Vechi locuri și zidiri ieșene

Editura TEHNOPRESS
Str. Pinului nr. 1A
700109 Iași - România
Tel./fax : 0232 260092
E-mail: [email protected]
www.tehnopress.ro

ISBN: 973-702-050-2

© Imagini și fotografii din colecțiile : Ion Mitican, Dumitru

Grumăzescu, Valeriu Dornescu, Victor Macarie, Biblioteca
„Mihai Eminescu”, Arhivele Naționale - Filiala Iași

Pentru sprijinul acordat la documentare, autorul mulțumește

cu recunoștință: prof. Ioan Caproșu, prof. Gheorghe
Macarie, prof. Alexandru Dan Todiraș, cercetătorului Neculai
Ursu, cercetătorului Sorin Iftimi, colegului Constantin Ostap,
cit și personalului Bibliotecii „Mihai Eminescu”, al Filialei
Iași a Arhivelor Naționale și al Institutului de Istorie „A. D.
Xenopol”.
 ION MITICAN

Ulița Mare
din demult uitate vremuri

Editura
Tehnopress
IAȘI
 Ion Mitican s-a născut la 11 aprilie 1931 în comuna Dănești
județul Vaslui, într-o familie de țărani. După absolvirea școlii
primare din localitatea natală, a urmat cursurile Liceului
Național din Iași, între anii 1942-1944 și 1948-1950. între
1944-1948, din cauza refugiului școlii ieșene, a studiat la
Liceul Mihail Kogălniceanu din Vaslui. în 1954 a absolvit
Facultatea de Electrotehnică a Institutului Politehnic
„Gheorghe Asachi” din Iași. S-a angajat la E.A.C.S. (Uzina electrică) din Vaslui
pentru a putea realiza electrificarea satului său natal, prin mijloace locale, cu o
microcentrală, așa cum își propusese din timpul studiilor. La sfârșitul lunii august
1955 a reușit să obțină și un aparat de proiecție cinematografică pentru Căminul
Cultural și să realizeze o rețea de radioficare, pentru consătenii lui, lipsiți pe atunci
de radioreceptoare. Din toamna anului 1955 începe să lucreze la întreprinderea de
instalații CFR din Iași. După 1960 s-a ocupat de telecomunicații în Regionala CFR
Iași. A devenit șef al Biroului Telecomunicații și profesor de Telegrafie și
Radiocomunicații la Grupul școlar CFR. Impresionat de unele accidente feroviare
grave datorate lipsei unor comunicații între impiegați și mecanicii de locomotivă,
care circulau exclusiv pe baza semnalelor din parcurs și care erau puțin vizibile pe
vreme rea, propune, experimentează și introduce - nu fără greutăți - sistemul de
radiotelefonie cu trenurile în mers, mai întâi în Regionala CFR Iași (1972-1973),
apoi extins în toată țara. Pentru documentarea și instruirea personalului în domeniul
acestor instalații, a scris și publicat lucrări de radiocomunicații. Inițiază și supravegherea
video la barierele CFR, pentru creșterea siguranței. împreună cu alți colegi înființează,
în 1966, primului Club de turism pentru tineret din țară, de după război.
în paralel cu activitatea profesională, Ion Mitican și-a dedicat timpul liber studierii
istoriei lașului: a cercetat prin ziare vechi și documente din Arhivele Statului și din
biblioteci și a scos la iveală amănunte interesante despre viața orașului, ca și despre
personalitățile care au locuit în acest oraș. în perioada anilor ‘80 - epoca
„modernizării” lașului -, suține o rubrică săptămânală, intitulată „Vechi locuri și
zidiri ieșene”, la ziarul „Flacăra lașului”, militând pentru cunoașterea și conservarea
patrimoniului istoric și cultural al orașului. în același scop, publică articole evocatoare
în revistele „Cronica” și „Convorbiri literare”. Prima lucrare istorico-literară, „Un
veac prin Gara Iași”, a apărut la Editura „Sport Turism” din București (1983).
După ieșirea la pensie, în anul 1994, își păstrează spiritul dinamic și inovator:
organizează și predă cursuri de utilizare a calculatoarelor la Clubul CFR Iași;
desfășoară o susținută activitate publicistică editând revista „Pagini Feroviare” și
prin ample articole la ziarele „Monitorul”, „Opinia”, „Lumina” și „Curierul de
Iași” ; realizează interesante și documentate emisiuni tv dedicate lașului; publică
numeroase volume, îmbinând cu măiestrie harul de povestitor cu tenacitatea
cercetătorului de arhive; este prezent în spațiul virtual cu blogurile „Mitican romb log”
și „Mitican weblog ”, precum și în cel real mergând sprinten, întodeauna pe jos, pe
străzile pe care le evocă cu atâta tandrețe, cercetându-le tainele.
O listă a lucrărilor publicate este prezentată la sfârșitul acestui volum.
Editorul
 Drept introducere
Socotind că a venit și vremea Uliței Mari, după incursiunile săvîrșite
prin celelalte vechi străzi și pitorești cotloane ieșene, puțin cunoscute
publicului larg, dăm la iveală și aceste însemnări și vă poftim, dragi
cititori, la altă plimbare romanțioasă. Veți vedea clădiri astăzi dispărute
și veți afla istorii despre o lume demult trecută pe tărîmul uitării.
Vom găsi pașii poetului Mihai Eminescu și așezările faimosului han
Sank tPetersburg, străvechiul Palat Roznovanu- romantic locaș și al regilor
din Belgrad , Academia Domnească din Grădina Mitropoliei, Eteria, primul
Teatru evreiesc din lume, în limba Idiș (cu mărturii inedite) și așezarea
multor zidiri, adesea pomenite în paginile literare, dar rămase fără adrese
pentru contemporanii noștri. La tot pasul vă vor însoți imagini, dintre care
unele, sunt publicate pentru prima oară.
Toate izvorăsc din teancul de fișe întocmite de-a lungul anilor: ischitind
bunicii, cercetând dosarele Primăriei -rînduite în depozitul sacru al Arhivelor
de Stat- și răsfoind noianul de jurnale, reviste și lucrări ce au văzut cerneala
tiparului sub nestinsa lumină a bătrînului nostru tîrg și se păstrează ca
adevărate comori pe rafturile primitoare ale Bibliotecii “MihaiEminescu”
Ca și volumele anilor trecuți și acesta este dedicat cititorilor și celor
care “iubesc lașul" și doresc să-i cunoască bucuriile și pătimirile
îndelungatei sale existențe... Dar și celor care vor da aripi înălțătoare
turismului anilor ce vin, cînd urbea noastră va intra, din plin, în circuitul
marilor centre europene cu tradiții centenare și fiecare bătrînă zidire și
fostă uliță sau hudiță, va fi pusă în lumina istoriei sale multi seculară.
Așteptînd părerile D-vstră, pentru viitoare îndreptări și completări,
la sfîrșitul volumului, îndrăznim să prezentăm cîteva mai vechi,
mărinimos exprimate, despre acele anterioare
Ion Mitican
'-Belvedere. "Fîntîna internațională” de la Breazu. Teatrul cel vechi din Ulița Goliei, Băile
"idriatice” de la Răpedea, Bahluienbad, Bojdeuca din strada Armoniei, Căutîndu-l pe Mitif,
Palatul Strigoiului din Copou. Crucea lui Ferenț. "Podul " lui Eminescu de la Ripa Galbena.
Mahalaua droșcarilor, "Academia muzicanților” din Ulița Frecau, Negustorii din Adunați.
Casa lui "taica Bertălău ”, Grădina amintirilor, Palatul Dezrobirii, La Elefant, Tîrgul Cucului.
Hanul cu poezii, "Zimbrul” din Păcurari, Pităria Română, Casa Nădejdilor, O zidire de mult
uitată, Palatul domnesc din Podu Roș, "Olimpul" de la Copou, La "Pavilion", Grădina
Primăriei, Casele Conăcheștilor, "Muzeografii” din Păcurari, Feredeul turcesc, Un han din
vremea Unirii, Casa lui Rolla, "Poarta" Verde, Un teatru de demult, Palatul "Viața
românească", "Piața Muncii ”, Pala tul Cronicarilor, Grădina doctorului "Buruienescu"și altele
cuprinse în volumele Vechi locuri și zidiri ieșene și în paginile ziarelor "Flacăra lașului'.
"Cronica ”, ” Opinia” de odinioară.
 Capitolul 1
De la Curtea Domnească la Trifestite

Plimbare pe vremea Unirii...

Culcîndu-se trudit, după bairamul nopții de Sfîntul Vasile, un june
tîrgoveț, "cu stuchitla limbă", s-a pomenit, așa deodată, mai bătrîn cu
vreo 50 de ani. Puterile îl lăsaseră, balamalele îi scîrțîiau, iar dintr-un
ochi de oglindă îl măsura chiorîș un chip străin și bănuitor, cu pletele
cărunte și barba hîrșie. înfricoșat a ieșit povidindu-se pe ulițe, să se
dumirească de întîmplare. De necrezut, dar nu mai recunoștea nimic.
Vechea și vestita Uliță Mare, de felul ei "strimtă și strîmbă, în ciuda
numirii" ce o purta "se întindea acum în sus și în jos, trasă ca la sfoară și
largă de cel puțin patru ori” pe cît fusese. Netede și lucioase trotuarele
din “piatră colorată" - marmură - erau umbrite de cîte două rînduri de
copaci stufoși, printre care se ițeau palate strălucitoare acoperite de
coloane, stucaturi și statui. în dosul Mitropoliei, pe fosta albie mocirloasă
a Bahluiului, adîncită și îndreptată, îmbogățită și cu apele Șiretului și
Prutului, se oglindeau coșcogea vapoare, legănînd alene coșurile
încolotăcite în caiere de fum. Albia Bahluiului avea să fie mutată mai spre apus,
dincolo de biserica lipovenească, prin anii 1910 - 1911.
Tot muncindu-se și zbuciumîndu-se să deslușească minunea prin
care ajunsese taman la 1 ianuarie 1907, cum îi zisese careva dintre
trecătorii nemțiți - îmbrăcațiîn straie strimte -, ce-1 văzuseră crucindu-se pe
la răspîntii, George Melidon, autorul povestirii Un vis ciudat, tipărită în
“ Calendar pentru români", pe anul 18 5 7, s-a deșteptat aiurit din somnul
chinuit de vedenii.
7
 La picioare, în fața crivatului răvășit, se ploconea, ca de obicei, Ion
odagiul, înfățoșindu-i dulcețile tabietului de dimineață și urîndu-i
voios:Anul 1857cu bine !"
Bătrîna Uliță Mare ce-o zbughea grăbită din Curtea Domnească și se
poticnea după cîțiva pași - pălindu-se ba de un zaplaz, ba de o căsoaie
trîntită cine știe cum drept în cale -, rămăsese neatinsă de prefacerile
visului năstrușnic.

Ulița Mare în fața Curții Domnești. (1 - Casa Ghica)

Ținînd stînga pe la Mănăstirea Trisfetitelor și mai dreapta pe la
Biserica Papistașilor (Catolică), strîmtorîndu-se pocăită prin dreptul
Mitropoliei vechi și umflîndu-se țanțoșă pe lîngă aceea nouă, ajungea
strînsă ca de gîlciîn colțul Străzii Princiare - fosta uliță Sfîntul Gheorghe
Lozonschi (numită apoi Cloșca) și înălțată la mare rang pe vremea
domnitorului Mihalache Sturza, statornicit cu toată curtea în căsoaia
moștenită de la tătâne-său, logofătul Grigoraș Sturza și prefăcută într-
un chipeș palat (căci acel de la Curtea Domnească fusese mistuit de un
pîrjol în anul 1827).
Cîrmind-o iarăși spre răsărit și luînd-o tot înainte, dădea buzna în
ulița Goliei (Cuza Vodă), pe al cărui făgaș se lăsa numaidecît la răspîntia
lui Petrea Bacalu din colțul străzilor Academiei (acum Arcu) și Curelari
(azi Săulescu), de unde cotea brusc, la dreapta, către Ulița Consulatului
Rosienesc și bolnița Sfîntului Spiridon, dar se răsgîndea și o tăia săghieș,
urmărind tot stînga, spre casa lui Mihalache Pașcanu (unde a locuit
domnitorul Al.I.Cuza și apoi s-a instalat Muzeul Unirii).

8
 Dondănind așa din colț în colț și poticnindu-se ba într-o bîjglă, ba
într-un căsoi, după cîteva șerpuiri și încă un cot, se oprea curmată de
șurlaiele pogorîte spre hăurile lutoase, prenumite Rîpa Galbenă și, după
oleacă de chiteală, înfrunta pieptiș drumul înverzit al rohatcei din dealul
Copoului (aflată dincolo de poarta grădinii) - croit mai întîi ca o carare printre
țintirimele bisericelor Prapadoamna (Sf. Paraschiva) din capătul străzii
Păcurari și Sfintul Neculai cel Sarac. (Biserica aflătoare pînă la demolarea din
1912 cam pe locul Casei Studenților). Capătul acesta, căptușit cu o întreagă
pădure de copaci otînjiți, se mai numea Podul Verde căci trecea printre
vii, grădini și livezi străpunse, ici-colo, de acoperișul unui conac boieresc
strămutat din dricul tîrgului, nimicit de pojarul mai sus pomenit.
înaintea mutării reședinței domnești la Iași, în a doua domnie a lui Alexandru
Lăpușneanu (1564), tîrgul se întindea spre partea de răsărit a Curții Domnești, piața
veche fiind în preajma Bisericii Barnovschi. Ieșind din poarta de răsărit a Curții
Domnești, prin dosul bisericii Sfintul Neculai, pornea Ulița Rusească, a negustorilor de
blănuri - mult căutate pe atunci - numită și Tîrgul de Jos, apoi un timp C.A.Rosetti, iar
după ultimul război pînă la sitematizare: 6 Martie. Pe făgașul ei, lărgit, se află acum
strada Grigore Ureche. O prelungea spre Tatarași Ulița Trapezănească (a schimbătorilor
de bani) - astăzi Grigore Ghica Vodă - și o însoțeau și rămureau altele laterale. Paralelă
cu ea, către nord, erau ulițele Sfinta Vineri (A. Panu) și Podu Vechi (Costache Negri),
Ulița Mare avînd puțină însemnătate pe atunci.

Neclintite de visul poetului Melidon în poarta Curții Domnești se

țineau țepene, încăpățînate să-și păstreze locul, încă mulți ani, cîteva
prăvălii scunde cu pereții hrentuiți și bolțile pietruite, arse și răsarse de
9
pojarurile ce înnoiau într-una acoperișurile șindriluite și primeneau, cît
s-ar zice "pește", înfățișarea tîrgului.
Printre ele și pe sub zidul bisericii Sfîntului Neculai (Bogatul) din
coasta Curții Domnești, înconjurată de un cîrd de dughene și acareturi
bătrînești, se strecura la dreapta ulița Medeanului (pieții) Sfînta Vineri
(numită azi strada Anastasie Panu după vestitul ei locatar) - staniștea
pestriță a negustorilor, șufarilor, matrapajilor (precupeților) și tot
neamul coropcarilor ce-și atrăgeau mușterii răcnind pe lîngă tărăbi, ca
mușcați de șărpi și-și dregeau apoi glasul în "crîșmele mai multe decît
casele", adesea "binecuvîntate" chiar de "preasfinte" fețe duhovnicești.

Piața Sfînta Vineri

Asta dacă ar fi să credem spusele lui Kelemen Mikeș, musafir al tîrgului
prin anii 1738-1740, ce le-a vizitat cu pacat și apoi s-a spălat pe mîini
scriind :”prin circiumele de pe aici lingă fiecare butoi sîntcel puțin zece
popi care-1 înconjoară ca pe un mort” (C. Prisnea, Țara Vinurilor).. Astfel
văzîndu-i unii dintre tîrgoveți, roși de supărare, se și întrebau cum de-i
mai îngăduia patroana bisericii (ce era odată cam pe locul palatului Finațelor),
de la care-și luase numele Medeanul (Piața Sfînta Vineri - acum Hala Mare) și
nu pogora peste dînșii trăsnetele Cerului. Ba alții, păgîni, cuprinși de
10
îndoieli necurate, se gîndeau, îndemnați de Sarsailă, dacă nu cumva
patima acestor păcătoși iubitori ai zamei din poloboace se născuse în
pustie, unde unii dintre canoniții de voie în rugăciuni și singurătate,
lipsiți de apă, și-or fi stors niscaiva poame sălbatice... care din cauza
fierbințelei se prefăcea iute în...Doamne păzește de cuvîntul cel
rău...pomenit ce-i drept și prin cărțile sfinte...
Despre aceste faimoase înzestrări ale fostei capitale de pe malul
Bahluiului dă mărturie și celebrul călător turc Evlia Celebi, care auzise
pe la 1659 cînd cutreiera Moldova, că Ieșii aveau "vreo 1062 de pivnițe".
Nu pentru murături, cum ar crede acei cucernici - căci acestea se oploșeau
în simple gîrliciuri, numai oleacă scoborîte de la fața pămîntului. Ci
pentru vinațuri, căci mai toate țineau pe umerii bolților cîte o circiumă.
Și de aceeea erau adînci, întortochiate și răscrăcănate în toate părțile
pentru ca licoarea viței de vie să fie răcoroasă și cu gust felurit, potrivit
celor patru puncte cardinale. Despre adîncimea lor - de vreo 15 stînjeni
- dă mărturie Dimitrie Cantemir în strașnicul lui op: Descrierea Moldovei.
Pe vremea sa un stareț Leontie, venit din Rusia (1701), însemna faptul
că "vinul și plinea la Iași sunt ieftine...Peste tot doar numai circiume"
(C.Prisnea, Țara vinurilor...). Dealurile din jur erau năpădite de vii, doldora
de struguri și bortelite de felurite crame chiar și după două sute de ani,
cum avea să observe și GeorgeTopîrceanu, devenit ieșean prin 1911:
“Te salut oraș-grădină, cu conture iluzorii/
Străjuit de patru dealuri încărcate de podgorii... ”.

Odinioară, în jurul Bisericii Sfîntul Neculai

 Capătul uliței Medianului, dinspre Curte, îl țineau de cînd lumea,
bărbieriile, cu ștergarul alb înfipt într-un băț ca un steag și menirea să
ferchezuiască bărbile și mustețileînalților dregători,înaintea intrăriiîn
palat la prea cinstita ferchezuială domnească. Le întovărășeau racheriile
cu garafele ochi de vutci boite puseîn ferestre, tot cu scop lucrativ. La stîlpii
de legat bidivii, înfipți în fața ușii lor, opreau unii dintre cei pomeniți sau
amploaiații divanurilor, cinstiți adesea de călări cu un covrig, niște măsline
și un păhăruț, dis-de-dimineață pe inima goală, "ca să prindă coraj", potrivit
obiceiului statornicit odinioară prin multe case bătrînești.
Scufundate în pămînt pînă la ferestrele abia de cîteva palme, strașnic
zăbrelite și zdravăn oblonite, după Ulița Medeanului răsăreau străvechile
băști, ale Uliței Mari cu zidurile bolților scunde mucezite și acoperișurile
adesea smuncite de vîntoase. în întunecimea lor, străpunsă de sulițele
piezișe ale cîtorva raze luminoase, prefirate prin crăpăturile obloanelor,
scînteiau juvaierele zărăfiei lui Leiba Kahan și străfulgerau bezna
sticlăriile, brașoveniile și ceasloavele legate în piele și argint din
dugheana lui Hristofor, oploșită peste drum de poarta Trisfetitelor.
Pe partea opusă, dinspre Bahlui, în coasta fostelor porți, sub turnul
de la intrarea Curții, rășluit prin anul 1842 de meșterii stăpînitorului
domnitor Mihalache Sturza - puși să meremetisească curțile pîrjolite în anul 1827
și să le prefacă în Palat Administrativ sau al Ocîrmuirii, pentru toate dregătoriile țării -
rămăsese stingheră căsoaia spițerului Fotache. Fusese ridicată pe locul
dăruit de milostivul domnitor Scarlat Ghica pe la 1757 și proptită chiar
de zidul Curții domnești.

Planul Curții Domnești (A - Palatul, B-Biserica Sfîntul Neculai, L-cazărmi, D- poarta,

P- vechi hrube, CG-casele Ghica)
12
 într-o odaie, în casa aceea din piatră, cu ușile și ferestrele ferecate,
ce purta numărul 1 și 3 în ulița Podu Roș, zisă mai demult Cherestegia, iar mai
încoace răsbotezatăulița Palatului, își instalase tutungeria vestitul Iacob Inge
Rober, cruntul arnăut domnesc. Devenit tîrgoveț pașnic, după alungarea
lui Mihalache Sturza din tron (1849), fostul lui slujitor înlocuise paloșul
cu ghilotina de tăiat foile de tutun șiîmbia mieros pe foștii potrivnici ai
domnitorului din martie 1848, bruftuluiți și schingiuiți de dînsul,
oferindu-le tutun bectimis parfumat, lulele și imanele spre iertarea
grelelor sale pacate ce ar fi trebuit să-l înalțe într-un ștreang bine săponit,
dacă cei prigoniți ar fi fost răzbunători. Bucuros că scăpase de răsplata cuvenită
păcatelor săvîrșite în tinerețe, la bătrînețe, cu galbenii adunați vînzînd iarba dracului,
se retrăgea pe moșia sa din Strunga unde înființa stațiunea de ape minerale și apoi trecea
în lumea adormiților la 5 mai 1891, cînd împlinise vreo 80 de ani.
Tot în casa pomenită se aciua mai tîrziu și Prima Societate de
Economie, înjghebată prin 1871 de institutorii școlii Trei Ierarhi, printre
care și Ion Creangă. Tovărășia se ticluise cu bănetul ce încăpuse într-o
cutie de chibrituri. La el se adăuga un procent de 5% din leafa și așa plătită
pe jumătate, în cupoane de credit, pe care bieții slujitori ai catedrelor,
ca să aibă de pîine, le dădeau băncilor scontatoare (la jumătate din
valoare). Cu timpul însă micile depuneri aveau să rodească. Din
chiverniseala lor și a dobînzilor, plătite de mușterii la împrumuturi,
Societatea putea să-și cumpere chiar și casa lui Fotacheîn care se aciuase.
O păstra pînă prin anul 1933, cînd străvechea zidire, regretată de istorici,
se dărîma pentru lărgirea pieții Palatului, iar Societatea își muta
teancurile de foanțe și hîrțoage în noul sediu, construit pe strada Ștefan
cel Mare nr.49, folosit după 1946 de județeană PCR, apoi de Banca Agricolă, iar etajele
acum de PSD și PD.

Palatul lui Petru Șchiopu și un faimos “otel”

cu adresa rătăcită: „Sant Petersburg”
Întrecîndu-se în vechime cu zidirea lui Fotache și a institutorilor -
bancheri, peste drum de Curte umplea colțul uliței Podul Roș și al Uliței
Mari, palatul cu boltă pentru trăsuri (în dos), o samă de odăi la cucurigu
(etaj) și lanțul dughenilor boltite de jos. Așezat cam de-a hoarța în uliță
fusese stăpînit, după cum ziceau uncheșii, de Petru Șchiopu, de Grigore
Ghica cel tăiat la Beilic, apoi de alt Ghica logofătul și urmașul său vornicul,
care l-a vîndut, prin preajma anilor 1847, faimosului zaraf Michel Daniel.

13
Deși nu era prea mare, avea căutare, căci sub el se rînduiau alte zeci de
încăperi croite prin hrubele întinse ca un păienjiniș în toate părțile.
În palatul ghiculesc, cumpărat de bancher de la Vasilică Ghica se
instala pentru o vreme faimosul Han, Ospătărie sau Otel Petersburg, al
celebrului Conrad Regensburg, ce-și schimba mereu locul și-și probaîn
diferite vaduri norocul, trecînd prin cele hardughii goale boierești ale
tîrgului și lăsînd în urmă o seamă de amintiri, dar fără precise localizări.

Palatul Ghica (1)

Printre primii îl pomenea Mihail Kogălniceanu scriind Fiziologia
provincialului în Iași, publicată pe la 1844 ("Almanah de învățătură și petrecere ”),
Venind în capitala "Principatului Moldaviei sau a Cnejiei", pentru
prima oară, cu trăsura proprie "cu căruța de poștă sau cu harabagiul
jidov", provincialul de la Herța, de la Bîrlad, Cotnari, Vaslui sau Focșani,
era tulburat că în locul unor minunății cum se aștepta să vadă pe ulițile
capitalei, aceasta îi arătase, la intrarea Păcurarilor, doar un cîrd de bîjgle
urîte," mai multe acoperite cu paie sau cu șindrilă putridă”, cele
frumoase, bănuite de el, ivindu-se abia "în preajma temniții statului",
"pe ulița aristocratică a Copoului cu frumoasele salepalaturi". îl trezise
din contemplare întrebarea: "Cucoane, unde vrei să te duc ?"
Cum în privința asta ținutașul nu avea nici o idee"harabagiul,
cumpărat de Regensburgîl duce la ospătăria deSant-Petersburg. Îndată

14
ce trage la scară, un lacheu vine îmbrăcat - iar nu în cămeșă și izmene
cum se obicinuiește pe la tîrgușoarele de țară - se înfățoșează și apucă
de subsioare pe domnul călător carele într-un minut de deșărtăciune
iertată, mai că se crede logofăt mare. Lacheul îl duce într-un apartament
frumos decorat și mobilat mai bine decît odăile ce a văzut la ispravnicul
sau la prezidentul ținutului său. O altă slugă cu livre vine și-i zice cu cel
mai mare respect:
- Cînd veți avea ceva de poruncit, mă rog să trageți clopoțelul. Eu
stau la ușă gata a vă sluji. Veți mînca în sală sau poftiți să se puie masa în
apartamentul Măriei-Voastre ?
Măria Sa va mînca în sală. Merge în sufragerie și ochii îi sunt orbiți
de noile frumusețe ce descopere. Pereții sunt zugrăviți... Masa îi bine
acoperită și luminată cu lampe, lucru cam rar obicinuit în provincie.
Talgerile sînt de farfurie fină. Provincialul carele n-a văzut încă nimică
asemine, se socoate în palaturile din Halima. El se pune la masă, uimit,
între un lord englizesc și o contesă leșească." Mănîncă biftecuri și alte
mîncăruri străine, bea șampanie și amețit se culcă pe o canapea de
adamască. A doua zi trezindu-se din mahmureală prin minte i-a trecut
gîndul::"Toate aceste-s tare frumoase; dar toate aceste pot fi și tare
scumpe. "Întrebînd află că socoteala se ridica la considerabila sumă de
179 de lei, pentru o masă și un pat. Simțind că îl apucă damblaua, lovit
“în punga sa strigă... DarRegensburgse arată cu pîntecele său cel gros.
La dînsulnu-i de tîrguit. La dînsul trebuie să dai ziua, fără împotrivire,
aceea ce în codrii Herții ar trebui să dai noaptea. Nenorocitul călător
n-are încotro să facă, decît să scoată punga și plătește această întăi lecție.
Ispita este un profesor care se plătește mai scump decît cei mai scumpi
profesori din Iași. "A. doua zi se mută la hanul Coroi pentru călătorii din
Țara de Sus sau la hanul Evangheli pentru cei din Țara de Jos.
Uitînd să spună cam pe unde se aciuaseră aceste ospeții, cît și
faimoasa locantă a lui Regensburg, autorul evocării lăsa urmașii să le
caute obercăind în bezna presupusurilor.

Găzduit o vreme pe unde-i acum Liceului Național

Adicăîn casele moștenitorilor serdarului Anastasie Voinescu, aflate
pe locul de astăzi al Liceului Național pe care le-ar fi părăsit în 1836,
cînd se înființase Academia Mihăileană, peste drum, în casele lui
Petrache Casmir și școala avea nevoie de internat. Așa reiese dintr-un
15
act al Epitropiei învățăturilor Publice, din 20 aprilie 1835, prin care
ceruse aprobare pentru cumpărarea lor, fiindcă primejduiau instituția
scolastică, atît din punct de vedere material - avînd acoperișul din
materiale "inflamabile" (probabil șindrilă) - cît și din punct de vedere
moral - "prin așezarea acolo a hotelului Petersburgîn care se adunau rele
tovărășii". Peste două zile propunerea se aproba, dar casele se cumpărau
abia în anul 1836, deși Academia se inaugurase la 16 iunie 1835.
Întîrziind
închiderea locantei
rău famate, prin 23
iunie 1835 Epitro-
pia revenea cu o
anofora cerînd
strămutarea "trac­
tirului" și acope­
rirea caselor cu
materiale nea­
prinzătoare (ti­
nichea în locul
șindrilei). Domni­
torul încuviința
doleanța la 11 iulie
1835, dar hote­
lierul nu se grăbea
Casele Voinescu
să-și mute catra­
fusele “ mînjite de păcatele femeilor păcătoase "așa că Epitropia revenea
și în 10 septembrie 1835. Tot fără rezulate, pînă în binecuvîntatul an
1836 cînd prin mila domnului se săvîrșea cumpărătura zidirii buclucașe.

...Apoi pe strada Golia

Ospeția se muta, probabil, pe ulița Golia în palatul Callimachilor,
unde poposea pe la 19 iulie 1837 nobilul Anatol de Demidov - călător
prin Pricipate, spre Rusia, cu vreo 20 de însoțitori. între ei se afla și
pictorul Denis Raffet care a alcătuit un album cu desemnuri creionate
pe parcurs. Prinși de o ploaie torențială pe cînd urcau “ Un munte înalt și
nisipos și plantat cu copaci frumoși" (Repedea) din vîrful căruia “ se

16
zăreau în cîmpie Iașii", intrau în oraș “pe o stradă lungă pavată grosolan
cu o podea de stejar" și plină de prăvălii. Conduși de o gardă de onoare
“lungul drum pe străzile care deveniseră niște fluvii se isprăvi, în sfîrșit,
la hotelul St. Petersburg... Hotelul...era clădit cu o măreție mult mai mare
decît trebuitoare pentru menirea sa. Afară de mărimea și faimoasa
așezare a saloanelor și, deasemenea afară de picturile care împodobesc
din belșug apartamentele nu se mai găsea aicea nimic din ceiace poate stinge
oboseala și zăpăceala produsă de o cale lungă..." Cu acest prilej pictorul
așternea pe hîrtie Vederea asupra lașului din balconul hanului Petersburg.

Casa Callimachi
Fiindcă musafirii nu s-au obosit cu numirea clădirii ori cu arătarea
megieșiei ospeției, o propunea N. A.Bogdan în monografia Orașului Iași
scriind: “Hotelul de Petersburg se afla instalat în casele foaste Lepădatu
(Callimachi), din colțulstradelor Vovidenia(G.Enescu) șiGolia(CuzaVodă)”,
Clădirea principală, existentă și acum, are un balcon larg cu vedere spre
Palat și Trei Ierarhi (strada Cuza Vodă nr.41).
Plimbîndu-se prin oraș, călătorul nota că “strada pricipală este
locuită de un popor întreg de negustori, de zarafi, de samsari, de
fabricanți de tot felul, toți copiii lui Israel"
Mutîndu-se și de acolo, peste cîțiva ani hotelul avea altă adresă -
potrivit lui Ion Ghica. Povestind neuitata sa Călătorie de la București la
Iași înainte de 1848. (de fapt petrecută prin 1841) își amintea că în a
17
cincea zi de mers cobora de la "Răpedea" la "otelul de Petersburg în
casele lui beizadea Petrache Mavrogheni din uliță”(probabil Ulița Mare).
Clădirea pomenită, zic unii, ar fi fost aceea de lingă biserica Banu și a fost demolată
după cutremurul din 1977. Avea etaj și o stăpînise și profesorul H.Tiktin, înaintea
demolării adăpostind Cabinetul de Partid. Se înălța pe locul blocului adminstrativ
Romtelecom, unde se plătesc abonamentele.
...Pe cînd sufla în sobă, s-aprindă focul, musafirul auzea pe cîntăreața
englezoaică “ d-ra Bishop și marele harpistBochsa", vecini de odaie. Cîntăreții
sîntpomenițișideGheorgheAsachiîn “Albina Românească" din7,11,14decembrie 1841.

...Și în Ulița Princiară sau în casa ghiculească?

Iarăși mutat, otelul rămînea în istorie fiindcă a găzduit entuziastele
întîlniri ale tinerilor învățăcei moldoveni, munciți de duhul schimbării
orînduielilor din țară, ca și în alte părți ale Europei. Marea întrunire,
revendicativă și zgomotoasă, de la 27 martie 1848, care cerea
domnitorului Mihalache Sturza reforme, dreptate, libertatea cugetului
și oprirea cenzurii, s-a ținut” în sala spațioasă a otelului de Petersburg"
(G.Sion, Din anul 1848).
Dacă mai mulți contemporani au transmis mărturii despre întrunire și
pățaniile unor participanți, arestați, oprimați, fugăriți și exilați în Turcia,
locul așezări hotelului, nici de această dată, nu l-a arătat mai nimeni.
Autorul prețioaselor evocări despre vechiul Iași, Radu Rosetti (1853
- 1926) - al cărui tată, Răducanu Rosetti participase la burzuluiala din
primăvara anului 1848 -, probăluia adunarea respectivă pe strada
Lăpușneanu, la “Regensburg astăzi Binder". (Ce am auzit de la alții-Amintiri).

Fostul han Binder (Foto: I. Mitican)

18
 Căutîndu-i și el urmele, romancierul Teodor Rîșcanu socotea că
hotelul se găsea pe strada Lozonschi "unde se află azi Seminarul
Veniamin Costache"(''Din trecutul nostru, aprilie 1939). Părerea se baza,
probabil, pe cercetarea - mai puțin cunoscută - a eruditului istoric și
membru corespondent al Academiei Române, Gheorghe Ghibănescu,
care îl fixa, fără drept de tăgadă, căci era cel mai temeinic știutor al
trecutului capitalei și publicase nenumărate acte pe seama vechilor ei
zidiri (Surete și Izvoade). Scriind despre Cuzești printre altele notase că
Grigore. Cuza "prezida întrunirea boierilor de protestare către domnul
M.Sturza, întrunire ținută în hotel Petersburg, în apropiere de palatul
domnului, Hotel Victoria mai apoi, iar azi casele cumpărate pentru
seminarul Veniamin Costache.

Ulița Mare cu locul Hotelului Victoria (1)

Exista și mărturia contemporanului Manolachi Drăghici, care
însemna în Istoria Moldovei, pe timp de 500 de ani, pînă în zile noastre
(Iași 1857), că trei întruniri s-au ținut "în coastele Curții Domnești, la
hotelul Petersburg, despre ele auzind și vodă căci nu erau lucruri de
neauzit". Așa cum s-a mai spus, domnitorul își stabilise Curtea
Domneascăîn casele părintești din strada Lozonschi (devenită Princiară)
și prefăcîndu-le cu galbenii închinați de Visteria țării.
Vechea Curte Domnească din capătul Uliții Mari, arsă din iulie 1827, se reparase și
se transformase în “Palat Adminstrativ - pentru instanțele judecătorești și
administrative, lăsîndu-se neocupat doar salonul cel mare, în care s-a stabilit spătăria,
care ținea două odăi libere unde uneori Măria Sa cerceta unele pricini. în exteriorul
Curții s-a zidit cazarma Miliției, pe locul unde înainte au fost încăperile arnăuților".
În ziua de 30 martie, cînd tinerii participanți la întrunirea din otelul
Petersburg s-au adunat pe Copou în casa postelnicului Alexandru
19
Mavrocordat, pentru a discuta situația ivită după refuzul domnitorului
de a le îndeplini cerințele (vreo 35), ce i le prezentaseră trei delegați
(Moruzi, Rola și Vasilică Ghica), cum spune același cronicar (Manolache
Drăghici), Mihail Surza "fără să piardă vreun minut, s-a suitîntr-o trăsură
de stradă și s-a dus la cazarmă unde a adunat Miliția punînd-o sub arme."
De acolo a trimis o trupă cu un tun pentru arestarea butușnicilor
(nemulțumiților). La felîși amintea și George Sion: "domnulse suiîn trăsură
și cu un copil mic ce avea și escortat de garda palatului, plecă la cazarmă.
Nu altfel scria și C.Colescu-Vartic, în lucrarea 1848 zile revoluționare,
apărută în anul 1898, la 5o de ani dupăîntîmplare. Printre altele preciza
că "adunarea fu permisă și se ținu curînd, adecă la 27 martie, în sala cea
mare a Otelului Petersburg, alături de Palatul Domnesc din Iași". (Exact
poziția hotelului Victoria față de palatul sturzesc). Se pare că mărturia
nu este lipsită de însemnătate căci autorul cunoștea bine perioada,
publicînd împreună cu D.A.Sturza șase volume de documente dintre
anii 1822-1849. D.A.Sturza era fiul lui Alecu Sturza Miclăușeanul. Doar
amplasamentul otelului din Ulița Princiară putea fi "alături de Palatul
Domnesc "dincolo la vechea Curte ar fi fost "peste drum sau vizavi".
Nu lipsesc nici argumentele izvorîte din contractul existent la
Arhivele de Stat și încheiat la 21 aprilie 1848 prin care Regensburg "a
luat în chirie pe trei ani de zile, casele dumisale bacherului StrulHaim
Daniel, cele mari, rîndul de sus, de la Ulița Mare, cu ograda lor, precum
și jos o cuhne cu două odăi... iar anii încep de la Sf. Gheorghe 1848." Cum
s-a mai spus, bancherul îl cumpărase de la vornicul Vasilică Sturza, care îl moștenise
de la tatăl său, logofătul Grigore Ghica.
Pe baza acestui contract se considera casa lui Ghica sediul întrunirii
din 1848.
Părerea este susținută de Manifestul Moldovei către fiii săi, în care
se scrie că adunările se țineau “în tractirul de Petersburg, peste drum de
căzărmi, de tunuri și de oastea" domnitorului.
Contestînd părerea, oponenții socoteau că dacă actul s-a încheiat
la 21 aprilie cu aplicare de la Sfîntul Gheorghe (23 aprilie), pînă la
amenajarea hotelului mai trecînd un timp, nu se putea ține întrunirea
din 27 martie aici. Afirmația din Manifest se considera referitoare la
faptul că domnitorul avea grajdurile și unele trupe de pază peste ulița
Princiară, lîngă biserică Sf.Gheorghe Lozonschi.

20
 Amintindu-și Întîmplările din Moldova în luna lui martie 1848, Mihail
Kogălniceanu notase și el că “ la 27martie 1848 stil vechi, mai mult docil
una mie bărbați, din toate clasele, de toate opiniile, de toate națiile, din
toate provinciile Moldovei se adună fără mai înainte poftire în Otelul
Petersburg în Iași ca după o sfătuire comună să depuie la picioarele
tronului ale lor dorințe”. Adunarea o prezida bătrînul boier Grigore Cuza si au
vorbit Lascarache Rosetti, Alecu Cuza (viitorul domnitor), Vasilică Ghica, aplaudați
îndelung, urmînd ca un comitet din 16 participanți să întocmească lista cu revendicări
pentru a fi prezentată domnului. Neacceptîndu-le acesta a trimis un corp de vreo mie
de ostași cu cei doi fii să-i aresteze pe complotiști în casa lui Alecachi Mavrocordat din
Copou unde unii dintre participanți, vreo 15, așteptau rezultatul convorbirilor dintre
domn și delegația lor. Luați de arnăuți și cetluiți au fost trimiși prin Măcin în Turcia.
Din aceste rînduri se reținea faptul că la intrunirea din Otelul Petersburg
adunîndu-se peste o mie de participanți aceștia nu puteau încăpea decît
în sala unui han cu o mare odaie pe pămînt. Hotelul din casele Ghica
potrivit contractului fiind la etaj, nu putea avea o odaie așa mare. în
schimb fostul han din Ulița Lozonschi deținea, jos, o sala mare unde
mai tîrziu se dădeau și spectacole, anunțate prin jurnalele timpului.
Motivul adunării la Otelul Petersburg îl arăta Pavel (Panaiot) Balș
scriind lui Ion Ghica, în 2-14 mai 1850. Datorită spiritului său dictatorial,
Mihail Sturza era adesea criticat de tinerii intelectuali și prin tîrg se iscau
discuții întreținute mai ales de prințul Constantin Moruzi. Ca să scape
de el Domnitorulîl expediase la moșie. Boierimea Iașilor se împărțise în
vreo trei partide: a germanofililor care așteptau cuvîntul nemților mai
ponderați, a bătrînilor anteregii care se opuneau la orice înnoire și a
tinerilor bonjuriști - ce purtau pantaloni bonjuri (ca blugii după 1989) și
se arătau doritori de schimbări radicale. “Și fiindcă conducătorii celei
de a treia partide erau găzduiți la Hotelul Regensburg, el a devenit locul
deîntîlnire. Acolo se întrunea lumea pentru a discuta măsurile ce trebuie
luate, fără să se hotărască nimic. Aceste reuniuni au devenit numeroase."
în ziua întrunirii “organizatorii au împodobit sala, au ridicat o tribună
au numit un președinte”(Cornelia Bodea, Anul 1848 Ia români).
Cum în toamna anului 1849 Conrad Regensburg făcea o învoială cu
Ministerul Treburilor Interne de închiriere a hotelului pentru
cartiruirea” oștilor otomane”, sosite în țară după evenimentele din 1848,
proprietarul clădirii Strul Haim Daniel protesta, la 2 septembrie 1849,
prin intermediul Agenției Austrice împotriva hotărîrii autorităților. Se
opunea transformării casei care slujește de “podoabă orașului “ în
21
cazarmă. Nu doreau musafirii militari nici negustorii așezați în prăvăliile
de la parter (Documente privitoare la anul revoluționar 1848 în Moldova).
Pe la 1853 clădirea hanului apare în Lista caselor și a dughenilor
Capitalei supuse la vremelnica dare a sumelor pentru îmbunătățirea
uliților Capitalei: Otelul San Petersburg a d. Costache Neculce. Avea
adresa: Ulița Mare 23. Devenea apoi hotel Europa, în toamna anului 1854.
Locul trupelor ruse retrase, îl luaseră trupele austriece intrate în țară pe la 6 septembrie.
La Iașiîși manifestau prezența printr-o paradă pe Ulița Mare, mărșăluind cu fanfara militară
înainte și toba cea mare trasă de un cîine dresat. Defilarea o primea generalul baron de
Hess instalat țanțoș în fața palatului Roznovanu gazda sa (unde-i acum Primăria).
Peste cîțiva ani unii îi ziceau hotel Hillaire și a rămas în istorie căci
potrivit avocatului V.A.Forăscu, colonelul Alexandru Ioan Cuza în
noaptea propunerii ca domnitor,“era la Hotel Hillaire, fosta casă din
strada Mare a lui Ion Neculcea Mutul ”, iar soția, Elena, la Catinca
Stoianovici. Amplasamentul acestuia se știe precis căci Hillaire era
antrepenorul Hotelului D'Europe, situat în stingă caselor Cantacuzino din
Piața Unirii, cam pe locul blocului, din coasta bustului domnitorului Dimitrie
Cantemir. Avocatul V.A.Forăscu putea avea informații din prima sursă, căci
deschisese testamentul domnitorului Cuza, la moartea acestuia.
Despre situarea hotelului Petersburg în zilele lui martie 1848 s-a
discutat mereu. Socotit cel mai în măsură să dezlege taina, profesorul
Gh. Ungureanu, Directorul Arhivelor de Stat, a scris articolul Acum 120
de ani la hotelul Petersburg din Iași (Magazin istoric", aprilie 1968). Un
material cu același subiect tipărise și Aurel Leon în revista "Cronica",
din 23 martie 1968 (HotelPetersburg, martie 1848. ). Tema o relua și maiorul
Gh. Sibechi (OtelulSan Petersburg din Iași, “Cercetăriistorice", XI, 1980)
Punîndu-se punct presupunerilor, tot mai contradictorii, în ziua de
5 aprilie 1968, cu prilejul sărbătoririi trecerii a 120 ani de la evenimentele
anului 1848, autoritățile dezveleau placa de comemorare cu inscripția
"Pe acest loc, unde se afla hotelul Petersburg s-a desfășurat în ziua de
27 martie/8 aprilie 1848 Adunarea populară a revoluționarilor din
Moldova, care a dat semnalul începerii revoluției burghezo-democrate
din Țările Române "(“Flacăra lașului", 6 aprilie 1968).
Totuși, supozițiile nu s-au încheiat și așa cum nota colegul
Constantin Ostap în romanticul volum Parfum de Iași, rămîne ca viitorul
să deslege deplin problema. Autorul acestor evocări a consemnat doar
unele argumente, luînd în atenție și amplasamentul profesorului Gh.
Ghibănescu, adînc cunoscător al vechiului Iași.
22
 Îndreptîndu-se făgașul bulevardului spre Podu Roș, placa
comemorativă rămînea între acesta și linia tramvaielor, fiind privită cu
indiferență de contemporanii mai puțin aplecați spre istorie și suspicioși
la orice legătură cu cuvîntul revoluționar, uitînd că tinerii acelor ani prin
sacrificiul lor au zdruncinat tăria autocrației, sădind în Principate spiritul
emancipării europene și trudind entuziaști pentru realizarea României.

Alt han vestit care nu mai este: Hanul Turcesc.

Printre prăvăliile de lux, franțuzești și englezești, într-una
preschimbate în bolțile palatului ghiculesc din Ulița Mare, aținea calea
jupîneselor și jupînițelor străvechea spițărie, din 1827,aluilosef Leiter,
trecută apoi către Dumitru Oroș (care vindea prin 1854, gazogen), urmat
de Gustav Schiller, Andrei Iassinschi (1868) și un întreg cîrd de spițeri,
mari meșteri de hapuri, dresuri și boiele, ce dădeau farmec duducelor
celuilalt veac.
Ascuns într-un” pătrat de ziduri groase și înalte" cu multe cotloane
și uși ferecate ca o cetate, unde negustorii cei bogați își doseau mărfurile
de preț spre a le apăra de foc și hoți (Andreas Wolf), tot pe aici vecuia și
faimosul Han al Trisfetitelor sau Hanul cel Mare, zis și Hanul Turcesc,
după neamul oaspeților săi. Se afla cam pe locul statuii lui Gheorghe
Asachi și rămăsese din vremea cînd negustorii osmanlîi cutreierau
așezările și drumurile Moldovei, aducînd în hrubele întortochiate și-n
ascunzișul haznalelor caravane cu băcăliile Orientului, șaluri indiene,
săbii din Damasc și duceau înapoi piei de samur, roți de ceară verde și
parfumată, butoaie de carne uscată și ocale de aur și argint scoase din
munții Moldovei și Bistriței Aurii.
Bolțile sale joase de la stradă, îndeobște pitării, băcălii, atrăgeau prin
1845 sute de privitori în jurul butcelor și cupeurilor strălucitoare,
înfățișate de fabrica lui Anton Beer, instalată în ograda hanului, pe Ulița
Mare, în inima tîrgului, ca să crape de ciudă marii negustori de landouri
vieneze, cărate din în8depărtatele prăvălii europene și scumpite de
drumul cel lung.
Tot pe aici, după vreo patru ani făcea mare dever și Ibkar geamgiul
cu “stecle" - mare noutate - tăiate în "ochiuri de 1,2x2,2palme", numai
bune și pentru geamurile ferestrelor boierești, dar și pentru înlocuirea
beșicii de porc, din pereții bordeielor mahalalelor prin care “ vrăjitorul"
își purta geamurile, în cîrcă, vîrînd soarele în case, ca eroii din povești.

23
 Căzînd în brînci de vechime și rămas ca un ciot în calea străzii ce se
lărgea după 1880, se desființa ochindu-se locul său central pentru o
clădire pompoasă destinată Primăriei, dar care din lipsă de parale se
lăsa Școalei de băieți Trei
Ierarhi (1895), numită acum
Gheorghe Asachi, căci în fața
ei s-a așezat chipul din
marmură de Carara a
cărturarului, inginer, arhitect,
literat, muzician, pictor.

...Și o statuie ușărnică

Așa cum fusese în viață
eroul, iscoditor și fără
astîmpăr, nici statuia sa nu
avusese liniște. Comandată de
ieșeni sculptorului Ion
Georgescu se dezvelise la 14
octombrie 1890 în coasta

La Trei Ierarhi
dinspre Mitropolie a bisericii Trei
Ierarhi, cu mari festivități, par-
ticipanților distribuindu-li-se o
broșură cu autobiografia lui Gh.
Asachi tipărită gratuit de libra-
rul-anticar Elias Șaraga
N-avea să stea prea mult
timp aici, căci în septembrie
1897 se muta la intrarea
Teatrului Național, ca semn de
recunoștință pentru inițierea
primului spectacol în limba
română(1816).
După cîțiva ani făcîndu-se
La Teatru chip din bronz și lui Vasile
24
Alecsandri, edilii socoteau că
cea mai potrivită așezare a
acestuia se cuvenea tot la ușa
Teatrului - eroul fiind poet și
autor dramatic - așa că în anul
1905 bietul Asachi iar se punea
pe roate și se muta. De data
aceasta în fața școlii Trei Ierarhi
datorită preocupărilor sale de
inițiator și efor al școlilor din
Moldova. Acolo "statuia
ușărnică" rămînea pînăîn zilele
noastre. Lateral are un
basorelief ce îl reprezintă pe
eruditul dascăl dînd școlarilor
premianți o coroană de flori, iar
altul înmînînd domnitorului
planul Universității.

La școală
Capitolul 2
Catedrala Neamului de la Treisfetite

Pe Ulița Boierilor se construiește o biserică aurită

pe care “nu-i chip s-o descrii cu limba sau cu pana“

În Ulița Mare, nu departe de Curtea Domnească, se înalță și biserica

Trei Ierarhi. înconjurată de ziduri a fost construită între anii 1635-1639
de meșterii puși de Vasile Lupu - fericitul domnitor al Moldovei aproape
vreo 20 de ani (1634-1653).
La vremea aceea Ulița Mare abia se înfiripase, capitalaîntinzîndu-se
atunci cam pînă prin Piața Unirii de astăzi. Devenise mai însemnată abia
după mutarea reședinței domnești la Iași, pe ea înălțîndu-se case
boierești și ale înalților dregători domnești, motiv pentru care se și chema
Ulița Boierilor, nume sub care este pomenită pe la 1674 (Dan Bădărău și
Ioan Caproșu, Iașii vechilor zidiri). La început, curțile lor, aidoma conacelelor
de la moșii, erau "împrejmuite cu garduri de nuiele împletite" sau din
scînduri, prin ogrăzile largi și bogate aciuindu-se pomi, grădini cu
25
legume, hambare, coșere, ocoluri pentru animale, stoguri de fin, poiate
pentru păsări, șuri, grajduri și strohurile nelipsite din fața lor.
În peisajul acesta aproape rural, se ridica Biserica Trei Ierahi, iar apoi aceea
Catolică ori Biserica Albă de pe locul catedralei de azi (și care a slujit drept Mitropolie o
vreme). Toate înconjurate de cimitire.

Vederea Iașilor la 1842 (Ludovic Stavski)

Ulițele principale erau podite mai demult cu scînduri groase de
stejar, sau "lobde de lemn așezate de-a curmezișul", fapt pentru care
un document de prin 1653, pomenind Ulița Veche (Costache Negri de
astăzi), îi spunea Podul Vechi (D.Bădărău și I. Caproșu, Iașii vechilor
zidiri). Podiștele acestea lungi și puturoase - căci sub ele se aflau bălți și
necurățenii putrezite - le văzuse și călătorul turc Evlia Celebi, prin 1659
și alți vizitatori de mai tîrziu prin capitala Moldovei. Pe lingă acel citat mai
era și Podul Verde (Copou), Podul Hagioaiei (Ulița de Sus, azi bulevardul Independenței),
Podul Lung (strada Palatului)... Avea grijă de ele Epitropia Podurilor.
Ctitorul bisericii Trisfetitele, destoinic domnitor, gospodăros, cu
milă de popor căruia îi rînduise viață liniștită cu dăjdii potrivite - o dorea
fără seamăn și pe lîngă casa egumenului și chiliile mănăstirești îi hărăzea
și un un palat cu trapeză gotică, ce avea să-i servească drept curte
domnească. Tot exteriorul bisericii fusese îmbrăcat în dantelărie din
piatră sculptată, cu brîuri deosebite și aurite ce uimeau pe toți vizitatorii
impresionați de frumusețea, migala sculpturilor și strălucirea ce i-o
dădeau razele de soare în zilele luminose. Pentru strane, sfeșnice și alte
mobile se folosise abanosul și chiparosul, unele mobile fiind încrustate
cu fildeș adus din Orientul îndepărtat și din Turcia.
26
 Domnitorul numit Lupu era român, albanez sau poate grec la origine, după tată
(Nicolae Coci) - din teritoriul sud dunărean - dar din mamă româncă și ucenicise încă
de la 16 ani pe lingă Curtea Domnească bucureșteană, de unde a venit la Iași cu
domnitorul Radu Mihnea (1616), trecînd apoi prin toate dregătoriile (postelnic,
vistiernic, mare spatar, hatman și pîrcălab de Suceava, vornic al Țării de Sus...). Prețuit
de marele și influientul boier Costea Băcioc (Bucioc) pentru energia și destoinicia sa, se
căsătorea cu Tudosca, fiica acestuia. Ginerele avea o minte ageră, cunoștințe de drept,
finanțe, arhitectură, știa vreo cinci limbi străine între care greacă, slavonă, turcă, fapt
pentru care călătorul Bandini socotea că acestea și “învățătura sa culeasă din cărți vechi
și noi” și iscusința în discuții rar se pot întruni într-o “minte omenească”
Noul domnitor Gaspar Gratiani trecînd de partea Poloniei, în războiul acesteia cu
Turcia, tînărul vistier opunîndu-se a fost închis “ars cu fierul roș pe piept”și apoi din
nou numit vistier sub Miron Barnovschi Vodă, fiind prezent la curtea tuturor celor
vreo 6 domni ce s-au schimbat pe scaunul Moldovei. Avea pricepere în toate treburile
domnești și era trebuitor noilor domni, pentru sfaturile șiînțepciunea sa. Sub domnia
lui Alexandru Ilaș avînd loc o revoltă a populației adunată in fața Curții domnești cerînd
capul marelui dregător Batiște Veveli, socotit capul răutăților din țară, vornicul Lupu a
trecut de partea mulțimii atrăgîndu-și astfel susținerea acesteia. Ajungînd domnitor
mai tîrziu, după unele persecuții, lua și numele Vasile al marilor împărați bizantini, pe

care îi avea ca model în viață. Conducînd cu chibzuință și pasiune de ctitor, pe vremea

lui se înființau așezăminte, se construiau clădiri din piatră și cărămidă, cu acoperiș de
țiglă, cei vreo 15 ani de pace fiind de folos țării.

