Tema: Fondatorii sociologiei medicale

Planul:
1. Obiectul de studiu al sociologiei medicale.
2. Apariţia și dezvoltarea sociologiei medicale.
3. Obiectivele acestea.
4. Factorii care au influiențat dezvoltarea sociologiei medicale.
5. Curentele și participanții la apariţia SM.
Cuvântul „sociologie“are două semnificații: cuvântul latin „societans“ comunitate și „logosul“
grecesc –înțelegere, învățare. Prin urmare, definiția generală reprezintă sociologia ca știință a
societății.
Sociologia - știința sistemelor sociale, funcțiile lor, legi (modele, tendințe), operarea și
dezvoltarea (activitate și interacțiune), sistemele sociale și comunităților (din lume, societate,
instituție, grup, organizare, familie, personalitate).
Sociologia medicinii - diviziunea sociologică, studiul sistemului de sănătate, aspectele sociale ale
conceptelor de boală și sănătate, comportamentul oamenilor în domeniul medical.
Creșterea naturală de interes în sociologia medicinei în știința internă modernă este determinată
de faptul că în cadrul acestuia poate fi realizat un studiu sociologic al sistemului de sănătate de
stat ca fiind una dintre cele mai importante instituții publice, rolul și locul medicine pentru
sanatatea publică, medicului și pacientului în societate.

Obiectivele sociologiei medicale.Obiectivul medical

Sociologia medicală informează asupra proceselor sociale care interferează cu echilibrul fizic sau
mental al indivizilor, aducându-şi aportul la realizarea studiilor de Sepidemiologie socială, la
studiul concepţiilor despre sănătate, şi al comportamentului sanitar, în organizarea activităţii
sanitare şi elaborarea politicii sanitare.

Obiectivul economic
Sociologia medicală efectuează cercetări asupra costurilor îngrijirii medicale,consumul de
medicamente, cheltuielile individuale şi de la buget referitoare la sănătate,oferind cunoştinţe utile
asupra comportamentelor sociale care influenţează producerea şi consumul prestaţiei sanitare.

Obiectivul sociologic
Analizând problemele de sănătate, sociologia medicală vizează cunoaşterea societăţii, domeniul
medical reflectând în mod specific comportamentul individual şi al grupurilor sociale. Studiind
raportul sănătate – boală – societate, sociologia medicală încearcă să dezvăluie acest loc
particular al vieţii sociale.

Problematica sociologiei medicale

Între temele dominante ale sociologiei medicale se numără:
- conceptele socicologice de sănătate şi boala;
-schimbarea socială şi dimanica timpurilor de morbiditate;
-cauze sociale ale îmbolnăvirilor;
-comportamentul bolnavului în spital şi în societate;
-relaţiile dintre medic şi pacient;
-spitalul şi pacienţii;
-moartea şi starea de moribund;
-comunicarea în practica medicală;
-inegalitatea accesului la serviciile sanitare;
-etnicitate, sănătate, asistenţă medicală;
-familia şi îmbolnăvirea;
-femeile ca paciente şi asistente ale bolnavilor;
- persoanele în vârstă şi sănătatea;
 -medicina şi controlul social;
-devianţă, etichetare şi stigmat social;
-sistemul sanitar naţional în perspectivă internaţională (comparativă);
-profesiile medicale şi rolul lor în domeniul apărării şi promovării sănătăţii publice;
-măsurarea stării de sănătate;
-evaluarea asistenţei medicale.

Apariţia sociologiei medicale se bazează atât pe pluridimensionalitatea fenomenului „sănătate“,

