Auxiliar - Curricular Prot - Mediu Clasa IX

AUXILIAR CURRICULAR clasa a IX-a
CUPRINS
Argument
1. MODUL I – ECOLOGIE GENERALĂ

1.1 Fişe de lucru 3
1.2 Teste de evaluare 4
1.3 Soluţii 30
1.4 Bibliografie 35
2. MODULUL II – METODE PRACTICE DE INVESTIGARE A
ECOSISTEMELOR
2.1 Fişe de documentare 42
2.2 Fişe de lucru 43
2.3 Teste de evaluare 81
2.4 Soluţii 92
2.5 Bibliografie 95
Argument
Prezentul material se adresează profesorilor şi elevilor din ciclul inferior al liceului

tehnologic clasa a-IX-a, domeniul pregătirii de bază „Protecţia mediului”, calificarea profesională
,,Tehnician ecolog şi protecţia calităţii mediului ,,Auxiliarul curricular este realizat pentru
modulele :
- ecologie generală
- metode practice de investigare a ecosistemelor
care se studiază în cadrul curriculum-ului obligatoriu, pe parcursul a 36 de
săptămâni într-un număr de 108 ore, distribuite astfel :
Domeniul pregătirii de bază: Protecţia mediului

Calificarea profesională: Tehnician ecolog şi protecţia calităţii mediului -1-
- 72 ore de instruire teoretică

- 36 ore de laborator tehnologic
Prin conţinuturi, auxiliarul curricular doreşte să realizeze o mai bună motivare a elevului
şi o creştere a interesului acestuia pentru cunoştinţele şi abilităţile ce se formează în domeniul
tehnic.
Scopul auxiliarului este acela de a orienta activitatea profesorului şi de a stimula
creativitatea acestuia prin modelele cuprinse în material. Auxiliarul nu acoperă în întregime
cerinţele programei, fiind doar un material orientativ , care cuprinde activităţi diverse care au
rolul de a forma elevului abilităţi cheie şi de a-l face să-şi însuşească cunoştinţele de
specialitate .
Materialul conţine:
- fişe de documentare
- fişe de lucru
- fişe de observaţie
- teste de evaluare
- teste de autoevaluare
Alegerea activităţilor s-a făcut ţinând seama că cei care învaţă sunt elevi, avându-se în
vedere diferenţierea sarcinelor şi a timpului acordat. În desfăşurarea activităţilor profesorul va
respecta principiile educaţiei centrate pe elev. Activităţile practice, exerciţiile şi testele propuse şi
rezolvate urmăresc atingerea criteriilor de performanţă.
Evaluarea rezultatelor activităţii elevilor se poate realiza atît ca evaluare formativă,
continuă, după secvenţe de învăţare cât şi ca evaluare sumativă, prin teste finale, portofoliu în
concordanţă cu criteriile de evaluare specifice fiecărui rezultat al învăţării.
A fost utilizat un limbaj simplu, uşor accesibil elevilor. S-au folosit tabele, grafice, imagini
pentru a face testul mai stimulator şi mai atractiv pentru elevi.
Auxiliarul curricular este un model pe care profesorii îl pot adapta în funcţie de
particularităţile elevilor.
Prof. Tatiana Hladiuc – Colegiul Tehnic de Ind. Alimentară

MODULULII
MODULUL
ECOLOGIE GENERALĂ
ECOLOGIE GENERALĂ
AutorI:
prof. Niculina Ciosnar – Colegiul Tehnic „Petru Muşat” Suceava
prof. Liliana Tomasciuc – Colegiul Sivic „Bucovina” Câmpulung Moldovenesc
(FL 12, FL 14, FL 15)


FIŞA DE LUCRU NR.1

NOŢIUNEA DE SISTEM BIOLOGIC. ÎNSUŞIRILE SISTEMELOR BIOLOGICE
1. Completaţi schemele de mai jos:

a.
SISTEMELE
din punct de vedere
fizic pot fi:
1. 2. 3.
b.
Însuşirile
SISTEMELOR
BIOLOGICE
c.
2. Explicaţi succint cum se realizează autoreglarea temperaturii corpului omenesc.

FIŞA DE LUCRU NR.2

ORGANIZAREA ECOSISTEMELOR
Completaţi spaţiile libere de mai jos:

a. Organizarea ecosistemelor presupune studiul:
1. ..................................................
2. ..................................................
b. Ecosistemul este format din două componente care se intercondiţionează.
Componente ale
ecosistemului
I. Componenta anorganică II. Componenta organică

(..............................) (...............................)
a.SUBSTRAT b. MICROCLIMAT
suport material al viului clima locală
1.
1...................................... 2.
3.
4.
2....................................... 5.
6.
7.
3...................................... 8.
FIŞA DE LUCRU NR.3

BIOTOPUL. STRUCTURĂ ŞI CARACTERISTICI

1.Completaţi schema:
BIOTOPUL
Factori
geografici
Factori
mecanici
Factori fizici
2.
Factori
geomorfologici
Factori chimici
Completaţi tabelul de mai jos:
Organisme Caracterizare Exemple
euriterme
stenoterme
mezoterme
poikiloterme

homeoterm
e
3. În raport cu nevoile faţă de apă, organismele se clasifică în:

- hidrofile- .......................................................... ....................................................ex: nufărul;
- mezofile- .......................................................................................................ex: salamandra;
- xerofile- ................................................................................................................ex. cactuşi;
- higrofile- .................................................................................................................ex: feriga.
4. Enumeraţi adaptările care apar la animale, pentru reducerea pierderilor de apă:




5. Precizaţi în ce constă influenţa directă a luminii asupra activităţii organismelor:
6. Caracterizaţi, din punct de vedere al salinităţii (precizând valoarea):

a. apele dulci:
b. apele salmastre:
c. apele sărate:
7. Solul conţine substanţe nutritive. Acestea sunt reprezentate de:

 macroelemente:.....................................................
 microelemente:......................................................
8. Exometaboliţii sunt substanţe rezultate în urma activităţii metabolice a organismelor. Precizaţi

câte 3 exemple de:
 atractanţi:
 repelenţi:

FIŞA DE LUCRU NR.4

NIŞA ECOLOGICĂ
Nişa ecologică reprezintă unitatea funcţională care indică distribuţia unei specii
determinată de condiţiile de biotop şi resursele de hrană.
1. Definiţi principalele componente ale nişei.
1. Nişa spaţială:
2. Nişa fenologică:
NIŞA
ECOLOGICĂ
3. Nişa pluviometrică:
4. Nişa trofică:
Atenţi Într-o nişă nu pot exista două specii cu aceleaşi cerinţe ecologice.
e!
2. Precizaţi valorile componentelor nişei ecologice pentru speciile de mai jos:
PELICANUL STÂRCUL ROŞU
Temperatura optimă: Temperatura optimă:
Hrană: Hrană:
Perioada de Perioada de reproducere:
reproducere:
Explicaţi dacă cele două specii pot ocupa aceeaşi nişă ecologică.

FIŞA DE LUCRU NR.5

STRUCTURA TROFICĂ A BIOCENOZEI
1. Încadraţi în categoriile trofice corespunzătoare următoarele organisme: cartof, om, râmă,

bacterii aflate pe cadavre, păstrăv, alge, gândac de Colorado, grâu, găină, stejar, ciuperci care
descompun celuloza de origine vegetală, omida stejarului, ciocănitoare, ciuperci parazite la om.
1. Producători 2. Consumatori 3. Descompunători
2.Alcătuiţi două lanţuri trofice utilizând speciile de mai sus (minim 3 verigi trofice fiecare).
3.Alcătuiţi o reţea trofică cu cel puţin 4 lanţuri trofice şi identificaţi nodurile trofice.

Calificarea profesională: Tehnician ecolog şi protecţia calităţii mediului - 10 -
FIŞA DE LUCRU NR.6

POPULAŢIA
1. Precizaţi prin ce se diferenţiază indivizii populaţiei din figura de mai jos:
1. 2. 3. 4.
5. 6.
2. Populaţiile diferă între ele prin:……………………..…., ……………………….,

…………………….., …………………………,…………………………………
3. Completaţi rubricile tabelului de mai jos:
Tip de reglare Modalităţi de Caracterizare/Descriere Exemple

realizare
CHIMICĂ -
Migrarea
Apărarea activă
Canibalismul
ACTIVĂ
Succesiunea la
hrană
Longevitatea
Factorul stress
COMPLEXĂ
FIŞA DE LUCRU NR.7

INDICI STRUCTURALI AI BIOCENOZEI
1.Enumeraţi modalităţile prin care se poate determina efectivul numeric:

a)

b)
c)
d)
2.În urma analizelor de teren s-au obţinut datele din tabelul de mai jos şi se cere să se
calculeze frecvenţa şi abundenţa relativă a speciilor.
Nr. probă Proba 1 Proba 2 Proba 3 Proba 4

Specia
Buburuză 1 - 1 -
Viespe 1 2 2 -
Albină 1 - - -
Păduchi de plante 1 5 8 9
3.Reprezentaţi grafic structura pe vârste a unei populaţii în care:

a. predomină indivizii juvenili b. predomină indivizii senescenţi (bătrâni)
4.Calculaţi rata medie de creştere lunară, (Rm), dacă la 1 mai 2003 populaţia de cerbi din
ecosistemul X avea 1126 cerbi iar la 1 mai 2005 populaţia avea un afectiv numeric de 1166
cerbi.
5. Recunoaşteţi tipurile de distribuţie spaţială a populaţiilor şi completaţi tabelul de mai jos:

Tip distribuţie Caracterizare Exemple de specii
♣ ♣ ♣ ♣ ♣ ♣
♣ ♣ ♣ ♣ ♣ ♣
♣ ♣ ♣ ♣ ♣ ♣

♣♣
♣♣
♣♣
♣ ♣
♣ ♣♣ ♣
♣♣
6. Migraţia constă în deplasarea individuală sau în masă, dintr-un habitat în altul, cu revenire la
ecosistemul iniţial. Exemplificaţi organisme din fiecare categorie, care migrează.
MIGRAŢIA
este întâlnită la:
peşti păsări mamifere
FIŞA DE LUCRU NR.8

FUNCŢIILE ECOSISTEMULUI
1. Analizează cu atenţie careul de mai jos şi vei găsi care sunt funcţiile unui ecosistem.
Notează-le în caseta alăturată.
1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10.
1. D I R E A L P E G E
2. O S D A L A Ţ I I N
3. H B N U B E S M T E
4. S N D T I C L I Ţ R
5. F A R O R E S U I G

6. C I R C U L A Ţ I E
7. I U I O G D O R L T
8. C D L N A R E U I I
9. L O A T U I D A N C
10. A L I R R E A Ş G Ă
11. R E N O M G T O R X
12. S L I L I N E Ţ E M
2. În figura de mai jos este prezentat un ecosistem terestru. Se cere:
să identificaţi tipul de ecosistem;

să precizaţi care este rolul energiei solare în
funcţionarea acestuia;
să realizaţi schematic modul în care circulă materia în
acest ecosistem, utilizând şi noţiunile de la tema
„Structura trofică a biocenozei”.

FIŞA DE LUCRU NR.9

STRUCTURA SPAŢIALĂ A ECOSISTEMULUI
1. Studiaţi cu atenţie imaginile de mai jos:
1. ecosistemul............................. 2. ecosistemul..............................
Se cere să:
a. identificaţi tipul de ecosistem;
b. delimitaţi, pe verticală, structura spaţială a fiecărui ecosistem;
c. precizaţi, pentru fiecare etaj, câte 5 specii componente;
2. Completaţi coloanele tabelului de mai jos:
Tipul de ecosistem Caracterizare (L, l, î) Exemple

păduri
1. lacuri
pajişte alpină
2. balta
ţărmul mării
3. liziera pădurii

FIŞA DE LUCRU NR.10

DINAMICA ECOSISTEMULUI
1. Precizaţi câte 2 exemple de variaţii ale biocenozei:
Variaţii ale biocenozei
aritmice
ex................................................ ritmice
ex.............................................
2. Clasificaţi organismele următoare în funcţie de perioada în care îşi desfăşoară activitatea;

precizaţi minim 2 adaptări ale acestora.
1.mierlă 2.fluture 3.bufniţă 4.ciocănitoare 5.liliac 6.cucuvea
Organisme Nr. imagine Adaptări

nocturne
diurne
cepusculare
3. Stabiliţi corespondenţa dintre elementele celor două coloane:

SEZON PERIOADA
1. prevernal a. 15 septembrie – 15 noiembrie
2. serotinal b. 15 august – 15 septembrie
3. estival c. martie - aprilie
4. autumnal d. noiembrie - martie
5. vernal e. mai – 15 iunie
6. hiemal f. 15 iunie – 15 august


SUCCESIUNEA ECOLOGICĂ
1. Completaţi schema de mai jos, enumerând în ordine logică etapele succesiunilor:
1.
2.
3.
PRIMARĂ
4.
5.
LOGI
CESI
ECO
UNE
SUC
CĂ
6.
A
1.
SECUNDAR 2.
Ă
3.
2. Identificaţi şi numiţi tipurile de modificări/transformări prezente la ecosistemul din figura de

mai jos:
3. Completaţi tabelul de mai jos:

Nr. Caracteristica Ecosistem tânăr Ecosistem matur

crt.
1. Nr. de specii
2. Relaţii
interspecifice
3. Biotop
4. Reţea trofică
5. Capacitate de
refacere a
populaţiilor
4. Realizaţi un minidicţionar cu termenii noi care au apărut pe parcursul lecţiei şi vă sunt străini
de vocabularul vostru.
minidicţionar


ECOSISTEMUL PĂDURE
Utilizând manualul completaţi în tabelul de mai jos informaţiile corespunzătoare:

PĂDUREA DE FOIOASE PĂDUREA DE CONIFERE
Biotopul Biotopul
-temperatura medie: -altitudine:
-curenţi de aer: -temperatura medie:
-conţinut de oxigen: -precipitaţii:
-solul: -tip de sol:
Biocenoza -pH sol:
-specii de arbori:
-specii de animale: Biocenoza
-etajarea plantelor:
1.
1.
2.
-etajarea (stratificarea) plantelor:
3. 2.
4. 3.
Pădurea de fag Pădurea de stejar 4.
Biotopul Biotopul
-altitudine: -altitudine:
-temperatură medie: -flora:
-precipitaţii: -tip de sol:
-tip de sol:
-pH sol:
Biocenoza Biocenoza
-fauna:
-flora: -flora:
-fauna: -fauna:


PAJIŞTI
PAJIŞTILE
ecosisteme terestre în care producătorii primari sunt
reprezentaţi de o vegetaţie ierboasă săracă.
CLASIFICARE
1.naturale 1. alpine
după origine după altitudine 2. subalpine

2. amenajate
3. de stepă
Completaţi tabelul cu informaţiile solicitate, utilizând manualul:
Caracteristica Pajişti alpine Pajişti subalpine Pajişti de stepă

altitudine
precipitaţii
temperatura
luminozitate
specii
flora adaptăr
i
fauna
Obs. Folosiţi şi alte surse de informare, cum ar fi: atlasul, internetul, etc.


ECOSISTEME ACVATICE – RÂUL
1. Completaţi informaţiile lipsă din tabel, utilizând manualul sau alte surse de informare:
Componente ale biocenozei
fauna
vegetaţia
Caracteristici ale biotopului

Zona geograficăSector de râu
Sectorul inferior
Sectorul mijlociu
Sectorul superior
de şes Zona
de deal Zona
Zona montană
2. Enumeraţi adaptările biocenozei din zona păstrăvului.
3. Definiţi termenii:

PLANCTON FITOPLANCTON
MINIDICŢIONAR
BENTOS
ZOOPLANCTON


ECOSISTEME ACVATICE – RÂUL
Realizaţi o comparaţie între caracteristicile biotopului unui râu în cursul său superior
(amonte) şi cursul inferior (aval).
SECTORUL INFERIOR (aval)
ECOSISTEMUL ACVATIC - RÂUL
SECTORUL SUPERIOR (amonte)

CARACTERISTICI
Albia
Panta albiei

a apei Viteza de curgere
Volumul de apă
Calificarea profesională: Tehnician ecolog şi protecţia calităţii mediului

Substratul
Temperatura apei
substanţă organică Cantitatea de
Cantitatea de oxigen
Conţinut în săruri
- 25 -
Transparenţa

ECOSISTEMUL LACUSTRU
1. Analizaţi cu atenţie careul de mai jos. În acesta veţi găsi ascunse tipurile de lacuri (pe
verticală) şi regiunile acestora (pe orizontală). Găsiţi şi marcaţi aceste elemente.
1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 12. 13. 14. 15.
1. I L K E P A C I Ţ A M E S F
2. L A M E T R L I M N I C Ă R
3. F P E A M A T Z R I E U C T
4. J Ă R T U N D E G O M Y R E
5. O D D U N A Ţ I I Ş E A A C
6. A U N E T I H M T E R Y P L
7. S L D A E C L Î P S C I Ă U
8. F C R E R O S U I L E N S N
9. O E Q L I T O R A L Ă U Ă G
10. R L I C S D O R U M I W R I
11. V U L O A R A L I A Z T A M
12. S C P R O F U N D Ă A L T E
13. A I I C R E A N G F R A Ă T
2. Grupaţi tipurile de lacuri identificate în funcţie de altitudine şi după adâncimea şi calitatea

apei:
LACURI
2. după adâncime
1. după altitudine
şi calitatea apei
a. b. a. b.
3. Enumeraţi principalele elemente ale biotopului unui lac:

 ……………………………………………….
 ……………………………………………….
 ……………………………………………….
 ……………………………………………….
 ………………………………………………
 ……………………………………………..