27
 Dacă începutul Trei Ierarhilor nu se știe precis (1635 sau 1636),
terminarea avea grijă s-o noteze ctitorul în placa cu pisania scrisă
slavonește: "Io Vasile voievod, cu mila lui Dumnezeu domnul țării
Molodovei și cu doamna noastră Tudosca și cu dăruiții de Dumnezeu
copii, Ion voievod și Maria și Ruxanda, am zidit această sfîntă rugă, în
numele sfinților Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigore Teologul și Ion Gură
de Aur. S-a sfințit cu mîna arhiepiscopului Varlaamla 7147(1639)mai 6”.
Pictarea se termina după sfințire, domnitorul cerînd țarului rus
Mihail Romanov doi zugravi buni.
"În anul 1641 au sosit în Iași pictorii SidovPospeevși IacovGavrilov,
iar mai tîrziu Iudeico Iacovlevși Pronca Nichitin. Aceștia împreună cu
pictorii moldoveni Nicolae Zugravul cel bătrîn și Ștefan au terminat
pictura bisericii prin august 1642" (N.Grigoraș, Biserica Trei Ierarhi).
Stricată de cutremure și multele pîrjoluri ce-au trecut prin Ulița Mare,
pictura orginală se pierdea, din ea păstrîndu-se după ultima restaurare
doar fragmente decupate precum imaginea ctitorilor cu Vasile Lupu,
Doamna Tudosca, fiul Ioan și fiica Ruxanda - adevarate tablouri sau cum
avea să le socoată celebrul călător turc Evlia Celebi, ce le văzuse la vreo 20
de ani după zidirea bisericiiaidoma cu niște ființe însuflețite". Vizitatorul
cugeta că picturi ca acele din biserică se găseau rar -."asemenea zugrăveli
împodobite numai la Atena, orașul filozofilor și bărbaților de stat, în
templul divinului Platon dacă se mai găsesc.”
Socotind-o fără pereche, uimit avea să scrie: "Nu-i chip s-o descrii
cu limba sau cu pana. Fiind construită de curîndpietrele ei de marmoră
poleită strălucesc și scînteie de parcă ar fi frunzele de pe un pergament
luminos". Deosebită era și ușa de intrare, împodobită cu sidef, cu fire și
solzi de argint. Constructor fusese, probabil, Ienachi Constantinoplitanul,
"arhitect de curte al beilor moldoveni" - ziditor și al bisericii Sfîntul Sava,
unde a fost și îngropat,cum scrie N. A.Bogdan. (Biserica din Ulița Podul Vechi
-Costache Negri .existentă de pe la 1330, din lemn, refăcută prin 1534,1583 și 1625 și
închinată Sfîntului Mormînt.)
Cu toată nădejdea ctitoruluiîn mulțămirea Cerului pentru minunea
ce i-o închinase, în loc de milostivă răsplată aveau să-l încerce crude
năpaste. Abia că se terminase zidirea și-șiînmormînta aici soția Tudosca,
copleșită de durerea pierderii timpurie a dragului lor fiu Ioan, după multă
suferință, șiîngropat mai înainte tot la Trei Sfetite. Tătăl ei fusese spînzurat
de turci pentru faptul că pe timpul domniei lui Gaspar Gratiani împreună cu acesta
trecuse de partea polonezilor în războiul lor cu armata otomană.
28
 Spre a nu rămîne multă vreme văduv, voievodul se însoțea cu o tînără
circaziană, anume adusă din Georgia - țară renumită pentru frumusețea
femeilor sale - dar nu fără peripeții. După ce a cercetat mai multe case și
a văzut fel de fel de fete, una mai ochioasă decît alta, postelnicul Enachi
Catargiu, trimisul domnului în pețit, alesese pe Ecaterina plătind vreo
1000 de galbeni tatălui, 500 mamei si încă vreo mie hanului tătarilor din
Baccesarai (stăpînul de atunci al locurilor), ca să-iîncuviințeze plecarea.
Mergînd spre Iași, la Oceacov, convoiul cu circaziana, însoțitorii
moldoveni și tătarii, erau opriți căci pașa de acolo aflînd despre
frumusețea fetei deși mergea cu fața acoperită, a poruncit s-o vadă și
după ce a privit-o pofticios, n-a mai voit să-i slobozească plecarea,
socotind-o podoabă de preț pentru bogatul său harem.
A pus-o la popreală, a însărcinat un hogea s-o convertească la isla­
mism - ca astfel să nu se poată însoți cu un creștin, ea fiind creștină -
petrecîndu-se o
întreagă halima.(Gh.
Asachi credea că era deja
mahomedană). Povestea
se încheia cu bine, căci
nici Vasile Lupu nu
dormea. înștiințat
printr-un olac al
postelnicului, trimitea
pașei buclucaș un
peșcheș de vreo 3000
de galben, de la hanul
tatar cerea o scrisoare
mustrătoare, iar de la sultan un firman poruncitor care și sosea cu
amenințarea de scurtare a capului pașei dacă se leagă de aleasa beiului
Moldovei, “vasalul sultanului"(C. Gane, Trecute vieți de doamne și domnițe).
Slobozită, frumoasa din basme, care refuzase convertirea și înfruntase
pe hogea mîncînd și vînturîndu-i pe la nas friptură din carne de porc -
spurcată pentru credința acestuia - trecea cu bine Nistrul și Prutul,
poposind la Curtea din Iași unde uimea pe Vasile Lupu, văzînd zîna ce
avea să-i lumineze viața și să-iîncălzească așternutul. Din acel moment
- ziceau contemporanii geloși pe comoara domnitorului - dragostea
pentru biserica dantelată se împărțea cu circaziana, așa că peste un an
aceasta îi dăruia un fecior, pe nume Ștefăniță.
29
 Intrînd în viața Curții domnești din Moldova fata de la Soare Răsare se arăta o fire
blîndă și milostivă ajutînd ca o adevarată mamă pe Maria și Ruxanda, fiicele Tudoscăi.
Cu Ruxanda se împrietnise într-atît încît la măritișul ei, înaintea plecării cu soțul Timuș
Hmelnițki peste Nistru, spre Rîșcov - reședința fiului hatmanului căzăcesc Bogdan
Hmelnițki -, nici nu se puteau despărți, înecate de plîns și durere.
Deși nu s-a păstrat o descriere amănunțită a ctitoriei domnești, au
rămas mărturiile vizitatorilor capitalei Iași. Unul dintre ei, episcopul
catolic Marcus Bandinus - acel care coborînd valea Repedei și văzînd de
departe peisajul pitoresc al capitalei cu văzduhul străpuns de turlele
bisericilor a strigat “Quasi nova Roma apparet “(pe la 1647) - scria că
locașul era înconjurat de zid ca o cetate și avea un turn pătrat la intrare,
cu “un orologiu și clopote mari". Era împodobit cu pietre tăiate cu
sculpturi și cu “marmură neagră prinsă într-un fel de coroană"
Ceva mai înainte văzuse zidul de apărare din jurul bisericii, turnul
cu ceasornic și acoperit cu țigle, un polonez de pe la 1640.
Urmîndu-i arhidiaconul Paul de Alep, vizitator prin 1653, ramînea
și el uimit, socotind că zidăria nu avea nici un loc unde să pui un deget
fără sculptură. îl impresiona tronul domnitorului, lucrat în foi de aur și
acoperit cu o cupolă pe care se aflau o cruce și doi vulturi minunați dar
și ceasornicul din turn, pe care îl cerceta. Avea roți mari, un ciocan acționat de
o vargă din fier care îl ridica și-l lăsa să cadă peste clopotul mare ce suna ceasurile
auzite în tot tîrgul. Bătaia orelor o vesteau ceva mai înainte niște clopote mai mici puse
să sune de același mecanism (Sorin Iftimi, Vechi Turnuri ale Iașilor).
Pentru a-i da și mai mare importanță ctitoriei, în incinta bisericii au
fost aduse de la Constantinopol și moaștele Cuvioasei Paraschiva
(numită de greci Parascheva), iar de moldoveni și Sfînta Vineri... Hramul
ei din ziua de 14 octombrie, - deosebit de acel din 26 iulie al muceniței Paraschiva
- prilejuiaîntîlnireaîn capitala țării a locuitorilor din toată țara Moldovei,
cunoscîndu-se, înnemurindu-se și întărindu-se astfel, prin credință,
frăția seminției. Hramul i se cunoștea în Moldova încă de pe vremea lui Alexandru
cel Bun, la Roman fiind biserica Sfînta Vineri căreia domnitorul i-a dăruit două sate
(septembrie 1408). Biserica exista de pe vremea părintelui său Roman Vodă și a fost
înlocuită apoi de catedrala episcopală Sfînta Paraschiva construită de Petru Rareș. Așa
cum știa tot credinciosul, o biserică numită Sfînta Vineri cu hramul Cuvioasei Paraschiva
se găsea și la Iași, în zona Halei vechi, pe unde se înalță acum blocul Finanțelor. Fusese
construită prin veacul al XVI-lea de familia logofătului Nestor Ureche, existînd părerea
că aceasta înlocuise o biserică și mai veche.
Dorind să-și închine viața numai Mîntuitorului, Paraschiva, fiica unor oameni
înstăriți și dreptcredincioși din Epivat, se retrăsese în pustie, trăind în schimnicie, unde
și murea. Săpîndu-se după un timp groapă unui marinar adus la mal de valurile mării,
30
s-a găsit trupul Paraschivei neputrezit. Socotite sfinte, moaștele i-au fost duse în biserica
din Epivat unde au stat vreo 200 de ani, apoi au fost mutate la Tîrnovo capitala Țaratului
româno(valaho)-bulgar (după anul 1235). Au rămas acolo aproape 160 de ani pină la
ocuparea capitalei de otomani (1393), cînd au fost luate la Belgrad. Căzînd sub ocupație
și capitala Serbiei, în 1521, au fost ridicate de trupele turce și duse la Constantinopol,
fiind cedate apoi Patriarhiei. Fiindcă nu se știa cu precizie data și nici locul nașterii
Cuvioasei, teologii au identificat Epivatul pe malul mării Marmara, la sud-est de
Constantinopol, iar anii viețuirii în prima .jumătate a secolului al Xl-lea. Mutarea
moaștelor în diferite locuri a dat prilej atît grecilor cît și bulgarilor și sîrbilor să-i
revendice originea comună și astfel să i se sărbătorească ziua cu venerație, în toată
zona Balcanilor.
La ceasurile sfintei slujbe a Hramului din 14 octombrie, cînd Eșii
erau potopiți de lume, cu brațele pline de busuioc și flori iar gardurile
Uliței Mari încărcate de
minunate țesături și
covoare țărănești, apărea
și domnitorul, venind de la
Curte, cu familia și alaiul
boierilor și slujitorilor. Era
mulțămit că reușise să
aducă din Costantinopol
sfintele moaște pentru
care a tratat cu Patriarhia,
a plătit marile datorii
bănești ale ei față de înalta
Poartă asumîndu-le și pe
Vasile Lupu și Doamna Tudosca
acele viitoare cum
recunoștea înaltul ierarh,” Partenie cu mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop
al Constantinopolei, Romei celei Nouă și Patriarh ecumenic “ în
"scrisoarea sinodicească"din mai 1642. O semnase împreună cu întreg
Sinodul, pentru a justificaîncredințarea Bogdaniei (Moldovei) a relicvelor
“cuvioasei Parascheva cea Nouă".
Pe lîngă acestea domnitorul a cheltuit și alte pungi, ca să capete
învoirea autorităților turcești din Istanbul pentru luarea raclei cuvioasei
din Biserica Sf. Gheorghe a Patriarhiei și ducerea ei tocmai la Eși, deși
canoanele islamice încuviințau transportarea celor săvîrșiți din viață
doar pînă la 3 mile depărtare, la mecet. Ca să nu stîrneascăîmpotrivirea
credincioșilor constantinopolitani, închinători ai moaștelor Cuvioasei,
“acestea au fost coborîte peste zidul de incintă al orașului"(Scarlat
31
Porcescu, Sfînta Cuvioasă Parascheva) și duse apoi în taină cu o corabie
pînă la Galați și de acolo spre capitală cu cele cuvenite. Amintind acest
eveniment în Serbarea zilei de Trei Sfinți, cu prilejul sărbătorii sfinților teologi Vasile,
Grigore și Ioan, din 30 ianuarie 1857, Gh. Asachi scria că "Prințul Vasile Lupu s-au fost
căsătorit cu una din cele mai frumoase princese a Ceroasei de religie mahomedană.
Spre a se împăca cu biserica și cu compatrioții el au răscumpărat cu o somă de 300000 de
lei relicvile sîntei Paraschivei și le-eu așezat în monastirea Sfinților Trei Ierarhi, punînd
sub a ei egidă și academia ce au fondat... "Noua Albină românească", 7 februarie 1857.
Socotită catedrală mitropolitană a neamului, prin silința
mitropolitului Varlaam, mănăstirea era înzestrată și cu o tipografie
adusă de la Kiev.
La Trei Ierarhi se găzduiau lucrările Sinodului ortodox, din martie -
decembrie 1642, la care participanții dorind să întărească ortodoxia și
să combată luteranisnmul și calvinismul, manifestat în Europa și
aprobau un catehism ortodox tipărindu-se apoi Mărturisirea ortodoxă
(Decret Sinodal), lucrarea mitropolitului Movilă și a patriarhului Partenie
din Constantinopol, scrisă în grecește (Ta Grammata) - limbă de mare
răspîndire a ortodoxiei... Urma Cazania mitropolitului Varlaam, numită
și Cartea românească de învățătură, datorită limbii frumoase românești
în care era scrisă și ilustrată cu scene din Moldova de tipograful Ilia
(1643). Adresată "către toată semeția românească" devenea cartea ce
prilejuia unificare limbi naționale, citindu-se prin mai toate bisericile
țărilor surori (Moldova, Țara Românească și Transilvania).
Tipărindu-se și alte lucrări, tot în limba română, apăreau și Cele șapte taine a
bisericii, Răspunsul împotriva catihismului calvinesc din partea sinodului Ieșean (1645)
- prima carte de polemică teologicăîn care autorul, mitropolitul Varlaam, arăta unitatea
de neam a românilor din Moldova - Transilvania si Muntenia - unde se șl tipărea. Apoi
mărturia de durere, alături de Ierusalim, prin Cuvinte de jele la robia Ierusalimului (1645).
încununare tipăriturilor o aducea Pravila lui Vasile Lupu - "prima
legiuire laică scrisă și tipărită în limba română" (N. Grigoraș), cunoscută și
sub numele de Carte Românească de învățătură de la pravilele
împărătești și de la alte giudețe. Se tălmăcise "din limba Elinească pre
limba românească" și știricea că "S-au tipărit în Mănăstirea Treisfetitele
în Iași, de la Hristos 1846. Cu sila și cu toată cheltuiala lui Vasile
Voevodul și domnul țărei Moldovei". Lucrarea reprezenta de fapt "cel
dintîi cod de legi tipărit în limba română și unul din primele coduri de
legi în limbă națională tipărită în Europa" (C. Giurescu, Istoria României în
date). Se folosea un timp și în Țara Românească, codul muntenesc
tipărindu-se laTîrgoviște abia în 1652 cu numele îndreptarea legii.
32
 La Trei Ierarhi se deschidea primul Colegiu numit și
“Academia Vasiliană”
Doritor ca feciorii Moldovei să se poată pricopsi cu învățătură mai
înaltă acasă nu numai în academiile străine din Polonia (Camenița,
Lemberg, Cracovia - unde tinerii ieșeni mergeau încă de pe vremea lui
Alexandru cel Bun -) domnitorul Vasile Lupu "cu hire împărătească mai
mult decît domnească”, cum îi zice cronicarul (Miron Costin), a
blagoslovit înființarea la Trei Ierarhi, pe lîngă școala începătoare de felul
acelora deschise și prin alte biserici (vreo 20 după Bandinus) și a unei Școli
Domnești - Colegiu sau "Academie (Vasiliană)" ca și Academia de la
Kiev, întemeiată de Petru Movilă. Pornit să stăvilească ofensiva catolicizării
tinerilor de alte rituri, manifestată prin școlile poloneze și ale țărilor vecine, Petru sau
Patrașcu Movilă - fiul domnitorului moldovean Simion Movilă fostul arhimandrit în
cetatea ortodoxiei Lavra Pecersca din Kiev, devenit mitropolit, înființase vestitul colegiu
al răsăritului (1632) cu organizare apropiată de școlile apusene, dar cu limbă de
predare slavonă, în locul aceleia latină. Mai înainte Despot Vodă
înființase la Cotnari "Schola Latina" (1563) unde preda învățatul german
Johannes Sommer.
Urmîndu-i exemplul, în 6 mai 1639, ctitorul Treisfetitelor hotăra și
el înzestrarea capitalei sale cu o școală asemănătoare - care să
pregătească tineri pentru dregătoriile țării - dar și cu tiparnița arătată,
bucurîndu-se de sprijinul lui Petru Movilă, cu care se afla în strînse
legături religioase mitropolitul Varlaam al Moldovei. Pentru acest scop,
la 15 aprilie 1641 cumpăra de la comisul Mihail Furtună, cu 200 de taleri
de argint, o casă de piatră în Ulița Ciubotărească (numită apoi Ulița
Feredeilor și acum Mitropoliei), în care după prefacere așeza școala
pornită la Trei Ierarhi (din 1640). Pentru început a adus de la Kiev și
dascăli (călugări) îndrumați de teologul Sofronie Poceițki, profesor de
retorică al colegiului ucrainian, cît și conducător al tipografiei din Lavra
Pecerska (complexul de mănăstiri cu catacombele din Kiev). Mutat în
Moldova acesta devenea egumen la Trei Ierarhi, diriguitorul colegiului
ieșean și al tiparniței în care s-au tipărit primele cărți religioase și
judecătorești scrise în limba românească pentru a le ceti întreg poporul,
cum avea să spună cronicarul (N.A.Bogdan)
“Magnificul Colegiu zidit de beiu pe “malul marelui lac numit
Heleșteu sau Pescărie ”, potrivit lui Paul de Allepo, vizitator al Iașilor pe
atunci, era sub oblăduirea bisericii Trei Ierarhi, căreia avea să-i și revină
moșiile Răchiteni, Tămășeni și Iugani, dăruite de ctitor școlii pentru
33
întreținere. "Alături de această școală același domn a pus să se
construiasă o baie publică menită să contribuie cu veniturile ei la
întreținerea școlii" care “a rămas în picioare pînă aproape de zilele
noastre, cînd, ajunsă în ruină, a fostdărîmată în 1894 și înlocuitprintr-o
baie turcească " (Dan Bădărău și Ioan Caproșu, Iașii vechilor zidiri).
Deși avea caracter religios în ea se învăța mai mulți ani teologie,
retorică, dialectică (logică), catehism, aritmetică, limbile slavă, latină, greacă
și română. Devenită școală umanistă de mare însemnătate pe tărîmurile
Răsăritului, unii dintre învățăceii ei ajungeau oameni de seamă, precum
domnitorul Dimitrie Cantemir, spătarul Nicolae Milescu ori mitropolitul
Dosoftei - ce a dat și el avînt școlilor și tipăriturilor în limba română (1672).

...Dar care apoi se risipea, urmînd pierderea domniei,

a averei și înrobirea preafrumoasei Doamne Ecaterina
Strădaniile lui Vasile Lupu, pentru îmbogățirea capitalei cu alte
falnice și luminătoare ctitorii, aveau însă a fi curmate. Ceambururi de
tătari dînd iama prin Polonia și întorcîndu-se acasă prin Moldova, cu
prădăciuni și cîrduri de robi, domnitorul le tăia calea, luîndu-le prăzile.
îndrăzneață lui faptă provoca însă crunta lor răzbunare. Năvălind pe
neașteptate, împreună cu cazacii lui Bogdan Hmelnițchi, prin 1650,
aceștia ajungeau, fioroși, la marginea Țuțorii, înspăimîntînd domnitorul
- nevoit să se retragă în codrii Căpoteștilor spre Neamț - să lase capitala
la voia lor. Punîndu-i foc,” într-o mică de ceas ruină și cenușă s-au
prefăcut", pîrjolul nimicitor cuprinzînd și biserica, tipografia și strașnica
lui școală. “Capitala a fost crunt prădată și pîrjolită împreună cu toată
țara ”. (Ca sa scape de musafiri Vasile Lupu a trebuit să le plătească sume
considerabile și să făgăduiască pe Ruxanda de nevastă lui Timuș, feciorul
hatmanului cazacilor... Toamna, trupele năvălitoare se retrăgeau peste
Nistru ducînd cu ele "zeci de mii de robi, cirezi și turme imense de
animale și bunurijefuite din orașe și sate "(Al.Gh.Savu, Vasile Lupu, restituire).
Intrînd în ceasul cel rău și avînd de înfruntat necontenite tulburări
și conflicte armate cu oști poloneze, tătărăști și căzăcești și cu domnul
muntean Matei Basarab și un rival mai tînăr, logofătul Gheorghe Ștefan
(sprijinit de trupe ardelene și muntene), ctitorul cetății culturale de la
Treisfetite nu mai avea răgaz să-i redea strălucirea și chiar să termine
biserica logofătului Ion Golia a cărui prefacere o începuse prin 1650. La
3 aprilie, în primăvara anului 1653 rivalul său, logofătul Gheorghe Ștefan
34
sprijinit de ajutoare transilvănești și muntenești venite în iureș ocupă
Iașii, domnul abia reușind să se refugieze spre Camenița. Ajutat de
cazacii lui Timuș Hmelnițki fiul hatmanului acestora - căruia îi dăduse
fata, pe Ruxanda, de nevastă, silit de conjunctura neprielnică în care se
afla - își invinge dușmanul la Popricani (în mai) și se întoarce la tron, dar
nu pentru multă vreme căciîn iulie era învins la Sîrca, unde rivalul venise
cu mari ajutoare străine. Silit să părăsească capitala se retrăgea peste
Nistru la ginerele Timuș Hmelnițki.
Vestită în tot răsăritul pentru frumusesțea ei Ruxanda fiica cea mică - instruită la
un colegiu mănăstiresc din Cracovia și apoi la Constantinopol unde a fost trimisă
"zălog", după cerința Porții și lăsată pe seama sultanei Kiosem (femeie cultivată) fusese
cerută de fiul voievodului Transilvaniei, de un nobil polonez, contele Potocki, și marele
prinț Wisznowiecki - ultimul, venit special la Iași, anonim, ca om de rînd, s-o vadă și
să-l cunoască -, dar și de Timuș, fiul hatmanului cazacilor Bogdan Hmelnițki. Cum
domnitorul ezita să-i împlinească dorința cazacului și avusese loc pîrjolul Eșilor din
1650, cauzat după unii și de refuzul doriteiîncuscriri, cei doi vecini cădeau laînțelegere.
Pe la sfirșitul lui august 1652 Timuș cu vreo 3000 de nuntași, un car de druște și vreo
40 de care cu sare sosea la Iași. Domnitorul încercase să amîne căsătoria tratînd cu
Bogdan, iar în ultimul moment chiar să-l oprească pe Timuș cerînd regelui Poloniei ca
generalul Kalinovski să-i taie calea și să-l întoarcă din drum, pentru a-și salva fiica
"singura bucurie a bătrînețelormele” dar acesta fusese învins de cazaci și alungat. Deși
candidatul poftitor la mîna Ruxandei, după spusele cronicarilor, era cam "sălbatec" și
băutor, Ruxanda (născută prin 1630), închizînd ochii se dădea lui, ajungînd astfel nora
puternicului conducător al vecinilor ucrainieni - vestiții luptători ai vremii - cu
pespective de a fi chiar hătmăniță și ajutor de nădejdie iubitului ei tată intrat în mari
primejdii. Înțelegînd soarta țării, ca să nu fie compătimită, Ruxanda spunea celor din
jur că-i place soțul hărăzit de soartă. La 1 septembrie se petrecuse nunta, iar la 6
septembrie tineriiînsurăței plecau spre Cehrin, reședința hatmanului din Ucraina unde
rămîneau pînă în aprile 1653, cînd Timuș venea în ajutorul socrului aflat în război cu
rivalul Gheorghe Ștefan.
Mai înainte, prin 1645, domnitorul căsătorise pe Maria, cealaltă fiică, cu prințul
polonez Radzvil, supărînd și boierii Moldovei căci ginerele avea credință luterană,
neiubită de ortodocșii habotnici.
Bogatul logofăt Gheorghe Ștefan, stăpînul unor întinse moșii pe valea
Șiretului și a Bistriței (unde avea și conacul la Buciulești), și om de
încredere multă vreme la curtea lui Vasile Lupu, strînsese trupe năimite,
ajutoare de la Rakoczi, principele Ardealului și de la Ioan Cazmir craiul
polon, supărați pentru încuscrirea lui Vasile Lupu cu războinicul hatman
al cazacilor, Bogdan Hmelnițki. în ultima luptă, de la cetatea Sucevei
(septembrie - octombrie 1653), unde domnitorulîși retrăsese familia și-i
sosise de ajutor cazacii lui Timuș, instalațiîn fortificațiile exterioare, ginerile

35
 a fost rănit la un picior de o schijă a tunului prințului Dimitrie
Wisznowiecki, rivalul la mîna Ruxandei, murind peste cîteva zile (în 18
septembrie), cu toată îngrijirea Ecaterinei aflată acolo cu feciorul
Ștefăniță și o parte din averea domnească.
Purtîndu-se ca o eroină din dramele medievale, tînăra doamnă a
Moldovei, timp de vreo cîteva săptămîni cît a durat asediul a încurajat
apărarea, sfătuindu-se cu Timuș îngrijindu-i rana, plîngîndu-i sfîrșitul
vieții și ascunzînd o vreme cazacilor moartea hatmanului lor, spre a nu
le descuraja lupta. Cînd aceștia aflaseră pierderea și voiau a se predea,
curajoasa doamnă a apărut în fața lor cernită, amintindu-le că au jurat
să apere cetatea și să nu lase o femeie singură la cheremul dușmanilor.
Ne mai avînd putere să reziste căci la urmă apărătorii ca și doamna
"peile de pre caii morți lua și le herbea și opincile și rădăcini mînca"
(Miron Costin), cazacii încetau lupta, deschideau porțile, cetatea cu
"doamna și cu toată averea lui Vasile Vodă" căzîndîn mîinile rivalului
(9 octombrie 1653).
îngrijorat de situația gravă în care se afla familia, Vasile Lupu venise
in ajutorul apărătorilor cu trupe căzăcești și tătărăști dar acestea n-au
apucat să lupte împotriva oștirii lui Gheorghe Ștefan, sprijinită de
detașamente ungurești și leșești înzestrate cu arme ucigătoare de foc și
animate de ideea capturării averii domnitorului, ascunsă în cetate.
Întîmplîndu-se tot atunci ca polonii conduși de craiul Ioan Cazimir să
atace Camenița, tătarii au fost chemați înapoi deși domnitorul cu daruri
îl implora pe beiul lor "cu lacrimi căzîndu la picioare", să-i scape nevasta
și feciorul din mîinile lui Gheorghe Ștefan. Bogdan Hmelnițki aflase că-
și pierduse feciorul.
Oricum domnia i se scurtase căci alianța cu cazacii nu plăcuse vecinilor poloni,
turci și unguri, boierii cîrteau fiindcă lăsase dregătoriile mănoase pe mîinile unor greci
și-l apucase și o“zburdăciune" tinerească nefirească. “Betejitla minte" sau cum avea să
scrie Miron Costin năucit de lunga ședere în tron, căzuse în mari păcate săvîrșind:
"sila a cîteva case de boieri, luîndu-le fetele peste voia părinților la țiitorie, eară oamenii
de casa lui și mai ales nepoții de ai lui, mai mare silă făceau, luînd chiar băieții oamenilor
pe care îi siluiau."
Scurtînd capetele apărătorilor cetății Suceava, Gheorghe Ștefan lua
averea căzută pleașcă, pe doamna și feciorul Lupului, ducîndu-i maiîntîi
la Roman unde avea reședința și apoi la moșia sa din satul Buciulești
(Bogdana). Acolo închidea și nepoții domnitorului, pe feciorii fratelui (hatmanul Gavril
căzut si el mai înainte prizonier), pe Alexandru - paharnicul și pe Enachie - comisul

36
“unde cu mare munci i-au omorît" pentru cîte făcuseră”sile și scîrnăvii", cum avea sa
spună tot cronicarul.
Pretinzînd că avea de plătit vechi "polițe", domnitorului din vremea
cînd îl trimetea în solie, prin țările vecine și-i vizita în lipsă casa - unde
rămînea singură nevasta Safta - învingătorul, Gheorghe Ștefan nu voia
sa piardă prilejul de răzbunare, luînd-o în robie pe Ecaterina, femeie
frumoasă, mîndră și numai de vreo douăzeci și ceva de ani. Apărîndu-se
ea i-ar fi spus: "Dulău fără obraz Cum nu te temi de Dumnezeu că ți-a
fost domnul meu stăpîn și ia-i mîncatpita!”. Dar ce mai putea să facă și
cine mai știe ce a urmat, Gheorghe Ștefan ținînd-o prizoneră la Buciulești,
aproape vreo cinci ani, amenințînd-o cu moartea lui Ștefăniță, copil de
vreo 12 ani, pe care l-ar fi și însemnat la nas ca să nu mai fie candidat la
domnie. Ce nu face o mamă pentru copilul ei!
Sadic, stăpînul lor avea “plăcerea...să-i urce
pe toți într-o luntre, pe doamna Ecaterina, pe
Ștefăniță și frații Cantacuzini (Toma și Iordache
aflați și ei acolo, prizonieri) și plimbîndu-i
noaptea pe apa Bistriței să-i sperie că-i va îneca"
(C.Gane, Trecute vieți de doamne și domnițe).
Sosind firmanul vizirului de confirmare a
domniei, după plata pungilor de rigoare,
învingătorul se muta din Roman în scaunul de la
Iași, stăpînindu-l cu rîvnă vreo șase ani (iulie 1653
- martie 1658). Despre acei ani Miron Costin zicea
că au fost buni, Dumnezeu dînd “mare belșug" în
pîine, vin, stupi și alte roade. "Om deplin, cap
întreg, fire adîncă, cît poți zice că nasc și în
Moldova oameni. La învățăturile solilor și la răspunsurile cărților covîrșea chiar pe
Vasile-Vodă" (N.A.Bogdan).
Slăvitul domn, aciuat la curtea cuscrului Bogdan Hmelnițki, din
Cehrin, se topea de durere văzînd că nu mai avea mijloace de ajutor,
hatmanul luptîndu-se să scape de ocupația polonă, sprijinit de ruși.
Nefericită, la rîndul ei Ruxanda primise trupul soțului decedat, la 22 octombrie
1653, cînd tocmai născuse și apoi rămăsese sub aripa soacrei și a lui Iurie, fratele lui
Timuș, devenit hatman, deși prințul polon îi cerea din nou mina. Trăia în cetatea
Rîșcovului, dăruită ei de socru, de unde nu pleca nici cînd mai tîrziu fratele ei, Ștefăniță,
ales domn, vrînd s-o aducă la Iași asediase cetatea, petrecîndu-se alt fapt inspirat parcă
din tragediile grecești.
Revenea în Moldova, abia peste vreo 20 de ani, avînd moșia Deleni din districtul
Botoșani și Preuțești lîngă Tîrgul Nemț, trăia în anonimat. Năvălind în Moldova trupelele
lui Ioan Sobieski, pe la 1690, bătrîna doamnă Ruxanda, retrasă la Cetatea Neamțului
din calea lor, era găsită de o ceată dintre năvălitori, chinuită și apoi decapitată pentru a
37
i se lua galbenii ce se presupunea că-i avea. Amestecat în aveastă crimă s-ar fi aflat un
vecin de moșie, medelnicerul Vasile Crupenschi. Cauza n-a mai aflat-o nimeni. Poate
din vreo răzbunare, căci într-un pomelnic al familiei Crupenschi de la moșia Feredeni
(Botoșani), bănuitul sau vreun neam al acestuia apare însurat cu “ domnița Ruxanda
fata lui Vasile Lupu”.
Sperînd un sprijin de la tătari Vasile Lupu mergea de la cazaci la hanul
lor, dar acesta îl trimitea cu pază la Istanbul unde era “ospețit", într-un
apartament la celebra închisoare Edicule cu oarecare libertate de a primi
musafiri. Sultanul dăduse firman de domnie lui Gheorghe Ștefan. Peste
vreo 5 ani venind și mazilirea acestuia vizirul îi propunea să-și reia
domnia, dar Vasile Lupu cătrănit refuza lăsînd ca vizirul să-l pună pe
Gheorghe Ghica căruia îi cerea doar să trimită la Istanbul pe doamna
Ecaterina cu băiatul, rămașiîn Moldova, după fuga lui Gheorghe Ștefan.
Astfel familia se reîntregea, iar în noiembrie 165 9 tot cu ajutorul vizirului
prieten și "ruda lui de sînge" - cum se spunea -, feciorul Ștefăniță era
trimis domnitor în Moldova, părintele rămînînd "capuchihaie"
(reprezentantul lui la Poartă), pentru a-1 susține și apăra de intrigi. Nu
peste mult timp mîndrulbei al Moldovei se pierdea (1860/1861), lăsînd
credincioasei doamne Ecaterina povara, nu deloc ușoară, să-i ducă trupul
acasă, la Trei Ierarhi, lînga Tudosca și primul lor fiu Ioan.
Și mai nenorocos, Ștefăniță domnea și
el vreo doi ani, pînă prin ianuarie 1661, cînd
a fostînfrînt de Constantin Șerban Basarab
sprijinit de cazaci, dar a reușit să-l alunge
cu ajutorul tătarilor mai ținînd tronul pînă
prin septembrie 1661. Cu toată neliniștea
deselor războaie în care-1 mîna Poarta, cît și
seceta cumplită și foametea acelui an ce
făcea lumea să mănînce mămăligă din
papură uscată - de unde și porecla Papură Vodă
dată tînărului domnitor -, acesta duios și
credincios părintelui, s-a zbătut din
răsputeri să repare mănăstirea Trei
Ierarhilor atinsă de năpăștile bătăliilor, dar
să termine și să sfințească, la 24 mai 1660, falnica biserică Golia, începută
de tătine-său doritor ca aceasta să fie “peste toate mănăstirele aici în
Țară mai iscusită", spre veșnica lui mîntuire.

38
 Retrasă lingă dragul ei fecior Ștefăniță, în rugăciuni, postiri și
nestinse suspine la Trei Ierarhi și Golia, unde petrecea serile
îngenunchiată la icoane, doamna Ecaterina nu avea nici o bucurie căci
băiatul se topea văzînd cu ochii și era trimis în felurite bătălii, căzînd la
urmăînfrînt de boala necruțătoare: ciumă sau “lingoare "căreia doctorii
îi ziceau “ malignă" (C. Gane).
Distrusă, copleșită de durere și înecată în lacrimi, îl îngropa și pe el
la Trei Ierahi și apoi pleca, pierzîndu-și urma... la vreo mănăstire, în
pustie, la Istanbul, acasă în Georgia sau cine mai știe lingă cei trecuți
dincolo de lume.
Frumoasa circaziană, doar de vreo 40 de ani, așa cum apăruse,
neștiută, dispărea în valurile istoriei.
Lăsaîn urmă o tulburătoare legendă pe care o mai pomenesc, uneori,
doar cucernicii părinți de la Trei Ierarhi, puțini dintre vizitatorii
frumoasei zidiri bănuind dureroasele ei trăiri și ale ctitorului, încrustate
cu lacrimi și sînge în piatra pereților dantelați.

Un Cavaler din umbra Trei Ierarhilor cutreieră Europa

Nu mai puțin dramatică era și istoria mai tînărului rival Gheorghe
Ștefan, crescut în preajma Trei Ierahilor. Instruit și călătorit prin Polonia,
Transilvania și alte țări, trimis de Vasile
Lupu cu felurite solii, văzuse multe orașe
și devenise adeptul învățăturii ardelene.
În pragul primăverii anului 1658, prin 3
martie, cînd iarba dădea colțul, aflînd că i-a
sunat ceasul din urmă al domniei și venea
“poftirea" la Poartă, cum se întîmpla cu toți
cei maziliți, Gheorghe Ștefan - cunoscător
al cîtorva graiuri străine, s-a îndreptat, iute,
către Apus, devenind cavalerul rătăcitor al
Europei. Mînat de nădejdi curate într-un
ajutor creștinesc bătea la porțile împăraților
și regilor cerînd sprijin pentru mîntuirea
Moldovei și aducerea eiîntre țările creștine europene. Pe unii îi cunoștea
din vremea soliilor lui Vasile Lupu.
Însoțit de toată Curtea sa domnească, boieri, secretar, slujitori,
paznici, trecuse pe la Cașin în Ardeal mergînd încrezător la Gheorghi
39
Rakoczi voievodul Transilvaniei. De la acesta porneaîn Germania, la un
vechi prieten, apoiîn Moravia și Viena, prin țările baltice ajungînd tocmai
la Riga. Acolo doamna Safta, obosită de atîtea peregrinări pline de
speranțe neîmplinite și de irosirea podoabelor vîndute pentru banii tot
mai împuținați, îl părăsea întorcîndu-se acasă și lăsînd să-i întrețină
idealurile fosta ei doamnă de onoare, Ștefana Mihailovna - altă floare
circaziană, poposită pe meleagurile Moldovei. Neostenitul ex-domnitor,
cu alaiul micșorat, căci unii curteni neplătiți fugiseră, se oprea tocmai
la Moscova, cerînd sprijinul țarului pravoslavnic, pînă atunci neprețuit,
năzuind o mare bătălie împotriva ocupației otomane în Balcani.
Întristat, căci țarul nu avea încă în vedere asemenea faptă, se întorcea
iar în Germania, trăgînd o raită și prin Stockholm la regele Suediei.
Decepționat de slabul ajutor acordat dorinței sale de eliberare a
creștinătății, se plîngea prin scrisori regelui Angliei și regelui Franței -
Ludovic al XIV -lea (Le roi Soleil). Ultimul, socotind că o nouă domnie
i-ar mai ogoi durerea și potoli neliniștea, intervenea la Poartă, propunînd
sultanului ca “lepauvreprince" să fie repus în scaunul princiar. Dar fără
succes. Impresionat și el de zadarnica zbatere a fostului domnitor
moldovean, țarul îl invita în Rusia, unde îi chezășuia o viață fără lipsuri
pînă la sfîrșitul zilelor “pentru a nu mai trăi printre oameni de altă
credință". Propunerea rămînea însă fără împlinire. După ce la 28 ianuarie
1668 scria Palatinului din Brandenburg, protectorul său, peste cîteva
zile, rătăcitorul cavaler ieșean, deprimat, părăsea castelul de la Sczeczin,
de pe malul Balticei, unde trăia, și pornea spre cele veșnice, plîns de Ștefana
Mihailovna rămasă lîngă el credincioasă, ca și Ecaterina lui Vasile Lupu.
Toate ale lumii se dovediseră trecătoare, ca niște clipe, în nesfârșitul
crug al vremii...

La Trei Ierahi vine în ospeție împăratul “moscheiesc”,

Petru cel Mare, iar pentru veșnicie Dimitrie Cantemir
și Alexandru Ioan Cuza
Aflat în capitala Moldovei cu prilejul războiului ruso-turc preconizat
și auzind de frumusețea bisericii, în ziua de 26 iunie 1711, marele țar
Petru I cel Mare a pornit singur, pe jos, de la Curtea Domnească doritor
să vadă minunea de la Trei Ierarhi. “Din biserică el a trecutîn sala gotică,
unde a venit și domnitorul"(N.Grigoraș, Biserica Trei Ierarhi). Acolo au
șezut la un ospăț de bună venire în Țara Moldovei. Au mers și la
Mitropolia așezată pe atunci în biserica Strateniei.
40
 Evenimentul era deosebit, căci
Dimitrie Cantemir, socotit
dregător de încredere la Istanbul
și trimis domnitor de înalta Poartă,
trecuse de partea Rusiei ortodoxă.
Vizitînd biserica, Dimitrie
Cantemir nu bănuia că peste vreo
două sute de ani avea să se
întoarcă sub bolțile sale, pentru
veșnicie. Retras în Rusia cu țarul,
învinși la Stănilești de armatele
turce, murea acolo cu dorul Petru cel Mare și Dimitrie Cantemir,
nestins de țară unde nu mai putea la Trei Ierarhi - gravură de Gh. Asachi
reveni datorită îndepărtării de
Înalta Poartă.
Luîndîn seamă importanța monumentului, la 17 iulie 1935, aici i se
reînhumau osemintele, aduse din Rusia cu un vapor prin portul
Constanța, după stabilirea
relațiilor României cu puterea
sovietică.
Mai trecînd vreo vreo 12 ani,
alături își găseau odihna și ale
domnitorului Unirii: Alexandru
Ioan Cuza.
Ridicate de la Ruginoasa, în
zilele primăverii anului 1944, cînd
războiul intrase în Moldova și
trimise la Curtea de Argeș,
reveneau acasă în ziua de 20
aprilie 1947, laora 8 dimineața, cu
trenul rapid București - Iași.
Așezate într-o raclă de stejar, fuseseră cinstite de mii de ieșeni "cu adîncă
evlavie”, înșirați pe tot parcursul, din gară și pînă la Trei Ierarhi. Sicriul
îl ducea carul strămoșesc cu două perechi de boi, mînat de țărani în
portul strămoșesc și era întîmpinat cu ceremonii religioase și
manifestații, la gară, în Piața Unirii și la intrarea bisericii Trei Ierarhi,
unde a fost salutat de o defilare militară.
41
 Capitolul 3
Mica Grecie de la Iași

Mai întîi cu școala la Trei Ierahi

Deși Vasile Lupu avusese unele porniri împotriva foștilor dregători
greci aciuați la Curtea Domnească, socotind că școala sa trebuie să fie
slujită de profesori luminați, după înființarea ei, pe lîngă acei pentru
limbile slavonă și română chema și alții pentru greacă (unii călugări).
Aceștia aveau studii înalte, europene, făcute mai ales în Italia (Veneția,
Padova - unde se formase curentul umanist al gîndirii libere,
neoaristotelice -, Roma, la colegiul Sf. Atanasie înființat de papa Grigore
al XIII-lea (1572-1585). Domnitorul Moldovei se bucura de sprijinul
ierarhilor greci din Patriarhia Constantinopolului, care vedeau în el
apărătorul ortodoxiei, socotindu-1 ca un fel de împărat, moștenitor al celor
din Bizanț (N.Iorga, Vasile Lupu ca următor al împăraților de răsărit.). Potrivit lui
Dimitrie Cantemir “Vasile Albanezul” (Lupu), a dat avînt școlii grecești, poruncind
marilor mănăstiri să primească călugări greci pentru a învăța fiii de boieri științele
timpului. Greaca avea pe atunci mare utilizare, oferind și cărți științifice, pe cînd limba
slavonă era mai mult religioasă și, cum spunea cronicarul, în ea "nu se puteau învăța
alte științe".
Limba greacă în vechime avea aceeași importanță pentru ortodoxie ca și latina
pentru catolicism și era folosită în relațiile domnitorilor Moldovei cu Imperiul Bizantin
și Patriarhia ortodoxă din Constantinopol, în Moldova venind cărți bisericești tipărite
în limba greacă cît și călugări pentru administrarea bisericilor închinate Sfintului
Mormînt și muntelui Athos de marii boieri și dregători moldoveni. Existînd o luptă între
ortodoxism și catolicism limbile slavonă și greacă se foloseau în biserici pînă la
introducerea limbii române de Vasile Lupu și chiar mai tîrziu.
În țară se găseau negustori dar și călugări greci și profesori greci,
aduși de unii boieri, pentru a le învăța odraslele limbile și științele
apusene. între călugării greci și acei ruteni (kievieni) existînd însă unele
neînțelegeri teologice, acestea se accentuau după Sinodul Ortodox ținut
la Iași în vara și toamna anului 1642, arhereii greci considerîndu-se
superiori din punct de vedere al învățăturii. La sinod participa vestitul teolog
grec al ortodoxiei, învățatul Meletie Sirigul, consilierul patriarhului din Constantinopol
și strașnic potrivnic al celuilalt învățat Teofil Coridaleu - reformator de nuanță
protestantă, susținător al filosofiei lui Aristotel. Dezbaterile în contradictoriu fiind
înverșunate, cu toată silința mitropolitului Petru Movilă al Kievului de a le ține în frîu,
Domnitorul Vasile Lupu și mitropolitul Varlaam făcuseră mari eforturi pentru împăcarea
oponenților întruniți în vreo 28 de concilii.

42
 Murind mitropolitul Petru Movilă (22 decembrie 1646 s.v.), influența
călugărilor greci, conduși de Meletie Sirigul creștea, fapt pentru care
profesorii kieveni plecau în Rusia, colegiul ieșean slavo-latin devenind
mai mult de limbă grecă, iar mănăstirea Trei Ierarhii cuibul profesorilor
săi, greci. La școală folosindu-se mai mult limba greacă, cu toate că avea
o gramatică grea o învățau și fetele lui Vasile Lupu. Egumenul fiind tot
grec, mănăstirea Trei Ierarhi, închinată muntelui Athos - ca și Sf. Sava
închinată Patriarhiei de la Sfîntul Mormînt -, avea să devină și centrul
vieții culturale grecești de la Iași vreme de aproape 200 de ani, pînă la
revoluția din 1821 și-n oarecare prelungire pînă la secularizarea averilor
mănăstirilor străine prin reforma lui Cuza din 1864.
Își pierdea importanța, pentru cîtva timp, doar în timpul domniei
lui Gheorghe Ștefan (1653-1658). Adept al culturii Europei Centrale, pe
lîngă profesorii kievieni rechemați, aducea și dascăli latiniști din Ardeal,
precum Simion Dascălul, care a prelucrat cronica lui Grigore Ureche. (De la
Academia Mihăileană la Liceul Național...)
Reîntorși, după mazilirea lui Gheorghe Ștefan, dascălii greci aduceau
și pe alții: Nicolae Kerameus (mort la Iași), Theodor Trapezuntinul, Ieremia Cacavelas
învățător al lui Dimitrie Cantemir (viitorul domnitor, iubitor al limbii grecești), care-1
pomenește în lucrarea sa Descrierea Moldovei, cît și alții.
Numărul lor creștea căci răspunzînd chemării Patriarhului de la
Sfîntul Mormînt, doritor de ajutoare bănești pentru menținerea
așezămintelor ortodoxe - spre a nu fi preluate de catolici - boieri și
domnitori evlavioși închinau ctitoriile lor cu uriașe averi unor locașuri
din Ierusalim și de la Muntele Athos, care-și trimiteau imediat slujitorii,
egumemi și călugări în Moldova, să le administreze.
Astfel procedase și Vasile Lupu cu Trei Ierarhii - și filiala ei Sf. Atanasie din Copou
închinîndu-le muntelui Athos (1646); urmașul său Gheorghe Ducaînchinind Sfîntului
Mormînt ctitoria sa de la Cetățuia (1672); Sfîntul Sava fiind metoh al Patriarhiei din
Ierusalim, înainte de 1600; Golia era închinată Mănăstirii Vatoped din muntele Athos
(1614); Hlincea, Sfîntului Mormînt; Galata, deasemeni Sfîntului Mormînt (1618);
Frumoasa, Mănăstirii Schimbarea la Față din muntele Sinai (1586); Sf. Ioan Gură de
Aur-Zlataust, Mănăstirii Adriano din Grecia; Sf.Neculai-Aroneanu, Patriarhiei din
Constantinopol; Sf. Apostoli Petru și Pavel, Mănăstirii Vatoped din Muntele Athos(1669);
Barnovschi, Sfîntului Mormînt (1627); Sf. Lazăr, Sfîntului Mormînt (1785)...

Pe Ulița Mare se vorbea grecește ca la Atena

Influența grecească din Iași, sporea după ce domnitorul pămîntean
Dimitrie Cantemir, pus de Poartă, trecuse de partea Rusiei în care se
43
retrăgea împreună cu țarul învins de turci în bătălia de la Stănilești (iulie
1711). Drept pedeapsă, pentru hainire, sultanul transforma protecția
Moldovei - cerută benevol de urmașii lui Ștefan cel Mare-, în robie,
trimițînd la Iași, timp de vreo sută de ani, domnitori greci, cu reședințe
și familii lalstanbul.
Fugind feluriții caimacani boieri sau turci instalați pentru scurt timp
în tronul Moldovei, sosea trimis de la Istanbul Nicolae Mavrocordat
(septembrie 1711 - decembrie 1715). Mai domnise un an (1709 - 1710)
și era "învățat și de seamă”(N.A.Bogdan). Avea cunoștințe de filosofie și
istorie, vorbea limbi străine - între care și latina - și pretindea că purta
vițe mușatine, după mamă, prin familia lui Petru Rareș. Moștenise de la
tatăl său o bibliotecă pizmuită de "monarhii europeni ai vremii"(Martha
Bibescu, Jurnal politic).
Era fiul lui Alexandru Mavrocordat numit și Exaporitul (consilier secret), mare
dragoman (tălmăci) al Porții, care negociase pacea de la Carlowitz din 26 ianuarie 1699,
după războiul turcilor cu Polonia și Austria. Acolo Polonia ceruse să stăpînească Moldova
însă delegația turcă s-a opus, așa cum scria Ion Neculce: "Leșii încă cerea tare țara
Moldovei dar turcii au răspunsu că țara Moldovei nu pot să o de să le fie lor podani
(supusă) că este volnică (liberă), că turcilor este închinată, nu-i luată cu sabia.”.
Alexandru Mavrocordat autor de lucrări filosofice, istorice, retorice teologice, fusese
principalul negociator despre care Nicolae Costin, plin de recunoștință, scria că “nu-l
vor uita curînd veacurile viitoare." El întemeiase celebra bibliotecă lăsată fiului ca și
funcția de mare dragoman la curtea imperială.
Deși cu Nicolae Mavrocordat începea epoca adesea hulită a
fanarioților - astfel numită după cartierul din Istanbul (Fanar), unde
locuiau rîvnitorii la tronul Țărilor Românești și la înalte dregătorii,
plătind pungi de aur, cum scriu cronicarii ”ca o arendă, urmînd ca apoi
să le scoată învîrfonate din dăjdiile puse pămîntenilor " prima sa
domnie lăsase bună amintire în popor căci pe boieri "nu-iavea la inimă",
știindu-i "intriganți și hrăpăreți.
De aceea mulți moldoveni îl lăudau, deși știau că unii dintre
contemporanii săi, poftitori de ranguri, trăiau după principiul “ Fă orice
și chiar ruinează-te, pentru a parveni și apoi fă orice ca să-ți refaci înzecit
averea" (G.Bervizconi). - Principiu folosit mai totdeauna de unii politicieni, de
conjuctură, ce se zbat să cîștige un loc în rîndurile înalților dregători sau al aleșilor, ca
apoi, prin influențe și comisioane, să-și rotunjească averea.
De felul lor supuși cu pașalele și slujbașii turci, unii dintre trimișii
Fanarului, se purtau cuîngîmfare față de boierii localnici, ca niște domnitori
autocrați, așteptînd chiar ploconeli, lingușiri, temenele, ba plăcîndu-le și
44
să fie purtați pe brațe (de subțiori) și cînd se mișcau dintr-o odaie în alta.
Corupția numită pe atunci hatîr, domnind printre dregătorii Porții stăpînea
și Curtea Domnească de la Iași. Venirea domnului din Fanar însemna și
sosirea unei “clientele numeroase, agresive și omniprezente în
administrație" (dregătorii), care desfășura o “strategie matrimonială de
împămîntenireprin căsătorii cupămîntence”și schimbări de nume "după
cîte o moșie primită ca zestre “ (Paula Scalcău, Grecii din România, Cuvînt înainte
de Georgeta Filitti, Editura Omnia, București 2003).
Exemplu era dat “IordacheRoset, străbunul Roznovanilor, - matca tuturor răutăților
vremii'', care acaparase averi uriașe, ce aveau să rămină urmașilor.
Pe lîngă aceia, “parveniți, fățarnici, vînători de zestre și avere, ce
stîrniseră rîcă și mare “respingere socială și politică"- mai ales printre
marii boieri care pierdeau rangurile și uriașele puteri avute înainte și-i
socoteau pe noii dregători vinovați de toate relele iar “numele de
fanariot" titlu “odios" - sosiseră numeroși intelectuali ce aveau meritul
introducerii principatelor în “sistemul de valori academice creatoare, de
rezonanță europeană" -prin școli, tipografii, tipărituri (Grecii în România).
Mulți dintre noii veniți, meseriași, negustorii, hangii și mari dregători
domnești se așezau în preajma Curții Domnești, a Mănăstirii Trei Ierarhi,
a Sfîntului Sava, a Mitropoliei și celorlalte locașuri slujite de clerici greci,
pe Ulița Mare vorbindu-se grecește ca la Atena, greaca fiind „limba de
curte”(I. Luis Carra). Casele boierilor băștinași, scoși din dregătorii și
retrași la moșii, se închiriaseră acestora. În afară de comerț, mulți făceau

Negustori de altădată
zaraflîc și cămătărie, motiv pentru care, sub numele de arman se
înțelegea comerciant, iar sub numele de grec se înțelegea mînuitorul de
bani ori “vînătorul de slujbe boierești" (NA. Bogdan). Pe Ulița Mare se
45
 ducea o luptă surdă de întîietate între ei, puținii negustori evrei sosiți
din Polonia și aceia armeni, mai vechi, stăpîni pe multe dughene și locuri,
și care aveau un întreg cartier în jurul Podului Vechi, unde își
construiseră două biserici. Exista și o vorbă în popor: "un evreu înșală
zece moldoveni, un grec înșală zece evrei, iar un armean înșeală și
prăpădește zece greci". Dorind să devină statornici pe aceste locuri
priitoare, unii se instalau prin toate cartierele.
Mai toate mănăstirile capitalei fiind închinate locurilor sfinte ale
ortodoxiei, administrate de călugări greci, tîrgul era plin de "popi", cum
observa prin anii 1740 pomenitul voiajor Kelemen Mikeș...
Intelectual, dornic de schimbări reformatoare, Nicolae Mavrocordat
știind că boierii pămînteni luau biruri necuvenite de la țărani - după
obiceiul pămîntului - încă de la primii săi pași în țară a poruncit ca acestea
să fie restituite, altfel pe acei vinovați așteptindu-i o papară ce putea
merge pînă la bătaia zlotașilor (încasatorilor) cu toiagul la scara Curții.
Auzind porunca lui vodă țăranii au prins curaj și-i ieșeau înainte cu
jalbele în proțap și "năvăleau în Iași cu duiumul și țipau pe toate ulițile
că i-au calicit boierii și să le dee banii înapoi"..."Și erau veseli toți
pămîntenii, mulțumind lui Dumnezeu că le-au trimis domn bun și
milostiv... Sta Târgul Făinii iezit degrîne, din toate părțile o eftinătate și
belșug în toate bucatele. Numai mîncătorii aveau voie rea că nu puteau
mînca (poporul) precum în zilele dinaintea altor domni"(Neculai Costin).
Distant cu boierii hrăpăreți el apărea acestora fioros "ca un leu"(Florin
Constantiniu, Constantin Mavrocordat). Pentru a pune ordine în finanțele țării
a dispus prezentarea publică a încasărilor și cheltuielilor (bugetul),
noutate financiară la vremea aceea și pentru alte țări mai civilizate, și
deși dările către Poartă erau mari, n-a mai pus nici o dajdie nouă pe țară.

