii Beatricei.
III.
Si ia t ă-l pe Amor venind: mantia pe trupul lui era din neagră
tramă 96 ţi-o glugă neagră-i subţia obrazul; şi-ntr-adevăr plângea. Şi-am
%is cu teamă.
„ îndureratule, ce vânt te-abate?”
Şi mi-a răspuns: „ Vai, grija şi necazul, căci doamna noastră
moare, dulce frate y>.
Stofă, ţesătură.

Ll
II
DISPUTA CU FORESB DONAŢI
26 (LXXIII) 97 Dante către Forese
Cine aude cum tuşeşte biata lui fticci %is Forese tristă soaţa ar
sţice despre dânsa că iernat-a în patria cristalului de gheată 98. In
tnies^ de august ea-i răcită gata; atunci, în alte luni, cum face faţă?

Ur-i ' i-'-1„ *r-'„\par ftâfŞ ^ W| v-) >Xri ti i'< (: *s: m” i'i
Cearta lui Dante cu Forese – „scandal despre care există prea
puţine documente – Pare a fl avut loc între 1290, anul morţii Beatrice! şi
1296, anul morţii lui Forese. Acesta era nul lui Simone Donaţi şi al
doamnei Tessa, frate cu Corso Donaţi (om violent, care, încercând sfi
devină stăpân al Florenţei, a fost ucis în 1308), şi soţ al Nellei, „nefericita
despre care se vorbeşte în sonetul de mai sus. Prieten al lui Dante,
Forese era vestit pentru excesele sale (îl ntâlnim în Purg. XXIII, 40,
printre lacomi). Cearta, care începe cu acest sonet burlesc, degenerează
curând în insulte reciproce. „ Nordul.
În van, se-njofoleste, noaptea, fata, că ţolu-i mult prea scurt, fi ea
îngheaţă.
Răceala, tusa şi nevolnicia nu i se trag, ca la bătrâni, din sânge, ci
soţul dus de-acasă e de vină.
O plânge mama „, care multe plânge,
%icând: „Puteai, cu %estre mai puţină, s-asculţi la conte-n casă
liturghia!” 10° i
27 (LXXV)
CM nodul Solomon 102 o să te lege, tinere Bicci, cheful,
vânătoarea, dar mai cu seamă pielea de berbece 103, plinindu-i astfel
cărnii răzbunarea 104. ÎN veci la Sân Simone 105 vei petrece, de nu-ţi
vei căuta fugind scăparea;
M Mama soacră.
100 Să te căsătoreşti cu un conte (In original: contele Gui'do).
101 La sonetul precedent Forese răspunde cu un altul, în care face
aluzie la uciderea tatălui lui Dante, pe care acesta n-a răzbunat-o, şi la
cămătăria făcută de bătrânul Alighieri. „Azinoapte m-a trezit o mare
tuse/pentru că ii-aveam pătura pe mine. /Şi nici nu s-a crăpat de ziuă
bine, /că pofta de câştig pe drum mă puse. /Dar uite întâmplarea ce-mi
aduse: / în loc să dau de pungi cu perle, pline/sau bani, văzui din şanţ
cum mă reţine/chiar Alaghier, cu mâinile răpuse/de-un nod, de-al cărui
nume n-am ştiinţă: /poate-o fi Solomon sau alt savant e. /Cum mă-
nchinam spre răsărit, fierbinte, /el zise: „Pe iubirea pentru Dante,
/dezleagă-mă „.
Ci nu-mi era-n putinţă: /m-am tras şi mi-am văzut de drum
nainte.„ Prin „poate-o fi Solomon „
Forese vrea să spună că poate Solomon, sau alt înţelept („savant „)
este cel ce a dat nume acestui nod. Utilizând această expresie, Forese
vrea să spună doar că sufletul bătrânuluj, Alighieri era „legat”, deci nu
găsea izbăvire; motivele ar fi două: cămătăria practicată în timpul vieţii,
şi faptul că fiul său nu i-a răzbunat moartea. Sonetul lui Forese îl face pe
Dante să riposteze cu violenţă, reproşându-i acestuia lăcomia şi
falsificarea unor poliţe pentru a scăpa de datorii.
102 Nodul lui Solomon, aluzie la expresia din sonetul lui Forese.
103 Pergament pe care se înscriau datoriile. – -
104 Astfel, pielea de berbec (pergamentul) va răzbuna carnea de
oaie pe care ai înfuls<*'„Q' los închisoarea pentru datornici, astfel numită
după mănăstirea Sân Simone din vecinătate.

Chiar dacă pojta de hu%ur ţi-ar trece, e prea târ^iu să-ţi afli
uşurarea. Ci mi s-a spus că tu cunoşti mijlocul prin care-ntr-adevăr te
poţi reface, că-i spornică în galbeni arta asta loe. Şi chiar la timp făcuşi
să-ţi deie pace hârtiik lor, când le-a venit sorocul; dar pe-ai hn Stagna
108 i-a lovit năpasta.
28 (LXXVII) Dante către Forese 109
Tinere Bicci, fiu din tainic tată, pe care numai monna Tessa-/ştie,
multe-ai înfulecat cu lăcomie luând, cu sila, de la lumea toată. Dar
astăzi toţi cu degetul te-arată; iar cei cu pungă-n fata ta se-mbie 110
106 îndemânarea de a falsifica. „ Poliţele.
Mă Tovarăşi de chef şi escrocherie cu Forese. Forese răspunde
printr-un alt sonet în care afirmă că Dante a trăit „cerşind pomană”;
„Hai, la Sân Gal, şi dă-ndărăt sutana, /şi-apoi să râzi de-a noastră
sărăcie, /căci rău le-a mers, pe-a iernii grea urgie, /amicilor care ţi-au
dat pomana. /De ce-ai venit să ne cerşeşti pitana, /dacă ne ţii la mare
calicie? /Oricine te cunoaşte bine, ştie/că tu primeşti din Altrafonte
hrana. /J Dar şi mai greu îţi va veni, când Domnul/pe Tana şi Francesco
ridica-vă, /să nu faci, ca Beluzzo, reverenţe. /Spitalul Pinti-o să-ţi
păzească somnul; /parcă şi văd doi cerşetori cu tava, /iar între ei, pe
Alighier în zdrenţe. Pentru înţelegerea sonetului lui Forese, sunt
necesare câteva lămuriri: Sân Gal era o instituţie de binefacere;
Altrafonte, un castel, la Florenţa, lângă poarta ce ducea Ia Ripoli, unde
Tancesco, fratele vitreg al lui Dante, avea o moşie; Tana era sora vitregă
a poetului; Beluzzo p re a fi fost o rudă scăpătată a familiei Alighieri, care
trăia din mila lor; în fine, ca supremă rpnie, Forese şi-1 imaginează pe
Dante ajuns în mizerie şi căutând adăpost şi hrană la spitalul „nti, ^ azil
pentru săraci, fondat de familia Donaţi.
Al treilea sonet adresat de Dante fostului său prieten conţine o
insultă vulgară care °veşte, în acelaşi timp, în părinţii şi fraţii lui Donaţi.
110 Hzită.
%idnd: „ Ăsta cu J aţa grăsulie e-un hoţ cum nu s-a pomenit
vreodată”.
Din vina lui, boleşte fără veste, de teamă că va fi-nhâtat, cutare ce
doar ca losif lui Cristos îi este m.
Cu sângele ce-l au, chiar din născare, laicei/fraţii lui ştiu fiecare
să fie buni cumnaţi pentru neveste.
111 Din vina tinărului Bicci, zace la pat, de frică, tatăl său; dar
acesta îi este tată cit i-a fost „losif lui Cristos „, adică îi e doar tată vitreg,
în acest schimb de injurii, Forese a avut, totuşi, ultimul cuvânt.
Insinuările lui ironice (cămătăria profesată de Alighieri-tatăl, laşitatea
fiului care, în Ioc să-şi răzbune părintele ucis, a pactizat cu ucigaşii) au
avut desigur mai multă gravitate în faţa contemporanilor decât au astăzi
pentru noi: „Ştiu bine că-i eşti fiu lui Alaghieri: se vede după crunta
răzbunare/a galbenilor cu dobândă, care/i-au fost izvorul spornic al
averii. /De-ai fi tăiat pe vreunu-n faptul serii, /mai multă pace-aveai, şi
alinare. /Dar spaimă-n punga ta-i atât de mare/că doi măgari fac faţă
greu poverii. /Şi n-am ce zice, bun e obiceiul/adus de tine: să-1 socoti
drept frate/pe cel ce te-a primit cu reteveiul. /Pot să numesc persoane-
ncredinţate/că eşti aşa; ci am s-aduc eu meiul, /să facem socoteala
pentru toate. >
Iii
III i
29 (LXXX) 112
Voi care ştiţi de-Amor cu-ndemânare a cugeta, să-mi ascultaţi
balata a mândrei doamne 11S ce mi-a sjâşiat-a inima cu virtutea ei cea
mare.
Atât desfide pe-oricine-o priveşte, că-ngenunchea^ă ochii sub
asprime, şi-n jurul alor săi se tot roteşte un cearcăn f ară margini de
cruzime; ci-n ei s-ascunde-o gingaşă dulcime, încât cei nobili
„ Indurare!”-ngânâ,
{i când o văd, scăldată în lumină, din inimă le smulge-o suspinare.
Ea pare-a tţice: „ Nu voi să fiu blândă cu cei ce-n ochi privindu-mă
cutează, căci port în ei un domn m care-şi împlântă mereu-în mine
gingaşa lui raţă”.
 Şi cred c-atât de bine i-o păstrează, ca să se va^â-n sine când îi
place, precum femeia virtuoasa face când se priveşte aşteptând onoare.
Eu n-am să sper că. – n mila ei, privirea şi-o va lăsa pe alţii o
clipită, La această baladă se referă Dante în Convivio III, 9.. – <
M” Filosofia; -; – - – „' Amor… -: -…,.

L atât de mândrâ-i ea în strălucirea vederii ce de-Amor e locuita.