cât şi pe ambiţia sociologiei care creşte, în conformitate cu dezioderatele enunţate de
întemeietorii săi, o ştiinţă a „bunăstării“ şi a „libertăţii“umane. Sociologia medicală a debutat
practic odată cu publicarea lucrării „ Le suicide. Etude de sociologie” (1897) a lui Durkheim,
în care el distinge două tipuri desolidaritate: mecanică şi organică.
Solidaritatea mecanică este, ca formă de integrare socială caracteristicăsocietăţilor primitive,
definite de o minimă diviziune a muncii, omogenitate a rolurilor sociale, experienţe de viaţă
comună şi o conştiinţă colectivă puternică.Solidaritatea organică este specifică societăţii
moderne industriale cu o diviziunea muncii sociale complexă, care presupune prin specializare şi
interdependenta între indivizi.
Membrii societăţii sunt diferiţi, fiecare având propria personalitate, iar conştiinţa colectivă restra
ngându-se în favoarea celei individuale. Fiecare parte asistemului are propria mişcare, diviziunea
complexă a muncii asigurând armonia şicoeziunea ansamblului. Indivizii cooperează pentru
realizarea unor scopuri pe care nu le pot atinge singuri, datorită diferențelor de rol și a
interdependenţei impuse dediferenţelor de status. Durkheim contrazice teoriile potrivit cărora
rata suicidului este influenţată de factori geografici, climatici, biologici,rasiali sau psihologici. El
a susţinut că suicidul este un fapt social obiectiv şi poate fiexplicat numai prin factori sociali.
Analizând fenomenul sinuciderii (fenomen medical şisocial) Durkheim a demonstrat că acesta
variază în funcţie de un alt fapt social,integrarea şi coeziunea socială, apărând astfel cerinţa
metodologică de a explica un faptsocial tot prin factori de natură socială.Primele teorii de
sociologie medicală au apărut în anii ’50 fiind elaborate decercetători celebri precum Parsons,
Merton sau Kendall. Ei au abordat din perspectivă sociologică aspecte ale instituţiilor de îngrijire
a sănătăţii, ale rolurilor profesionale,organizarea instituţiilor de învăţământ medical, au definit
conceptele de boală şi sănătateşi au precizat şi principalele drepturi aşi obligaţii ale statusurilor şi
rolurilor de pacient şimedic.Sociologia medicală are drept obiect de studiu fundamentele sociale
ale sănătăţiişi îmbolnăvirii, interdependenţa dintre factorii sociali şi starea de sănătate sau de
boală a populaţiei, precum şi incidenţa stării de sănătate sau de boală asupra vieţii sociale
aindivizilor şi a grupurilor umane.Sociologia medicinei – studiază factori precum structura
organizatorică, relaţiiledintre roluri, sistemul de valori, ritualurile şi funcţiile medicinei ca un
sistem deconduite (R. Strauss, 1955)Sociologia în medicină –
integrează conceptele, principiile şi cercetărilesociologice în medicină, inclusiv educaţia
sociologică a studenţilor medicinişti, studiul comportamentului sanitar şi al epidemiologiei
sociale, studiul proceselor de dezvoltarea ale unei boli sau ale factorilor care influenţează
atitudinea pacienţilor faţă de boală (R.Strauss, 1972).
Sociologia sănătăţii – studiul particular al aspectelor economico-sociale alesănătăţii, ale locului
sitemului sanitar în societate şi raporturile dintre diferitele politicisanitare (Steudler,
1972)Toate aceste definiţii sunt complementare, vizează aspecte particulare alesistemelor de
sănătate şi se circumscriu sociologiei medicale.Între obiectivele sociologiei medicale se numără:
-distribuirea bolilor în societate, în funcţie de sistemul social, mediul familial, religie,sex, clase
sociale, profesie.
-factorii sociali şi culturali legaţi de natura şi gravitatea bolii
-tipul de tratament adoptat
-elementele sociale care intervin în procesul terapeutic
-etiologia socială şi ecologia bolii
-comportamentele sociale ale terapiei şi readaptării
 -medicina ca instituţie socială
-sociologia învăţământului social
-studiul variabilelor culturale ale manifestării sănătăţii şi bolii
-relaţiile medicale şi sociale în grupurile mici
- bazele economice ale serviciilor medicale
-influenţa industriilor medicale asupra stării de sănătate a populaţiei
-conexiunea dintre structura socială şi boală
-influenţa factorilor economico-sociali asupra stării de sănătate şi răspunsul societăţiila
sănătate şi îmbolnăvire.Aceste obiective interferează cu cele ale epidemiologiei şi sănătăţii
publice, dar exitădiferenţe remarcabile în ceea ce priveşte metodele şi tehnicile utilizate de
foecaredisciplină în parte, precum şi direcţiile şi obiectivele cercetării.

Factorii medicali şi sociali ai dezvoltării sociologiei medicale

Sociologia medicală se va dezvolta în special în SUA, unde cercetarea organizaţiilor medicale a
reprezentat o prioritate pentru sociologie. Ulterior, după anii ’70, şi în ţările europene se va
dezvolta acest sector ştiinţific. Între factorii care au influenţat evoluţia sociologiei medicale se
numără:
-evoluţia practicii medicale
-transformarea instituţiilor de îngrijire a sănătăţii
-creşterea preţului sănătăţii şi introducerea sistemelor de asigurare a sănătăţii
-organizarea studiilor de medicină
-modificarea tabloului morbidităţii
-implicarea guvernamentală sporită în domeniul sănătăţii şi apariţia surselor definanţare
pentru cercetarea sociologică a sistemelor sanitare.