Printre oaspeții de la Trei Ierarhi este găzduit și

Regele Poloniei
În iarna anului 1712 continuînd vechiul război nordic dintre ruși cu
suedezii și polonezii, oștile regelui Carol al XII-lea - regele Suediei - se
aflau în Moldova pentru iernare, cu încuviințarea Porții. Polonia era
împărțităîn două tabere, unii electori susținînd pe regele Frederic August
duce de Saxonia, sprijinit de Rusia și Austria, iar alții pe regele Stanislaw
Lesczynski - voievod de Poznan, sprijinit de Suedia și alungat de ruși
dupăînvingerea lui Carol al XII-lea la Poltavaîn iulie 1709. Regele Suediei,
găzduit de sultan, se retrăsese la Bender (Tighina), unde plănuia alt
46
război împotriva rușilor cu ajutorul turcilor
și al fostul rege polonez Stanislaw
(1704-1709), pe care îl chemase la oîntîlnire.
Șederea lui Carol al XII-lea în Moldova
pricinuind tulburări din partea ostașilor săi,
împrăștiați prin toată țara, cît și pericolul unei
năvale rusești la cerința lui Mavrocordat
sultanul i-a propus regelui întoarcerea acasă,
în Pomerania. Pentru siguranță, urma a traversa
Polonia sprijinit de ordia turcească și ceambururi
tătărăști care i-au și înconjurat tabăra.
Venind la întîlnire, regele Stanislaw
plecase din Holstein unde se refugiase și
cobora deghizat spre Bender, dar ajungînd la Bacău, și iscîndu-se o luptă
între însoțitorii săi și moldoveni, era prins împreună cu alt ofițer și trimiși
la Iași. Găzduițiîn mănăstirea Galata, unde ajunseseră noaptea tîrziu,
au fost duși imediat la Curtea Domnească, pentru interogatoriu.
Discutînd cu ei, pe la 3 în puterea nopții, deși prinșii se recomandau:
unul ofițer șved (suedez) iar altul colonel francez - veniți din Pomerania
- Mavrocordat a ordonat să fie găzduiți la Trei Ierarhi în bogatele chilii
egumenești ce aveau "pardoselile din marmoră albă și neagră”. Bănuind
că avea prizonier în mîinile sale chiar pe nefericitul rege al Poloniei,
după mai multe cercetări printre slujitorii acestuia, primea confirmarea.
Se ascundea sub numele colonelului francez Laurențiu Buk. Găzduindu-
i în taină, cu grijă și deosebită atenție, mai multe zile, domnitorul i-a
propus să se retragă pe ascuns, dar la dorința lui Stanislaw informa
Poarta și primind încuviințarea acesteia, la 18 februarie 1713, îl pornea
spre Bender, însoțit de o gardă de onoare.
Drept răspuns pentru ospeția acordată, la Trei Ierarhi, pe parcurs
Stanislaw îi trimitea o scrisoare recunoscătoare:
“Prea înălțate domn,
Deoarece prietenia înălțimii Tale față de mine crește în fiecare zi,
mărturisesc că și a mea a ajuns acum la o astfel de desăvîrșire, încît nu
mai are nevoie de adaos ci numai de statornicie, de care lucru nu poate
să se îndoiască înălțimea Ta... îți voi fi foarte îndatorat. Rămîn pururea
nedespărțit Stanislaw rege. ” (Cronica Ghicuieștilor).
Intrînd în viitoarea războaielor din țara sa și ajungînd iar rege apoi detronat, ca
mai totdeauna în viață, musafirul uita prietenul de la Iași, luat și el prizonier de austrieci,
pe timpul domniei bucureștene (1716).
47
 Școală Domnească de la Trei Ierarhi se mută la Sfîntul Sava
Socotind că Țara ca și Curtea domnească avea nevoie de dregători
luminați, știutori de carte, în anul 1714 domnitorul pornea “să facă două
lucruri bune care nu mai erau în țară, adică tipografie și școală... Și așa a
trimis Nicolae Vodă de a adus meșteri tipografi atît pentru slovele
grecești, cât și pentru cele slavonești și clădind case la Sf. Sava a așezat
acolo tipografia, unde în scurtă vreme s-a și început tipărirea cărților.
De asemenea a adus dascăli pentru limbile greacă veche și nouă, pentru
slavonă și română și a orînduit ca plata cuvenită lor s-o primească în
fiecare an din veniturile domnești. Nicolae vodă a făcut și hrisov
domnesc cu pedepse aspre pentru ca acestea să rămînă neschimbate și
să poată învăța aici carte oricine va voi, fără vre-o plată. " (Cronica
Ghicuieștilor). Ambele instituții le-a pus sub oblăduirea patriarhului
Hrisant (Chrisant) al Ierusalimului, care fusese chemat de la București
unde se ocupase de școlile muntenești. Evenimentul se petrecuse în
primăvara anului 1714, căci la 3 aprilie din acel an, patriarhul Hrisant

Mănăstirea Sf. Sava

era felicitat printr-o scrisoare din Constantinopol pentru modul cum
reușise reorganizarea școlii ieșene. Patriarhia Ierusalimului avea venituri
considerabile în principate dela mănăstirile închinate Sfîntului Mormînt
(Cronica Ghicuieștilor). Axinte Uricarul povestește pompa cu care patriarhul Hrisant

48
își vizita ctitoriile, fiind primit cu mare fală, la biserică și în casa egumenului de la Sf.
Sava, mănăstirea fiind pentru multă vreme locul de găzduire al marilor ierarhi greci
sosiți la Iași, pe la 1749 patriarhul Antiohiei înființînd aici și o tipografie în limba arabă
ce tipărea cărți pentru creștinii din Siria.
Vechea școală vasiliană intrată în declin după plecarea lui Vasile
Lupu cît și a mitropolitului Varlaam în 1653 și reînviată probabil din
timpul lui Antioh Cantemir, pe la 1707, de cînd se pomenește și
profesorul ei Atanasie (Ariadna Camariano-Cioran, Les Academies Princieres de
Bucarest et de Iassy), necesita o înviorare și reorganizare radicală, pe care
le săvîrșia N. Mavrocordat, deschizînd o mare Școală Domnească
înzestrată și cu bogată bibliotecă, din care o parte s-a dus apoiîn Grecia, iar alta
a rămas la mitropolia ieșeană.
Deși în hrisov nu se menționa locul școlii, aceasta se așeza ca și
tipografia în ”casele clădite”la Mănăstirea Sfîntul Sava (existînd acolo
și mai înainte, pe la 1670, o școală grecească). De aceea era și numită
Școala de la Sf. Sava, cărțile bibliotecii purtînd și ele numele Sf. Sava
(Ștefan Bârsănescu, Academia Domnească din Iași). Se compunea din patru clase :
de elină (greacă veche), greacă contemporană, slavonă și moldovenească,
independente ca niște școli separate alcătuind împreună un fel de grup
școlar, cu specific dominant religios. Se paradosea limba grecească
obștească, dar se învăța cu temeinicie și aceea elină (greaca veche)
studiindu-se istoria Strămoșilor. (Aheii, ionienii, eolienii, trăitorii de înaintea
erii creștine, cu vreo 2000 de ani - care creaseră civilizația micenianăîn Europa -, peste
vreo 1000 de ani s-au extins în Asia Mică și în jurul Mării Ionice - înălțînd vestitele orașe
Milet, Efes, Halicarnas -, iar prin secolul 8 înainte de Hristos dăduseră avînt Atenei,
Corintului, Spartei, continuate cu marele Imperiu Bizantin, falnica sa capitală de la
Constantinopol și șiragul de cetăți din Asia, Africa și Orient. Deși Constantinopolul
fusese ocupat de sultanul Mahomed, in 1453, după grele lupte, turcii ocupînd pe rînd și
celelalte teritorii, Patriarhia greacă a “cetății Constantinopol” își păstra locul, iar spiritul
național și cultura elenă dăinuiau în întreaga Europă. Talentați negustori, grecii
înființaseră centre comerciale și școli prin mai toate orașele mari, pe malul mărilor și
al fluviilor și ca și evreii, prin religie și cultură patriotică țineau treaz sentimentul
național, în vederea viitoarei eliberări.
Mutat la București din ianuarie 1716, acolo domnitorul Mavrocordat lua inițiativa
construirii Mănăstirii Văcărești propunînd și măsuri de ușurare a dăjdiilor. Prins captiv
de trupele austriece intrate în Muntenia (noiembrie 1716) și dus la Sibiu, după eliberare,
murea răpus de ciumă.
Limba greacă devenind tot mai însemnată la curțile domnești din
Iași ca și din București, școala rămînea și în atenția domnitorilor
următori, care o înzestrau și o îngrijeau. Fiind mutată la mănăstirea

49
Barnovschi după incendiul din 1724 care îi mistuise localul, domnitorul
următor Grigore Matei Ghica (1726-1733) săvîrșea reconstruirea acestuia
astfel că prin 1727 școala se întorcea la Mănăstirea Sf. Sava, devenită o
citadelă culturală grecească ce întrecea Trei Ierarhii. Plină de călugări, de
școlari și poporeni, biserica era în centrul vieții grecești la marile sărbători ortodoxe
fiind neîncăpătoare. Slujbele se săvîrșeau în limba greacă de cîțiva prelați. Biserica purta
la intrare inscripția grecească în care se spunea că a fost refăcută în anul 1625 de Ioan
Postelnicul, nepotul lui Scarlatos din Constantinopol. Constructor fusese Ianachi,
îngropat în biserică. Vizitînd-o, arhidiaconul Paul de Allepo (1653), rămînea uimit de
frumusețea și bogăția ei. Era acoperită cu cositor "care sclipește de departe la razele
soarelui” și avea "superbe cruci mari, aurite ”, cît și un turn înalt cu o mulțime de trepte
pentru gherghir și cele cinci clopote, din care unul "de o vastă circumferință, lucrat în
Danemarca. După tradiția locală, prima biserică ar fi fost din lemn (1300-1330),
construită de călugări veniți de la mănăstirea Sfîntul Sava din Ierusalim, de cîteva ori
refăcută și folosită după unii de capiște pentru vechii negustori armeni. Fiind bine
înzestrată, aici ar fi poposit și domnitorul Alexandru cel Bun. Cercetarea arată că s-a
înălțat în 1583. Deținînd mult teren, curtea era plină de acareturi în care, după
secularizare (1864), se înființa Colegiul Național Sf. Sava, apoi gimnaziul și Școala
Profesională Sf. Sava (pînă în anul 1948), urmată de Liceul de Chimie și IPROCHIM. Pe
locul tipografiei s-a construit Liceul “Vasile Alecsandri”
Pe atunci casele se aprindeau ușor, căci ale boierilor erau acoperite cu șindrilă iar
ale tîrgoveților, majoritatea, cu stuf sau paie, caîn sate în timpul lui Vasile Lupu arsese
orașul de vreo patru ori. Iscîndu-se un pojar și o furtună în primăvara anului 1725, s-au
topit multe case de pe Ulița Mare, arzînd și Curtea Domnească cu biserica Sf. Neculai și
localul școlii lui Vasile Lupu, fapt pentru care Gh. Asachi scria: “ tîmplîndu-se arderea
edificiului Academiei Vasiliene, egumenul de atuncea nu l-au mai rezidit, încît cu
edificiul au pierit și lucrarea Academiei... "(Serbarea zilei de Treisfinți).
Totodată domnitorul Grigore Ghica hotăra ca dascălii celor patru
școli (sau secții), de elinește, grecește, slavonește și moldovenește să
fie plătiți cu leafă stabilă iar pentru îndrumarea învățămîntului înființa
o Eforie condusă de mitropolitul țării, cu drept de control și inspecție -
ca un nucleu de inspectorat sau minister educațional. Cum scria Cronica
Ghiculeștilor, la școală urmau copii de oameni bogați și săraci din țară
și de peste granițe. Ghica "domnea cu blindețe și pricepere mai micșorind birurile
grele puse de predecesori”. În primii cei șapte ani de domnie reparase mai multe biserici
căzute în ruine, adusese apă la Sfîntul Neculai și la Sf. Spridon (1731), făcuse în fața
Curții un turn înalt cu ceasornic și clopote ca să știe tot tîrgul mersul vremii și prefăcuse,
cu mare cheltuială, biserica lui Balica zidind bogata Mănăstire Frumoasa, înzestrată cu un
palat de plăcută ședere, întărită cu zid gros de apărare șiînconjurată de o gradină și un lac
între dealul Cetățuiei și malul bisericii. Ideea plăcîndu-i mai tîrziu domnitorului Ioan
Neculai Mavrocordat de la 1743, zidea și el un foișor pe celalal t mal (Cerdacul Doamnei).
Venind domn Grigore Ghica și a doua oară (1735 - 1741) cu oîntrerupere prin 1739
zidea și palatul de lîngă biserica Galata, înconjurînd așezarea sfîntă cu zid. Plăcindu-i
50
și voia bună, ridica și la Copou un foișor de odihnă și desfătare în stil turcesc lui
revenindu-i meritul de a introduce Copoul în atenția boierilor, învățați pînă atunci cu
plimbările la Bucium și Galata (zice Gh. Ghibănescu). Trebuind să înfrunte și un groaznic
cutremur dărmător de zidiri (în 29 mai 1738), ce “a ținut 20 de minute" (Cronica
Ghiculeștilor) dar și o strașnică ciumă, le trecea cu bine pe toate.
Susținînd activitatea culturală și în continuare, la a treia domnie
dintre 1747 și 1748, domnitorul Grigore Ghica mai înființa școli și
tipografii pe lîngă episcopiile din Roman, Rădăuți și Huși, întărind pe
lîngă Școala Domnească și pe acele de la bisericile Sf. Neculai, Sf. Vineri
peste care punea un preot supraveghetor de rînduială, ca un fel de inspector
școlar în zilele noastre. în ele se învăța românește.

Școala aceea avea și clase de latină și “arăpească”

Domnind în răstimpuri și Constantin Mavrocordat (1733-1735, și
1 41-1743) - fiul fostului domnitor Neculai - alt spirit influențat de
7
iluminismul european, autorul unei reforme
agrare publicată în “Mercure de France",
deși trăise un strașnic pojar ce a pornit de la
Biserica armenească potopind Tîrgul de Sus cu Golia,
Țintirimul Turcesc (unde-i acum Biserica Vulpe) și
toată Sărăria, și l-au încercat și doi ani de
secetă grea după care oamenii mincau și
coajă de copac măcinată, grijuliu de viitorul
țării îl preocupa instruirea copiilor în limba
română la cursurile începătoare (de pe lîngă
biserici) și în limbi străine la acele
superioare de la Școala Domnească.
Entuziasmat de aceste idei Ion Neculce nu
pierdea prilejul să le noteze în Letopisețul
său: “Mai socotit-au măria sa Constantin vodă pentru școli de învățătură,
de le-au mai întărit școalele cele elinești și cele slavonești. Așișderea au
mai făcut școală de învățătură și latinește șiarăpește (turcă) și au dat știre
tuturor mazililor (boierii mai mici) în toată țara ca să-și aducă copiii la
învățătură la școală, ca să învețe orice limbă le-ar fi voia, pentru ca să fie
oameni învățați și în pămîntul nostru al Moldovei, precum sunt și printr-
alte țări și părți de locu. "Limba latină studiindu-seîn academiile apusene domnitorul
considera că și tinerii Moldovei trebuie s-o cunoască. Aceea arabă era trebuitoare pentru
relațiile cu înalta Poartă, tipărindu-se și cărți în această limbă la Sf. Sava.

51
 El însuși petrecea ceasuri intregi citind cărți străine. Vizitîndu-l
geograful Markos A. Kasaitis la 13 octombrie 1742 îl găseaîntr-o odaie "toată
cu cărți unde obișnuia să stea ziua întreagă și parte din noapte spre a studia",
palatul domnesc din Iași fiind astfelînzestrat cu o valoroasă bibliotecă. "La
vîrstaluide om tînăr cunoștea și limbi străine; avea pe lîngă el dascăli pentru
mai multe limbi și învăța mereu, ca să nu piară faima tatălui său ci,
dimpotrivă, să crească prin el..." (Cronica Ghiculeștilor).
În ședințile Divanului boierilor avea cîte 2-3 cititori care cercetau pe
rînd scrisorile și arzuhalurile (jalbele supușilor)..."Iar dacă nu erau
răvașe de citit, citeau din cărțile lui Ioan Hrisostomul sau ale lui Vasile
cel Mare... se scula dis-de-dimineață la orele cinci și stătea în biserică cu
mare luare aminte și evlavie împreună cu toți boierii și slugile domnești
care locuiau acolo” și punea la ușă doi cihodari ca nimeni să nu iasă
“înainte de sfîrșitul slujbei’’(Cronica Ghiculeștilor).
Domnul citea și ziare europene ce-i veneau prin Polonia și era abonat
la o revistă bibliografică care prezenta noile apariții editoriale
(“Observations sur les ecrits modernes”), trimisă din Paris. Moștenise
biblioteca bunicului și a tatălui, păstrînd-o deși unii contemporani se
arătaseră dispuși să o cumpere, precum papa Clement al XII-lea, regele
Angliei George al II-Iea, regele Franței Ludovic al XV-lea și alții. Era atașat
de ea “ ca un îndrăgostit de iubita sa "(Florin
Constantiniu, C. Mavrocordat). Prin
organizarea claselor de latină și arabă
activitatea școlii ieșene se îmbogățea,
apropiindu-se de școlile străine.
Întunecat de corupția și nedreptatea ce stăpînea
printre dregătorii curții care își vindeau și sufletul
în schimbul pungilor cu galbeni, domnitorul
impunea și o reformă a justiției, cerînd judecăți
drepte și acordînd dreptul de apel alîmpricinaților
la dînsul. “La judecăți se străduia și se nevoia ca nu
cumva să greșească". Urmărind hotărîrile Divanului,
cerceta dosarele, ușa fiindu-i deschisă oricărui
jăluitor.” Și nu plătea nimenea, nimica, pentru aceste
judecăți ci numai diecilor (scriitorilor) le da cîte 2
parale de jalbă". Repudiind despuierea țăranilor, de
zlotașii Visteriei, care pretindeau birurile de cîteva
ori, domnul poruncea încasarea acestora numai cu
chitanțe și înscriere în registre anume tocmite și
Un bătrîn preot sătean stabilise măsuri fiscale de impunere. Poruncea și
52
mitropolitului să se aducă Evanghelii, Leturghii, Apostole și ceasloave
"pe înțeles "(românește), din Muntenia, preoții să le citească în biserici,
iar slujitorii altarului, neștiutori de carte - care făceau slujbele după
ureche, învățate din tată în fiu - să se apuce de învățătură, chiar și ’’la
batrînețe". Altfel urmau a fi schimbați și trecuți la birurile de care
preoțimea fusese scutită, - fapt pentru care mulți se declaraseră clerici.
Ca sfintele fețe să știe că "nu-i de gioacă", a trimis dregătorii domniei
prin biserici să vadă ce fel de slujbe fac preoții " ce erau pînă atunci de
capul lor" și să-i pună la învățătură. Fiindcă auzise că unii călugări greci
cînd tămîiau prin mănăstiri "la muieri stau cîte un minutînaintea fiecăreia,
de le tot privește din talpă pînă-n creștet, punînd gînd rău asupra lor", i-a
îndepărtat de la slujbe, înlocuindu-i cu preoțibătrîni de mir. Pentru tipărirea
cărților "pe înțeles"repara și tipografia de la Trei Ierarhi.

În anul 1749 sunt poftiți la școală și copiii “prostimei”

(mai mari de trei ani)...
Venind Constantin Mavrocordat domn încă odată (doar pentru un
an între 1748 -1749), spre aîntări evlavia și cucernicia preoților, obișnuiți
“a blagoslovi mai mult butoaiele și femeile decît locașurile bisericești"
- cum scria un călător străin - ii punea să facă slujbe de la 3 ceasuri de
noapte pînă la 7 din zi, astfel ca să nu le mai ardă de zaiafeturi și să
întoarcă ochii la cele sfinte. "Apoi strîngea toți preoții și diaconii din
tîrg și-i vîra în biserica Curței (Sfîntul Neculai), de dimineață, punea paznici
la ușă și nu-i mai lăsa să iasă afară, silindu-i să asculte cetaniile unui
preot învățat în carte grecească și moldovenească, care se suia în amvon
și le tâlcuia rînduielile bisericei, a botezului și a spovedaniei, lucru care
supăra grozav pe bieții preoți." (N.A.Bogdan). Pentru asigurarea școlilor
cu bucoavne a mai adus o tipografie la Mitropolie.
Urmăndu-i îndemnul, prin 1749, mitropolitul Nichifor - singurul
grec ce-a ocupat înaltul scaun bisericesc de la Iași - hotăra preoților să
cheme la școală și copiii "prostimei”, de la trei ani și să-i învețe pînă la
12 ani și mai sus, iar copiii de preoți pînă la 20 ani și mai sus, făcîndu-se
astfel primii pașiîn direcțiaînvățămîntului primar obligatoriu, la vremea
cînd nu se instituise nici în Europa vestică (De la Academia Mihăileană....).
Năzuința avea să fie întărită și de mitropolitul Iacob I de Putna care scria că
“precum soarele dă viață pămîntului, învățătura dă putere și inteligență omului “(1757).

53
 Iar la Trei Ierarhi se slobozeau “vecinii” -
țăranii moldoveni înrobiți
Deși zilele lui Constantin vodă îi erau numărate și dușmăniile
adunate sub oboroc învîrvonate, n-a stat la preget și a savîrșit faptă și
mai strașnică pentru vremea aceea. Dar să lăsăm cronicarul:
"Lucrul cel mai de seamă însă, ce-1 făptui acest domn, fu scoaterea
«vecinilor» se sub stăpînirea boerească. Acești ziși vecini...erau țărani
moldoveni, considerați ca robi șistăpîniți din neam în neam boeresc, care
nu mai aveau dreptul a se muta de pe moșia pe care se aflau, nici a avea
proprietăți, nici a face ce vor ei, ci numai ceea ce li se poruncia de boer,
iar tot folosul muncii lor numai stapînul boer îl lua. " Erau țărani săraci
ramași fără pămînt, înstrăinat prin vînzare din cauza lipsurilor sau luat
cu hapca de boierii bogați. Astfel deveneau vecini (de lîngă boier), în
Muntenia numiți rumâni, cu libertatea mărginită și obligația să muncească
pămîntul boierului, să nu părăsească satul ca să plătească parte din birul
pus în cislă (pe sat), înrobindu-se tot mai tare. Cu timpul vecinii, puțini
la început, depășeau numărul celor rămași slobozi, sate întregi intrînd
în robie din care scăpau fugind peste granițe.

Sat de “rumâni”
Încercînd o ușurare, Constantin Duca spusese că “e păcat să-l robești pe fratele tău
căci păgînii care își cumpără robii pe bani în al șaptelea an îi iartă, iar tu creștin și
neluîndu-1 pe bani și fiind creștin ca și tine, tu vrei în veci să-l vecinești. ”
Revoltat de fuga sătenilor din sate și jalnica sărăcie și neagră robie
în care îi țineau unii boieri pe vecini fără de pămînt, luîndu-le din bordeie
nu numai roada și truda muncii, dar și fetele și nevestele pentru curțile
54
și poftele lor, "Constantin grecul" hotăra să rupă lanțurile sclaviei din
Moldova la vremea cînd acestea mai dăinuiau și în civilizata Europă,
închistată de servituți feudale.
Chemînd la Divan pe toți boerii însemnați ai țării, și pe acei cu țărani
vecini, nu i-a lasat să se întorcă la casele lor pînă nu au ajuns la înțelegerea
să îndulcească vecinătatea. Și ca nu cumva mai tîrziu să le treacă prin
minte gînd de răzgîndire, în ziua de 6 aprilie 1749- zi ce ar trebui scrisă
cu literă roșie în calendarul istoriei Moldovei cum zicea un contemporan
- i-a strîns într-un Sobor la biserica Trei Ierarhi, împreună cu trimișii
vecinilor. Domnul conducînd adunarea a lăsat și pe țărani să arate
suferințele, la urmă punînd stăpînii să răspundă, sub semnul crucii și
sub ochii sfinților Ierarhi, că nu sunt și nu vor fi robi în rîndul sătenilor
din Moldova.
La 1 iunie 1749 hotărîrea Obșteștei Adunări se întărea de domnitor
"cu pecetea și iscălitura Domniei mele ca să se păzească nestrămutat,
într-alt chip să nu fieConstantin Neculai V. V. În Hotărîre scria fără tăgăduință
că se ridicaseră la domnie multe pîri că “unii din stăpînii satelor s-au obișnuita vinde
pe vecini ca pe robi ș-ai împărți cu împărțeala ca pe țigani, și a da numele lor în foi de
zestre, ș-ai despărți pe copii de la părinți, luîndu-i în casă la slujba lor ș-ai muta de la un
loc la altul; nefiind acea volnicie a se vinde și a se supune pînă într-atîta ca pe robi.”
Drept consecință după cercetarea domnului: ”La șase zile a lui Aprilie, joi într-a doua
săptămînă după Paști, fiind noi cu toții adunați, atîtpartea bisericească cîtși boerească
și altă obștie în mănăstirea Trisfetitelor, la scosul Sfintelor Moaște, s-au făcut Sobor de
întrebăciune acestor pricini mai sus arătate. La care cu toții cu glas am răspuns
mărturisind adevărat că vecinii robi nu sînt, nici se stăpînesc cu nume de robie... că
vecin va să zică sătean mijlocaș fără de moșie atîta numai că din sat nu este volnic ca să
iasă”.Aceste purtări ale stapînilor nu erau volnice după vechile hrisoave “și nici de acum
înainte aceasta volnicie asupra lor, nimeni să nu aibă, că nu este cu cale. Și cînd se vinde
moșie oamenii să nu se vînză, ci ca niște săteni ai satelor în sat să rămîe, făcînd slujbă
obișnuită, însă și slujba să o facă cu nart 24 de zile de om într-un sat ori la ce lucru se va
pune și dijmă să dea...”Se aproba ca să iasă la lucru numai un om din casă “macar cîți
feciori avea omul...iar partea femeiască nu slujește ” (Magazin Istoric pentru Dacia II).
Ieșind de la Sobor probabil că atotputernicii stăpini ai satelor
“supărați de amestecul grecului în treburile lor, stricînd obiceiul
pămîntului” i-au trimis în gînd toate blestemurile, crescînd hula
împotriva fanarioților "băgăreți și obrăznicoși”.

Boierii vorbeau numai cu Evghenestate, Arhonda și Frățica

Fastul lor însă le plăcea, fiind ei împărțiti pe trei clase. Prima,
protipendas cuprindea pe logofeți, vornici, hatmani, agii, polcovnici,
55
vistiernici ce se purtau ca și zeii Olimpului pogorîțiîn Curtea Domnească
- cum scria A.D.Xenopol. La fel, ca domnitorul, țineau să fie purtați pe
brațe de cei din clasa a III-a (slugeri, medeleniceri...), care trebuiau să le
sărute și poalele antereielor, ca domnitorii la Serai. Se considerau
Evghenis (nobil) sau "țandără de os sfînt”. (după Costache Negruzzi).

Boieri de pe la 1780
Acei din a II-a (spătari, paharnici, bani, comiși..) le sărutau numai
mîinile, ei între ei, cei din protipenda, sărutîndu-se pe bărbi și vorbind
numai grecește cu Evghenestate, Arhonda și Frățică. Pe străzi, marii
boieri, mergeau numai in trăsuri cu patru cai (faleturi), purtau ișlic
burduhănos și mai înalt decît al celor de a doua.
Limba greacă devenise așa de importantă, încît domnitorul
Callimah aprobînd codul de legi, tradus de la austricei, scria că "s-a
alcătuit mai întâi în obicinuita, aici în țară, limba neoelinească și apoi
tradus în aceea românească”.
Pedeapsa dumnezeiască fiind pe atunci singura opreliște a răutăților, pentru a
stăvili reintroducerea dării “văcăritului”, abia suprimată, un urmaș la tron - Constantin
Cehan Racoviță (1756 - 1757) -, a adus de la Patriarhie și a citit divăniților, o carte de
blestem și afurisenie semnată nu mai puțin de patru patriarhi (din Constantinopol,
Antiohia, Ierusalim și Alexandria).
După Soborul de la Trei Ierarhi foștilor robi le rămînea obligația să
lucreze 24 zile pe an boierului, fără plată, sau numai 12 cînd dădeau
despăgubire pentru celelalte. Drept dovadă a slobozeniei, dezrobiții
căpătau cîte un peciu cu pecetea domnitorului. Tot Mavrocordat la 5 august
1746 anulase rumînia sau șerbiaîn Țara Românească, unde fusese domn.

56
 Chiar dacă unii dintre stăpînii căpcăuni nu dădeau două parale pe
hrisovul domnesc se spărsese ”obiceiuluipămîntului”, care cîrmuia viața
așezărilor de atunci și încetul, cu încetul, legea cea nouă, susținută și
de alții prindea vițe.
Domnitorul reformator avea să ia măsura riscantă de a fugări din
țară pe negustorii turci lacomi (laji), care "cumpărau totul pe nimica",
săvîrșeau adesea jafuri ori "răpeau femeile și pruncii și fetele...
ducîndu-le în partea Anatolirei să le vîndă". Cu ajutorul unor emisari
turci i-a cetluit pe acei vinovați, i-a adus la Iași pentru judecată unde au
fost chemați și reclamanții. Înspăimîntați aceștia au fugit spre Ismail și
Chilia, părăsind țara Moldovei. Gestul de a condamna cetățeni turci i-a
crescut autoritatea în rîndul poporului.

Tot Mavrocordat, cucernicește “fimeile nărăvașe”,

punîndu-le la rugăciuni în Mitropolia Veche...
Iașul fiind plin și de femei "răle” ce umpluseră ferestrele Podului
Lung (uliței dintre Curtea Domnească și Bahlui), cu perdele roșii,
racheriile cu desmăț și tîrgurile cu boli rușinoase - de unde porecla străzii
Podul Roș (după Panopol) -, domnul hotăra desființarea meseriei lor,
cerînd ispravnicilor de ținut să le prindă si să le trimită la gros. Vreo
optzeci au fost pedepsite cu închisoare "îndelungată” la biserica
Mitropolia Veche (probabil fosta biserică Albă părăsită lîngă Mitropolia
nouă instalată pe atunci în biserica Stratenia, existentă pe locul
Catedralei de azi), punîndu-le la rugăciuni și post negru pentru
îndreptare și dezbăr de relele deprinderi. (Biserica Sf. Gheorghe nu era
construită, zidindu-se prin 1761, de mitroplitul Gavriil Calimachi, fost arhiepiscop al
Tesalonicului și frate cu domnitorul Calimachi care l-a adus în Moldova).
Potrivit poruncii domnești, “nărăvașele", vinovate de stricarea
caselor multor tîrgoveți șiînbolnăvirea altora, căpătau iertare atunci cînd
se pocăiau ori erau cerute de neveste. Spre a se deprinde cu munca și să
petreacă vremea mai ușor, doamna le trimitea fuioare pentru tors, pîine,
apă și luminări ca să nu stea pe întuneric - cum scria un cronicar - și
probabil cantaridă - credem noi - ca să se vindece de bolile rușinoase.
Fapta domnitorului rămîneaîn istoria Uliței Mari căci împricinatele
făceau mare chiloman, se arătau la ferestre ca niște stafii sprîncenate,
chemau bărbații de pe stradă la vedere, arătîndu-le boiul și cereau de
mincare, de îmbrăcat stricînd tihna Mitropliei de alături.

57
 Umplîndu-se sacul cu pîre la Poartă, mai venind și o mare secetă,
urmată de o ploaie îmbelșugătoare dar și de năvala lăcustelor ce înegreau
cerul cînd se ridicau deasupra lanurilor și a pădurilor prăpădite,
întunecîndu-l într-o zi și pe al capitalei - încit nu se putea merge pe Ulița
Mare de atîta vietate zburătoare și pe jos tîrîtoare - și stîrnindu-se o
foamete înfiorătoare, prin august 1749. Vizirul îi trimitea mazilirea.
Dădea scaunul de la Iași altui poftitor de domnie. Numit doar caimacan pînă în
decembrie 1749, acesta era spătarul Iordache Stavrache, tot grec, dar din aluat plămădit
cu zamă de mătrăgună. Aplecat spre răutăți așa cum sunt destui indivizi în toate națiile,
poftitori de bogății nemuncite, ca și acei din zilele noastre, marele dregător jupuia satele
și tîrgurile cu biruri și jacuri. Plîngîndu-se supușii la Poartă, sultanul a trimis un emisar
să-l ducă la judecată însă samsarul scăpa, îmbrăcîndu-se ca o slugă și trecînd iute Prutul.
Revenind pe scaunul Domniei fostul domnitor, Constantin, și a patra oară avea
ghinion, căciîncepuse războiul ruso-turc și era rănit la Galați, luptîndîn tabăra otomană.
Luat prizonier de ruși (1 decembrie 1769), a fost adus la Iași unde la 4 decembrie 1769,
trecea pe cealaltă lume.

Urmașul său țintuia de un stîlp, în piața publică,

pe acei ce pretindeau bacșișuri
Încerca să-i calce pe urme fiul, Alexandru C. Mavrocordat, trimis la
domnie prin 1782 și numit de turci Deli-bei căci era la fel neprevăzut.
Dornic să curme hoția și corupția ieșea în tîrg pe ascuns, urmărea
cîntarele, iar pe acei prinși vînzînd cu lipsă, îi bătea cu urechea în ținte
de un stîlp, lăsîndu-i la vedere pe Ulița Mare toată ziua în reculegere,în
bătaia soarelui și în rîsul lumii. Carnea pîinea și alte producte învechite
le zvîrlea în ulițe, spre bucuria calicilor care la asemenea vizite îi țineau
hangul abia așteptînd să se înfrupte din cele aruncate. La fel pedepsea
drăcos cu bătaia pe acei care luau mită și nu ierta nici boierii și nici marii
dregătoriînvățați cu "tainaturi"(daruri de carne, pîine și alte alimente),
de la negustori ori de la jăluitori). Cum se întîmplă și acum și nu-i nici un Deli-
bei, care să țintuiască urechile indivizilor aciuați prin instituții publice, școli, spitale și
chiar biserici care pretind "atenții"pentru serviciile lor plătite cu leafă.
Toate aceste isprăvi șireclamațiile celor împricinați îi scurtau și lui
domnia în ianuarie 1785.

Pe Ulița Mare apărea “Facultas Artium"

Între 1753-1756 pe timpul domniei lui Matei Ghica la Școala
Domnească grecească se petrecea un eveniment deosebit, pierdut cu
timpul din vedere deși avea mare însemnătate. Pe lîngă obiectele mai

58
înainte arătate, specifice unei școli medii,
preuniversitare sau unui colegiu, prin 1755 la
școală se începuse a învăța și noțiuni de
filosofie, ca și în instituțiile de învățămînt
superior apusene, numite Facultas Artium.
Potrivit practicelor timpului, școala cu un profesor era
elementară, aceea cu minim doi devenea școală medie
sau colegiu iar aceea cu mai mulți în care se preda și
filosofia apărea școală superioară (Ștefan Bârsănescu)
Elevii școlii ieșene deveneau astfel
studenți și pe lîngă limbi străine, religie,
aritmetică, aveau a fi inițiațiîn filosofie, logică,
psihologie. Fără multă vîlvă Școala Domnească
luase caracter universitar, apărînd astfel
embrionul Universității Iașilor (cum scria Profesorul Ștefan Bârsănescu, directorul
Institutului pedagogic bucureștean în lucrarea sa Academia Domnească din Iași).
Tot atunci apărea și primul abecedar în românește cu titlul Bucvar
sau începerea de învățătură cu slove slovinești, tipărit la Mitropolie din
îndemnul mitropolitului Kir Iacob (1755)
Venind la tron și domnitorul Ion
Teodor Calimach (Callimachi)
(1758-1761), moldovean la origine
(grecizat), socotea că limba elinească
era deosebit de importantă, din ea
"trăgîndu-se, ca dintr-un izvor,
învățătura celorlalte". Pentru a ridica
importanța școlii și a nu-i stînjeni
mersul, oprea dascălii străini să mai
învețe copiii boierilor, acasă sau în așa
zise școli particulare, după capul lor,
obligîndu-i la un examen de atestare.
Acesta se daîn fața unei comisii condusă de directorul școlii unde se învăța
obligatoriu 6 ani. Instituția căpăta astfel importanța unei școli de stat,
directorul ei devenind însemnat dregător al învățămîntului ieșean.
Domnitorul păcătuia însă lăsînd dregătoriile însemnate pe seama unor samsari
din Fanar, punînd vistiernic pe vestitul Stavrache, întors din pribegie. Acesta, potrivit
vechiului nărav, nu urmărea decît să-și umple punga și să iscodească noi biruri... între
care și unul pe... jupînese. Umplîndu-se paharul nemulțumirilor stîrnea iar mînia

59
târgoveților și într-un miez de noapte adunîndu-se tătărășenii laolaltă cu țăranii din
Iarmaroc și alți mahalagii oțărîți, trăgeau clopotul cel mare de la Trei Ierarhi și punînd
mitropolitulînainte, mergeau la Curte să ceară dreptate. Poarta fiind închisă si poprită
cu lemne și tunuri, mulțimea o dărma și deși s-a tras asupra ei, ucigîndu-se cîțiva
răsculați, lumea intra fioroasă în ograda domnitorului și-l cerea pe Stavrache, pentru
‘"socoteală". Vinovatul fugind prin poarta din dos a grajdurilor, răsculații pofteau
judecarea și a celorlalți tovarăși de răutăți, cu greu potolindu-i mitropolitul să nu dea
iama printre toți dregătorii Curții.
Din acest motiv preocuparea pentru învățătură a lui Callimachi se uita, dar rămînea
în istorie "Revoluția de la Iași", petrecută pe vremea domniei sale (1759). Săvîrșitorul
rălelor năravuri, Stavrache, mutat cu "serviciul" la București își găsea acolo nașii, care
l-au dat pe mîna unui gîde să-i scurteze capul (august 1775).

La Iași se înființează Academia învățăturilor

și Epistimiilor (științelor)
Ajuns pe scaunul Moldovei și luminatul domnitor Grigore al III-lea
Alexandru Ghica (1764-1767), acel care laa II-a domnie (1774-1777) avea să fie
decapitat în Beilic pentru opunerea la răpirea Bucovinei de către austrieci și om foarte
înțelept “iubind să se îndestuleze cu_învățătura", susținea truda
dascălilor la școlile din Moldova. Chiar de la începutul domniei cerea
Divanului să analizeze starea învățămîntului, să asigure un buget
permanent cu fonduri pentru salariile profesorilor, ca fiecare profesor să
știe ce are de primit și de dat, cît și pentru întreținerea elevilor, cumpărarea
instrumentelor și cărților. Prezentîndu-i-se un raport, la 1 iunie 1765,
cu măsuri pentru “organizarea unei școli moderne", îl aproba la 6 iunie
1765. Reorganizarea continuînd și în anul următor 1766, domnitorul
dădea un edict ce susținea pătrunderea științelor pozitive și a
raționalismului în învățămînt, ridicînd școala ieșeană la nivelul
universităților apusene.
Școala Domnească urma să devină “Academia culturii și a știiințelor
pentru instruirea “poporului nostru ortodox" și se numea Academia
învățăturilor și Epistimiilor (Științelor) sau Academia Moldovei. Cu acest
prilej se întărea puterea Eforiei școlilor, condusă de mitropolit și formată
din vistiernic, alți mari boieri, dar și de patru negustori și meseriași “bași”
(fruntași) ceea ce însemna un mare pas democratic în mersul școlii ieșene.
Vechea școală inițiată de Vasile Lupu, doborîtă de vicisitudinile
vremii și reînviată de Nicolae Mavrocordat și întărită de Constantin
Mavrocordat, intra în altă viață. Refomată, modernizată și slujită de
profesori cu doctorate și licențe în Italia, Franța, Austria și Germania,
60
prin noua alcătuire și înzestrare ajungea însemnat for de cultură in
Răsăritul european și concura școlile superioare din țările vecine și din
Constantinopol, unde boierii își trimiteau copiii la învățătură și pregătire
pentru viitoarele dregătorii de la Curtea Domnească. Așa cum mai tîrziu,
după desființarea ei, datorită revoluției de la 1821 și-i trimiteau la Paris. Pe atunci
tinerii nefiind atrași de cariere didactice preferau pregătire juridică,
filosofică ca să ocupe servicii publice în administrația superioară a țării,
unii boierii fiind acuzați de călătorii străini că erau leneși și se înghesuiau
după funcții la Curtea Domnească. Mai categoric, Dimitrie Cantemir
vorbind despre năravurile lor, scria că: "nu sîntiubitori de învățătură și
chiar le e urîtă", gîndind că "oamenii învățați îșipierd mintea" sau că
"învățătura este treaba popilor" (Descrierea Moldovei).
Academia ieșeană, ca și aceea din București - instituții de învățămînt
superior cu caracter laic și mai puține implicații religioase -, erau la
curent cu teoriile și studiile din școlile și universitățile europene, unde
învățaseră profesorii ei și ale căror manuale, traduse, adaptate și chiar
completate se utilizau cu succes. Așa cum constata Constantin Noica:
cele două școli din București și din lași asigurau “un învățămînt
universitar cu nimic inferior aceluia oferit pe atunci de Italia sau
Germania". Faptul că se folosea greaca - limba majoră a religiei ortodoxe
de tradiție bizantină -, nu eraîmpiedicător, căci șiîn universitățile țărilor
vestice, în locul limbilor naționale se folosea cu precădere limba latina,
fără a le desconsidera nimeni.
Mereu reformate, în anumite perioade, școlile din principate impuneau
mai multe cicluri de învățătură de cîte trei ani fiecare (Ariadna Camariano-Cioran...),
Academia încheindu-le cu ultimile două, desfășurate în șase ani.
Cursurile erau organizate pe secțiuni, ca niște facultăți, de obicei trei:
științe pozitive, literatură și diferite limbi.
La academie se preda Literatura elină și greacă; Enciclopedica (studiul
enciclopediilor pentru formarea rapidă a unei culturi universale); Metrica și Poetica
(știința versificării, ritmării și creațiilor poetice); Epistolografia (învățătura alcătuirii
scrisorilor și folosirea stilului protocolar în viață și cancelarii cît și alcătuirea scrisorilor
în versuri pe teme morale, artistice); Filosofia neoaristotelică ce recunoștea rolul
materiei și naturii in toate fenomenele dar și Filosofia modernă a spiritualității - ambele
socotite fundamentul culturii omenești. Ca efect, disciplinele sale erau importante
obiecte de studiu: Logica (știința gîndirii raționale a demonstrației, a aflării adevărului);
Fizica (știința structurii și proprietăților materiei) - într-o primă fază doar teoretică ca
disciplină filosofică și apoi autonomă după ce a devenit și experimentală, cu
demonstrații practice pentru care s-au procurat instrumente, studiindu-se și ultimile
61
 descoperiri în domeniul Magnetismului, Structurii materiei, Electricității și Opticii. Le
preda cu pasiune eruditul profesor N. Theotochis directorul Academiei ieșene și autorul
volumului Elemente de Fizică cu planșe pentru experimente, publicat la Leipzig in 1767.
Îl urmau profesorii Iosef Mesiodax, Nicolas Zerzulis - aprig susținător al Fizicii
experimentale, și Ștefan Dungas - intrați și în conflict cu înalții ierarhi și proboziți sau
chiar persecutați pentru curajul lor de a introduce la Academie concepțiile heliocentriste
ale lui Copernic - în dauna celor geocentriste a lui Ptolemeu - sever condamnate de
Patriarhia constantinopolitană. Alături de manualele lor situîndu-se, pe la 1801 și
manualul de Fizică modernă al lui Dimitrie (călugărit Daniel) Philipphide cu mai recente
descoperiri în domeniul fenomenelor naturii, autorul era acuzat de
ateism.Neimpresionat de eticheta ierarhilor dogmatici mai scria si un curs de Optică
si altul de Matematică, la fel contestate. Exemplul său il urma și Ștefan Dungas absolvent
al universităților dela Halee, Gotttingen, lena și director al Academiei ieșene, care prin
alt curs de Fizicăîncerca săîmpace fizica și dogmatismul religios, darîși atrăgea pofteala
la Sfîntul Sinod unde i se cerea dezavuarea operei (1816), interzicîndu-i-se manualul.
Se studia deasemeni Cosmografia (știința cerului), Psihologia (știința sufletului),
Metafizica (cu teoriile existenței și cunoașterii spiritului și materiei), Morala (normelor
de comportament între oameni). Deosebită importanță avea științele pozitive pe lîngă
Fizica experimentală, studiindu-se și Chimia lui Lavoisier, Astronomia (studiul astrelor),
Aritmetica, Algebra, Geometria și Trigonometria - ce ușura problema măsurătorilor
imobiliare -, amplu susținute de marii matematicieni N. Theotokis, Mesiodax,
Philippide, Govdelas (care considera Marematica baza Filosofiei iar Algebra -
stimulatoarea inteligenței,) și bineînțeles de tînărul profesor Gheorghe Asachi autorul
primelor manuale inginerești de învățămînt superior în românește.
Cu toții au dat avînt spiritului rațional critic al științelor pozitive ce avea să se instaleze
pentru totdeauna în școli și să nu mai lipsească nicio dată dintre ieșeni. Un rol important
aveau lucrările experimentale de laborator pentru care se începeau a cumpăra instrumente.
Nu lipseau nici științele umaniste ca Istoria antică și universală ori Geografia
susținută de manuale originale și hărți ale Greciei, Țărilor române și Europei, utilizate
fiind și cunoștințele de Drept și Medicină. Un loc important ocupau limbile străine pe
lîngă acele grecești (Elina și Greaca obștească), învățîndu-se Latina, Româna, Slavona,
Franceza și după necesități :Rusa, Italiana, Germana, Araba (Turca).
Un obiect iubit fiind potrivit moravurilor timpului și Retorica, știința exprimării în
mod elegant, argumentat, convingător și a alcătuirii discursurilor sau - cum spuneau
cîrtitorii - a "înălbirii “ prin vorbe alese, chiar și a celor mai întunecate fapte se preda
cu însuflețire alături de Parenetica (știința comportării în înalta societate - la curțile
domnești pentru captarea dragostei supușilor), Hristoithia (știința pedagogică a
bunurilor moravuri în societate). Acestea erau obiectele de bază pentru aspiranții la
activități publice.
Bineînțeles că dogmele bisericii ortodoxe fiind dominante, anumite teorii
mecaniste, evoluționiste moderne, nu erau agreate de anumiți ierarhi și profesorii
îndrăzneți căpătau blazonul de atei... Multe dintre cursurile predate cu însuflețire de
profesorii acelor timpuri rămîneau de mărturie pînă astăzi în bibliotecile Mitropoliei și
Universității ieșene și în depozitul sacru al Academiei române.

62
 Academia de la Iași, devenea școală însemnată a răsăritului,
O frecventau și studenți de la mari depărtări de granițe, atmosfera
din capitala Moldovei fiind socotită mai liberală decît aceea din
Constantinopol, din insulele grecești sau chiar din București,
supravegheate cu severitate de administrația turcă. Din acest motiv tineri
greci din alte teritorii se instruiau la Iași, fapt recunoscut de istoricii
Greciei moderne, subliniind marele rol jucat de Academiile din București
și Iași pentru formarea unor oameni de seamă. "De ce point de vue (al
Academiei) Iassypeutetre considere comme le centre le plus important
de tout Orient, avant-garde de la science et de lapensee modernes."
(C. Tsourkas, în volumul Ștefan Bârsănescu Academia domnească din Iași).
După căderea Constantinopolului Italia rămăsese cuibul
creștinătății, unde tinerii greci erau trimiși la studii de părinți. Cunoscînd
latina și italiana de acolo, unii dintre tinerii absolvenți se îndreptau cu
mare bucurie spre București și Iași, unde puteau învăța cu mare ușurință
limba română.

Pe Ulița Mare, în ograda Mitropoliei, se zidește localul

primei academii a Moldovei: Academia Domnească
Academia neavînd un local corespunzător, prin 1765-1766, “s-a zidit
din temelie" o clădire, “ un nou și vast edificiu” (Ariadna Camarino...) - de
bună seamă în stil grecesc -, lîngă Mitropolie (așezată atunci în biserica
Stratenie), pe locul liber și mărit cu altul cumpărat de la vecini prin
mitropolitul Gavril Calimach (fratele fostului domnitor) și lărgit cu o
bucată de teren luat de la Mitropolia Veche (Biserica Albă). Potrivit
hrisovului său din octombrie 1766, îl zidise "pe a sa cheltuială, slobodă,
îndestulată, și cu toate cele trebuincioase lucruri” ca "să fie pentru cei
ce învață". Sau cum scria profesorul Constantin Cihodaru în Istoria
Orașului Iași, “pentru a crea mijloacele necesare unei bune desfășurări
a învățămîntului la Academia Domnească el a cumpărat de la orășeni
alte pămînturi pe latura de nord a Mitropoliei și aici lîngă școala
construită în 1762 în timpul domniei lui Grigore Callimachi a pus să se
ridice o nouă clădire din piatră". Se situa către Ulița Mare "în zona de
nord-est a incintei mitropolitane” (Catedrala mitropolitană din Iași,
1977), spre “casele Pălădești", potrivit unui act de cumpărare a terenului
(C. Erbiceanu Istoria Mitropoliei Moldovei și Sucevei, 1888). Cam în grădina de
astăzi pe unde-i cișmeaua lui Ghica Vodă sau mai precis, după Ștefan
63
Bârsănescu: "la răsărit de Mitropolia de azi, spre Ulița Mare (Ștefan cel
Mare), cam pe unde se află acum bustul lui G. Muzicescu. Pe linia Uliței
Mari erau niște dughene în care prin 1830 se propunea deschiderea Colegiului Vasilian,
ele aflîndu-se pe locul din fața școlii (zicea Gheorghe Asachi). De bună seamă,
localul era cuprinzător, căci adăpostea vreo 200 - 300 de studenți în cele
vreo 6 clase, plus internatul studenților străini, iar prin 1769 cînd lașul
era ocupat de armatele ruse, Casa Academiei se dădea pentru o vreme
în folosința Divanului Moldovei. Era, probabil, cea mai frumoasă și
încăpătoare clădire, cu săli mari, din Ulița Mare, fapt pentru care boierii
Divanului o revendicaseră. Pentru că lipsește o imagine a clădirii, spre
orientare se poate compara cu aceea a Academiei Domnești din Bucureși a
cărei plan s-a păstrat și cu care Academia Domnească din Iași era în trecere,
profesorii trecînd de la una la alta și recunoscîndu-li-se meritele chiar și de
comandantul armatei ruse de ocupație. Propunîndu-i-se înlocuirea limbei grecești
cu aceea română la Academie, acesta nu se învoia sub motivul că limba greacă era utilizată
și la alte academii și nu erau cărți și nici profesori pregătiți pentru acest scop.
Consemnînd remarcabila înfăptuire a lui Grigore Ghica al IlI-lea,
cronicarul vremii, Canta nota în letopițesul său că domnitorul "om de
mare inteligență și de mare cultură....a făcut minunate școli aproape de
sfînta mitropolie din Iași unde se învățau diferite materii și multe limbi”.
La fel scria și N.A.Bogdan pasionatul iscoditor al vechiului Iași și autorul
cunoscutei sale monografii Orașul Iași: "Acest Ghica Vodă mai cumpăra
un loc lingă Mitropolie, îl îngrădi și zidi pe el o casă frumoasă și mare în
care așeză trei școale...pentru învățarea copiilor în limbile grecească,
elino-grecească și moldovenească." Era la început "o clădire din piatră cu
etaj și cu opt camere”, văzute și de Andreas Wolf care ulterior s-a mărit și
cu dormitoare pentru internat și bucătărie cum scria un contemporan, avînd
și laborator de experiențe fizico-chimice, bibliotecă și locuința directorului
cu două camere și bucătărie (potrivit contractului directorului Gavdelas).
64
 De remarcat și faptul că biblioteca Academiei ce continua tradiția
vechilor bibliotecii din școlile domnești (de la Trei Ierarhi și Sfîntul Sava),
prin 1816 avea și bibliotecar salariat pe Gheorghe Asachi, profesorul
clasei de ingineri hotărnici.
Studenții străini și cei săraci primeau burse de întreținere: cazare,
masă, haine.
Totodată domnul dădea mari puteri Epitropiei școalelor, orînduia
plata profesorilor de la Visterie, cu salarii fixe anuale (între 1500
dascălului "cel mare" de științe și cîteva sute profesorilor de limbi),
cumpăra instrumente pentru matematică și fizică cît și cărți pentru
bibliotecă, punînd în leafă și bibliotecarul (cu 120 lei).
Dascălul cel mare ales de domn și mitropolit urma a fi "povățuitor",
el numind pe ceilalți dascăli și stabilind lefile, ca un rector.
Pe atunci, la Curte și în majoritatea caselor boierești, se vorbea grecește și
franțuzește, limba moldovenească fiind socotită proastă, a țăranilor, mulți spunînd:
"Ce-mi trebuie să învăț moldovenește dacă știu grecește... Nu am să vorbesc politică cu
vatafulmeu sau literatură cu posesorul" (C. Negruzzi, Scrisoare către Gh. Asachi).

65
 Avînd condiții bune de studiu Școala Domnească prefăcută
Academie, ca și universitățile străine din Paris, Viena sau Berlin, atrăgea
pe mulți fii de boieri, Ulița Mare devenind a școlilor - cum este acum
strada Copou. Pe ea treceau și elevii școlilor obștești (primare) de la Trei
Ierarhi, de la Sfîntul Sava, Sfinta Vineri și Sfîntul Neculai, unde se învăța
în limba română, ca în toate școlile din Moldova, neforțîndu-se
deschiderea altor școli în provincie. De remarcat că și documentele
cancelariilor se redactau în românește.
Același domnitor, Ghica al III-lea, în a doua domnie (1774-1777)
găsindîn stare proastă și neorînduială școala de la Sf. Neculai, lua măsuri
din ‘‘inimă și cuget curat s-o pună în orînduială", dînd un hrisov în mai
1776, cu aplicație la școli, socotind "școala moldovenească" și ea
"trebuincioasă pentru învățătura și pricopseala copiilor și a obștescului
norod". Era ca un mic seminar de pregătire a preoțilior unde un profesor Enachi -
mutat apoi la Seminar - a introdus băncile și a despărțit elevii pe clase, renunțînd la
vechiul sistem, cu toți elevii strinșiîntr-o clasă și cetind fiecare în legea lui “cari buchile,
cari ceaslovul, cari psaltirea cari cîntările cea ce producea o larmă nesuferită și
sălbatecă" (N.A.Bogdan). Școala funcționa și după deschidera seminarului Socola în
1804. Prin hrisovul școlilor profesorii urmau a fi numiți de o comisie formată din domn
si mitropolit prin” ispitire" despre știința lor, iar tinerii boeri absolvenți ai Academiei
urmau a primi slujbe și mari boierii: “făgăduim domnia mea a cinsti pe acești învățați
cu suirea și cu boierie mai mult decît pe alții”.

Ctitorul Academiei avea un sfîrșittragic

Tot el a pornit lupta împotriva hatîrului (mitei). A podit străzile, a
adus apă bună prin țevi de lut ars la cișmelele de la Sfîntul Spiridon și
Golia, unde se adăpa mulțimea - căci majoritatea fîntînilor lașului aveau
apa sălcie -, dar a avut un sfirșit tragic. Turcilor slăbindu-le forța militară
au lăsat pe austrieci să rășluiască Bucovina deși nu era a lor. Domnul
intervenind pe toate căile și protestînd, Poarta supărată, trimetea la Iași
pe Kara Hisarli Ahmed, un așa zis prieten de al său, care îl chema în
palatul de găzduire al emisarilor din Beilic, prefăcindu-se bolnav. Deși
sfetnicii îl sfătuiau să nu se ducă, domnul a mers curajos la întîlnire.
Ahmed strigînd Tabacîn odaia acestuia au năvălit ienicerii. Luptîndu-se cu
ei, Grigore Ghica, "fanariotul cu inimă de român", cum avea să i se spună
(Conf. Gh. Macarie, Repere ale culturii elene în lașul secolului XII - XIX), a fost ucis,
tăindu-i-se capul pentru a fi dus la Istanbul, de mărturie (12 octombrie 1777).
Trupul s-a aruncat în grădină la cîini, dar a fost luat pe ascuns șiîngropatîn
biserica Sf. Spiridon. Spre amintirea acestei tragedii, la 1 octombrie 1876,
66
se dezvelea în Beilic, bustul și cenotaful
domnitorului ce avea să devină loc de
pelerinaj al tinerilor din veacurile trecute.
Prins de același elan al învățăturii,
Domnitorul Moruzi aproba mitropolitului
Veniamin Costache să înființeze clase
românești și școala de preoți (Seminarul).
Căzînd și ridicîndu-se Academia
ajungea pînă în timpul mitropolitului
Iacov Stamate (1792-1795) cînd lua iar
avînt. Crescînd numărul elevilor
Academiei prin un memoriu al acestuia
se propunea mărirea localului
completat prin 1776 cu alt spațiu.
Mitropolitul susținea deasemeni studiul
științelor căci “o Academie fără Monumentul Domnitorului
Grigore Ghica, inaugurat
epistimun (științe) e ca o casă fără în Beilic
ferestre", propunînd totodată ca
bursierii - vreo 24 - care primeau adăpost si hrană, dar nu învățau
temeinic, să fieînlocuiți. Se condamna "Bucheriseala"și învățarea fără
rost ca "papagalii"încît unii cursanți îmbătrîneau “în gramatică" cîte
"zece și doisprezece ani". Negustorii de cărți erau chemați să doneze
cîte un exemplar bibliotecii Academiei ce căpăta astfel rol de depozit
legal, preluat acum de Biblioteca Universitară (Mihai Eminescu).
Aducînd alte îmbunătățiri, Alexadru Moruzi mărea numărul burselor
la 40, introducînd controlul periodic al activității școlare, de efori cît și
asistența medicală gratuită, Academia plătind și medicamentele
studenților bolnavi.
Printr-o anafora din 27 martie 1812 următorul domnitor, Scarlat
Calimachi, socotea Academia domnească de filosofie și științe ca un
Institut superior de studii".
La curent cu reformele și ideile învățămîntului european, unii
intelectuali moldoveni și profesori, dornici de îmbunătățirea
învățămîntului elementar, intrau în legătură cu școlile din Paris și Viena
și aduceau și la Iași învățămîntul lancastric la modă pe atunci. Astfel
procedau tînărul boier Neculai Roznovanu (II) cu profesorul Gh.
Cleobulos,înființînd o școală de acest tip (la 1 martie 1820).
67
 Vechi nume de profesori uitați ai școlii din Ulița Mare...
Activitatea Academiei Domnești înceta după 161 de ani, în februarie
1821 cînd începea zavera (Eteria) si profesorii ca și studenții săi intrau
cu mare entuziasm în rîndurile luptătorilor pentru eliberarea Eladei, iar
așezămîntul ce contribuise la trezirea șiînălțarea sentimentului național,
după înăbușirea răscoalei avea să fie incendiat ca multe zidiri cu păcate
din Ulița Mare. Printr-un firman al Porții, peste un an, școala se desființa.
Trecerea timpului și cenușa
marilor arderi abătute asupra
pămîntului Moldovei îi
acopereau și amintirea. De
aceia se cuvine scoaterea din
adîncul uitării măcar a cîtorva
nume, dintre cele peste o sută
de dascăli greci, macedoneni,
aromâni, și români, majoritatea
entuziaști și de bună credință, ce
s-au perindat pe la școlile ieșene
aducînd focul viu al învățăturii
pe pămîntul Moldovei și slujind
Altarul Muzelor din Ulița Mare și
promovînd "umanismul filo-
Colțul grădinii Mitropoliei unde sofilor greci, cultura bizantina și
a fost Academia Domnească europeană"
Învățarea limbii grecești se afla pe atunci la ordinea zilei. Era limba
mai avansată a credinței ortodoxe și așa cum în universitățile franceze
(pînă la Jean Jacques Rousseau, prin 1762) se învățase în limba latina ca
șiîn Germania sau Polonia, pentru tinerii anilor aceia, majoritatea fii de
boieri, pretendenți la funcțiii în curțile domnești învățarea în greacă nu
era supărătoare (Ariadna Camariano-Cioran, Les academiesprincieres de Bucarest
et de Iassy...). Fapt ce se întîmplă și acum cu tinerii elevi ori studenți ce
merg cu plăcere la universități străine.
Așa cum s-a mai spus, profesorii academiilor- adesea neplătiți din
lipsa banilor în visterie - aveau studii înalte la Roma, la Padova, la
Veneția, la Neapole, la Paris, la Berlin, la Pesta, la Londra, la Viena, unde
învățaseră limbile străine neagreate la Constantinopol, fiind socotite
"păgîne”. Cu toate că adesea erau învinuiți de tendințe de elinizare a
pămîntenilor, ei au adus la Iași știința,cultura și respectul muncii la
68
nivelul occidental (C. Erbiceanu). Examenele erau riguroase și publice,
posturile inclusiv acela de director se ocupau prin concurs (potrivit
ofisului lui Grigore Ghica), absolvenții primind apoi atribuții potrivit cu
gradul de însușire a învățăturii. Cu toate că la baza școlii se afla
clasicismului greco-roman, profesorii Academiei îndemnau elevii să
studieze toate laturile științei nu numai pe cele religioase Învățămîntul
avea caracter laic.
Unii dintre acești dascăli, somități științifice ale vremii sunt înșirați
în pomelnicul profesorului C. Erbiceanu: Bărbați culți greci și români
profesori din academiile din Iași și București (1650-1821) iar alții în vasta
lucrare a Ariadnei Camariano Cioran: Les Academies Princieres de
Bucarest et de Iassyetleurs professeurs, apărută la Thessalonik. Lista ei
liind mare, cităm cîteva nume: Constantin Caraioan, medic cu studii la Neapole al
domnitorului Gr. Al.Ghica, la îndemnul căruia a reorganizat Școala domnească în
Academie după modelul școlilor europene și a scris și o gramatică intuitivă a limbii
grecești pentru a se putea învăță cu ușurință (s-a tipărit și la Buda in 1796; Nicefor
(Nechifor) Theotokis, prelat cultivat o vreme directorul Academiei ieșene (1776-1777),
inițiatorul cursului de matematică superioară (care a dat caracter științific Academiei
ieșene) si autorul unor volume de matematică și fizică publicate la Lipsea încă din
1767; urmașul său Iosif Mesiodax alt român din Cernavodă, călugăr absolvent de la
Padova și cunoscător de filosofie, matematică și fizică, greacă, latină, franceză, italiană,
română, adept al ideilor precursoare iluminismului (combatant fervent al
obscurantismului și al rapacității unor clerici și boieri), adept al lui Descartes și Leibnitz,
autorul unui volum de geografie și altul de astronomie cît și directorul sub care s-a
reorganizat și zidit clădirea Academiei din Ulița Mare; Alexandru Amiras, translator al
regelui suedez si traducător al Cronicei moldovenești (1661 - 1733); GeorgeTerapianos
profesor de Poetică la Academie ce a insuflat atîta simț poetic elevilor, prin 1817, îneît
toți s-au apucat de scris poezii și spuneau bătrînii, sentimentalismul s-a transmis din
generație în generație, lașul rămînînd capitala Poeziei și a Literelor; Ștefan Dungas,
directorîntre 1813 și 1816 și profesor de fizică cu ideiînaintate pentru care era socotit
propagator de ateism; Panayotis Kodrikas secretarul lui Mihai Șuțu autor de lucrări ce
prezentau teoriile lui Copernic și Descartes; Anania Cuzanos jurist, legist, autorul unui
curs juridic la Academie (1813-1816); Christian Flectenmacher profesor de latină și
t are împreună cu Cuzanos - locatari în aceeași casă din ograda bisericii Banu - au
colaborat la alcătuirea Codului Callimachi etc., etc.
O figură deosebită era însă profesorul Dimitrie Philipphide (Filipide), profesor la
Academie mai întîi între anii 1784-1786. apoi plecat la Viena și Paris pentru studii
pozitive și filosofice. Reîntors în Moldova era angajat de vistiernicul Iordache Balș
pentru învățătura copiilor săi Alecu și Ioan locuind în casa acestuia pînă în 1803 unde
organiza și o bibliotecă bogată comandînd de la Paris operele lui Voltaire, Rousseau,
Condillac, Kant. dicționare și enciclopedii. Pentru unele lecții practice instalase lot
acolo și un laborator. Angajîndu-se la Academie, între 1803 - 1806, a ținut cursurile

69
sale erudite de matematică, fizică și chimie cu experințe chimice la care participa uluit
și domnitorul Alexandru Moruzzi văzînd că din apă se putea scoate un gaz exploziv.
Traducea și adapta pentru Academie cele mai reușite manuale europene. Primul fusese
Logica raționalistă a lui Bonnot Condillac, creatorul logicii moderne devenită un mare
succes al filosofiei moderne fiind ințeleasă și de elevi si de negustori și tradusă și în
românește de Vasile Vârnav (1825). Pleca în Basarabia, iar la Paris, la Leipzig revenind
la Iași unde locuia la fostul său elev Alecu Balș, ajuns vistiernic. Membru al Eteriei
împreună cu profesorul Ștefan Dungas și alții Philippide puneau la cale o școală în
Peloponez. Ca toți revoluționarii după 1821 rămîneaîn Basarabia unde murea la Bălți
în 1832.Memoria remarcabilului profesor se cinsteaîn primăvara vara anului 2004 prin
placa bătută în peretele casei vistiernicului Iordache Balș unde-i acum Poșta Română
din strada Cuza Vodă. Pe ea scrie “In această casă a locuit și a lucrat între anii 1796-1803
cărturarul grec, Dimitrie Philippide, /1832. Mare prieten al popo rului român și vizionar,
a utilizat în cărțile sale termenul de România pentru a desemna unitatea teritorială și
comunitatea spirituală a românilor din cele trei țări românești, în viitor reunite.
ACREMIS... Comunitatea Elenă. Martie 2004“ La moartea lui Iordache în mai 1805
clădirea trecuse fiului său Ioan, (Iancu cum reiese din nota profesorului Gh. Ungureanu
în Eminescu Documente de familie pag. 2 5). La fel se
dovedea nepotul său, Alexandru Philippide, profesor
la Universitatea ieșeană, cît și fiul acestuia, A.A.
Philippide, academician.
Nu mai prejos a fost ambițiosul “doctor și
profesor de arte libere și filosofie11, profesorul de
matematică, fizică și filosofie cît și scriitor autor de
manuale, Demetre (Dimitrie) Govdelas director
întreprinzător (1808-1811 și 1816 -1821) sub mîna
căruia Academia nu avea nici o deosebire față de
universitățile străine, studiile de la Iași fiind
recunoscute nu numai în toată Grecia dar și în alte
țări răsăritene și apusene. Bine cotat într-o primă
direcțiune acceptase să preia directoratul și a doua
Profesorul Govdelas oară semnînd contract la 18 martie 1816, după
înțelegerea cu Eforia și Divanul Moldovei, urmînd a
primi un salariu anual de 6000 lei cu plata la 1 martie si 1 septembrie, locuința
directorului la Academie (ocupată mai înainte de Philippidde),două camere mobilate
cu bucătărie separată față de aceea comună a internatului, 36 de scutelnici (slujitori scutiți
de impozite), adăpost trăsurii și hrană celor 4 cai, și o pensie viageră după încetarea
contractului... (Ariadna Camariano-Cioran...).
Tumultoasa sa activitate directorială pentru reorganizarea și ordonarea activității
cursurilor prin tot felul de examene și controale personale, fapt pentru care intrase în
conflict cu eforii dar și cu Gheorghe Asachi (reclamat Postelniciei în 20 august 1819),
seîntrerupea de revoluția Eteriei cînd se retrăgeaîn Rusia, Polonia șiîn Germania, revenind
apoi la Iași abia prin 1830 unde murea în mare sărăcie (1831). Bunurile i se risipiseră ca și
lucrările de filosofie, matematică, morală, economie și literatură scrise în vreo 15 ani și
depozitate la biserica Sf Atanasie, în ziua plecării precipitate din cauza luptelor.