Dar cât ar vrea s-o ţină-n ea, pălită, ca-n ochii ei să n-afiu mângâiere!
Căci dorul meu ar frânge cu putere dispreţul care-mi da cutremurare.
30 (LXXXIII) ns
După ce-A.mor lăsatu-m-a-n uitare, nu la rugare, căci mare
bucurie nu-ncercase, ' ' ci mila îl minase, de inima-mi ^drobiţa, că n-a
putut s-audă cum suspină; eu am să cânt acum cu nepăsare păcatul
care, prea tare-nfipt în noi, ne-ndeamnă ca să numim frumoasă o faptă
rea, greşită,
%icând că-i gingăşie, ce-nseninâ ca manta de lumina regească pe
acela-n care-i doamnă: ea-ntr-adevăr înseamnă lăcaş pentru virtutea cea
adâncă; şi sigur sunt, de-i stau spre ocrotire spunând a mea gândire, că-
A.mor de ea-mi va face parte încă.
115 Cantona scrisă de Dante în forma numită guinario şi dată ca
exemplu al acestui g”n în De vulgari eloquentia II, 12. E o cantona
morală în care Poetul arată că adevărata glugi?'6' eleganta (leggiadria)
este condiţionată de virtute şi înţelepciune.
Sunt unii care risipind avere socot să spere la stere care celor buni
sunt parte, acei ce după moarte agonisesc răsplata în toţi câţi au de
dinţii cunoştinţa.
Ci Japta lor la buni nu-i spre plăcere., căci prevedere se cere spre-
a avea; altfel au parte de-nşelăciuni deşarte în ei şi-n lumea toată ce-şi
face rătăcita socotinţă.
Au nu-i nesăbuinţă în chefuri, în desjrâu şi-mpâunare, de parca la
vâwţare ar sta în târgul celor j ar ă minte?
Cei înţelepţi nu judeca veşmântul, ci ţin la preţ cuvântul şi nobilul
curaj care nu minte.
Iar alţii, pentru-a străluci, 1st câţi o judecată ce-i dată prea uşor,
de mântuială de cei ce se înşală vădind că străluceşte ce mintea oarbă
nu poate să vadă.
Cu vorbe mari, cu Jaţa-nfumuratâ, mereu se-mbata, de toată
lumea admiraţi, de fală; dar inima li-e goală şi nicicând nu iubeşte;
vorbirii lor batjocura i-e roadă; nu vor să dea dovadă ' cu doamnele la
sfat, de gingăşie, ci-s dornici să rămâie, ca hotu-n furt, întru
deşertăciune; şi nu pentru că-ar fi-n femei temeiuri de rele, obiceiuri, ca
la fiinţe fără raţiune.
 Cât cer pe cer boltind va sta tăria 116, iar gingăşia va fi, atât cât n-
am cuvânt, ştirbită eu, care-o ştiu, vădită de-o doamnă preafrumoasă
117.
Ce-o arăta-n purtările-i depline, nu voi tăcea, căci la grosolănie
doar vrăjmăşie învie-n mine, şi mi-o ţine treabă: de-aceea-n ce urmează
voi spune-n rimâ-aleasâ tot despre ea, dar nu ştiu pentru cine.
Si jur pe cel ce plin e de sănătate, şi Amor se cheamă, ca fârâ-a
tinen seamă virtutea nimeni cinste n-o s-aleagă: deci dacă-aceastâ temâ-
a mea e bună, cum orice cuget spună, virtute fi-va sau cu ea se leagă.
Virtutea pură nu e rătăcită, chiar de-i strivită, hulită unde-i mai
trebuitoare, l

„' Atâta timp cât cerurile vor respecta ordinea, ierarhia lor.
'„ Beatrice.
118 Soarele.

Adicâ-n cel ce are o viaţă-n cugst, sfântă, sau în vesmânt ce de

ştiinţă ţine.
Dea, dacâ-n cavaler este cinstită, va fi învăluită, hrănită de-altele,
căci fiecare mai rău sau bine pare câ-ntr-însa se-nvesmântâ, însă
virtutea tuturor stă bine.
Ea lui Amor convine, asta o ştim, şi faptelor sublime: iată în ce
treime stă gingăşia şi durează, pura, ca soarele ce-n fiinţa lui îmbină
căldură şi lumină cu mândra şi perfecta lui figură.
Planetei mari 118 asemenea sunt toate, de când îşi scoate curate
ra%e, până ce s-ascunde, ce-ntr-tma dă oriunde putere şi viaţă materiei
cc-n fel şi chip străluce: iar ea, străină de nenumărate făpturi mascate ce
poate-au chip de om, dar nu răspund de faptele lor mărunte, căci râul
li^e povaţă, ' spre pieptul gingaş bunuri mari conduce i căci dând viaţâ-
aduce frumoase chipuri spre frumoasă faptă, I-2. J-
— '„wSsisfiS*' f/x<ckv-/fffali ce peste tot aşteaptă, şi pildă de
virtute pentru semeni.
O, voi falşi cavaleri, crescuţi în rele, vrăjmaşi cumpliţi ai celei ce-n
stele-şi află flacără asemeni! 113
Cel care-o vrea o dă şi o primeşte, nu-l chinuieşte; hrăneşte
soarele cu flăcări stele, şi-apoi îşi ia din ele lumina lui sporită; căci aflâ-n
asta ambii desfătare.
Nu prin cuvinte grele o sileşte, căci ea-nfioreşte fireşte-n cele bune;
şi nobleţe e-n ea, şi frumuseţe; „' Lumina soarelui.

În sine-i preţuită şi de-nţelepţi e căutată tare; căci la făpturi

barbare cinstirea şi dispreţul o sfâşie; şi nici o măreţie n-o face trufaşă,
ci pe potrivă cunoaşte libertatea şi-o arată, '< şi-n asta-i lăudată.
Cei ce trăiesc cu toţi Jac dimpotrivă.
 31 (LXXXIV)
Vorbe-ale mele ce-alergaţi pământul, născute după ce-am rostit în
şire de-o doamnă ce m-a dus în rătăcire m „ Voi ce mişcaţi al treilea cer
gândindu-l” m, vă duceţi drept la ea, că-i ştiţi cuvântul, şi-aşa grăiţi ca
plânsul s-o deşire;
%iceţi: „ Suntem a*tale, ci-n privire nu-ţi vom mai sta, precât ne
bate gândul”.
Nu staţi cu ea, căci nici Amor nu sade 123; ci rătăciţi în strai de
suferinţă, aidoma cu-a' voastre vechi suroare.
Si când afla-veţi doamnă de valoare 124.
Cădeţi-i în genunchi cu umilinţă
%icând: „Cinstirea noastră vi se cade”.
128 Sonet compus în cinstea Filosofiei, imagine sublimată a
Beatrice! 111 Adică după ce am scris versuri în cinstea Beatrice!
„* Cf. Conin'm'o II, cantona I, v. 1. Textual: „O, voi ce-nţelegând al
treilea cer mişcaţi”.
„' Filosofia este lipsită de dragoste.
„ Vezi sensul expresiei în Convivio III, 14.
I2J
O rime dulci la grai., îndepărtate de-un gingaş chip, dat altora să-l
chite, veni-vă, dacă n-a sosit nainte, unul ce va grai; „ E-al nostru frate „.
Vă jur, nu-l ascultaţi: e cel ce-n toate femeile aprinde foc fierbinte, dar
din ce spune-o seamă de cuvinte nu sunt cu adevărul judecate. Iar dacă
glasul lui vă va împinge să vă întoarceţi la stăpâna voastră, nu şovăiţi,
plecaţi la ea, fidele. Ziceţi: „Stăpâna, revenirea noastră e o solie-a unuia
ce plânge %icând: unde-i iubita vieţii mele?” „' Dante respinge
paternitatea unui alt sonet ce-i era atribuit şi îşi conjură versurile nu-l
recunoască drept „frate”.
IV r
33 (LXXXVI)
Două femei la sfat înalt se-mbie, pe-al minţii mele pisc, despre
iubire: putere are una, şi simţire, blândeţe, cinste-n jurul ei adie. A
două-n graţie şi gingăşie îşi încunună delicata fire. Iar eu, din a
Stăpânului 127 menire, stau jos, la glezna lor, în grea robie. Virtutea şi
Frumseţea-ntreabâ mintea cum poate inima, fără scădere, iubire pentru
ambele s-adune. L^ăspunde-a graiului ales sorginte 128 că poţi iubi f
rum setea spre plăcere, iară virtutea pentru fapte bune.
34 (LXXXVII) „ Sunt fetişcană tânără şi mândră c ar e-am venit s-
adu c dovadă vie a frumuseţii ce-mi fu leagăn mie.
'„ Sonet cu conţinut „doctrinal „, înfăţişând printr-o plastică
personificare conflictul şi „nalitatea virtuţii şi frumuseţii. '„ Amor. 1! i
Iubirea, izvorul vorbirii frumoase.
Mică baladă din perioada „mondenităţii”, scrisă în maniera tipică a
„Dulcelui stil nou”.
 Căci viaţa-mi fu aleasă ca s-arete o pildă pentru cel ce se sumete
a-i înfrunta cu ochii lui figura 137. A. Cest sfârşit mi-l hărăzi ursita, căci
se cuvine ca un om să piară, pentru ca alţii să nu ardă-n pară, fi vai!
grăbitu-m-am să sorb, amară, licoarea morţii, şi să-i simt ispita, precum
virtutea stelei, margherita 13S.
37 (XC)
Amor, ce-ţi tragi virtuţile din ceruri, {(ca soarele splendoarea, căci
tu acolo îţi sporeşti ardoarea unde nobleţe ra%a ta găseşte; cum soarele
alungă be^ne, geruri, aşa, Stăpâne mare, din inimă tu ştergi orice-
ntristare şi-n contra ta mânia nu sporeşte; din tine-ntregul bine
i^yoreşte.
Şi-n lumea-ntreagă forţa şi-o arată; căci fără tine toată putinţa
binelui e în scădere, precum pictură-n be^nă e deşartă, căci nu a la
vedere şi nu desfată prin culori şi artă.
111 A îndrăzni să privească în faţă figura ei de o frumuseţe
supraomenească.
„ Mărgăritarul, piatra preţioasă. Poetul spune că s-a grăbit să
soarbă „licoarea morţii”, aşa cum piatra preţioasă se grăbeşte să soarbă,
să închidă în sine virtuţile magice ale stelelor.
1)8 Poezie în manieră „stil-novistă”, inspirată de o tânără
necunoscută la care, în comp°~ ziţiile din această perioadă, poetul se
referă prin cuvintele pargoletta sau giovinetla (fată tânără).
Mereu lumina ta în piept mâ-ncinge precum o stea din slavă, de
când simţirea mea ajuns-a sclavă puterii tale ce din ceruri vine; căci o
dorinţă ne-ncetat mă-mpinge cu ăripa-i suavă să-mi fie toate, fără de
%ăbavă, plăcute, cât frumseţe au în sine.
Prin ochii-aceştia 14° a intrat în mine o tânără ce-n vraja ei mă
prinse fi-o pară-n mine-ncinse, cum focu-n apă clarităţi aprinde; căci,
întâlnind-o, ra^a ta, slăvită, cu care mă cuprinde, >.
Ar^ţnd, de-odatâ-n ochii ei sârit-a 141.
Precât de mândră-n starea ei, ţi pură e-n fapte, fi duioasă, pe-atât
mi-o face ^ilnic mai frumoasă fi mi-o împodobeşte-nchipuirea;.
Dar nu prin sine este ea-n măsură de-o faptă-atât de-aleasâ; ci tu
îi dai virtutea, de cutează să-ntreacă treapta ce i-a dat-o firea i42.
Frumuseţea ei ţi-atestă strălucirea, dacă se poate spune că dovada
unei grădini e roadă, precum un semn al soarelui e focul „° Prin ochii
mei.
Căci, în clipa când am văzut-o, toate razele tale, Amor, cu care ea
mă scaldă In lumină, s-au aprins brusc în ochii ei, şi m-au rănit.
Tu, Amor, i-ai dat putere închipuirii mele s-o înfrumuseţeze şi s-o
împodobească cu Etăţile morale.
Care nu-i da, niţi ia nimic din torţe, ci-l face în tot locul să-şi dea
plinirea naltei sale forţe.
 Deci tu, atât de nobil prin natură că bunurile tale de-aici, de jos,
nobleţe, bunătate, isyor îşi au în tine ţi i^banda, priveşte-mi sufletul ce
chin îndură, şi mila ţi-o abate.
Căci îndrăgind frumseţile curate prea mult îmi verşi în inimă
osânda 143.
Fă-o, A.mor, prin ra^a ta cea blândă să afle cât de mare mi-e
dorinţa s-o văd; nu-i da putinţa cu vârsta-i crudâ-n moarte să m-atragă;
căci ea nu-şi ştie farmecele grele, nici cât îmi e de dragă, că-n ochii ei stă
pacea vieţii mele.
Dacă m-ajuţi, primi-vei cinste naltă, iar eu-un dar aparte, atât de
bine ştiu că sunt deşarte orice-ncercări de-a mai scăpa cu viaţă; căci
spiritele 144 mele nu mai saltă, ci frânte – %ac pe moarte; vai! neavând
de-a ta iertare parte, mult nu voi mai simţi lumină-n faţă.
Amor, fă ca puterea ta măreaţă s-o simtă ea, că-i vrednică s-o ştie
şi orice bun să-i fie
118 Aici cu înţelesul de durere (în original gravezza). '. 111
Facultăţile sufletului meu.