4. Caracterizaţi cele 3 regiuni ale unui lac, din punct de vedere al bogăţiei şi componenţei
biocenozei.
Zona Caracterizare
1.
2.
3.
5. În caseta de mai jos se cere să descrieţi succint fenomenul de eutrofizare a apei.


ECOSISTEMUL MAREA NEAGRĂ
Caracterizaţi succint factorii abiotici şi biotici ai Mării Negre.
LUMINA TEMPERATURA SALINITATEA
INCLUDEPICTURE "http://t2.gstatic.com/imag
es?q=tbn:cgae-nzL2kRLcM:http://gabrieladsavit
sky.files.wordpress.com/2009/07/plaja-oltenia
.jpg" \* MERGEFORMATINET
INCLUDEPICTURE "http://t3.gstatic.com/imag
es?q=tbn:0cdvlL8TUuxSrM:http://www.aventurila
pescuit.ro/out/articles/read/articles/gallery
/lufar_fedd23d.jpg" \* MERGEFORMATINET
INCLUDEPICTURE "http://t3.gstatic.com/im
ages?q=tbn:BIhj_yKhytGOBM:http://www.ziuaco
nstanta.ro/images/stories/2009/10/27/pics/m
area_neagra.jpg"
CANTITATEA DE OXIGEN \* MERGEFORMATINET
BIOCENOZA MIŞCĂRILE APEI
MAREA NEAGRĂ
Zona litorală Zona pelagică
Zona abisală


ECOSISTEME ANTROPICE
1. Completaţi schema de mai jos, utilizând manualul dar şi alte surse de informare:
ECOSISTEME
ANTROPIZATE
Agroecosisteme Ecosistemele
aşezărilor
umane
2. Identificaţi în imaginile de mai jos ecosistemele naturale şi cele antropizate, denumiţi-le:

3. Recunoaşteţi tipul aşezărilor umane, denumiţi-le şi rezolvaţi cerinţa de mai jos:
Care sunt asemănările şi deosebirile dintre cele două ecosisteme?
4. Recunoaşteţi tipul de ecosistem din imaginile de mai jos. Rezolvaţi cerinţele:
a. Prin ce se deosebesc agroecosistemele din cele două imagini?
b. Prin ce activităţi agricole omul modifică în agroecosisteme următorii factori de biotop: solul,
umiditatea, luminozitatea?


ORGANIZAREA ECOSFEREI
1. Completaţi aritmograful de mai jos şi veţi descoperi pe verticala colorată denumirea

sistemului ecologic care cuprinde totalitatea ecosistemelor de pe Pământ.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
1 – învelişul solid de la suprafaţa Pământului;

2 – componenta vie a a ecosistemului;
3 – pătura gazoasă situată în jurul Pământului;
4 – locul unde se produc fenomenele meteorologice;
5 – stratul de aer cu grosimea de 60-100 km;
6 – reprezintă 0,001% din volumul atmosferei;
7 – stratul superior al atmosferei;
8 – învelişul de apă al Pământului;
2. Caracterizaţi relaţiile care se întâlnesc la nivelul ecosferei:

Categorii de Caracterizare
relaţii
Relaţii dintre
individ şi
populaţie
Relaţii dintre
populaţie şi
ecosistem


CIRCUITE BIOGEOCHIMICE
1. Completaţi aritmograful de mai jos:

B
1. I
2. O
G
3.
4. E
5. O
6. C
7. H
8. I
9. M
I
10.
C
1 – tip de combustibil prin arderea căruia se elimină CO2;

2 – compus chimic sub care se află carbonul în aer;
3 – elemente componente ale lanţurilor trofice;
4 – alga Nostoc foloseşte azotul pentru sinteza acestor substanţe;
5 – element cu rol important în fixarea azotului din atmosferă;
6 – formă a azotului pusă în libertate de bacteriile de putrefacţie;
7 – tip de bacterie care fixează azotul în nodozităţile plantelor leguminoase;
8 – scheletele animalelor, de pe fundul oceanelor, intră în alcătuirea acestui tip de roci;
9 – prin intermediul lanţurilor trofice fosforul ajunge în acest tip de organism;
10 – acest tip de animale îşi procură sulful din plante;
2. Descrieţi succint rolul apei în realizarea circuitelor biogeochimice ale principalelor elemente
chimice (C, N, P, S).

TEST DE EVALUARE I
ORGANIZAREA SISTEMICĂ A MATERIEI VII
I. Încercuiţi litera corespunzătoare răspunsului corect: 1,5p

1.Reglarea proceselor în cadrul sistemelor biologice se face prin:
a.feed-back;
b.conexiune directă;
c.echilibru dinamic;
d.evoluţie;
2.Asigurarea fidelităţii informaţiei genetice transmise se realizează prin fenomenul de:
a.integralitate,
b.redundanţă;
c.programare,
d.autoreglare,
3.Rocile care se degradează sub acţiunea factorilor de mediu sunt sisteme:
a.închise;
b.deschise;
c.izolate;
d.ideale;
II.Precizaţi valoarea de adevăr a propoziţiilor: 1,5 p

1.Însuşirile unui sistem reprezintă suma însuşirilor părţilor componente. A F
2.Sistemele biologice evoluează pentru creşterea diversităţii lor interne. A F
3.Mediul acţionează asupra sistemelor biologice cu tendinţa de a le dezorganiza. A F
4.Ierarhia sistemelor biologice este o trăsătură esenţială a materiei vii. A F
5.Integralitatea este specifică doar sistemelor biologice. A F
III.Stabiliţi corespondenţa între elementele celor două coloane: 1,5 p
a.programe ,,pentru sine” 1. starea de repaus

2. urmărirea prăzii
b.programe ,,pentru specie” 3. împerecherea
4. deplasarea
5. căutarea partenerului
IV.Completaţi spaţiile libere: 1,5 p

Însuşirile generale ale sistemelor biologice sunt:
-
-
-
-
-
-
V.Întocmiţi un eseu cu tema ,,Autoreglarea sistemelor biologice” după următoarea

structură de idei:
-definiţie, generalităţi;
-schema de autoreglare;
-parametri reglaţi. 3p
NOTĂ: Se acordă 1 punct din oficiu. Timp de lucru 1oră.

TEST DE EVALUARE II
BIOTOPUL. BIOCENOZA. STRUCTURA TROFICĂ
I.Încercuiţi litera corespunzătoare răspunsului corect: 25 p

1.Prima verigă a unui lanţ trofic este reprezentată de:
a. plante verzi;
b. specii carnivore;
c. descompunători;
d. organisme omnivore;
2.Speciile euriterme sunt cele care:

a. suportă variaţii mari de temperatură;
b. au temperature corpului constantă;
c. trăiesc numai în apă;
d. sunt sensibile la acţiunea luminii;
3.Biocenoza este un sistem:

a. deschis fără autoreglare proprie;
b. închis;
c. deschis, individual şi cu reglare proprie;
d. deschis, supraindividual şi cu reglare proprie;
4.Biocenoza reprezintă:
a. componenta anorganică;
b. componenta organică;
c. totalitatea producătorilor de substanţă organică;
d. totalitatea factorilor abiotici dintr-un ecosistem;
5.Producătorii de substanţă organică sunt reprezentaţi de:

a. ciuperci;
b. specii omnivore;
c. plante verzi;
d. specii carnivore şi ierbivore;
6.Relaţiile trofice sunt bazate pe:

a. hrănire;
b. răspândire;
c. reproducere;
d. apărare;
7.Descompunătorii au rolul de a:
a. transforma materia minerală în materie organică;
b. atrage indivizi din aceeaşi specie sau din specii diferite;
c. descompune materia organică moartă în săruri minerale;
d. respinge indivizi din aceeaşi specie sau din specii diferite;
8.Oxigenul intră în compoziţia aerului în procent de:

a. 0,21%;
b. 21%;
c. 78%;
d. 0,78%;

9.Migraţia păsărilor reprezintă adaptarea acestora la:

a. temperaturi scăzute;
b. umiditate ridicată a biotopului;
c. salinitate scăzută;
d. temperaturi ridicate;
10.Lanţul trofic poate avea :

a. minim 5-6 verigi trofice;
b. maxim 6 verigi trofice;
c. un număr nelimitat de verigi trofice;
d. maxim 7-8 verigi trofice;
II. Încercuiţi litera A dacă enunţul este adevărat şi litera F dacă acesta este fals: 10 p
1.Variaţiile concentraţiei de oxigen din apă pot avea caracter perturbator. A F

2.Lumina influenţează activitatea organismelor direct prin cantitate şi calitate. A F
3.Totalitatea lanţurilor trofice dintr-un ecosistem formează reţeaua trofică. A F
4.Muşchii şi lichenii fac parte din categoria descompunătorilor. A F
5.Consumatorii primari sunt consumatori de ordinul I deoarece se hrănesc cu animale. A F
III. Definiţi noţiunile de biotop şi specii homeoterme. 10 p
IV.Stabiliţi corespondenţa între cifrele din coloana A reprezentând tipuri de factori abiotici
şi literele din coloana B reprezentând exemple de factori abiotici. 15 p
A – factori abiotici B – exemple

1. fizici a. altitudinea
2. chimici b. salinitatea
3. mecanici c. umiditatea
4. geografici d. curenţi oceanici
e. conţinutul în oxigen
V. Alcătuiţi patru lanţuri trofice, cu câte minim patru verigi fiecare, care să se intersecteze
la nivelul consumatorului secundar. 30 p
NOTĂ: Se acordă 10 puncte din oficiu. Timp de lucru 1 oră.

TEST DE AUTOEVALUARE
ECOSISTEMUL: FUNCŢII, STRUCTURĂ SPAŢIALĂ,
DINAMICĂ, SUCCESIUNE ECOLOGICĂ
I. Încercuiţi litera corespunzătoare răspunsului corect: 2p

1. Succesiunea ecologică reprezintă o modificare:
a. reversibilă;
b. ireversibilă;
c. parţial reversibilă;
d. discontinuă;
2. Sezonul estival se succede în perioada:
a. 15 septembrie – 15 noiembrie;
b. martie – aprilie;
c. 15 iunie – 15 august;
d. mai – prima jumătate a lunii iunie;
3. Pădurea este un ecosistem:
a. adimensional;
b. unidimensional;
c. bidimensional;
d. tridimensional;
4. Trecerea energiei prin ecosistem, de la producători la consumatori se numeşte:
a. flux de energie;
b. consum de energie;
c. pierdere de energie;
d. circuit energetic;
5. Într-o populaţie reprezentată grafic sub forma unei piramide cu baza largă:
a. predomină maturii;
b. predomină tinerii;
c. senescenţii sunt în număr mare;
d. toate categoriile sunt aproximativ egale, ca număr;
II. Precizaţi valoarea de adevăr a propoziţiilor: 1p

a. Efectivul numeric se poate afla prin numărare directă.
b. Principala sursă de energie a unei păduri de conifere este energia solară.
c. Într-un ecosistem acţiunea factorilor de mediu este constantă în timp.
d. Într-o biocenoză plantele înfloresc şi fructifică în acelaşi timp.
III. Enumeraţi fazele/stadiile succesiunii primare. 1,5p
IV. Completaţi spaţiile libere din propoziţiile de mai jos: 1,5p

a. Ecosistemul este un sistem mixt alcătuit dintr-o componentă......(1).... şi o
componentă.....(2)....
b. Metoda capturării şi ....(3)....constă în prinderea indivizilor dintr-un habitat, marcarea
şi ....(4)....acestora.
c. Longevitatea sau durata de viaţă a indivizilor reflectă capacitatea de .....(5).....a
acestora.
V. Reprezentaţi grafic şi descrieţi modul de distribuţie spaţială a indivizilor unei populaţii

3p
NOTĂ:Se acordă 1p din oficiu.Timp de lucru 1 oră.

TEST DE EVALUARE INIŢIALĂ – sem II

I. Încercuiţi litera corespunzătoare răspunsului corect: 1,5p
1. Componenta anorganică a ecosistemului se numeşte:
a) biocenoză;
b) biotop;
c) microclimat;
d) substrat.
2. Echilibrul dinamic este o proprietate a:
a) sistemelor biologice;
b) habitatului;
c) microclimatului;
d) sistemelor nebiologice.
3. Evoluţia ontogenetică presupune trecerea:
a) de la ou la adult;
b) de la adult la ou;
c) de la stadii inferioare spre stadii superioare;
d) de la stadii superioare spre stadii inferioare.
4. Din categoria producătorilor primari fac parte:
a) algele verzi-albastre;
b) insectele carnivore;
c) organismele parazite;
d) bacteriile descompunătoare.
5. Lumina face parte din categoria factorilor:
a) mecanici;
b) chimici;
c) biologici;
d) fizici.
II.Precizaţi valoarea de adevăr a enunţurilor de mai jos: 1,5p
1. Integralitatea este specifică doar sistemelor biologice.
2. Sistemele izolate fac schimb doar de materie cu mediul înconjurător.
3. Canibalismul este o relaţie intraspecifică.
4. Un lanţ trofic are maxim 10 verigi trofice.
5. Un organ este format din mai multe ţesuturi.
III. Stabiliţi corespondenţa dintre elementele celor două coloane: 1,2p

A. Specii B. Caracterizare
1. stenoterme a. se întâlnesc în zone aride
2. homeoterme b. ocupă biotopi cu umiditate moderată
3. mezofile c. au temperatura internă a corpului aproape constantă, indiferent de
cea a mediului
4. xerofile d. suportă variaţii mici de temperatură
IV. Definiţi noţiunile de sistem şi biotop. 1p
V. Completaţi spaţiile libere: 0,8p

1. Descompunătorii transformă materia.....(1)..... în săruri minerale.
2. Atractanţii au rolul de a .....(2)..... indivizi din aceeaşi specie sau specii diferite.
3. Sistemele biologice.....(3)..... din mediu diverse informaţii.
4. La plante şi la animale nişa ecologică este alcătuită din .....(4).....componente.
VI. Alcătuiţi o reţea trofică dintr-un ecosistem al pădurii de amestec care să conţină 5
lanţuri trofice. 3p
NOTĂ:Se acordă 1p din oficiu.Timp de lucru 1 oră

SOLUŢII
FIŞA DE LUCRU NR.7
7.2
2 2
Fbuburuză   100 ; Fbuburuză  50% Abuburuză   100 ; Abuburuză  6,45%
4 31
3 5
Fviespe   100 ; Fviespe  75% Aviespe   100 ; Aviespe  16,12%
4 31
1 1
Falbină   100 ; Falbină  25% Aalbină   100 ; Aalbină  3,22%
4 31
4 23
Fp   100 ; Fp  100% Ap   100 ; A p  74,20%
4 31
7.4
N 40
Rm  ; N  1166  1126 ; t  24luni ; Rm  ; Rm  1,66indivizi / lună ;
t 24
FIŞA DE LUCRU NR.8
8.1
1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10.
1. D I R E A L P E G E
2. O S D A L A Ţ I I N
3. H B N U B E S M T E
4. S N D T I C L I Ţ R
5. F A R O R E S U I G
6. C I R C U L A Ţ I E
7. I U I O G D O R L T
8. C D L N A R E U I I
9. L O A T U I D A N C
10. A L I R R E A Ş G Ă
11. R E N O M G T O R X
12. S L I L I N E Ţ E M

16.1
1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 12. 13. 14. 15.