70
 Altă figură remarcabilă a fost și Iacob Rizu (Rizos) Nerulos, născut la
Constantinopol (unde a studiat greaca, franceza, filosofia și matematica). Adus la 20
ani în Moldova de Constantin Ipsilanti (1799), unde a rămas dascăl, a ajuns postelnic
(ministru prim) la Mihail Șuțu, a participat la Eterie, s-a retras în Basarabia și de acolo la
Geneva unde s-a angajat profesor de filologie greacă și a publicat lucrarea Cours de
literature greque moderne. La fel s-a remarcat poetul Athanasios Hristopoulos,
profesorul copiilor lui Alex. Moruzi (și ale cărui versuri se pot citi la Golia), luptător la
Drăgășani și plecat în 1828, în Rusia cît și pictorul Eustație Altini care a condus o clasă
de pictură la Academie și a lăsat splendide lucrări inspirate din pictura occidentală la
Biserica Banu, Sf. Spiridon, 40 de Sfinți cît și la Palatul Mitroplitan, imortalizînd figurile
mitropoliților Veniamin Costache și Iacob Stamate.
"Cu asemenea profesori și alții nu este de mirare că Școala Domneasca din
lași s-a bucurat de mare reputație în lume, mai ales în Orient. Din toate părțile
Europei orientale numeroși tineri veneau să învețe în Școala Domnească
din Iași" (C. Andreescu și M. Sadoveanu - prefațator De la Academia Mihăileană...).
Potrivit unei publicații grecești din Viena (Loghios Eermis) care
prezenta examenul din 16 martie 1818 al clasei lui Govdelas, la Algebră
și Logică, erau prezenți 39 de elevi din care 10 români, iar restul tineri din
regiunile cele mai diverse: "Constantinopol, Ianina, Smirna, Peloponez,
Zagora, Agrafa "(Ariadna Camariano-Cioran, Les Academiesprincieres...).
Mulți dintre ei, astăzi uitați, și-au lăsat numele ca autori pe cărți
tipărite la Leipzig, Viena, Paris și Iași, unele rămase peste veacuri cu
ștampila sau mențiuneaîn grecește sau latinește că aparțin școlii ieșene;
"Exlibris Bibliothecae Scholae Iasssiensis "(C. Cîhodaru). Mare parte se află
pe rafturile Bibliotecii Academiei din București sau Mihai Eminescu din Iași. Vreo 290
de titluri sunt cuprinse în Catalogul cărților grecești din Biblioteca Centrală Universitară
M.Eminescu, alcătuit cu migală de pasionatul bibliotecar ieșean Nikos Gaidagis, retras
apoi în patria mamă.
Numele absolvenților greci și moldoveni alcătuiesc liste lungi.
Deși, poate, nu toți profesorii academiilor din București și Iași erau erudiți
ori savanți - unii provenind din rîndul călugărilor mai puțin instruiți de la mănăstiri -, fiind
adepții "învățămîntul sec și al scolasticeipedante", cu gramatică greoaie și aridă,
ironizat de Costache Negruzzi în evocarea Cum am învățat românește, școala,
mereu modernizată, schimba radical starea de spirit a țării.
Profesorii academiilor fiind consecvenți patrioți "activitatea
desfășurată de dînșii pentru eliberarea Heladei a inspirat pe
reprezentanții înaintați ai societății locale Ideile lor "au pregătit
generația revoluționară care s-a manifestat în anul 1821 și mai ales la

71
 1848" (C. Cihodaru, istoria Orașului Iași). “Academia domnească din Iași ca
și aceea din București a fost un focar de cultură nu numai pentru țara
noastră ci pentru întreg Orientul Ortodox și mai ales pentru popoarele
din Peninsula balcanică subjugate. Ambele instituții au influențat
întreaga cultură a Orientului” (C.C., Istoria orașului Iași).
Deși exista deosebit interes din partea înalților clerici greci și chiar
a Patriarhiei din Constantinopol, pentru preluarea conducerii bisericilor
moldovenești, ca la București, lașul fiind plin de călugări greci locatari
ai mănăstirilor închinate, (preoții moldoveni fiind mai ales în bisericile
de mir în ținuturi și la sate), Mitropolia rămînea pe seama ierarhilor
băștinași. Aceștia fiind și efori ai școalelor se interesau de mersul
Academiei. Domnii deși erau fanarioți respectau această ierarhie
susținută discret și de înalta Poartă care încuviința un oarecare echilibru
între puterile Moldovei.
Mitropolia patrona și școlile în limba română existente în bisericile
ieșene și din ținuturi, ca aceea de la Sfîntul Neculai cu caracter de școală
duhovnicească - Școala de Catihesie - care la 1803 se muta în mănăstirea
Socola, devenind Seminaria Socolei - puternică școală românească de
rang superior.
Mitropoliții susțineau învățământul românesc din Academie prin
Eforia Școalelor la care aveau cuvînt greu de spus precum Veniamin
Costache. Mitropolitul Iacob Putneanu scria că “omul neînvațat e un
copac uscat" iar Iacob Stamate că o "Academie fără epistimuri e ca o
casă fără ferestre”, matematica fiind "o știință dumnezeiască" (Grecii
din România).
Cu tot învelișul său într-o limbă străină de limba română, cultura
europeană reprezenta izvorul de educație națională a tinerilor români.
Studiind în limba greacă și latină, prin reacția firească a celor supuși
șimțeau nevoia să ridice și limba neamului, atît de oropsită pe aunci.
Academia greacă pregătea astfel generații de moldoveni culți și patrioți
ce simțeau nevoia introducerii învățămîntului în limba țării, aprig
susținător fiind mitropolitul Veniamin Costache și tînărul inginer
Gheorghe Asachi.
De aceia - spuneau bătrînii înțelepți - la Iași simțămîntul național se
înălța tot mai puternic și avea să devină radical, tinerii intelectuali
moldoveni susținuți de ierarhii bisericii dorind înălțarea țării prin

72
înființarea școlilor românești, ca Seminaria și pledînd pentru Dreptate,
Egalitate, Fraternitate și Unire, în cuget și simțiri.

La Academie, pe Ulița Mare, se năștea...

o “Facultate de Construcții” cu învățături în limba română
Luînd avînt cerințele naționale și crescînd nevoile de ingineri
hotărnici pentru măsurarea moșiilor, dar care să înțeleagă și vechile
hrisoave de proprietăți - scrise în românește și slavonește - dificile
pentru acei aduși pînă atunci din străinătate, fapt pentru care apăreau
pricini de procese, se simțea nevoia
unor specialiști în acest domeniu,
însuflețit de idealuri naționale și
justificînd cu nevoile apărute tînărul
inginer Gheorghe Asachi, absolvent
al Universității din Lemberg,
propunea domnitorului Scarlat
Calimach să aprobe deschiderea la
Academia din Ulița Mare a unui "clas"
de inginerie și hotărnicie, cu predare
in limba română. Studiase Filosofia la
Lemberg în limbile polonă, latină și germană,
dar urmase si cursurile de Construcții civile și
hotărnicie, obținînd diploma de inginer și
arhitect (1804). La Vienaînvățase Matematica
și Pictura (1808) și la Roma Filologia și
Arheologia (1808-1812). Astfel înarmat, era
cel mai pregătit intelectual al Moldovei de atunci. Încurajat de Eforia școlară în
care se aflau Veniamin Costache la 15 noiembrie 1813, domnitorul Scarlat
Calimachi aproba propunerea și chiar numea pe Gh. Asachi la Academie
profesor "de geometrie practică și desen ” și diriguitorul cursului - care
se considera mai tîrziu caînceputul unei Facultăți de Construcții - ce se
deschidea în ianuarie 1814. La curs se înscriau mai mulți fii de mari boieri
(doi Cantacuzini, trei Sturzești, doi Greceni), între care și Alexandru
Calimachi fiul domnitorului - viitorul ambasador al Porții la Viena - și
tînărul Teodor Balș - caimacanul Moldovei din 1856, cît și Petre Asachi
fratele profesorului.
Încheind studiile la 18 iunie -12 iulie 1818, după 5 ani de pregătire,
clasa lui Asachi organiza și o expoziție cu planuri topografice și de

73
fortificații - lucrări reușite executate de cei vreo 29 sau 30 de cursanți,
dintre care 5 s-au străduit și au obținut titlul de inginer.
Momentul era epocal pentru cultura națională. Limba română se
dovedise aptă pentru știință și inginerie și nu era o limbă “proastă”cum
socoteau unii boieri bolnavi de străinomanie. Marcînd evenimentul
Emmanoil Vernardors corespondentul unei gazete grecești, vieneze,
nota că la Academie încheiaseră studiile cu brio prima clasă de
studenți politehniști români, ce învățaseră în limba română, după
cărți de specialitate românești, scrise de un profesor român
(Gheorghe Asachi).
Întocmind cursul Gh. Asachi găsise echivalent românesc termenilor
tehnici din manuale franceze folosite sau formase alții noi, îmbogățind
astfel vocabularul. în cele patru clase repartizate lui Asachi la etajul școlii
se auzeau prima oara în românește prelegeri tehnice și termeni puțini
hazlii la început dar de formație neaoșă;..
În sala de examen pe lîngă intrumenele de fizică și matematică ale
cursului trona la vedere, înconjurat cu ramuri de stejar, tabloul luminos
al lui Grigore Ghica, domnitorul grec- erou, ucis în Beilic, pictat și donat
școlii de Gheorghe Asachi "în semn de recunoștință națională" pentru
acel care înființase Academia științelor și zidise localul Academiei din
Ulița Mare în fericitul an 1766. De față se aflau profesorii și eforii în
frunte cu mitropolitul Veniamin Costache - a cărui nepot Alexandru
Costachi era unul dintre absolvenți -, boierii Divanului, consulii puterilor
străine, părinții absolvenților și public numeros.
Drumul n-a fost ușor căci nefiind alți profesori politehniști
profesorul Asachi trebuia să predea cursul de bază, teoretic și practic
cu ajutorul noilor aparate aduse de la Paris și Viena cît și lecțiile de
geodezie, geometrie aritmetică, algebră, trigonometrie, arhitectură
pentru care nu erau cursuri și a trebuit în primul an (1813) să folosească
limba franceză, pînă le-a scris în românește Pentru treaba aceasta și
alte motive de conflict, directorul școlii Demetrie Panaiotis Govdelas
profesor erudit și doctor al Universității din Paris și el autor de cărți
școlare (aritmetică, algebră, geometrie, cosmografie și economie rurală),
nu prea agrea pe tînărul rival și tribuna națională deschisă în sălile
Academiei - unde școlarii săi, fii de boieri vorbeau mai mult românește.
Ca director avea atribuții de verificare trimestrială și chiar de două ori
pe săptămînă a cunoștințelor elevilor. Totodată preda și el grecește, în
clasele sale, cunoștințe asemănătoare de matematică.
74
 Sau cum avea să scrie Eugen Lovinescu "Lucrurile n-au mers firește
fără ciocniri: era fatal ca școala românească să se lovească de școala
grecească de sub același acoperiș. ” (Gh. Asachi, Viața și opera sa).
Ca orice om concurat, sau director - din toate timpurile - energic și
poliglotul profesor Govdelas acoperit de
multe diplome și titluri academice, nu agrea
nici faptul că noul “clas"românesc îi ieșise
de sub mînă, ocupa vreo 4 odăi, i se adusese
instrumente costisitoare (pe care le dorea
și el pentru celelalte clase), iar tînărul
profesor Asachi intens sprijinit de Epitropia
Școlilor, în care se afla mitropolitul
Veniamin Costache și tînărul boer
Mihalache Sturza cu educație raționalistă
(viitorul domnitor), a fost pus și
bibliotecarul Academiei cu leafă. Motive
pentru care directorul, într-un memoriu
adresat marelui postelnic în august 1819, îl
reclama. Scria că școala inginerului Asachi Mitropolitul
ar fi trebuit mutată la Socola unde era Școala Veniamin Costache
românească (Seminarul); Asachi nu e un profesor public ci particular
numai pentru elevii săi, fii de mari boieri ca la un pensionat, primind și
subvenții în mari sume de bani; inginerul
obținuse 4 camere și biblioteca pentru care
nu era pregătit căci majoritatea cărților erau
în limba greacă pe care Asachi nu o știa;
Elevii lui Asachi “protejat deMihail Grigore
Sturza ” fac dezordini și nu ascultă decît de
inginer; Asachi era incompetent căci
Studiase desenul (aluzie la faptul că în schema
școlii fusese încadrat ca profesor de geometrie
practică și desen) și preda Matematica cu toate
disciplinele sale; limba română era săracă
în termeni științifici și Asachi necunoscînd
suficient filosofia nu avea calitatatea să
creeze termeni noi etc. Memoriul nu a avut
Eforul
Mihail Sturza nici o consecință căci inginerul Gh. Asachi

75
avea toate titlurile academice, știa și greaca, limba oficială a timpului,
se bucura de simpatia eforilor (și in special a lui Mihalache Sturza al
cărui tată Grigore Sturza era mare vistiernic), iar simțămîntul național
se ridica vertiginos. Tinerii intelectuali animați de cugete patriotice
doreau învățămint în graiul țării.

Peste drum de Mitropolie se prezenta primul spectacol

în limba română
Dînd aripi limbii românești, pînă atunci tratată de marii boieri doar ca
un “dialect” a țăranilor la vacanța Sărbătorilor Crăciunului, în ziua de 27
decembrie 1816, tot profesorul Gheorghe Asachi organiza primul spectacol
în limba română pe scena improvizată din casele hatmanului Costachi Ghica
"de peste drum de MITROPOLIE" care deveniră mai tîrziu proprietatea lui
Negroponte și Paltișanschi, cum scria Teodor T. Burada (Istoria teatrului în Moldova).
Evenimentul era
deosebit pentru
“epoha bîntuită de
străinomanie” (Gh.
Asachi), aratîndu-se
spectatorilor boieri,
între care se afla și
MitroplitulVeniamin
Costache, cît de
plăcut și gingaș
răsunau cuvintele
păstorilor Mirtil și
Scenă din Mirtil și Hloe - desenată de Gh. Asachi
Hloe îmbracați în
frumoase straie moldovenești. Efectul a fost teribil mai ales ca eroii
principali erau nepoții hatmanului ‘‘boiergeneros si iubitor de cultură
Elena (păstorița) si Grigore Ghica (viitorul domnitor, păstorul Mirtil),
fiind copiii lui Alexandru Ghica. Ca să nu fie discuții potrivnice piesa se
adaptase după Gessner și Florian, iar cortina a fost zugrăvită ‘‘după un
model de la Roma, înfățișînd pe Apolon (adus de vis-a-vis) cu muzele,
care întinde mîna Moldovei spre a o ridica". Prezența Mitropolitului la
spectacolul lui Asachi avea importanță extraordinară căci unele canoane
interziceau celor din ‘‘ierarhiceasca tagmă sau din monahi"să participe
la alergare cu caii sau" să privească scenicile jocuri"... "dacă vreunul

76
s-ar prinde întru aceasta sau să înceteze sausăsecateriseasecă "(Pidalion,
truluiîn Moldova), Din acest motiv și boierii religioși se
T.T.Burada Istoria Tea
țineau departe de asemenea manifestații.
Recunoscător, Gheorghe Asachi le închina tinerilor actori versuri
prevestitoare:
“În un timp de ovelire, pe cînd limba cea română,
Din palaturi fugărită, se vorbea numai la stînă
Nobili voi de neam și cuget, sfărmînd a sale fiare,
Vorbit-ați întîi c-aciia ce ne dau pîine și miere,
... Pîrga scenei naționale cu drept vouă se cuvine.
Suvenir ca să vă fie a junețelor senine.
Picătura, deși mică, ce-o pe stîncă picurează,
Face rîului o cale, care după ea urmează...”
Tinerii academiști organizau pînă atunci spectacole în limba greacă sau franceză,
dar existau unele rețineri din cauza canoanelor religioase.
Mici spectacole de ghiosboiagialîcuri(scamatorii) mai avuseseră loc pe Ulița Mare
în Cafeneaua Grecească, lîngă fostul Han Turcesc (1802) prezentate de ghiduși (artiști
în terminologia timpului) greci sau turci ce scoteau coți de cordele din gură, sfredeleau
palmele, înfingeau cuțite în frunte, aninau lacăte de gură și făceau felurite drăcii
uimitoare. Alții jucau păpușile într-o ladă cu parvan. (Teodor T. Burada). Prăvăliile
din Ulița Mare, ca în orice oraș european, începînd a vinde și cărți, încă
din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea - negustorii lor fiind îndemnați
să depună cîte un exemplar la Academie -, prin 1829 existau la Iași vreo 4
prăvălii cu cărți dintre care una chiar în poarta Mitropoliei, cu tipărituri
bisericești (Gh Sibechi, Librari și librării în Iașii de odinioară), un Grigore Anton
Avramios fiind cunoscut ca negustor de cărți. Tot pe atunci Gheorghe Asachi
scotea gazeta "Albina Românească". în 1812 zece negustori greci și români puseseră la
cale o tipografie unde sub conducerea lui Emmanoil Vernardos din Creta corespondent al
unei reviste grecești din Viena se tipăreau cărți laice nu numai religioase: Codul Callimach,
Colecția de cîntecepatriotice între care a luiRigas.
Instruiți se ridicau tinerii profesori Gheorghe Săulescu, Anton Velini,
Grigore Cobălcescu, Gavriil Muzicescu și mulți alții dumeriți că ocupația
Didactică reprezenta o meserie de aur deși veniturile îi erau sărăcăcioase.

“Parnassul” din Ulița Mare sau Grădina cu oratori

din ograda Mitropoliei
Pe Ulița Mare foiau tinerii academiști mergînd călări sau în trăsuri -
unii venind la școală pe cai de rasă însoțiți de valeții lor cum fac acum fiii
bogătașilor deplasîndu-se cu mașini de ultimul tip - și seîncrucișau cu profesorii,
77
unii călugări modești dar, majoritate cu studii și doctorate, devotați
studiului și locatari prin chiliile de la Trei Ierarhi, Sfîntul Sava, Bărboi, Golia.
Evocînd școlile vremii un cercetător (G. Papadopol), scria că "în
România a existat și un ateneu elenic în care se forma o dulce și plăcută
frazeologie, ceia ce lipsea în alte părți ale Greciei". Prezentînd școala
din Ulița Mare în duioasele sale conferințe, prin Iașii anilor 1960 - 70,
profesorul George Băileanu, doctor în drept și licențiat în litere, - unul
dintre pasionații cercetători ai vechiului Iași, ce ridicase din ruini Casa Universitarilor,
ocupîndu-se de repararea și organizarea ei și se lupta pentru a înființa și Casa memorială
Mihail Kogălniceau, pe domeniul căreia locuia - descria vechea Academie de
parcă o avea în fața ochilor. Era îndrăgostit de bunica Universității ieșene
ieșene, la care studiau tineri de toate națiile și-i căutase mărturiile prin
fel de fel de reviste românești, franțuzești și grecești, în evocările lui
V.A.Urechia, Papadopol, N.Iorga, Ștefan Bîrsănescu, înviind-o și
descriind-o prin asimilări cu acele din alte țări. Doctor în drept și licențiat în
litere, făcuse studii la Grenoble, la Paris și la Roma. II impresiona faptul că
Academia secolului al XVIII-lea avea caracter liber, studiile fiind gratuite,
elevii sărăci beneficiind si de burse de întreținere, încă din timpul lui
Antioh Cantemir, Nicolae Mavrocordat hotărând prin hrisovul din 1714 că
poate urma Școala Domnească "oricine voiește fără nici o plată”- fapt pentru
care este de neînțeles dorința unor rectori actuali de transformare a universităților de stat
în școli cu plată, intangibile pentru copiii lucrătorilor și țăranilor săraci.
Răsfoise cu nesaț un caiet cu însemnări
din familia fostului student și apoi caimacan
Teodor Balș, auzise sumedenie de amintiri de
la nepoții și strănepoțiii uitaților academiști
și "bădia Jorjică” le povestea cu șarm,
captivînd auditorul ce-i urmărea aprinsele
sale conferințe despre Iași, într-o sală a Casei
Universitarilor sau a Bibliotecii Centrale.
Retorica fiind obiectul cel mai căutat și
plăcut al vremii, mulți dintre studenții
Academiei o exersau cu sîrg în amfiteatrele
pline de ascultători și chiar în grădina școlii.
Toți doreau sucesul lui Demosthene și
Cicero marii oratori antichității greco-Iatine.
Caimacamul Teodor Balș Plimbîndu-se ca adepții Școlii
peripateticilor (filosofii plimbăreți),
78
înființată de Aristotel, în Dumbrava lui Apollo, obișnuit să-și prezinte gîndirea mergînd
dimineața, discutînd mari probleme filosofice iar după amiaza teme accesibile
audienței largi (anul 334) candidații la treburi publice, dregătorii înalte,
diplomație și dragomanie (reprezentanți ai domnitorilor pe lingă Serai)
doritori de elocință, rosteau cu voce tare discursuri, argumentînd și
combătînd pasionați felurite teme propuse de ascultători. Erau îmbrăcați
ca preoții în mantii negre (anterie sau robe avocățești) ca studenții
universităților străine. Spre a îndepărta timiditatea unii ieșeau în grădină
lîngă Ulița Mare și, urcați pe un pietroi anume așezat în grădină drept
piedestal, ca și marele Sofocle ce cuvîntaîn agoră, se adresau trecătorilor
recitind fragmente din învățăturile sale ori din scrierile lui Platon și
Aristotel (filosofii anilor 400 - 300 înainte de Hristos), rostindu-se în
greacă, latină ori românește, spre adînca plăcere a sutelor de trecători
sau negustori ambulanți ce rătăceau prin fața Mitropoliei și-i ascultau
cu gura căscată.
Localul era sub protecția zeiței înțepciunii
Pallas Athena - Minerva (la romani), ce păzea
orașul Atena înarmata pîna în dinți și care și-a
păstrat comorile culturii sale chiar sub
cucerirea romană și turcă, nobilii stăpînitorilor
trimițîndu-și acolo copiii pentru instruire. Deși
zeița era departe, efigia ei apăra cu vrednicie
și micul altar de la Iași, plin de tablouri și
busturi cu eroii Eladei. Potrivit legendei, dînsa cu
Neptunus, zeul mărilor, au făcutîntrecere să dovedească
locuitorilor capitalei grecești care zeu este mai folositor.
Primul a scos din pămînt un cal și un izvor - semn al
destoinicii războinice și al navigării grecilor. Atena a
făcut să răsară doar un măslin - semn că numai prin
Atena, zeița protectoare
muncă și răbdare (căci pomul crește si rodește greu),
a cetății Atena
cetatea va fi neînvisă de timp, fapt pentru care supușii
sădeau în pămîntul stîncos livezi nesfîrșite de măslini și-i dădeau numele cetății lor.
În amfiteatrul Academiei din Ulița Mare o insoțea Apollo zeul
frumuseții (fiul lui Zeus și al Letoniei), înconjurat de celor nouă fiice a
lui Zeus, muze protectoare ale științelor și ale artelor: Erato - a poeziei
de dragoste; Clio - a istoriei; Polymnia - a retoricii a elocenței; Euterpe
- a poeziei lirice și a muzicii; Thalia - a comediei; Urania - a astronomiei;
Calliope - a poeziei epice și a vitejiei; Terpsichore - a dansului;
Melpomene - a tragediei.
79
 Grădina școlii, cu o parte de la stradă ocupată de niște dughene, era
pentru tinerii învățăcei muntele Parnass, al muzelor, iar școala templul
înțelepciunii, ca și Templul lui Apollo din marmură albă, despre care le
vorbeau inspirați, cu ochii închiși, profesorii Eladei, veniți la Iași din
toată Europa. Ca și la universitățile europene lecțiile unora ținute pe
aceleași coordonate occidentale, erau urmărite nu numai de academiști
ci și de public auditoriu sau elevi neînscriși la cursuri. Astfel era cursul
de Logică al eruditului profesor și pedagog Dimitrie Philippide ca și al
lui Neofit Dukas, partizan al educației fetelor, viitoare mame și susținător
al principiului ca profesorul să fie un părinte apropiat de sufletul elevilor
și nu un tiran.
Trecătorii îi ascultau cu simpatie, căci uneori oratorii purtînd în sîn
ca pe o icoană chipul lui Venus sau al Aphroditei (zeița iubirii și a
frumuseței) și în suflet sumedenie de versuri inspirate de fiorii primelor
șoapte de dragoste, luau modelul maeștrilor ale căror busturi se înșirau
prin odăile școlii și căutau chiar să-i copieze. Îmbrăcîndu-se la fel, unși
cu praf de cretă, ca să imite marmura, se înșirau nemișcați prin grădină
stînd ca modele colegilor ce îi desenau sau sculptau. Pe cînd lumea se
oprea să privească pîlcul de statui vii ce apăreau și dispăreau ca din
basme pe Ulița Mare, cîte una începea deodată să vorbească sau să recite
pasionată versuri, cum învățaseră la cursul de Poetică al profesorului
George Therapianos. Spectacolul fiind atrăgător și captivant la el aderau
și "hotărnicii" lui Asachi, iubitorii Capitoliului și ai camenelor - nimfelor
din mitologia romană - citînd versurile poeților latini. Ca să mai taie din
elanul colegilor parnasiști, elevii tînărului profesor Asachi, de
arhitectură, desen, pictură, filologie, matematică, hotărnicie, dar și poet,
îi recitau cu satisfacție versurile. în timpul studiilor la Roma tînărul
arhitect scrisese oda La Italia (1809), unde:
"Mîndre monumente ale domnitoareiginte/
Inviază mii icoane la aducere aminte".
(Mai tîrziu, la deschiderea școlii de la Trei Ierahi Gheorghe Asachi avea să scrie
poezia :La introducerea limbei naționale în publica învățătură în Moldova 1828...)
Ascultînd pe colegii greci - unii fii de mari și impozanți dregători la Curtea
Domnească -, interpretînd mîndri și curajoși fragmente din capodoperele
marilor tragici (parțial interzise în școlile grecești din secolul XVIII -lea de patriarhat
pentru unele idei socotite ateiste): Eschil (Orestia), Sofocle (Antigona sauAias), Euripide
(Medeia, Troienele, Ciclopul), ce reînviau vitejia strămoșilor, tinerii hotărnici

80
moldoveni nu pierdeau prilejul să le amintească cugetările lui Sofocle,
cu valabilitate veșnică:
“O zi-i de-ajunspentru-a-nălța sau nărui
Mărirele omenești. Pe cei ce sunt smeriți
Zeii-i iubesc, darii urăsc pe cei semeți...

Iar brațul mai vînjos de ți-i și-averi

Mai mult ca altul dacă ai, nu fi trufaș!”
...A spus zeița AIAS
Bineînțeles, nu rămîneau fără răspuns de la cei vizați, între
academiști iscîndu-se adesea vii polemici, vesele și versuite. Colegii greci
le răspundeau și ei tachinîndu-i pe seama strămoșilor, recitîndu-le elegii
din Tristele lui Ovidiu, scrise cind era exilat din Roma "pepămîntstrăin
la PontulEuxin", în vechea cetatea grecească Tomis (Constanța), cucerită
de romani dar bîntuită de geții fioroși, rămași parcă prin satele Moldovei
și pe la 1700 sau 1800:
“Vrei tu să afli, poate, și cine-s tomitanii ?
Și ce fel de oameni văd în jurul meu ?
Călări pe cai, puzderii, sarmații și cu geții
Alergă tot pe drumuri :cînd vin cînd iar se întorc!
Nici unul nu-i să n-aibă la dînsul arc și tolbă
Cu venin de șarpe fiind unse-a lor săgeți.
Au glas și chip sălbatec, aidoma lui Marte;
Nici barba nu și-o taie, nici părul de pe cap. ”
La care oponentul moldovean, intervenea pe dată, continuînd aceeași
elegie VII:
- N-ai terminat colega!:
“Cu geții în amestec sunt grecii de pe aice,
Dar geții cei războinici îi covîrșescpe greci.
Și mîna lor vitează te înjunghie pe dat,
De-i ești dușman înverșunat."
Din volumul între barbari, cartea a V-a, completa, încîntat,
oprindu-se din recitare și privindu-ne satisfăcut, „bădia Jorjică",
aplaudat de ascultători ca la scena deschisă...
Înamorat de toți poeții antici și copleșit de Ovidiu, profesorul Băileanu deși avea
peste 60 de ani (născut în 1901), îi recita elegiile cu pasiunea tinerilor academiști. Bolțile
palatului Cantaîn care reușise săînființeze Casa Universitarilor răsunau ca o catedrală,
ecoul grav al vocii sale auzindu-se și din strada Copoului.
81
 Autorul Tristelor fiind eroul adulat de Asachi, cu ocazia examenului
final din iunie - iulie 1818 unul dintre absolvenții școlii sale de hotărnici
prezentase un plan pentru un edificiu "dedie a Ovidie"poetului roman
care a "civilizat locul exilului său" dar și o hartă a Palestinei în greacă
destinată patriarhului Ierusalimului, o construcție grandioasă în onoarea
renașterii Greciei din partea iubitorilor fiicei sale Filosofia, cît și un plan
al insulei venerate Chios - materiale ce demonstrau prietenia dintre
studenții celor două nații: greacă și română.
Duelurile acestea, probabil uneori mai aprinse, nu scăpau din vedere
directorului Govdelas care îi socotea pe hotărnici mai indisciplinați,
cumîi descria în raportul din august 1819 trimis Postelnicului Moldovei.
"Directorul Govdelas era vexatîn amorul propriu de faptul că profesorul
român și elevii săi erau independenți și nu-1 ascultau" (Ariadna Cam

Trecătorii Uliței
Mari se opreau și fără să
vrea se instruiau, luînd
cunoștință de anticii
filosofi, Thales din
Milet, Pitagora, Heraclit
din Efes, Socrate,
Democrit, Platon și
Aristotel. Ascultau
precepte și rețineau
numele marilor
înaintași. Aflau despre
vitejia Troiei din Asia Boieri de odinioară
Mica (de la intrarea Dardanelelor), cîntată de Homer - "orbul din Chios"
autorul Iliadei și al Odiseei. Căpătau cunoștințe despre orașele state Atena,
Sparta, Teba, sau despre Zeus, părintele zeilor din Olimp, despre Icarus
năzuitorul să zboare spre înălțimi neatinse
de om - care și-a construit aripi din ceară
ce s-au topit la apropierea de soare și a
căzut în marea Egeică.
Neavînd ceva mai bun de făcut după
masa, cum spunea un călător, Kosmali,
vizitator prin 1822 la Iași, tîrgoveții se
82
plimbau pe Ulița Mare ore întregi
adesea cu trăsura roată lîngă
roată, "trecînd în pas una lîngă
alta", pînă ce praful le acoperea
fața. (Xenopol,Istoria Românilor,
vol. V). Ulița se umplea de rădvane
cu cucoane și boieri, dintre care unii încetineau sau chiar se opreau la
grădina Academiei, căci academiștii erau fermecători, locul fiind poreclit
"micul Parnas" sau "Grădina oratorilor". Cucoanele, mai cu seamă,
pentru care petrecerile, soarelele și amorul erau singurele preocupări,
ardeau de dorința să devină muzele Heliconului șiîși etalau frumusețea,
căci așa cum scria Marco Antonio
Cazzaiti (Katsaitis), călător la Iași pe
la 1742, "toate femeilemoldovence
sînt tare frumoase, spre deosebire
de cele din Valahia... Umblă toate în
trăsură și nu trăiesc ferite de relații,
după obiceiul grecesc și turcesc, ci
frecventează societatea în libertate
deplină și sînt dezinvolte ca
italiencele...” (Călători străini
despre țările române, voi.9).
La școală mulți ieșeni adunați în
amfiteatre sau în grădină, cu
Negustori greci prilejul cursurilor sau examinărilor
semestriale (publice), trimestriale și
chiar bisăptămînale - pe vremea scorțosului director Demetre Govdelas
auzeau prima oara de optică, magnetism, electricitate, despre teoria
heliocentristă repudiată de inchizitori din 1616 și chiar pînăîn 1822 cît
și de aceea mai veche geocentristă. Acolo făceau cunoștință cu ideile
iluministe lansate de revista Enciclopedia Franceză în 1760 și care
doreau dreptate și instaurarea bunătății umane prin transformarea
caracterelor oamenilor și educația spiritelor, despre visul înlăturării
despotismului clasei privilegiate, despre ideile egalitariste și convețuirea
într-o societate umanist - socială, despre Voltaire și Montesquieu,
făcîndu-i sensibili la ideile social filosofice ce prindeau rădăcini în
sufletul ieșenilor.
83
 Iașii cu dealurile sale înalte ca ale Atenei și Ulița Mare pitorească și
gălăgioasă, reprezentau pentru elevi și profesori Mica Grecie,-unii dintre
musafirii de peste granițe ai Eteriei, de la 1821, socotind chiar Moldova
ca o provincie grecească. Multora dintre academiști veniți din teritoriile
grecești (Epir, Tesalia, Macedonia, Peloponez, Tracia, Anatolia), dar și
din regiuni mai îndepărtate (Brusa, Smirna, Trebizonda, Antiohia,
Caldeea și Rusia), le plăceau lașul și rămîneau aici asemuindu-l cu o Atenă
reînviată, localnicii moldoveni fiind ca și strămoșii lor atenienii: ‘‘vioi,
cam ușurateci, schimbători, ironici, învîrtăreți, aprigi, dar entuziaști și
calzi", spre deosebire de spartani care erau mai" întunecați și mai reci,
cu aplecare pentru dedesubturi", ca bucureștenii. Școala lașului era și
mai progresistă față de București, la Iași predîndu-se cursuri în pas cu
universitățile Apusului precum aritmetică și fizică modernă încă de prin
1765, fața de 1776 cînd a început la București. Deasemeni la Iași
prelegerile în românește au început din 1814, de Gh.Asachi pe cînd la
București abia peste un an, prin 1815, de Gh. Lazăr.
Moda statuilor antice de la Academie trecea peste drum și în curtea
roznovanilor unde apăreau pe clădire la intrare si chiar pe scara marelui
palat, iar potrivit bătrînilor atunci cînd mitropolitul Veniamin Costache
a propus ridicarea catedralei noi pe locul
fostei mitropolii Stratenia, - folosită de
academiști - și al clădirii școlii demolată
ar fi sugerat arhitectului să-i zidească
fațada spre stradă cu coloane și capiteluri
antice. îi aminteau anii cei tineri și școala
pe care o patronase ca președinte a Eforiei,
susținînd cu ardoare clasul tînărului
inginer Gheorghe Asachi, de reușitele
căruia se bucura.
Școala superioară ieșeană începută
din 1575 sub Despot Vodă și reînviată în
1640, continuată pas cu pas pînă în
1755, cînd prin cursurile de filosofie
devenea Facultas Artium, iar din 1766
Academie de științe, era una dintre cele
mai vechi și însemnate universități din
Gh. Asachi - de Schiavoni sud-estul Europei (St. Bârsănescu).
84
 Profesorul Gheorghe Asachi redeschidea apoi școala de la Trei Ierarhi din care se
năștea Academia Mihăileană instituție de învățămînt superior, inițiată de fostul efor
Mihai Sturza abia numit domnitor al Moldovei (22 martie/ 3 aprile 1834). Înzestrată și
organizată cu cursuri de istorie, drept, teologie, fizică, matematică și de arhitectură,
asemănătoare universităților europene, se inaugura la 16/28 iunie 1835, în casele lui
Petrache Casmir (vizavi de Liceul Național de astăzi). La 26 octombrie 1860, în prezența
domnitorului Alexandru Ioan Cuza începea cursurile Universitatea din fosta Curte
Domnească de Sus..
Astfel, Moldova intrase în avîntul scolastic al vremii, fiind în pas cu țările apropiate
unde existau sau se înființau universități: Atena (din 1837, iar colegiu din 1667), Belgrad
(din 1863), Sofia (din 1905), Istanbul (din 1908), Cairo (din 1908), Cracovia (din 1364),
Varșovia (din 1816), Buda (din 1389), Kiev (din 1632 - colegiu), Moscova (1667)
Constantinopol (1470 - Academia Patriarhală).

Școala roznovanilor
Prins de dorul învățăturii, tînărul boier Neculai Rosetti Rosnovanu
fiul lui Iordache Roznovanu stapînul casei de peste drum de Academie,
avea șansa să intre în contact cu intelectualii progresiști din Europa,
precupați la începutul veacului 19 de ideile iluministe ale ridicării națiilor
prin învățătură. Cu ocazia studiilor din Franța și Germania și a călătoriei
efectuată la Paris (1818), asimilase ideile liberale și întîlnise inițiatorii
învățămîntului "monitorial, mutual sau lancasterian”, la modă pe atunci
in Europa Apuseană. Acesta își propunea să ușureze accesul copiilor
din popor la știința de carte, prin școli elementare unde învățau practic
scrisul și cititul, folosindu-se de tablouri (tabele) cu imagini intuitive și
inscripții afișate pe pereți, prin fața cărora elevii, împărțiți în grupe
graduale, treceau sub conducerea unui monitor și scriau apoi în lăzile
cu nisip. Era un învațămînt popular, puțin costisitor, fără cărți, adresat
maselor. Se inventase de englezul Lancaster motiv pentru care prin 1816 era raspîndit
în toată Anglia întinzindu-se și în America, Africa, Asia, în Franța existînd peste 1300
de școli în 1820. Prin tablourile afișate elevii învațau mecanic și limbi străine capătînd
cunoștințe botanice, geografice, istorice. Tînărul boier ieșean vizitase colegii
și saloane culturale, cunoscuse savanți apuseni și pe celebrul Marc
Antonie Jullien, fost comisar al Instrucțiuniii Publice în timpul dictaturii
iacobine, susținător al emancipării popoarelor pe calea răspîndirii
"luminii”, și "precursor al ideilor de colaborare și unitate a popoarelor",
editorul răspînditei publicații "Revue Encyclopedique". La ea se abona și
Neculai, îndemnînd și pe domnitorul Suțu, să-i urmeze exemplul, el devenind
corespondent pentru Moldova. Intrase în contact și cu vestiți librari europeni
ce aveau să-i îmbogățească marea bibliotecă din Stînca. La Paris
85
 cunoscuse pe Jean Denis Bărbie du Bocage,decanul Facultății de Litere,
cu care urma apoi să corespondeze, și întîlnise pe viitorul ministru de
externe al Rusiei Jean (Ioan) Capodistrias cît și pe fratele său de la Paris
(August Capodistrias), pe Adamantios Coray care introdusese metoda
in insula Chios, afirmind că incultura favoriza “opresiunea și
exploatarea". La Londra cunoscuse pe savantul elenist Guillford căruia
îi comunica despre inițiativa de a tipări pe cheltuiala sa, tabelele
didactice necesare introducerii Învățamîntului monitorial în Moldova
șiîn Grecia cît și despre încercarea de a institui la Iași o asemenea “școală
gratuită". Dornic să pornească civilizarea “grabnică a patriei", aflată în
stare de “semibarbarie”, față de țara “luminilor”și convins că numai prin
școală aceasta dorință se poate împlini - metoda lancasteriană, ajutînd
răspîndireaînvățămîntului general, elementar -împreună cu mitropolitul
Veniamin Costache și pedagogul grec Cleobulos (Kleobulos Gheorghe
Filipopolitis) întruniți în palatul său puneau la cale o școală publică
lancastriană, pentru început în limba greacă. Școala se deschidea la 1
martie 1820 cu vreo 30, apoi 50 și imediat 80 ajungînd la vreo sută de
elevi, într-un local amenajat de Roznovanu, care mai suporta și tipărirea
la Iași a unor tabele de aritmetică si catehism în greacă. Primită cu
entuziasm școala devenea neîncapătoare, punîndu-se în plan construirea
unui local mare. Experiența fiind făcută, Roznovanu lua măsura traducerii
tabelelor din greacă în românește pentru a fi extinse în toată Moldova,
traducerea făcînd-o Mitropolitul Veniamin Costache. Metoda aplicată la
Iași, după puțin timp trecea și la București.
Interesînd și elevii de la Academie se organiza o clasă pentru
pregătirea învățătorilor. La 20 iulie 1820 aceasta avea cel dintîi examen
de absolvire, primii 5 învățători, adepți ai metodei plecînd la școlile din
Grecia (Creta, Chios, Patmos, Peloponez), cu diploma ieșeană,
recomandarea mitropolitului Veniamin Costache si o sumă de bani pentru
instalare, dăruiți de Roznovan, fapt pentru care acesta primea recunoștința
intelectualilor greci. Profesorul Cleobulos considera că "tinerețea greacă
va păstra recunoștință boerului Neculai Roznovanu
Alt examen urma la 28 octombrie cu învățători anume veniți la Iași,
din alte provincii grecești, pentru instruire. Cuvîntînd profesorul și
îndrumătorul școlii, Gh. Cleobulos spunea: “Gloria Moldovei este mare
și va intra în istoria umanității pentru contribuția generoasă la
renașterea morală și redresarea tinereții grece ortodoxe.”
86
 Succesul școlii de la Iași era citat de jurnalul “Zeitung fur die elegante
Welt din Leipzig (iunie 1821), notînd că parte dintre cei vreo 100 de
elevi, după terminarea cursurilor, plecaseră în Sparta, Atena, Smirna, Chios,
alții urmînd a pleca în Crimeia unde locuiau, deasemeni, mulți greci.
Prezentîndu-și opera,într-o scrisoare din 30 septembrie 1820, tînărul Roznovanu
arată că o făcuse cunoscută și Societății pentru instrucțiune elementară din Paris, sub
egida căreia se desfășura această activitate, în Europa. O parte dintre tablourile școlii
fuseseră deja traduse în limba “moldavă” și extinse în toată țara, spre a fi folosite și în
alte orașe și sate, iar de la Școala Normală erau “ieșiți mai mulți profesori pentru diferite
părți ale Greciei” (Corespondența luiN. Rosetti Roznovanu).
Constatînd rolul lor în formarea intelectualității, după evenimentele
din 1821 școlile grecești din Principate (București și Iași) erau desființate
printr-un firman al Porții, fiind socotite vinovate pentru "instigare la
revoltă", căciîn sălile lor tinerii căpătaseră conștiința națională și hrană
spirituală pentru lupta de eliberare națională atît a grecilor cît și a
românilor (Ariadna Camariano-Cioran...).
Iașii fiind capitala răsculaților Eteriei, Academia, în special, a fost
definitiv interzisă de puterea suzerană pe cînd aceia din București a putut
continua și după 1821.
Deși mulți criticau aspru perioada fanariotă datorită unor domnitori
și dregători harpagoni, punîndu-iîn cont și dominația limbii grecești și
culturi eliniste,recunoșteau că acestea ofereau tinerilor moldoveni
accesul la literatura Europei tradusă și tipărită prin enclavele grecești,
scoțindu-i din atmosfera religioasă-dogmatică, dominantă pe atunci,
cînd descoperirile științifice ori materialist-evoluționiste erau socotite
ateiste, iar vizionarea unui spectacol mare păcat...
În plus, multe cărți ieșite din tiparnițile vremii - după unii majoritatea
erau scrise în românește.
Academiile din București și Iași au contribuit la ridicarea culturală a
Balcanilor, mulți elevi venind de acolo fiindcă în țările lor regimul
Ocupației era mai sever. Principatele romîne erau locul de refugiu al
Helenismului, devenind Focarul luminelor (Matei Paranikas), fapt
recunoscut de mulți intelectuali greci.

Zile furtunoase pe Ulița Mare din Iașii anilor 1820

Vorbind de revoluția pornită în 1821, pentru eliberarea pămîntului
Greciei, adesea se spune că evenimentul ce-a zdruncinat somnul
împăraților Europei și-a schimbat mersul vieții feudale a popoarelor din
87
 Balcani, "își are începutul în Iași". Așa susținea și contemporanul ei,
Costache Negruzzi, în vestita sa scrisoare a VII-a (Calipso) publicată prin
1857 și dau mărturie două plăci de marmură, bătute în pereții Sălii Gotice
din ograda Trei Ierarhilorîn 26 mai 1993 de societatea ACREMIS
(constituită din inițiativa profesorului Gh. Macarie) și Comunitatea Elenă locală
(condusă de doamna Pieptu): “Aici la
Mănăstirea Trei Ierarhi, la 27
februarie 1821 în prezența eteriștilor
și a simpatizanților greci și români,
Veniamin Costache, Mitropolit al
Moldovei și Sucevei, a sfințit drapelul
Eteriei și a binecuvîntat pe șeful
acesteia, prințul Alexandru Ipsilanti, dînd prin aceasta semnalul luptelor
pentru cauza sfîntă a Libertății Greciei în cadrul mișcărilor de eliberare
a popoarelor din Balcani”.
Fiindcă puțini dintre acei care trec prin fața plăcilor știu, cu adevărat,
ce s-a întîmplat pe aici, se cuvine să facem iar un popas în fața vestitei
biserici din Ulița Mare. Și, așezîndu-ne pe o treaptă, să ascultăm glasul
pămîntului și al clopotelor, muțite acum pe piedestale lor - pentru veșnică
dăinuire -, dar care odinioară se tînguiau înfiorate la vreme de restriște.
Sau să parcurgem
rîndurile următoare ce
vă invită la o întoarcere
în timp, pînă acum
puțin încercată, prin
Iașii acelor zile. Mai
ales că “precum în toate
revoluțiile, asemene șiîn
aceasta s-au făcut mai
multe excesuri, căci
totdeauna printre
patrioțise vîră oameni de
acei care caută a se folosi
de orice tulburare. După
stricarea (învingerea) Principele Mihail Șuțu și principesa Elena Șuțu
eteriștilor la Drăgășani
șiSculeni, toate căpeteniile ce erau de omenie, fugind care încotro, hăituite,

88
tarile noastre rămaseră în prada bîrbanților. lașul se pustii. Orășenii
bejenăriră în Bucovina și Basarabia, unde găsiră azil”(cum scrie C. Negruzzl),
iar marele ideal al eliberării Eladei, pentru care se jertfiseră mii de tineri,
devenise pentru unii o năpastă iar pentru alții o jalnică durere, însîngerată ș
i pătată de pîngăriri.
Era pe timpul ultimului domnitor trimis de la Poartă dintre trăitorii
Fanarului pe scaunul domnesc al Moldovei. Primise firmanul din 12 iunie
1819, se numea Mihail Șuțu Vodă, era luminat și depunea toată silința
să e ajute pe tinerii patrioți greci - dintre care mulți academiști - care
socoteau că a venit vemea eliberării pămîntului strămoșesc de sub
stăpinirea străină, deși vecinul său, Alexandru Șuțu, domnul Munteniei,
nehotărît, se ținuse departe și ca să nu păcătuiască, plecase pe cealaltă lume
în noaptea de 18/19 ianuarie 1821). (Pe atunci domnitorii țărilor românești erau
numiți, prin rotire dintre membrii familiilor alese: Calimachi, Șuțu, Moruzi).
Emigrînd din țara lor, căzută sub stăpînire străină, sumedenie de
greci, negustori, profesori, juriști, umpluseră tîrgurile Europei, așezîndu-
se la Viena,Veneția, Buda, Sibiu, Brașov, București, Galați, Brăila, Iași, nu
puțini ajungînd și pe malul Mării Negre la Odessa și mai departe.
Însă mai toți erau animați de dorul țării strămoșești și adesea fredonau
cîntece patriotice între care celebra Marseillaise a lui Rouget de Lisle
adaptată pe versurile cunoscutului poet
revoluționar Rigas Velestinlis (considerat român
macedonean, grecizat Riga Veleștinul), profesor la
Academia din București, autorul unui manual
de fizică și ucis la Belgrad, în iunie 1798:
„Haideți copii ai grecilor
Hai copii de greci cu toții
Căci ne cheamă scumpa țară.
Să fim vrednici de părinții
Care început ne dară. ”
Se cînta cu același elan și patos ca și
versurile: Allons enfants de la Patrie.
Cîntecul devenise popular și “plăcea
chiar și oficialităților turcești”, cum nota Rigas Velestinlis
postelnicul domnitorului Șuțu, faimosul
poet Iacovachi Rizos Nerulos, susținătorul Eteriei. Evocînd zilele anilor
aceea, scria că la Iași se tipărise o culegere cu cîntecele revoluționare

89
ale lui Rigas prin 1814, în vremea cînd la Odessa se înființa Societatea
Prietenilor-Eteria.
Versurile lui Rigas ca și ale lui Athanasios Hristopulos și ale lui
Nerulos însuflețeau cercurile de tineri greci patrioți și erau prefăcute în
cîntece, melodiate de arhidiaconul Nichifor din insula Hios, cu studii la
Școala de muzică a Patriarhiei din Constantinopol, profesor de
"musichie”stabilit la Iași, în Mănăstirea Golia. (Nikos Gaidagis, Un manuscris
și o variantă necunoscută ale Marseillaise-i grecești). Diaconul le adunase,
transpunîndu-le pe note muzicale folosite în "psaltichii" (1813).
Animați de dorul țării strămoșești, în anul 1814, mai mulți intelectuali
greci alcătuiseră la Odessa Societatea Amicală, a Prietenilor, numită pe
grecește Philike / Hetairia - Eteria și susținută de luptători formați în
mediul ideilor avansate ale Europei și doritori să se întoarcă sub cupolele
vechilor temple ateniene. Aderarea se făcea simplu, pe baza unui
jurămînt subscriind că ‘‘între noi și tiranii patriei noastre singurile
mijloace de împăcare sînt focul și fierul și nimic altceva Ideile Eteriei
discutate intens prin 1819 și susținute financiar de marii negustori
Nicolae Scufas, Athanasie Tzakalov și Emanoil Xanthos se împrăștiaseră
în Rusia, Principate, Grecia, Bulgaria și în celelalte țări din Balcani,
formîndu-se pretutindeni filiale numite eforii. Printre primele au fost
acele din Galați și din Iași urmate de altele în Rusia, Grecia, Bulgaria,
Academia fiind socotită “calul troian din care au ieșit eroii de la
Drăgașani" (Grecii din România). La Eterie aderaseră și români
considerînd că odată cu Grecia se vor elibera și țările lor. Spațiul
Principatelor bucurîndu-se de oarecare
autonomie și puțină supraveghere din partea
puterii suverane “profesorii și elevii greci de la
Academia Domnească din București și Iași vor
forma Batalionul Sfînt"(Grecii din România).
Conducător sau epitrop general
(generalisim) al mișcării, ales în 1820,
devenise Alexandru Ipsilanti, fiul lui
Constantin Ipsilant fost domnitor la Iași
(1799 - 1801 și la București (1802 - 1806) și
retras apoi în Rusia. Alexandru era general în
regimentul de gardă, ca și frații săi Dimitrie, Nicolae si
Alexandru Ipsilanti

90
Gheorghe. Participase la războiul Rusiei de apărare împotriva lui Napoleon din anul 1813
pierzindu-și un braț. Se bucura de trecere în Basarabia, sora lui fiind casătorită cu
guvernatorul civil al Basarabiei. Acolo aveau și moșiile (Gh. Bezviconi, Călători ruși in
Moldova...). Faptul că domnitorii din Principate proveneau din cartierul grecesc Fanar
al Istanbulului, mișcarea avea trecere, intrînd în ea și unii dintre grecii dregători munteni
și moldoveni (Iordache Olimpiotu, Ioan Farmache, Căminarul Sava,Vasile Caravia) și
chiar dragomanul lui Pizani consulul rus de la Iași (Gheorghe Leventis). Armatolii,
locuitorii români din munți (macedoneni), sprijineau cu însuflețire cauza. Riga(s)
Veleștinul, secretarul domnitorului Al. Ipsilante dăduse semnalul încă din 1780,
înființind la București Societatea Amicilor (A.D.Xenopol). Marseillaise grecească, ca și
aceea franceză era pe toate buzele tinerilor de la Academia Domnească, din ulița Mare
cîntîndu-se odată cu aceea franceză:
„Sculați copii ai Elenilor.
Vremea gloriei a sosit....
Allons enfants de la Patrie,
Le jour de gloire est arrivee...."
Activînd intens la Chișinău și în marele port Odessa - cu legături
internaționale - inițiatorii sperau să atragă de partea lor toată
creștinătatea, mai ales ortodoxă, într-o strașnică revoltă pentru care
adunau fonduri, arme, cai și luptători. Năzuiau să înceapă lupta din
Peloponez sau din Principate, dar rămîneau la ultima soluție, dorind să
miște și pe vecinii bulgari, sîrbi, muntenegreni, aflați, deasemeni, sub
domnia sultanului. Aveau de partea lor și pe Cara-Gheorghe
conducătorul răscoalei sîrbilor din anii 1804-1813, retras în Rusia, pe
Miloș Obrenovici celălalt cîrmaci al sîrbilor (Documente IV, nr. 32) și doreau
să-l atragă și pe Tudor Vladimirescu, fostul comandant de panduri.
Acesta începuse o răscoală în Oltenia, împotriva ocupației străine, dar
și a opresiunii marilor boieri autohtoni - balaurii "care ne înghit de vii ”,
cum se scria în proclamația de la Padeș, dată la 2 3 ianuarie 1821 (S. Gîrleanu,
Răscoala condusă de Tudor Vladimirescu). Ridicînd în picioare toată Oltenia,
alunga stăpînitorii pămînturilor și reprezentanții domniei năimite, iar la
21 martie intra în capitala Țării Românești.