Aproape, şi s-o bucure anume; căci cerul pe pământ a ^ămislit-o

spre-a fi stăpână-n lume pe mintea tuturor care-au privit-o.
38 (XCI)
Atât de grea mi-e-a lui Amor putere, că nu mai sunt în stare mult
timp să-ndur, fi plâng cu mari suspine; tăria mea e-ntr-una în scădere f
i-a lui e tot mai mare, că %i de %i mă-npuţine^ în mine. Nu-mi deie-
Amor decât ce se cuvine; -câci altfel, ascultând ce-ar vrea voinţa, virtutea
mea nu va avea putinţa să-ndure, pentru că e prea slăbită. şi tocmai
asta-i spaima ce mă ţine: că inima îmi va trăda fiinţa. Dacă-şi primeşte
plata năzuinţa, o cer să-mi fie viaţa prelungita de ochii-a căror mandra
strălucire mă sprijină, simţindu-i în iubire 146. Îmi intră ra^a-acestor
ochi ca ^orii prin geana-nfioratâ şi-n dulce schimbă viaţa mea amara; ei
drumu-l ştiu, precum ştiu călătorii ce l-au umblat odată, Cantona
inspirată de aceeaşi „tânără” şi scrisă în aceeaşi perioadă ca şi
precedenta.
Ori de cite ori simt că ochii ei sunt plini de iubire.
RIME şi-şi amintesc de-A.mor, unde-l lăsară, când în priviri mi l-
au adus de-afară 147. Căci gratie, privindu-mă. – mi aduce, iar ei148 –
doar pagubă, atunci dnd fuge de mine, căci mi-e dragă peste fire şi
numai spre-a-i sluji o caut doară; iar gândul meu ce-ndrăsostit străluce
o o la semnul lor să-i fie rob se duce.
Atât de mult râvnesc a ei iubire ca de-aş putea s-o am fugind
departe mi-ar fi uşor; ci ştiu c-ar fi spre moarte 149.
Lubire-adâncă-i şi adevărată, şi-adânc mă ţine-n fiare, că pentru
ea mi-aş împlini cuvântul 15°; căci nu este iubire mai curată decât aceea
care, slujind-o. – ti face bucuros mormântul.
 Brusc mi-a-mpietrit această vrere gândul, precum dorinţi născurâ-
nvolburate de forţa frumuseţii ce răzbate
J r, /s V.
Pe faţa ei, ca toate mai frumoasă. Eu slugă-i sunt, precum mi-e
legământul, şi-oricum ar fi, sunt mulţumit de toate; chiar fără voia ei un
om îi poate sluji; şi dacă a%i un semn nu-mi lasă, eu sper că timpul îi va
da povata; numai s-apuc această %i în viaţa.
147 Ochii ei cunosc drumul spre inima mea, pentru că l-au
străbătut odată; ei! şi aduc aminte că l-au lăsat acolo. 118 Adică femeii.
'„ Dar apoi, lugind departe de ea, aş muri. '
1M Subînţeles: „de mai sus”, adică acceptarea morţii. '
Când simt dorinta-mi dulce, ^âmislitâ din dragostea mea mare
care spre bine ne-ncetat mă mână, fiinţa-mi pare mult prea răsplătită; şi
că n-am drept îmi pare să-i fiu un serv, iar ea a mea stăpână: atât de
mult privirea ei senină supunerea mi'-o-ntoarce în răsplată.
Dar la o cântărire-adevărată, e drept ca nă^uinţa-mi s-o ajute: căci
eu nu vreau nimica să-mi rămână din tot ce sunt, ci ei să-i fie plată, ce-
mi stăpâneşte-aici viaţa toată; ca astfel să sporească-a ei virtute.
Iar eu al ei sunt tot; e o mândrie câ-Amor mi-a dat această cinste
mie.
Numai Amor destin putea să-mi ţese de-a fi, de-acum nainte, una
cu-aceea care nu iubeşte, ci stâ-mpietritâ, fără ca să-i pese de-
ndrâgostita minte ce fără ea o oră nu trăieşte.
De câte ori o văd, simt cum sporeşte în ea o frumuseţe şi mai
naltă; şi-Amor mereu puterea ei o saltă cu cât i-adaugă o vrajă nouă.
De-aceea inima mea yăboveşte într-o simţire, şi Amor mă scaldă în
chin de gheaţă şi-n speranţă caldă atâta doar cât timpul dintre două
clipite: când îi pierd din ochi făptură
/pana-i aflu iar căutătura.
Cântare mândră, dacă-mi semeni mie, să nu fii sumeţită, precât
jrumsetii tale se cuvine, ci glasul tău tot mai ales să fie, tu dulce-
ndrăgostită, şi să porneşti pe drumul ce-ţi stă Vine.'
Dacă vreun cavaler în cale-ţi vine, nainte de-a te-ncrede,
cercetează, de poţi, la ce făclii se luminează, de vrei sa ştii ce fel de nobil
este; căci omul bun cu alţii buni se ţine.
Însă adesea unii se-nhâitea^ă cu cei pe care-o faima rea-i pătează
şi-n gura tuturor sunt de poveste.
Cu răi nu sta-mprejur, ţi nici anume 151, căci numai nefolos aduc
pe lume.
Cântare, sa te duci, întâi de toate, spre trei cei mai puţin pătaţi din
tară 153: pe doi salută-i; pe al treilea-afară dintre cei răi încearcă de-l
îmbie.
Spune-i că bunul pe cei buni nu-i bate 153 până n-a-nvins pe răi
întâia oară 1M, fi că-i nebun acel ce se-nconjoarâ, sfidând ocările, de
nebunie; cel temător de rău în chin trăieşte, dar alungându-l, binele-şi
sporeşte.
39 (XCII1) Răspuns unui prieten 1S5
Eu, Dante – aşa cum m-ai numit, pe datâ-ţi răspund, neşovăind la
cugetare, căci nu pot amâna, atât de tare
Cu oamenii răi să nu stai alături şi nici să nu-i cauţi anume.
Din Florenţa.
Nu se ia la luptă cu ei.
În primul rând, înainte de toate.
Se pare că un prieten necunoscut, care i-a adresat poetului
sonetul Dante Alleghier, n W şi chip rugat eşti, s-a certat cu femeia
iubită din cauza unei sentinţe a lui Dante însuşi. R1 sonetul amintit, el îl
ruga pe marele poet florentin să dea o aspră pedeapsă acestei femei.
SsPunsul lui Dante nu depăşeşte valoarea unui sonet ocazional.

M-a-ndunrat gândirea-ţi înfocată.

Ci spune-mi când şi unde ţi-a fost dată vreo vorbâ-a mea 156, să
n-o pierd în uitare; poate că e de-ajuns doar o scrisoare spre-a te spăla
de vină dintr-odată.
Ci dacă ea-i femeie care încă îşi poartă vălul 157, fii pe pace fi'ncâ
va dezminţi cuvintele scăpate.
Si cred, precum mi-o dovedeşti cu scrisul 158, că-i o făptură fără
de păcate, ca îngerii ce-ncântă paradisul.
40 (XCV) Răspuns Iui messer Cino da Pistoia 169
Va^ut-am chiar şi fără rădăcină copac voinic ce-atâta sevă poartă,
că cel ce-şi vede-n albia lombardă 16° cum cade fiul 161, frun^e-i dă-n
lumină, dar fructe nu 162, fiindcă i-e străină 163
158 Care sentinţă, care vers al meu a fost pricina certei voastre?
167 Femeile nemăritate purtau, pe vremea aceea, văl.
168 Sonetul trimis.
Ist In sonetul Din nou Amor mă juruie şi zice, Cino Sinibuldi,
jurist şi poet din Pistoia (1270-1337) mărturisea lui Dante că s-a
îndrăgostit de o altă femeie, „îmbrăcată în verde”, şi-1 întreba dacă să
dea frâu liber acestei noi pasiuni care ameninţă să-i răpească puţina
viaţă ce i-a mai rămas. Răspunsul lui Dante e un avertisment împotriva
unei iubiri neîmpărtăşite.
110 Albia Fadului care udă câmpia lombardă.
111 Soarele, care vede căderea în apă a fiului său, Faeton.
„a Copacul la care se referă poetul este plopul, care într-adevăr
înfrunzeşte şi fără a avea rădăcină, dar nu face fructe. M1 Aici
„potrivnică”.