1. I L K E P A C I Ţ A M E S F
2. L A M E T R L I M N I C Ă R
3. F P E A M A T Z R I E U C T
4. J Ă R T U N D E G O M Y R E
5. O D D U N A Ţ I I Ş E A A C
6. A U N E T I H M T E R Y P L
7. S L D A E C L Î P S C I Ă U
8. F C R E R O S U I L E N S N
9. O E Q L I T O R A L Ă U Ă G
10. R L I C S D O R U M I W R I
11. V U L O A R A L I A Z T A M
12. S C P R O F U N D Ă A L T E
13. A I I C R E A N G F R A Ă T
19.1
1. L I T O S F E R A
2. B I O C E N O Z A
3. A T M O S F E R A
4. T R O P O S F E R A
5. M E Z O S F E R A
6. T E R M O S F E R A
7. E X O S F R A
8. H I D R O S F E R A
20.1
B
1. F O S I L
2. D I O X I D
O R G A N I S M E
3.
4. P R O T E I C E
5. M O L I B D E N
6. A M O N I A C
7. R H Y S O B I U M
8. S E D I M E N T A R E
9. U M A N
F I T O F A G E
10.
C
TEST DE EVALUARE I – ORGANIZAREA SISTEMICĂ A MATERIEI VII
I. 1-a 2-b 3-b 3x0,5 p
II. 1-F 2-A 3-A 4-A 5-F 5x0,3 p
II. a – 1; 2; 4; b – 3; 5; 5x0,3 p
IV. 6x0,25 p
1 – evoluţia; 2 – caracterul informaţional; 3 – integralitatea; 4 – autoreglarea;

5 – echilibrul dinamic; 6 – programarea;
V. 3p
-definiţie – 0,5 p
- generalităţi – 0,75 p
-schema de autoreglare – 1 p
-parametri reglaţi – 0,75 p
TEST DE EVALUARE II – BIOTOPUL. BIOCENOZA. STRUCTURA TROFICĂ
I. 1 -a 2 -a 3-d 4-b 5 - c 6 - a 7 - c 8 - b 9 - a 10 - b 10x2,5 p
II. 1-A 2-A 3-A 4-F 5-F 5x2 p
III. 2x5 p
IV. 1-c 2 –b;e 3-d 4-a 5x3 p
V. 2x5 p

-realizare corectă a anţurilor trofice – 4x0,25 p

- intersecţie la C II – 0,5 p
-aşezare logică a organismelor – 4x0,25 p
-realizare nr. verigi impuse – 0,5 p
TEST DE AUTOEVALUARE
I. 1 -b 2 -c 3-d 4-a 5-b 5x0,4 p
II. a-A b-A c-F D-F 4x0,25 p
III. 6x0,25 p
denudarea; imigrarea; eceza (colonizarea); concurenţa interspecifică; reacţia biocenotică;
stabilizarea (climax);
IV. 5x0,2 p
1 – anorganică; 2 – organică; 3 – recapturării; 4 – eliberarea; 5 – supravieţuire;
V. 3p
- realizare corectă a lanţurilor trofice – 4x0,25 p

- intersecţie la C II – 0,5 p
- aşezare logică a organismelor în lanţul trofic – 4x0,25 p
- realizare nr. verigi impuse – 0,5 p
TEST DE EVALUARE INIŢIALĂ – semestrul II
I. 1-b 2-a 3-a 4-a 5-d 5x0,3 p
II. 1-F 2-F 3-A 4-F 5-A 5x0,3 p
III. 1-d 2-c 3-b 4-a 4x0,3 p
IV. 2x0,5 p
V. 4x0,2p
1 – organică; 2 – atrage; 3 – schimbă; 4 – patru;

VI. 3p
- realizare corectă a lanţurilor trofice – 5x0,25 p

- intersecţia lanţurilor ptr. a forma o reţea – 0,5 p
- aşezare logică a organismelor – 5x0,25 p
BIBLIOGRAFIE
1. Ciarnău, R., ş.a. Ecologie şi protecţia mediului, manual ptr. clasa a X-a, Editura
Economică Preuniversitaria, Bucureşti, 2004
2. Găldean, N., Staicu, G., Ecologie şi protecţia mediului, manual ptr. clasa a XI-a, Editura
3. Găldean, N.,ş.a. Ecologie şi protecţia mediului, manual ptr. clasa a XII-a,
Editura Economică Preuniversitaria, Bucureşti, 2002
4. Ghenescu, N., ş.a. Ecologie, manual ptr. clasa a IX-a, Editura LVS Crepuscul,
Bucureşti, 2004
5. Mohan, Gh., Ardelean, Ecologie şi protecţia mediului, manual preparator, Editura
A. Scaiul, Bucureşti, 1993
6. Curriculum clasa a IX-a, Domeniul pregătirii de bază –
Protecţia mediului, Bucureşti, 2009
7. Teodorescu, I., ş.a. Ecologie şi protecţia mediului, manual ptr. clasa a X-a, Editura

Constelaţii, Bucureşti, 2001

8. www.google.ro
MODULUL IIII
MODULUL
METODE PRACTICE
METODE PRACTICE DE
DE
INVESTIGAREAA
INVESTIGARE
ECOSISTEMELOR
ECOSISTEMELOR

Autor:
prof. Niculina Ciosnar – Colegiul Tehnic „Petru Muşat” Suceava

FIŞĂ DE DOCUMENTARE NR.1

SISTEM ECOLOGIC
Conceptul de ecosistem a fost introdus în ştiinţă după ce ecologia se constituise în

ramură de sine stătătoare a biologiei. Noţiunea de ecosistem aparţine botanistului englez
A.G.Tansley (1935).
Ecosistemul este un complex de organisme şi factori fizici care formează ceea

ce numim mediul biomului. (Tansley, 1935)
Ecosistemul, ca orice sistem, are o structură unitară. Microorganismele, plantele şi

animalele sunt reunite într-un tot unitar cu biotopul sub acţiunea unor forţe materiale şi energii
ale realităţii fizico-chimice.
„Unitatea care include toate organismele (comunitatea) de pe un teritoriu dat şi

care interacţionează cu mediul fizic în aşa fel încât curentul de energie creează o
anumită structură trofică, o densitate de specii şi un circuit de substanţe în
interiorul sistemului (schimbul dintre partea biotică şi abiotică) reprezintă un
sistem ecologic sau ecosistem”. (Odum, 1971)
Ecosistemele naturale s-au constituit treptat şi după o anumită distanţă în timp faţă de
apariţia primelor vieţuitoare. După o concepţie tradiţionalistă, mai mult morfologică decât
funcţională, ecosistemul este alcătuit din două componente: biotop şi biocenoză. Deşi obiectul
care ne interesează mai mult poate fi organismul, totuşi când încercăm să pătrundem în esenţa
lucrurilor, nu putem separa organismul de mediul său, în asociere cu care se formează un
sistem.
Rezultă astfel sisteme care, din punct de vedere ecologic, sunt unităţi de bază ale
naturii, ale biosferei. Aceste ecosisteme sunt de cele mai variate feluri şi dimensiuni. Ele
formează o categorie din mulţimea sistemelor universului, de la întregul univers până la atom.
Aşadar, ecosistemul este un sistem complex, alcătuit din:
 biotop – subsistem primar anorganic, respectiv partea nevie (abiotică) sau cadrul
natural cu condiţiile sale fizice şi chimice;
 biocenoză – subsistem biologic, respectiv partea vie (biotică), formată din populaţiile
diferitelor specii, aflate în interacţiune.
Aceste două componente nu sunt separate fizic în natură. Biocenoza are funcţie de
reglator al metabolismului atomilor elementelor chimice în biotop, al ciclului biogeochimic local,

ca acumulator şi captator de atomi şi energie solară. Împreună, cele două componente

formează, sub aspect structural şi funcţional, o arhitectură unică, un sistem deschis. Acest
sistem – ecosistemul – constituie unitatea de lucru a biosferei, care utilizează constructiv, sub
raport dinamic şi structural, curentul de energie, captat de la Soare sau introdus pe alte căi în
interiorul unităţii.
În fig.1.1 se prezintă schema generală a unui ecosistem, care cuprinde principalele sale
componente şi schimburile existente între ele. Deci fiinţele vii sunt inseparabile de mediul lor
înconjurător, elementele biotice şi abiotice ale unui ecosistem sunt supuse unui şir de
interacţiuni, constând din schimburi sau transferuri de substanţe, energie şi informaţie. Limitele
dintre ecosisteme nu sunt bruşte, deci nu au graniţe liniare, ci sunt materializabile prin porţiuni
de teritorii de dimensiuni variabile.
Zona de trecere sau de contact dintre două ecosisteme, prin care are loc
intercalarea lor (arie de „tensiune ecologică”), se numeşte ecoton.
Funcţiunile principale ale ecosistemului sunt cele legate de fluxul de elemente nutritive şi
de energie, de autoreglările necesare pentru asigurarea echilibrului întregului sistem şi de
procesele în care este implicată biocenoza.
fig.1.1 - Schema generală a unui ecosistem

(după C. Budeanu, E. Călinescu)
În întreaga ecosferă deosebim două categorii principale de zone ecologice:

 ecosisteme terestre;
 ecosisteme acvatice.
Ecosistemele terestre au o capacitate mare de acumulare energetică, biotopul lor este o
porţiune de uscat.Ecosistemele acvatice includ ecosistemele dulcicole şi cele marine.
Ecosistemele dulcicole sunt reprezentate de lacuri şi râuri, care acoperă 2–3% din suprafaţa
Terrei. cosistemele marine sunt reprezentate de oceane şi mări şi acoperă circa 71% din
suprafaţa Terrei.

Ecosistemul include în componenţa sa biocenoza şi biotopul, între care există multiple

interrelaţii. Biocenoza este un component activ al ecosistemului şi în permanenţă influenţează
biotopul prin modificările geochimiei solului şi apei, precum şi prin modificările locale ale
microclimatului. Evident, organismele locuitoare în ecosisteme sunt influenţate de o serie de
factori prin distribuţia hranei, prin particularităţile climatice, edafice, chimice, biotice. Acţiunile
acestor factori au consecinţe hotărâtoare în desfăşurarea vieţii organismelor prin:
 influenţele lor asupra natalităţii şi mortalităţii;
 limitarea răspândirii lo teritoriale şi densităţii populaţiilor;
 favorizarea apariţiei modificărilor adaptative.
Multiplele interrelaţii dintre elementele biocenotice şi biotopice se grupează în 3 categorii –
fig.1.2 :
 acţiunile (generate de factorii abiotici ai mediului);
 reacţiunile (răspunsurile corespunzătoare ale fiinţelor vii);
 coacţiunile (complexul integru de relaţii dintre organismele de aceeaşi specie sau de
specii
diferite).
Legendă:
A – acţiuni
BIOCENOZĂ
ECOSISTEM B – reacţiuni
C C – coacţiuni
– organisme
A R
BIOTOP
fig.1.2 – Relaţii între componentele ecosistemului
TERMENI DE REŢINUT
biom ecosistem reacţiuni

biosferă ecoton acţiuni
sistem ecologic coacţiuni


LIMITE DE TOLERANŢĂ
Organismele vii pot fi caracterizate prin capacitatea lor de a supravieţui la acţiunea

factorilor ecologici, de limitele de toleranţă în fiecare domeniu de existenţă - fig.2.1. Fiecare
specie poate avea un factor limitant, biotic sau abiotic, care influenţează cel mai eficient asupra
organismelor în timpul prezenţei lor în mediul înconjurător.
Factor limitant înseamnă orice factor din mediu care printr-o concentraţie prea
mare sau prea mică are efect inhibitor asupra plantelor sau animalelor (Blakman).
Temperatura
este unul dintre
factorii ecologici
principali cu rol
fig.2.1 – Schema de principiu a limitelor de
limitativ pentru
toleranţă, cu menţinerea unei zone de
structura
optimum, corespunzătoare celor mai bune
biocenozelor, în
condiţii de viaţă (după C. Budeanu şi E.
sensul că, în anumite
Călinescu)
condiţii, la unele
organisme,
schimburile
metabolice aproape încetează, spre a fi reluate în condiţii favorabile de temperatură şi umiditatate.
În funcţie de specie sau de factorul de mediu, limitele de toleranţă sunt foarte variate.
De exemplu, în privinţa temperaturii mediului intervalul de toleranţă pentru organismele vii este
cuprins între 0º şi 50ºC. Însă sunt şi excepţii: unele bacterii trăiesc în ape termale şi rezistă la
temperaturi de +80ºC; mediul lichid al unor moluşte are +46ºC; crustaceele îşi desfăşoară viaţa
în apă la +55ºC; miriapoda există la temperaturi de –50ºC, unele insecte la –80ºC; renul cu
uşurinţă suportă temperaturi de –60ºC.
Un factor ecologic nu acţionează limitativ în permanenţă ci numai atunci când
concentraţia să depăşeşte anumite valori limită care nu mai pot fi tolerate de fiinţele vii. Fiecare
organism viu prezintă în raport cu diferiţi factori ecologici anumite limite de toleranţă între care
se situează o zonă numit optim ecologic.
În funcţie de limite, se disting organisme:
 oligotermale, care tolerează temperaturi foarte scăzute;
 politermale, care tolerează temperaturi înalte.

Şi în prima, şi în a doua categorie limitele de toleranţă pot fi stenotermale (foarte apropiate) sau
euritermale (foarte largi) - fig.2.2.
Pe lângă limitele de toleranţă, se distinge şi un interval de preferinţă sau de optimum.
Spre exemplu, unele Coleoptere, supuse la temperatura de 15–18ºC, prezintă un interval
preferenţial de 25–26ºC, însă dacă sunt menţinute la temperatura de 25ºC, timp de 30 de zile,
intervalul de preferinţă se deplasează la 9–10ºC.
fig.2.2 – Schema şi definirea

termenilor
Creşterea biomasei şi creşterea numerică a speciei este posibilă între anumite valori limită, adică
între concentraţia minimă şi maximă a factorului limitativ la care nu mai este posibilă realizarea funcţiilor
vitale. Aceste valori limită sunt denumite valori pessimum. Între ele se întinde domeniul de toleranţă .
LEGEA TOLERANŢEI : « Succesul unei specii în biotop este maxim atunci când se
realizează din punct de vedere calitativ şi cantitativ complexul de condiţii de care
depinde reproducerea speciei ».
De exemplu larvele de Cicindella lumulata (carambid) se dezvoltă numai atunci când

sunt îndeplinite anumite condiţii în ceea ce priveşte mediul abiotic, solul în care e depusă ponta
e afânat, nisipos, cu un conţinut scăzut de humus, bine drenat şi cu o anumită temperatură şi
umiditate.
Orice specie prezintă toleranţă cu o amplitudine caracteristică fiecarui factor ecologic în
parte. În intervalul amplitudinii tolerante factorii ecologici acţionează asupra indivizilor cu
intensitate diferită ceea ce a determinat clasificarea de către Shelford în 5 clase de toleranţă.
Aceste clase sunt:

 clasa de pesim (unde nu tolerează) - arată limitarea existenţei individului prin valori
extreme de toleranţă;
 două clase de toleranţă medii - cuprind condiţii care asigură existenţa populaţiilor în
condiţii medii;

 o clasă de optim - se mai numeşte preferendum şi reprezintă zona în care metabolismul

se desfăşoară cu eficienţă maximă.
Organismul este un sistem unitar, care funcţionează într-un anumit mediu. El este
permanent influenţat de factorii biotici şi abiotici ai mediului. Această influenţă poate fi pozitivă
sau negativă. Dacă organismul nu dispune de mecanisme necesare pentru rezistenţa la factorii
negativi are loc dezorganizarea totală a lui şi, în sfârşit, moartea. Dar, de obicei, în aceste
cazuri la nivelul subcelular al organitelor şi la nivelul celular al organismului există o serie de
mecanisme de reglare, care îi asigură organismului un echilibru intern permanent, numit
homeostazie.
Sistemul de reglare este unul fiziologic al homeostaziei, prevăzut cu multe mecanisme, ce
reacţionează imediat, dacă unul dintre parametrii de sub control depăşesc limitele valorilor
normale. Aceste reacţii depind de gradul de evoluţie a organismelor. Organismele
monocelulare, de exemplu, reacţionează la schimbările mediului lor de viaţă doar prin câteva
mişcări simple ale întregului lor corp. Animalele pluricelulare însă au însuşiri de diferenţiere a
ţesuturilor şi de specializare pentru îndeplinirea diverselor funcţii: unele celule au proprietăţi
necesare tegumentului, altele necesare fibrelor musculare, funcţiunilor digestive, respiratorii etc.
TERMENI DE REŢINUT
factor limitant domeniu de toleranţă euritermal

limite de toleranţă homeostazie
oligotermal
optim ecologic stenotermal politermal


FACTORI LIMITANŢI
Mediul este un sistem de componente materiale ale universului care influenţează

funcţionarea sistemelor biologice.
Mediile se pot clasifica, din punct de vedere al componentelor, astfel:
 mediul cosmic – radiaţia solară, mişcarea planetelor, lumina lunii;
 mediul geofizic – câmp gravitaţional, câmp magnetic;
 mediul geomorfologic – tectonica continentelor, reliefului;
 mediul geochimic – compoziţia chimică a apelor, terenurilor;
 mediul hidrologic – apa sub toate formele sale;
 mediul edafic sau pedologic – sol uscat, fund de mare, ocean, lac;
 mediul biotic – componente dependente de alte organisme.
Factorii de mediu sunt componente ale mediului care produc modificări în fiziologia şi
comportamentuul organismelor.
Factorii de mediu limitanţi sunt acei factori care prin prezenţa lor în anumite
concentraţii îngrădesc posibilitatea de dezvoltare a sistemelor biologice (pentru
organisme terestre apa şi aerul sunt factori limitanţi de importanţă
fundamentală).
Factorul ecologic reprezintă orice mediu susceptibil de a acţiona asupra organismelor vii,
cel puţin în perioada unei faze a ciclului lor de dezvoltare. Factorii ecologici acţionează diferit şi
anume:
 elimină anumite specii din teritoriile ale căror caracteristici climatice şi fizico-chimice nu mai
corespund;
 modifică gradele de fecunditate şi de mortalitate ale diferitelor specii, actionând asupra
ciclurilor de dezvoltare, provocând migraţia;
 favorizează apariţia modificărilor adaptative: cantitative-de metabolism şi calitative-de climă.
Toţi factorii ecologici (temperatura, lumina, sărurile minerale nutritive şi hrana) sunt
succeptibili la un moment dat şi în anumite condiţii (atunci când aceştia se află la nivelul cel mai
apropiat de minimul critic) să se comporte ca factori limitanţi.
La multe organisme poikiloterme, temperatura mediului extern este factorul limitant de care
depinde numărul anual de generaţii.