22 februarie 1821 - zi însemnată în calendarul grecesc.

La Iași se strînge Eteria, iar la Trei Ierarhi se întrunește
statul ei major
Socotind momentul potrivit și pregătirele terminate în Basarabia,
unde sosise de mai multă vreme, la 21 februarie 1821 Alexandru Ipsilanti
anunța printr-o scrisoare, trimisă din Chișinău: “Eu împreună cu frații
și rudele mele pornesc deseară spre Iași, unde, cu ajutorul lui Dumnezeu
91
 vom începe". Conformîndu-se, în noaptea de 22 februarie 1921, însoțit
de doi frați (Gheorghe și Nicolaie), trecuse Prutul pe la vama Sculeni și
înconjurat de vreo 200 de arnăuți - ce veniseră să-l întâmpine, ca pe un
crai-, sosea la Iași. (DocumenteprivindistoriaRomâniei.Răscoaladinl821. volIV,
nr 67). Îl urma cneazul Gheorghe Matveevici Cantacuzino - Deleanu,
(după unii cumnatul său), colonel în retragere (care mai avea un frate
Alexandru) și era feciorul vestitului boier ieșean Matveevici
Cantacuzino, stăpînul caselor din fața Mitropoliei - unde-i acum Primăria (Palatul
Roznovanu) și al domniței Ralu Callimachi - fiica domnitorului Grigore
Callimachi dintre anii 1761 și 1769.

Casa Cantacuzino
Trăgeau la "casa principesei Cantacuzino", cum raporta superiorilor
săi, la 5 martie, generalul rus Ivan Inzov, notînd că sosirea a fost in 22
februarie seara. (Documente, I. nr 205). Casa cantacuzinească rămasă mamei
cneazului era pe strada Golia vizavi de palatul lui Dumitrache Sturza
(unde-i acum Poșta). în zilele lui martie 1848 trăia și ea pătimirile caselor boierilor
de la revoluție. In noaptea de 29 martie, după arestarea protestatarilor, potrivit lui Vasile
Alrcsandri “Casa cneazului Gheorghe Cantacuzin este călcată noaptea deși stăpînul casei
este sudit rusesc Armele cneazului, ceasornice de prețși alte, tot ce se găsește sub mîinile
arnăuților este prădat..."
Casa, cumpărată de Camera de Comerț ieșeană, a fost înlocuită prin 1925 de un nou
imobil, existent și acum, pe care s-ar cuveni o placă de amintire a zilelor anului 1821.
Momentul fiind de mare însemnătate căci tulbura și schimba mersul
liniștit al țării și cursul domniei, la gazdă venea, imediat, și domnitorul
Mihail Șuțu, cu postelnicul Iacovachi Rizos Nerulos (Iakovos Rizos
Neroulos,1778 - 1849).

92
 A doua zi generalul chema egumenul grec de la Trei - Sfetite și i dădea
să tipărească proclamațiile mișcării ce vesteau strîngerea trupelor de
volintiri, din toate straturile sociale, dispuși să lupte sub steagul Eteriei,
statul Major instalîndu-se chiar la Mănăstirea Trei Ierarhi, unde se făceau
și înscrierile și se depuneau contribuțiile și banii.
Acțiunea recrutării pornind în iureș, fără nici o discreție și ordine,
militarii profesioniști ai vremii, arnăuții - de origine albaneză, greacă, sîrbă,
muntenegreană, caucaziană și alte neamuri, mînuitori
de arme -, aduși să apere scaunul domniilor și casele
boierești, părăseau slujbele trecîndu-se cu plată pe
listele Eteriei. Prin arnăuți adesea se înțelegea soldat lefegiu,
luptător cu brîul plin de pistoale, pumnale și iatagane, adesea
îmbrăcat în fustanelă. Vînzolelala în jurul Mănăstirii fiind
mare, ca să nu tulbure liniștea capitalei și să existe loc
destul pentru adăpostire în chilii și corturi, cît și teren
de instruire, Generalul muta Statul Major al Revoluției
la Mănăstirea Galata, - închinată Sfintului Mormînt -
unde cartiruia și el. Pentru început, la 23 februarie,
publica o proclamație către "norodul țării Moldovei",
garantînd "siguranța persoanelor și a averilor", deși unii
Un arnăut
dintre aderenții săi, arnăuții, căzînd în păcatul
tovarășilor din Galați, au pornit prigonirea negustorilor turci din Iași.
Peste o zi, în 24 februarie mai dădea și încă alte trei proclamații:
"Către grecii de pretutindeni (La arme prieteni (Patria vă cheamă!)’’;
Către frații din Eterie” și "Către grecii din Moldova și din Țara
Românească". Proclamația din 24 ianuarie vestea: “Iată după atîtea
secole de suferințe își întinde iarășiFenixulEladeiaripile sale cu mîndrie
și cheamă sub umbra sa pe adevărații și ascultătorii ei fii. “ Acei ce nu
luau armele pentru eliberarea Greciei urmau a fi priviți” ca bastarzi
nedemni de numele elen ”
Fără zăbavă, la 25 februarie, în cartierul General de la Galata semna
și ordinul de organizare al Armatei Revoluției, pornită cu două corpuri:
primul sub comanda strategului Gheorghe Ipsilanti, iar al doilea sub
mina polemarhuluiNicolae Ipsilanti (ambii, frații săi). Cu acest prilej,
spre bucuria unora și invidia altora, făcea și avansări în grade numind
comandanți, tagmatarhi (maiori) și hiliarhi (căpitani, dînd a înțelege și
că "o mare putere"îi susține (Rusia). Afirmația se considera credibilă deoarece

93
secretarul Ministerului de Externe din cabinetul împăratului de la Petesburg era Ioan
Capodistria (l816 - 1822), grec de origine, pe ajutorul căruia se conta.
Tot de la Trei Ierarhi se lansau cererile pentru arme, praf de pușcă și
gloanțe (de care duceau mare lipsă) și galbeni pentru plata șiîntreținerea
armatei, "cei bogați "fiind chemați "să jărtfească o parte din averea lor”,
cum spusese la 24 februarie. Unul dintre aceștia, marele bancher Andreiu Pavli
încercînd să se opună, s-a retras într-o bașcă la Golia, dar n-a rezistat decît un timp,
pînă la urmă fiind silit să deschidă punga și să dea vreo 600000 de lei, contribuind
astfel cu aproape jumătate din fondul de vreo 1500000 cît reușise să adune mișcarea.
Multe ajutoare, entuziaste, soseau din Chișinău, Ismail și Odessa, de acolo venind la
Iași și mulțime de tineri voluntari (volintiri) dar și arnăuți și alți cutreierători de lume.

Strașnica Întîmplare din Ulița Mare: la Trei Ierarhi

pornea războiul pentru Independența Greciei (1821-1833).
Începerea Revoluției se proclama în ziua de 27 februarie 1821, în
fața bisericii Trei Ierarhi cînd întrega armată eteristă în uniforme
strălucitoare și mulțime de privitori, ascultau
cuvintele generalului ce anunțau începutul
luptei de eliberare a Greciei, iar Mitropolitul
Moldovei Veniamin Costache după sfințirea
steagurilor, îi încingea sabia la brîu, deși la Iași
erau mai mulți arhimandriți greci.
Prin gestul său, de unii boieri neîmpărtășit,
întîiul stătător în scaunul sfînt al bisericii
Moldovei lega Țara de soarta Revoluției, chiar
dacă înaltul ierarh fusese invitat la slujbă
printr-o misivă nu prea politicoasă din ziua
precedentă semnată de un aprig susținător al
generalului: ”26 februarie. Mă închin prea
plecat, prea sfinției tale și sărut sfînta dreaptă.
După strălucita poruncă a înălțimii sale de
Dumnezeu păzită, scriu prea sfinției tale să
poftești mîine la biserica Trei Ierarhi, pentru
a săvîrși slujbele propuse. Sfinția ta să nu
pretexteze că așteaptă și țidulă, căci atunci va
merge vrînd nevrînd. Acestea după poruncă.
Ipsilanti în uniformă Al prea sfinției tale fiu duhovnicesc și rob prea
de mavrofor supus Gheorghe Barlas (Documente IV, nr 79).
94
 Probabil că mitropolitul, cu sufletul copleșit de îndoieli căci
domnitorul, “trup și suflet" cu mișcarea, mai prudent, nu se grăbea să
participe la sfeștanie -, ar fi ezitat, gîndindu-se la “trăsnetele"ce aveu să
(oboare asupra țării din cerul înaltei Porți. Mai ales căîn jur se găseau destui
boieri intrigați de faptul că musafirii de peste granițe “invadaseră înarmați
o țară lipsită de orice apărare" (A.D.Xenopoi).
Despre acest însemnat eveniment dădea mărturie același general
Inzov, bine informat scriind: “Prințul Șuțu a obligat încă din seara zilei
de 26 februarie pe mitropolitul Moldovei, Veniamin să oficieze a doua
zi,
adică duminică, Liturghia și Tedeumul în biserica Trei Ierarhi și să
sfințească deasemenea steagurile armatei grecești. Pentru aceasta
armata a fost adunată la ora fixata și prințul Ipsilanti cu cei doi frați ai
săi, precum și prințul Cantacuzino, colonel în retragere și alți
funcționari au intrat înarmați în biserică. în timpul liturghiei ei s-au
împărtășit cu sfintele taine; steagurile lor sunt de culoare albastră închisă
avînd pe o parte o cruce de aur, iar pe cealaltă o flacără care se ridică din
Cenușă și din care zboară Fenixul cu inscripția - «Mă ridic din cenușă!»”

Sfințirea steagurilor Eteriei la Trei Ierarhi

95
 “După sfințirea steagurilor acestea au fost împărțite trupelor”, pe
Ulița Mare, în fața intrării la Mănăstire, petrecîndu-se cea dinții mare
defilare a trupelor Revoluției Eteriei în frunte cu Batalionul Sacru format
din mavrofori, “tineri greci plini de entuziasm ca să se jerfească pe altarul
Patriei” (Xenopol V). Erau îmbrăcați înr-o uniformă specială, neagră, cu
capul de mort la chiveră și la braț, semn că se înfrățiseră cu moartea
pentru eliberarea patriei și nu aveau decît un gînd: “victorie sau moarte
Urmau exemplul Iphygeniei, fiica luiAgamemnon, caruia înaintea luptei cu Troia i
s-a cerut de profetul Calchus să-și sacrifice fata zeiței Diana, ca jertfă pentru victorie.
Ascultător dar zdrobit de durere a convins-o să se urce pe rug unde ea a strigat
înlăcrimată: “Morpentru fericirea Greciei”.
Imnul Revoluției și Marseillesa răsuna din toate piepturile, iar
fanfara dădea elan miilor de participanți și tinerilor ce mărșăluiau
pe Ulița Mare călcînd apăsat gata de luptă în iureșul cîntecului
devenit crez de îmbărbătare.

Primăvara anului 1821 la Iași

Fiindcă acțiunea Eteriei a fost socotită de unii boieri, plină de riscuri
și grave consecințe pentru Moldova,“la 27 prințul Șuțu a chemat la el pe
boierii Roznovanu și logofătul Sturza poruncindu-le să ia măsuri eficace
ca să nu se stîrnească nici un fel de neliniște în rîndurile populației. I-a
prevenit că în caz contrar ei vor fi răspunzători de aceasta Avea și motive
căci “din 28 februarie arnăuții și grecii care nu aveau cai proprii au început
să-iia din oraș, chiar și de la casele boierilor”(Documente\, nr.205). Iscîndu-se
dezordini și producîndu-se multe supărări, mai ales boierilor cu grajdurile pline de cai de
rasă, bătrînul Iordache Roznovanu s-a dus pușcă la postelnicul Iacovachi Rizos Nerulos,
corespondentul și susținătorul lui Ipsilanti, spunindu-i: "Boier postelnic ce este cu cele
ce se întîmplă ?"Neprimind un răspuns satisfăcător a mers și la domnitor. în cabinetul
său găsind și pe Mitroplit si consulul rus, Pisani le-a zis și lor ce fac arnăuții. Avînd o
altercație cu Șuțu și simțindu-se amenințat, n-a pregetat să se recomande că este și consilier
activ rus. Impresionat, domnitorul i-a fi răspuns: ”Eu sunt grec și a venit momentul ca
Grecia să fie eliberată de sclavia și jugul turcesc”, dar apoi a informat pe Ipsilanti care a
adunat armata la Galata si a ordonat înapoierea cailor sau plata lor.
În rînd cu lumea, după sfințire, Mitropolitul Venamin Costache dăruia
și el Eteriei un soldat echipat pe seama sa și patru “ telegari "pentru care
Ipsilante își arăta recunoștința prin o scrisoare la 28 februarie (“Sărut
cu respect sfînta dreaptă a sfinției tale”), iar la 12 martie îi mulțumea
conducerea “Eforiei amicilor din Iași”in frunte cu Serafim Treierarhitul

96
(starețul Treierarhilor), pentru ajutorul de 10000 de ducați "oferit de bună
voie pentru eliberarea Greciei...".
Alte amănunte despre întîmplările zilelor acelea le nota colonelul
rus Ivan Petrovici Liprandi - șeful Serviciului de Informații și Contra Informații
la Divizia 16 rusă dinChișinău- scriind, într-o mare lucrarea despre Revoluție,
că Ipsilanti a sosit cu fratele său Gheorghe în seara de 22 februarie, la
ora 6, purtînd uniforma de general rus “și s-a oprit în casa prințesei
Cantacuzino". Pe drum îl întîmpinaseră cete de arnăuți, iar alții se aflau pe străzile
lașilor. “Postelnicul I. Rizo a venit imediat la prințulIpsilanti și după o scurtă întrevedere
s-a dus la domnitor și s-a întors îndată împreună, cu acesta. Ajutat de Rizo, Ipsilanti a
folosit toate mijloacele pentru a convinge pe domn că tot ce au întreprins se face cu știrea
împăratului Alexandru și că după aceasta un corp de 30000 de oameni va ocupa Moldova",
domnitorul urmînd a rămîne nesmintit pe tronul țării.
" În aceeași noapte parte din turcii care se aflau în Iași au fost uciși fără milă de
arnăuți. Baș-Beșleaga a reușit să se salveze la boierul Rosetti Răducanu, care l-a ascuns
și a putut în cele din urmă să-și salveze viața. Gheorghe Roznovanu și alți cîțiva au
procedat la fel. La biserica Trei Ierarhi mitropolitul Veniamin după ce a
sfințit steagul Răscoalei, a încins pe prinț cu sabia... Prinții Ipsilante și
după exemplul lor și alții și-au lăsat să le crească bărbile, făgăduind că
nu se vor rade decîtla Constantinopole... Adunarea eteriștilora avut loc
in apropierea bisericii Galata, la doua verste de Iași. Prințul Ipsilanti s-a
mutat de asemenea în aceasta mănăstire. Aici au apărut pentru prima
oară caftanele scurte negre și căciulele la fel, cu cap de mort brodat în
lire de argint precum și drapele tricolore cu crucea fenixul și inscripție,
cocardele și eșarfele în culori cu roșu, negru și alb...toți grecii tinerii
aflați în Principate se grăbeau să vină în acest lagăr... Mulți au sosit din
Basarabia și Odessa...Preoții greci se distingeau printr-o însuflețire
deosebită: călări, înarmați și cu crucea în mîini, ei galopau neîncetat în
toate părțile și însuflețiți de un nemărginit patriotism, asemănător mai
mult cu fanatismul, îndemnau poporul la arme. Dar nici unul dintre
comandanți nu s-a gândit să introducă vreun fel de organizare sau
disciplină printre oamenii care soseau neîncetat în lagăr... între timp
Moldova întreagă a fost lăsată pradă tuturor cruzimilor comise de
arnăuți... Pretutindeni unde se aflau în Moldova turci, indiferent cu ce
treburi și care aveau nenorocirea să cadă în mîinile arnăuților au fost
omorîți cu cruzime. Pretutindeni le jefuiau casele, luau lucrurile, caii,
În scurt timp acești creștini au întrecut atunci în grozăvie chiar și pe
turci... rămîneau peste tot doar urme de sînge și foc"(Documente V,
I. P. Liprandi, caietulC). Adminstrația domnitorului slăbise și Moldova a fost
97
lăsată la voia întîmplării, "nemulțumind boierii și populația", căci unii
dintre arnăuți, cruzi de felul lor și hrăpăreți, învățați cu jafurile și
simțindu-se stăpîni întinau idealurile revoluției.
Evenimentul de la Iași fiind foarte important și crucial pentru viața
Balcanilor, observatorii armatei ruse erau cu ochii pe el. așa că și
colonelul rus I. Pestei, raporta generalului Pavel. D. Kisseleff cele
petrecute (8 martie). Căpătase informațiile de la consilierul de stat Rosetti
Roznovanu “unul dintre boierii cei mai bogați și de seamă din Principatul Moldovei”,
care i-a fost prezentat prin Krupenschi, viceguvernatorul Basarabiei, unde acesta
găzduise. Amintea și el faptul extraordinar că la 2 7 februarie mitropolitul
a săvîrșit sfințirea steagurilor "din porunca prințului Șuțu", implicînd
astfel țara în evenimentul pe care și Rusia îl privea de departe. în plus
mai arăta că la cocarda grecească se foloseau culorile steagului rusesc:
albastru, roș și alb, iar uniforma generalului și a întregii sale suite se
compunea dintr-o venghercă
- veston de croială ungurească
- din postav negru, găitane de
șnur negru, pantaloni negri de
călărie, centura neagră,
căciulă neagră de arnăut cu
cocardă tricoloră, eșarfă de
mătase roșie și două pistoale
la brîu. Era uniforma tinerilor
mavrofori. "A doua zi după
sfințirea drapelelor, adică de
28 februarie, arnăuții au
început să ia din oraș caii de
Eteriști care aveau nevoie”.
Intervenindu-se la domnitor
cea mai mare parte dintre cai a fost plătită (Documente I, nr.210).
După organizarea trupelor adunate la Galata, în ziua de 1 martie,
generalul Ipsilanti și cumnatul sau Cantacuzino, împreună cu vreo 3000
de luptători greci, bulgari, sîrbi, albanezi, porneau spre București,
trimițind un corp de armată prin Birlad, iar ei cu altul, mergînd prin Tirgu
Frumos unde se opreau în 2 martie. Ajungînd la Roman generalul cerea
Divanului Țării Românești hrană și conace pentru ostașii săi (5 martie).
După alte vreo 8 zile de trecere prin tîrguri și sate cu spaimă și neliniști,
ajungeau la Focșani, mergînd mai departe.

98
 Pentru sprijinul acordat Eteriei, Veniamin Costache,
Mitroplitul Moldovei, primește carte de afurisenie
patriarhicească...
În toiul acțiunilor venea însă și decepția. Pe 28 februarie/ 12 martie
la Iași se afla, fără tăgadă, că țarul nu accepta ca Rusia să fie antrenată în
mișcare, așa cum dăduse a înțelege Ipsilanti și-i cerea acestuia să se
întoarcă în Rusia. Astfel Moldova se vedea rămasă singură de izbeliște
și învinovățită pentru încurajarea și susținerea răzmeriței, faptă gravă
ce urma să aducă pedeapsă înfricoșătoare. Neamestecul Rusiei era
cerința marilor imperii europene întrunite în Sfinta Alianță religioasa
înființată la Paris in 1815 de împărății Austriei, Rusiei si Prusiei cu scop
așa zis de apărare religioasă. Fiindcă avuseseră de a face cu revoluțiile
din Franța, Italia, Spania și Portugalia nu sprijineau revolta lui Ipsilante
și nici pe a lui Tudor Vladimirescu din Muntenia. Rusiei i se impunea să
păstreze pacea abia încheiată cu Poarta.
Încercînd să rezolve problema, Ipsilanti răspunsese misivei
împărătești, propunînd ca teritoriul Greciei să fie autonom, el
retregîndu-se în regiunea muntoasă a Țării Românești, fără a mai porni
“nici un fel de mișcare contra turcilor, afară de cazul cînd ei vor porni
contra mea" (14 martie).
Rămas descoperit pentru fapta sa, la sfirșitul lui martie, Mitropolitul
Veniamin primea prin consulul rus și boerul Roznovanu o felicitare:
“Cartea de afurisenie și blestem”, slobozită în 11 martie de patriarhul
Grigore al Constantinopolui și episcopii sinodului (vreo 21), împotriva
celor care porniseră răzmerița. Conținutul era neîndurător și totodată
se cerea “a fi publicată și cetită tuturor locuitorilor din Moldova prin
biserici, ceia ce a și făcut mitroplitul Veniamin" (C. Erbiceanu, Istoria
Mitropliei Moldovei...). Cartea - considerată “la poruncă" - numea revolta
“anticreștinească", fapt pentru care slujitorii tuturor bisericilor
ortodoxe, inclusiv Veniamin, mitropolitul Moldovei trebuiau s-o
condamne și s-o blesteme pentru a stîrni oprobiul întregului popor
împotriva răsculaților. Pe cele două pagini, scrise grecește, “Grigore cu
mila lui Dumnezeu Arhiepiscop Constantinocetății și a toată lumea
patriarh"arăta că Eteria, prin domnitorul Mihail Șuțu “mic șiprostu, pe
care împărăția l-au înălțat la trepte, l-au îmbogățit, l-au ocrotit”, împreuna
cu Alexandru Ipsilanti, făcuseră mare rău împotriva creștinității și a celor
de Dumnezeu rînduite...
99
 "Și dar scriind, poruncim și închijășuim Sfinției tale, ca unul ce te
afli locului Arhiereu și însuși fără mijlocire și prin supușii igumeni,
ieromonarhi, și duhovnicești părinți să propăvăduiți înșelăciunea
pomeniților cu rău scopos omenii și să-i dovediți obșteștipierdători și
deșert cugetători... căci și biserica și neamul îi are urîți și aruncă asupra
lor cele mai osîndite blăstămuri... Ca pe niște mădulari putrede îi are
desbinați despre toata intregimea creștinească curată și sănătoasa, ca
pe niște călcători dumnezeieștilor legi și apostoleștilor orinduiri...
afurisiți sint, și blestemați și neiertați și nedeslegați după moarte și
supuși vecinicei anatemi, pietrele, lemnile și fierul fie deslegate, iar ei
nici de cum, desfăcîndu-se pămîntul să-i înghită pre ei ca pre Datan și
pre Aviron... să-i bată Domnul pre ei cu răceli, cu lungoare, cu stricare
de văzduh și îngălbenire. Facă-se ceriul cel deasupra lor de aramă și
pămîntul cel de supt picioarele lor de fier. Tae-se fără de vreme din viața
aceasta și pe lîngă aceste păgubindu-se și de cea fiitoare, cază preste
capetele lorfulgerile dumnezeieștii urgii și fie averile lor spre de istov
peire și pierdare. Facă-se fiii lor sîrmani și femeile lor văduve, într-un
neam șteargă-se numele lor cu sunet și să nu rămînă lor piatra pe piatră,
îngerul domnului să-i gonească pre ei cu sabie de foc..."
După felurite și tot mai îngrozitoare blesteme - care pentru trăitorii
de atunci erau cutremurătoare - Cartea se termina cu amenințarea
directă, adresată mitropolitului, că dacă nu va face întocmai: "nu veți
arăta cu lucrul, sîrguința și silința spre întoarcerea celor rătăciți”, va fi
oprit de la slujbă rămînînd demn de focul Gheenei.
Pe lîngă cartea sfîntă primea și o scrisoare personală în care “numai
nu-i zicea eterist”(C. Erbiceanu Istoria Mitropoliei Moldovei...) și-i cerea să se
lupte să-și dovedească nevinovăția și să elibereze pe acei trecuți la Eterie
prin "jurămîntul satanic", altfel așteptîndu-l caterisirea și greaua
pedeapsă: "dacă nu te vei grăbi te vei vedea căzut din gradul ierarhic".
Păcatul sfințirii steagurilor, talerii, telegarii și ostașul înarmat dăruit
Eteriei nu se puteau trece cu vederea...

...iar Patriarhul Constantinopolului și membrii

Sinodului sunt spînzurați...
Îngrozit, mitropolitul răspundea la 1 aprilie raportînd executarea
ordinului, traducerea anatemei, împrăștierea ei și citirea prin biserici.
Deasemeni amintea căîn trupele eteriste “nu-s români” ci mai ales greci, mare
parte dintr-acei care "n-au nici casă nici masă’. Erbiceanu, Istoria Mitropoliei).

100
 Așteptând îngrijorat urmările, peste cîteva zile afla, cu groază, că la
Istanbul se iscaseră mari tulburări între populația locală și grecii
intervenind și soldații. A doua zi după ce a fost numit un nou vizir cu
misiunea să facă ordine (10/22 aprilie), după liturghie, locuitorii
Istanbulului vedeau patriarhul cu arhereii din sinod atîrnînd, spînzurați,
ca niște tîlhari, la ușa catedralei (Istoria Mitropoliei. Epistolie din
Constantinopol...). Patriarul Grigore, născut în Moreea (1739), se afla la a IlI-a alegere
fiind uns din 1818 și era acuzat de sprijinire fățișă a răsculaților eteriști, între care și
acei din locul nașterii sale. Au urmat alte dezordini, cu morți și violuri, așa cum scria
un martor la 13/25 aprilie: “orașul a devenit un înfricoșat iad”. După principate grecii
din Moreea începuseră și ei lupta, faptă ce a contribuit la executarea patriarhului
(Enciclopedia Britanică).
Uciderera fiind considerată o gravă insultă adusă bisericii ortodoxe,
în Rusia a început susținerea fățișă a grecilor, răcindu-se relațiile cu
Poarta. Drept consecință la Odessa se organizau funeralii pentru patriarh
(Lukia Droulia, Philhellenisme, Atena 1974 - Bibliografie ce cuprinde vreo 2085 titluri
și lucrări inspirate de Războiul Independenței Greciei, 1821-1833).
Mai tîrziu ministrul de Externe al Rusiei, Ioan Capodistria avea să se și ridice de la
masa tratativelor cu turcii, retregîndu-se prin Iași, spre țara lui.
Ca să scape de așteptatele represiuni, unii dintre foștii dregători greci din Istanbul
se refugiaseră, plecînd cu vapoarele la Odessa, precum membrii familiilor domnitorilor
Hangerli, Caragea, Șuțu, fratele domnitorului de la Iași și mulți alții.
Speriați și ei de consecințele așteptate, boierii ieșeniîși strîngeauîn
pripă catrafusele și plecau către zonele de carantină înființate la Sculeni
pe malul rusesc al Prutului, pentru adăpostirea refugiaților înainte de a
li se acorda intrarea în țară. Acolo se refugiase și consulul Rusiei de la
Iași: Andrei Pisani (Pizane) ca și Pini de la București, transmițînd ieșenilor
pricazurile Curții imperiale.
În aprile Iașii trăiau zile grele. Înspăimîntați de pedepsele ce se bănuiau
din partea Porții, care trimitea armata peste Dunăre, dregătorii Curții
domnești fugeau aproape toți în Bucovina sau peste Prut. Din martie 29,
părăsise Iașii chiar și domnitorul Mihail Șuțu, care la începutul revoltei se
visase domnitor și peste Țara Romînească unde colegul său nehotărît,
domnitorul Alexandru Șuțu, își dăduse duhul muncit de gînduri negre.
Plecînd M. Șuțu lăsase țara pe seama unei căimăcănii de boieri,
condusă de mitropolitul Veniamin. Acesta încerca să șteargă păcatul
săvîrșit la Trei Ierarhi față de Poartă, semnînd cîteva ofise ca acel din 30
aprile prin care chema locuitorii Dorohoiului să se liniștească și să nu
piardă “vremea cea bună a lucrării pămîntului ca să nu fiți singuri
101
pricinuitori a cei de istov sărăcii” și apoi îngrijorat, cu sufletul plin de
mîhnire, pleca și el peste Prut, de unde nu se dădea plecat nici în 11 iulie
1821, cînd răspundea de la moșia Mitropoliei din Colincăuți invitației
de întoarcere acasă trimise de Ștefan Vogoride, numit caimacan la Iași
(Documente II, nr. 152).
Aproape întreaga cîrmuire a Moldovei se adăpostise dincolo de Prut,
bucurîndu-se "căci s-au milostivit pravoslavnicul împărat al Rusiei
asupra binelui creștinesc și i-au primit cu dragoste pre toți cîți au năzuit
supt scutul său și încă le-au orînduit și leafă pînă ce s-au mai alinat
turburările prin țara Moldovei". Mitropolitul cu unii dintre boieri
ceruseră sprijin și ocrotire țarului, printr-o scrisoare, încă din 4 aprilie
(Documente II, nr.13).
Mergînd pe altă cale, ca să iasă din nenorocire, la 5 aprilie boierii
refugiațiîn Bucovina cereau turcilor înlocuirea domnitorului trădător
și mila înaltului Devlet.
Din partea lui Ipsilanti, la Iași se instalase căpitanul Constantin
Pendedeca (Pendideca), comandantul corpului elen de la marele cartier,
trimis de Ipsilanti cu misiunea să adune și să formeze alte unități. Era
sprijinit de arhimandritului grec de la Trei Ierarhi și Filosoful Ștefan,
profesor de la Școala domnească (Academie), aga orașului fiind numit
dascălul Hrisochefal.
Datorită dezordinilor și jafului
provocate de aceiași arnăuți nedisciplinați,
puși pe căpătuială, prin tîrguri și prin sate,
se iscaseră multe tulburări și pricini,
populația devenind ostilă mișcării. Pentru
siguranță negustorii, mai ales acei turci scăpați de
năpasta din februarie, își găsiseră adăpost în curtea
consulului austriac Iosef Raab care pretindea
domniei protecție pentru supușii chezaro crăiești (18
aprilie). Boierii rămași în Divan încercau să-i apere
pe turcii scăpați cu viață trimițîndu-i păziți peste
Prut tot în carantina de la Sculeni.
Spre a preîntîmpina jafurile în unele localități
Unul arnăut în atac din ținuturi se organizau gărzi de apărare împotriva
arnăuților.
Înfricoșat deîncele
petreceau jur,
ce ispravnicul
se Ținutului Neamț, spătarul
Sturza, chema locuitorii printr-o proclamație la apărare.

102
 Ajungînd zvonul “neorinduielelor” ce se petreceau in Moldova la
urechile lui Ipsilante - in tabăra de la Tîrgoviște - acesta a trimis îndată
la Iași cu sarcina de comandant suprem al trupelor pe generalul
Gheorghe Cantacuzino ajutat de căpitanul Athanasie cu o trupa de
luptători destoinici, să restabilească ordinea (6 mai 1821). Sosind iii
capitală, unde Pendedeca nu ar fi dorit să vină, dar l - a primit cu parada
(în 23 mai), Cantacuzino da ordin acestuia și arnăuților să înpoieze
bunurile luate, afară de arme și pîine, interzicînd asemenea fapte. Publica
și o proclamație prin care cerea ca în "viitor nici unul dintre soldați să
nu îndrăznească să ia cel mai mic lucru de la cineva, din orice clasă
socială". Principala bază a mișcării rămînea: “credința și Patria "Dacă
unii dintre boieri ni s-au arătat dușmani prin acțiunile lor, sfînta pronie
are să-i pedepsească pe aceștia ca pe niște persecutori ai creștinismului.
Dacă locuitorii săraci înșelați de aceștia au urmat pilda lor, aceștia
sunt vrednici de milă și nu de pedeapsă... Să ștergem din inimile lor
teama nemărginită ce i-a cuprins... ” Drept consecință ordona soldaților
să nu provoace neorînduieli și să nu se amestice în adminstrația locală.
Fiindcă trupele turce se apropiau de oraș, la 1 iunie 1821 cneazul
Gheorghe Cantacuzino, retras “în stratopedul (tabăra) de la Copou”
dădea altă proclamație către locuitorii moldoveni prin care îi îndemna
să se ridice din robie și-i anunța că se retrage din Iași, pentru a nu periclita
așezarea și înzestrările sale. “Eu, însă pururea din suflet dorind binele
și fericirea patriei noastre, am găsit de cuviință și de mare trebuință
tragerea mea și a oștilor din oraș, ca prin acest mijloc să vă puteți păzi
întru nevătămare cathedra și averile voastre despre cumplita calcare a
vrăjmașilor, de care nu ați putea scăpa, dacă războiul s-ar urma
împregiurul acestui oraș și în lăuntru". Nu voia să aducă Iașilor
"înfricoșata pildă a Galaților și a Focșanilor” orașe nimicite și incendiate
în timpul luptelor dintre trupele turce și eteriste (Documente II, nr, 133).
Mai tîrziu unii dintre camarazii de arme aveau să-l considere trădător al
cauzei, socotind retragerea drept fugă aproape de Prut. Generalul
mergea în tabăra elenică înființată la castelul de la Stînca Roznovanu,
construind o întăritură lîngă malul Prutului, în așteptarea armatelor turce
ce veneau pe la Scînteia și Bordea și apoi decepționat de Ipsilanti cu
care avusese unele neînțelegeri (iar pe 8 iunie acesta se retrăsese în
Austria), trecea și el Prutul, ca și Pendedeca.

103
 Nu puține ecouri avea și Revoluția lui Tudor
La București cei doi conducători: Tudor cu vreo 6000 de susținători
și Ipsilanti cu vreo 7000 se întîlniseră, plini de supiciuni reciproce și nu
ajunseseră la colaborarea dorită de comandantul grec (30 martie). Tudor
i-ar fi zis musafirui său: "Prințe scopul D-
vstră este cu totul opus scopului meu. D-
vstră ați ridicat armele pentru eliberarea
Greciei, iar eu pentru a elibera pe compatrioții
mei de jugul unorboeri de clasa intîi. Duceți-
va, treceți Dunărea și luptați cu turcii.... Eu
intenționez să lupt cu abuzurile care sfîșie
patria mea ”(Documente V).
Așteptîndu-se rezultatele tratativelor
ruso-turce, Alexandru Ipsilanti se retrăgea
la Tîrgoviște, Tudor Vladimirescu rămînînd
o vreme la București. Amîndoi stăpîneau cîte
o parte din Țara Românească, pentru
înteținerea trupelor, aceea dinspre munți
revenind lui Ipsilanti. Ambele răscoale
stîrniseră ecouri și în Serbia, Bulgaria, și multă simpatie în Rusia unde
intelectualii progresiști le priveau cu înțelegere. în Rusia se făceau apeluri pentru
ajutorarea miilor de refugiati greci aflați pe teritoriul ei (cneazul Al Galițin).
Deși se aștepta un oarecare sprijin din partea marilor împărății,
cărora Tudor li se adresase cerînd protecția poporului, împotriva
opresiunii, acestea întrunite în Sfînta Alianță de păzire a orînduielilor
imperiilor, avînd și ele de a face cu revoluțiile din Italia și Spania erau
refractare. Auzind despre revoluția lui Tudor conducătorii lor întruniți
la Laybach (februarie 1821) o dezaprobau, silind și pe Țarul Rusiei, aflat
la întrunire, să retragă lui Tudor decorația primită în războiul precednt
și să dezavueze Eteria. Socotind-o, înțelegător, rod al ‘‘spiritului
neliniștit ce bîntuie vremea noastră” țarul îl scotea și pe Ipsilanti din
rîndul ofițerilor Rusiei, dar cerea și Turciei să nu trimită trupe în
Principate. în acest sens intervenea reprezentatul său la Istanbul, dorind
ca Poarta să ducă tratative cu răsculații.
Cu toate acestea la 1/13, mai prin Brăila intrau în Moldova 8000 de
ostași turci, prin Silistra 7000 și prin Vidin alți vreo 7500 în Muntenia.
Retras de la Cotroceni spre Pitești, la Golești, Tudor era bănuit de înțelegere cu
turcii. La fel, el nu avea încredere în condamnații eteriști presupuși că voiau sa-i atragă
104
pandurii ca lefegii. Cele două armate nu colaborau. Apăruseră neînțelegeri și între
căpeteniile lui Tudor din lipsa banilor pentru plată. Tudor pedepsea fără reținere pe
acei care jefuiau nedorind ca trupele sale să devină bande de hoți. Executînd pe un
căpitan socotit complotist, stîrnea proteste între susținători și drept consecință, acuzat
de trădare, l-au predat lui Iordache Olimpiotul și Farmache (Golești, 21 mai). Dus la
Tîrgoviște unde urma să-l judece un Divan format în Cîmpulung, la 27 mai era executat
fiind lăsat lui Vasile Caravia, căpitanul nemilos, implicat în execuțiile turcilor de la
Galați, “care l-a închis în Mitropolie și l-a supus interogatorului și torturii, urmărind
scopul de a scoate de la el banii pe care credea că-i are"(S.I.Gîrleanu, Răscoala...). Apoi
a fost împușcat și probabil aruncat într-o fîntînă sau într-un iaz cum auzea colonel rus
Ivan Petrovici Liprandi, povestitorul evenimentelor, socotind că dacă ar fi avut vreo
vină “Tudor trebuia judecat public la lumina zilei” (Documente V). Spre a se liniști
pandurii se lansase zvonul că a fost trecut în Rusia.

Studenții Academiei din Ulița Mare -Eroii de la Drăgășani.

"Reacțiunea Sfintei Alianțe, față de mișcarea eteristă, anatema
Patriarhiei din Constantinopol, dar mai ales dezavuarea ei de către
împăratul Alexandru I, a produs în sinul luptătorilor răsturnări
psihologice catastrofale. Unitatea de luptă a popoarelor balcanice pentru
eliberarea lor a fost pusă sub semnul întrebării. începuse neîncrederea
în victorie și fiecare din conducătorii mișcării căuta să rezolve într-un
fel avantajos pentru sine problema, ajungîndu-se uneori pînă la trădarea
cauzei, în mod deschis. începuseră dezordini în principate, dezertări”.
(Nicos Gaidagis, Sfîrșitul acțiunii eteriste în principate).
Atacați de armatele turce, eteriștii erau bătuți la Nucet, o parte dintre
luptători, cu Ducas trecînd în Austria, iar alții cu Sava s-au predat. La
Drăgășani, tîrgușor în județul Vîlcea dîndu-se lupta finală, în 7 iunie
(st.n), trupele Revoluției erau învinse. Rămas aproape singur, în fața
numeroaselor forțe turcești, Batalionul Sacru, detașamentul de frunte
al Eteriei - format din vreo 600 de tineri infanteriști mavrofori sau
ierolohiți (cei cu haine negre), voluntari idealiști, majoritatea tineri cu
excepționale studii la Academiile din Iași, București și vestite școli din
Europa -, a luptat plin de abnegație pînă ce a fost nimicit. Turcii luaseră
puțini prizonieri și doar muzicanții din fanfara condusă de Dinicu
Golescu. Se considera vinovat de această tragedie Vasile Caravia care
nu i-a sprijinit cu artileria și nici arnăuții nu au intervenit. Armata Eteriei
se descompunea, luptătorii și mai ales arnăuții năimiți fugeau în toate
părțile, spre granițe, cei călări prădîndu-i pe cei rămași pe jos. Acțiunea
din Țara Românească, avea astfel un sfîrșit dureros sau "lamentabil”
(cum avea să scrie contemporanul ei, colonelul rus Liprandi).
105
 Lupta cu armia turcească fiind pierdută comandantul suprem
generalul Alexandru Ipsilanti cu cei doi frați se retrăgea la Mănăstirea
Cozia și apoi trecea în Austria, pe la Turnu Roșu, învinuit și el că a stat
departe de bătălie la vreo 3 mile (A.D.Xenopol). Decepționat semnase
Proclamația din 8 iunie prin prin care considera pe colaboratorii săi
fricoși și bicisnici. Se despărțea spunîndu-le îndurerat: "lașilor,
fricoșilor, turme de norod... ați trădat și pe Dumnezeu și Patria, în
momentul în care speram sau să birui sau să mor glorios împreună cu
voi... Alergați de cumpărați sclavia cu viața voastră, cu cinstea femeilor
ori a copiilor voștri.
Voi, umbre ale adevăraților elini din Batalionul Sacru, fiind trădați,
ați căzut jerfe pentru fericirea Patriei voastre, primiți prin mine elogiile
celor de neam cu voi.” Blestema căpiteniile trădătoare care au lăsat să
lupte fără sprijin, Batalionul tinerilor idealiști. Lupta de la Drăgășani
însemnase pentru ei bătălia de eliberare a Greciei.
Dar nu găsea iertare nici el căci pe teritoriul austriac era închis la
cetatea Muncaci, de unde a fost eliberat abia în anul 1826 după
intervenția țarului Nicoale I. Retras la Viena a murit în 1828, trăind în
neajunsuri durerea unui vis înăbușit în sînge și a unui crez de libertate,
strivit de împărații Europei.

Drumul salvării Drăgășani-Iași-Sculeni

De la Drăgășani o parte dintre luptătorii eteriști porneau spre
Moldova uniiîndreptîndu-se către munții Nemțului, iar alții vreo 700
către Iași purtîndu-se o luptă grea la Galați cu trupele turce intrate în
țară la 1/13 mai. Despărțite și ele, o parte condusă de pașa Iusuf
Bercofceali pornise spre Iași iar alta cu Cioban Oglu spre munți prin
Focșani, Bacău, Roman, Piatra. Pentru început, veneau vreo 3000
pedeștri, 4000 călări, 6 tunuri, urmați și de alții.
Ultimele ceasuri ale mișcării eteriste de la Iași le povestea un martor
aflat la Sculeni (în 6/18 iunie 1821). Trimiși de la Stînca unde se oprise
generalul Cantacuzino, o parte dintre luptători au săpat șanțuri pe malul
drept al Prutului așezînd și cîteva tunuri. Pendedeca cu oamenii săi a
făcut o incursiune spre Vaslui, dar s-a întors la Sculeni in noaptea de 2/
14 iunie, fiindcă oștirea turcă ajunsese la Scînteia, avangardele de
cercetare atingînd Iașii chiar de pe 14 iunie. Erau vreo 200 care au luat
sub pază Palatul domnesc și mănăstirea Trei Ierarhi, trupele principale
urmînd a trece spre tabăra de la Copou pe lîngă oraș (Documente II, Nr. 174).
106
 Pămîntul nemuririi: Sculeni
În ziua de 3/15 iunie dimineața martorul s-a întors de la Stînca la
Iași, să ia niște lucruri. Pe la ora 11 niște arnăuți i-au spus la poartă că
vin turcii. S-a suit pe casa și a văzut că "o mulțime cobora despre Galata
Încălecînd a plecat iute spre Sculeni. Prin oraș începuse jaful refugiului.
Unii arnăuți, ca la urmă, prădau bogata biserică Sf. Sava, alții fugeau
spre granița Rusiei: "Vă puteți închipui ce era în Iași și pe drumul
Sculenilor. Era așa o învălmășeală la pod (mobil, tras cu odgonul), încît am
trecut Prutul abia a doua zi, adica in 16; in acea zi au venit dincoace
Cantacuzino, Pendedeca, domnul conte Capodistria (Capo d’Istria) și
alții. “ Seara s-au auzit dinspre Stînca focuri de arme și după un ceas a
început să ardă la curtea lui Roznovanu "grajduri, șuri, conaculrămînînd
încă în picioare... La 5/17 iunie, pe la 7 dimineața, turcii au venit gloată
dinspre Stînca, precum și din amîndouă părțile pe Prut, apoi a inceput
bătălia. Turcii erau 5000 iar grecii 400; aceștia din urmă aveau tunuri,
iar cei din tîi nu aveau; turcii i-au în conjurat din toate părțile; grecii erau
chiar lingă pod, iar turcii în dreptul carantinei nr. 4 pînă în dreptul
carantinei nr. 2, și lupta a durat astfel 8 ore. Turcii se retrăgeau și iarăși
înaintau pînă ce le-au sosit tunurile; atunci a început un foc puternic
care a ținut doar jumătate de ceas. După aceasta turcii au atacat, i-au
copleșitpe greci și i-au nimicit cu totul; mulți s-au aruncat în apă, 30
sau 40 au scăpat cu viața; ceilalți au pierit de sabie turcească." Cînd
lupta se sfârșise a ajuns dinspre Roman unde fusese trimis, voievodul
sîrb Mladen Milovanovici cu 700 din cei mai buni luptători. Dar nu au mai
putut răzbi armata turcă și bătîndu-se unii s-au aruncat în ape, în dreptul
carantinei nr 2, “dar puțini au scăpat cu viață căci spre nenorocul lor apele
erau mari.... Prutul era plin de oameni, de cai, de arme, de haine etc...".
Voievodul sîrb, întărit pe o peninsulă a Prutului cu un căpitan Ghica
și 50-60 de oameni, s-au apărat înverșunați pînă noptea tîrziu cînd turcii
s-au retras, iar voievodul a plecat și el spre munți unde avea a se întîlni
cu Iordache Olimpiotul retras la Dorna. în bătălia sa pieriseră peste 200
de greci restul de vreo 300 trecînd malul.
Manuscrisul unui Patriot, aflat în muzeul britanic și publicat la Atena
în anul 1926 prezenta și alte aspecte ale luptei de la PrutCei abia 400
de greci, văzînd că dușmanii se apropie au ieșit din tranșeie și i-au atacat
ca niște lei... războinici de neînvins, tineri între 15 și 18 ani, au respins
pe turci cu mari pierderi; chehaia văzînd vitejia nepilduită a grecilor și
107
pierzind speranța că va obține victoria dorită, se hotărî să atace pe greci
cu artileria."(Documente IV, pag.271). Au spart întăriturile și au trecut la
atac general. “Tinerii au luptat cu o deosebită vitejie si lupta va ramîne
in analele istoriei fiindcă 200 de greci au căzut victime luptînd cu sabia
împotriva a 8000 de turci. "(Au murit 900 de turci și au scăpat doar 100 de greci,
prin foc și apă). Generalul Mladen retras pe o peninsulă a rezistat pînă noaptea cînd
niște corăbii rusești au luat soldații. El refuzînd să emigreze peste Prut, a plecat la
Iordache Olimpiotul și Ioan Farmache.
Se remarcase că Turcii foloseau tunurile cu prudență, mai ales de-a
lungul rîului, trăgînd din orășelul Sculeni în spatele apărării grecești
pentru a nu lovi teritoriul rusesc și declanșa ostilități cu marea putere
neliniștită de cursul întîmplărilor, dar cu mîinile legate de hotărîrea
marilor puteri apusene. Bătălia era urmărită de 6-7000 de privitori aflați
vizavi în carantinele de pe malul rusesc. Potrivit căpitanului rus de gardă
Burțov, la 23 iunie Pașa a cerut generalului rus Inzov predarea capilor
revoluției (Cantacuzino, Pendedeca, Tufecci bașa Vasile, Căpitanul Spiro),
dar acesta a refuzat, mutînd pe cei vreo 600 eteriștiîn carantină de la Orhei,
pentru a nu fi luați prin surprindere de turci (Documente II, nr.174).
Un alt manuscris al lui Atanasie Xodilos negustor din Reni ce și-a cheltuit averea
susținînd Eteria, povestește că membrii săi aveau parola: "cum te simți" și se
recunoșteau frecînd fruntea cu mîna stingă. La Stînca a luptat căpitanul Apostolachi cu
150 de oameni, după care s-a retras la rîu. Tinerii luptători văzînd căîntăritura de pe
malul Prutului era slabă l-au socotit pe Cantacuzino trădător si i-au spus părerea peste
rîu. Apoi "au jurat să moară onorabil pentru patrie și s-au sărutat între ei”. (Documente
IV, pag.309). Momentul îl înregistra și Ivan Petrovici Liprandi, autorul unei
lucrări despre Revoluția din 1821, arătînd că sosind de la Stînca în
tranșeiele de pe malul apei, în dimineața de 17 iunie, colonelul Athanasie, a
spus celor care îl sfătuiau să treacă Prutul (ca și Cantacuzino, Pendedeca și
alții): “Știu că vom m uri aici, în aceasta constă și datoria noastră, este vorba
de onoarea întregului nostru popor... ”
"Athanasie a rămas ultimulpemal. El s-a năpustit prin ceata de turci
careîlînconjurau, a căpătat cîteva răni grave și în cele din urmă, lovit de
o lance a căzut mort... ” (Documente II, nr.174).
Turcii sub comanda lui Caragia au dus tragica luptă. Apărătorii greci
terminînd obuzele "au fost nevoiți să întrebuințeze pietre mărunte și
cuie "si au trecut la lupta corp la corp. Colonelul Athanasie rănit, lepădînd
pușca și pistoalele în rîu " s-a aruncat cu sabia în mîna în mulțimea
dușmanilor și, doborîtla pămînt, a continuat în genunchi să dea lovituri
de moarte inamicului pînă a căzut istovit sub loviturile turcilor. Cu
108
moartea lui Athanasie totul era sfîrșit și peste două ore toate capetele
eteriștilor erau despărțite de trupurile lor.” (Documente V, caietul L). Cum
avea să scrie și Iordache Roznovanu, privitor de pe celălalt mal, lupta a ținut de la ”2
ceasuri din zi pînă la 11 ceasurie îndeseară". Era desnădăjudit că la frumoasa lui
proprietate de la Stinca mai intîi pierduse doar atenansele, iar la urmă “totul". S-a distrus
pînă și "catapiteasma de la biserică" și "n-a mai rămas nimic” (C. Erbiceanu Mitroplia...).

Palatul de la Stînca-Roznovanu
Mulți dintre tinerii eteriști mureau strigînd Eleutheria - slobozenie
și libertate - îngînați de clopotul din clopotnița bisericii castelului Stînca,
distrusă. “Zito iElefteria -Trăiască Libertatea - era ultimul lor cuvînt și
apoi deveneau: “Cocala andriomena /Is ton Pruton xaplomena”- oase
sfinte cufundate în Prut (Tînguirea Moldovei, versuri - Documente V). Ca pe O
rugăciune le murmurau și privitorii de pe malul opus.
Castelul de la Stînca fusese ruinat căci Iordache Roznovanu cu cei doi feciori Neculai
și Alecu erau considerați eteriști dăruind mișcării 10000 de ducați și 300 de cai. Dar
văzînd dezordinea bătrînul a trecut Prutul, în ziua de 28 aprilie 1821 cerînd
guvernatorului Basarabiei pentru el și feciorul său dreptul de exil (Documente II- 78).
În carantină se aflau și eforii Eteriei din Iași (Serafim de la Trei Ierarhi, Lucas de la
Florești, Dioghenidis și alții), trecuțiîncă din 31 martie 1821 odată cu domnitorul.
încrezători în victoria Eteriei adunau bani pentru muniții. Ei făcuseră pregătirea
momentului la Iași încă din decembrie 1820, înscriind voluntari și adunînd donații
(Documente IV, nr. 45). Prin ianuarie, formațiile din Iași erau deja alcătuite, domnitorul
cerînd lui Ipsilanti traseul lor (Documente IV, nr.55).
Dincolo pe malul Prutului se afla și postelnicul lacovachi Rizos, care
a stat mereu lingă sufletul lui Ipsilante scriind la 2 5 ianuarie generalului

109
că moldovenii sunt neliniștiți de numărul mare de arnăuți adunați la
Iași. Mulți arnăuți veniți de aiurea, fără conducere, locuiau în hanurile
Iașilor. Batrînul Roznovanu a reclamat domnitorului că "lucrurile de aici
n-au nici o ordine" - Postelnicul Iacovachi ceruse, grijuliu, lui Ipsilante să facă
ordine căci se va ajunge la anarhie și să ia măsuri “ ca să nu fie vătămate in teresele
Patriei comune de o rea întrebuințare" (Documente iv, nr. 56).
Revenise și la finele lui ianuarie cu altă scrisoare către Epitropul
general Al. Ipsilante, căruia eteriștii îi jurau credință, fără a se supune
ordinei (31 ianuarie, Documente IV, nr. 58).
Disperat, postelnicul Rizos, trecut cu tot sufletul de partea cauzei,
arătase că în Iași este "foarte mare dezordine" din cauza "purtării rele și
proaste a celor de aici". "Lucrurile merg foarte prost". Cerea generalului
să ordone încetarea dezordinelor și a adunărilor arnăuților și să ia
conducerea de la Gatzos comandantul lor: "în numele lui Dumnezeu,
preîntîmpinați și îndreptați lucrurile ” (Documente IV, nr.60).
Prin altă scrisoare din martie 1821 trimisă din Chișinău, unde se retrăsese dăduse
și unele indicații strategice pentru apărarea Galaților.
Așa cum bănuise dezordinea afectase puternic cauza revoluției din
principate și aflat pe malul rusesc privea disperat sfîrșitul ei tragic.
La bătălie asistau neputincioși, de pe celălalt mal, ca la un spectacol
de tragedie și generalii ruși Insov și Kisseleff. Mai înainte le propuseseră
tinerilor luptători să treacă în Carantină unde se găseau mii de refugiați,
încercînd și noaptea să-i salveze cu bărcile. Atenționaseră și pe
comandanții turci, să nu tragă cu tunurile, căci dacă vor cădea proiectilele
pe teritoriul rus ei vor fi nevoiți să răspundă. Lîngă ei profesorul-postelnic
Iacovachi Rizos plîngea. Sub ochii săi tinerii elevi și academiști luptau pînă
la ultima suflare. Căzînd decapitați de paloșurile neiertătoare unii
murmurau ca pe o rugăciune cuvintele Marseillezei grecești cîntată de atîtea
ori în clase, în grădină și la serbările sfârșitului de an. Rămas credincios
crezului lor avea să ceară prin ziarele europene sprijinul pentru eliberarea
Greciei (AtanasieXodilos, Societatea prietenilor in revoluție, Documente IV). În calitate
de martor publică și o evocare dureroasă a anului 1821 și a bătăliei de la
Sculeni (C. Erbiceanu, Istoria Mitropoliei).
Despre Eterie și lupta ei scria prin 1828 și Gh. Cantacuzino,
probozind puterile Sfintei alianțe creștine care au lăsat pe frații lor
creștini sa fie măcelăriți (Documente, IV). Efectul acestor scrieri și intervenții
nu a fost de neglijat căci s-a creat opinie de sprijin în toată Europa.

110
 Ultimele clipe ale Eteriei din Moldova
Momentul a stricat și relațiile Rusiei cu Turcia, ambasadorul
Stroganov cerînd retragerea armatelor turce din Principate și încetarea
represiunilor. Pe teritoriul Basarabiei începînd a se aduna mari unități
ruse, la ele participau cu însuflețire și tineri greci.
În august era înăbușită și rezistența pandurilor lui Tudor retrași dincolo de Olt, iar
arnăuții din Principate vînați ca niște lupi.
Boierii începeau a reveni acasă. Astfel a procedat bătrînul Teodor Balș, care la 3
octombrie scria că s-a întors și va înștiința Pașa care "ieste minunat, om bun și milostiv”
(Documente II, nr. 204). în oraș turcii puseseră steagul roșu-alb și albastru pe casele
consulilor rus și austriac, iar Balaban Oglu trimis cu 2500 de oameni și 20 mortiere s-a
așezat la Galata, în casa lui Ipsilanti (Documente II, nr. 169).
Cealaltă grupare a eteriștilor cu Iordache Olimpiotul și Ioan Farmache, se aflau în
munții Neamțului și nu încetaseră lupta cu toate că la începutul lui august 1821 noua
conducere a Patriarhiei Constantinopolului "Evghenie, cu mila lui Dumnezeu,
arhiepiscopul Țarigradului Romii cei Nouă și ecumenicescul patriarh ”, cu alți episcopi,
cereau insistent grecilor "apostați și haini"să se "trezească, pentru Dumnezeu", să
renunțe la răsvrătire și să dea ascultare Înaltei Porți (Documente IV, nr.142).
Aceștia se retrăseseră la Secu făcînd din mănăstire o redută unde se afla mulțime
de "norod" și umpluseră mănăstirea "de tot felul de calabalîcuri... Au venit la poarta
mănăstirii Secu unde cu toate că starețul le-a spus că vîră mănăstirea în primejdie au
intrat vreo 500. în mănăstire mai erau vreo 100 de călugări si 100 de mireni. Nu era nici
hrană pentru cai și atîția oameni” (13 iulie).
Începînd lupta cu turcii care au înconjurat zidurile mănăstirii "călugări, călugărițe și
mireni cu soțiile lor, toți în toate părțile ca cei turbați, alerga și se gramădie unii peste alții
ca să nu arză și numai prin beciuri scăpa. Așișderea și caii alerga prin toate părțile nechezînd
și căutînd loc unde să scape de foc, căci căde tăciunii peste dînșii și-i arde."
După mai multe zile de luptă Iordache a murit, aruncîndu-se în aer cu pulberăria
de la mănăstirea Secu, iar Farmache cu vreo 20 de luptători și trei călugărițe a fost luat
prizonier, legat în lanțuri, dus pe jos la Iași și apoi trimis la Istanbul și executat la Pera
(Documente III).