Natura ce scăderea lui n-o iartă 164, pentru că ştie că ar fi deşartă

savoarea fără hrana din ţarină. Femeia tânără, ca el în verde, la fel prin
ochi pătrunde dintr-odată şi-şi face-apoi plecarea aşteptată. Iar haina ei
primejdii mari arată. Deci, dacă ochii-ar vrea să o de^mierde, mă tem că,
urmărind-o, te va pierde.
41 (XCVJ) Dante către messer Cino da Pistoia 165
Cum nu găsesc pe nimeni spre a-i spune o vorbă de Stăpânul
nostru falnic, abia mi-astâmpăr dorul cel năvalnic de-a da rostire
gândurilor bune. Orice motiv as încerca a pune tăcerii mele ar fi
lăturalnic: ci locul unde sunt i-aţâţ de jalnic că binele nu poate să s-
adune. Femeie nu-i care pe-Amor să-mbie, nici om săplâng-o dragoste
fierbinte; aici, să faci aşa, ar fi prostie. O Messer Cino, timpul ne sfâşie
fiinţa şi frumoasele cuvinte 166, când binele-i primit cu vrăjmăşie.
9* Natura nu uită că plopul nu are rădăcină; deci un fruct al unui
astfel de copac ar avea ° savoare deşartă (în original bugiarda –
mincinoasă), fiind lipsit de seva extrasă din Pământ.
* Sonet din exil, în care poetul se plânge prietenului său de
singurătatea sufletească şi oamenii în mijlocul cărora se află. '„ Versurile
de dragoste.
42 (XCIX)
Dante către messer Bruno Brunelleschi167
Messer Brunetto 188, neîmpărtăşita, fecioara asta-ţi vine-n grabă
mare; să nu te ducă gândul la mâncare: ea nu mănâncă, ci se vrea citită,
învăţătura ei nu e grăbită să iasă-n piaţă, provodnd rumoare; ci-asteaptă
gesturi dulci, linguşitoare, ca să pătrundă-o minte iscusita. Ci dacă nici
aşa n-o vei deschide 169, ai fraţi-Alberti 17°, cu ştiinţă multă, să-ţi
desluşească ce le-ai dat pe mână. Strângeţi-vă-mpreună fărâ-a râde; iar
dacă-n îndoieli or să rămână, te du la messer Giano m/-/consultă.
117 Ca şi poezia trimisă Iui Lippo (v. Înainte n. 9), sonetul de mai
sus e o compoziţie ocazională, menită sa însoţească o altă poezie –
necunoscută – pe care Dante a adresat-o lui Brunelleschi. După cum
reiese din text, poezia respectivă pare a fi lost destul de dificilă, de
obscură ca sens: probabil avea o semnificaţie politică.
'„ Brunetto: nu e vorba de Brunetto Latini, profesorul lui Dante, ci
de Brunetto (Betto) Brunelleschi, amic şi tovarăş politic al poetului, o
bucată de vreme, apoi adversar.
119 Deschide: pătrunde, înţelege.
170 Fraţii Alberti: aici, „interpreţi”. Aluzie la Albertus Magnus
(1206-1280), celebru glnditor şi comentator scolastic.
171 Messer Giano: probabil Giano di Vieri dei Cerchio, fiul
conducătorului partidului
(guelfilor albi) din care a făcut parte Dante.
V
RIME PENTRU DOAMNA PIETRA r
43 (C)
 Eu am ajuns în punctu-acela al sferei în care, sus, când soarele
coboară, cu aştri-ngemănaţi se naşte cerul; m iar steaua de iubire m în s
cădere-i sub ra%a strălucită ce-o-nfâşoară pieziş, încât i-ascunde
giuvaierul175; şi-acea planetă ce sporeşte gerul17C, întreagă pe tot arcul
se aţine 177 şi toate şapte (tm) umbră scurtă-aruncâ: şi totuşi nu alungă
un gând de-amor din câte poartă-n mine cugetul meu mai tare ca o
piatră, păstrând, săpat în el, un chip de piatră.
Se iscă din nisipul etiopic un vânt hoinar ce aerul stârneşte, sub
globul soarelui ce-i dă căldură; m Admirabilă cantona în care poetul reia,
strolâ de strofă, contrastul intre fenomenele schimbătoare ale naturii
hibernale şi statornicia iubirii pe care o încearcă. A se nota prezenţa,
pentru prima dată, a cuvintelor repetate care ţin Ioc de rimă în finalul
fiecărei strofe – procedeu Şi mai evident în poeziile următoare.
173 Am ajuns în iarnă (e vorba de iarna anului 1296) când se
vede, noaptea, constelaţia
Gemenilor (aştri-ngemănaţi).
174 Venus.
„° Venus pare să apună din cauza razelor soarelui, care, căzând
oblic asupra ei, o ascund. 17< Luna.
' Luna plină („întreagă”) se vede pe întreg arcul meridianului
ceresc, adică toată noaptea.
78 Toate cele şapte planete.
/trece marea, aducând din tropic atâta ceată, că de nu-l opreşte
nimica, %area noastră-o-mbracă-n bura; topit apoi, în straturi albe,
cură, de rece nea, şi ploaie plicticoasă, iar aerul, mai trist deodată,
plânge: dar Amor, care-şi strânge pe boltă plasa lui, tot nu mă lasă; aşa
frumoasa este-această doamnă prea crudă ce sortită mi-e ca doamnă. P
le cat-au păsări, urmărind căldura, din Europa, ce nicicând nu pierde
geroase şapte stele din vedere l79/iar altora închisă le e gura, pentru-a
cânta abia în luna verde, „' Europa, fiind în emisfera boreală, are în
flecare noapte deasupra ei cele reci ale Ursei Mari.

Stele
RIME de nu cumva pricina stă-n durere 18°, şi câte vietăţi cunosc
plăcere trăind, de dragoste sunt dezlegate, căci gerul duhul lor îl
amorţeşte: ci-al meu mai mult iubeşte, căci gândurile dulci nu-mi sunt
furate, sau date după cum se schimbă timpul; ea mi le-a dat, ce-abia
cunoaşte timpul (tm)-
Plinitu-şi-au sorocul foi pe creste, ( ce-n Ariete 182 şi-au sporit
răsadul să-mpodobească lumea; iarba-i moartă; iar ramul verde. –
ascuns, nu da de veste, de nu-l arată dafinul şi bradul, sau alţii ce
mereu verdeaţă poartă; şi vremea bate-atât de rău la poartă, ca
amorţeşte cu un aspru muget acele flori ce nu îndura bruma; ci-Amor,
vai, nici acuma nu-mi scoate al iubirii spin din cuget; şi gata sunt să-l
port întotdeauna trăind, de voi trăi întotdeauna.
Şi fumegoase ape varsă aburi, ce stau adânc în al ţărânei pântec,
şi-acum sunt traşi în sus, %yârliţi spre-nalturi; e agitat, şi fi-va numai
jgheaburi drumul bătut, pe timp jrumos, cu cântec, cât timp vor ţine ale
iernii-asalturi; pământui prinde coajă ca de smalţuri
110 Păsările care rămân iarna nu vor cânta decât la primăvară
(„luna verde „) „ afară de cazul când îşi exprimă durerea.
Ea, care este foarte tânără, Zodia Berbecului, care marchează
începutul primăverii.

Si apa moartă-n sticlă se preface de gerul care-o strânge din afară:

ci eu, în foc şi pară, un pas 'napoi nu fac, şi nici voi face cândva; căci
dacă suferinţa-i dulce, şi moartea fi-va nesfârşit de dulce.
Cântare, ce va fi cu mine oare pe timp frumos, când simte-n vânt
pădurea plouând iubire pe pământ din ceruri, dacă pe-aceste geruri
Amor e doar în mine, nu şi-aiurea?
Voi fi asemeni unui om de marmuriw*, dacă ea are inimă de
marmuri.
44 (CI)
L, a scurtă %i, şi mare cerc de umbră ajuns-am, văii şi la-nălbirea
crestei, când se desprind culorile din ierburi. Ci dorul meu rămâne totuşi
verde, aşa-nrădâcinat e-n aspra piatră ce are glas şi simţuri de femeie. şi
stă această fragedă femeie cu trupul îngheţat ca neaua-n umbră; căci n-
o trezesc, cum nu trezesc o piatră, frumosul timp, căldura de pe creste,
183 Om mort.
181 „ Sextină > inspirată de „donna Pietra >. Formă prozodică
practicată de poeţii provensali, îndeosebi de Arnaldo Daniello care trece
drept inventatorul ei, sextina e o poezie care cere mu meşteşug: se
compune din şase stroi'e, având flecare şase versuri, terminate cu
aceleaşi cuvin > ordinea cuvintelor finale alternează de la o strofă la alta;
încheierea (ii commiato), care forroea < strofa a şaptea, reia cele şase
cuvinte finale ale fiecărei strofe.
Care preschimbă albul lor în verde, când k acoperă cu flori şi
ierburi. Când umblă cu cununa ei de ierburi în păr, uităm de orişice
femeie: căci galben creţ se-nvăluie cu verde, aşa frumos, câ-Amor se-
aşea^ă-n umbră, acolo unde sunt legat de creste mai mult decât
sfărâmicioasa piatră. Frumseţea ei întrece orice piatră18S şi rana ei nu
are leac de ierburi, fugit-am pe câmpii şi sus pe creste cercâud să scap
de-asemenea femeie; de ra^a ei nu pot să-mi ţină umbră nici %id, nici
streşină, nici creangă verde. Eu am va^ut-o îmbrăcată-n verde, încât a
preschimbat în stâlp de piatră186 „' Piatră preţioasă.
Am rămas încremenit de admiraţie.
 Iubirea mea urmând fugara-i umbră: ah! am chemat-o sus, pe
dâmb cu ierburi, pe-atât de-ndrăgostitâ,. Cât femeie 187, şi străjuiţi în
jur de nalte creste.
Ci mai curând curg apele spre creste, decât acest prea gingaş
lemn, şi verde, să se aprindă, ca orice femeie, din focul meu; şi-am sa mă
culc pe-o piatra, cât voi trăi, să trec păscând prin ierburi, doar ca să văd
a hainelor ei timbra.
Crescând pe creste, cea mai neagră umbră, sub frunte verde,
tânăra femeie o spulbera, ca omul piatra-n ierburi.
45 (Cil)
Amor, ve^i bine că această doamnă de-a ta virtute-şi râde chiar în
timpul ' când altele şi-o recunosc ca doamnă; şi după ce-a vă^ut că-mi
este doamnă prin ra^a ta ce-mi dă pe chip lumină, ajuns-a cea mai ne-
ndurată doamnă; încât nu pare-a fi o dulce doamnă, ci fiară ce-n iubire
stă de gheaţă; căci, ori e cald afara, ori îngheaţă,
187 Sperând să fie tot atât de îndrăgostită pe cât era de graţioasă
ca femeie.
188 Dublă „sextină „ această cantona atestă ambiţia lui Dante de
a-şi propune şi rezolva dificultăţi prozodice deosebite. Rezultatul, în
pofida unei indiscutabile virtuozităţi, manifesta un caracter artificial,
conceptualist, în dauna spontaneităţii lirice. Repetarea cuvintelor
„doarnn3
(în original: donna, deci „femeie „, dar şi „stăpână „), „timp „,
„lumină „, „gheaţă „ (în origina
/redo – „frig „, „rece”) şi „piatră „ face ca motivul „femeii de piatră >
să pară doar un prete pentru un exerciţiu prozodic.
Ea poartâ-aceeaşi faţă, ca o doamnă ce-a fost făcută dintr-o
mândră piatră de mâna celui ce-a sculptat-o-n piatră. Iar eu, mult mai
statornic ca o piatră pe urma ta, atras de-un chip de doamnă, în piept
port lovitura ta de piatră, pe care ai iybit-o ca-ntr-o piatră
L V” JL ce ţi-a răpit fârâ-ntreruperi timpul, că m-ai trimis spre ea,
şi-i sunt o piatră (tm).
Nici find nu s-a dezvăluit vreo
Vi în soare sau din propria-i lumină, să aibâ-asa virtute sau
lumina încât, ferindu-mă de-aceăst ă piatră, să nu mă ducă faţa ei de
gheaţă acolo unde, mort, voi fi de gheaţă.
Stăpâne, {ţii că-n gerul cel de gheaţă apa devine cristalină piatră,
sub crivăţul cu plesţnele de gheaţa fi aerul în element de gheaţa se
schimba. – ncât ajunge apa doamnă pe-acel tărâm, din pricină de
gheaţă: aşa, în faţa chipului de gheaţă mi-ngheaţâ sângele, oricum e
timpul; şi-acea gândire, ce-mi scurtează timpulm, mi se preface toatâ-n
trup de gheaţă, şi-mi iese-apoi, gonită de lumină (tm), şi-n loc193 îmi
intra cruda ei lumină.
 Sunt, pentru ea, ca o piatră: nu-i stârneso nici un sentiment. „°
Piatră preţioasă.
Gândul la ea, care face să-mi pară mai scurt timpul. „* Subînţeles:
„a ochilor ei„. „' In suflet.