Emile Durkheim (1858 – 1917)

Născut la Epinal, îşi face studiile la Paris, după care activează ca profesor la Bordeaux şi la
Sorbona. În 1894 publică „Les regles de la methode sociologique“, iar în1897, „Le suicide“. Din
punctul său de vedere, sociologia trebuie să îndeplinească două condiţii pentru a se constitui ca
ştiinţă:
-să îşi definească obiectul propriu de cercetare: faptele sociale deosebite de obiectul altor
ştiinţe.
-faptele sociale trebuie observate şi explicate cu aceeaşi rigurozitate metodologică.

Cea dintâi problemă care se pune sociologului este de a defini faptul social, în acest sens
trebuind să aibă două caracteristici: să fie exterior individului şi să se impună individului cu o
forţă coercitivă.„Este fapt social orice fel de a face, fixat sau nu, capabil să exercite asupra
individului o constrângere exterioară, sau care este general pentru o întreagă societatedată, având
totuşi o existenţă proprie, independentă de manifestările sale individuale.“(Durkheim). Astfel,
faptul social se delimitează în mod clar de faptul biologic, fiind reprezentare sau acţiune şi
de faptul psihic, fiind exterior individului, impunândui-se cu o forţă de constrângere. Faptele
sociale se diferenţiază şi în fapte normale şi fapte patologice, această clasificare având la bază tot
criterii statistice. Faptele normale sunt caracteristice majorităţii indivizilor în timp ce faptele
patologice sau anomice apar la unnumăr relativ restrâns de indivizi şi au o condiţionare spaţio-
temporală. Astfel, anumite fenomene considerate patologice, precum crima sau suicidul, devin
normale din punctulde vedere al lui Durkheim, o societate fără crime sau sinucideri fiind
imposibilă, iar aceste fapte trecând în rândul normalităţii.După definire şi clasificare, faptele
sociale trebuie supuse metodei de cercetare, prima regulă fiind aceea de a considera faptele drept
lucruri, pentru a deveni obiectivi înstudiu, eliminând subiectivismul caracteristic gândirii
speculative, psihologismului şi ideologismului. De asemeni, explicaţia faptului social trebuie să
fie de ordin cauzal,această cauză fiind tot din mediul social şi nu din cel psihologic sau biologic,
 air funcţia pe care o îndeplineşte trebuie să fie tot din mediul vieţii sociale. O altă necesitate pe
caremetoda o impune este cercetarea din punct de vedere statistic a faptelor sociale, precumşi
stabilirea de corelaţii între diversele tipuri de fapte sociale. El va aplica aceste reguliîn celebrul
studiu asupra suicidului, „Le Suicide“.

Max Weber (1864 – 1920)

Născut la Erfurt, face studii de drept, economie, istorie şi filosofie, după care activează ca
profesor la Freiburg, Heidelberg şi Munchen. În lucrările sale abordează treiteme majore:
-natura dominaţiei
-caracteristicile raţionalităţii
-raporturile dintre idei şi interesele materiale (ideile religioase şi activitateaeconomică).În
definirea sociologiei, Weber va pleca de la distincţia dintre judecăţile de valoare şi judecăţile
de raportare la valori.
Primele nu intră în corpul ştiinţei, în timp ce celelalte servesc la selecţia şi ierarhizarea faptelor
sociale devenite subiect al ştiinţei. A două etapă a metodei propuse de Weber constă în explicaţia
cauzală a faptelor sociale, care trebuie să fie universal valabilă. La acest nivel, cercetătorul
trebuie să se
supună principiului neutralităţii axiologice, trebuind să dea dovadă de obiectivitate,verific
abilitate independenţă şi consistenţă logică.În viziunea lui Weber, sociologia este o ştiinţă care
îşi propune să înţeleagă prin interpretare activitatea socială şi prin aceasta să explice cauzal
desfăşurarea şi efectele activităţii sociale. Astfel, sociologia este o ştiinţă comprehensivă şi
explicativă a faptelor sociale. Ea are obligaţia înţelegerii acestor fapte şi apoi a explicării lor prin
interpretare.Sarcina sociologiei este de a reduce formele cooperării umane la o activitate
comprehensibilă.