Pătimirile Ieșilor și ale Moldovei după evenimentul

de la Trei Ierarhi
Cum se așteptau moldovenii, ostașii din trupele turcești răspunzînd
silniciilor arnăuților, care omorîseră negustorii și funcționarii Porții,
loveau fără milă, căutînd pe cei vinovați, aprinzînd curțile boierilor
hainiți față de Poartă și împrăștiind spaima în jur, ca la toate războaiele
vremii, CÎnd se lupta pentru pradă. (De exemplu, ucigașii feciorilor lui Ibrahim,
Aga de la Roman, erau urmăriți și prin septembrie 1823, (Documente IV, 150).
Dorind să evite jafurile ienicerilor- ostași războinici și sîngeroși ca
și arnăuții și greu de stăpînit - care considerau orașul în pradă, aparținînd
111
dușmanilor greci Chihaia Bei cantonase trupele în corturi pe dealul
Copoului. Venind însă ploi mari și inundîndu-se corturile, a acceptat
propunerea comandanților pentru cantonarea trupelor în casele libere
din tîrg, unde au fost dispersați și aproape imposibil de urmărit.
Comportamentul comandantului față de localnici, considerați
supușii Porții, a fost amical cum scria arhimandritul Isaia, vechilul
Mitropoliei din Iași către mitropolitul Veniamin Costache la 3 iulie 1821;
"Măria sa Chihaia Bei cu toată partea ce era așezată în lagărul de la
Copou s-a tras în oraș, așezîndu-se Măria Sa în curtea Domnească și
agatele prin curțile boierești, iar parte prin mahalale ;umblă pre uliță
creștinii și nimănui nimica nu face, dar încă îi și încungiură avînd pe
toți la toți la dragoste... Euîn toate zilele merg la Curte laMăria sa Chihaia
Bey și la ceilalți Pași și toți mă întreabă de mi-au venit răspuns de la
Sfinția Voastră". Potrivit ordinelor de la Poartă, ca să nu strice Țara,
comandanții doreau întoarcerea mitropolitului și a boierilor cît și
restabilirea rapidă a ordinii în oraș.
Beciurile Iașilor și Moldovei fiind pline de butoaie cu licorile viței de
vie, soldații turci ca și arnăuții Eteriei ca și acei de la Tîrgoviște "nu se
trezeau din urmările abundenței vinului" (cum constata ofițerul rus Liprandi),
toții soldații ajungînd de nestăpînit. Treaba aceasta avea să se întîmple și în
zilele războiului din iunie 1941 cînd soldații unui regiment român cazat la castelul
Stînca secau vinoteca, făcînd pe străpînul său să reclame Conducătorului Statului.
"Ienicerii nu se supun șefilor lor. Sunt mai totdeauna beți și fac cele
mai mari neorăînduieli... în oștirile turcești din această provincie nu
există nici o disciplină. Silniciile și jafurile ca și altele asemănătoare
continuă și probabil în cîteva luni Moldova va ramîne cu totul pustie"
(Documente II, nr. 166).
0 mărturie din iulie 1821 scria:
"Oștile turcești, aflate în Iași, erau alcătuite din opt mii de oameni.
Acum au venit și alțipatru mii de asiatici, care nu au altă îmbrăcăminte
decît pături de cai. Seraschierul îi scrie pașei din Iași că trimite de la
malurile Dunării pe acești nenorociți ca să se folosească de împrejurări
și să cîștige ceva în Moldova. De aceea, împrăștiindu-se ei în sate, răpesc
tot ce găsesc... și multe sate s-au pustiit" (Documente, II, nr. 166}.
Un manuscris de pe atunci lăsa și el însemnarea:
"Capitala Iași, rămăsese mai de tot pustie, pentru că puținii creștini
cari mai rămaseră, și aceia foarte mult rău patimea. Căci pre cîte fete și

112
băieți și muieri tinere au găsit turcii, rar care au scăpat de spurcăciuni.
Și bisericile și mănăstirele au prădat și au ars și pre oameni i-au muncit
ca să spuie averile cele îngropate" (Documente iiinr.72).
“La Iași se continuă vînzarea publică a călugărițelor, iar la spitalul orașului se află
pete 200 de băieți și fete mai mici de 12 ani victime ale bestialității ocupanților."
Scriind unui demnitar din preajma țarului "iubitorul de oameni și
apărătoriul pravoslaviei”, Veniamin Costache arăta și el tragedia
Moldovei în care domnea "Foc, sabie, dezbrăcare, răpiri, dărmarea
bisericilor, omorîrea slujitorilor, silnicia feciorilor, răpirea femeilor de
lîngă bărbați și a fiilor de lîngă părinți, prada caselor, ridicările vitelor...
și după toate acestea silnicia schimbării legii...” (Istoria Mitropoliei).
Trupele turcești așezate în oraș, întărite prin octombrie cu încă vreo
șase mii, aveau să fie retrase abia după instalarea caimacanului Ștefan
Vogoride (toamna 1821 -iulie 1822).înacestscop se trimitea din Istanbul
un emisar special, Kociuc (Kuciuc) Amed, pașă cu două tuiuri (general),
care vorbea bulgărește, românește și a dus tratative cu Ivan Petrovici
Liprandi la Sculeni pentru problemele frontierei, fumînd împreună și
gustînd șerbet cu rom și apă.
Acesta a reușit să scoată din țară ienicerii indisciplinați, după mai
multă trudă, pe Ulița Mare, la "Cioc meidan"purtîndu-se un adevărat
război. Ca să-l curme comandantul lor Cioban - Oglu au tras cu tunurile
în ei (spune N. A. Bogdan).
Unii ostași pașnici se făcuseră paznici și rostuiau ceva bani apărind
casele boierilor plecați și cerînd plata pentru servicii, cum i se întîmpla
vistiernicului Alecu Balș, fugit la Cernăuți, unde primea o scrisoare de la
Moșia Dumbrăveni, scrisă la 4 decembrie 1821, cu propunerea să dea
agalelor vreo 1000 de lei, altfel putîndu-i-se aprinde curțile (Documente III).

O carte uitată despre Iașii anului 1821: Jalnica Tragedie

Cu mai multe amănunte "Pătimirile Eșilor" aveau să fie descrise în
vreo 4000 de versuri de vornicul Alecu Beldiman în cuprinzătoarea sa
poemă istorică “Tragodiea sau mai bine a zice Jalnica Moldovei
întîmplare după răzvrătirea grecilor - 1821" (Tragedia Moldovei).
Manuscrisul copiat a circulat multă vreme, pînă la tipărirea din 1861 la
Tipografia "BuciumulRomân", fapt pentru care are multe variante (una
intitulată "Jalnica întîmplare a Moldovei după răzvrătirea grecilor),
consemnate de cercetători, precum Emil Vîrtosu, autorul unor

113
 comentarii pe această temă: "Poema era o
pledoarie pentru demnitatea Moldovei, iar
domniile pămîntene - rod fericit și
neprevăzut al răzvrătirii grecești -
înfăptuiau pragmatic această ridicare a
moralului unei națiuni... Întîmplările
petrecute atunci devin mai apoi cruciale în
istoria Moldovei, tocmai prin rezultatele
naționale, rezultate indirecte și nebănuite nici
chiar de scornitorii răscoalei, cari propuneau,
în cazul cel mai fericit (ne gîndim la Alexandru
Ipsilanti), întemeierea unui imperiu bizantin,
cu Moldova și Muntenia drept provincii
integrate" (Despre "Tragedia" vornicului Alecu
Beldiman). Se cunoșteau vreo 23 de manuscrise (multe
scrise intre anii 1830 -1840).
Coperta cărții Jalnica Tragedie Unele manuscrise au și mici note ce
completează informațiile, pe unul cineva
scriind :‘‘în Mănăstirea Tresfetitelor să adună toți eteriștii: acolo să
sfătuesc și numesc pe postelnicul Rizu (Iacovachi) ministru a toată Eteria,
iar efori pe vlădica Irinopoliosu de la Golâia,pe Tresfeteanu (Trisfetiteanul,
starețul Serafim de la Trei ierarhi/ pe Luca Floreșteanu starețul de la Florești,
pe Deoghenide (un lipscanu neguțătoriu) și pe Panaitachi Panu). Toată Curtea
Domnilor s-au arătat. După a ei pildă, începură a să scrie la Eterie băeții
de prin dughene tot ce era grec. Eforii dau proclamație că primesc ostași
cu leafă, care proclamație s-au lipit pe toate ulițile orașelor; cu această
urmare s-au curățat tîrgul de toți răii. Și pentru ca să poată da arme la
cei ce nu avea, au publicat că orișicine ar avea arme, să le ducă în
Mănăstirea Tre Sfetitelor, spre a-și primi plata pe ele, căci la dimpotrivă
urmare să vor lua cu sila. Totodată au cerut și 2000 de cai din țară. La care
toate acestea, boierii cu mitropolitul s-au împotrivit. Atunci au început
arnăuțiiaprăda hanurile, dughenile și toate casele, fără cruțare sub cuvînt
că se caută arme și cai."
Lucrarea vornicului scrisăîntr-o proză versificată, cu litere chirilice
mai greu de citit de publicul zilelor noastre, deși are iz antieterist, spirit
critic tendențios și aprecieri ciudoase, ca ale unui boier afectat de

114
urmările răzvrătirii, pe lîngă întîmplările mai înainte prezentate
cuprinde și alte amănunte interesante despre viața Iașilor fapt pentru
care merită a fi parcursă, măcar parțial:
“Marți în două-deci și două, în luna lui Fevruariu,
Începu osînda țării și necazul celu amaru.
Ș-așa la unu ceasu de noapte, după ce au înoptat,
FeldmareșaulEteriei cu convoiu s-au arătatu.
Îndată ce au mers la gazdă, îndată ce au sositu,
Vai mie! ce crudă faptă, ce lucru s-au săvîrșitu.
Arnăuții lasă-n voie pe toți turcii a prăda,
De vor sta cu împotrivire, de moarte în ei a da.
La hanuri, în medul nopții, acei mai mulți năvălescu,
Alții a loviBeilicu în cîtu potu se sîrguiescu.
Cine să se împotrivească căci, sărăcii, amețiți,
Fiind toți in așternuturi și întru somn adînciți
Stau zăluzi într-o uimire. Amanu cu toți striga.
Dau averile loru toate și începu a se ruga...
Mitropolitu, boierii și consulii se unescu,
La Curte făcu arătare și cu toții mijlocescu,
Principilui Ipsilanti îi dicu, îi arată toți:
Că este nelegiuire a face atîția morți;
De ce atîta osîndă la nisce nevinovați,
Cînd ei nu ridică arme și cu toții suntu plecați;...
La urmă, cîțiva dintr-nșiiîn Curte i-au adunatu,
Și fără întîrdiere la Galata i-au mutatu
Și de acolo cu pază, în carantină i-au dusu.
Unde au scăpat din grijă, din osîndă șipresupusu...
Trei-sfetitele în urmă casa Eteriei făcu,
Se orînduiesc și efori, după a principelui plăcu...
Cîrma Eteriei toată, ce mai sus amu pomenitu,
Era postelnicul Rizul, ministrul acelu vestitu,
Cu vlădica d-împreună toate la cale punea.
Acolo cum și la Curte, pururea mergea, venea;
Acolo dau hotărîre, acolo alcătuiescu
Eteriștii ca să se scrie, îndată orînduiescu.... ”
Spre mai mare a sa fală, fiul său întîiu s-au scrisu,
Se arăta-n uniformă și cu sabie încinsu;
Îngînfatu de a sa slavă, ades la Curte mergea,
Iarmaică-sa după dînsul, în gura mare plîngea;...
Toți la brîu aveau pistoale, alții cu săbii încinși,
Cu toții de a Eteriei rîvnă, se vedeau aprinși....
Eforii dau proclamații, prin răspîntii le lipescu
Că oameni vrednici de oaste, cu leafă bunăprimescu;
Le dau leafă, le dau arme, și la cei ce nu au, cai;

115
 Eată vreme curioasă pentru cei din Iași crai,
începu prea mulți a se înscrie și cîțiva ciocoi din curți,
Haidăii de pe la vite, bozagii, plăcintari mulți,
Ucenicii de pe la școală, mai mari și mai mici băieți,
Nu sunt goniți nici țiganii zicîndu că sunt îndrăzneți...
Camara orînduiesce, toți jidovii croitori,
A straeloru Eterie, ei să fie lucrători.
Silă le făcu foarte mare, di și noapte a lucra,
Cîte se găteu din strae, îndată le îmbrăca... ”
Nefiind sulițe:
"Dă poruncă armășiea, herarii a aduna,
Și isprăvniciea Curții, lemnele a le lucra.
Șurile cele din Curte, îți părea că-su unu vulcanu,
Ilăile gemu toate sub cel mai vrednic ciocanu.
Unii sulițe lucrează, alții caii potcovescu,
Alții tunurile Curții a găti se îngrijescu.
Două tunuri ce-avea Curtea, din care unul smintitu,
Așa îlu legase bine cîtnu credeai că-i cîrpitu."
Trebuind bani pentru ostași:
“Atunce, toți d-impreună, greci, boieri-negucitori,
Luînd cu ei din călugări, pentru că-s buni cerșitori.
Se pornescu în totu orașul, toți începu a îndemna”
Cereau ajutoare pentru Eterie:
"Grecii toți cu mare fală, alergau, dau agitoriu,
Vrîndu a se numi ori care, patriei mîntuitoriu. ”
Celu mai saracu dintre dînșii, făcea ori ce aru fi făcutu,
În condica Eteriei, să se vadă că-i trecutu. ”
După molifta de la Trei Ierarhi:
"La Galata întindu masa, acolo benchetuiescu,
Isprăvile, biruința, le păru că le privescu..."
Plăcîndu-le părăzile făceau defilări spre Copou. Autorul lucrării -
avînd locuința cam pe locul din coasta Casei Tineretului de astăzi, unde
a fost Jockey Club, - vedea prin fereastre cetele de eteriști mărșăluind
cu doi preoți înainte:
“Unul dintre doi cocardu avea și purta la capu,
Iar altul de firu o cruce o puse la potcapu. ”
Urma un arhiereu cu mulțime de ostași arnăuți și comandanții după
care venea o muzică italiană.
Entuziasmul scădea atunci cînd de la Patriarhie....
" Unu plicu în Mitropolie, din Țarigradu s-au primitu.
Întru elu cărți de blăstămiuri, cîtu te-ngrozeai s-asculți,

116
 Casa vornicului Beldiman
Patriarchu iscălise și din Sinod cei mai mulți,
Blestemuri neaudite pe toți eteriștii greci,
Îi făcea părtași Gheenei și muncei celei de veci.
Blăstămau pe toți aceia ce nu se voru redica,
Să-i gonească, să-i ucidă, și-n picioare a-i călca
Copiile împărțite prin înadinși trimeși.,
Tulbura toți eteriștii din afară și din Iași.
Ură, vrajbă, goană mare, între moldoveni și greci,
Nu puteai, nesimțindu ura, pe lîngă dînșii să treci... “
Căpitanii Pendedeca și Spiru, puși de Ipsilanti să facă ordine în oraș,
se ceartă cu boierii, acuzîndu-se reciproc că nu-s creștini adevărați.
Boierii le cer să părăsească orașul căci din cauza lor țara va fi distrusă
de ieniceri,
“În Trei-sfetitele oastea ce aveau au adunatu,
Cîtă era mai aleasă și putea intra în sfatu.
Întrebă: nu-mi șade bine ți mie să stăpînescu ?"
Aflîndu-se că vor veni turcii a început panica. Boierii și chiar
poporenii fugind spre granițe, unii dintre ei fiind prinși de eteriști erau
închiși la Trei Ierarhi, precum boierul Grigoraș Sturza.

117
 Lipsind poliția și orașul rămînînd în pradă, nemții - cetățenii supuși
Austriei - au organizat gărzi de apărare...
“Nemții se-ngrijescu cu toții, meșteri, dascăli, negustori,
Din rîvna loru ceru să fie lașului apărători,
Căci cei mai mulți aveau casa, dughene, femei, copii,
Bărbăția loru nu ertă a vedea toate pustii...
Între timp mitropolitul a trimis și el pe ascuns, la seraschieriul din Brăila
pe Ghenadie de la Mitropolie cu daruri, să-l asigure că dînsul, boierii și țara
sunt supuși Porții. Mitropolia, apărată de paznici nemți, rămăsese un loc
de rezistență împotriva exceselor arnăuțilot.
La întoarcere, Ghenadie este prins de eteriști aproape de Iași, iar
vornicul Teodor Balș cu banul Ionică Tăutu, trimișii boierilor, la
Ceplenița, în drum spre conacul de la Flămînzi, reședința Balșilor. Sunt
aduși la Iași între spăngi.
"Se oprescu la Trei-sfetite, unde-ndată i-au închisu,
Cu o vrăjmășie mare le punu pază înadinsu, ”
Au stat închiși sub amenințarea uciderii în chinuri. Apropiindu-se turcii
de oraș eteriștii s-au retras la Copou, iar un cavaler Cariani, le-a dat drumul
să fugă. S-au refugiat la Mitropolie, arnăuții mutîndu-se la Stînca...
"Căci era de Prutu aproape și locu îndemînatu,
Vinu prea bunu la Roznovanul, mieiîndestulde mîncatu”
Orașul rămînînd pustiu mitropolitul, lăsat aproape singur, fără “turmă":
“Mîhnitu, scărbitu, pîn-la sufletu, plîngînd foarte cu amaru.
Lasă scaunul și fuge împrostitu, peste hotaru.
Într-o brișcă jidovească a țărei Mitropolitu,
Au intrat în carantină, galbenu și multu ovilitu.
În cîmpu în nisce bordeie, carantină au făcutu,
Cuvîntu n-amu s-arat necazul în care au petrecutu"
Fiindcă armata turcă încă nu sosise, de Sf. Constantin și Elena
Pendedeca își sărbătorea onomastica la Curtea Domnească cu mare
zaiafet, dar îi sosea vestea că venea prin Roman cneazul Gh.
Cantacuzino, trimis de Ipsilanti să facă ordine în capitală. Deși vestea
nu-1 bucura, îi făcea o primire fastuoasă aproape de Iași, întîmpinîndu-1
cu cavaleria căci pedestrimea era goală, rău îmbrăcată. Ajungînd la Curte,
după ce s-a terminat ceremonia primirii, cneazul...
“În casele maicei sale (Ralu Callimachi),cu suita s-au trasu.
Acolo i-au fost șederea și pîn-n sfîrșitu locașu.
Dă îndată proclamații face la toți cunoscutu,

118
 Cum că patria sa este locul unde s-au născutu.
D-această multă sfîntă rîvnă cu totul fiind aprinsu
Lasă toate și aleargă vine aicea întinsu,
își dă nume de Deleanul, acelu din vechi strămoșescu
Depărtează de la sine cu totul pe celu ruse seu;”
Intrînd în conflict cu Pendedeca se retrăgea aproape de Prut unde
punea un inginer prusian să facă o redută lîngă podul umblător, ajutat
și de Pomer fostul ispravnic de la Iași.
“Tunuri fiind numai două, era lipsă și necazu;
A lui Pomer istețime au făcu tu la toți obrazu.
Au pusu cofe-n loc de tunuri, cu pămînt le-au coperitu
Cofele erau spre spaimă, iarpămîntul de-ntăritu. ”
Sub mare presiune se aștepta confruntarea cu turcii:
“La Stîncă la Răznovanul, acolo au tăbărîtu,
Case mari, odăi frumoase, nu putea a fi urîtu;
Maică-sa Ralu Domnița, în cit putea îlu ruga,
Și soția sa Kneaghina, cu toții copiii striga,
Să-i fie milă de dînșii, să treacă iarăși la ei:
- Intră dicu în Carantină, dacă să murimu nu vrei
Intră c-atîta-i scaparea, viața să-ți mîntuesci
Moșii case și țiganii, de vrei să nu-i prăpădesci... ”
Cu sufletul muncit de datoria față de ostașii săi și față de familie,
căci "Mila, frica și mîndria cumplitu îl necăjea”, sfătuindu-se cu Pendedeca a
trecut Prutul la cei 8 copii și soția Elena Gorciacov. Înfrînt și cu durerea
idealului sfărmat a asistat la bătălia finală, privind din Carantină. Rămînea apoiîn Rusia
unde murea în anul 1857.
Din urmă sosea armata celor vreo 20000 de turci formată din:
“Cinci de ianiceri ortale, cei mai aprigi și delii,
Din anadoleni o parte și manahi, dar nu prea mulți,
Îmbrăcați în straie rele, mulți în opinci și desculți,
Darfăcuți toți ca să prade, toți spre aceasta gătiți;”...
Cu greu puteau fi stăpîniți, deși erau date porunci strașnice “țara a nu supăra”,
“Căci saraschierul scrisese și tare au încredințatu
Că e credincioasă Moldova și vrednică de cruțatu...
Mergerea la Brăila a vornicului Toaderu Balș,
Au fost mîntuirea țării căci cenușă aru firămasu... ”
Șeful urdiei Iusufu Kihaia-bei ajutat de Salih Pașa și Ianiceru aga
Osmanu se luptau să-i domolească. Pentru a se face ordine vinovății erau
pedepsiți cu tăierea nasului, a urechilor sau chiar a capului.
Ajungînd trupele la Stînca purtau primele lupte cu eteriștii retrași in castel...

119
 “Și-n odăi și prin beciuri, stîrvuri cîte socotesci
Jertfa cei d-intîi mînie ș-a vitejiei turcesci
A trece pe lîngă curte, de putoare nu puteai,
Căcin-avea cine să-i scoată, sau a se îngriji de ei. ”
Bătălia de la Prut în care Athanasie Tuffeciul conducea apărarea, a
durat peste 5 ore, eteriștii apărîndu-se eroic pînă ce atacatorii au adus
turnurile puse să nimicească întăritura:
"N-oiu tăinui bărbăție a celoru ce amu vădutu,
Căci amu privitu îndrăzneala cît nu era de credutu.”
Dintre acei care la urmă au încercat salvarea aruncîndu-se în apă,
puțini au avut noroc...
“Din nenorocire Preutul vine groaznicu, spumegîndu,
Se împotrivea cu totul scăpării ce-avea în gîndu... "
Fiindcă unii încercau a trece peste apă atîrnîndu-se de odgonul
podului mișcător turcii l-au tăiat, vrînd pe toți a-i îneca...
"Înnegri Prutul îndată de căciule și de morți
Ce cumplită grozăvie și ce geamătu între toți. ”
După lupta de la Sculeni turcii s-au retras în tabăra înființată pe
Copou unde avangărzile ajunseseră din 13 iunie... Pașa cereaîntoarcerea
boierilor fugiți. Fiindcă veniseră ploi mari și nu se mai putea sta în
corturi, unii ostași s-au cartiruit in case și dugheni.
Toamna a sosit caimacanul Ștefan Vogoride cunoscător al țării
fiindcă mai fusese hataman și pîrcălab la Galați. Era mieros, dar socotit
de Beldiman intrigant, căci asmuțea între ei pe turci. Pîrînd la Poartă pe
Chihaia Bei, acesta a fost înlocuit de Mehmet Pașa Muhafisul Silistrei.
Întorcîndu-se și unii boieri se alcătuia un divan punîndu-1 în frunte pe
Ioniță Sturza, cel mai mai bătrîn logofăt. împreună cu pașa acesta încerca
stăvilirea dezordinii și a abuzurilor:
“Un ou sau pui de găină, luatu cu chipu răpitoru,
Se va pedepsi de moarte silnicul asupritoru."
Lipsind alimentele din oraș, populația și turcii se hrăneau cu mălai
în loc de pîine. De aceea ca să scape de foame unii ieniceri fugeau lăsînd
în părăsire "cazanuri, topcii, ustale".
La Iași au venit și trupele care cuceriseră mănăstirile Slatina și Secu,
Ienicerii făcuseră mare prăpăd prin mănăstirile de acolo.
“Pre femei le-au luat roabe, din mînă-n mină mergeau,
Care le erau stăpînul săracele nu știau"...

120
 Ocupaseră și Agapia a cărei călugărițe, în mare parte, reușiseră să
se salveze, ascunzîndu-se înspăimîntate prin pădurea apropiată. Cîteva
fuseseră luate roabe între care una foarte frumoasă, fiica unui boier mazil
din Herța, pe care tatăl cu toate intervențiile n-a mai putut-o salva, fiind
trimisă, pe ascuns, în Turcia.
La Văratec situația fusese mai gravă căci călugărițele s-au pomenit,
pe neașteptate, cu ienicerii la ușa bisericii tocmai în timpul liturghiei la
care participau toate. Spre norocul lor un comandant milos, văzîndu-le
îngrozite, le-a spus: "Fugiți!”
“Preotu, tinere, bătrîne, a fugi se grămădescu,
Că mai au ceva în urmă, cît de pucinu nu gîndescu
Se-mprăștie, împlu munții, zile întregi rătăcescu,
Că-su desculțe, că suntu goale, nici de cum se îngrijescu
Foamea le dărma cu totul, aceasta le prăpădea.... ”
Ambele mănăstiri fiind socotite domenii grecești au fost jefuite. Cum
unii ieniceri voiau să prade și Mănăstirea Neamțului comandantul Salih
Pașa, sosit îngrijorat acolo, a pus pază la porți.
Întorcîndu-se la Iași:
“Enicerii, de mîndrie, îngînfați cătnu s-au datu,
Vînd cu o fală mare cele ce au pradatu;
Blane, strae și odoară, cît vedendu te minunai,
Iar aere, antimisuri, erau harșele pe cai;
în stihare și-n feloane, mulți se plimbau îmbrăcați,
Cu alte multe odăjdii, spre vendare încărcați;...
Evanghelii de preciu mare, sfinte potire cum vrei,
Care de care se vendă, se gîlcevea între ei,.."
De nestăpînit, mulți dintre ieniceri beau prin cîrciumi, trăgeau cu
pistoalele și atacau comandanții lor, făcîndu-i să se ascundă, iar noaptea
puneau foc la case, ca să le poată pradă...
“Cerescule împărate, tare ai fost mîniosu,
De-ai lăsatu astă zidire, în halul acestu, duiosu."
Beșlegii (administratorii militari turci pușiîn localități) pe la ținuturi
erau la fel hrăpăreți, punînd biruri, luînd din gospodăriile sătenilor oi,
lucruri, fete și femei...
"Fete și femei răpite, alții fățiș le țineau,
Priveau bărbații, părinții și-a grăi nu îndrăzneau;
Unul fără ții t o are nu se putea, nu era...
Băeți mulți luați cu sila și alții ademeniți,
De fugea de ei vre unul vai și amar de părinți...
Țipa țara și norodul subt un giugu așa de feru,
Cum au maipututu să ție, stau uimitu și multu mă mieru. ”
121
 Spre mîntuirea țării, la 2 iulie 1822, a venit firman de la sultanul
Mahmud cu porunca să se retragă ienicerii cu Osman Pașa, rămînînd
pentru pază Kuciuc-Ahmed. Firmanul a fost un timp dosit pînă ce Osman
a putut strînge ienicerii, să nu prade țara la plecare, cerînd comandanților
să fie atenți că "nu-ilucru de glumit" și de-or greși ceva "suntețipieriți".
Ienicerii nu se dădeau plecați, trăind bine în Moldova.
La despărțire unii dintre ei au cerut bani de la gazde, iar femeile
rămase "burduhoase" și-au găsit sfîrșitul în Bahlui, în fîntîni și puțuri
unde s-au aruncat, ca să nu nască bastarzi (vreo 14)...
“În opt dile a lui Iuli, sîmbătă s-au ridicatu,
Au scăpat săraca țară de osîndă șipacatu;
Din Iași în josu, prin conace, țipete vaete și amaru.
Pînă ce-au ajuns cu toții și-au trecut peste hotaru."
Unii dorind să rămînă prin sate, ascunzîndu-se, erau căutați și-i
pedepsea Kuciuc-Ahmed, foarte strașnic: "dacă îndrăznea vre unul sub
topuzulluiperea După plecarea ienicerilor a fost ridicat și caimacanul
Vogoride, de o agă din Silistra, și dus la Istanbul.
Ziua de 12 a lunii aducea ștafeta de la Țarigrad cu vestea numirii ca
domnitor, a logofătului Ioniță Sturza (din 9 iulie 1822), pînă la sosire
fiind numit caimacan Toader Balș cu Petrachi Sturza.
Înceta domnia fanarioților... Dar la Iași nenorocirile nu se opreau
căci la 28 iulie 1822 a fost "vai și amar în oraș", izbucnind un
“Focu, încîta treia parte, să mă credi că n-au rămasu,
Etna -îți părea totu orașul, limbi de foc se arunca,
Din ziduri pară, văpaie pînă la ceru se urca...
Oameni arși, pîrliți la față, foarte mulți prin case morți,
Osînda, nenorocirea să arăți în scrisu nu poți,
O stare mai de nimică, care din prăzi au scăpatu,
In sînurile văpăiei de istovu s-au îngropatu.
O parte vapaia arde, alta turcii o răpescu,
De stare nu căta nime, de viață se-ngrijescu...
Căci în ulițile toate și podul (pavajul din lemn) ardea cu focu,
Nu aflai fără jaratecu măcar o palmă de locu.
Monăstiri mari au arsu dece, din ulițe mai mari trii,
Case boierești, și proaste, hanuri, crîșme, la trii- mii;.
Jelanie, tînguire încît te înhiorai,
În norodu n-auzeai altă decît ah! și decît vai!.."
Încheind tînguirea durerilor Moldovei, autorul socotea că
“ nenorocirea țării încă nu s-au isprăvit...", mai avînd multe de "pătimit".

122
 Vornicul fusese martor al evenimentelor și unul dintre boierii care
impreună cu Ioniță Sturza (viitorul domn), cu Ionică Tăutul, Iordache
Rîșcanu și Gheorghe Cuza au alcătuit cîrmuirea înființată de Ștefan
Vogoride pentru adminstrarea țării și orașului.
Recunoscîndu-i- se meritele de participant în cîrmuirea țării, poet
și traducător de lucrări străine, fusese înmormîntat cu cinste în
biserica Sfîntul Neculai (cel Sarac aflată pînă prin 1912 pe locul ocupat acum,
de Casa Tineretului).
El cumpărase prin noiembrie 1812, cînd era numai ban, casele
construite de tînărul inginer Gh. Asachi (1804)în capătul străzii Sîrbești
(Lăpușneanu), pentru familia Balș. Le lăsa apoi fiului său Vasile Beldiman,
la urmă ajungînd la Sculi și la Jockey - Club.

Ecoul faptei de la Trei Ierarhi: viață nouă în Pricipate

Fiindcă mănăstirea Trei Ierarhi fusese locul de pornire al răsculaților
și intre zidurile sale își găsiseră adăpost mulțime de popor, a trăit zile
Sfintei Sofia din Constantinopol. Baricadați în biserică asediații se rugau
Cerului să-i salveze de ienicerii ce băteau la porți și cereau înverșunați
deschiderea lor, căutînd răsculații.
Trecînd pe lîngă mănăstire, mai tîrziu, bătrînii tîrgoveți își aminteau
ziua de 27 februarie 1821 cînd priveau cu emoție miile de cavaleriști și
infanteriști greci defilînd pe Ulița Mare și pe sub zidurile bisericii,
cuprinși de elanul eliberării Patriei strămoșești. în frunte pășea
Batalionul Sacru al tinerilor intelectuali, profesori și studenți, pentru
care viața avea doar două sensuri: Libertate sau Moarte. Jertfile lor de la
Drăgășani și mai ales de la Sculeni unde ar fi putut să treacă Prutul, cum
erau îndemnați, dar au preferat să moară eroic - pentru ca popoarele
Europei să-și întoarcă privirile spre Elada -, nu fuseseră în zadar.
Duhul schimbărilor și libertății se cuibărise în toate țările dunărene
și în sufletul unor tineri boieri moldoveni ce și le doreau și în țara lor.
Prin februarie 1822, vreo 37 dintre ei alcătuiau o societate “revoluționară"
a cărvunarilor (Andronache Donici, Gh. Cuza - postelnic, Vasile Miclescu, Iancu
Cananău, Petrache Surza și alții, precum Teodor Balș care scria unui spătar la 23
februarie 1822 - Documente III, nr 26). Cărvunarii întocmiseră un proiect de
constituție în 77 de puncte năzuind eliberarea țării pe cale pașnică și
accesul la conducere pentru toți cetățenii Moldovei. Unii dintre
participanți erau acei din a II-a și a III-a stare, chemați la viață politică de

123
 cneazul Gh Cantacuzino în ultimile zile ale revoluției (24 și 2 5 mai 1821).
Îi îndemnase să participe la lupta comună și să nu urmeze calea marilor
boieri care au alergat la curțile străine cu pîra ” cerînd intervenția trupelor
dușmane neamului creștinesc." Printr-un ordin emis de la Stînca, în 3 iunie
cneazul Cantacuzino interzisese eteriștilor să se amestece în administrația
țării (Documente II, nr. 130șinr 135). Era însă prea tîrziu.
Simțindu-se vizați, un grup de boieri i-au arătat, printr-o scrisoare,
cît de mult au greșit conducătorii mișcării față de țară: "au pătat
nevinovăția Moldovei cu sîngele a cîțiva musulmanipre care răul norod
i-a împins spre jărtfelnicul cruzimii... Galații și Focșanii n-au simțit
dărmare pînă cînd Eteria n-au dat pricină...
Continește dar, cneazule, continește de niște invitațuri fără folos.
Lasăpămîntul acesta ca să-șiplîngă în tihnă rana ce i-au făcut creștinii,
rană care va rămînela îngrijire veacurilor să o tămăduiască. Mărfuri sunt
silniciile, asupririle, jafurile... care de la fevruar șipîn-acum... au ținut
loc de faptă bună...
Eteria pășască din pămîntul acista... pentru ca nu din lacrimi să simtă
străpezime strănepoții grecilor acestui loc...!” (Documente II, nr. 144).
Ecoul acțiunii eteriste, prin lupta eroică a batalionul sacru de la
Drăgășani și Sculeni și bătăliile din teritoriile grecești s-a împrăștiat în
întreaga Europă. Urmărindu-și politica, Rusia a început pregătiri ce aveau
să schimbe soarta Balcanilor.
Cele două revoluții aveau ca efect sfârșitul epocii fanariote și readucerea pe tronul
principatelor a domnilor pământeni, urmând
înțelegeri între marile puteri cu privire la Grecia și
Principate: Convenția ruso-turcă de la Akkerman
(septembrie 1826) prin care Poarta și Rusia tratau
împreună soarta principatelor.
Într-o zi de la sfîrșitul lui aprilie (25
aprilie/7 mai 1828), trupele ruse trecură
Prutul și în sala tronului Curții Domnești din
Ulița Mare, unde se afla domnitorul Ioniță
Sturza cu boierii, intra colonelul I. P.
Liprandi (autorul memoriilor de spre revoluția din
1821), sosit cu un detașament rus. El era șeful
Serviciului de Informații și Contra informații al
Diviziei 16 Chișinău. Cunoștea bine Iașii, căci încă
din anul precedent venise în Moldova pentru a
Domnitorul Ioniță Sturza

124
conduce o rețea de infomații pentru Balcani și Austria, fiind șeful ei pînă în 1832. Cu
acest prilej și-a scris și notele despre revoluție.
(La 14/26 aprilel828începuserăzboiulruso-turc, la Dunăre,în Balcani șiînTranscaucazia.)
Prezentîndu-se amabil, deși cu un an mai înainte fusese expulzat
din Moldova, pentru activitatea “de spionaj", s-a adresat domnitorului
Ioniță Sturza, pe franțuzește, cu întrebarea: “Prințulmeu cîți oameni de
strajă doriți să vă las ?
La care întrebare Sturza i-ar fi răspuns, prin tălmăci (cu toate că
musafirul știa bine românește): Spune-i dumisale că de vra să mă
păzească din poruncă să-și urmeze datoria cum știe, iar de vra să-mi
facă țeremonie îimulțumec că n-am, nevoie de strajă rusesască, fiindecă
mă păzește Dumnezeu".
Pus sub escortă, fiind considerat omul turcilor (turcofil), era dus în
Carantină la Sculeni și exilat la Tiraspol și apoi trimis la o moșie în Basarabia,
unde a stat vreme de 6 ani, avînd în țară mulți dușmani (rusofili) care îl
acuzau de tiranie și vedeau salvarea țării doar sub umbrela Rusiei sub care
găsiseră scăparea pe vremea Eteriei în cumplitele zile din iunie 1821. Țara
era adînc muncită de luptele celor două tabere.

Biserica Bărboi

125
 Fostul domn s-a întors acasă ca simplu muritor abia după urcarea
pe tron a vistiernicului Mihalache Sturza (1834). Mărturisise că nu dorise să-și
răscumpere libertatea, căciîn timpul domniei sale n-a vrut să agonisească averi,
el rugîndu-se lui Dumnezeu "să blagoslovească atîtpe fii mei cît și faptele mele".
Trecînd apoi în lumea veșniciei a fost îngropat la mănăstirea Bărboi.
După despotismul unor militari din armata de ocupație, la 7/19 noiembrie 1829
era numit președinte plenipotențiar al divanurilor Țării Românești și Moldovei,
generalul Pavel Kiseleff comandant al trupelor ruse din timpul războiului. Rămas în
post pînă în 20 martie/1 aprilie 1834, se pornea
ridicarea Principatelor. Țării Românești i se înapoiau
fostele raiale Brăila, Giurgiu și Turnu, iar lacul Brateș
Moldovei. Comerțul pe Dunăre se liberaliza,
vapoarele celor două țări putînd naviga sub pavilion
național. Mai înainte apăruseră primile publicații în
limba română, precum ziarul “Albina Românească”,
scoasă de Gh. Asachi (1/13 iunie 1829) cu
consimțămîntul guvernului rusesc în acest scop, la
20 februarie 1829 a cerut autorizația, care i-a venit
în 7 aprilie. Imediat, la 17 aprilie și apoi lal0, 15 și
17 mai apăreau foile de probă, tipărirea regulată
începînd din 1 iunie. De la 10 aprilie începuse să
apară și “ Curierul românesc” din București. Nu peste
mult timp se înființa Societatea de Medici și
Naturaliști din Iași la inaugurare participînd chiar
Contele Kiseleff generalul, în 18/30 martie 1833, înzestrînd-o cu o
subvenție. Se îngrădea dreptul de intervenție în
administrația Principatelor; se elabora prima Constituție comună în ambele Principate
(Regulamentul Organic), prin care puterea se separa, domnul cu miniștrii avînd puterea
executivă, iar Adunarea Obștească pe aceea legislativă și se introducea o legiuirea
comună celor două țări, chiar dacă era imperfectă, prefigurîndu-se Unirea. în timpul
său se înființau Arhivele de stat la București și Iași, se executau lucrări edilitare, piețe
fixe pentru vînzarea civilizată a alimentelor.
La 22 martie/3 aprilie 1834 se numeau de către Poartă (puterea suzerană) cu acordul
Rusiei (devenită puterea protectoare), noii domnitori Alexandru Ghica in Muntenia și
Mihail Sturza in Moldova, începîndu-se marile prefaceri. Sub domnia lui Mihail Sturza
se deschidea Academia Mihăileană cu rang de Universitate, Școala de arte si meserii,
Teatrul modern pe Copou și se construiau șosele pietruite, plantate cu stejari. Fire
autoritară și avară, după revoluția tinerilor intelectuali din 1848, peste un an era înlocuit
de blîndul domnitor Grigore Ghica - susținătorul Unirii ce avea să seînfăptuiascăîn 1859.

Un ieșean, cel dintîi ministru de externe

al Greciei Independente
Adesea slujitorii ctitoriei lui Vasile Lupu prezentînd vizitatorilor
mănăstirea, arătau rolul școlilor grecești care au contribuit la dezvoltarea
126
culturii în Principate și au pregătit marele eveniment european:
"Declanșarea Luptei pentru Eliberarea și Independența Greciei
(1821-1833)", urmată de ridicarea și a celorlalte popoare. Începută cu
răscoala din februarie 1821, binecuvîntată la Trei Ierarhi, avea drept
consecință proclamarea Independenței in 1822, acceptată parțial din 14
aprilie 1827, cînd grecul Ioan (Ioannis) Kapodistrias, fostul ministru de
externe la Petrograd și adesea musafir al Iașilor, a fost chemat de compatrioți
și ales de Adunarea Națională primul președinte al al Greciei eliberate. Nu
pentru mult timp căci la 9 octombrie 1831 avea să fie ucis de un complot.
Pentru meritele sale la susținerea Eteriei, ministru de externe al
guvernului grec era numit Iacovache Rizos Nerulos, poetul și postelniciul
Curții Domnești, dînd ieșenilor prilejul să fie mîndri că un concetățean
de al lor ajuns în cel mai important post al guvernului de atunci, a
contribuit la renașterea Greciei, el ducînd tratative grele cu emisarii
puterii ocupante și ai țărilor protectoare ținînd seama și de interesele
lor, dar mai presus de ale Patriei sale.
Prin tratatul de la Adrianopole din 14 septembrie 1829 Greciei i se
recunoaștea autonomia, iar din 3 februarie 1830 independența totală,
sub protecția marilor puteri: Rusia, Franța și Anglia.
De aceea vorbind despre virtuosul patriot și mitropolit Veniamin
Costache, bătrînii slujitori ai bisericii din Ulița Mare socoteau că n-a greșit
deloc sfințind steagul tinerilor eteriști - cum considerau unii boieri turcofili,
datorită uraganului abătut apoi asupra Moldovei. Adesea bătrînii spuneau
că: Prin sacrificiul eteriștilor și al pandurilor lui Tudor Vladimirescu - deși
aceștia nu au luptat alături - și prin suferințele lașului și Bucureștiului,
Moldovei și Munteniei, s-a ridicat steagul libertății deasupra Balcanilor.
Marile enciclopedii ale Europei (Britanică, Italiană, Franceză, Rusă)
scriind despre independența Greciei notează momentul trecerii Prutului,
evenimentelele din capitala Moldovei, luptele de la Dragășani și Sculeni,
numele Iașilor find însemnat între locurile legate de istoria țării milenare.
Toate trecînd, moldovenii, participanți direcți, unii fără voie, la
dureroasele evenimente, așa ca și altă dată în furtunoasa lor istorie,
aveau să spună iertători: Domnul a dat, Domnul, a luat, fie numele
Domnului Binecuvîntat! Și ca totdeauna s-au apucat să refacă
gospodăriile arse, să are ogoarele părăsite, să samene, să culeagă
roadele, iar toamna pe vremea cîșlegelor, să facă praznice și pomeniri
la mormintele răspîndite pe toate cîmpurile și drumurile, indiferent de

127
religia și neamul celor din ele: moldoveni, greci, munteni, ruși, sîrbi, turci,
albanezi, georgieni. Pentru toți aveau o singură rostire: Dumnezeu să-iierte!
împrăștiați în toate părțile, urmașii foștilor dregători greci, fugăriți de evenimente prin
țările vecine, reveneau acasă, devenind moldoveni, deși purtau mai departe numele lor
uneori simandicoase provenite din stirpea foștilor domnitori și dregători (unii socotindu-se
prinți ori beizadele- fii de bei): Șuțu, Kantacuzino, Mavrocordat, Moruzzi, Hangerli,
Mavrogheni, Ghica etc. Erau cetățeni de onoare ai orașului, implicați în viața economică,
culturală și științifică precum profesorii: Orest Tafrali, A.D. Xenopol, AL Filippide... Pe
lîngă ei mai soseau și alții, cu treburi comerciale, iar în anii 1948-1949, un mare număr de
copii, trimiși de acasă din cauza războiului civil. Unii s-au întors în Grecia, iar alții rămîneau
aici, în străvechea Comunitatea Elenă ce numără în prezent peste 500 de membri și
simpatizanți, condusă de doamna chimist Marica Pieptu și vizitată în noiembrie 1995 de
Președintele Republicii Elene, Constantinos Stefanopoluos. Orașul “înfrățiriineamurilor”,
cum îi spunea un cronicar, păstrează multe edificii ce amintesc vechile nume, astăzi tot
mai rare, precum cele ale fraților Cantacuzino, cu strămoșii de demult pe aceste meleaguri:

Muzeul Unirii - fosta casa Palatul Copiilor - fosta casă

Mihalache Cantacuzino Dumitrache Cantacuzino

Oficiul Stării Civile - fosta casă Constantin Cantacuzino

128
 Capitolul 4
La Trei Ierarhi s-a născut și Societatea Junimea

Mai întîi aflăm cînd s-a petrecut evenimentul

Vorbind despre începutul societății care a pornit modernizarea limbii
române, a pus bazele literaturii clasice, și a dat țării revista “ Convorbiri
literare" - în care și-au publicat operele Vasile Alecsandri, Mihai
Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale -, membrii ei aveau obiceiul
să spună că începutul i "sepierde în noaptea timpurilor". Așa zicea chiar
secretarul, Iacob Negruzzi. Totuși, considerînd că acei care îi fixau
începutul prin anul 1863 greșeau, tot el ii combătea mărturisind că sosise
în Iași la 25 octombrie 1863, înapoindu-se din Berlin unde studiase
Dreptul, iar cu o zi mai înainte plecase la Berlin Titu Maiorescu pentru
documentare în privința Institutului Pedagogic pus sub direcția sa. Cei
doi se încrucișau la Botoșani.
Drept consecință Societatea nu se putea înființa în anul 1863, ei fiind
întemeietori. Se întîlneau abia în anul următor, 1864, după întoarcerea
lui Maiorescu din Germania cînd se cunoșteau și se împrieteneau, iar
într-o seară avocatul Negruzzi a fost invitat să participe la o lectură literară,
comună. Petre P. Carp și el întors de la studii, se oferise să citească
traducerea tragediei Macbeth. Participanții erau toți tineri: Titu Maiorescu de 24
ani, P. Carp de 25 ani, N. Burghele de 33 ani și Teodor Rosetti de 27 ani, Negruzzi fiind
mezinul doar de 22 ani. Ar fi trebuit să vină și Vasile Pogor, alt amic de 31 ani.
“Oricum ar fi în seara aceea se poate zice că a fostîntîia ședință a
Junimii, fără ca ceiprezenți să se figînditîncă la înființarea unei societăți
literare" scria mai tîrziu Iacob Negruzzi în bogatele sale Amintiri din
Junimea. Cînd a fost acea seară nu se știa sigur. Chiar autorul amintirilor
încurcase socotelile scriind în albumul Societății Junimea din aprile 1878
"epoca fondării Junimea octombrie 1863", iar Th. Cerchez
administratorul Tipografiei Junimea comunica Ministrului Instrucției
Publice, prin 1868 că “societatea Junimea este fondată în octombrie
1863.” Ca treaba să fie și mai încîlcită, tot secretarul Societății, Iacob
Negruzzi, prezentînd Prelecțiunile Junimii în primul număr al revistei
“Convorbiri Literare" (martie 1867) scria că în intervalul acestor
prelecțiuni (începute din 9 februarie 1864), s-a constituit și societatea,
fapt confirmat și în Dicționarul Junimii, unde scria că botezul s-a
petrecut într-o duminică din primăvara anului 1864. Enigma nu încerca
129
s-o deslege nici Z. Ornea în voluminoasa lucrare de 742 de pagini:
Junimea și Junimismul, cît și alții, cu aceeași dorință. Un fapt este sigur
că acțiunea se petrecuse la Trei Ierarhi, în cabinetul de lucru al
directorului Maiorescu, dotat cu o masă lungă "plină de cărți și
manuscripte"din apartamentul ce-1 ocupa "într-o casă astăzi dărmată
de la intrarea bisericii Trei Ierarhi" - după Iacob Negruzzi. Momentul,
precis, era totuși consemnat în istorie. Se amintea în anul 1990 în
evocarea autorului; Cu Mihai Eminescu și Ion Creangă prin tîrgul Ieșilor,
apărută la Editura pentru Turism, București. Cum mai sunt unii care încă
fac presupuneri, îl mai amintim...
La Trei Ierarhi se instalase urmașul școlii lui Vasile Lupu: Institutul
Vasilian. Bătrîna școală sub formă de “ghimnazie” reînviase la îndemnul
lui Gh. Asachi, sub oblăduirea domnitorului Ioniță Surza din voința
căruia i s-au dat în folosință casele domnești dinspre miază-zi, cu sala
gotică și alte zidiri, ce rămîneau multă vreme dedicate pentru învățătură.
Cursul gimnazial avea să țină patru ani, învățîndu-se “cu deplinătate limba latinească,
maica limbii noastre", religia, filologia, logica, retorica, poezia, istoria, matematica,
"moralul, iconomia pămîntească șipoliticească", toate predîndu-se în limba română.
Școala se deschidea la 1 ianuarie 1828, spre necazul egumenului grec al mănăstirii,
care potrivit lui Gh. Asachi s-ar fi supărat pentru luarea cu anasîna a clădirilor și
blestemînd, furios, ar fi fost lovit de apoplexie.
În semn de recunoștință ctitorului școlii inițiale, pe o placă la intrarea
clădirii scria “Gimnazia Vasiliană a învățăturilor afierosită de fericitul
domn Vasile Voievod la 1644. Epitropia Școlilor naționale la 1828".
Instituția cuprinzînd un ciclu elementar și un gimnaziu, pentru acesta
s-a construit - tot în curte - o clădire la intrarea căreia s-a pus placa cu
titlul Institutul Vasilian hărăzitu junimeiromâne (1831).
Școala elementară utiliza învățamîntul lancastrian (după metoda lui Lancaster),
folosindu-se faimoasele tablouri cu litere și texte, atîrnate pe pereți și avînd în față cîte
un cerc în care intra un școlar ce arăta celorlalți semnele. Acestea se scriau mai întîi pe
tablă, de învățător și se repetau de elevi scriindu-le în lăzile cu nisip, după care școlarul
trecea la scrierea pe placă.
De la 1 ianuarie 1851, în timpul domnitorului Grigore Ghica, școala
de la Trei Ierarhi devenise Școala Preparandală sau Institutul Pedagogic
de pregătire a institutorilor și învățătorilor. Reorganizat în 1863 și
redeschis la 8 ianuarie 1864, Institutul trecea sub conducerea tînărului
profesor Titu Maiorescu, numit Director și implicit, potrivit uzanțelor
vremii, ocupant al locuinței școlii, unde se muta la jumătatea lui ianuarie
1864 (potrivit scrisorii din 20 ianuarie 1864, trimisă lui Teodor Rosetti).
130
 Inițialii fusese aprobată, de minister casa egumeniei din fundul ogrăzii, (cum nota
la 3/15 decembrie 1863). La Trei Ierarhi avea sediul și Comitetul de Inspecțiune școlară,
al cărui membru fusese numit, deasemeni.
Odată instalat, primea vizitele
prietenilor, așa că în seara zilei de luni 10/
22 februarie 1864, cînd îi invitase la lectura
tragediei Macbeth, și socotită prima lucrare
a societății Junimea. Evenimentul era
consemnat în scrisoarea directorului
Maiorescu, adresată profesoarei de
Pedagogie și limba Franceză Claudine
Rickert căreia îi scria în seara zilei de marți
11/23 februarie 1864:
“Domnișoară,
Ieri, întorcîndu-mă acasă, i-am găsit pe
Carp, Negruzzi și Rosetti și am citit
împreună traducerea (magnifică) a Iui
Macbeth. Acest prilej a dat naștere unei
idei pentru realizarea căreia ați fost
Titu Maiorescu
propusă, ca importantă. Îmi revine sarcina
- nu m-am putut apăra - să vă vorbesc în legătură cu aceasta... Program
exclusiv de zece minute. Macbeth...Vă rog să primiți, d-ră. asigurarea
distinsei mele considerațiuni". (T. Maiorescu, Jurnal și Epistolar, voi IV).
Piesa o tradusese P. P. Carp, întîlnirea fiind considerată de Negruzzi
ca “întîia ședință a Junimii, fără ca cei prezenți să se fi gîndit încă la
înființarea unei societăți literare
La 9 februarie începuseră și prelegerile Junimii ținute în sala
Universității vechi. Ideea lor îi venise lui Maiorescu încă din 1862, odată
cu sosirea la lași, iar duminicăîn 10 februarie 1863 avusese loc prima sa
conferință publică anunțată de "Lumina din Moldova", tomul II a lui
Bogdan Petriceicu Hașdeu, tipărit la Tipografia Bermann - Pilecki. Într-un
scurt articol autorul scria "Prelecțiuni filosofice populare relative la
familie și educațiune.
Sub acest titlu se începe Duminică, în 10 februarie 1863, la 12 ore și
se va continua în duminicile viitoare de la 12- 1 amiază în sala de la Bancă
un curs public unde se vor desvolta în mod popular un șir de idei asupra
educațiunei în familie, luminate prin principii filosofice și mai ales
estetice.” Se prezenta titlul a 10 conferințe despre familie educație,
memorie, fantezie, voință, caracter, talent, geniu, frumos, sublim și se
trasa drumul pe care trebuia să meargă, în viitor, orașul Iași:
Dacă Eșii nu mai sunt acum centrul administrațiunei, trebuie să
devie centru unei alte activități, centrul mișcării literare și științifice".
O mică parte a unei asemene mișcări sunt și cursurile publice. Însă
pentru ca ele să aibă un efect în societate, trebuie susținute prin dame,
adevăratul element socialîn timpulmodern. Către Dame mă adresez în
specie și mai ales către mamele de familie, rugîndu-le să asiste la această
încercare. Eu din parte-mi mă voi sili ca ora pe saptămînă, în care mă vor
încuraja cu prezența lor, să nu fie o oră pierdută. Tit. Livie Maiorescu."
Susținînd acțiunea într-o mică notă, cu data de 6 februarie 1863
redactorul foii scria că “Amicul și colegul nostru e unul din acei doi, trei
juni români care n-au adus din străinătate numai cîte un lustru de studiu,
o știință jumătățită. Noi am avut plăcerea de a asista la cîteva din
prelegerile d-sale de istorie universală la facultatea de Litere și dacă nu
ne-am putut învoi cu toate ideile tînăruluiprofesor, am ramas încîntați
de elocința șilimpeditatea de espunere, cu ajutorul căror d-lui știe a se
furișa, așa zicînd, în inimile ascultătorilor. înzestrat fiind cu unele atari
daruri, D. Maiorescu e chiar menit a fi profesorul damelor".
Aluzia un pic răutăcioasă avea efect căci peste un an “FulgerulDiaru,
Literaru, Umoristicu și Teatralu"redactat de I. Ademollo, numărul de
luni 17 februarie 1864 scriind despre seria cea nouă a prelecțiunilor
constata că “în dumninica trecută profesorele T. L. Maiorescu începu
cursulu său publicu de Filosofie Populară, în una din sălile Museului de
Pictură, în Palatul Universității. Un auditoriu alesu șinumerosu asista la
acea lecțiune populară. Tocmai din anulu trecutu D. Maiorescu introduse
în Iași acest nou genu de învățătură și obținu succesul celu mai plăcutu,
fiindcă în fiecare duminică sala gemea de auditori, între care vediamu cu
mare plăcere unu număru însemnatu de dame amabile și gentile.... ”
Sîmbătă 29 februarie 1864, societatea nou născută, dar încă
nebotezată avea și primul leagăn, pe strada Podul Vechi (C.Negri) la
Tipografia lui Adolf Berman. Atunci directorul Școlii Trei Ierarhi îi
comunica tipografului Pilecki trimiterea sumei de 42 lei pentru
imprimarea unui anunț și-l informa că pentru tipărirea lucrării Moartea
lui Wallenstein “m-am înțeles cu tipografia Berman care primește
societatea ce D-vstră n-ați vrut să o primiți și care lasă și afară de aceasta
coala tipărită cu un 1 galben mai eftin decît D-vstră. Lege veche cu străinii
te înțelegi mai bine decît cu cunoscuții... ’)
132
 Tipografia lui Adolf Berman din ulița Podul Vechi tipărea felurite cărți literarte si
medicale precum Doctorul și economul casei (rețetipentru tot soiul de boali omenești),
apărut cu litere chirilice prin 1859 (colecția D. Grumăzescu). Tipografulîși manifestase
prezența la Iași de prin 1858.
Peste cîteva zile (la 20 martie) îl poftea din Solești-Vaslui și pe Teodor
Rosetti - "boier de țară să vină urgent la Iași "din cauza societății
noastre" (societatea literar - culturală Junimea)
Joi 26 martie 1864 trata cu sora sa Emilia, din București, să accepte
tipărirea tragediei Moartea lui Wallenstein de Schiller ca "Publicațiune a
Societății «n» (încăn-am botezat-o).Pentru că am izbutit, în fine, să adun
în jurul meu, într-o unitate,.cele mai viabile elemente din Iași:Rosetti,
Carp, Pogor, acum și Negruzzi în curînd Boian ș.a.m.d, alcătuim o
societate bazată pe principii de încetățenit împreună. în legătură cu ea,
am intenții de largă perspectivă. Deocamdată ținem conferințe și vrem
să luăm sub banniere-a noastră lucrări echilibrate. Astfel, Carp a făcut
acum o bună traducere a lui Macbeth; aceasta apare peste cinci
săptămîni. O tipărește tot pe cheltuiala lui proprie, ca și mine, însă
traducerea va apărea ca Publicațiune a Societății N.N. ”.
Propunerile se materializau și la 11/23 mai Titu Maiorescuîi trimitea
Emiliei un exemplar" abia terminat"din lucrarea "Moartea lui Wallenstein,
tragedie de Schiller, tradusă de E. M. Iași 1864 Imprimeria AdolfBerman,
Publicațiune a Societăței Junimea". Astfel apărea în lume pentru întîia
oară numele Junimea.
Urma "Macbeth, Tragedie în cinci acturi, de Shakespeare tradusă din
englezește deP.P.Carp, Iași, 1864”. Lucrarea o tipărea modestul tipograf
evreu Adolf Berman la care inițiatorul găsise înțelegerea dorită. Numele
Junimea îl dăduse Teodor Rosetti, botezul fiind săvîrșit de același
zeflemist Vasile Pogor întrebînd popește asistența "de trei ori": -"S-a
lepădat pruncul de satana pedantismului??-S-a lepădat," i s-a răspuns
în cor. Izbînda se sărbătorea cu un ospăț dat de profesor, care se repeta
apoi în fiecare an, devenind o tradiție. Se petrecea între 20 octombrie -
20 noiembrie, mai întîi în locuința lui Maiorescu și apoi la restaurante
alese. Potrivit lui Iacob Negruzzi, primul a fost organizat în anul 1864 spre a cinsti
noii profesori universitari (Culianu și Negruzzi) iar ultimul, în 24 octombrie 1868, ținut
în noua locuință a profesorului așezată în casele doctorului Mandel, foste Catargiu,
aflate cam peste drum de vechea Primărie (în strada de azi Gh.I.Brătianu, cam pe la
numărul de azi 26). Profesorul se mutase acolo de la Sfintul Gheorghe 1868 și dăduse
un bogat banchet. Aniversarea următoare, a VI-a, se ținea la Cafe de Paris.