'J) în ea stau frumuseţile-n lumină: iar ne-ndurarea ei e ca de

gheaţă, în piept, unde mi intră-a ta lumina: căci ea revarsă-n ochii mei
lumină când o privesc în ochi, c-o văd în piatră şi-n tot ce-ating cu-a
ochilor lumina. Din ochi îmi da preadulcea ei lumină jăcându-mă să nu
ştiu de-altâ doamnă: o, de mi-ar fi îndurătoare doamnă, chemată doar,
din noapte şi lumina (tm), spre-a o sluji-n tot locul şi tot timpul! Hrănind
alt dor nu-mi voi petrece timpul. Ci tu, Virtute care-ntreci chiar timpul,
mişcarea şi sensibila195 lumină, ajută-mă, că-n jale-mi cheltui timpul:
în inimă pătrunde-i, că e timpul, şi-alungă-afarâ sloiul ei de gheată ce
mi-a răpit, ca nimănuia, timpul; căci de mă va cuprinde-n sine timpul
tău rău, cu-al lui ffrfej196, gingaşa piatră mă~ va vedea întins pe-un pat
de piatră; şi n-o să mă mai scoale decât timpul când nu mai fi-va-n lume
nici o doamnă frumoasă ca această crudă doamnă. Căutare, port în
mintea mea o doamnă ce-mi dă curaj, cu toate ca mi-e piatra m, că toţi
în jurul meu îmi par de gheaţa; şi-anunţ, spre slava-acestui trup de
gheaţă,
194 Ziua şi noaptea.
1” Percepută cu simţurile.
„ Dacă furtuna iubirii nu va înceta în mine.
117 Este insensibilă, ca o piatră, la durerea mea.

O plăsmuire care-şi ia lumină, din forma ta, cum n-a gândit-o

timpul198.
46 (CUI)
Aşa m-aş vrea în vorba mea de aspru ca piatra ce-n asprimea ei
sporeşte, şi-ntr-una se-mpietreste, mai crudă-n faptă şi mereu mai dură.
Iar trupul ei, înveşmântat în jaspru 20°, din calea nimărui nu şi-l
fereşte: căci tolba nu hrăneşte săgeată sa strâpungâ-a ei făptură.
Dar ea ucide: orişice armură e de prisos: nu biruie s-o-ntoarcâ.
Ha are aripi parca, atinge ţinta şi-ori ce scut îl sfarmă; cum nu-s
ca ea. – mpotriva el n-am armă.
Nu-i %a, sub vârful ei, destul de deasă, nici loc, de chipul ei sa mă
ascundă.
Ca floarea-n frunza scunda, aşa stă ea pe culmea minţii mele.
De chipul meu atât de mult îi pasă, cât luntrei lungi de-o mare
fără undă.
Iar greul ce m-afunda văii nu ştiu rime să-l încapă-n ele.
 198 O nouă formă artistică, aşa cum timpul nu a elaborat până
astăzi (se referă chiar a forma metrică a acestei duble „sextine > care, de
fapt, este o invenţie dantescă).
„ Ultima cantona pentru „donna Pietra „, expresie a unor
sentimente extrem de puternice Şi amestecate: dorinţă, ură, mânie,
cruzime, răzbunare.
! °° Jasp, matostat.
Tu, gresie cumplită, cu măsele ce fără milă viaţa mi-o destramă,
ah, cum de nu ţi-e teamă să-mi ronţăi scoarţa inimii-n tăcere?
Eu nu-l numesc pe cel ce-ţi dă putere 201.
Cutremurul ce-n inima mea cade, când sunt privit, de teamă să
nu-mi scape un gând printre pleoape, şi chipul ei în el să mi se vadă, nici
moartea nu mi-l dă, ce-n carne-mi roade cu dinţii lui Amor, şi-o simt
aproape; căci s-a pornit să-mi sape gândirea ţi puterea ei să-mi scadă.
Iar el, ce m-a surpat, acum cu-o spadă, care-a ucis pe Dido 202,
m-ameninţa; şi eu, cu umilinţă, cerşindu-i mila, strigăt port pe bu^e; ci
el pare pornit să mi-o refuze.
Din când în când, cu mâna sus, sfidează plâpânda-mi viaţă, plin
de răutate; si, răsturnat pe spate mă ţine-n pulberi, frânt de oboseală:
atunci, de spaimă, mintea se-nnorea^ă, şi sângele din vinele-ncordate
spre inimă s-abate, chemat de ea 2o3, /faţa mea e pală.
Iar el, sub braţul stâng, înalţă-i pală204 mi-o-nfige, parcă inima-
mi despică.
„ Amor.
„3 Didona, regină legendară a Cartaglnei; fiind părăsită de Eneas,
s-a sinucis înflgin*J-Şi un pumnal în inimă. „ De inimă. „ Spadă.
Si %ic: „ De-o mai ridica o dată, Moartea-mi va închide gura nainte
ca să cadă lovitura”.
Aşa de i-aş vedea, pe cât de-amarâ205, crăpată-n două, inima-i de
piatră, o, nu mi-ar fi o vatră prea cruda moartea. – n chipul ei cuprinsă
(tm).
La fel răneste-n %pri ca-n fapt de seară această, rece, ucigaşa
loatră.
Vai! pentru ce nu latră să-tni deie ajutor în râpa-ncinsă, aşa cum îi
dau eu? Cu-o gurâ-aprinsă i-aş %ice: „latâ-mă, sosesc-”; cu-un deget în
pârul ei sa preget, suflat de-Amor, spre răul meu, cu aur, şi m-aş
îndestula cu-al lui tezaur.
Dacă-af cuprinde mândrsle ei plete, ce mi-au fost bici şi fulger
viaţă-ntreagă, as face-o să petreacă alăturea, din %pri în umbra serii;
nici bun n-aş fi, nici blând; ci, pe-ndelete, as face-aşa ca ursul când se
joacă.
Si dacă mă provoacă, Amor şi-ar lua răsplata răzbunării.
Iar ochii ei frumoşi, ce-au dat pierzării
 J „ * JT V” inima mea, şi după care jindui, i-aş ţintui privindu-i, să
mă răzbun că-mi ocolesc privirea; Apoi as face pace cu iubirea.
105 Aici: „nemiloasă”.
'„ Moartea care ia înfăţişarea ei.
Cântare, du-te drept la-acea femeie ce m-a rănit şi mi-a răpit
îndată dorinţa cea mai dulce: şi-n inima inpge-i o căci răzbunarea multă
cimte-aduce.
VI r
47 (CIV)
Venit-au trei femei 208, /cer intrare în inima mea, toate; dar
înăuntru sade
Amor, staphi fi domn al vieţii mele.
Virtuţi fi frumuseţe-atât de mare din faţa lor străbate, că domnul
meu, cel care totul poate 209, se tulbură doar aurind de ele.
*” Scrisă în exil, această cantona deplânge lipsa de dreptate din
Florenţa contemporană 'ui Dante. Poetul se arată a fl depăşit
adversităţile politice, iertându-şi concetăţenii şi oferindu-le Pacea şi
bunăânţelegerea.
„* Cele trei femei personifică trei virtuţi morale: Dreptatea, Justiţia
naturală şi Justiţia „mană.
Amor.
| frlî-jL 50 v:! IBS'-mm*. '-'JU, Lnspâimântate şi-n necazuri grele
sunt toate trei, gonite şi-obosite, de nimenea-ndrâgite, cu jarmec/virtuţi
fără răsplată, 21°
A fost un timt>, odată, spun ele, când au fost iubite foarte.
Acuma k urăşte lumea toată.
Venit-au de departe, ca-n casa unui bun prieten, unde
Amor de care v-am vorbit, s-ascunde, îşi plânge una ne-ncetat
necazul, si, ca o floare-nvinsâ 2U, îşi ţine-o mână-ntinsâ; iar braţul gol,
coloană de durere, simte văpaia ce-i bră^deazji-obrazul.
Cealaltă mână, strânsă, i-ascunde j aţa plânsa; desculţă. – n
^drenţe, milă parcă cere,.
Amor, vădind, ce-i bine sub tăcere a trece, prin sărmanele ei ţoale,
cu milă şi cu jale o-ntreabă cine-i, ce durere poartă, „ Gonite azj de
soartă”, răspunde ea cu vocea umezită, „. Prin firea noastră ţi-am ajuns
la poartă 212.
Eu, cea mai urgisită, Dreptatea sunt, iar soră-mi muma ta e213/
săraca în podoabe sunt, şi-n straie.”
210 Frumuseţea şi forţa morală a acestor trei virtuţi nu-şi află
răsplata firească: oamenii nu le mai practică.
S„ In text: succisa – „retezată”.
— Prin natura noastră am fost îndrumate spre tine.
211 Dreptatea e soră cu mama Iubirii, prin urmare cu Justiţia
divină.
 Apoi, aftând întreaga ei poveste, ru$inea şi durerea le-ncearcâ-
Amor, şi cere-a afla în grabă cine-s celelalte.
Ea, gata să bocească j ar ă veste, şi-arata sfâşierea.
Şi-i cere mângâierea,
^icând: „ De ochii mei nu-ţi pasâ-ncalte?”
Apoi începe: „Ştii ca-n ţâri mai calde
Nilul e mic, născut dintr-o f întina.
Acolo. – ntr-o lumină ce prin frunziş, de sălcii nu coboară, în unda
rece, clară, am ^amislit pe cea de lingă mine, 214 ce jaţa-n părul blond
şi-o înfăşoară; iar ea, curând, pe sine privindu-se-n f întina străvezie
născu pe-această 215, mai departe mie” 216.
Târ^iu răspunse-Amor, cu ochii-n rouă.
Prin genele lui ude ce-au jost odată crude, a salutat surorile
descinse 2l7.
Apoi, prin^înd săgeţile 218 amândouă, le-a %is: „Sus fruntea! Vite
ce arme vreau! Pierdute păreau, căci prea mult timp n-au fost întinse.
„' Justiţia naturală.
'„ Justiţia umană.
*„ Justiţia naturală e născută din Dreptate şi a născut, la rându-i,
Justiţia umană; deci această virtute e mai îndepărtată de Dreptate („mai
departe mie”), ca grad de rudenie, dedt Justiţia naturală.
*” Cu hainele în neorânduială şi rupte.
„ Privirile.
Nândetea 219, Cumpătarea, jeţe-aprinse din noi, cerşind prin
lume-şi duc năpasta. Dar, dacă-i râu în asta 22°, suspine gura, ochii-n
jele-adâncâ ai oamenilor plângă, căci sunt supuşi acestui cer, ca bruma
221, nu noi ce suntem din eternă stanca 8Z2.
Noi, chiar învinse-acuma, tot vom dura, tot vom găsi simţire să dea
acestor arme strălucire „ 223.
Mie. – ascultând în limba lor cerească cum plâng fi se-nfioarâ
fugari de spiţă rară, exilul ce mi-e dat onoare-mi face dacâ-n destin sau
lege omenească e totuşi scris să piară albele flori de vară, e-o laudă cu
cei mai buni a %ace 224.
Şi dacă nu s-ar pierde-n %ări opace frumosul chip 225 ce-n mine
nu-şi ogoaie cumplita valvătaie,: uşor mi-aş stăphii dttrerea-aceea.
Dar m-a răzbit scânteia, „' Alte virtuţi, născute din iubire, care nu
sunt apreciate de oamenii de azi.
'*> Dacă încălcarea normelor de dreptate, generozitate şi
cumpătare tulbură viaţa socială.
111 Oamenii sunt supuşi Influenţei astrelor, şi trecători. Influenţa
cerurilor, ca principiu activ (sau virtute formativă) joacă un rol important
în concepţia lui Dante asupra destinului omenesc (v. Por. II, 68, 70 etc.;
IV, 59; VII, 137 şi 141 etc.).
111 Fiinţe cereşti şi nepieritoare.
 „ Poetul, prin gura lui Amor, îşi exprimă încrederea că, într-o zi,
oamenii vor restaura în societate practica şi respectul celor trei virtuţi.
>„ Poetul e mândru de exilul său – fle că i-a fost dat în urma unei
legi omeneşti, fie că e fructul providenţei – căci o dată cu el au fost exilaţi
din Florenţa „cei mai buni”, precum şi aceste trei nobile virtuţi.