Apa este constituentul esenţial al fiinţelor. În natură, apa joacă rolul de factor limitant în
dezvoltarea şi distribuţia speciilor pe glob. De exemplu, reducerea precipitaţiilor anuale sub 750
mm opreşte dezvoltarea arborilor, iar sub 250 mm determină apariţia deşetului.
În mediul acvatic, oxigenul se află dizolvat în cantităţi mai reduse, uneori, lipsind complet
din apă fapt care limitează dezvoltarea vieţii.
În ecosistem sunt valabile legile factorilor abiotici:
LEGEA MINIMULUI : « Creşterea unui organism nu este posibilă decât în măsura

în care toate elementele necesare pentru dezvoltare sunt în cantităţi suficiente ».
Ulterior formulării legii minimului s-a constatat că efectele limitative apar şi în cazul factorilor
care au concentraţii foarte ridicate în mediu depăşind maximul cerinţelor organismelor respective şi
sumând aceste observaţii se constată că în cazul organismelor creşterea şi dezvoltarea indivizilor
biologici e întreţinută pentru fiecare factor abiotic între o valoare minimă şi maximă. Această lege
nu se aplică numai elementelor esenţiale vieţii sau macroelementelor ci tuturor factorilor ecologici.
LEGEA TOLERANŢEI : « Pentru fiecare factor de mediu există un domeniu de

valori, numit interval de toleranţă, în care orice proces ecologic va putea să se
efectueze în condiţii normale ».
TERMENI DE REŢINUT
factori limitanţi factori ecologici mediu cosmic

mediu geofizic mediu edafic mediu geomorfologic
mediu geochimic mediu hidrologic mediu biotic


NIVEL TROFIC. PIRAMIDA TROFICĂ
Partea ecologiei care se ocupă cu studiul structurii trofice, compoziţia şi volumul de hrană al
diferitelor specii, constituie trofoecologia sau ecologia nutriţiei.
Categoriile trofice care definesc această structură sunt reprezentate de:
1. Producători (primari) - sunt organisme capabile să producă substanţe organice pornind de la
substanţe anorganice prin utilizarea unei surse de energie de natură nebiologică (organisme
autotrofe).Cele mai importante sunt:
 plantele superioare (cu clorofilă), care produc substanţă organică prin fotosinteză;
 microorganisme cum sunt bacteriile fotosintetizante şi chemosintetizante (care folosesc
energia chimică a unor reacţii de oxidare anorganice).
2. Consumatori (producători secundari) – sunt organisme capabile să producă substanţă
organică proprie pornind de la substanţe organice preexistente (organisme heterotrofe). În marea
lor majoritate sunt reprezentate de animale, dar şi de microorganisme parazite. În funcţie de
regimul de hrană se deosebesc mai multe categorii de consumatori, astfel:
 primari - organisme erbivore sau fitofage;
 secundari - organisme carnivore sau zoofage;
 terţiari - organisme carnivore sau zoofage.

3. Descompunători (reducători) - au ca bază trofică substanţa organică moartă (ţesuturi moarte,
frunze căzute, cadavre, excremente etc.), pe care o transformă în substanţă anorganică prin aşa
numitul proces de mineralizare. Sunt reprezentaţi de microorganisme (bacterii, ciuperci saprofage)
care degradează succesiv resturile organice rezultate din activitatea celorlalte categorii de
organisme.
Categoriile funcţionale menţionate, aşa cum s-a subliniat, au roluri bine definite în raport cu
transferul materiei sub cele trei forme ale sale – substanţă, energie, informaţie.
Structura trofică a ecosistemului poate fi analizată folosind două modalităţi de abordare:
piramida trofică şi reţeaua trofică.
Piramida trofică (eltoniană, ecologică) reprezintă o modalitatea ştiinţifică de

ilustrare a diferenţierii funcţionale, sub aspect trofic, într-o biocenoză.
Realizarea piramidei trofice are la bază observaţia că există o diferenţiere între organisme
pe baza regimului de hrană - fig.4.1.

fig.4.1 – Piramida trofică
Totalitatea organismelor similare din punctul de vedere al hranei (aparţin aceleeaşi

categorii trofice) şi prin poziţia lor faţă de producătorii primari (acelaşi număr de
intermediari) constituie un nivel trofic.
Dacă producătorii primari constituie, în ansamblul lor, un singur nivel trofic, pentru
consumatori există o diferenţiere pe mai multe niveluri.
Piramida trofică rezultă din reprezentarea, într-un sistem de axe rectangulare (pe ordonată
notând nivele trofice, la intervale egale şi pe abscisă numărul de indivizi) a fiecărui nivel trofic.
Forma caracteristică rezultă din scăderea numărului de indivizi de la un nivel la altul. Mărimea
fiecărui nivel se poate exprima nu numai prin număr de indivizi, ci şi prin biomasa sau energia
înglobată în aceasta, rezultând astfel trei tipuri de piramide:
 numerică;
 a biomaselor;
 energetică - fig. 4.2.
Explicaţia constă în faptul că nivelurile inferioare – plantele, apoi animalele mici – posedă un
potenţial de înmulţire mai ridicat comparativ cu animalele mari, precum şi faptul că un animal mare
consumă mai multe animale mici.
Înregistrând biomasa nivelurilor trofice succesive, constatăm faptul că producătorii au
cantitatea cea mai mare de biomasă, ierbivorele însumează o cantitate mai mică, pentru ca la
consumatorii de ordin trei (carnivore de ordin doi) să fie cantitatea cea mai mică de biomasă. Este
logică această micşorare a biomasei, deoarece nivelurile inferioare servesc drept hrană nivelurilor
superioare şi nu toată substanţa ingerată prin hrană este convertită în biomasă proprie; o parte din
hrană nu este digerată, iar o altă parte este transformată în cataboliţi.

Piramida de biomasă exprimă greutatea indivizilor de pe diferite nivele trofice. Acest mod
de reprezentare avantajează speciile de talie mare.
fig.4.2 – Numărul de indivizi, biomasa şi cantitatea de energie din diverse niveluri

trofice ale unui ecosistem natural de tipul unei păduri ecuatoriale (după Stahler, 1974)
Piramide numerice pot fi stabilite pentru toate biocenozele terestre sau acvatice, chiar
dacă unele dintre medii sunt imperfecte, ca de exemplu mediul acvatic.
Piramida energetică reprezintă modul cel mai satisfăcător de prezentare cantitativă a
organismelor dintr-un ecosistem.
TERMENI DE REŢINUT
biomasă piramidă trofică nivel trofic

LANŢURI TROFICE
Populaţiile din categorii trofice diferite sunt dependente unele de altele din punct de vedere
trofic, fiind legate ca verigile unui lanţ prin relaţii de hrănire.
Lanţul trofic este o unitate trofodinamică de transformare şi circulaţie a hranei, în

care substanţa organică circulă de la o specie la alta într-un singur sens.
Hrana circulă în biocenoze numai de la stânga la dreapta, iar populaţiile constituie un fel de
verigi ale unui lanţ.
Fiecare organism care intră în componenţa lanţului trofic formează o verigă

trofică.
Forma generală a lanţului trofic:

P → C I → C II → C III → C IV → D
Clasificarea lanţurilor trofice
La nivelul ecosistemului, lanţurile trofice se diferenţiază în funcţie de:
 lungime;
 caracteristicile primei verigi;
 importanţă.
a. Lungime
Lungimea unui lanţ trofic reflectă favorabilitatea biotopului. Astfel, substanţa şi energia
aduse de producător limitează uneori numărul de verigi într-un lanţ trofic, existând situaţii în care
acesta se reduce la producător → consumator primar. Supraoferta de hrană contribuie la o creştere
a numărului de verigi într-un lanţ trofic.
b. Caracteristicile primei verigi
Prima verigă a unui lanţ trofic poate fi reprezentată de mai multe tipuri de organisme. Pe
această bază se diferenţiază:
 lanţuri trofice erbivore (ale producătorilor) de tipul P → C I → C II → C III → D;
 lanţuri trofice detritivore (ale descompunătorilor), în care prima verigă este reprezentată de
materia organică moartă (detritus). În solul şi frunzarul din pădure există numeroase lanţuri
de acest gen, la fel ca şi în ecosistemele acvatice;
 lanţuri trofice bacterivore, care depind direct de bacterii. Astfel, în sol, în pelicula de apă,
protozoarele consumă bacterii;

 lanţuri trofice parazitice, care au ca punct de plecare organismul gazdă, transferul

realizându-se apoi spre parazit şi un şir de hiperparaziţi sau alţi consumatori. De exemplu,
spic de grâu → rugina grâului (Puccinia graminis) → bacteria Xanthomonas uredovorus →
bacteriofage.
 lanţuri trofice derivate (minore). Din lanţurile trofice erbivore sunt derivate câteva tipuri de
lanţuri trofice speciale prin hrana utilizată, astfel:
 lanţuri trofice granivore, care lucrează pe baza energiei din seminţele plantelor
superioare;
 lanţurile trofice nectarivore lucrează pe baza energiei conţinute în nectarul florilor ;
 lanţuri trofice briovore, baza trofică o alcatuiesc briofitele; consumatorii pot fi păsări
sau mamifere; se întâlnesc în zona de tundră ;
 lanţuri trofice micetofage, baza trofică o alcătuiesc diferitele grupe de ciuperci;
consumatorii pot fi artropodele, melcii, unele mamifere;
 lanţuri trofice bazate pe plante carnivore - plantele carnivore apar ca prădători
foarte specializaţi în anumite categorii de lanţuri trofice: prădători de nematode –
cuprind ciupercile carnivore care consumă nematode; plante insectivore – consumă
diferite specii de insecte, trăiesc pe soluri sărace în azot – turbării; planctonofagii –
plante carnivore acvatice (utricularia) care consumă diferite nevertebrate planctonice
c. Importanţă
În funcţie de importanţa lor se disting :
 lanţuri trofice principale, alcătuite din specii dominante ca număr şi biomasă şi care au un
rol esenţial în transferul de substanţă şi energie în ecosistem;
 lanţuri trofice secundare, conectate la ele prin verigi care sporesc sau, dimpotrivă,
anulează o parte din productivitate, formând, în ambele cazuri, reţeaua trofică a
biocenozei.
Numeroase lanţuri trofice din biocenoză se întretaie în anumite noduri. În natură, sunt specii cu un
regim alimentar diversificat şi de aceea pot funcţiona în mai multe lanţuri trofice.
TERMENI DE REŢINUT
lanţ trofic verigă trofică nod trofic


REŢEA TROFICĂ
În biocenoze lanţurile trofice nu sunt izolate, ci legate prin verigi comune. În felul acesta
lanţurile trofice se întretaie la nivelul unor verigi trofice comune şi alcătuiesc o reţea trofică, mai
complexă sau mai simplă, funcţie de numărul de specii ce alcătuiesc biocenoza respectivă - fig. 6.1
INCLUDEPICTURE "http://www.bioterapi.ro/aprofundat/index_aprofundat_eBiosistem_articole_notiuni_elementare_de_eco
Reţeaua trofică reprezintă reţele de lanţuri trofice interconectate la diferite
nivele, fiind un sistem dinamic condiţionat de organizarea fluxului de materie în
ecosistem.
fig.
Reţelele trofice nu sunt sisteme izolate, deoarece lanţurile trofice depăşesc în acţiunea lor
limitele ecosistemului. De exemplu, la ecosistemele terestre limitrofe ale unor lacuri există lanţuri
trofice care conduc materia şi energia din mediul terestru în cel acvatic sau invers. De exemplu:
- lăcustele migrează dintr-un ecosistem de luncă într-un ecosistem agricol; acestea, la rândul lor,
vor servi drept hrană păsărilor insectivore din ecosistemele învecinate cu ecosistemele agricole
invadate;
- uliul, consumator terţiar, îşi procură hrana din păşuni, fâneţe, terenuri arabile, păduri sau chiar din
intravilan. Păsările insectivore (consumatori secundari) sunt vânate de ulii. Acestea se deplasează
în terenurile cultivate, păşuni realizând „conectări” trofice între ecosistemele respective;
- la limita dintre lacuri şi uscat, lanţurile trofice conduc materia şi energia în ambele direcţii.
În ecosistemele naturale, reţelele trofice sunt de obicei mai bogate decât în cele
antropizate, deoarece în cele din urmă omul intervine înlăturând unele specii (buruienile şi fitofagii
instalaţi din culturi, speciile prădătoare din bazinele piscicole.)
TEMPERATURA AERULUI
Temperatura este principala caracteristică a climei, de ea depinzând valoarea şi regimul

celorlalte elemente meteorologice. Ea caracterizează starea de răcire sau de încălzire a unui corp.
Temperatura joacă un rol major ca factor de control al structurii şi funcţiilor

sistemelor ecologice. Alături de umiditate, temperatura determină tipul de biom
care se instalează într-o regiune dată.
Instrument de măsură: termometrul

Unităţi de masură:
 gradul Celsius (oC); se consideră 0oC punctul de îngheţ şi 100oC punctul de fierbere a apei;
 gradul Kelvin (oK); ca valoare 1oK=1oC, dar 0oK este zero absolut, rezultând:
0oK = -273.15oC; 0oC = 273.15oK; 100oC = 373.15oK;
 gradul Fahnrenheit (folosit în ţările anglo-saxone); -32 oF este valoarea punctului de îngheţ al
apei şi 212oF valoarea punctului de fierbere a apei;
1oC = 9/5oF; 1oF = 5/9oC.
Termometrele utilizate pentru măsurarea temperaturii sunt introduse în adăposturi
meteorologice concepute după criterii standard ale Organizaţiei Mondiale de Meteorologie (OMM).
Adăpostul meteorologic propriu-zis - fig. 7.1 este construit din lemn, prevăzut cu o scară,
uşa adăpostului fiind orientată spre nord. Înălţimea la care este construită această căsuţă asigură
plasarea în interiorul ei a rezervoarelor termometrelor la o înălţime de 2 m faţă de suprafaţa solului.
Adăpostul prezintă, ca pereţi laterali, jaluzele din lemn înclinate la 45 0, fiind astfel asigurată
ventilarea instrumentelor, aceasta fiind realizată şi prin partea inferioară a adăpostului. Acoperişul
acestuia este dublu, partea exterioară fiind vopsită în alb iar cea interioară în negru.
De obicei, pe platformele meteorologice există două adăposturi meteorologice, unul pentru
instrumentele cu citire directă şi cel de-al doilea pentru instrumentele înregistratoare.
fig. 7.1 – Adăpost meteorologic
Platforma meteorologică – fig 7.2 este locul unde sunt instalate majoritatea aparatelor şi
instrumentelor meteorologice cu care este dotată o staţie. Este situată pe un teren deschis,
reprezentativ pentru regiunea unde este amplasată staţia. Platformele meteorologice standard au
forma unui pătrat cu laturile de 26 m, orientate N-S şi E-V. Ele sunt înconjurate cu gard de sârmă
care nu împiedică circulaţia aerului şi nu permite iarna formarea troienelor de zăpadă. Faţă de
platformele standard, în condiţii speciale, la staţiile cu volum redus de informaţii sau amplasare în
zone cu relief dificil, se admite reducerea suprafeţei până la 16 x 20 m. În acelaşi timp dimensiunile
parcelelor la care se efectuează programe speciale pot fi mai mari decat cele standard.
Conform
recomandarilor
fig. 7.2 – Platforma meteorologică
OMM, în jurul
1.giruetă cu placă uşoară; 2.giruetă cu placă grea;
platformei
3.chiciurometru; 4 şi 5.adăposturi; 6.pluviograf;
meteorologice
7 şi 8.pluviometru IM şi Tretiakov; 9.heliograf;
trebuie să existe o
10.complex actinometric; 11.termometre de sol;
zonă de protecţie
12.termometre de sol cu tragere verticală;
meteorologică
absolută, adică un
teren de 30 m de la fiecare latură a ei în care sunt interzise executarea oricăror instalaţii
supraterane de irigaţii şi plantarea de culturi forestiere sau culturi agricole înalte. O recomandare
specială trebuie respectată în cazul în care staţiile sunt in apropierea suprafeţelor mari de apă:
platforma în acest caz trebuie să se afle la cel puţin 100 m de limita ţărmului. Solul platformei
trebuie să fie acoperit cu iarbă iar circulaţia se face pe cărări special amenajate. Accesul la
platformă precum şi la aparatele instalate pe ea, cu excepţia heliografului, se face pe latura
nordică.
Dacă temporar sau permanent pe platformă se instalează şi alte instrumente decât cele
standard se recomandă ca prezenţa acestora să nu influenţeze funcţionarea aparatelor de bază.
TERMENI DE REŢINUT
adăpost meteorologic platformă meteorologică