133
 Casele Băncii prin 1988
Activă, noua societate înființa o tipografie (1865), în casele Băncii
Moldovei din colțul străzii Golia și Sfîntul Ilie (Vasile Alecsandri), unde peste
trei ani, la 26 octombrie 1868
anunța și deschiderea unei
elegante librării, alături de care
se organiza și un Cabinet de
Lectură. Oferea cititorilor cărți,
reviste și dicționare, unele aduse
de la faimoasa librărie parisiană
Hachette, altele scoase de
Tipografia Junimea,înlocuităînl872cu Tipografia Națională. Aici avea să
apară revista “ Convorbiri literare" timp de vreo 18 ani, pînăîn 1885. Primul
număr se tipărise la 1 martie 1867. Mai tîrziu publica poveștile lui Ion
Creangă și nemuritoarele poezii semnate: Mihai Eminescu

Îl însoțim pe diaconul Ion Creangă pe sub turla Trisfetitelor

Între elevii profesorului Titu Maiorescu, recrutați din districte
(județe) pe baza concursului, organizat la finele lunii decembrie 1863,
era și diaconul Ion Creangă. Absolvise în vara anului 1858 cursul inferior
(clasele I-IV) de la Seminarul Veniamin Costache (clasa I socotindu-i-se
aceea de la școala Catiheților din Fălticeni).
A doua zi de Crăciun 1859 (26 decembrie), fusese miruit diacon în
biserica Sfînta Paraschiva din Tîrgul Frumos, găsind slujbă la biserica
134
Sfînta Treime din Nicolina (mai 1860), de
unde trecuse la Bărboi (mai 1863) și apoi s-
a mutat la Golia.
Socotind că avea înclinații spre
profesorat s-a înscris la școala cea nouă
începută la 8 ianuarie 1864 și vreme de doi
ani diaconul, preparând extern, în antireu
de șiac și cu potcapul pe o ureche, avea să
măsore lungimea Uliței Mari. Trecea voios
prin poarta de sub marele turn cu ceas ce
păzea așezarea mănăstirii Trei Ierarhi cu
alură de cetate și schimba blagoslovenii și
plecăciuni cu preacuvioșii întîlniți în cale.
Era bărbat "înalt, spătos, voinic cu fața
rotundă și balană, ochii mari și albaștri cu
privirea limpede și isteață, fruntea boltită, Diaconul Ion Creangă
barba blondă deschisă, alburie ca matasea porumbului cînd dă în spic"
părea un adevărat “urson Mișcînd iute ciubotele intra în căsoaia Școlii
Primare - fostul palat cu sala gotică a lui Vasile Lupu pe frontispiciul
căreia stătea inscripțiaInstitutului Vasilian hărăzit Junimeiromâne”
Amintea vechea școală înființată de ctitorul Vasile Lupu și reînoită la
1828 de Ioniță Sandul Sturza prin susținerea lui Gheorghe Asachi.
Alteori intra vizavi, în clădirea cu etaj a Institutului Pedagogic, de la
dreapta porții - mai tîrziu demolată de meșterii arhitectului franțuz Lecomte de
Nouy, cu ocazia reparațiilor mănăstirii după 1884. Acolo dimineața între orele
7,3o și 8,30 preparanzii învățau Pedagogia în zilele de post și Gramatica
română plus Metodica, în acele de frupt, cu profesorul Titu Maiorescu.
Joia după masă de la 2 la 3 dădeau compuneri pentru deprinderea
ortografiei șia“reflecțiunei libere" și scriau după “dictando", recitau fabule
în vederea “citirei logice și estetice". La acestea se adăugau și alte obiecte
cît și Muzica Vocală: lunea, miercurea și vinerea după ora 5,30.
Împărțiți cîte trei în cele șase clase primare (din care trei de a I-a),
deschiseîn școala vecină de aplicații, preparanzii (vreo 18) făceau practică
ținînd disciplina și ascultînd lecțiile învățătorilor dintre orele 9-12 și 2-4.
Școala Primară se adăpostea în clădirea sălii gotice unde funcționa
clasa I secțiunea a II-a, într-o încăpere lipită de ea spre stradă aflîndu-se
clasa a IV-a. Intrarea în cele doua săli se făcea pe un cerdac croit de-a
135
lungul lor către nord. Lipită tot de sala gotică spre apus, era clădirea cu
etaj, adăugită prin 1861 care avea la parter clasa I secțiunea I și clasa a
Il-a și a III-a. La etajul lor se găsea clasa I secțiunea a III-a și cancelaria.

Trei dintre clase erau amfiteatre, toate fiind dotate cu catedre și bănci
vechi, table negre la pereți pe lîngă alte citeva mici, numite telegrafe,
pereții find acoperiți cu planșe de animale, arbori și imagini industriale.
Tînărul școlar premiant în anul întîi îl absolvea și pe al doilea cu nota
eminente (pedagogie, gramatică, religie, artimetică, cosmografie, fizică,
caligrafie, muzică). Devenise institutor la Școala Primară chiar din anul
întîi fiind numit la propunerea lui Titu Maiorescu (1864). Decretul îl
semnase domnitorul AL I. Cuzaîn noiembrie 1864, diaconul institutor
fiind prezent în condica școlii încă din mai. Vesel și șugubăț luase în
primire clasa I secțiunea a II-a din sala gotică. între școlarii săi vreo 60,
de toată mîna de la 7 la 15 ani, fiind și istoricul N. A. Bogdan acesta lăsa
o evocare a clasei dotată cu ” table lancasteriene linii, pătrate și carouri
pe podele, boite cu negru”.
Clasa sa devenea o atracție a școlii, sumedenie de elevi fiind dornici
să ia loc în băncile ei. Astfel, în semestrul I din anul 1866-1867 avusese
71 de elevi, iar în al doilea 93. Motivul ? Preda după o metodă proprie,
împreună cu invățătorii C. Grigorescu dascăl mai vechi la școală, Gh.
Ienăchescu prieten de la seminar,V. Răceanu institutor la secțiunea a
III-a și cu A. Simionescu și A. Climescu, de la aceeași școală, puneau la
cale editarea unui abecedar practic ce avea să elimine învățămîntul

136
lancastrian, propunînd scrierea directă. Astfel scoteau în august 1868
Metoda nouă de scriere și cetire pentru usul clasei Iprimară, ce avea să
devină cartea de căpătîi a școlii românești pentru aproape un sfert de
secol (pînă prin 1893), înn oindu-se în vreo 23 de ediții.
Fiindcă școlița din Sărărie unde lucra Ghiță Ienăchescu avea și
locuință, din toamna anului 1870 schimbau locurile și se muta acolo,
dar venea adesea la Trei Ierarhi și mai ales dumineca după amiază cînd
elevii Institutului Pedagocic se întîlneau cu profesorii lor. Discutînd cu
ei le vorbea despre menireaînvățătorului, îndemnîndu-i să fie muncitori
și blînzi cu școlarii, zicîndu-le :’’Unde nu-i dragoste de breaslă și menire
și tragere de inimă nu-i Doamne Ajută, măi băieți. ”
Prelugite discuțiile acelea continuau pe Ulița Mare, pe Ulița De Sus,
pe ulița Română, pînă aproape de casă: "Noi îl petreceam pînă în oraș
departe șine despărțeam de el, dînd mîna ca la un frate mai mare. Adesea
cînd veneam de la lecțiile lui ne duceam pe lîngă el, vorbind și discutînd
ne trezeam în Sărărie", scria unul dintre ei, M. Lupescu (Ion Creangă și
normaliștii, în revista "Ion Creangă", decembrie 1919).
La Trei Ierarhi se țineau și întrunirile Societății pentru învățătura
Poporului Român (înființată în 1867), la care vorba lui Ion Creangă,
membru marcant de la început se auzea adesea. Susținea elevii săraci
propuși pentru ajutoare, pe acei trimiși la studii superioare sau cărțile
școlare. Cum Societatea înființase la Trei Ierarhi o școala gratuită pentru
adulți, la 10 februarie 1874începînd cursurile, avea în fruntea listei de
învățători pe “d-1 Creangă". Preda "scrierea și cetirea la secțiunea I
("Curierul de Iassi", 6 februarie 1874). La secțiunea a II-a și a III-a erau
înscriși profesorii Ștefan Micle, (Fizică), A.Vizanti (Română), I. P.
Florantin (Morală). Cursurile se țineau dumineca după-amiaza.
Povestitorul avea drumuri și pe la Societatea de Economii de la care
și-a retras depunerea în anul 1872, cînd rămînea fără post, îndepărtat
din școală fiindcă fusese scos din diaconie. Păcătuise mergînd la teatru,
tunzîndu-și coada diaconicească și trăgînd cu pușca după ciorile din
curtea bisericii Golia, unde slujea.
Peste drum de mănăstirea Trei Ierarhi, în bolțile scunde din piatră
mucezită ce alcătuiau pe atunci colțul străzii Costache Negri aflîndu-se
Cazinul Român La Bogdan, cu cabinet de citire a jurnalelor, potrivit
martorilor, uneori o vizita. Condusă cu pricepere de tatăl lui N.A. Bogdan,

137
 Peste drum de Trei Ierarhi
locanta găzduia întîlnirile îndrăgostiților de condei, precum Zaharia
Dârzeu (directorul Școlii Trei Ierarhi), Scipione Bădescu (de la "Curierul
deJassy"),Teodor Balasan (editorul "Curierului"), M. Negruzzi (editorul
publicației ‘‘Perdaful’’) și alți amatori de discuții și snoave gazetărești,
printre ei, probabil, nimerind și poetul Mihai Eminescu, sosit în toamna
anului 1874 la Iași. Tot acolo, într-o dugheană a clădirii avea și un
prieten: pe Neculai Ioan negustorul de brașovenii și papetării, dar și de
puști, revolvere, cartușe, harnașamente vînătorești, ce-1 smonise probabil
cu pușcoiul trosnitor sau măcar cu niște plumbi de alice pentru spîrcuirea
cîrdurilor de cioroi ce înegreau zidurile mănăstirii Golia - unde locuia -,
învăluiau cerul și cîrîiau pizmași trecătorii, văitîndu-se toată ziua. Negustorul
se mutase aici din ulița Sfînta Vineri (1868).
În curtea mănăstirii locuind și junimistul Samson Bodnăreascu, cît a
fost directorul Institutului Pedagogic, Creangă îl vizita, deasemeni.
La fel, nu lipsea nici din biroul revizorului școlar Mihai Eminescu,
așezat tot în curtea școlii (1875- 1876).

Și ne plimbăm cu Mihai Eminescu pe Ulița Mare

Venind la Iași tînărul doctorand al facultății de filosofie din Berlin,
Mihai Eminescu, avea ocazia să cunoască Trei Ierarhii fiind găzduit în
locuința lui Samson Bodnărescu, din vechile chilii. Se mai afla acolo și
profesorul Miron Pompiliu, angajat secretar la Universitate, iar prin
138
octombrie sosea și Ion Slavici căruia poetul
îi cedase postul de gazetar la gazeta
“Curierul" și-i arăta frumusețele fostei
capitale plimbîndu-1 printre vechile zidiri arse,
afumate, ruinate darînobilate de amintirile și
înzestrările celor 400 ani de istorie.
Evocînd zilele acelea Slavici avea să scrie
că îl purta “pe la Copou și mai la deal pînă la
grădina lui Pester, pe la Socola, printre vii
prin valea Bahluiului”, locuri pline de
pitoresc ale fostului Iași, înconjurat de
mahalale, ca niște sate.
Întorcîndu-se de la Galata, Cetățuia, Frumoasa, poetul trecea pe lingă
palatul ghiculesc de pe colțul Uliții Mari, trăind tragedia sosirii în
Moldova al fostului stăpîn, domnitorul Petru Șchiopu. Se întîmpla după
sîngeroasa bătălie de la Roșcani, unde strănepotul lui Ștefan cel Mare,
neînfricatul Ion Vodă cel Cumplit, trădat de boierul Iremia Cernăuțeanu,
conducătorul cavaleriei trecută de partea armiei turcești, a luptat pînă
ce a fost doborît de dușmani și drept pedeapsă a fost legat de patru
cămile minate să-i sfîrtece trupul în bucăți.
Nu numai puțin groaznică fusese moartea celuilalt stăpîn, Grigore
Ghica, chemat în Beilic să-l vadă pe Ahmed, trimisul Porții, dar la un semn
al acestuia ienicerii i-au tăiat capul pentru a fi trimis de mărturie vizirului.
Bătrînul palat nu arăta deloc bine fiind coșcovit și așezat de-a hoarța
în stradă.
Cercetînd zidirile istorice existente la fiecare pas, vizitau adesea și
biserica Sfînta Vineri cu hramul Cuvioasa Paraschiva, zidită de logofătul
Nestor Ureche (veacul al 16-lea). Fusese stăpînită de călugări din muntele
Sinai, fapt pentru care la intrarea avea pictată întîlnirea lui Moise cu
Creatorul în acel loc, unde a primit tablele legii. Crăpată la cutremurul
din 1803, arsă prin 1874 datorită unui pîrjol iscat prin vecini aștepta
descoperită și în ruină, reparațiile care nu au mai venit niciodată (în 1879-80
urmînd a fi demolată). Într-o stare de cumplită degradare se găsea și catedrala
încoronării voievodale, biserica lui Ștefan cel Mare: Sfintul Neculai.
Înainte de ajunge la ele întîlnise fosta reședință domnească din "Podu
Roș" (strada Palat), rînduită în palatul logofetesei Catinca Ghica,din
partea de jos a Palatului Ocîrmuirii și din fața iazului domnesc (Ștrandul
139
de azi), unde s-a așezat Grigore Ghica în primele zile ale domniei (august
1849 - ianuarie 1850), pînă i s-a amenajat o locuință la fosta Curte
Domnească transformată de Mihalache Sturza în Palat Adminstrativ.

Vechile clădiri din fața Palatului Administrativ

Vechile căzărmi și zidiri medievale cu bolți din fața Palatului erau
prefăcute în dugheni. Istoricului han turcesc, gata să se năruie, de lîngă
biserica Trei Ierarhi, i se cerea demolarea.
Strada cea mai comercială, Podul vechi, era și ea plină de vechi bolți
zdrelite, ținîndu-se mai bine doar fosta spițărie a Lochmanilor, de pe
colț, zidită din pietre fețuite și neclintite de veacuri...
În pripă refăcute după desele incendii, în fața bisericii catolice se
ațineau, deasemeni, un lanț de dugheni mărunte (cum aveau să rămînă pînă
în zilele noastre acelea de pe colțul străzii Langa.
Mai vechile zidiri boiereștiîntre care și una a lui Ion Neculce fuseseră
cumpărate și dărmate de Mitroplie pentru a mări locul catedralei ce se
ridicase, dar i se prăbușise acoperișul și rămăsese "ca o masă cu
picioarele în sus”, sau "zidirea cu patru fesuri” cum o descria un gazetar.
Vechia biserică Sf. Gheorghe, ce slujea de locaș mitropolitan, se găsea
în stare gravă gata să cadă.
În zilele acelea Iașii - "un adevărat muzeu în aer liber”, al măreției
sale străvechi -, mai păstra încă neatinse bătrînele zidiri din ulițile Tîrgul
de Jos (C. A. Rosetti), Trapezănească (Gr. Ghica), Sfinta Vineri (A. Panu),
Podul Vechi (C. Negri), Ulița Mare, Burghele (Talpalari), Podul
Verde(Copou) încărcate de istorie, dar rămase de izbeliște după Unire,
140
din care urmașii bătrînilor anteregii cărau la anticăriile din Tîrgu Cucului
și din Ulița Golia maldăre de hrisoave, ipistoace, ceasloave.
"Cu zăngănit de săbii și strigăte războinice în urechi, înconjurat de
fantasmele nopților întoarse la curtea lui Alexandru Lăpușneanu, el
număra din pași lanțul bolților hanului turcesc, scufundat în pămîntde
vechime. Privind cu coada ochilor obloanele înțepenite aștepta parcă să-i
iasă înainte «Ienicerul zorilor», pe care îl întîlniseră mahalagii, căutîndu-și
comorile ascunse în bezna bolților prăbușite. Condus de viteji, panțîri,
darabani, achingii și arnăuți, se strecura copleșit de emoții pe sub bolțile
turlei Trei Sfetitelor afumate de luminările și făcliile a patru secole, intrînd
vrăjit în ograda adormită după zidurile zdrelite de berbecii nenumăratelor
asedii și înegrite de pîrjoluri."
Biserica era crăpată de cutremure, arsă și șubrezită, fapt pentru care
din anul 1882 începeau reparațiile radicale cu desfacerea și refacerea zidurilor sub
conducerea arhitectului Lecomte de Nouy.
“Ascunzînd spărturile acoperișului și crăpăturile pereților, ctitoria lui
VasileLupu, îmbrăcatăîn borangicderazepalide veghea taina cîtorva cruci
și pietre roase de vreme din vechiul cimitir, peste care zbura vaietul surd al
unui clopot, clătinat de unda nopții sau de aripa prea cucernicelor bufnițe".
Imaginea era parcă aidoma versurilor purtate mai de mult în minte,
dar rînduite, după vizitele la mănăstirile Cetățuia și Galata, la Sf. Vineri
și Sf. Neculai înconjurate de cruci povidite, cuprinse și ele de ruine, ca
și ctitoria strălucitorului locaș din Ulița Mare. Apăreau în revista
"ConvorbiriLiterare" la 1 septembrie 1876 (Melancolie):
“Văzduhul scânteiază și ca unse cu var
Lucesc zidiți, ruine și timpul solitar.
Și țintirimul singur cu strîmbe cruci veghează,
O cucuvaie sură pe una se așează,
Clopotnița trosnește, în stîlpi izbește toaca,
Și străveziul demon prin aer tind să treacă,
Atinge-ncet arama cu zimții-aripei sale
De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.
Biserica-n ruină,
Stă cuvioasă, tristă, pustie și bătrînă,
Și prin feresre sparte prin uși țiuie vîntul -
Se pare că vrăjește și că-i auzi cuvîntul -
Năuntrul ei pe stîlpii-i, păreți, iconostas,
Abia conture triste și umbre au rămas;
Drept preot toarce-un greier un gînd fin și obscur,
Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur..."

141
 Pășind pisicește, pe scările unei odăi dintre zidurile mănăstirești,
adoratorul plimbărilor nocturne dispărea, într-o chilie din locuința
directorială. "Cînd ne întorceam de obicei tîrziu după miezul nopții, eu eram
frînt de oboseală și cădeam răpus de somn, iar el se așeza la masă și începea
să scrie ori să-și revadă și să-și corecteze cele scrise "(Ion Slavici La Balamuc).
"Cu sufletul vibrînd de emoție și cuprins de fiorii inspirației își
aprindea tiptil luminarea și, așezîndu-se la masă, cu o foaie albă dinainte,
se scufunda în lumea lui de vise și uitare, lăsînd mîna să înșire, febril,
unul după altul, versurile purtate în suflet, clituite în ascunzișurile
minții, înfierbîntate la dogoarea inimii fericite. ”
..."Ceilalți dormeau munciți de vise. Bodnărescu, mai ales, chinuit
de lipsurile școlii, se dondănea necontenit prin somn cu furnizorii sau
cu vr-un normalist, sîcîitor, strigînd cîteodată așa tareîncîtse trezea și
deschidea ochii. Privind nedumerit umbrele pîlpîîind pe bolta văruită,
se dumerea căMihaiscrie și, mîrîindprintre dinți;”Măibăiete, dar tu nu
te mai hodinești ?’’seîntorcea oftînd,pe partea cealaltă. Scriind, ștergînd
și șlefuind ca bijutierul pietrele prețioase, Mihai plutea printre stele,
departe de graiul pămîntenilor. Uneori, furat de ritm și rime, începea să
recite cu voce tare, cîte un capăt de strofă, dar se oprea iute cînd auzea
pe vreunul dintre somnoroși mormăind.’’”. (I.M. Cu Mihai Eminescu și Ion
Creangă prin Tîrgul Ieșilor).
Străvechile ziduri ale mănăstirii îl impresionau și peste ani, atunci
cînd avea să scrie Scrisoarea I, publicată în februarie 1881. Cîteva versuri
reflectau amintirea lor, cum observa Garabet Ibrăileanu, în gazeta
"Mișcarea" din 20 iulie 1928:
"Între ziduri printre arbori ce se scutură de floare,/
Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare... ”
Dimineața pleca conștiincios la Biblioteca Centrală, unde fusese
numit director. în unele seri, împreună cu cei trei colegi, ferchezuiți și
îmbrăcațicufrac, mănuși "glace "batistă la butonieră și joben, după moda
timpului, mergeau la ceaiurile literare de la poeta Matilda Burlă sau la
Veronica Micle soția rectorului Ștefan Micle. Chipul Veronicăi îi rămăsese
în suflet după vizita acesteia la Viena, în primăvara anului 1872, și o iubea
romantic. Venise pentru un tratament medical, iar poetul - student pe atunci
- îi fusese recomandat s-o conducă prin oraș.
Nu lipsea nici de laîntilnirele Junimii, prezentîndu-și producțiile și animînd
"caracuda" - ceata de tineri ce foia cu voiciune, printre corifeii Junimii,
"asemănîndu-seîntrucîtva cirdurilorde peștișorijucăuși diniazurileînsorite. ”
142
 “Nopțile, cînd îi prindea vremea acasă (la Trei Ierarhi) și erau în toane
bune, își citeau însuflețiți operele, se sfădeau pe seama îndreptărilor și
apoi le refăceau bosumflați sau cu recunoștință, precum proceda autorul
nuveleiPopa Tanda și al comediei Toane sau Vorbe de clacă" amîndouă
lucrate la Trei Ierarhi, după mărturia lui Ion Slavici, dar “sub înrîurirea
discretă darhotărîtoare" a lui Eminescu.

De la Trei Ierarhi nu lipsea nici Veronica Micle

Găzduit între zidurile seculare poetul avea ocazia să trăiască marea
sărbătoare din 14 octombrie 1874 cînd lumea satelor din Moldova de
Sus și aceea de Jos, venea, după vechiul obicei, să se roage la Sfînta
Paraschiva scoasă pe un catalfac afară. încă din ajun pe Ulița Mare curgea
un puhoi de lume. Îmbrăcată în straiele albe de sărbătoare și cu brațele
încărcate de busuioc și traistele pline de colaci și roadele pămîntului,
tălăzuia în fața porții de sub turnul afumat al mănăstirii, înzidită de jur
împrejur. Unele dintre femei purtau pe umeri pînzeturi ghilite, mai albe
decît neaua, altele covoare țesute în șapte ițe, bucăți de pichere înflorată,
fote și teancuri de ii pline de altițe
și fluturași aurii, migălite cu
dragoste toată iarna, pentru a
împodobi pieptul gingaș al
codanelor ce abia ieșeau la joc.
“Deși încercarea de intrare în
ogradă cerea mare cutezanță din
partea unei femei, putînd fi
strivită - motiv pentru care
tîrgoveții își amînau rugăciunea
pentru a doua zi seara, cînd
talazurile se retrăgeau spre gară și
bariere - Veronica Micle înfrunta
și ea riscurile pătrunzîd în curtea
strîmtorată de chilii și ticsită de
lume. A participat la slujbă cu
ochii ațintiți pe ferestrele locuinței
directorului Școlii Normale, unde
vețuiau toți cei trei becheri
Samson, Miron, Mihai și cu noul Veronica Micle în anii cei tineri

143
venit Slavici, patru. Dar nu i-a văzut. Nici a doua zi seara, cînd potrivit
tradiției a venit la Sfîntă, cu fetele, cu mama și cu Ștefan. Geamurile nu
erau nici acum luminate. Pe unde or fi umblînd! A aflat de la Ștefan că
Mihai trăia mai mult la Bibliotecă (unde era director), de dimineță pînă
tîrziu noaptea, cercetînd cu aviditate rafturile de cărți și manuscrise.
Deloc nu bănuia că pentru el era suficient s-o știe în apropiere și se
mulțumea să-i zărească, în puterea nopții, casa, umbra în ferestrele
luminate, biserica Buna Vestire unde auzea că merge dumineca, școala
Reuniunii Femeilor de care se ocupa și urmele pașilor pe ulicioară." (Prin
Iași cu Veronica Micle).
Îndrăgostit de loc și ajutat de ministrul Titu Maiorescu, într-o odaie
de la Trei Ierarhiîși instalase biroul de revizor școlar (iulie 1875 - iunie
1876), adesea vizitat și de prietenul Ion Creangă. Maiînainte Ștefan Micle
îl numise delegat universitar la examenele Institutului Normal din curtea
Trei Ierarhilor (decembrie 1874), iar la 7 iulie 1875, prin decret domnesc,
fusese numit în Comisia pentru examinarea cărților școlare, împreună
cu profesorii N. Culianu și Ștefan Vîrgolici.
Trecător de multe ori pe Ulița Mare, poetul se împrietenise cu
negustorii ei, aceștia ajutîndu-1 să-și rezolve unele probleme
administrative ale locului de muncă. Unul fusese Neculai Ioan, prietenul
lui Ion Creangă, mutat din fața Trei Ierarhilor peste drum de Ulița
Princiară (Lozonschi). Cu ajutorul acestuia
tăiase lemnele Bibliotecii în iarna anului
1875, cum se vede din chitanța trimisă
Ministerului. în iarna precedentă
(decembrie 1874), îl ajutase librarul Daniel
din dughenile Hanului Pîrlita, care i-a dat,
deasemeni, chitanța existentă în Arhive.
Librăria lui Daniel, cu rafturile pline de
cărți literare-științifice a recomandat-o poetul
ca depozit legal pentru manuale școlare, în
zilele cînd era revizor (21 ianuarie 1876). Vis-
a-vis, în casele Hanului Ghimici era tipografia
lui Balassan, care-i oferise un post de redactor
la sosire (1874), dar îl cedase lui Slavici.
În anii aceia fusese numit și jurat la Curtea cu Jurați (1 martie 1875),
participînd la procesele ce se judecau în clădirea Palatului Administrativ.

144
 Tot pe Ulița Mare a trăit și marea durere
a procesului deschis la Tribunal de fostul
prieten bucovinean, Dimitrie Petrino, numit
în locul poetului la Bibliotecă (1 iulie 1875).
Manevrat de interese politice, acesta îi
imputa fostului bibliotecar cît și înaintașului
Samson Bodnărescu, lipsa unor cărți rătăcite
pe rafturile Bibliotecii. La 22 iunie 1876
Dimitrie Petrino raportase noului ministru
Gh. Chițu lipsa a vreo 9 3 de volume și faptul
că poetul numit apoi revizor, s-a servit, de
mobila Bibliotecii. Acesta era al treilea
raport după acel din 12mai 1876.Dispunînd
cercetarea, ministrul a trimis raportul
Parchetului de la Iași, care a deschis
procesul. Poetul și așa era necăjit, căciîntre timp i se desființase și postul
de revizor școlar și trăia zile întunecate pline de lipsuri, făcînd gazetărie
la "Curieul de Iassi", unde primea salar doar vreo 100 de lei pe luna în
loc de 400, cît avusese la revizorat.Căzuse guvernul conservator și în
loc venise altul liberal care restucturase mai multe posturi - între care și
al poetului - pentru economii.
Deși parte dintre cărțile reclamate se găsiseră, rătăcite pe rafturi
datorită "sistemului vicios de evidență", iar mobilierul (două scaune, o masă
și două dulapuri vechi fără trebuință în Bibliotecă, luate la Revizoratul organizat la
Trei Ierarhi, cu știința ministrului Maiorescu, pentru depozitarea arhivei, fusese
înapoiat, în ziua de marți 12 septembrie 1876 dinsul și Samson
Bodnărescu erau chemați pentru cercetări, trimițîndu-i-se citație :”Mih.
Eminescu dom. Iași, desp III-a. casa adv. Chiriță."
Clădirea pe adresa căreia fusese trimisă citația se afla la răspîntia
Uliței Mari cu Ulița Lozonschi (fostă Cloșca), lîngă depozitul de petrol
aflat odinioară cam pe locul unde este acum impunătoarea Casă de Mode.
Aparținea familiei Const Chiriță, licențiat în drept, prietenul lui Creangă
și înlocuitorul poetului la Revizorat după 1 martie 1877. Acolo găsise
probabil adăpost și asistență juridică.
Interogat de procuror (13 septembrie), de judecătorul de instrucție
(9 noiembrie) i se închidea dosarul abia la 17 decembrie 1876 cînd
instructorul Tribunalului, P. Stoica hotăra că "cănu este loc de urmărire
contra pîrîtului pentru faptul cei se impută”. Astfel se punea punct dramei
trăite de poet pe sălile tribunalelor din vechiul Palat Administrativ înlocuit
apoi de Palatul Culturii. Nemulțumit D. Petrino și el poet, invidios pe talentul
lui Eminescu, revenea și prin 1877. Viața plătea apoi calomniatorilor, căci
baronul D. Petrino, primit cu brațele întinse de junimiști la sosirea din
Cernăuți, se pierdea decedînd în 1878, iar protectorul său profesorul
A.Vizanti fugea din țară, căzînd în josnicia delapidării.
În partea de jos a străzii Lozonschi, pe dreapta în fundac la numărul 2,
locuia alt prieten: profesorul de Franceză Amadeus Weitzsecher, pe care

Casa Weitzsecher
îl vizita și a cărui fiică, Luiza se ocupaîn septembrie 1887 de adunarea
fondurilor necesare trimiterii poetului la Hali în Austria pentru
tratament. Poetul revenise la Iași, din aprilie 1884, pentru consolidarea
mentului făcut la spitalul de boli nervoase din Ober Dobling. Trăise
trata
cumplitul accident din iunie 1883, după dezvelirea statuei lui Ștefan cel
Mare cînd s-a îmbolnăvit. întors din Sanatoriu fusese trimis la Iași unde
erau vechii amici și puteau avea grijă de el. Chemat la redacția ziarului
"Timpul" din București, în toamna anului 1877, poetul părăsea lașul,
dar îi ținea trează amintirea Veronica Micle, cu care coresponda și îl
informa despre noutățile tîrgului. Ea făcea zilnic o plimbare de la Copou
la Palat, ca să-i treacă urîtul. în dimineața zilei de 15 ianuarie 1880, vedea
astfel Palatul aprins și arzînd. Întoarsă acasă, scria poetului: "Mițicule,
să fi văzut tu ce spectacol trist înfățișa un edificiu în flăcări... Mobilierul
aruncat pe ferestre, dosarele de zeci de ani aruncate la voia soartei...
(17 ianuarie 1880)"
146
 Palatul Administrativ în flăcări
Amintirea celor dintîi zile ieșene ale poetului petrecute pe Ulița Mare
se marca pentru Eternitate la 7 octombrie 1968 dezvelindu-se o placă
de marmură pe un perete al fostei clădiri școlare. Poartă inscripția: "Aici
în curtea Bisericii Trei Ierarhi, unde funcționa Școala Normală Vasiliană,
a locuit în 1874 Mihai Eminescu ” (Dezvelirea unei plăci comemorative,
"Flacăra lașului" 8 octombrie 1968). Mai înainte revista "Cronica”
publicase articolul de sensibilizare: “ Casa din curtea Bisericii Trei Ierarhi
unde a locuit Eminescu (18 mai 1968).

Aflăm și despre o întîmplare a Sfintei Paraschiva,

petrecută sub turla Trisfetitelor.
După anul 1882 începînd reparațiile bisericii Trei Ierarhi, ajunsă în
mare ruinare moaștele Cuvioasei Paraschiva s-au mutat în Sala Gotică.
Pentru aceasta s-a evacuat atelierul de tîmplărie al Școlii Normale instalat
în sală și s-a aranjat un mic paraclis. Așezate pe un catafalc, Moaștele s-
au păstrat neatinse pînăîn dimineața zilei de marți 27 decembrie 1888,
a treia zi de Crăciun, cînd elevii Școlii Normale Vasile Lupu - adăpostită de
clădirile bisericii - s-au trezit în mare zarvă și strigăte disperate de Fooc!..
Sala Gotică ardea.. Deschizîndu-se ușa, prin fumul înecăcios s-a văzut
că “a ars parte din podeaua paraclisului, a ars catafalcul enorm și racla,
topindu-se argintăriile ce o înfrumusețau, au ars parte din veșmintele
din lăuntre, dar s-au găsit neatinse, pe jăratecul dogoritor moaștele
Sfintei.” Faptul era socotit o mare minune.

147
 Au urmat anchetele de rigoare ale conducerii mănăstirii, a
comisarului de poliție dispărțitura a II-a și a Mitropoliei, toate
concluzionate cu părerea că incendiul a pornit de la candela care ardea
permanent sau de la o luminare lăsată nestinsă. Simțind fumul în zorii
zilei, dintr-o încăpere vecină unde locuia, un servitor a dat alarma
chemînd ajutoare. S-au aruncat găleți cu apă și zăpadă pe ferestrele
sparte anume. După o oră focul era stins și moaștele puse pe capacul
raclei duse în altar. Din cenușă s-a recuperat 2795 grame argint topit.
Mai tîrziu moaștele s-au așezat într-o veche raclă ce se mai păstra. Potrivit
hotărîrii mitropolitului Iosif Naniescu în ziua de 9 ianuarie 1889 racla
aceasta se ducea la Mitropolie, cu o ceremonie religioasă la care
participau numeroși credincioși și un grup de preoți purtînd-o pe umeri.
Se așezau în locul special destinat la partea dreaptă a catedralei noi.
Fiind necesară refacerea, se comanda o raclă nouă, din “tiparos"
(chiparos), la un meșter "creștin”, care aducea lemnul de la
Constantinopol. în acest scop, o credincioasă din Fălticeni, Ana Botez,
se oferise să suporte cheltuiala refacerii și acoperirea cu tablă de argint,
socotind că lucrarea s-ar putea executa în Rusia, unde existau ateliere
renumite. Mitropolia dorind să se facă la lași, pentru supravegherea
lucrului, la 30 aprilie 1890 mitropolitul Iosif Naniescu încheia contract
cu argintaul Gh. Ropala căruia i se preda vreo 6800 grame argint
recuperat, rămînînd la Mitropolie "cinci bucăți în greutate de 423 grane
ca amintire despre tăria focului”. Meșterul mai punea 11443 grame argint
nou, pe lîngă acele 6000 grame vechi, cerînd pentru întreaga lucrare,
inclusiv execuția inscripției și a stemei principatelor, suma de 17570
lei. Întrega îmbrăcăminte “ drămăluind" în total “ 17443 grame de proba
12”. Terminînd racla la 29 august 1891, Ropală a depus-o la Mitropolie
în 6 septembrie dorind achitarea sumei contractate. La așezarea
moaștelor în ea, fixată pentru 8 octombrie 1891, era invitată și
susținătoarea cheltuielilor, Ana Botez ca să fie de față" pentru
satisfacerea dorințelor sale morale". Cetățeanul George Carpus și soția
sa Ecaterina, ofereau “scufa Sfintei Paraschiva", pentru a fi așezată în
raclă. O aveau ca “moștenire veche" din “familia sa” (G. T.
Kirileanu,Contribuție la istoricul raclei Sfintei Paraschiva din Iași,
Anuarul Liceului Național, 1942 -1946). Astfel s-a petrecut nefericitul
eveniment, astăzi puțin știut, al ardereii Sălii Gotice cu moaștele sfinte.

148
 După veacuri de zbucium, cutremure și dese pîrjoluri,
biserica se restaura
Aflată în ochii năvalelor străine ce jefuiau adesea capitala Moldovei,
iar la plecare scăpăraru amnarul și cremenea aprinzînd clădirele
însemnate, dar și-n drumul pălălăilor pojarurilor ce porneau odinioară
și de la o scînteie, frumoasa ctitorie a lui lui Vasile Lupu a suferit multe
și grave stricăciuni. Un prim foc o arsese chiar după terminare, prin 1650,
la trecerea prin Moldova a tătarilor. Nu o lăsau neatinsă nici trupele
regelui polon Ioan Sobieschi, vizitator al capitalei cu sabia în mînă, prin
1686 - 87. Nici ai sultanului, trimiși să nimicească Eteriaîn 1821 - și ar fi
ras poleiala - și nici marele pîrjol din iulie 1827, ce a potopit Ulița Mare,
din capătul de sus și pînă la Palat, pogorîndu-se pînă la Bahlui.
Ajunsă în gravă ruină, din anul 1882 biserica Trei Sfetitelor intra în
reparații sub mîna arhitectului Andre Lecomte de Nouy angajat și la
restaurarea bisericii Curtea de Argeș. Acesta pornea lucrările demolînd mare
parte dintre zidirile curții dar și ale bisericii, cum avea să scrie N. A. Bogdan.
Aceeași soartă o avea și clădirea cu trapeza mănăstirii, - capodoperă
a vechii arte moldovenești - cu bolți de influiență gotică (ogive și nervuri),
ca la marile palate din Praga, Varșovia și alte orașe vechi apusene și
considerată "Curtea domnească a lui Vasile Lupu" (N. A. Bogdan. Regele

Biserica Trei Ierarhi în 1845 (I. Rey și P. Muller)

149
Carol...). în vederea refacerii a fost demolată prin anul 1893. Rămăsese doar subsolul
de sub ea cu bolți semicilindrice. Era parțial afectată de incendiul produsîn noaptea de
26/27 decembrie 1888.
Cu ocazia restaurării bisericii, mult comentată și aspru criticată, se
pierduse și turnul ce purtase pisania domnitorului în limba slavă:
"Io Vasile Voievod cu mila lui Dumnezeu domnul țării Moldovii și cu
doamna lui Tudosca, cu iubitul lor fiu Io Ioan voievod au început a zidi
această clopotniță în anul 7146 (1638) luna aprilie 20."
Turnul dintre zidurile crenelate de cetate, construite odată cu
mănăstirea, prin 1638, avea o înfățișare dominantă. "Acoperișul inițial
era din țigle. La partea superioară avea instala t un orologiu, iar sub el se
afla încăperea care adăpostea cele opt clopote ale bisericii. Pentru a
ajunge în această cameră trebuia urcată o scară în spirală, cu 280 trepte ”
(Sorin Iftimi, Vechi turnuri ale Iașilor). Vizitîndu-l celebrul călător Evlia
Celebi scria că în vîrful acestuia "este un clopot mare cît cupola unui
feredeu turcesc".
Realizîndu-se alinierea și lărgirea străzii rămăsese pe bordura
trotuarului. Dorindu-i salvarea, gazetele timpului cereau să fie păstrat,
eventual cu o trecere boltită pe sub el sau să se rezidească pe locul noii
intrări. Se preconiza și refacerea în curte, dîndu-se și amplasamentul,
dar lipsa de bani îl sorocea uitării mai ales că o comisie de istorici ce
avea în frunte pe ieșeanul D. A. Sturza stabiliseră la 29 iunie 1890 că
turnul nu era acel originar ci unul construit de călugării greci pe
amplasament deviat, fiind probabil schimbat și ceasul lui Vasile Lupu,
așa că în ianuarie 1893 se spulbera.
Marele turn servise pînă în ultimul moment drept observator al
Pojărniciei, de pe vîrful său priveghind tîrgul caraulele postate să
urmărească ivirea incendiilor ca să se poată interveni iute. în acest scop
turnul inițial mai fusese înălțat sau rezidit de meșterii puși de egumenul
grec al mănăstirii, pe la 1806 și probabil i-au schimbat și înfățișarea în
stil neoclasic, cum apare în litografiile făcute de Raffet și Rey, călători
prin Iașii anilor 1840. Avea alură oarecum asemănătoare turnului
mănăstirii Frumoasa construită de domnitorul grec Grigore Al. Ghica.
Mai înainte, pentru a lăsa liberă vederea bisericii, se demolaseră
clădirile cu etaj ce însoțeau turnul din ambele părți și intraseră in istorie
prin vestitele lor dugheni. Gazeta "Fulgerul" din 4 august 1888 anunța
evenimentul dînd prilej ziaristului să propună că ar trebui demolat și

150
turnul rămas ca un “uriaș ursuz" în mijlocul străzii. Mănăstirea fiind
închinată călugărilor greci chiar după zidire, la secularizarea bunurilor
mănăstirelor de către domnitorul Cuza și ministrul său Mihail
Kogălniceanu dughenile trecuseră in proprietatea statului ca și
acareturile din curte - lăsate Eforiei învățământului public, pentru Școala
de învățători.
În final avea și turnul soarta bisericii învecinate, Sfînta Vineri (din Hală), de mai
multă vreme ruinată, dar pentru care, ca și acum, lipseau banii necesari reparațiilor și
se desființase.

...iar Sfințirea prilejuia o Serbare de pomină...

După vreo 20 de ani de lucru terminîndu-se restaurarea
monumentului, pornită de prin 1882, în toamna anului 1904, biserica
Trei Ierarhi se resfințea odată cu Sfintul Neculai Domnesc. Ambele fiind
socotite deosebit de importante, cu prilejul evenimentului, propus în
zilele de 1 și 2 octombrie 1904, se organiza o Serbare Națională la care
urma să participe și familia regală: regele Carol I, regina Elisabeta și
principile moștenitor Ferdinand cu soția, principesa Maria.
Întîmpinarea și găzduirea înalților oaspeți punea însă Primăria în mare
durdur, urmînd să facă pregătiri costisitoare. Numai pentru împodobirea
străzilor, prin care urmau a păși inalții oaspeți, trebuiau vreo 30 vagoane
cu crengi de brad. Cum administratorul pădurii Bîrnova - Poeni, aflată în
proprietatea suveranului, refuza să taie crengile, ca să nu strice arborii,
primarul intervenea la Ministerul de interne, pentru a le lua din pădurea
Rîșca, proprietatea statului. De acolo urmau a fi cărate în gara Fălticeni și
apoi aduse cu trenul la Iași, plătindu-se tăiatul, întreg transportul și toate
manipulările, căci cei implicați în acțiune pretindeau parale.
La gară, în Piața Unirii, la Teatrul Național și la cele două monumente
prevăzîndu-se mari arcuri de triumf, se comandau sute de metri de lemnărie
(grinzi, piloți, scînduri). Se angajau iluminații feerice, tablouri regale uriașe
și sute mai mici - pentru pus în vitrine -, zeci de transparente pentru înșirat
de-a latul străzilor, sute de steaguri și... strigători de slogane, împăcați cu
ziua, ca să anime trotuarele și răspîntiile.
Spre imortalizarea momentului Librăria si Anticăria Moldova (a lui
R. Șaraga), din strada Ștefan cel Mare nr.l, edita medalii rombice de
35x35 mm, bătute in străinătate, dintre care 6 de aur pentru familia
regală, 20 de argint pentru delegații oficiali - facturate Primăriei (vreo
1275 lei) - și un lot fără număr din tombak aurit, ce urmau a fi vîndute,
151
poporului privitor, cu un leu bucata. Pe o parte aveau imaginea celor
două biserici - la stînga Sf. Neculai (1493) și la dreapta Trei Ierarhi (1639)
- cu mențiunea: "restaurate sub glorioasa domnie a regelui CarolI", iar
pe verso deasupra: efigia regelui Carol I în mare ținută și dedesupt:
Ștefan cel Mare (la stînga) și Vasile Lupu (la dreapta). Printr-un act al
Primăriei, toate instituțiile erau îndemnate să le cumpere și ele.
Nu mai prejos librăria La autorii români, a lui Elias Șaraga, condusă
de Fani Șaraga, bătea si ea o medalie cu al patrulea centenar de la moartea
lui Ștefan cel Mare (1504). Ambii librari cereau autorizație să pună chioșcuri sau
mese de desfacere, in Piața Unirii, pe Uița Mare și la monumente.
Trebuind un mare număr de steaguri se cereau și dela alte primării
precum aceea din Botoșani și chiar de la Craiova, ultima reclamînd apoi
faptul că i s -au înapoiat "50 cu pînza și cozile rupte
Centrala electrică, proprietatea unei societăți din Nurnberg, instala
peste o mie de becuri incandescente, plus transparente și 4 lămpi cu arc
de 16 amperi (care luminau ca și lămpile cu vapori de mercur actuale) O firmă de
covoare furniza materialul de îmbrăcare a străzilor, înzestrare a

Sfințirea Bisericii Sf. Neculai în prezența familiei regale, îngenunchiată

152
salonului regal și a lojei regale de la teatru,iar alta mii de cocarde cu
chipul suveranului, pentru pus în piept. Prin afișe mari, cît două pagini
de jurnal, populația orașului era chemată să participe “ cu bucurie și
însuflețire", la primirea familiei domnitoare, pe tot timpul zilelor de
sărbătoare. încercau să fructifice evenimentul și firmele din București, precum una
de flori artificiale, care amintea edililor, printr-o ofertă, că ea îmbrăcase cu flori palatul
Roznovanu în timpul vizitei din anul 1894, dar nu reușea căci s-ar fi supărat acele ieșene.
Negăsindu-se la Iași "cai negri și frumoși"nici pînă aproape de zilele
sosirii, disperat, la 2 3 septembrie, primarul se adresa ministrului de Interne
rugîndu-1 să intervină la colegul dela ministerul de Război, ca Regimentul
de Artilerie din Roman să împrumute 12 cai negri pentru trăsurile oficiale.
Toate săvîrșindu-se ca la carte, sîmbătă 2 octombrie 1904 s-a sfințit
biserica Sfîntul Neculai, duminică 3 octombrie, biserica Trei Ierarhi, iar
luni 4 octombrie s-a sărbătorit centenarul Seminarului Veniamin
Costache, organizîndu-se și vizite în școlile și instituțiile ieșene, după
care musafirii s-au întors încîntați la Sinaia

Cortegiul regal pe strada Ștefan cel Mare, în dreptul dughenelor Ghimici

153
 Pe strada Ștefan cel Mare, în drum spre Seminarul Veniamin
Terminîndu-se serbările, urmînd plata cheltuielilor pentru curentul electric, lămpi,
scînduri, lemnărie, tablouri, medalii, cocarde, covoare, steaguri, flori, crengi de brad și
chiar mese servite de restaurante pentru lucrătorii angajați la pavoazare și animație
etc primarului C. B. Penescu îi venea să-și ia lumea în cap. Paralele din pușculița
Primăriei, la capitolul Extraordinare, erau puține și cererile veneau buluc. Ca să iasă
din încurcătură multora le răspundea că vor primi bani din bugetul anului 1905/1906,
precum președintelui Cercului Militar, care cerea și el vreo 464 lei, pentru găzduirea
oaspeților, în clădirea Corpului de Armată din Copou (unde a fost pînă decembrie 1989
frumosul Palat al Pionerilor și zace acum ruinat, Palatul Copiilor, așteptînd terminarea
reparațiilor începute și lăsate fără sfîrșit).
O problemă grea devenise aceea a lemnăriei tribunelor și arcurilor, în parte
dispărută, pentru care nimeni nu semnase de primire, iar furnizorii cereau mii de lei.
Fotograful care imortalizase festivitățiile dorea și el plata serviciilor.
Și ca și cum cheltuielile arătate n-ar fi fost destule trebuiau a se mai tipări și încă
vreo 400 afișe mari, de pus pe ziduri, pentru ca întreg poporul să ia cunoștință de
mulțumirile musafirilor, trimise primarului, pentru fastuoasa primire.
În schimb vizita dintre 1 - 6 octombrie se încheiase cu o bună activitate pentru
negoțul ieșean - chiar dacă unele note de plată se amînaseră pentru anul următor -, cu
mulțumirea musafirilor încîntați de dragostea ieșenilor și cu două dosare pline de
adrese, intervenții, comenzi și facturi ce rămîneau de mărturie peste veac și se află
acum la Depozitul Arhivelor Naționale - Filiala Iași: unul cu medaliile (317/1904) și
altul cu pregătirile (319/1904).
Emoționat, primarul se ruga la Cuvioasa, să-l țină în scaun pînă plătea toate
daravelile ce i s-ar fi atîrnat de gît dacă veneau la putere adversarii politici doritori, ca
toți opozanții, de o răfuială publică “cu învîrtiții de la guvernare", care au dat
“ciolanele”numai celor din "bandă" sau ”cliențilorpartinici”, cum scriau gazetele. Citind
articolele, unii mici "furnizori", alde Rifca puncte...puncte, din strada 40 de Sfinți nr.

154
40 și Bethi alte puncte, din strada Gării nr 6... implicate și ele la primire căci dăduseră
mîncare de cîte 50 de lei oamenilor ” ce au lucrat la venirea Măriei Sale", se lăsau păgubașe
de parale, ca să nu zică lumea că sunt din "bandă" și astfel primarul mai scăpa de unele
plăți. Metoda era clasică și se folosea și de alți datornici, anume autoterfelindu-se prin
articole plătite gazetelor, cînd aveau încurcături financiare și doreau să scape ușor de
pretendenți. Bugetul Primăriei cu cheltuieli extraordinare de numai 23000, în anii 1903
și 1904, pentru anul 1905/1906 prevedea de zece ori mai mult, adică 251000 lei ca să
acopere cererile. Visul primarului nu se împlinea, căci prin decembrie Consiliul local
demisiona, iar la 24 decembrie 1905 o Comisie interimară numea președinte pe Gh.
Lascăr ales apoi primar la alegerile din martie 1905.

După sfințire veneau și criticile...

Ieșenii, ca de obicei cîrtitori, tunau si fulgerau pentru marea
cheltuială, făcută - ziceau ei: ca să-și asigure guvernanții simpatia
suveranului. Mai ales că nu agreau fapta demolării celor două biserici și
refacerea lor după “placul franțuzului".
Puseseră gaz pe foc o mulțime de "specialiști", scriind prin jurnale,
în cei vreo 20 de ani ai lucrărilor, multe articole despre pîngărirea
mormintelor și jefuirea lor de obiecte prețioase - un inel domnesc
găsindu-se aruncat prin moluz la Trei Ierarhi, un costum de copil lucrat
cu fire de aur, luat de la sfîntul Neculai, mii de oseminte, “tivde, femururi,
brațe și antebrațe" ale strămoșilor împrăștiate prin moluz și un cîrd de
alte “pacate" de care arhitectul “papistaș"nu se sfia.

Biserica veche și aceea nouă

Arhitectul Nicolae Gabrielescu acel care îl secondase o vreme pe
Lecomte, la restaurările bisericii Curtea de Argeș cît și la Trei Ierarhi -
socotit de gazete “adevăratul restaurator și salvator" de la despuiere a
frumoasei biserici ieșene -, căci francezul venea rar la lucrări, publicase
două cărți fulminante, în care denunța pîngăririle (Privire generală asupra
155
monumentelor naționale...și Restaurarea monumentelor istorice-Răspuns
la Raportul Domnului Revoil dat la Sinaia la 20 iulie 1890). Susținînd că
frumoasele monumente ale țării ce necesitau doar lucrări de consolidare
pentru conservare, prin restaurarea cu demolare au fost "schilodite și
spoite", demonstra că nu mai semănau cu acele originale, ștergîndu-se
“ urmele artei naționale". Picturile s-au distrus, pietrele s-au recioplit, vechile
sculpturi nefiind "racordate” ci "se întrerupeau la fiecare piatră".
Nu mai aveau deasemeni și turnurile bulboase, înlocuite cu acele
străine, tip săgeată și se stricase frumosa firidă a Cuvioasei Paraschiva
de la Trei Ierarhi, executată pe timpul ctitorului sub influiența artei
poloneze (rococo), de meșteri italieni. Biserica mai suferise și la reparațiile din
diul din 1827. Gabrielescu nu era
1832, efectuate după cutremurul din 1803 și incen
de acord nici cu afirmația restauratorului că poleiala a fost rasă de
soldații turciîn 1821, căci foiile care se puneau pe pietre la poleire, erau
așa de subțiri încît la radere s-ar fi amestecat cu praful de piatră.
Turnul se demolase, iar trapeza rămăsese ca o ruină din lipsa
fondurilor. Se refăcea mult mai tîrziu, începîndu-se în anul 1958 și
terminîndu-se în anul 1960 într-o formă elegantă.

Clădirea Sălii Gotice, veche și nouă

Nu era iertat nici faptul că la demolarea turnului se pierduse și marele
său ceasornic, mașinărie prețioasă, dusă de arhitect pentru reparații la
Paris ca și alte obiecte valoroase, de unde nu s-au mai întors...
Mormintele fuseseră profante de restauratori sau de amatori de
comori, ce umblaseră fără discernămînt sub vechile plăci funerare, luînd
obiectele și resturile din îmbrăcămintea cu fir aurit și scumpe podoabe,
de pe urma lor rămînînd puține mărturii (doar inelele lui Ioan și al
Doamnei Tudosca existente la Academia Română).
Despre aceste fapte și Mihail Kogălniceanu fusese revoltat,
spunînd: "Cînd s-a săpat la temelie, s-au descoperit acolo morminte de
Domni, Doamne și Domnițe în costumul lor și păstrate în așa bună stare ca
156
și cum ar fi fost descoperite de ieri. Ce s-a făcut cu acestea ?... "(N.A.Bogdan,
Regele Carol și a Il-a sa capitală...)
Cît despre Sfintul Neculai, nu mai avea nici o legătură cu ctitoria lui
Ștefan cel Mare, fiind rezidită în stil modern și prefăcută cu cărămidă
aparenta și teracote zmălțuite.
Intriganți, gazetarii, veșnic în goană după subiecte tari, lăsau a se
înțelege că nu era departe de păcat nici familia domnitoare, care ar fi
susținut arhitectul prieten de familie... cu cine știe ce interese... și de
aceea apoi s-a adus un expert francez (Renoir) să facă o cercetare a
lucrărilor și să apere pe restaurator printr-un raport depus la Sinaia. Scriind
monografia Orașului Iași, N. A. Bogdan, contemporanul lucrărilor, arăta și
el că la Trei Ierarhi sub conducerea arhitectului Andre Lecomte du Nouy“
se începu dărîmarea pînă la temelie și se refăcu aproape în același stil",
aceeași operație suferind-o și biserica Sfintul Neculai.
Astfel mare parte din zidăria lui Vasile Lupu se demolase, refăcîndu-
se după modelul inițial cu modificări pronunțate mai ales la turnuri,
pentru a se pune în evidență mai bine baza pătrată, stelară, acoperișul
lor luînd o forma țuguiată, deosebindu-se de acel orginal, asemănător
cu al Cetățuiei. Placajul fiindîn parte stricat de intemperii și incendii, se
refăcuse de meșteri italieni și elevii Școlii de Arte, conduși de profesorul
Tronescu, plătit cu bucata. înfățișarea, pictura și majoritatea obiectelor
ca și mobilierul erau executate între anii 1900-1904, folosindu-se
bronzul, fildeșul, mozaicul pentru Cuvioasa Paraschiva și unele icoane
cît și marmura de Carrara și zmalțul la catapiteasmă.
Văzînd marile prefaceri și citind gazetele mulți târgoveți “plîngeau"
pierderea ireparabilă a elementelor și a vechilor obiecte de cult.
Zdruncinata de cutremure și trecerea timpului neîndurător, Biserica este acum în
consolidări, înconjurată cu schele. Lucrările sunt conduse de arhitectul D. Alexievici.