Talcott Parsons (1902 – 1979)

Născut în Colorado Springs, urmează cursurile unor prestigiose universităţ iamericane şi
europene, după care va activa ca profesor la Universitatea Harvard. Este principalul reprezentant
al structuralismului funcţionalist din sociologia americană, înviziunea sa, sistemul social
constând dintr-o pluritate de actori individuali incluşi într-un proces de interacţiune şi motivaţi
de obţinerea unor satisfacţii optime. El a introdus şi conceptele de rol şi status social, statusul
reprezentând poziţia individului în cadrul sistemului social, în timp ce rolul defineşte latura
dinamică a acestuia, activarea sa înviaţa socială. Astfel, acţiunea umană este modelată de norme,
valori şi si mboluri sociale care delimitează comportamentul adecvat şi permis al actorilor
implicaţi în viaţa socială. Conform lui Parsons, sistemul social se confruntă cu nevoia de
integrare socială aindivizilor şi menţinerea echilibrului funcţional, în acest scop reliefând patru
funcţii:funcţia de intergrare, de adaptare, de atingere a scopului şi de păstrare a
structurilor sociale şi atenuare a tensiunilor. Echilibrul funcţional poate fi păstrat prin
socializarea valorilor şi prin controlul social asupra indivizilor.
În sociologia medicală actuală există trei curente majore, ilustrate prin trei perspective teoretico-
metodologice. Astfel, concepţiile cu privire la locul şi rolul sănătăţii, bolii şi al sistemului
medical în cadrul social diferă în funcţie de perspectiva adoptată.
a) Perspectiva (paradigma) funcţionalistă – ia avut ca reprezentanţi de marcă pe Durkheim,
Weber, Parsons şi Merton, care susţineau că sănătatea este esenţială pentru perpetuarea speciei
umane şi viaţa socială organizată. Pentru a funcţiona în parametri optimi, societatea trebuie să
asigure exitenţa unor persoane productive caresă efetueze sarcinile vitale. În caz contrar, se
produc disfuncţionalităţi în ceea ce priveşte bunul mers al vieţii sociale, al bunăstării populaţiei,
precum şi al alocării deresurse în sectoarele neproductive. Conform funcţionaliştilor, instituţiile
medicale îşi au rolul bine definit de a diagnostica, a trata şi a încerca să vindece o afecţiune,
deasemenea trebuie să prevină apariţia bolii folosind programele de asistenţă primară şi să
activeze în cercetarea ştiinţifică în scopul eficientizării actului medical. Totodată ele devin şi
instituţii de control social, prin abilitatea de a defini comportamentele umane drept normale ori
deviante. Talcott Parsons a definit rolul de bolnav, printr-unset de aşteptări culturale ce definesc
comportamentele adecvate ori inadecvate ale persoanelor bolnave.
Astfel, el consideră că boala afectează negativ viaţa socială,impunându-se astfel
un control al societăţii, rolul de bolnav având numeroasetrăsătrui comune cu rolul de deviant.
b) Perspectiva (paradigma) conflictualistă – între susţinătorii săi se numără Marx,
Mills,Waitzkin şi Therborn şi porneşte de la presupoziţia că serviciile de îngrijire medicală nu
sunt accesibile pentru toţi membrii societăţii, fără dicriminare. Astfel, serviciile de sănătate sunt
condiţionate şi de capacitatea financiară a individului, existând şi aici o stratificare socială
generatoare de inechităţi. Ei acuză reţele private de instituţii medicale, orientate spre profit,
pentru faptul că nu acordă îngrijiri şi celor de nu îşi pot permite financiar aceste servicii.
Totodată, clinicile private sunt acuzate şi defaptul că nu acordă atenţie învăţământului medical,
susţinut din bani publici înspitalele universitare, cheltuielile acestora din urmă fiind mai mari cu
30%, faţă decele ale unui spital obişnuit.
c) Perspectiva (paradigma) interacţionistă – promovată de Mead, Cole, Goffman, Schutz şi
Garfinkel, pretinde că boala este o etichetă atribuită unei afecţiuni. Astfel,definiţia bolii este
negociată, validată prin confirmare sau infirmarea sa de către alte persoane în procesul
interacţiunii sociale simbolice. Prin larga lor răspândire, unele afecţiuni nu sunt