„ Femeia iubită.

Până la os, şi mi-a ser urnit tulpina; ca umblă moartea-n pieptul

meu cu cheia.
Dac-am greşit, şi vina se stinge prin căinţă, vremea ninsă de multe
ori s-a-ntors de când e stinsă 226.
Chitare, omul %dreanţa nu-ţi atingă spre-a iscodi sub ea ce
doamnă şede 227.- ajungâ-i cât se vede; nu cade mărul dulce-oricui
apleacă.
Înmlădiata cracă.
Dar dacă-ţi va aduce întâmplarea vreun prieten de nădejde, ce te
roagă,: tu înnoieşte-ţi starea, '„ Dacă omul care se căieşte îşi răscumpără
astfel vina „care se stinge prin căinţă „, a trecut foarte mult timp („de
multe ori s-a întors vremea ninsă „) de când el s-a căit; deci poetul nu se
mai consideră vinovat faţă de florentini.
J *„ Poetul personifică, In continuare, însăşi cantona sa, căreia li
recomandă să nu se lase dită de oricine ar vrea să afle ce se ascunde sub
înfăţişarea ei jalnică („zdreanţă „) şi-aratâ-i-te 228; flori, în haină rară, în
inimi ce iubesc reverse pară.
Cântare, să vineri cu albe pene, şi chiar cu negri-ogari în %area
lunga; am vrut să nu te-ajungă, deşi ei pot să-mi facă dar de pace.
Dar nu mă ştiu, de-aceea nu-l vor face 229.
Iertând, cel înţelept din cer se-nfrupta; iertarea-i marele triumf în
luptă.
48 (CV) 23° f Când ve%i ca ochiul meu de plâns e dornic şi-o nouă
spaimă-n inimâ-mi pătrunde. – de dragu-nţelepciunii, Amor 2S1
răspunde şi satură-l de-acest amar 232 statornic. Tu niciodată nu rămâi
datornic cui a ucis dreptatea 233/'s-ascunde la curţile tiranului., de
unde veninul 234 lui îl varsâ-n lume spornic, şi-atâta spaimă-n suflete
împlântă că gura credincioşilor tăi tace:

* Dar dacă un prieten va vrea să cunoască adevăratele sentimente

ale poetului, această cantona să-şi schimbe înfăţişarea („starea”), adică
să devină veselă şi frumoasă, şi să i se arate ca atare, pentru a nu-l
întrista.
119 Aluzie directă la conflictele politice care au determinat exilul
poetului. Cântarea lui d„ guelf („cu albe pene „) ar trebui să se ferească
de a cădea în mâna duşmanilor săi ghibelini („negri ogari”); deşi, ei ar
putea să-i ofere pacea, împăcarea; dar nu i-o vor oferi, doarece nu-l
cunosc; ei nu ştiu că el i-a iertat pentru tot răul pe care i 1-au făcut.
„° Sonet cu adresă politică. După unii comentatori, cel ce-a ucis
dreptatea, împotriva căruia Dante invocă pedeapsa iubirii divine, ar fl
papa Bonifaciu VIII, avar celebru, persecute al guelfllor; iar tiranul (în
original: ii gran Hranno – „marele tiran”) ar fi Filip cel Frumos regele
Franţei. După alţii, ucigătorii dreptăţii sunt ghibelinii; iar tiranul la
curtea căruia au găsit adăpost ar fl Carol de Valois, fratele lui Filip cel
Frumos, care a venit în Florenţ cu falsa intenţie de a-i împăca pe guelfl şi
ghibelini.
!” Divinitatea.

„ Chin.
138 Tu niciodată n-ai lăsat nepedepsit pe cel ce-a călcat dreptatea
în picioare.
*” Avariţia.