INTRUMENTE DE MĂSURARE A TEMPERATURII AERULUI
În determinările meteorologice pentru temperatura aerului se utilizează:

1. Termometre ordinare (cu rezervor cu mercur), cu citire directă, care măsoară temperatura la
orele de observaţie climatologice; limitele scalei, de obicei între -35 0C şi +600 C, sunt alese în
funcţie de specificul zonei geografice; în adăpost sunt montate două termometre ordinare, unul
dintre ele având rezervorul înfăşurat în tifon pentru a fi umezit, indicaţia acestuia putând permite
determinarea umezelii relative a aerului. Fiecare grad este împărţit în 5 diviziuni ceea ce permite
aprecierea zecimii de grad. Gradele sunt înscrise cu valori din 10 în 10.
2. Termometre speciale, pentru măsurarea temperaturilor extreme: maxime/minime - fig.8.1:
2.1. Termometru pentru determinarea temperaturii minime are ca lichid termometric alcoolul
etilic sau toluenul (datorită fluidităţii mai mari), având rezervorul în formă de furcă pentru un contact
mai bun cu mediul de măsurat.În interiorul tubului capilar se află un indice din porţelan închis la
culoare, îngroşat la ambele capete. Termometrul este pus în stare operaţională prin aducerea
indicelui la capătul coloanei lichidului termometric – opus rezervorului. Scăderile de temperatură
determină contracţia alcoolului care va antrena şi indicele ce va indica cel mai redus nivel de
temperatură, deoarece atunci când temperatura creşte, alcoolul se prelinge pe lângă indice, fără a-l
deplasa. Temperatura minimă se citeşte la capătul indicelui opus rezervorului.
Scara termometrului este gradatăde la - 400C la +400C cu diviziuni de 0,50C.
Termometrul de minimă se utilizează pentru măsurarea celei mai scăzute

temperaturi ce a avut loc în intervalul dintre două citiri consecutive.
2.2 . Termometru pentru determinarea temperaturii maxime are ca lichid termometric mercurul
şi asemănător termometrului ordinar deosebindu-se de acesta printr-un ştift de sticlă situat în
partea inferioară a rezervorului şi care pătrunde în capătul inferior al tubului capilar. Determinând
un orificiu inelar prin care mercurul trece mai greu, sub forma unor picături fine. În cazul scăderii
temperaturii, forţele de frecare ce iau naştere depăşesc forţele de coeziune ale mercurului ce se
contractă, astfel încât coloana se întrerupe meniscul rămânând în dreptul dilatării maxime a
acestuia, corespunzătoare celei mai ridicate valori de temperatură înregistrate.
Poziţia termometrului este orizontală pe suport, fiind înclinat spre rezervor. Repunerea în stare
funcţională se face prin scuturare. Scara termometrului este gradată între -30 0C şi +500C, cu
diviziuni din 0,5 în 0,50C.
Termometrul de maximă permite măsurarea şi înregistrarea celei mai ridicate

temperaturi produse în intervalul dintre două citiri.

3. Aparate pentru înregistrarea variaţiei temperaturii numite termografe - fig. 8.2.
a
fig. 8.1 – a. Termometru de maximă şi de
minimă; b. poziţia corectă pe suport
fig. 8.2 – Termograful
Termograful este cel mai utilizat aparat cu lamă bimetalică, care redă mersul temperaturilor cu
ajutorul unui dispozitiv de înregistrare. Este alcătuit din 3 module:
 partea receptoare (element sensibil);
 mecanismul de transmisie;
 mecanismul de înregistrare.
Piesa receptoare este alcătuită din lame bimetalice,iar mecanismul de ceasornic poate fi reglat
fie pentru regim de înregistrare zilnic, fie pentru regim de înregistrare săptămânală (acesta
corespunde mai bine metodelor de studiu din ecosisteme forestiere).
În staţiile meteorologice, orele de observaţie la care se fac măsurători ale temperaturii

aerului sunt 01, 07, 13 şi 19. În intervalele dintre aceste ore se fac numai determinări
ale temperaturilor maxime şi minime.

TEMPERATURA APEI

Temperatura apei este unul din elementele hidrologice cele mai importante ale apei râurilor,
acest element influenţând viaţă plantelor şi a animalelor acvatice, fenomene de îngheţ din râuri şi
gradul de folosire a apei râurilor (pentru irigaţii, piscicultură, industrie, etc.).
Pentru măsurarea temperaturii apei se folosesc termometre, clasificate:
a. după tipul constructiv:
 termometre cu mercur;
 termometre cu alcool;
 termometre reversibile cu mercur;
 termometre electrice;
b. după locul unde se măsoară temperatura:
 termometre de suprafaţă;
 termometre de adâncime.
Termometrul de suprafaţă - fig. 9.1, este format dintr-un termometru ordinar cu mercur sau cu
alcool, montat într-un cadru metalic sau într-un toc de lemn, aşa încât să rămână vizibilă numai
scara gradată.
Cadrul metalic sau tocul de lemn se termină în partea inferioară cu
un mic rezervor cu găuri care are rolul, pe de o parte, să ferească
rezervorul de mercur, iar pe de altă parte să colecteze apa în care va sta
a. Termometre cu mecur şi cu rezervor pentru apă, utilizabil
rezervorul de mercur în timpul citirii scării gradate.
pentru adâncimi de câţiva metri, este asemănător cu
Scara termometrului este gradată până la 30 – 60 0C, cu notare prin
termometrul de suprafaţă cu deosebirea că rezervorul pentru
cifre din 5 în 5 grade sau din 10 în 10 grade. Un grad poate fi împărţit în
apă este mai mare şi că accesul apei este comandat de la
două sau în cinci părţi egale.
suprafaţă, când termometrul a ajuns la adâncimea dorită.
Precizia de măsurare este în primul caz de 0,50C, iar în al doilea
b. Termometru reversibil cu mercur0 – fig. 9.2, este alcătuit din
caz de 0,2 C.
două termometre, unul de bază şi unul auxiliar, ambele stând
Observaţie: Fiecare termometru are imperfecţiuni de construcţie;
fixate ntr-un tub de sticlă. Aproape de rezrvorul de mercur tubul
certificatul emis de fabrică prevede corecţia care trebuie aplicată la diferite
capilar este îndoit în formă de buclă, astfel încât prin răsturnarea
valori le temperaturii citite la termometru.
termometrului cu rezervorul în sus, coloana de mercur se rupe,
Cu aceste termometre se poate măsura temperatura apei până la adâncimi
iar mercurul aflat deasupra buclei cade în capătul tubului capilar;
de 0,40 m.
astfel mercuruldin rezervorul termometrului nu mai are
fig. 9.1 – Termometru pentru apă
posibilitatea de a depăşi bucla; înâlţimea acestei coloane de
a.în carcasă de metal;
mercur arată temperatura din punctul de la adâncimea unde s-a
b.în toc de lemn
Termometre
produs răsturnarea de adâncime se utilizează pentru măsurarea temperaturii apei la adâncimi
termometrului.
mai mari de 0,40ridicării
În timpul m şi selafolosesc:
suprafaţă, termometrul străbătând
straturi mai calde se dilată ceea ce are ca efecto reducere a
înălţimii coloanei de mercur. Pentru a se obţine corecţia
necesară citirilor la termometrul principal, la scoaterea din apă
seCalificarea
citeşteprofesională:
termometrulTehnician ecolog şi
auxiliar şi protecţia calităţii mediului
se foloseşte o tabelă sau o - 63 -
formulă de corecţie, care dă mărimea corecţiei în funcţie de

fig. 9.2 – Termometru reversibil cu

mercur
1.rezervor de mercur
2.termometru de bază
3.capătul tubului capilar
4.termometru auxiliar
5.buclă
6.tub de sticlă
Reguli de măsurare:
 se vor evita locurile de lângă mal cu apă puţin adâncă, locurile unde se varsă apele
reziduale încălzite, sau locul unde apar izvoare naturale calde;
 temperatura apei la suprafaţă se măsoară ţinându-se termometrul de apă în loc umbrit, în
poziţie verticală, cu rezervorul în apă cel puţin 5 min.;
 temperatura apei la adâncime se măsoară cu termometrul reversibil, citindu-se ambele
termometre (cel de bază şi cel auxiliar);
 măsurătorile se fac la orele 7, 13, 17.

TEMPERATURA SOLULUI
Profilul termic şi profilul hidric reprezintă coordonate de bază ce definesc clima solului.

Pentru măsurarea temperaturii solului se folosesc în mod obişnuit la staţiile meteorologice

termometre cu mercur - fig.10.1. Termometrele cu mercur pot fi folosite la orice adâncime, dar nu în
aceleaşi condiţii:
 termometru de tip Savinov utilizat până la adâncimi de 30 cm, termometrele sunt îndoite la
un unghi deasupra rezervorului de 1300 pentru a putea fi citite uşor, deoarece rezervorul se
introduce orizontal în pământ ;
 termometrul tip sondă utilizat la adâncimi mai mari;
 termometru ordinar aşezat cu rezervorul direct pe sol, utilizat pentru măsurarea temperaturii
la suprafaţa solului.
Temperatura solului se măsoară actualmente şi cu termometre electronice (fig.2).
fig.10.1 – Termometre de sol

fig. 10. 2 – Termometru electronic
a. tip Savinov; b. tip Junkalor; c. tip cu tragere
verticală; d. tip sondă
Mod de lucru:
 solul neafânat se secţionează în cruce cu un hârleţ;
 se introduce termometrul la punctul de întretăiere a secţiunilor;
 se acoperă cu pământ pentru a fi izolat de influenţele externe, lăsându-se 10 min.;
 se scoate termometrul şi se citeşte valoarea, care se notează în caietul de teren.
Observaţie:
Se măsoară temperatura solului la adâncimi de 5, 10, 15 şi 20 cm.
UMIDITATEA AERULUI

Cantitatea de vapori din atmosferă, reprezintă împreună cu temperatura, factori

fundamentali de control al sistemelor ecologice, atât la nivel global, cât şi la nivel local, de
microhabitat.Umiditatea atmosferică se determină atât în valori absolute cât şi în valori relative.
Umiditatea absolută (Ua) reprezintă masa vaporilor de apă dintr-un volum de aer.
Umiditatea absolută maximă (Um) este masa cea mai mare de vapori de apă pe care un
volum dat de aer aflat la o anumită temperatură este capabil să o conţină.
Umiditatea relativă (Ur) este raportul dintre umiditatea absolută a aerului umed şi
umiditatea absolută maximă de saturaţie la aceeaşi temperatură şi aceeaşi
presiune.
Relaţie de calcul: Ur, % = 100 Ua/Um
Aparate de măsură:
 higrometrul chimic pentru măsurarea umidităţii absolute;
 higrometrul Koppe - fig.11.1 şi psihrometrul - fig. 11.2 pentru măsurarea umidităţii relative;
 higrograful pentru măsurarea şi înregistrarea continuă a valorilor umezelii aerului.
fig.11.1 – Higrometrul Koppe fig. 11.2 – Psihrometrul Assmann
Higrometrul Koppe este format dintr-un cadru metalic din tablă în interiorul căruia se află
un suport metalic în formă de U, de care, la partea superioară, prin intermediul unui şurub de
reglare se prinde şi se înfăşoară un capăt al firului de păr, care se fixează cu un ştift într-un orificiu.
Firul de păr este fixat de axul unui scripete şi se înfăşoară de 2-3 ori pe şanţul din spatele acestuia.
În şanţul din faţă se află un fir de aţă al cărui capăt se ataşează de o tijă metalică cu rolul de a
menţine firul de păr întins.
Sub influenţa variaţiei umezelii atmosferice firul de păr se lungeşte sau se scurtează,
acţionând asupra scripetelui care se va roti, cu un unghi oarecare odată cu acul indicator, fixat de
axul scripetelui. Acul se deplasează în faţa scării care este gradată din 5 în 5 procente de
umezeală.
Psihrometrul Assmann este un instrument special , cu care se pot face determinări chiar
în plin soare, deoarece prezintă o montură metalică nichelată care reflectă radiaţiile. Este format
din două termometre ordinare (t1 – cel din dreapta – termometru umed şi t 2) fixate într-o montură
metalică. Această montură este formată dintr-un tub central T, din care la partea inferioară se
desfac două ramuri, la care se pot fixa cu ajutorul unui inel din material plastic câte un sistem de 2
tuburi concentrice de aspiraţie. La partea superioară a tubului se fixează etanş, prin înşurubare,
ventilatorul psihrometrului care la partea lui superioară are o cheie de întoarcere a arcului
încasetat.
Pentru determinarea umidităţii relative, funcţie de citirile la termometrul uscat şi diferenţa
psihrometrică (dintre valorile temperaturii la termometrul uscat şi cel umed) se utilizează tabele
speciale.
Higrograful este utilizat pentru a se putea urmări, continuu, variaţiile umezelii relative a
aerului. Acesta are ca piesă receptoare pentru umezeală, un mănunchi de 30-40 fire de păr
omenesc, blonddegresate, fixat la capăte într-un cadru metalic. Mănunchiul acesta este menţinut
întins de un dispozitiv cu contragreutate, iar un cârlig îl prinde de mijloc.
Schimbarea sub influenţa umezelii a poziţiei punctului în care mănunchiul de fire este
menţinut întins se transmite printr-un sistem de pârghii la un dispozitiv de înregistrare care
deplasează peniţa înregistratoare pe o diagramă din hârtie.
TERMENI DE REŢINUT
umiditate absolută higrograf psihrometru

umiditate relativă higrometru

UMIDITATEA SOLULUI

Umiditatea sau conţinutul în apă al solului este reprezentată prin cantitatea de apă
legată în mod fizic de pământ în momentul când se face recoltarea şi care se
evaporă la 1050C.
Umiditatea solului este dependentă de climă, natura solului, vegetaţie şi influenţează în

mare măsură activitatea biologică şi deci posibilitatea de autopurificare.
Determinarea umiditatăţii se poate face „in situ” prin metode conductometrice fie în sol
recoltat, aplicând metoda gravimetrică sau carbidimetrică.
1. Metoda gravimetrică, cea mai utilizată ce constă în prelevarea de probe de sol ce se usucă în
etuvă , la temperatura de 1050C. Pierderile în greutate reprezintă conţinutul în apă al solului.
Relaţie de calcul:
Gud  Guscat
Us   100 , %
Guscat
unde: Gug – greutatea probei umede, g;
Guscat – greutatea probei uscate, g;
2. Metoda carbidimetrică, constă în măsurarea presiunii pe care o produce într-un spaţiu închis,
reacţia dintre apa din sol şi o cantitate bine determinată de carbid.
O metodă directă şi simplă presupune efectuarea de observaţii directe şi aprecierea
umidităţii conform scării următoare:
Gradul 1 – sol uscat, ce nu răceşte mâinile, nu se decolorează la soare;

Gradul 2 – sol cu aspect proaspăt, răceşte mâinile şi se decolorează foarte puţin la soare;
Gradul 3 – sol umed, produce o răcire vizibilă a mâinilor, iar prin uscare se decolorează;
Gradul 4 – sol umed ce încă nu luceşte, dar la soare se decolorează puternic. La pipăit
este rece şi umed, iar dacă se pune deasupra o foaie de hârtie, aceasta se umezeşte;
Gradul 5 – sol umed, străluceşte datorită acoperirii lui cu o peliculă de apă. Se
caracterizează prin fluiditate, nu se leagă, ci mai mult se întinde.

PRECIPITAŢII SOLIDE ŞI LICHIDE

Precipitaţiile atmosferice constituie un element climatic caracterizat prin discontinuitate şi

mari variaţii în timp şi spaţiu. Precipitaţiile solide sau lichide sunt factori meteorologici cu efecte
ecologice complexe, ele fiind principala sursă de apă pentru ecosistemele terestre, unica pentru
cele mai multe dintre ele.
Particularităţile sistemelor ecologice sunt în mare măsură influenţate de:
 cantitatea;
 intensitatea;
 frecvenţa;
 durata;
 forma sub care cad precipitaţiile.
Tipuri de precipitaţii:
 solide: zăpadă, grindină, etc.;
 lichide;
Instrument de măsură:
 pluviometrul tip I.M.– fig.13.1 sau Tretiakov – fig. 13.2;
 pluviograful: măsurare şi înregistrare continuă – fig. 13.3;
fig.13.1 – Pluviometru
a. eprubeta pluviometrică; b. corpul (c), vas
pluviometric (d); c. instalarea pluviometrului
(după Cristea Stoica, 1966)
Unitate de măsură: mm/ m2; l/m2.