considerate anormale, iar în alte cazuri, medici consideră anumite afecţiuni drept boli, deşi există
puţine argumente în ceea ce priveşte existenţa unor cauze biologice certe şi totodată a unui
tratament adecvat. De asemeni, descoperirea unui produs medicamentos înainte ca afecţiunea pe
care o tratează să fie considerate boala, a condus la etichetarea respectivei afecțiunii.
În prezent se manifestă şi procesul de medicalizare a devianţei prin care tipuri comportamentale
considerateimorale în trecut sunt privite acum drept stări patologice. Din perspectiva vine
racţionistă, comportamentele sau reglementările sociale îi îndeamnă pe oameni să se conformeze
normelor sociale, să gândească, să acţioneze şi să perceapă lucrurile înmodalităţi acceptabile în
cadrul unei culturi. Un rol important în cadrul acestei perspective îl joacă şi teoria sociologică a
etichetării, a rolului reacţiilor sociale faţă de devianță.
Adepţii acestei teorii susţin că nu actul sau comportamentul unei persoane este deviant, ci
devianţa este determinată de reacţia socială la devianţă.În ceea ce priveşte metodologia
sociologică se disting două paradigme dominante însociologia medicală:
a)Perspectiva (paradigma) pozitivistă propune o metodologie bazată pe modelul ştiinţelor naturii,
în care sursele fundamentale ale cunoaşterii sunt inducţia teoretică sau testarea teoriilor prin
intermediul experienţei. Există astfel o distincţie clară între judecăţile de constatare şi judecăţile
de valoare. Astfel, faptele sociale sunt explcate prin alte fapte sociale, iar cunoașterea socială
trebuie să asigure obiectivitatea discursului sociologic, evitînd explicațiile axiologice și bazîndu-
se pe legi şi generalizări empirice.
În sociologia medicală, pozitiviştii au studiat influenţavariabilelor sociale asupra originii bolii.
b)Perspectiva (paradigma) interpretativă are la bază scrierile lui Max Weber, punând
accentul pe specificul subiectiv, ireductibil al faptelor sociale şi conducând la necesitatea
concentrării asupra analizării semnificaţiilor vehiculate de actorii socialiîn interacţiunile sociale.
Se pune astfel accent pe distincţia dintre studiul naturii şi
studiul culturii, în sociologia medicală avându-se în vedere distincţia dintre fenomenul biofizic al
bolii (disease) şi fenomenul social al îmbolnăvirii (illness). În timp ce boala apare independent
de natura umană, fiind studiată de ştiinţa bio-medicală, analizarea reacţiei la boală a grupurilor
sociale şi trăirii în plan psihic astării de boală aparţin psihologiei sociale şi sociologiei. Astfel, se
insistă asupra etichetării bolii şi a bolnavului şi asupra caracterului stigmatizant al
acestei etichetări.
În rândul sociologilor medicali, părerile sunt împărţite, existând fie adepţi ai uneia dintre cele
două paradigme, fie neutri care consideră ca ambele perspective au valoarealor explicativă,
pentru diferite probleme. De asemenea, au existat şi voci care au promovat integrarea lor în
folosul ştiinţei, ele neexcluzându-se reciproc
 La finele acestei teme vreau să menționezi importanța acestei subramuri ale sociologiei, în
studierea medicinei, în abordările care au fost elaborate. Fiecare om de știință interpretând-o în
felul său, completindu-se unul pe altul. Obiectul sociologiei medicale a fost difinit într-o
răspîndire mai îngustă de către A. M. Izutkin, V.P. Petlenko, G.I. Tsaregorodtseva, o răspîndire
mai largă a realizat-o Titmont încercînd să nu să se limiteze numai la medicină.
 Bibliografie:

1. Constantin Schifirneț, Sociologie, București: Comunicare.ro, 2004

2. Lazăr Vlăsceanu ”Metodologia cercetării sociologice” București,
1982.
3. Социология: Учебник для вузов/ В.Н. Лавриенко, Н.А. Нартов,
О.А. Шабанова, Г.С. Лукашова; Под ред. проф. В.Н.
Лавриенко. - 2-е изд., перераб. и доп. - М.: ЮНИТИДАНА,
2000. - 407 с.
4. 2. Краткий словарь по социологии, М., 1989.
5. 3. Добронравов Н.Социология медицины / Философская
энциклопедия, М., 1970, т.5, с.98.
6. 4. Решетников А.В.Эволюция и проблемы современной
медицины // Экономика здравоохранения. № 5, 6/45 2000,
с.64-66.