Ci tu, foc al iubirii, rasţâ sfântă, virtutea asta 23S goală, care
%ace, ridic-o şi în vălu-ţi 236 o-nvesmântă, căci fără ea pe lume nu e
pace.
49 (CVI) 23V
Deşi mâhnit, cute^ să-mi spun voinţa, prietenă cu adevărul, toată;
deci, de grăiesc vreodată cuvinte ce le tace-ntreaga lume, femei, nu fiţi
mirate, ci-aflaţi cât vi-e de josnică dorinţa: căci frumuseţea spre virtute-
anume v-a dat-o, să vâ-ndrume, Amor 238, prin vechea-i lege, a%i
călcată-n picioare de voi toate 239.
Să ştiţi, voi inimi lui Amor plecate, că din virtutea noastră şi
frumuseţea voastră el ştie una singură să facă; aşadar, nu vă placă, ci-
acoperiti frumseţea: e deşartă, fără virtute. – această frumuseţe.
Spun vorbe îndrăzneţe?
'„ Dreptatea.
'„ Caritatea, vălul în care este îmbrăcată Dreptatea.
'„ Dedicată contesei Bianca Giovanna, fiica contelui Guido Novello
de Casentino, această ^nţonă este o invectivă împotriva avarilor şi
vicioşilor. După cum precizează Dante însuş1” v„lgari eloquentia. II, 2) ea
tratează „un argument moral”: frumuseţea fizică trebuie să c°nstituie o
stimulare a perfecţiunii morale, prin intermediul iubirii. Nu Cupidon, ci
Amor celestiale, adică iubirea cerească.
Femeile încalcă legea primordială a iubirii, în momentul în care
preferă virtuţii frumu-'„<*. Puterea şi bogăţia.
I67
O, ce frumos dispreţ e pentru-o femeie, ca să se despartă chiar ea
de frumuseţea care-o poartă 24°. Virtutea, omul însuşi şi-o alungă, nu
omul, fiara om la-nfaţi sare. O, ce minune mare să vrei să intri la stăpân,
şi-o viaţă prin moarte-nlănţuitâ 241. Virtutea de-a stăpânului poruncă <
ascultă, şi spre cinste-i dă povaţă; încât A.mor pe faţă îi pune semnul
stirpei sale rare în curtea-i fericită 242. Prin mândre uşi străbate, şi
grăbită ' iar spre stăpâna ei îndreaptă pasul, şi-acolo-şi are masul 243.
Îşi face slugăria cu plăcere; în scurta ei şedere, sporeşte. – naltă ce-a
ajuns să vadă 244. Râde de moarte. – atât i-e de scârbavă. O, pură,
scumpă sclavă, măsura ta e-n slavă l Doar tu faci pe stăpân, şi-i o
dovada că folosinţa ta 245 mereu dă roadă.
110 Un dispreţ demn de laudă dovedeşte femeia care, de dragul
virtuţii, renunţă să-şi expună frumuseţea fizică, deoarece aceasta
stârneşte dorinţa bărbaţilor vicioşi.
111 Să doreşti ca, din stăpân, să devii sclav al viciului şi să-ţi
îngrădeşti viaţa prin moarte.
A„ Virtutea face parte din familia („stirpea rară”) a lui Amor, care
sălăşluieşte în cer, trăind în fericire şi împărţind-o celor ce-o practică.
118 Virtutea coboară din cer „prin mândre uşi > la femeia
virtuoasă, şi apoi se întoarce din nou la „stăpâna ei„, înţelepciunea
divină, unde rămâne („îşi are masul”) pentru a-i s '„ în trecerea ei pe
pământ, virtutea sporeşte şi înalţă calităţile înăscute ale omului, ms '
ţindu-se cu celelalte facultăţi ale sufletului.
„ Practica, exerciţiul virtuţii.
Nu la stăpân, ci slugii-i este slugă cel ce de-aşa stăpân se-
ndepârtea^ă 246/vedeţi ce drum urmează; şi-o pierdere, că nu vrea să-l
slujească, cu alta se adună a47/pe-acest domn jalnic toate îl subjugă;
spre adevăr, în slava lui cerească, el nu vrea să privească; ci spre
plăcerea altuia lucrează, cu-o patimă nebună. Ca să va fie-nvâţăturâ
bună, în loc de-ntreg lua-voi o parte, şi-ncerca-voi să spun mai lămurit
tot ce s-ascunde; c-arareori pătrunde prin văl un tâlc obscur spre-a
minţii %are. Cu voi am să vorbesc deschis: e bine aşa, nu pentru mine,
ci pentru voi: a ţine drept josnic şi-n dispreţ pe fiecare 248/că-
asemănarea naşte desfătarea 249. O slugă-i ca un om ce, pe nevrute, pe-
un altul îl urmează, rob plăcerii, pe-o cale a durerii;
*” Cine se îndepărtează de iubirea virtuţii, se face sluga unei slugi,
adică viciului.
2” înstrăinarea de virtute provoacă o îndoită pagubă: omul pierde
avantajele unei vieţi morale şi totodată trebuie să îndure relele pricinuite
de practicarea viciului.
„* Se recomandă ca femeia să privească cu suspiciune şi dispreţ Pe
orice bărbat cât timp acesta nu i-a dovedit că e cinstit.
*” Potrivit unei legi a sufletului, care face ca flecare om să caute
ceea ce i se potriveşte, asemănarea – în bine sau în rău – dintre doi
oameni marchează o înclinaţie reciprocă, însoţită de o desfătare; poetul
avertizează asupra faptului că, iubind bărbaţii vicioşi, femeile dovedesc
că sunt la fel de puţin virtuoase.
 Aşa precum; în goană după pradă 25°, akargâ-ntins ^gârcituL El
Juge, însă liniştea-i mai iute 251. O, minte oarbă, neputând să vadă câ-
ntrecerea-i neroadă cu numărul, scăpat mereu vegherii, râvneşte
infinitul! 252
Dar vai! le face-asemenea s fârşit ui 253.
Zi, ce mai ţii în mână, orb lacom, în ţarina?
„>„ Câştig, avere.
! 51 Cu cât avarul adună mai multe bogăţii, cu atât îşi pierde
liniştea sufletească. AŞA Nemulţumit de ceea ce posedă, avarul caută
mereu să aibă şi mai mult; astfel lui e zadarnică („întrecerea neroadă cu
numărul >), deoarece infinitul nu poate fi atins. 253 Moartea nivelează
diferenţele dintre bogaţi şi săraci, l
Nimica, e răspunsul tău. Blesteme lovească-n orice vreme e ui c us
ui ce-a hrănit dorinţi deşarte!
Si tot blestem pe risipita-ţi pâine ce nu s-a dat la câinel
Si ieri, şi aţi, şi mâine, tu strângi cu două mâini şi pui deoparte,
ce-ţi scapă iar, fi iarăşi e departe 2M.
Tot ce se-adună fără de măsură la fel, fără măsură, se prelinge:
asta pe mulţi i-mpinge să fie slugi; când unul se fereşte, cu mare chin
se-ndeamnâ.
Moarte, ce faci? Ce faci tu, Soartă dură?
Voi nu plătiţi ce nu se cheltuieşte? 255
Şi cui îi foloseşte?
Nu ^tiu. Daca un cerc aici ne-ncinge, iar sus, în cer, ne-nseamnă,
de vâna-i mintea, care nu-l condamnă 256.
De-ar %ice: „ Sunt prea slaba”, oh, ce scurgă neghioabă arată. –
nvins de sluga lui, stăpânul! 257
Ruşinea, ca şi chinul, \par e dublă 258, dacă bine luaţi aminte.
Voi, cru^i cu voi, şi cruyi cu-acele goale fiinţe ce pe vale '„ Avarul
adună mereu; dar, murind, pierde tot ce-a adunat.
!” Moartea şi soarta stat nemiloase: ele nu lasă avarului nimic din
ceea ce n-a vrut să risipească.
*” Vinovată e raţiunea avarului care nu 1-a oprit de Ia patima sa.
'„ Raţiunea nu se poate scuza, susţinând că e mai slabă decât
instinetul, deoarece ea Prin însăşi natura ei, e chemată să-1
stăpânească.
158 Ruşinea şi suferinţa sunt îndoite; o dată, pentru că raţiunea a
fost învinsă; a doua oară, Pentru că a fost învinsă tocmai de cel ce
trebuia să< fie supus, adică de instinct.
/' dealuri dau târcoale, cărora viciul nu le stă-nainte; iar voi pe-un
josnic lut aţi pus veşminte 259.
Avarului, virtutea-n cale-i iese, ea care-ndeamnâ pe duşmani la
pace; 26° cu dragoste l-atrage la sine, însă lui puţin îi pasă, fi nu vrea să
se plece 261.
 Şi după ce-i grăieşte vorbe-alese, i-aruncă-n cale hrana cea
gustoasă ^; dar el tot nu se lasă.
Iar dacă-n lipsa ei, spre el o trage, regretul doar culege că s-alâsat
momit, şi nu alege, ' din faptă, mulţumire 263.
Deci, tuturor jac ştire: să afle cei mâhniţi, plini de mândrie, şi cei
care-ntâr^ie 264, că, dând astfel, vâwţare scumpă-i darul, ştiută doar de
altul, cât de mare 265.

„ In timp ce oamenii virtuoşi („cărora viciul nu le stâ-nainte„),

arătându-şi sufletul adevărat, par lipsiţi de apărare („goale flinte ) şi se
expun cruzimii celor vicioşi, aceştia îşi protejează trupul lipsit de virtuţi
morale („josnic lut ).
„° Funcţia morală a virtuţii este de a asigura armonia tuturor
facultăţilor omeneşti.
211 Omul vicios rezistă înclinaţiei naturale de a săvlrşi binele, şi
argumentelor raţiunii.
'„ Fapta bună care produce delectarea morală.
'„ Dacă uneori, convins de argumentele raţionale, săvârşeşte totuşi
o faptă bună, omul vicios regretă că a săvârşit-o, şi nu încearcă
mulţumirea firească, deoarece această faptă nu e conformă cu fiinţa lui
morală înclinată spre rău: i se pare „că s-a lăsat momit”.
'„ Poetul se adresează celor trei categorii de oameni care, chiar
dacă fac fapte bune, nu Ie fac din generozitate: unora le pare rău că
trebuie să le facă („cei mâhniţi„), alţii le fac „in orgoliu („plini de
mândrie”). Alţii abia după îndelungate insistenţe („cei care întârzie „)
„ Fapta bună a unor asemenea oameni nu mai este „dar „, ci „vânzare
scumpă”; nutna cel ce a beneficiat de pe urma ei poate să spună cu ce
preţ a obţinut-o; adică ştie ce mu a dorit-o şi ctt de puţin 1-a mulţumit
văzlnd că celălalt a făcut-o tn silă.
Ştiu ei că asta doare?
Cui ia, prea râu îi pare, încât reju^ul nu-i stârneste-amarul 266.
Aşa loveste-n toţi şi-n sine – avarul.
De^văluitu-v-am, femei, întreagă a lumii ce v-admira răutate, ca s-
o urâţi cu toate 26r/ dar voi lăsa şi-o parte mai afundă; a spune-o nu se
cade.
Din viciu un alt viciu-şi trage vlaga 268, căci prietenia-n lume se
confundă 269/
Iubirea cea fecundă din bine, prin asemănare, scoate, a' binelui
dulci roade 27°.
Vedeţi cum încheierea însăşi cade: să nu creadâ-o frumoasa, de-al
ei chip bucuroasa, că e iubită de-acesti oameni 271/dacă frumseţea-ar fi
să treacă printre păcate, dragostei i-am spune poftă de fiara 272. Vai de-
aceea femeie ce %ilnic îşi descheie frumseţea, sa şi-o deie, „ Un
asemenea dar jigneşte („doare „); beneficiarul regretă că, în primul
moment I-a acceptat, şi-1 refuză fără părere de rău („refuzul nu-i
stârneste-amarul”).
'„ Femeile virtuoase trebuie să urască admiraţia bărbaţilor vicioşi,
deoarece în ea se manifestă doar dorinţa.
„ Un viciu conţine în sine, în germene, orice alt viciu, şi-1 hrăneşte.
!” Viciile se înrudesc, sunt prietene Jntre ele, şi astfel se pot
substitui unul altuia.
'„ Oamenii care iubesc cu adevărat („iubirea cea fecundă „) fiind
virtuoşi, îndeamnă şi pe alţii pe calea virtuţii, şi astfel, făctod-i asemenea
lor, le provoacă delectare morală.
S” Femeia mândră de frumuseţea ei, şi care şi-o expune privirii
bărbaţilor, nu stârneşte iubirea, ci numai dorinţa lor.
871 Considerată ca instinct, iubirea e un rău, o poftă animalică.

Fără virtute, pentru stricăciune, creând pe-Amor alături de raţiune

273.
Cântare, nu depart e-i o femeie dintr-un oraş cu mine, pe care-
ntreaga lume frumoasă, buna, înţeleaptă-o tine; dar n-o ştie anume;
~L>ianca, Giovanna, Contessa-i voi spune la ea te du, sfioasă şi
curata, cu ea stai prima dată, şi ei întâi i-arăt ă ce tâlc pe drumul către
ea te pune; apoi poruncii ei te vei supune.
50 (CXI) Dante către Messer Cino da Pistoia 274
Am fost cu-Amor, din cea de-a nouă-n vreme rotire-a Soarelui, tot
împreună 2755 şi ştiu cum el împintena şi-nstrună 276, /sclavul lui
cum râde şi cum geme. Iar cine-ar vrea raţiuni, virtuţi să cheme în
contra lui 277, e ca un om ce sună
173 Poetul deplânge femeia care socoteşte că iubirea este doar o
pornire instinctuală. In original: crede Amor fuor d'orto di ragione –
„crede iubirea în afara grădinii raţiunii”.
*74 E un sonet în care Dante răspunde prietenului său Cino da
Pistoia care-1 întreba într-un alt sonet, al cărui prim vers era: „Dante,
dacă întâmplător te lasă „, oare omul, care simte că i s-a risipit dragostea
pentru o femeie, poate să se lase cuprins de o nouă pasiune? Sonetul a
fost trimis prietenului din Pistoia împreună cu Epistola III în care poetul
îşi explică versurile.
275 Am iubit de la vârsta de nouă ani. Aluzie la timpul când Dante
a văzut-o pentru prima dată pe Beatrice.
„ Struneşte.
!” împotriva lui Amor.