Observaţie: Precipaţiile solide se măsoară prin grosimea stratului de apă rezultat prin topirea lor.
PLUVIOMETRUL tip I.M. este instrumentul clasic pentru determinarea cantităţii de apă
provenită din precipitaţii, asigurând colectarea precipitaţiilor fără întrerupere.
Părţi componente:
 corpul pluviometrului, un cilindru metalic cu înălţimea de 40 cm şi o suprafaţă receptoare cu
aria de 200 cm2; este prevăzut cu capac;
 colectorul, reprezentat de un vas cu capacitatea de 2,5 litri, bine centrat în interiorul corpului
pluviometrului, diametrul său fiind mai mic ceea ce diminuează riscul încă şi evaporării apei
colectate (în acelaşă scop, în partea superioară a corpului pluviometrului există câteva

orificii ce permit pătrunderea şi circulaţia aerului printre pereţii corpului pluviometrului şi ai

colectorului);
 dispozitivul de zăpadă este format din două plăci de tablă de zinc dispuse cruciş. Acest
dispozitiv se foloseşte numai în timpul iernii, pentru ca zăpada să nu fie spulberată din
pluviometru. Dispozitivul se scoate primăvara, în caz contrar, prin încălzire se poate
produce evaporarea apei colectate;
 eprubeta pluviometrică în care se introduce apa colectată, este un cilindru din sticlă, gradat
în 100 unităţi pluviometrice,din 10 în 10, care reprezintă înălţimea în mm a stratului de apă,
raportată la suprafaţa receptoare de 200cm2, a pluviometrului. Pe eprubetă sunt marcate
100 de diviziuni, care din 10 în 10 sunt marcate cu cifre.
1 diviziune = 1mm înălţimea stratului de apă care a căzut pe suprafaţa de 200 cm2
În partea superioară a pluviometrului, în interiorul corpului său, este plasată o pâlnie prin care
pătrunde apa în colector. Pâlnia este fixată astfel încât partea sa inferioară să închidă perfect gura
colectorului.
Reguli de montare:
 se fixează pe un stâlp de lemn sau metal la cel puţin 60 cm de la suprafaţa solului;
 vârful stâlpului va fi mai jos de gura pluviometrului cu cel puţin 5 cm pentru ca picăturile de
ploaie ce se fragmentează la lovirea de el, să nu fie proiectate în pluviometru;
 pluviometrele se instalează pe direcţia E – V şi se fixează bine pe stâlp;
 stâlpul şi pluviometrele trebuie să fie perfect verticale;
 se va avea grijă ca acestea să nu fie influenţate de clădiri;
Observaţie: Pluviometrele trebuie menţinute în perfectă stare de curăţenie, deoarece praful sau
nisipul fin, depus pe pereţii pâlniei receptoare şi ai colectorului, reţin apa provenită din precipitaţii.
Reguli de citire:
 determinarea şi înregistrarea cantităţii de precipitaţii se face zilnic, la ora 8;
 primăvara şi vara când precipitaţiile sunt scurte dar intense, se stabileşte cantitatea de apă
căzută după fiecare aversă; dacă sunt mai multe averse pe zi se face suma cantităţilor
determinate pentru a afla volumul de precipitaţii din 24 ore.
PLUVIOMETRUL Tretiakov este format din două corpuri pluviometrice, un ecran cu palete, un
stâlp de susţinere şi o eprubetă pluviometrică.
Vasul pluviometric este de formă cilindrică, cu înălţimea de 40 cm, terminat la partea
superioară cu un inel de bronz cu marginea ascuţită. Suprafaţa receptoare este de 200 cm 2
corespunzând unui diametru de 159, 5 mm. În interiorul acestui vas este sudată diafragma care
are forma unui trunchi de con. Orificiul central al acestei diafragme se poate închide cu ajutorul
unei pâlnii în perioada caldă a anului, cu scopul reducerii evaporării apei colectate. Acest tub de
scurgere se acoperă cu un căpăcel, care este legat de corpul pluviometrului. Acest tip de
pluviometru nu are vas colector astfel încât apa provenită din precipitaţii se scurge în partea
inferioară a corpului.
Corpul mai este prevăzut cu un capac care se scoate în momentul când acesta se
instalează pe suportul respectiv, înlocuind pe cel cu care se efectuează măsurătoarea.
Ecranul este format din 16 palete de formă trapezoidală fixate pe un inel metalic.
Eprubeta cu care se efectuează măsurarea apei, provenită din precipitaţii, este aceeaşi,
utilizată şi la pluviometrul de tip I.M.
fig. 13.2 – Pluviometrul Tretiakov fig.13.3- Pluviograf
PLUVIOGRAFUL se utilizează pentru înregistrarea cantităţii de precipitaţii. În vasul

colector al acestuia există un plutitor de care este fixat printr-o tijă braţul unei pârghii, la capătul
acestuia fiind prinsă peniţa înregistratoare. Prin umplerea vasului colector, plutitorul se ridică şi
astfel peniţa va trasa pe diagramă curba ce descrie modul în care variază într-un interval de timp
dat cantitatea de precipitaţii atmosferice lichide.

VÂNTUL

Vântul este provocat de diferenţa de presiune (pe orizontală) de la loc la loc. Aceste diferenţe
pe orizontală există atât la nivelul solului cât şi la înălţime. Cauza principală a acestor diferenţe o
constituie încălzirea inegală a suprafeţei terestre deci şi a maselor de aer din vecinătatea acestora.
Mişcarea orizontală a aerului, dintr-o zonă cu presiune ridicată într-o zonă cu

presiune scăzută, se numeşte vânt.
Vântul produce efecte ecologice:

 directe, intensificând anumite procese fiziologice (respiraţie. transpiraţie, fotosinteză) sau
biologice (polenizare, zborul insectelor, etc.);
 indirecte, contribuind la modificarea altor factori (climatici, hidrologici, edafici).
Mărimile ce definesc vântul sunt:
 direcţia;
 viteza;
 intensitatea (forţa).
Direcţia constă în indicarea punctului cardinal din care suflă şi înspre care se îndreaptă vântul.
Direcţia vântului, dar şi viteza, este indicată la sol de giruete - fig. 14.1.
Girueta Wild prezintă 3 componente:

- o componentă pentru indicarea direcţiei vântului, formată dintr-o
tijă metalică orizontală, prevăzută la unul din capete cu o sferă metalică,
iar la celălalt capăt cu două plăci metalice (aşa numita pană de vânt),
acest dispozitiv orientându-se cu contragreutatea în direcţia din care bate
vântul;
- o componentă pentru indicarea valorii vitezei vântului, formată
dintr-o placă metalică suspendată în partea superioară (orientată
Anemometrele mecanice
permanentcuperpendicular
cupe sunt cele mai
pe direcţia vântului, aceasta rotindu-se sub
simple fiind alcătuite dintr-un sistem
acţiunea de cupe
vântului orientate
(valoarea cuse indică în m/s);
vitezei
feţele concave în aceeaşi direcţie,
- oputându-se
componentă astfel roti sub
pentru indicarea punctelor cardinale, formată din
fig.14.1 – Girueta Wild
acţiunea vântului. Mişcarea
maieste
multetransmisă unuisubţiri,
tije metalice instrument
nordul fiind marcat distinct.
al cărui ac va indica deplasarea prin numărul de rotaţii
efectuate pentru
Viteza intervalul
reprezintă de timp
spaţiul al măsurătorii.
parcurs Împărţind
într-un interval de timp (m/s sau km/h); se măsoară cu
indicaţia
anemometreinstrumentului anemometrului
mecanice (cu palete sau culacupe)
intervalul de timp,
- fig.14.2, magnetice sau termice.
se va determina valoarea vitezei vântului, în m/s.
Anemometrele magnetice se bazează pe
fenomenul de inducţie electromegnetică.
Anemometrele
Domeniul pregătirii termice
de bază: Protecţia mediului se bazează pe răcirea
produsă de vânt asupra unui fir încălzit.
fig.14.2 – Anemometru cu cupe
Intensitatea este măsura efectelor produse de coloana de aer în mişcare Aceasta este
codificată pe scara Beaufort.
Gradul 0 – aer calm, se ridică vertical, viteza 0 – 0,5 m/s;

Gradul 1 – aer aproape liniştit, fumuluşor abătut de vânt, viteza 0,6 – 1,7 m/s;
Gradul 2 – puţin vânt, se sinte adierea sa pe faţă, frunzele foşnesc, viteza 1,8 – 3,3 m/s;
Gradul 3 – vânt slab care mişcă frunzele şi crenguţele, viteza 3,4 – 5,2 m/s;
Gradul 4 – vânt potrivit care ridică praful şi bucăţile de hârtie, viteza 5,3 – 7,4 m/s;
Gradul 5 – vânt relativ puternic care balansează copacii mai mici şi formează unde pe apă,
viteza 7,5 – 9,8 m/s;
Gradul 6 – vânt destul de puternic care agită crengile mari şi face să şuiere sârmele de
telegraf, viteza 9,9 – 12,4 m/s;
Gradul 7 – vânt puternic care agită copacii mari şi face greu mersul împotriva curentului,
viteza 12,5 – 15,2 m/s;
Gradul 8 – vânt foarte puternic care rupe crengile copacilor şi face imposibil mersul
împotriva curentului, viteza 15,3 – 18,2 m/s;
Gradul 9 – vijelie care provoacă mici avarii (dărâmă hornuri, deplasează olanele de pe
acoperiş), viteza 18,3 – 21,5 m/s;
Gradul 10 – vijelie puternică care provoacă pagube însemnate şi smulge copacii din
rădăcini, viteza 21,6 – 25,1 m/s;
Gradul 11 – distrugeri pe scară mare, viteza 25,2 – 29 m/s;
Gradul 12 – uragan, calamitate naturală care distruge tot ce întâlneşte, viteza peste 29 m/s;

LISTA FLORO-FAUNISTICĂ

Releveul sau ridicarea fitocenologică este metodă de bază în studiul vegetaţiei şi constă
într-un inventar floristic (structură calitativă) al suprafeţei de probă (al fitocenozei) completat cu
informaţii de ordin cantitativ (abundenţă, frecvenţă, dominanţă), topografic, geomorfologic,
climatologic, etc.
Lista floristică reprezintă releveul fitocenologic realizat pe o suprafaţă de probă.
Mărimea suprafeţei de probă, variază cu tipul vegetaţiei, şi are valorile:

 1 – 25 m2, în cazul stâncăriilor şi grupărilor acvatice;
 9 – 25 m2, în cazul mlaştinilor;
 6 – 25 m2, pentru buruienişuri;
 25 – 100 m2, în cazul pajiştilor, păşunilor, fâneţelor;
 400 – 1000 m2, pentru păduri.
Forma suprafeţei variază în funcţie de stadiul de dezvoltare a fitocenozei, fiind sub formă de:
 pătrat;
 dreptunghi;
 cerc.
Perioada optimă de efectuare a releveelor variază cu:
 tipul de vegetaţie;
 altitudinea.
Pentru pajişti, păduri şi tufărişuri din etajul colinar şi campestru se recomandă

lunile aprilie – iunie, iar pentru cele montane, subalpine şi alpine precum şi
buruienişuri lunile iunie – august.
Pentru întocmirea acestei liste trebuie cunoscută bine flora. Speciile necunoscute se
identifică pe loc cu ajutorul determinatoarelor, iar dacă acest lucru nu este posibil, acele plante se
colectează şi se analizează în laborator.
Observaţie: În această listă sunt obligatoriu notaţi şi indicii fitocenologici cantitativi, abundenţa-
dominanţa şi eventual frecvenţa.

FRECVENŢA. ABUNDENŢA RELATIVĂ
Forma elementară de prezentare a datelor referitoare la o biocenoză este lista floro-

faunistică, constând în denumiea taxonilor identificaţi în probe şi denumirea sau codurile probelor
în care au fost găsiţi.
Taxonul (din grecescul taxis = ordine) este reprezentat de o specie.
Parametrii cantitativi ai biocenozei sunt:

 frecvenţa;
 abundenţa;
 dominanţa;
 constanţa;
 indice de semnificaţie ecologică;
 indice de afinitate cenotică.
Frecvenţa unui taxon este reprezentată de raportul procentual dintre numărul de

probe care conţin specia considerată şi numărul total de probe adunate în
acelaşi timp.
p
Relaţie de calcul: F = -------- ∙ 100, %
P
unde: p – nr. de probe în care apare specia dată/analizată;
P – nr. total de probe adunate/prelevate;
Frecvenţa poate fi determintă şi folosind procedeul Raunkiaer (numai pentru pajişti): un
dispozitiv standard – un cerc de sârmă cu aria de 0,1 m 2 se aruncă la întâmplarede 50 – 100 ori pe
teren şi se numărăr cazurile când în cerc era măcar un individ din specia analizată.
Frecvenţa speciilor poate fi influenţată de:
 densitate;
 distribuţia spaţială a indivizilor.
Abundenţa unui taxon este reprezentată de raportul procentual dintre numărul

indivizilor aparţinând unei specii sau biomasa lor şi numărul sau biomasa tuturor
indivizilor speciilor, dintr-o probă, din mai multe sau din totalul probelor recoltate
n
la un moment dat.
n
Relaţie de calcul: A = -------- ∙ 100, %
N
unde: n – nr. de indivizi din specia dată/analizată;

N – nr. total de indivizi, ai tuturor speciilor prezente
Tipuri de abundenţă:
 abundenţa numerică;
 abundenţa în biomasă.
Observaţie:
1. Este corect să se exprime ambele tipuri de abundenţă, deoarece fiecare dă alte indicaţii
asupra rolului populaţiilor într-o biocenoză.
2. Abundenţa numerică are valori în cazul speciilor de talie mică, metabolism foarte intens dar
viaţă scurtă iar abundenţa în biomasă are valori mari în cazul speciilor de talie mare,
metabolism puţin intens dar viaţă mai lungă.
3. Abundenţa suferă fluctuaţii în timp şi spaţiu.
În practică se folosesc scări semicantitative de abundenţă, mai puţin precise dar mult mai rapide.
0 – taxonul este absent din proba respectivă;

1 – doar indivizi izolaţi;
2 – indivizi numeroşi,
3 – taxonul este dominat în probă.
În fitocenologie este larg utilizată scara Braun-Blanquet:
+ – indivizi extrem de rari;

1 – indivizi foarte rari;
2 – indivizi rari;
3 – indivizi puţin numeroşi;
4 – indivizi numeroşi;
5 – indivizi foarte numeroşi.
TERMENI DE REŢINUT
taxon biomasă frecvenţă abundenţă

DOMINANŢA. CONSTANŢA

Dominanţa este un indice care exprimă influenţa unei specii în structura şi

funcţionarea unei biocenoze.
Dominanţa numerică (D) a unui taxon măsoară influenţa exercitată de acesta într-o
comunitate biologică.
Relaţie de calcul: D = 100 ∙ n/N
unde: n – numărul de indivizi aparţinând taxonului considerat;
N – numărul total al indivizilor din comunitatea studiată.
Dominanţa taxonilor vegetali se apreciază utilizându-se o scară cu 5 trepte ( scara Braun-Blanquet)
1 – acoperire slabă, sub 5% din suprafaţa de probă;

2 – între 5 – 25%;
3 – între 25 – 50%;
4 – între 50 – 75%;
5 – între 75 – 100%.
Dominanţa în biomasă (G) se calculează prin raportarea greutăţii unui taxon la greutatea
totală a indivizilor colectaţi în probă.
Relaţie de calcul: G = 100 ∙ m/M
unde: m – greutatea totală a indivizilor aparţinând taxonului considerat;
M – greutatea totală a tuturor indivizilor din proba studiată.
Constanţa se referă la prezenţa unei specii în una sau mai multe probe sau
biocenoze.
Constanţa unui taxon (K) se exprimă de obicei prin clase de frecvenţă (Tischler, 1955):
 specii accidentale (întâmplătoare), F este până la 25%;
 specii accesorii, F = 25 – 50%;
 specii constante, F = 50 – 75%;
 specii euconstante, F = 75 – 100%.

INDICE DE SEMNIFICAŢIE ECOLOGICĂ
INDICE DE AFINITATE CENOTICĂ
Indicele de semnificaţie ecologică (W) reflectă mai precis poziţia unei specii în
biocenoză, prin combinarea frecvenţei (F) şi abundenţei (A) într-o singură valoare.
Relaţie de calcul: W = (F ∙ A ∙ 100)/10000

unde: F – frecvenţa;
A – abundenţa.
În funcţie de valorile obţinute pentru acest indice speciile se grupează în următoarele clase:
W1 – valori sub 0,1%; Există o corespondenţă între clasele de constanţă (K) şi
W2 – valori de 0,1 – 1%; clasele indicelui de semnificaţie ecologică (W):
W3 – valori de 1,1 – 5%;  specii accidentale, corespund clasei W1;
W4 – valori de 5,1 – 10%;  specii accesorii, clasele W2 şi W3;
W5 – valori peste 10%.  specii caracteristice, clasele W4 şi W5.
Indicele de afinitate cenotică (Q) măsoară asemănarea dintre compoziţiile a două

comunităţi biologice (biocenoze).
Înainte de a calcula indicele de afinitate cenotică se calculează câte trei valori pentru fiecare
pereche de probe studiate: a – numărul de taxoni care apar concomitent în ambele probe; b -
numărul de taxoni prezenţi doar în prima probă; c - numărul de taxoni prezenţi doar în cea de a
doua probă. Pe baza acestor valori se calculează indicele de afinitate cenotică.
Relaţii de calcul:
 Indicele Jaccard = a/(a + b + c);
 Indicele Sørensen = 2a/(2a + b + c);
Observaţie:
1. Valorile rezultat oscilează între 0 (nici o specie în comun, a = 0) şi 1 (toate speciile există în
ambele probe, b = c = 0).
2. Înmulţind rezultatele obţinute cu 100 se obţine afinitatea procentuală.
3. Diferenţa dintre indicii Jaccard şi Sørensen este că cel de al doilea dă o pondere sporită
speciilor întâlnite în ambele probe (a este înmulţit cu 2).

ACCIDENTE DE MUNCĂ
Baza reglementărilor privind accidentele de muncă în România o constituie

Legea nr. 319/2006 şi normele de aplicare ale acesteia. Potrivit acestei legi:
Prin accident de muncă se înţelege vătămarea violentă a organismului şi intoxicaţia

acută profesioanlă, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea
îndatoririlor de serviciu şi care, provoacă incapacitate temporară de muncă (ITM) de
cel puţin 3 zile calendaristice, invaliditate (INV) ori deces (D).
De asemenea, se pot considera accidente de muncă:

 accidentul suferit de persoane aflate în vizită la întreprindere şi/sau unitate, cu permisiunea
angajatorului;
 accidentul suferit de orice persoană, ca urmare a unei acţiuni întreprinse din proprie
iniţiativă pentru prevenirea/înlăturarea unui pericol care ameninţă avutul public sau privat;
 accidentul de traseu, dacă deplasarea s-a făcut în timpul şi pe traseul normal de la
domiciliul lucrătorului la locul de muncă organizat de angajator şi invers;
 accidentul suferit de orice persoană, ca urmare a unei acţiuni întreprinse din proprie
iniţiativă pentru salvarea de vieţi omeneşti;
 accidentul suferit înainte sau după încetarea lucrului, dacă victima prelua sau preda unelte
de lucru, locul de muncă, utilajul ori materialele, dacă schimba îmbrăcămintea personală,
echipamentul individual de protecţie sau orice alt echipament pus la dispoziţie de angajator;
 accidentul determinat de calamităţi naturale, cum ar fi furtună, viscol, cutremur, inundaţie,
alunecări de teren, trăsnet (electrocutare), dacă victima se află în timpul procesului de
muncă sau în îndeplinirea sarcinilor de serviciu.
Clasificarea accidentelor de muncă
a. în raport cu urmările produse şi cu numărul de persoane accidentate:
ACCIDENT
care produce incapacitate care produce mortal colectiv, când sunt

temporară de muncă de cel invaliditate accidentate cel puţin 3
puţin 3 zile calendaristice persoane în acelaşi timp şi
din aceeaşi cauză
b. în funcţie de natura factorului de risc care determină accidentul:

ELECTRICE
provocate de trecerea curentului electric prin

corpul uman, care pot fi urmate de arsuri şi/sau
electrocutări
TERMICE
provocate de contactul cu flacăra

MECANICE deschisă, radiaţii calorice intense sau de
temperatura ridicată din spaţiul de lucru
provocate de corpuri în mişcare
sau de obiecte dure, ascuţite
ACCIDENTE
ACCIDENTE
CHIMICE
RADIOACTIVE
provocate de contactul cu
determinate de lucrul cu surse
substanţe corozive, caustice şi/sau
radioactive, care pot provoca iradierea
toxice, care pot provoca intoxicaţii
organismului
sau arsuri chimice
COMBINATE
sunt produse de mai mulţi

factori de natură diferită

REGULI DE PRIM AJUTOR
Primul ajutor reprezintă o serie de tehnici medicale simple pentru salvarea vieţii,
pe care un om obişnuit poate fi antrenet să le folosească în situaţii de urgenţă
medicală, înainte de intervenţia tehnicienilor în urgenţele medicale sau a
doctorilor.
Etapele primului ajutor:

 încercăm să stabilim comunicarea cu persoana rănită/accidentată;
 dacă nu răspunde şi nu reacţionează în nici un fel la stimulii verbali sau la atingeri
înseamnă că nu este conştientă şi atunci trebuie verificate imediat cele două funcţii vitale:
respiraţia şi circulaţia (controlul pulsului la nivelul gâtului, la nivelul încheieturii mâinii);
 realizarea resuscitării.
1. Primul ajutor în caz de plăgi:
 dezgolirea regiunii vătămate;
 oprirea hemoragiei;
 badijonarea tegumentului din jurul plăgii cu alcol sanitar sau tinctură de iod;
 spălarea plăgii cu soluţii antiseptice;
 acoperirea plăgii cu comprese sterile;
 fixarea pansamentului.
2. Primul ajutor în caz de hemoragii:
 se aşează acidentatul în debitul dorsal, cu capul mai jos decât trunchiul şi extremităţile;
 se identifică tipul de hemoragie;
 se efectuează hemostaza provizorie prin compresiune: digitală sau prin aplicarea garoului;
 se iau măsuri urgente pentru transportul rănitului;
 hidratarea rănitului.
3. Primul ajutor în caz de luxaţii/entorse:
 se administrează vătămatului calmante pentru a-i suprima durerea;
 se aplică circular la nivelul articulaţiei un manşon îmbibat în apă rece pe o porţiune cât mai
întinsă din membru;
 se fixează manşonul cu ajutorul unei feşe, efectuând un bandaj compresiv;
 se transportă accidentatii la spital.
4. Primul ajutor în caz de în caz de fracturi (imobilizarea provizorie):

 efectuarea hemostazei şi pansarea plăgii (în caz de fractură deschisă);

 imobilizarea provizorie a fracturii (se imobilizează, prin aşezarea atelelor deasupra şi
dedesubtul fracturii, fixând cele două articulaţii vecine locului fracturării cu ajutorul feşei);
 transportul accidentatului – cu terga, cu autosanitara la unitatea sanitară cu profil
chirurgical.
5. Primul ajutor în caz de arsuri:
 se scoate de sub acţiunea agentului vulnerant;
 se administrează calmante pentru a preveni şocul;
 se face tratamentul local al plăgii – dacă transportul va dura mult.
6. Primul ajutor în caz de şoc:
 se întinde bolnavul pe spate şi se ridă picioarele la 30 cm de la sol;
 se eliberează căile respiratorii;
 se opreşte hemoragia;
 se înveleşte accidentatul pentru a evita pierderile de căldură;
 se imobilizează fracturile;
 se urmăreşte starea de cunoştinţă şi semnele vitale;
 nu se administrează nimic pe cale bucală;
 se cheamă ajutor pentru transport la o unitate medicală.
E BINE DE ŞTIUT!
SUNAŢI LA 112 DACĂ AVEŢI O URGENŢĂ! Dacă sunaţi la 112 trebuie să anunţaţi:
 ce urgenţă aveţi;
 unde este urgenţa;
 unde vă aflaţi;
 de la ce număr de telefon sunaţi;
 cum vă numiţi.
Operatorul evaluează urgenţa apelantului în funcţie de informaţiile primite şi transmite
aceste informaţii la agenţia/agenţiile de urgenţă abilitate în rezolvarea cazului respectiv. Dacă este
nevoie de intervenţia tuturor agenţiilor, datele preliminare ale cazului se transmit simultan, în
maximum 2 – 3 secunde. După furnizarea acestor datetrebuie să rămâneţi la telefon pentru a fi
puşi în legătură cu agenţia de urgenţă de are aveţi nevoie şi pentru a primi eventualele
recomandări. Dacă legătura cu numărul 112 se întrerupe, trebuie să sunaţi din nou. Rămâneţi calmi
şi răspundeţi la toate întrebările; nu închideţi până nu vi se spune.
FIŞA DE LUCRU NR.1
FACTORI LIMITANŢI. LIMITE DE TOLERANŢĂ
Sarcină de lucru:
1. Stabiliţi factorii limitanţi şi limitele de toleranţă pentru următoarele specii:
SPECIA FACTOR LIMITE DE FACTOR LIMITE DE FACTOR LIMITE DE

LIMITANT TOLERANŢ LIMITANT TOLERANŢ LIMITANT TOLERANŢ
Ă Ă Ă
Vrabia
Fluture de
mătase
Măslin
Crap
2. Se ştie că atunci când variaţiile factorilor abiotici sunt regulate, nu sunt foarte accentuate şi
nu depăşesc limitele de toleranţă, organismele se adaptează (prin modificări morfologice, fiziologice,
comportamentale). Specificaţi minim 3 adaptări ale organismelor la temperaturi ridicate şi scăzute,
precum şi la umidităţi ridicate şi scăzute.
FIŞA DE LUCRU NR.2

LANŢ TROFIC
Sarcină de lucru: Înscrie în căsuţele libere categoriile trofice corespunzătoare de consumatori.

Încearcă să găseşti şi specii care se pot încadra în aceste categorii şi sunt legate prin relaţii de
hrănire. Poţi face mai multe variante.
Producători primari Producători primari

PLANTE
ARBORI
IERBOASE
DETRITOFAGI
DESCOMPUNĂTORI
FIŞA DE LUCRU NR.3

LANŢURI TROFICE

Sarcină de lucru: Alcătuiţi lanţuri trofice ierbivore într-o biocenoză forestieră, folosind speciile din
tabelul de mai jos:
Niveluri trofice ale consumatorilor

Producători
(plante) Ierbivore Zoofage de ordin II Carnivore de Carnivore
Fitofage (C2) ordin III (C3) parazite
(C1)
Frunziş -cerb, căprior -urs, lup, vulpe -purici
-iepure -bursuc, vulpe, dihor,
-melci hermină, nevăstuică,
bufniţă, şoim
-broască, broască -arici, vulpe, şoim
râioasă, viperă, şarpe,
şopârlă, arici
-privighetoare, piţigoi, -erete -purici, căpuşe
cinteză, himenoptere,
grangur, cuc, muscar,
pitulice,
-liliac, cârtiţă, erete, -şoim, vulpe
şoim
Rădăcini -mistreţ, -lup, bufniţă, hermină, -purici, căpuşe

şoarece de nevăstuică, vulpe,
câmp, cucuvea, erete, dihor,
şoarece de
pădure
Fructe -porumbel, -jder, dihor, pisică
turturea, sălbatică, uliu, erete,
gaiţă, mierlă, şorliţă, căpuşe
strurz
-pârş, -jder, dihor, pisică -purici, căpuşe
veveriţă sălbatică, cucuvea
-gândaci, -himenoptere, prigorie
viespi
Lemn, coajă -buprestide, -ciocănitoare, -căpuşe,
scolitide himenoptere himenoptere
Notă: speciile necunoscute identificaţi-le utilizând determinatoarele, atlasul au alte surse de

informare.
FIŞA DE LUCRU NR.4

REŢEA TROFICĂ

Sarcină de lucru: Stabileşte o reţea trofică, înscriind în fiecare căsuţă o specie trofic legată de
celelalte, conform săgeţilor. Şterge pe rând fiecare specie şi analizează consecinţele dispariţiei ei
din biocenoză.
ATENŢIE ! – Nu uita că săgeţile indică sensul circulaţiei materiei şi nu speciile care costituie hrană.
FIŞA DE LUCRU NR.5

TEMPERATURA APEI

Cerinţă: Măsuraţi temperatura apei râului ..............., treceţi datele în tabelul cu forma de mai jos şi
prelucraţi-le ţinând cont de următoarele reguli de prelucrare a temperaturii apei:
 prelucrarea temperaturii apei constă în calculul valorilor medii decadale şi extragerea
valorilor maxime şi minime lunare;
 temperaturile medii decadale ale apei se calculează ca medii aritmetice ale valorilor
corectate de la ora 7 dimineaţa din decada respectivă; dacă lipsesc 1 – 2 valori media se
face cu cele 8 – 9 valori;
 temperatura medie lunară reprezintă media aritmetică a mediilor decadale din luna
respectivă;
 temperatura maximă şi minimă se alege din toate citirile (de la ora 7 şi 17) ale lunii
respective.
Luna:........................
Temperatura, 0C Temp. medie Temp. medie Temp. Temp.
0 0 0
Data Ora 7 Ora 13 Ora 17 decadală, C lunară, C max., C min., 0C
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
..........
..........
30
31
FIŞA DE LUCRU NR.6

UMIDITATEA SOLULUI
Tema: Determinarea umidităţii solului prin metoda gravimetrică

Principiul metodei: O probă de sol cântărită la balanţa analitică se usucă în etuvă la 1050C până
la greutate constantă şi apoi se recântăreşte. Diferenţa de greutate obţinută înainte şi după uscare,
exprimată procentual, reprezentă umiditatea.
Reactivi Aparatură Mod de lucru Calculul rezultatelor

-se recoltează solul în vase cre
au închidere ermetică, putând fi Gud  Guscat
Us   100
păstrate în frigider max. 24 ore; Guscat
-se cântăresc, la
balanţa unde:
analitică, într-o fiolă de cântărire Gug – greutatea probei
10 g de sol; umede, g;
-se introduce fiola în etuvă, cu Guscat – greutatea probei
capacul alături; uscate, g;
- se usucă proba timp de 4 ore;
- se scoate proba şi se introduce
în exicator pentru răcire, timp de
½ ore;
-se cântăreşte proba;
-se introduce din nou proba în
etuvă şi se lasă încă 4 ore;
- se scoate proba şi se introduce
în exicator pentru răcire, timp de
½ ore;
-se cântăreşte proba;
-dacă diferenţa dintre cele două
cântăriri nu este mai mare de 0,4
mg se consideră că proba a
ajuns la greutate constantă:
-în caz contar se repetă
operaţiile de uscare, răcire şi
recântărire.
FIŞA DE LUCRU NR.7

FRECVENŢA. ABUNDENŢA
1. Definiţi frecvenţa şi abundenţa, precizaţi relaţiile de calcul cu denumirea termenilor care intervin
în aceste relaţii.

2. Calculaţi frecvenţa speciilor pentru biocenoza A şi abundenţa speciilor pentru biocenoza B:
a. LAC
Nr. Specia Număr de F
crt. indivizi
1 Lipitoare 2
2 Scoică de lac 23
3 Larvă de coleopter 4
4 Crustaceu 33
5 Caras 11
6 Biban 2
b. PĂDURE
Nr. Specia Număr de A
crt. indivizi
1 Fluture 23
2 Viespe 11
3 Miriapod 7
4 Broască 8
5 Ciocănitoare 3
6 Vulpe 2
7 Păduche lânos 6
FIŞA DE LUCRU NR.8

INVESTIGAREA CANTITATIVĂ A
POPULAŢIILOR BIOCENOZELOR
1. Pentru ecosistemul unei culturi agricole cu suprafaţa de 100 m 2 s-a întocmit, în urma
analizei prin metoda suprafeţelor de probă, următoarea listă floristică:
Nr. Nr. indivizi
crt. Specia / taxonul
suprafaţa A suprafaţa B suprafaţa C
1 Porumb 6 6 8
2 Lobodă roşie 2 4 -
3 Păpădie 3 3 1
4 Coada calului - 2 2
5 Fasole 1 1 2
6 Sfeclă roşie 2 1 4
Se cere să calculaţi:
 frecvenţa speciilor prezente;
 abundenţa relativă a taxonilor.
2. Calculaţi dominanţa în biomasă a speciilor fitocenozei de mai sus utilizând datele din
tabelul de mai jos. Interpretaţi rezultatele obţinute.
Nr. Specia / taxonul Masa, g
crt.
1 Porumb 2500
2 Lobodă roşie 160
3 Păpădie 120
4 Coada calului 80
5 Fasole 110
6 Sfeclă roşie 1100
FIŞA DE LUCRU NR.9

INDICI STRUCTURALI AI BIOCENOZEI
Sarcini de lucru:
1. instalaţi capcane la nivelul solului pentru colectarea de material biologic (insecte, melci, etc)
2. întocmiţi lista floristică;
3. estimaţi frecvenţa speciilor din probele colectate;
4. estimaţi abundenţa speciilor din probele colectate;
5. comparaţi probele din diferite zone ale aceluiaşi ecosistem dar şi din ecosisteme diferite;
6. stabiliţi speciile constante;
7. stabiliţi speciile dominante în biocenoza investigată;

8. comparaţi biocenozele cu ajutorul indicelui de afinitate cenotică;
Recomandări:
 abundenţa speciilor sau a unor grupe de organisme se poate reprezenta grafic sub
formă de histograme;
 cercetarea se poate face în amonte sau în aval de un punct de deversare a unor
poluanţi;
 comparaţi rezultatele obţinute de diverse grupe de lucru.
Notă: Fişa de lucru se va completa pe parcursul întregului interval orar în care se discută
conţinuturile temei Investigarea cantitativă a populaţiilor biocenozelor.
FIŞĂ DE OBSERVAŢIE PENTRU ECOSISTEMELE
TERESTRE
A. INFORMAŢII PRIVIND ZONA OBSERVATĂ ŞI PERSOANELE CARE AU PARTICIPAT:
A.1.Coordonatele geografice ale zonei:…………………………………………..
A.2.Denumirea locului unde au loc observaţiile:

a) denumirea oficială ( înscrisă pe hărţi )…………………………………………
b) denumirea locală………………………………………………………………..