Un clopoţel, fi crede ca-n furtună alină aburii-n ciocniri extreme

ars.
Căci în arena lui Amor, nu are voinţa sorţi să nu fie învinsă, iar
sfatul s-o ajute nu-i în stare.
 Dar poţi s-o laşi de-un pinten nou împinsă, şi, oricare ar fi, să dai
urmare iubirii noi, când ceealaltă-i stinsă.
51 (CXIII)
Răspuns lui messer Cino da Pistoja, în numele marchizului
Moroello a79
Vrednic te face de-orişice comoara rostirea ta cea dulce/latină
280/dar schimbătoarea-ţi inimă înclină spre ochi ce încă nu te
bucurară! Eu, care port în orice por, amară, otrava 281 ce cu plânsete
se-alina, „* Asemenea omului naiv care, făcând să sune un clopoţel pe
timp de furtună, crede că poate linişti stihiile.
„' Cino da Pistoia i-a trimis marchizului Moroello Malaspina di
Giovagallo, protector al Iui Dante, următorul sonet: „Căutând comoara
de virtute rară/căreia gingăşia i se-nchină, /un aspru spin, marchize,
npiept mă-nspină/şi simt cum frigul morţii mă-nfloară. /Ce caut Şi nu
aflu mă doboară, /nu viaţa care mi se scurge, lină; /şi vai! această
steaua mă destină/să stau senin în raza ei barbară. /Durerile-mi mai
mult fle-ţi vădite, /dar nu cu bucurie, pentru-a-ţi spune/ce jale fără
seamăn mă răpune. /Până nu mor, poţi face o minune: /să schimbi în
aur roci încremenite/ce-au dat din stânci izvoare limpezite.„ în original,
„aspru spin” (mala spinaj e un joc de cuvinte ce trimite la numele
marchizului, însărcinat să răspundă 'n numele acestuia, Dante îi
reproşează lui messer Cino uşurinţa cu care se îndrăgosteşte. După
obiceiul timpului, sonetul de răspuns e alcătuit pe aceleaşi rime.
„ Aici: limpede, dreaptă, cinstită.
M Subînţeles: „a iubirii t.

Tot mai găsesc, purificată. – n mină virtutea 282 care-mi dă un

chip de ceară. Nu-i vina soarelui ca frunţi orbite nu-l văd când se înalţă
şi apune, ci-a stării rele ţi-ntru stricăciune 283. Dac-ar vedea că plânsu-
n ochi îţi pune dovada vie-a vorbelor rostite, să mă-ndoiesc nicicând nu
mi-aş permite.
52 (CXIV)
Dante către messer Cino da Pistoria 284
Eu mă credeam, o messer Cino 285, foarte străin, ţi nu de-acum,
de-aceste rime; căci astăzi navei mele spre lărgime s-ar cuveni alt drum,
de ţărm departe. Dar aurind că-adeseori ai parte să te laşi prins cu
multă uşurime 286, mă-ntorc ţi fac, vai! poate cu asprime, truditul deget
pana să mi-o poarte.
181 Statornicia în iubire.
„3 A stării rele a sufletului tău care, fiind păcătos, te-ndeamnă
mereu spre altă femeie.
284 Dante îl mustră din nou pe Cino da Pistoia pentru uşurătatea
sentimentelor lui.
 286 Demn de reţinut este şi răspunsul lui messer Cino: „Fiind eu,
de la vatra mea iubită/sortit să plec, o Dante. – n ţări străine, /departe
de-al plăcerilor ciorchine, /ce-alcătuiesc Plăcerea infinită, /plingând
bătut-am lumea nesflrşită, /purtând presimţul unei morţi meschine; /şi
de-am aflat doar umbra ei, în mine/mi-am zis: de ea mi-e inima
rănită. /Ci nu mă smulg din braţele-ndrăzneţe, /în care disperarea mi se
frânge, /căci ajutor n-aştept. Fără-ncetare/plăcerea mă cuprinde şi se
stinge, /sortit să aflu. – n măşti de frumuseţe, /pe risipite chipuri. –
desfătare „. În versul „Şi de-am aflat. Rănită „, poetul vrea să spună: Şi
chiar atunci când a (tm) întâlnit doar umbra unei iubiri, am crezut totuşi
că iubirea adevărată mi-a rănit inima.

În mrejele dragostei.
Pe cel, ca tine. – ndrâgostit prea iute, ce scapă şi din nou s-
aruncâ-n pară, uşor îl spintecă Amor, cu dreapta. Ci dacă inima ţi-e aţa
uşoară, te rog struneşte-o singur prin virtute, cu dulcea vorbă
potrivindu-ţi fapta.
53 (CXVI)
Amor, dacă mi-e dat să-mi plâng durerea, ca lumea să m-audă,
lipsit cum sunt de cea din urmă vlagă, învaţă-mă să plâng precum mi-e
vrerea: aţa ca jalea crudă în vorbe să se despleteascâ-ntreagă.
Tu moartea-mi vrei; sunt bucuros de asta; dar cine-mi va ierta, că
nu {tiu spune ce jale mă răpune?
Cine va şti ce suferinţi m-apasa?
Dar de-mi îmbraci în sunete năpasta, fă ca din geamătul, ce-l port
pe bu%â murind, nimica ea să nu ausţâ.
„' După unii cercetători, aceasta este prima poezie inspirată de
„donna Pietra„. E oare vorba de o femeie reală, deosebit de frumoasă şi la
fel de indiferentă la dragostea poetului (tânăra Gentucca din oraşul
Lucea, ori padovana Pietra degli Scrovigli), sau de un simbol, de un nou
concept – „femeia de piatră „ – cu care Dante răspunde la „donna
angelicata „ a poeziei Provensale, şi la idonna gentile” a „Dulcelui stil
nou” cultivat de el însuşi cândva? E greu te dat un răspuns categoric, în
orice caz, aceste canţone marchează o nouă modalitate poetică: e*presia
sentimentelor este mai violentă, imaginile mai îndrăzneţe, limbajul mai
realist, preocu-PâriJe prozodice mai evidente; o undă puternică de
senzualitate le diferenţiază de dragostea spiritualizată din poeziile
inspirate de Beatrice. Versurile au fost trimise marchizului Moroello
Malaspina, în 1308 sau 1309, împreună cu Epistola III, cuprinzând şi
mărturisirea împrejurărilor în care Poetul a scris cantona.
Căci de-ar afla ce simt, de milă-atrasă, ar fi-n scădere faţa ei
frumoasă.
Nu pot să fug, căci ea îmi urmăreşte închipuirea treabă, la fel cum
gândul meu spre ea se-ntinde.
 Iar sufletu-mi, ce-n râul lui tânjeşte, precum şi-o-nfăţişea^ă, rea şi
frumoasă, tot asa-şi aprinde durerea 288, şi-o contempla. Când e plin de
dorinţa mare, care-n ochi s-aţine, se supără pe sine că. – n focu-aprins
de el, el însuşi cade.
Ce frâu al mintii oare poate prinde furtuna f ară chip, rotită-n
mine?
Şi spaima, ne-ncăputâ, care vine în jurul gurii, curge în cascade:
iar ochii iau şi ei ce li se cade.
Făptura ei vrăjmaşă, ce rămâne crudă, nevătămată, şi-n mâna ei
voinţa mea o are, neîncetat m-atrage-ncet spre sine, spre cea adevărată
289, cum semenul râvneşte-asemănare.
Ştiu bine: neaua fuge după soare; dar nu mai pot: sunt ca un om
ce-asteaptă pieirea, şi se-ndreaptă chiar el spre ea, condus de-o stea
străina.
Ajuns în preajma ei, deodată-mi pare
*” Sufletul meu şi-o înfăţişează aşa cum este ea în realitate:
frumoasa şi insensibilă; astfel, sufletul însuşi îşi făureşte propriul său
chin. 888 Fiinţa ei reală, nu închipuită.
Ml r

C-aud: „ Ai milă, vrei să-i ve%i pieirea?” 29°

Atunci mă-ntorc să aflu cu privirea cine m-ajuta. Vai! mă f ring în
tină chiar ochii ei, {i fără nici o vină.
Amor, din câte răni durerea-mi stoarce, nu eu, tu ai putinţa să {ţii,
ca m-ai vă%ut cuprins de moarte 2M; chiar daca sufletul în piept se-
ntoarce, uitarea, neştiinţa au fost cu el, cât timp era departe
Când învie^ {i desluşesc ce spart e sărmanu-mi piept de rana din
iubire, nu pot să-mi viu în fire, ci tremur plin de spaimă şi de/#gj292 şi-
ara t o jată-ngălbenitâ foarte; orice cuvânt mi-ar mai veni din spate,
chiar dacă %îmbet dulce l-ar străbate 293, mult timp nelămurit mi-e
chipul încă, iar cugetul rămâne-n spaimă-adâncă.
Aşa mi-ai prăbuşit, Amor, fiinţa şi-o stăpâneşti în tină, acolo-n
Alpi, pe-o margine de vale 294.
Când viu, când mort, precum îţi e dorinţa, mă ţii, într-o lumină ce
fulgerând deschide morţii cale.
190 Sunt cuvintele lui Amor, adresate femeii neîndurătoare.
191 Nu eu, care am zăcut ca mort, ci tu, Amor, care m-ai privit în
tot acest timp, P°t' ' spui din câte răni am sângerat.
„ Tlnguire.
191 Orice cuvânt mi-ar mai adresa ea, care stă In spatele meu,
chiar dacă acest cuvânt plin de bunăvoinţa, şi ameninţarea ei n-ar fi fost
declt o glumă. '„ Pe valea râului Arno, în Alpii casentini.
Vai, nu femei privindu-mă cu jale,
 ^ăresc în jur, nici lume mai aleasă, O, dacă ei nu-i pasă, al altor
sprijin nu sper niciodată.
Gonită a%i din preajma curţii tale 295, ea râde.
— A.mor, de-a ta săgeata vie: căci poartă scut turnat dintr-o
mândrie în care orice ascuţiş se frânge; căci pieptu-n %a nimica nu-l
atinge.
Te du, cântarea mea alpină, poate
Florenţa, vatra mea, vedea-vei, care mă iine-n pribegie, fără iubire,
fără îndurare
De intri-n ea, să spui: „ N-o să mai poată stăpânul meu să poarte
bătălie cu voi. De unde vin, el stă-n sclavie.
Chiar de-ar cădea cruzimea voastră toată, el nu mai este liber să
review.
54 (CXVII)
Pe drumu-acela, pe care-l străbate frumseţea când pe-Amor în
minte-l scoală, trece Lisetta mândră, triumfală ca una ce stăpână se
socoate.
U „* Nesupusă puterii tale.
*„ Sonet scris în perioada „mondenităţii”lui Dante, după moartea
Beatrice! poate singurul i în care iubirea „ideală pentru fiica lui Portinari
triumfă asupra iubirii „reale „ pentru „donna
Sentile i, personificată în imaginea Lisettei.
*” Când trezeşte iubirea, pentru ca aceasta să pună stăpânire pe
întreaga noastră gândire.
Şi când pe pragu-acelui turn 288 s-abate, deschis cu-a sufletului
învoială 2„, deodată-aude-un glas care nu-nşala 80°: „ lntoarce-te,
frumoaso, nu mai bate la uşă, câ-năuntru alta şede, ce sceptrul
stăpânirii mele-ndatâ ce-ajunse l-a cerut, şi-Amor i-l dete”. Cuprinsă de
ruşine, că se vede din casa lui Amor îndepărtată, Lisetta, roşie la chip,
purcede.
„ Turnul voinţei.
„ Turnul voinţei nu se deschide decât atunci când sufletul, mişcat
de un sentiment, consimte.
„ (tm) Care spune adevărul.

SFÂRŞIT