A.3.Numele celui care realizează observaţia……………………………………..
A.4.Data observaţiei………………………………………………………………
A.5.Cunoaşteţi zona
ÿ bine ÿ puţin ÿ sunt aici pentru prima oară
A.6.Care este gradul de acces la zona observată:

ÿ uşor cu maşina ÿ uşor cu piciorul ÿ dificil ÿ foarte greu
A.7.Ce tipuri de activităţi antropice observaţi în zonă:

ÿ turism ÿ păşunat ÿ construcţii ÿ culturi agricole ÿ defrişări ÿ altele
B. CARACTERISTICILE BIOTOPULUI:
B.1.Factori geografici..................................................................................
B.2.Factori geologici:.................................................................................
B.3.Factori mecanici..................................................................................
B.4.Factori fizici: - caracterizaţi condiţiile climatice din ziua în care aţi vizitat zona
- măsuraţi, cu termometrul, temperatura:

 apei………….
 aerului………….
 solului……………..
- apreciaţi umiditatea solului………………
C. CARACTERISTICILE BIOCENOZEI:
C.1.Populaţia:
- lista floro-faunistică
Fitocenoza Zoocenoza

C.2.Structura fitocenozei:- verticală ( vegetaţie deasă )………………………….

- orizontală ( vegetaţie rară )…………………………..
C.3.Identificarea tipurile lanţurilor trofice (exemple):

- ierbivor……………………………………………………………………..
- detrivor…………………………………………………………………..
- bacterivor..........................................................................................
- parazitic...........................................................................................
- alte tipuri...........................................................................................
D. COMENTARII/ CONCLUZII:
SUGESTII PRIVIND REALIZAREA OBSERVAŢIILOR:

Pentru fiecare fişă de observaţie se alege o suprafaţă de 25/25m. În total se aleg 5 astfel de
suprafeţe, care să acopere toate tipurile de ecosisteme din aria respectivă.
TEST DE EVALUARE I
TIPURI DE ECOSISTEME
I.Încercuiţi litera corespunzătoare răspunsului corect: 20p

1. Sistemele ecologice sunt sisteme:
a. închise;
b. deschise;
c. izolate;
d. semideschise;
2. Pentru organismele terestre factorii limitanţi fundamentali sunt:
a. lumina şi aerul;
b. apa şi compoziţia chimică a solului:
c. apa şi aerul;
d. mişcările aerului şi gravitaţia;
3. Organismele cu aceeaşi funcţie trofică alcătuiesc:
a. un ciclu trofic;
b. o reţea trofică;
c. un nivel trofic;
d. un lanţ trofic;
4. În cadrul piramidei trofice:

a. fiecare organism este controlat de organisme de pe acelaşi nivel;
b. organismele nu interacţionează;
c. fiecare nivel trofic este controlat de alte nivele;
d. organismele interacţionează la întâmplare;
5. În lanţurile trofice detrivore, prima verigă este reprezentată de:
a. materia organică moartă;
b. materia minerală;
c. materia organică vie;
d. plante verzi;
II.Precizaţi valoarea de adevăr a enunţurilor de mai jos: 15
p
1. Piramida trofică se mai numeşte şi piramidă eltoniană. A F
2. Mediul cosmic este component al biotopului . A F
3. Din categoria consumatorilor fac parte bacteriile şi ciupercile. A F
4. Apa sub toate formele sale alcătuieşte mediul hidrologic. A F
5. Mărimea unui nivel trofic se poate exprima doar prin numărul indivizilor. A F
III. Completaţi spaţiile libere: 10p
1. Hrana circulă în biocenoze numai de la .....(1)..... la .....(2)......
2. Fiinţele vii sunt .....(3)...... de mediul lor înconjurător.
3. Organismele oligotermale tolerează .....(4)..... foarte scăzute.
4. În clasa de optim, .....(5)..... se realizează cu eficienţă maximă.
IV. Enunţaţi legea toleranţei. 10p
V. Prezentaţi schematic relaţiile dintre componentele unui ecosistem, definiţi relaţiile şi
exemplificaţi-le prin câte 2 exemple pentru fiecare tip. 35p

TEST DE EVALUARE II
FACTORI ABIOTICI
I.Încercuiţi litera corespunzătoare răspunsului corect: 15p

1. Termometrele ordinare au rezervorul umplut cu:
a. ulei; b. mercur; c. acid acetic; d. apă;
2. Girueta Wild se foloseşte pentru măsurarea:
a. temperaturii; b. umezelii; c. direcţiei vântului; d. presiunii atmosferice;
3. Pluviometrele se instalează:
a. la nivelul solului; b. în arbori; c. pe stâlpi; d. oriunde;
II. Stabiliţi valoarea de adevăr a enunţurilor de mai jos, încercuind litera A dacă enunţul este
adevărat sau litera F dacă acesta este fals: 10p
1. Umiditatea solului se poate determina prin metodă volumetrică. A F
2. Termometru de tip Savinov este utilizat până la adâncimi de 30 cm. A F

3. Adăpostul meteorologic este construit din metal. A F
4. Higrometrul chimic se utilizează pentru măsurarea umidităţii absolute. A F
III. Clasificaţi termometrele după tipul constructiv. 20p
IV. Stabiliţi corespondenţa dintre elementele celor două coloane: 10p
A. parametru B. instrument de măsură

1. viteza vântului a. higrograf
2. cantitatea de precipitaţii b. anemometru
3. umezeală relativă c. pluviograf
d. termograf
V. Recunoşteţi aparatul din figura de mai jos. Se cere să: 35p

- a. denumiţi aparatul;
- b. enumeraţi elementele componente;
- c.descrieţi funcţionarea acestuia;

FIŞĂ DE AUTOEVALUARE
INVESTIGAREA CANTITATIVĂ A POPULAŢIILOR BIOCENOZELOR
Cerinte:
1. Priviţi cu atenţie, timp de 60 secunde, desenul din figura de mai jos;
 Calculaţi valorile abundenţei şi frecvenţei speciilor, dacă rezultatele sunt obţinute în urma
executării releveului într-o păşune, pe o suprafaţă de probă de 25 m2; 40p
 Caracterizaţi din punct de vedere al constanţei speciile prezente; 10p
 Calculaţi indicele de semnificaţie ecologică, pentru fiecarea specie prezentă. 20p

●
▓ ▐ ▓ ● ▓
◄
◄ ◄ ▐ ▓ – specia 1
● ● ● – specia 2
●
● ◄ ◄ ▓ ◄ – specia 3
◄ ▐ – specia 4
◄ ▐ ▓ ▐
▐
◄
▓ ● ▓ ● ◄
◄ ▐
● ▐
▓ ● ◄ ▓ ●
2. Definiţi indicele de afinitate cenotică. Precizaţi relaţiile de calcul şi semnificaţia termenilor

care intervin în relaţii. 20p

Compară rezolavarea cu cea a profesorului.
SOLUŢII
FIŞA DE LUCRU NR.7

7.2
a.
1
Fl  Fs  Fl  Fc  Fc  Fb   100 ; Fl  Fs  Fl  Fc  Fc  Fb  100% ;
1
b.

23 3
Af   100 ; A f  38,33% Ac   100 ; Ac  5%
60 60
11 2
Av   100 ; Av  18,33% Av   100 ; Av  3,33%
60 60
7 6
Am   100 ; Am  11,66% Ap   100 ; A p  10%
60 60
8
Ab   100 ; Ab  13,33%
60
FIŞA DE LUCRU NR.8

8.1
3 20
Fp   100 ; F p  100% Ap   100 ; A p  41,66%
3 48
2 6
Flr   100 ; Flr  66,66% Alr   100 ; Alr  12,50%
3 48
3 7
Fp   100 ; F p  100% Ap   100 ; A p  14,58%
3 48
2 4
Fcc   100 ; Fcc  66,66% Acc   100 ; Acc  8,33%
3 48
3 4
Ff   100 ; F f  100% Af   100 ; A f  8,33%
3 48
3 7
Fsr   100 ; Fsr  100% Asr   100 ; Asr  14,58%
3 48
8.2
2500 80
Gp   100 ; G p  61,42% Gcc   100 ; Gcc  1,96%
4070 4070
160 110
Glr   100 ; Glr  3,93% Gf   100 ; G f  2,70%
4070 4070
120 1100
Gp   100 ; G p  2,94% G sf   100 ; G sf  27,02%
4070 4070
TEST DE EVALUARE I – TIPURI DE ECOSISTEME

I. 1 -b 2 -c 3-c 4-c 5-a 5x4 p
II. 1-A 2-A 3-F 4-A 5-F 5x3 p
III. 5x2 p
1 – stânga; 2 – dreapta; 3 – dependente; 4 – temperaturi; 5 – metabolismul;
IV. 10 p
V. 35p
-realizare corectă a schemei – 9 p

- definirea lui A, R, C – 3x3 p
-exemplificare corectă ptr. A, R, C – 2(3x4) p
TEST DE EVALUARE II – FACTORI ABIOTICI
I. 1 -b 2 -c 3-c 3x5 p
II. 1-F 2-A 3-F 4-A 4x2,5 p
III. 4x5 p
După tipul constructiv, termometrele pot fi:
 termometre cu mercur;
 termometre cu alcool;
 termometre reversibile cu mercur;
 termometre electrice;
IV. 1-b 2-c 3 –a 3x3,33 p
V. 35p
-a. Pluviometru IM – 5 p
- b. Elemente componente: – 5x3 p
 corpul pluviometrului;
 colectorul;
 dispozitiv de zăpadă;
 eprubeta pluviometrică;
 pâlnie;

-c. funcţionare – 15 p
FIŞĂ DE AUTOEVALUARE - INVESTIGAREA CANTITATIVĂ A POPULAŢIILOR BIOCENOZEI
1
F1  F2  F3  F4   100 ; F1  F2  F3  F4  100% ;
1
9 11
A1   100 ; A1  23,68% A2   100 ; A2  28,94%
38 38
11 7
A3   100 ; A3  28,94% A4   100 ; A4  18,42%
38 38
Toate cele patru specii sunt, din punct de vedere al constanţei, euconstante, deoarece F › 75%;
100  23,68 100  28,94

W1   100 ; W1  23,68% W2   100 ; W2  28,94%
10000 10000
100  28,94 100  18,42

W3   100 ; W3  28,94% W4   100 ; W4  18,42%
10000 10000
BIBLIOGRAFIE
1. Axinte, S., ş.a. Îndrumar practic de ecologie, Editura Sam Son′s, Iaşi, 2003
2. Cenuşă, R. Meteorologie şi climatologie,Lucrări de laborator, Universitatea
„Ştefan cel Mare” Suceava,1996
3. Ciarnău, R., ş.a. Ecologie şi protecţia mediului, manual ptr. clasa a X-a, Editura
4. Diaconu, C., ş.a. Hidraulică şi hidrologie, E.D.P., Bucureşti, 1980
5. Drăgulescu, C., Sîrbu, I. Practicum de fitocenologie, ediţia a II-a, Facultatea de Ştiinţe,
Sibiu, 1998
6. Găldean, N.,ş.a. Ecologie şi protecţia mediului, manual ptr. clasa a XII-a,
Editura Economică Preuniversitaria, Bucureşti, 2002
7. Ghenescu, N., ş.a. Ecologie, manual ptr. clasa a IX-a, Editura LVS Crepuscul,
Bucureşti, 2004
8. Mohan, Gh., Ardelean, A. Ecologie şi protecţia mediului, manual preparator, Editura
Scaiul, Bucureşti, 1993

9. Rabolu, Ş. D., Igiena şi protecţia muncii în domeniul protecţiei mediului,

îndrumar auxiliar, Editura Universităţii, Piteşti, 2009
10. Stănescu, D., ş.a. Instrumente şi tehnici de laborator, manual ptr. clasa a X-a,
Editura LVS Crepuscul, Ploieşti, 2005
11. Surpăţeanu, M. Chimia mediului, Tipografia Universităţii Tehnice „Gh. Asachi”
Iaşi, 1999
12. Teodorescu, I., ş.a. Ecologie şi protecţia mediului, manual ptr. clasa a X-a, Editura
Constelaţii, Bucureşti, 2001
13. Curriculum clasa a IX-a, Domeniul pregătirii de bază –
Protecţia mediului, Bucureşti, 2009
14. www.google.ro


Auxiliar - Curricular Prot - Mediu Clasa IX

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Auxiliar - Curricular Prot - Mediu Clasa IX

Încărcat de

Informații document

Descriere originală:

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Auxiliar - Curricular Prot - Mediu Clasa IX

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

AUXILIAR CURRICULAR clasa a IX-a

1. MODUL I – ECOLOGIE GENERALĂ

2. MODULUL II – METODE PRACTICE DE INVESTIGARE A

Prezentul material se adresează profesorilor şi elevilor din ciclul inferior al liceului

Domeniul pregătirii de bază: Protecţia mediului

- 72 ore de instruire teoretică

Domeniul pregătirii de bază: Protecţia mediului

Domeniul pregătirii de bază: Protecţia mediului

Domeniul pregătirii de bază: Protecţia mediului

FIŞA DE LUCRU NR.1

1. Completaţi schemele de mai jos:

2. Explicaţi succint cum se realizează autoreglarea temperaturii corpului omenesc.

Domeniul pregătirii de bază: Protecţia mediului

FIŞA DE LUCRU NR.2

Completaţi spaţiile libere de mai jos:

I. Componenta anorganică II. Componenta organică

FIŞA DE LUCRU NR.3

Domeniul pregătirii de bază: Protecţia mediului

Completaţi tabelul de mai jos:

Organisme Caracterizare Exemple

Domeniul pregătirii de bază: Protecţia mediului

3. În raport cu nevoile faţă de apă, organismele se clasifică în:

- mezofile- .......................................................................................................ex: salamandra;

- xerofile- ................................................................................................................ex. cactuşi;

- higrofile- .................................................................................................................ex: feriga.

4. Enumeraţi adaptările care apar la animale, pentru reducerea pierderilor de apă:

5. Precizaţi în ce constă influenţa directă a luminii asupra activităţii organismelor:

6. Caracterizaţi, din punct de vedere al salinităţii (precizând valoarea):

7. Solul conţine substanţe nutritive. Acestea sunt reprezentate de:

8. Exometaboliţii sunt substanţe rezultate în urma activităţii metabolice a organismelor. Precizaţi

Domeniul pregătirii de bază: Protecţia mediului

FIŞA DE LUCRU NR.4

PELICANUL STÂRCUL ROŞU

Temperatura optimă: Temperatura optimă:

Perioada de Perioada de reproducere:

Domeniul pregătirii de bază: Protecţia mediului

FIŞA DE LUCRU NR.5

1. Încadraţi în categoriile trofice corespunzătoare următoarele organisme: cartof, om, râmă,

1. Producători 2. Consumatori 3. Descompunători

Domeniul pregătirii de bază: Protecţia mediului

FIŞA DE LUCRU NR.6

1. Precizaţi prin ce se diferenţiază indivizii populaţiei din figura de mai jos:

2. Populaţiile diferă între ele prin:……………………..…., ……………………….,

Tip de reglare Modalităţi de Caracterizare/Descriere Exemple

FIŞA DE LUCRU NR.7

1.Enumeraţi modalităţile prin care se poate determina efectivul numeric:

Domeniul pregătirii de bază: Protecţia mediului

Nr. probă Proba 1 Proba 2 Proba 3 Proba 4

3.Reprezentaţi grafic structura pe vârste a unei populaţii în care:

5. Recunoaşteţi tipurile de distribuţie spaţială a populaţiilor şi completaţi tabelul de mai jos:

Domeniul pregătirii de bază: Protecţia mediului

peşti păsări mamifere

FIŞA DE LUCRU NR.8

Domeniul pregătirii de bază: Protecţia mediului

2. În figura de mai jos este prezentat un ecosistem terestru. Se cere:

să identificaţi tipul de ecosistem;

Domeniul pregătirii de bază: Protecţia mediului

FIŞA DE LUCRU NR.9