Se considera că la restaurare se pierduse

“cel mai interesant locaș al lașului: Biserica cu Trei Altare”
Tot Mihail Kogălniceanu arăta în Camera Deputaților marea pierdere
suferită de Iași cu prilejul restaurării celor două biserici și în special a
reconstruirii bisericii Sfintul Neculai, în viziunea arhitectului.
“Eu nu mă plîngatît de abatere, dărmare cît de sistemul greșit care e
vorba să se adopte pentru a se restaura biserica Sf. Neculai atît de
cunoscută de toată lumea ortodoxă prin următorul fapt: la aceeaș oră,

157
 dinaintea acelorași ochi se oficia Sfînta Liturghie a ortodoxiei în trei
limbi; în trei capele la rînd: în mijloc se serba în limba veche grecească,
de o parte în limba slavonă, de altă parte în limba română; cele trei limbi
principale ale ortodoxiei vorbeau deodată în lauda Domnului.
Ei bine, eu susțin că nu trebuie să ridicăm acelei biserici caracterul
acesta principal, partea aceasta frumoasă, interesantă și de care poate
fiecare român ortodox să se bucure.
Eu în tinerețele mele am asistat la liturghie și am văzut pe tus-trei
preoții ridicînd sfîntul potir și binecuvîntînd poporul în trei limbi.
Hotărîrea de a se face serviciul într-o singură limbă e o mare durere și e
despuierea pentru orașul Iași de o tradițiune unică în felul său..."
Biserica fusese construită din voința lui Ștefan cel Mare între 1 iunie
1491 și 10 august 1492, fiind considerată cea mai veche menționată în
documentele istorice. Datorită vechimii sale a înfruntat o mulțime de
incendii, cutremure și vicisitudini care au adus-o într-o gravă stare de
ruinare. Printre altele în timpul trecerii sultanului Mahomed al IV-lea
prin Iași, în drum spre Polonia (20-28 iulie 1672), hogea care însoțea
armata turcă s-a urcat în clopotniță și așa cum ne spune Ion Neculce” a
strigat", rostind chemarea la rugăciuni, faptă pe care bigoții au considerat-o
pîngărire închizînd biserica. Descoperită și ruinată rămînea astfel pînă la
domnia lui Antonie Ruset care prin 1676 începea repararea ei.
Cu acest prilej prefăcea artexul mai mare decît biserica - făcut din
timpul domnitorului Alexandru Lăpușneanu - adăugind la intrare
"dinaintea bisericii clădite de Ștefan cel Mare o altă biserică mult mai
mare, în care se înființa încă două deosebite altare, unul la dreapta altul
la stînga vechiului monument” (N.A.Bogdan) pentru a-i da înfățișare mai
impunătoare, demnă de catedrală mitropolitană drept care slujea după
mutarea capitalei la Iași. (Istoricii contestă afirmația căci nu găsesc lucrarea în
nici un document.) Altarul din dreapta (spre sud), fusese închinat Sfintei
mucenițe Varvara - în care se slujea în limba greacă - iar cel din nord
sfîntului Arhidiacon Ștefan cu slujbe în limba slavonă și mai tîrziu rusă,
În timp locul slujbelor se mai schimba. Limbile română, rusă și greacă
reprezentau cele trei mari biserici ortodoxe. Mare atracție provoca în
lumea credincioșilor icoana Sfîntului Mina făcătoare de minuni la care
se închinau mii de credincioși pentru vindecare de boli. Cu prilejul
restaurării se muta la biserica Sf. Constantin și apoi la Sf. Andrei unde rămînea și acum.
Datorită celor trei altare cît și icoanei, biserica lui Ștefan cel Mare
158
 Biserica Sf. Nicolae, elevație înainte de restaurare
sărbătorea, ca puține alte locașuri, vreo cinci hramuri: Sf. Neculai, Sf.
Varvara, Sf. Ștefan, Sf. Minah și Sf. Ecaterina.
Antonie Ruset venea de la Constantinopol oraș dominat de Sfînta Sofia
și dorea ca și în cetatea Moldovei să
aibă o catedrală măreață. în zidul
mănăstirii făcuse și o cișmea,
pentru îndestularea credincioșilor
cu apă, ca la moscheile turcești.
Biserica și acareturile din curte între care
se consideră și clădirea numită acum Casa
lui Dosoftei erau înconjurate de un zid
protector ale căror resturi se observă în
fața hotelului Moldova șiîn peretele casei
destinată Muzeului Literaturii Vechi,
după refacerea din 1970. Se presupune a
fi fost locuită de mitropolitul Dosoftei
(1671 - 1686), imortalizat prin statuia
realizată de Iftimie Bîrleanu și a fi
adăpostit a doua tipografie adusă la Iași
în 1679. Alte clădiri se foloseau de
călugării mănăstirii și pentru școlile ce s-
au perindat pe aici. Presupunerea este
contestată de arheologi, care, făcînd
săpături, au stabilit că pe loc era cimitirul
și clădirea ar fi fost construită mai tîrziu,
pentru comerț (Dan Bădărău, Ioan
Caproșu, Iașii vechilor zidiri).
159
 Gîndindu-se la viața viitoare, Antonie Ruset își construise și
mormîntul în locașul Sfintei Varvara, dar nu a avut parte de el, în locul
său fiind îngropat o vreme domnitorul Constantin Cantemir,
Restaurarea radicală a început în 1884, arhitectul francez Lecomte de
Nouy după o verificare la fața locului propunînd Ministerului Cultelor și
Instrucțiunilor două soluții în 23 februarie 1885: reconstruirea numai a
bisericii lui Ștefan cel Mare sau reconstruirea totală cu cele trei altare.
Ministerul accepta prima soluție. După demolarea adausurilor și a clădirii
principale în 1888 seîncepea zidirea. Așa cum scria N. A. Bogdan contemporan
cu restaurarea: "Cînd s-a dărîmat vechea biserică s-au deschis mai toate
mormintele ce erau prin jurul ei și s-au luat de personalul însărcinat cu
lucrarea o sumă de obiecte prețioase ce s-au găsit atîtprin ziduri cît și în
pămînt. Pînă astăzi nu se știe ce au devenit toate acele obiecte între care
erau chiar juvaieruri antice și scumpe." Lespedele funerare au fost sparte,
aruncate și mormintele "scotocite", operație socotită de istoricul V. A.
Urechia "vandalism", locul celor două altare fiind marcat cu cîte o troiță.
Biserica a slujit pentru ungerea cu sfîntul mir a noilor domnitori între Despot Vodă
(1561-563) și Alexandru Ioan Cuza(l 859 -!866), locașul numindu-se Biserica Domnească.
Rezidită cu cărămizi aparente și ocnițe, lua forma construcțiilor
vechi moldovenești, iar tabloul votiv al familiei domnitorului Antonie
Ruset și al familiei domnitorului Gh. Duca, ce terminase lucrările
precedentului, se înlocuiau cu ale familei regale.
Biserica o pictase Boris Bernard, Emilie Mempiot și P. Mauretal, aduși de restaurator
(Viorel Erhan, Mănăstiri și biserici din orașul Iași și din împrejurimi).
În clădirile bisericii au funcționat școlile des pomenite între care
aceea pusă la cale de Constantin Mavrocordat pentru învățătura
preoților, apoi școala fiilor de preoți mazili si alți doritori, statornicită
de mitropolitul Nechifor din 1749 și apoi micul Seminariu și alte școli
românești "tupilate" sub zidul ei. între anii 1989 și 1993 făcîndu-se mai multe
mici reparații și spălarea picturilor, sfințirea s-a săvîrșit în 16 octombrie 1994 de I.P.S
Daniel Mitropolitul Moldovei si Sucevei în prezența patriarhului Ecumenic Bartolomeu de
la Constantinopol (Viorel Erehan...) Biserica fiind cea mai însemnată din dricul
tîrgului, breasla făclierilor (producătorii de luminări, cei mai căutați
odinioară), avea sediul aici. în coasta ei se și instala o fabrică de luminări. Sf.
Nicolae, fiind patronul negustorilor, de ziua lui locașul era plin de
comercianți care-și prezentau în jur novitalele aduse de peste mări și
țări în prăvăliile lor. Curtea se transforma astfel într-o mare expoziție
de bunătăți și mărfuri.
160
 Ne amintim si alte zidiri legendare care nu mai sînt:
dughenile de la Trei Ierarhi
Un șir de bolți simandicoase, cu un cat deasupra, astupau vederea
Mănăstirii Trisfetitelor și Bisericii catolice, ținîndu-se una de alta,
pînă aproape la colțul uliței lui Dracache Baston, trecută apoi pe numele
colonelului Constantin Langa, a tribunului Max Wexler (după 1950) și din nou
colonelului (din 1991).
Fiindcă zgîrcenia stareților, pe mîinele cărora încăpuse mănăstirea
lui Vasile Lupu, nu se încurca cu orice dughengiu, în prăvăliile de la Ulița
Mare făceau purici mai cu seamă negustorii groși la chimir și cu nume
vestite, precum bacalii armeni și greci de
smirnă, tămîie și mirodenii orientale.
Printre ele a slujit des pomenitul Costache
Stamatopol, urmat de Iancu Bacalul,
renumit fiindcăîși aștepta mușteriii, așezat
turcește, pe un scaun în fața dughenii. Cu
ciubucul strîns în gură, sorbea pătimaș și
plin de mulțumire, miroznele mirodeniilor
Bazarului Egiptean din Istanbul, aduse cu
multă caznă la Ieși de lungile caravane
turcești și grecești. Adiau printre lanțurile
de mărgele colorate și clopoței argintii,
atîrnate la intrarea încăperii bucșită de
bogăția ulcioarelor cu untdelemn grecesc,
chiupuri de măsline, strachinoaie de stafide
și felurite panere și lădițe învîrfonate de cafea, ienibahar, piper,
scorțișoară, migdale, curmale, roșcove, chitre, alămîii și alte băcălii,
deasupra cărora spînzurau coloanele de smochine și șiragurile
căpățînilor de zahar.
Păstrîndu-le tradiția, băcălia Zimbru, din anii Junimii (1873), nu se
lăsa nici ea mai prejos, mai ales că avea la picioare trenul și prin el
întreaga lume cu Mediterana, Asia Mică, Tropicele și Ecuatorul.
Cum dintre bolțile îmbelșugatelor băcălii din clădirele ce se ridicau
odinioară în zidul din fața bisericii nu lipseau nici marșandele cu
zorzoane și marafeturi femeiești, una dintre ele, Magazia de capele și
bonete a modistei Cati, stîrnea mare zarvă prin 1845 și-n comedia Iașii
în carnaval a lui Vasile Alecsandri, jucată pe scena Teatrului Național la

161
22 decembrie 1845 cu mare succes, subiectul fiind de mare actualitate
petrecîndu-se pe vremea Crăciunului.
În actul II "Teatrul reprezenta partea Uliței Mari despre Trei Ierarhi,
în dreapta magazia modistei Cati, avîndpe la ferestre bonete și capele,
în stînga, în față, casa comisarului Săbiuță. Ulița este pustie și
întunecoasă; numai un culucciu se zărește la stînga, la colțul casei
comisarului. La ridicarea cortinei un orologiu depărtat bate șăpte ore, și
după ce încetează, culucciul strigă: Raita!”. Un amorez, Leonil tocmai

Ulița Mare și dughenele de la Trei Ierarhi, în 1845 (I. Rey și P. Miiller)

se despărțea de modistă, iar comisarul Săbiuță pleaca la rond
despărțindu-se de Marghiolița, fiica sa. Rămase singure cele două vecine
găsesc prilejul să tăifăsuiască pe tema amorului, strigîndu-se peste
stradă, de unde se vede că aceasta era îngustă de tot. Pe sub ferestrele
Marghioliței apare cu o ghitară Alecu, iar pe sub ale modistei, tîrmocea
înghețat postelnicul Tachi Lunătescu - apărătorul moralei publice -,venit
cu patru lăutari să-i ceară inima. Ferindu-se să nu fie zăpsit de mascații
și irozii bonjuriști ce foiau pe Ulița Mare ca la orice ajun de Sărbători,
Alecu încerca să-i cînte Marghioliței serenada "Să te strîngla piept” dar îl
acopereau lăutarii cîntînd în gura mare "Ah, noroc, noroace!”. Alecu,
cerîndu-i lui Lunătescu să urle ceva mai departe, primea răspunsul
negativ al postelnicului înamorat: "Ulița cît a mea, cît a dumitale".
Necăzînd la învoială cîntă cu toții "Că de frig și de-al tău dor/Eu îngheț
și mor." Noaptea se lăsase cu frig de 17 grade. Amorezii sunt alungați
de Leonil, îmbrăcat ca Irod impărat...
162
 Capitolul 5
Răscolind cenușa amintirilor între Treisfetite si Mitropolie

Dăm peste “burgul” vechiului tîrg

În vecinătatea Treisfetitelor se înălța din vechime - unii zic că din
vremea domnitorului Lațcu Vodă (1365-1375), biserica închinătorilor
Papei de la Roma, a credincioșilor catolici. Domnitorul Lațcu fiu al lui Bogdan
I aflat în mare prieteșug cu regii Poloniei trecuse la catolicism, fapt pentru care potrivit
unor documente păstrate în mănăstirea franciscanilor din Lemberg el a construit prima
biserică la Iași dîndu-i "posesiuni și privilegii" (Viorel Erhan, Biserici și mănăstiri din
orașul Iași și împrejurimi). Părerea este susținută și de un hrisov al Divanului
țării din 18 septembrie 1753 în care se pomenea existența bisericii
catolicilor "încă din descălecătoarea țării". Există și mărturia că in
delegația moldovenilor la Conciliul ținut la Constanța (Baden) în anul
1415 au participat și locuitori din Iassimarkt, iar la Universitatea Catolică
din Cracovia erau înscriși studenții Michael Tome de Iasso (prin 1494)
și Petrus Iohannis de Iasso (prin 1502). Fapt extraordinar ce
demonstrează dorința de învățătură a ieșenilor.
Biserica și-o construiseră negustorii și meșteșugarii polonezi, sași,
unguri așezați cu dughene și felurite ateliere în preajma Curții pe care
domnitorii Moldovei o zidiseră pe malul Bahluiului. Exercitînd diferite
meserii (caretășii, fierării, potcovării) aveau dever la Șleaul (drumul) cel
Mare ce venea din Asia pe la Constantinopol și trecea prin Iași - unde era
și Vamă- și mergea spre nordul Europei prin Lemberg, Cracovia. Ulița se
afla pe atunci în afara dricului tîrgului, întins la vremea aceea spre partea
de est a Curții Domnești.
Casele lor, zidite după modelul acelora din țările de unde veniseră,
împreună cu atelierele, alcătuiau un fel de ”burg"cu viață și organizare
proprie în jurul bisericii construită la început din piatră, dar după arderea
ei refăcută din lemn, scînduri sau nuiele, potrivit vremii și învoirilor
acordate de domnitori, adesea restrictivi cu celelalte culte din capitală.
Sau care priveau cu banat comunitatea din jurul bisericii numită
ungurească sau a papistașilor, slujită de clerici străini, mulți trimiși din
Polonia, țară cu care Moldova se afla uneori pe picior de război și aceștia
erau bănuiți a fi înclinați altor intereselor. Așa se întîmpla pe vremea
domnitorului Ioan Vodă cel Cumplit cînd se dărîmau temeliile bisericii
din piatră începută de catolici (1572). Pe vremea lui Dimitrie Cantemir și

163
evreii puteau avea sinagoge doar "din lemn nu de piatră" (Descrierea
Moldovei). Din acest motiv biserica numită și ungurească cădea adesea
pradă flăcărilor ce reînoiau mereu înfățișarea Ieșilor. Astfel se întîmpla
și pe la 1763 cînd “papistașii” își făceau o biserică din lemn: "cea mau
frumoasă din Moldova" dar peste trei ani, prin octombrie 1766, ardea.
Ulița meseriașilor devenind arteră principală, - așa numita Uliță Mare -
odată cu mutarea capitalei la Iași, pe ea începînd a se așeza și boierii,
dregătorii Curții Domnești, foștii meșteșugari se retrăgeau în alte părți,
păstrînd doar locul bisericii cu locuința preoților, sediul episcopului,
un han pentru găzduirea musafirilor cu o locantă (circiumă) și unele
dugheni la uliță (aducătoare de venituri), zidiri pomenite de călători străini
veniți în țară și adesea oaspeți ai Comunității catolice. Deși credincioșii trăiau
împrăștiați prin tîrg, biserica rămînea locul căutat unde se adunau pentru ceremoniile
religioase, pentru consfătuiri, pentru acțiuni sociale, fapt pentru care, în timpul zaverei
din 1821, cînd oamenii de ordine erau dispăruți, ei formînd corpuri de pază în oraș.
Unii dintre credincioși se instalau în Păcurari, unde exista și cimitirul.
Precum mai multe biserici ortodoxe, între anii 1623-1818 a fost mănăstire - sediul
misiunii franciscane -, în prezent fiind centrul episcopal încetul cu încetul meseriașii
se retrăgeau către Păcurari unde mutau și cimitirul și se ridica și o biserică a
protestanților. La cererea enoriașilor, în octombrie 1766, domnitorul
luminat Grigore Ghica al III-lea ca și urmașul său Constantin Mavrocordat
dădeau învoire pentru ridicarea unei biserici din piatră, ce se începea
abia prin 1782 și se sfințea la 15 august 1789, prin silința preoților Anton
Mauro care aînceput-o și Fidelis Rocchi care a terminat-o. Este biserica
existentă și astăzi ce servește de catedrală episcopală romano- catolică.
Are hramul Adormirea Maicii Domnului - icoana principala reprezentînd
înălțarea la cer a Sfintei Fecioare Maria, încoronată ca regină a Cerului.
Păstrează stilul baroc și a fost reparată de mai multe ori, după cutremure
și incendii și mărită în 1869. A pictat-o călugărul franciscan Giuseppe
Carta di Palermo. Are un ceasornic solar pe peretele sudic (din 1813) și
o orgă cu 21 registre adusă din Austria. Păstrînd vie amintirea marilor
înaintașiîn incinta ei suntîngropați episcopi și preoți, între care ctitorul
Fidelis Rochhi (Viorel Erhan, Mănăstiri și biserici...). De menționat faptul că pe
vremuri biserica Trei Ierarhi și catolică se aflau aproape una de alta,
separarea lor printr-o uliță cerută fiind de locuitori începînd prin 1781
și realizată. Arsă la incendiul din 19 și 20 iulie 1827, se refăcea prin 1869
interiorul căpătînd aspectul actual. Venind marea sistematizare a străzii
Ștefan cel Mare, în octombrie 1905 se vota de Consiliul Comunal

164
expropierea unei părți din șirul dughenilor de la stradă. Astfel se pierdea
clădirea cu boltă de intrare care apărea în gravura lui Rey. Se înlocuia
prin clădirea cu etaj realizată de arhitectul Școlari (1906). Fosta locantă
din colțul străzii Langa suferea o retragere de zid, micile clădiri dintre
ele ridicîndu-se după 1907.

Bolta de intrare la Biserica Catolică

Cu diferite ocazii biserica se mai repara de cîteva ori dar crescînd
numărul enoriașilor, din 1990 începea construcția noii catedrale circulare
proiectată de arhitectul Gheorghe Hereș și dotată cu subsol și balcoane.
Are diametrul exterior de 38 metri, 24 ferestre cu vitralii spațiu pentru vreo
1500 locuri dintre care 500 la balcoane. S-a terminat în anul 2003.
Pe lingă aceasta, episcopia catolică deține și capela din cimitirul Eternitate și capela
Sfintul Iosif din Institutul Teologic romano-catolic (strada Teodor Văscăuțeanu, nr 6)
înființat în 1886 ca seminar. Vechea clădire fiind afectată la cutremurul din 1977 a fost
înlocuită cu o zidire modernă și elegantă, inaugurată la 15 octombrie 1980.
Nu mai puțin modernă este biserica Sfintul Anton de Padova din strada Tabacului nr.2
construită între anii 1991-1995 pentru enoriașii din Păcurari, Canta și Alexandru cel Bun.
La intersecția străzii Tudor Neculai (ce duce către biserica Galata) și Șoseaua
Nicolina, la numărul 6 se înalță ca o rachetă spre cer biserica Sfînta Tereza a Pruncului
Isus. Are formă de arcă și este începută din mai 1991 și sfințită la 27 noiembrie 1994.

165
 Impunătoare atinge înălțimea de 31
metri la vîrful crucii și se bucură de
înzestrarea papei Ioan Paul al Il-lea cu
un Sfint Potir.
Într-o campanie susținută de
dotări cu sprijin internațional, al
diferitelor congregații, după 1990
comunitatea catolică ieșeană a
fost înzestrată cu mai multe
instituții și capele construite prin
diferite locuri.
Astfel este un sediu al
congregației catolice Notre Dame
de Sion-înființată la Iași din 1866
și așezată pe Ulița Golia în casele
vistiernicului Alecu Balș unde și-
a construit o adevărată cetate cu
ziduri înalte capelă și școli.
Desființată după reforma
învățămîntului din 1947 s-a
reînființat în anul 1990, iar din
1993 și-a reluat activitatea într-o
Biserica Catolică de odinioară
clădire pe Aleea Grigore Ghica
Vodă nr 19, unde se pregătesc viitoarele călugărițe. Ulterior,în 1995, și-a mai construit
o clădire pe strada Tudor Neculai nr. 4 ca sediu al Congregației din România.
Există și sediile cu capele ale Congregației Surorile Sfintei Maria a Divinei
Providențe, din strada Plopii fără soț nr.7, construită din 1995 și aparținînd unui institut
catolic italian înființat prin 1800 pentru educația tinerilor catolici. Tot acolo, peste drum,
este un cămin pentru adăpostul confortabil a 50 de bătrîni.
Mai la vale pe Șoseaua Bîrnova nr. 2, lîngă hanul Trei Sarmale și-a construit un
sediu între 1994-1998, Congregația Surorile Providenței. Are o grădiniță pentru 50 de
copii, dotări moderne, pardoseli din marmură și mobilier adus din Italia.
Congregația Xaverianum patronată de sfîntul Francisc Xaveriu al ordinului
iezuiților are și ea un sediu modern și capelă în Copou pe strada Sf. Frederic nr. 18, din
octombrie 2000. Educă tinerii iezuiți recrutați dintre absolvenții de liceu, inițiați la Cluj
și pregătiți aici în școală cu rang de colegiu, după care continuă studiile în străinătate.
Pe șoseaua Rediu Tatar nr. 23 este complexul mănăstiresc Don Luigi Orione cu
seminar. Altă mănăstire se numește La Salle și are sediul în strada Aeroportului nr. 1
într-o clădire construită între anii 2000- 2003. Aparține Congregației Fraților Școlilor
Creștine, de bărbați, ce se ocupă deasemeni cu educația tinerilor. Un cămin de bătrîni
se numește Casa Sf. Iosif și are sediul pe strada Ștefan Octavian Iosif. Deține capelă și
îngrijește bătrîni bolnavi. Toate Instituțiile posedă capele în care se închină credincioși
creștini catolici și ortodocși din zone. Mai multe amănunte despre aceste instituții se
află în excelenta lucrare a profesorului Viorel Erhan: Mănăstiri și biserici din orașul

166
 Înșirate de o parte și de alta a intrării la "biserica ungurească” din
Ulița Mare nici dughenile acesteia, bolți pitorești nu erau mai puțin
vestite. închiriate de negustori greci, umblați prin toată lumea, își
înfățișau, la vederea străzii, butoaiele cu icre, sardele de Lissa, lacherdă,
mastică de Kios, halva de Adrianopol și multe scumpătăți pe care mai
tîrziu, scriitorul D. C. Moruzzi avea să le amintească, înghițind în sec
(De la Curtea domnească la...).
Pentru ca tîrgoveții să știe unde-s băcăliile cele mai proaspete, firmele
lor înfățișau corăbii cu două-trei catarge sau chiar cu cîte un coș
fumegînd, semn că în dugheană mărfurile soseau mai iute decît acele
aduse prin corăbiile cu pînze. Altele aveau pe firmă o ancoră, arătînd că
vaporul cu prospături s-a oprit la dugheana respectivă.

Vechile dugheni de la Biserica Catolică (aripa nordică)

Casa înaltă cu etaj - dintre puținele existente pe atunci, adăpostea
un timp și o mare noutate în părțile de sud-est ale Europei: Tipografia
pentru timbre domnești (fiscale). Deschisă la începutul anului 1855, din
porunca domnitorului Grigore Ghica, Atelia Timbrului (condusă de
Julien Sachetti), avea să tipărească și faimoasele mărci poștale
moldovenești Cap de bour ce au dus numele țării în toată lumea, fiind
astăzi cotate la sume fabuloase de colecționarii filateliști.

167
 Popas la hanul Ilie Armanu (Armeanu), gazda
poetului Mihai Eminescu
Mergînd înainte pe bulevardul de azi Ștefan cel Mare, la colțul său cu
strada Langa, fostă Baston, se întîlnește o clădire joasăîn care a funcționat
pînă nu demult un Artizanat, iar acum adăpostește un magazin general cu
de toate și numele Fluierul secondat de o pizzerie și un fast food

Hanul Ilie Armanul (Hotel Moldavia) - foto I. Mitican

Pe vremuri era locanta fostului han Ilie Armanu, a cărui clădire a
existat pînă prin anul 1998 în spatele ei, pe strada Baston la numărul 1 și
s-a demolat cu ușurință pentru parcarea noii catedrale catolice. Hanul,
faimos pe vremuri, ocupa toată răspîntia cu ospătăria și un cîrd de
dughene, numite tot altfel, după cum și el se chema ba Otel Moldavia
(1868), ba Hotel Splendid (1926-1932), ba Hotel Europa (1939)... Clădirea
acestuia avea mare vechime și se observa în zilele demolării construcția
sa deosebită, cu un șirag de odăi ce dădeau directîn ogradă. Întunecoase,
aveau cîte o fereastră și o ușă îngustă, mai luminoase fiind acele de la etaj
mărginite inițial de un cerdac, înlocuit apoi cu o terasă largă și încăpătoare.
La acest han găsea adăpost Mihai Eminescu în zilele nefericitului an
1886, cînd venise la lași în covalescență, după întoarcerea de la Ober
Dobling unde fusese trimis pentru tratament. Găzduit într-o odaie cu
168
alură de celulă, poetul bolnav petrecea vremea așteptînd pe careva dintre
cei cîțiva prieteni, ce nu-1 uitaseră. Evocînd neodihna sa lingă Mitropolie,
în căsoaia înaltă a Hanului cu ziduri pietruite străpunse “ de uși și ferestre
strimte ca niște crenele", un “băiețaș"(Gr.Trancu Iași), rătăcit prin ograda
năpădită de cuhnii, șuri și felurite odăi, scria mai tîrziu că Eminescu
suferea căci”nu era în stare normală". "Stătea la HotelMoldavia vis-a-vis
de Mitropolie, în strada Baston". Aveau grijă de el "cîțiva prieteni între
care Humpel, profesor la Conservator, cumnatul lui Maiorescu".

(Almanahul lașilor pe 1937). Foamea și-o potolea în vechea și larga locantă

de pe colțul Uliței Mari și Baston, în clădirea scundă doar cu parter, unde
a fost Artizanatul (și trebuie păzită căci este ultima relicvă din Ulița Mare). Uneori
trimitea băiețașul să-i cumpere "plăcintă din strada Sfînta Vineri, căci
lui Eminescu îi plăcea mult plăcinta cu carne și brînză”.
Seara își alunga urîtul plimbîndu-și singurătatea prin preajma
hanului, patrulînd ulița numită pe atunci Baston și "umbrită de arbori
pletoși și răcorită de undele izvoarelor lăcrimînd dintre pietre și
rădăcinile arborilor.” Mai jos, după intrarea în ograda bisericii, era
clădirea în care locuise Carol Cugler, tatăl lui Anton și Matilda Cugler,
gingașa poetă, căsătorită apoi cu Vasile Burlă. De undeva de departe,
prin fața ochilor îi apărea o scenă petrecută într-o zi luminoasă din
toamna anului 1871, cînd după terminarea Sărbătorilor Putnei, cîțiva
tineri bucovineni au fost invitați la Iași, fiind așteptați de Scipione
169
Bădescu - redactorul "Curierului de Jassy" - care-i întîmpinase și îi
prezenta ieșenilor. Așa s-a făcut că au vizitat și familia Cugler. Îi primise
Matilda (poetă), roșie ca focul de emoție. Aflîndu-se acolo și o doamnă
Peretz, fostă actriță la Paris, i s-a adresat în franceză: "- Domnule
Eminescu, am auzit că mata faci poezii frumoase. N-ai vrea să ne spui una ?"
Transfigurat, a recitat "Epigonii", dar doamnei nu i-a plăcut interpretarea,
spunîndu-i că poezia este admirabilă, dar să n-o declame singur. Au rîs
cu toții, iar el și-a dat seama că trebuie să facă exerciții de recitare în
versuri și să evite lungirea ultimului cuvînt cum se obișnuise la replicile
pieselor de teatru. Revenind la Iași, în 1874, a și locuit la Cugler. Vizitînd-o
pe Matilda cu prilejul ceaiurilor literare, o dată a venit vorba de moarte.
Pictorul Verussi l-a întrebat pe Samson Bodnărescu ce moarte ar prefera
să aibă. Cum Samson întîrzia cu răspunsul, a intervenit el spunînd că
preferă să moară nebun: "pierzîndu-șipersonalitatea nu-țimai dai seama
de nimica ”. Replica i-a rămas în suflet amintindu-și-o uneori.
Primul semn al bolii îi apăruse în vara anului 1883, cînd lașul trăia
sărbătoarea dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare (5 iunie 1883). Ulița Mare
era plină de lume, steaguri și fanfare. Cu două zile mai înainte luase
numele nou al gloriosului Ștefan cel Mare. Venise și poetul de la București
ca trimis al ziarului "Timpul'. A adus poezia "Doina ”, pe care, în ajun, seara,

Piața Palatului în ziua de 5 iunie 1883

170
 a recitat-o acasă la Iacob Negruzzi, în entuziasmul junimiștilor. Dar se
simțea rău și nu-1 mai interesa nimic, rămînînd pe prispă la bojdeucă,
muncit de gînduri. Întorcîndu-se la București, după puțin timp, a făcut
o criză, fiind internat la Sanatoriul Caritatea.
Pe la jumătatea uliței Baston, la stînga coborîșului îi ieșea în cale
vechiul Institut Pedagogic înființat și așezat de Samson Bodnărescu în
casele boierului Costache Baston (august 1877), după îndepărtarea de
la Școala Vasiliană din ograda Trei Ierarhilor, unde fusese director pe
timpul cit Titu Maiorescu a activat în guvernul conservator, înlocuit în
martie 1876 de un guvern liberal. Odată cu Samson fuseseră maziliți și alți
junimiști între care și poetul, demis din postul de revizor școlar și forțat astfel să plece
la București în redacția gazetei “Timpul”.
Clădirea era înaltă cu ferestre mari și scările în stradă (Așa cum rămăsese pînăla
demolarea din 1991, adăpostind Comisia Sindicatelor și diferite școli comerciale). Casele
aparținuseră lui Ilie Catargiu de la care trecuseră lui Neculai Baston din ramura Rosetteștilor,
care le lăsase fiului Drachache Baston, la urmă trecînd colonelului Constantin Langa.

Casele fostei Școli Comerciale

Din cînd în cînd, intra în ograda vecină a Mitropoliei cu chilii peste
chilii și cerdacuri lungi și sonore întinse în fundul ogrăzii spre Ulița
Feredeului Turcesc (Băii) și mirosind a fum, tămîie și luminări, ca orice
chinovie călugărească.
Într-o căsoaie albă "cu zid gros, cerdac de lemn și scară spre catul de
sus” din dreapta catedralei, locuia compozitorul Gavriil Muzicescu,
dirijorul corului Mitropoliei, tatăl copilelor Sofia și Valența și bunicul
de mai tîrziu al lui Ionel și Păstorel Teodoreanu. La el veneau necăjiții

171
din oraș pe care compozitorul îi primea, îi ajuta cu bani, merinde sau
sfaturi, și ce mai putea. Cum scria Ionel Teodoreanu, prin cerdacul
mănăstiresc pășea și poetul, îmbrăcat sărăcăcios cu ciubote ponosite și
pas greu, răsunător, de om bolnav.
Așa se întîmpla într-o seară. "Gavriil Muzicescu, Novleanu și un al
treilea jucau preferans în salon. Se vedea că înflorise și liliacul în dulce
Tîrgullașului. Sclipeau stele de bucurie cum știu ele cînd aduc veste că
a început acel parfum drag Primăverii. Dar iată că răsună pas și crește
umbră pe sub stele. Nu-i nici preot, nici călugăr. Vine spre casa
Muzicescu. Cine să fie acel străin la ceas tîrziu de noapte ? Un pas bate
toaca ostenită pe scara de lemn. Răsare un obraz la lumina cerdacului. E
Eminescu." Intră în salon și se așează pe un scaun privind în gol. "Ceilalți
îl știu și îl lasă fără să-l cerceteze. Dar în odaia de alături surorile
Muzicescu deschid pianul și încep la patru mîini valsul Dunărei Albastre.
Chemat astfel, Eminescu se ridică de pe scaun și intră în odaia valsului
în vârful picioarelor. O vreme ascultă (între pian și lumina lunii), stînd
în picioare, fără să răsufle cu buzele întredeschise. Apoi se lungește pe
o canapea, cu fața în sus și mîinele sub cap, acoperit de valul ritmat al
valsului și de parfumul liliacului.....
Surorile Muzicescu au cîntat tot ce au știut cu mînă vitează, pînă
foarte tîrziu, fără ca nimeni să cuteze să le oprească. Apoi pianul acelei
nopți de primăvară s-a închis, inimoasele pianiste au privit de la ferestrea
tinereții lor pe omul care pleca, luîndu-și umbra. Totul era a lui
Eminescu :luna, stelele, cerul, noaptea și pămîntul florilor de primăvară.
Și nimic nu era a lui Eminescu.
Astfel într-un an al timpului mort, mama (Sofia) și sora ei au privit
umbra singurătății lui Eminescu, pe luminatul pămînt al liliecilor înfloriți
pentru alții" (Ionel Teodoreanu, Masa Umbrelor). Poetul se întorcea în odaia
pustie din Hanul Moldova. Retrăind momente din anii primei șederi la
Iași (1874-1877), își amintea de primele zile petrecute la Trei Ierarhi. Ce
fericită fusese aceea din 10 aprilie 1875, în care Samson se căsătorise
cu Eugenia Frangolea. Erau de față toți junimiștii, la Primărie, la cununie
în biserica Trei Ierarhi și la masa cea mare. El și Veronica se priveau
într-una pe sub gene...
Veghile nocturne și plimbările singuratece se curmau uneori în
capătul de jos al uliței Baston, pe colț cu ulicioara Mitropoliei (Feredeului
Turcesc), unde dăinuia din vechime vestitul han cu cerdacuri peste
172
cerdacuri numit Vanghelie în Lista cu Ulițele, casele și dughenile capitalei,
din 1853. Singur sau luat de un amic - Petre Grigoriu - se pomenea

Hanul Vanghelie
cîteodată în bolțile pline de fum, ascultînd clinchetul paharelor,
plînsetele viorilor și cîntecele șantezelor. Despre un astfel de moment
petrecut în hanul lui Vasile Sion Gherei scria fostul gazetar Rudolf Șuțu
(Iașul de odinioară): “într-o odăiță mică din rîndul de jos al vechiului
hotel Vanghelie... se auzi, într-o seară, un schimb de voci între niște
cintărețe și un om de statură potrivită, cu ochii mari, negri, visători, cu
o mustață neagră, cu o pălărie înaltă tot neagră șiîmbrăcatcu un palton
bătîndîn culoare verzuie."Musafirul se certa cu ele. Intervenise și un
chelner și au fost chemați sergenții care l-au luat să-l ducă la
poliție. "Ajuns împreună cu sergenții care-1 conduceau, în dreptul
librăriei Șaraga, care, pe atunci, era instalată în strada Golia, în fața
caselor Neuschotz, se opri la vitrină și privi lung la niște cărți, apoi
repede se furișă înăuntru. Le luă și începu a le rupe. Băiatul din prăvălie
porni a striga. Sergenții de-abia îl liniștiră și-l scoaseră afară. Una din
cărți nu i-o putură lua din mîini și, ieșind cu ea, urma a o sfîșia în mii de
bucățele, cu durere și niște gemete surde, care produseseră o milă de
neînchipuit... Erau foi din volumul său de versuri:

173
 ...Cobori în jos Luceafăr blînd,
Alunecînd pe-o rază.
Pătrunde-n casă și în gînd
Și viața-mi luminează...
L-au dus la comisie și aici cerea necontenit de la toți să se ducă cineva
pînă la Vasile Burlă, profesorul de la Liceul Național, ca să vină la el.
Burlă a venit repede, iar după cîteva momente, ieșeau amîndoi, Eminescu
povestindu-i ceva foarte hazliu, iar Burlă mustrîndu-1".
Hanul Vanghelie, ruinat, a fost dărîmat în anii ultimului război,
Hotelul Moldova rezistînd pe strada colonel Langa pînă în iarna anului
1997 cînd i se punea pata de clădire rău famată și se dădea drumul
tîrnăcoapelor să-l nimicească. Fapta o consemna Monitorul", într-o zi
urîtă pentru vechiul Iași (4 februarie 1997): „Primăria demolează un fost
bordel pentru a construi o parcare."
Din el rămîneau sub asfalt, pentru posteritate fundațiile și catacombele
beciurilor înrămurite în toate părțile, dintre care una lungă, curmată de un
zaplaz, mergea pe sub strada Ștefan cel Mare spre ograda vecină, cine știe
unde, iar altele străpungeau în deal și-n vale, fosta stradă Baston.

Fiindcă sîntem în Ulița Mare, avem prilejul

să aflăm unde s-a înființat Teatrul Evreiesc
în limba idiș și cîte ceva despre începuturile sale...
Apropiindu-se căldurile verii anului 1875, Simion Marcu (Șimen
Mark), antreprenorul cofetăriei de curînd aciuată în ospeția hanului
Ilie Armeanul, de la colțul străzii Baston, s-
a gîndit că n-ar fi rău să deschidă și el o
grădină de vară. Chitise și locul: vizavi, în
ograda casei “Baștă", “Băștiței" sau
"Băștioaei", ocupat acum de Banca Națională.
Acolo se afla un acaret bătrînesc cu un cat,
intrare joasă și fațada coșcovită. Aparținea
Ruxandei Balș și era închiriat unor prăvălii
de coloniale. În spatele căsoaiei se păstra o mică livadă cu arbori
bătrîni ca și stăpîna. Socotind că la umbra lor o cană de bere rece ar fi ca
un elixir pentru trecătorii străzii învăpăiată de soarele arzător și
mărginită de două șiraguri de prăvălii din piatră, sprijinite una în alta,
Șimen a început tratative cu stăpîna locului.Clădirile acestea boltite se
ridicaseră la porunca domnitorului Mihalache Sturza, pentru a reduce prăpădul
174
incendiilor și o țineau una de la biserica Prapadoamnei (Sfânta Paraschiva) din Păcurari
și pînă aproape de Curtea Domnească. O prăvălie pe Ulița Mare fiind cea mai strașnică
investiție a timpului mai toți locatarii străzii făcuseră în fața locuinței cîteva bolți de
închiriat, acestea nelipsind nici din fața bisericilor (Sf. Neculai, Trei Ierarhi, Catolică,
Balș, Sf. Ilie, Banu) și nici chiar din fața Mitropoliei. Aveau în Ulița Mare dugheni și
boierul Dumitrache Cantacuzino și fratele său Constantin (faimoasele dugheni
Pașcanu), Vasile Alecsandri, profesorul Anastasie Fătu și mulți alții.
Vara, lumea tînjea după umbra unei grădini fapt pentru care
tîrgoveții în puteri se duceau tocmai pe dealul Morilor de vînt la Sprăvale
Babă ori la Bosniacu, pe Tătărași la Stejar, în Socola la Rivalet și Trei
Sarmale, în Nicolina la Perjoaia iar cei mai bicisnici și bătrînii dădeau
năvală în Grădina Primăriei plantată cu mare fală pe locul cimitirului
din strada Lăpușneau( 1867) sau în micile grădini de vară ale cofetăriilor
Madame Alexandre și Passini deschise tot pe acolo. Așa că pe la sfirșitul
lui aprilie Șimen Mark a început a-și pune planul în aplicare. N-a fost
prea greu să convingă proprietara să închirieze și ea grădina, rămasă
in paragină, cum făcuseră și urmașii hatmanului RăducanuRosettidin
Ulița Golia dînd frumoasa lor livadă pentru locanta Chateau auxFleurs,
deschisă de frații Otto și Daniel Max.
RuxandaBalș ținea imobilul pentru nepoții cantacuzini de la fiica sa (Elena Bașotă)
cărora li-l sorocise prin testament (1867), fără a bănui că în marea lor recunoștință
aceștia abia așteptau să-l prefacă în napoleoni, cum aveau să și procedeze mai tîrziu
vînzîndu-l Băncii Naționale.
Toate pregătite, prin luna mai
1875, iscusitul locantier - ce mai
avuse dugheană și în clădirea
Circului - vestea lumea despre marea,
sa ispravă: "Cofetarul Simion Marck
din strada Mare, casele Ilii Armeanul,
aduce la cunoștința onor public că din
ziua sf Gheorghie a deschis pe locul
D-nei Baștă, vis-a-vis de cofetăria sa o
grădină, aranjată după sistemul cel mai
nou european, cu alei nesipite și
plantațiune de cei mai frumoși arbori,
unde se găsesc pe lingă toate articolele
de cofetărie, mîncări răci și felurite
băuturi streine și de loc și pe lingă
acestea și un orchestru muzical în
fiecare seară. Toate cu prețuri foarte
175
moderate. Roagă pe onor publicu de a-i vizita noua grădină, unde va
rămînea pe deplin satisfăcut.” Ca la orice locantă simandicoasă vizitatorii
primeau și lista de bucate și prețuri, publicată peste tot.
Treaba mergînd strună, grădina din Ulița Mare urma să funcționeze
și în vara următoare (1876) Simon mai anunțînd că “frații Lemisch vor
executa mai în fiecare seară cele mai plăcute concerte" vizitatorii urmînd
a plăti “intrarea pentru o persoană 35 bani. Fiecare vizitator primesce o
consumație echivalentă cu prețul intrării."
Pentru a da mai mult farmec grădinii sale locantierul lăsa în ea și
pe talentații cîntăreți din Brod - oraș din Polonia - să-i delecteze clienții.
Aciuați prin cafenelele și cîrciumile Iașilor, aceștia interpretau cîntece
de inspirație religioasă sau morală, pentru care la sfirșitul reprezentației
își luau plata trecînd cu strachina pe la mese. Cel mai faimos dintre ei
fusese Beri Broder (Margulis), decedat în 1868, urmat de Israel Grodner
care inițiase o mică trupă și interpreta cîntece hasidice dar și unele în
gen dialog - ca acel al credinciosului și necredinciosului -, adesea fără
succes căci spectatorii adormeau la strofele serioase trezindu-se doar
la replicile cu ceartă și mare ciorovăială pe seama credinței sau
întîmplărilor din viață. Printre ele strecura și cîte unul inspirat de
moravurile cotidiene precum Fabricantul de tutun ori Femeiușcă din
Odessa, ce se bucurau de mare trecere în popor.

“Cronica” primului spectacol

Și ca să pună moț operei sale, la începutul verii, pe lîngă trupa lui
Grodner, locantierul aducea în grădină și o trupă de comedianți evrei,
venită din Odessa, cu care însă își găsea buclucul căci vineri 15 iulie
1876 un client habotnic i-a făcut caterincă. Scriind despre teatrului său,
reclama poliției repertoriul scandalos și dialogurile “decoltate":
“Teatru jidovesc. În grădina numită a lui Marcu de pe strada Mare o
companie de comedianți evrei din Rusia, au instalatpodiul Thaliei. Acest
teatru este un adevărat scandal, o sfruntare neauzită a moralei, căci în
fața unui public deși esclusiv jidovesc se țin dialoguri astfeliu de
decoltate încîtu ne prinde mirarea cum tolerează poliția astfeliu de
neorînduieli. Eri de esemplu s-au reprezentat piesa :Dame de la Odessa,
a cărei sujet pare a fi culesu din acele stabilimente care nu suntu de
sigur refugiul moralității. Avizăm despre aceasta pe locul competentu. ”

176
 Dorind să se păstreze credința nealterată, mergerea la teatru a
credincioșilor mozaici - era împiedicată "din cauza adversității
autorităților clericale care interveneau prin denunțuri pe lîngă autorități
pentru a se interzice reprezentațiile, iar artiștii să fie alungați din
localitate ”. (Israil Bercovici, O sută de ani de teatru evreiesc în România).
Efectul notei răutăcioase - ce înregistra, în premieră, apariția
teatrului evreiesc pe Ulița Mare - a fost ca de obicei contrar dorinței
autorului. Reclamația, slujind de reclamă, a făcut cunoscută grădina
Băștiței printre viețuitorii din ghetourile tîrgului, obișnuiți pînă atunci
s-asculte numai psalmii și cîntecile hasidice ale cantorilor din sinagogi
ori ale cîntăreților din Brod, prezenți prin cîrciumi.
Pe scena lui Șimen Marc se jucau piese vesele și se intonau cîntece
și refrenuri care deveneau populare, producîndu-se schimbarea
mentalităților astfel că pe nesimțite "evlavia bunicilor ceda locul boemei
nepoților”, cum avea să noteze eruditul publicist S. C. Cristian.
Seara în fața grădinii lui Mark se aduna lumea mai ceva ca la nuntă
și se petreceau scene ca în reportajul de mai jos, publicat de autor
duminică 16noiembrie 1986în "Flacăralașului":

Cu Mihai Eminescu la Teatrul Evreiesc

"Pustiită încă de fierbințeala tipsiei de foc aninată deasupra tîrgului,
joi 19 august, în deseară, Grădina lui Șimen Mark se trezea somnoroasă
din toropeala amiezii. Un chelner moleșit de zăpușeală tîrnosia în dorul
lelii, hîrșiind scaunele, altul răcorea drumușoarele bălăbănind peste pietre
o ciutură bortelită, iar din urma lor al treilea fețuia mesele cu învelitori
proaspăt spălate și netezite. Priveghind grijitura, patronul cu pestelca albă
dinain te și pălăria pe ceafă, probăluia din ochi locurile, le îmulțea cu prețul
biletelor, socotea plata artiștilor și lăutarilor, la care adăoga pe a
personalului, plus consumația, lumina, scădea una din alta și
scărpinîndu-se după ureche, începea să fluiere a pagubă. Din toată tărășenia
asta nu ieșea mai nimic pentru chirii, dăjdii, accize, și lefile chelnerilor,
bașca pe deasupra tainul domnilor artiști și cîntăreți cu buzunarele la fel
de goale ca și ale domnilor clienți. în schimb avea și el teatru nu numai
arțăgosul de Otto Max dela Chateau aux fleurs - Grădina deschisă în grădina
casei hatmanului Răducanu Rosetti din strada Golia, frecventată de junimiști, dar al cărui
patron, tînărul Otto mai îngîmfat avea să intre în conflict cu gazeta "Curierul de Iassi”
care avea să-l sfichiuiască fiindcă a pălmuit un client (8 septembrie 1876).

177
 Înainte de vremea toacăi pregătirele erau gata, căci afară pilcuri de
copii și droaie de bărbați de toate vîrstele dădeau tîrcoale intrării
glumind, sporovăind și necăjind casierul, care cerea trei lei celor care
voiau să intre primii și ocupau locurile de lingă scenă, iar cei mai
șugubăți ripostau chicotind, că nu are decit dumnealui să mute scena
de lingă primele locuri și să-i lase înăuntru doar cu cinzeci de bani, ca
pentru rîndurile din spate, ce se vindeau la urmă. Șotiile și voioșia
mulțimii de harabagii, rîndași, cotiugaragii, croitori, cizmari și tot
neamul de meseriași ce-și părăsiseră odăile sărăcăcioase din Tirgul
Cucului, Podul Vechi, Păcurari și dinFrecău-PoduRoș ca să vadă teatrul,
înceta doar cînd în fața portiței larg deschisă și sub ochii jinduitori ai
privitorilor poposeau trăsurile angrosiștilor, doctorilor și spițerilor,
întîmpinate cu plecăciuni și pofteli curtenitoare chiar de proprietar.
La aprinsul luminărilor, în grădină nu mai era loc nici pentru un
chibrit, și acela pusîn picioare. Înghesuițiîn jurul meselor și pe șiragul
băncilor din fund, sute de capete cu gîturile întinse căutau “podiul", pe
care cîțiva artiști jucau în mare haz scenete și întîmplări din viață,
presărate de cupletele cîntăreților.
Grădina fremăta de veselie și aplauze.
Ascultînd atent replicele, la o masă mai din față, un tînăr nota din
cînd în cînd cîte ceva și se distra copios spre bucuria patronului care-1
urmărea, făcîndu-și de lucru prin jur. Plimbîndu-se printre mese cu
prosopul pe mînă, lustruia cîte un pahar,
sălta capacele cănilor să nu rămînă fără
bere, scutura niște firmituri închipuite,
iar cînd larma spectatorilor prăpădiți de
plăcere și înveseliți la culme întrecea
măsura, părîndu-i-se că gazetarul nu mai
aude vorbele artiștilor, sau le înțelegea
mai puțin, el știind limba germană iar
actorii jucînd în jargon (idiș) - provenit
din germană cu unele cuvinte slave și ivrit -,
se repezea ca un hultan la băncile din
fund unde sute de șepci, iarmulci și
pălării pletoase se cutremurau în rîsete și chicoteli:
- Măăi, potoliți-vă măăi! În grădină se află și domnu poet de la
«Curierul de Iassi» și ce părere o să-și facă despre voi! Vreți să citiți iaar
că la teatrul nostru este un adevărat scandaaal."
178
 Urmărind atent jocul actorilor și înțelegînd dialogurile, căci cunoștea
limba germană studiind la Cernăuți, Viena și Berlin iar din copilărie la
Botoșani era familiarizat cu idișul, poetul MihaiEminescu,înrolde cronicar
dramatic se lămurise, iar la 22 august 1876publica în gazeta “Curierulde
Iassi" o amănunțită cronică dramatică a spectacolului din seara vizitei:
‘‘Teatrul evreiesc. Într-o grădină pe Ulița Mare s-a deschis un mic teatru
de vară în care se joacă în limba evreiască (germană stricată). Trupa, venită
din Rusia și compusă din 6inși (toți bărbați) are un repertoriu caracteristic
care atinge numai viața casnică și religioasă a evreilor.
Astfel joiîn 19 august s-a jucat:
1) "Lumea ca un paradis’’(cîntecel satiric), 2) "Filosofulamorezat și
hasidul (habotnicul) luminat”, dialog, 3) “Socrul și ginerele", 4) “Fișei
harabagiul cu rîndașul său Sider”, comedie. Despre piese avem puțin de
zis, ele nu prezintă vrun mare interes dramatic, dar jocul actorilor a
fost excelent. Asfelîn piesa a doua actorul ce joacă pehasid a reprezentat
atît de fidel pe evreu, cum îl vedem în toate zilele, apucat, cu vorba
repede și măruntă, încrezut, rîzînd iute și clipind din ochi, încît trebuie
să-i recunoaștem mult talent. în piesa a treia ginerile a fost jucat de un
alt actor, pe care-1 credem cel mai talentat din trupa toată. El a jucat pe
evreul uimit. Socrul e unul dintre aceia care vrea să scoată neamul său la
lumină, deci a luat ginere pe un fel de stoudious theologiae, om cu totul
netrebnic și uimit de învățătura talmudistică. Acest rol a fost jucat în
mod foarte caracteristic. Ridicînd sprîncenele adesea în sus și făcînd
creți pe frunte, cu barba neagră, tunsă în mod deosebit, lung și slab,
vorbind și cîntînd natural, ne-a arătat un adevărat prototip de minte pe
dos și netrebnicie. Directorul trupei are un glas simpatic (bariton) și
figura plăcută. Ariile sînt evreiești iar publicul, compus în mare parte
din coreligionari ai actorilor, petrece bine”.
Nota, care avea să devină certificatul de naștere al primului teatru
profesionist din lume în limba idiș, nu era singulară. La 4 iulie publicase
una despre spectacolele tinerilor actori Manolescu, Ionescu, Arceleanu
și Alexandrescu, prezentate în grădina Chateau aux fleurs, iar mai tîrziu
avea să publice și cronicile spectacolelor teatrului de vară, înființat de
Petre Alexandrescu : Seratele teatrale din Grădina Primăriei (2 5 august)
și Teatru în Grădina Primăriei (29 august).
Ideea lui Marcu fiind molipsitoare, nu prea departe de locanta sa
într-o “căsuță doar cu un singur etaj", în vadul vechiului Casino de Viena,
179
din strada Primăriei, (numit prin 1872 Casino de Iassi), toamna se
deschidea Cazinoul La Pomul Verde. Evenimentul se aducea la
cunoștința publicului: “ Subsemnatul antrepenor cazinoului comercial,
pronumit astăzi ‘‘La Pomul Verde", ce am mai ținut odată cu D. Buch,
situat în orașul Iași, despărțitura III-a, strada Primăriei, am onoarea a
face cunoscut onor public că aranjînd zisul stabilimemt din nou, foarte
elegant cu un bun biliard pentru kigel și carambollage și cu cele mai
fine băuturi, cu prețuri foarte moderate, precum și seviciulprompt, rog
pe onor publicul a ne onora cu vizite numeroase Deschiderea va avea
loc în sara de 30 ale curentei luni octombrie, cu muzică civilă. Cu stimă
Ușer Hirsehman ”.
Noua locantă atrăgea și pe poetul Avram Goldfaden, fost învățător
din Ucraina, care publicase un volum de versuri și altul de teatru (la
Odessa), călătorise la Lemberg, Munchen, Cernăuți, căutîndu-și un rost,
de unde coborîse la Iași. Venise cu dorința să înființeze o gazetă
evreiască, dar soția prietenului său Ițhac Librescu i-a zis Monsieur
Goldfaden, la București există un ziar “Haioeț” al cărui redactor moare
de foame de șapte ori într-o zi. Ce ai de gînd ?Să scoți și dumneata un
ziar și să muriți amîndoi de foame ?Mai bine ascultă ce-ți spun eu. Lasă-
te de nebunia asta! Evreilor le lipsește un teatru. Apucă-te mai bine de
așa ceva! Mă gîndesc la un teatru evreiesc la fel ca al românilor. ”
Plăcîndu-i ideea, la început accepta propunerea lui Șimen Mark de a-și
prezenta singur pe scenă poemele, în stilul cîntăreților din Brod,
îmbrăcat în frac. încercarea se dovedi însă un eșec, căci la sfîrșit în loc
de aplauze primea fluierături. Dîndu-și seama că lumea dorea altăceva
în puțin timp a scris “ comedia ilariantă Șmendrich “ și a pus pe picioare
o trupă din cîteva persoane cu care a interpretat-o obținînd un formidabil
succes, tot în grădina lui Mark din Ulița Mare. Despre acest spectacol
scria la 4 octombrie 1876 unui prieten de la Odessa (Moise Finkel, tot
cîntăreț) invitîndu-1 să-i fie partener: "...la cererea generală m-am hotărît
să alcătuiesc o trupă din cei mai buni artiști și s-o organizez în stil
european... Aici la Iași se va înființa un teatru evreiesc permanent a
cărui direcție mi-a fost încredințată.Dispun de cele mai recente creații
ale mele, precum și de piese. Voi continua, în același timp, să scriu lucruri
mereu noi pentru acest teatru care va fi unic în lume. Știți, desigur, că în
momentul de față aproape nu există scriitori care să creeze ceva nou
pentru scenă. De fapt, eu sunt singurul... De aceea sper că la primirea
180
scrisorii nu veți sta mult pe gînduri și veți veni îndată aici. Lîngă mine
vă va fi mai cald decît în orice altă parte... Am dat o reprezentație în
grădina lui Șimen Mark. Locurile s-au vîndut de la 3 mărci șipînă la 50
centime. De cînd există grădina nu s-a mai realizat o asemenea rețetă.
V-ași fi trimis un afiș dar nu vreau să se știe la Odessa de reprezentațiile
mele din Iași... “Așa cum reiese din scrisoare primul spectacol a fost în
grădina lui Marcu, următoarele avînd loc, probabil, în grădina casinoului
La Pomul Verde, unde se muta CU trupa (începuturile teatrului evreiesc).
Răcindu-se timpul și negăsind la Iași o încăpere convenabilă pentru
spectacole, directorul și mica lui trupă din trei persoane (Goldfaden,
Israel Grodner și Suher Goldstein), numărați opt după roluri, au plecat
la Botoșani unde li se oferise o sală încăpătoare și apoi la Galați, Brăila,
București. Acolo fiind multă populație evreiască piesele sale jucate pe
scenele din grădinile Jignița și Pomul verde au avut și mai mare succes
deși presa israelită locală le primise cu răceală, din motive religioase.
Urmau apoi turnee la Odessa, Harcov, Moscova, Petersburg, Varșovia
și, din 1887, în New York unde, întîmpinînd indiferența localnicilor,
peste doi ani se retrăgea la Paris și Lemberg, întoarcîndu-se amărît la
București în 1892. Prin 1895 venea în turneu la Iași, jucîndpe scena de
la Sidoli și Pomul Verde (aprilie-septembrie), pleca în America (1896),
apoi la Paris (1903) de unde se întorcea iar în America, dar îndura lipsuri,
trăind decepționat greii ani ai bătrîneții (fiind născut în 1840). Solicitat
de Asociația tinerilor vorbitori de ebraică, scriaopiesăîn această limbă,
organizînd și o trupă cu care în martie 1906 dădea primul spectacol de
acestgenîn America, devenind astfel părintele teatrului în limba idiș
dar și în limba ebraică (Israil Bercovici). La 9 iulie 1908 părăsea scena
pentru totdeauna, lăsînd familia în mare sărăcie încît soția era nevoită
să ceară ajutor unui prieten din Polonia scriindu-i că, deși acolo erau
teatre evreiești, nu i se da nici o atenție ori sprijin."într-o țară ca America
orice inimă se preface în piatră. Dumnezeul lor e dolarul. De multe
ticăloșii a avut parte bărbatul meu în viață, dar mai ales eu, o femeie
bătrînă și singură. America știe doar să facă înmormîntări frumoase."
Astfel se încheia epopeea vieții creatorului teatrului modern evreiesc.
După plecarea sa la Botoșani, pe scena din grădina ieșeană de la
Pomul Verde urcau alte trupe precum a lui Al. EvolschișiMihaiPopovici
de la Teatrul Național, jucînd prin 1877 Doisurzi și Hoțul și fanaragiul.
Unaîși anunța spectacolele prin "NouaRevistă” din 24 mai 1887 scriind:
181
 "O trupă de curînd sosită în Iași va începe reprezentațiile în grădina
Pomul Verde”. Locanta lui Șimen Mark dispărea, imobilul fiind vîndut
Băncii Naționale care își căuta un sediu.
La lași gustul de teatru pătrunsese prin toate cartierele creștine și
evreiești. Pe Lăpușneanu, în capătul de sus al Uliței Mari se juca teatru
cu succes la cofetăriile Madame Alexandre și Passini deși erau situate
cam vizavi una de alta, prima cam pe locul Cofetăriei Amandina, iar a doua cam pe
unde-iacum GrădinaCorso. Nu lipsea nici din Grădin Primăriei, aflată oleacă
mai sus ocupată acum de Cinematograful Tineretului și nici de la grădina Jockey
Club ce a existat lîngă Casa Tineretului.
Niște tineri evrei din Podul Roș jucînd piesa Regele Ahașveroș, la
sfîrșitul spectacolului acel ce interpreta pe ministrul Uman intrînd așa
de bine în rol, încît i-a rămas numele Moișe Uman. O trupă de amatori
începuse să joace în grădina Șulim Șeicheolăs (Șaichiolăs) din strada
Hotin spre Țicău, unde se amenajase o scenă mare și se jucau operete
scrise de profesorii Horovitz și Lateiner. Unul dintre tinerii actori de
acolo, anume Iosolă Scherman ajungînd mai tîrziu la Londra, deschidea
un teatru propriu. Profesorul Helman înjghebase deasemeni o trupă cu
care juca pe scena unui mic teatru de varieteu înființat în strada Bașotă
pe locul liber din spatele casei Bașotă ocupată de Liceul Ștefan cel Mare,
unde s-au făcut locuințe după 1950. El scria cupletele și scheciurile. Un
teatru în toată regula, se înființa de unii actori de la Pomul Verde în
strada Banu pe malul Rîpei Galbene, în grădina farmacistului Blumenfeld
(Teatrul evreiesc din lași). Se numea Teatrul Tivoli și era locul preferat de trupele
cu limbă germană. Nu rămînea fără teatru nici grădina hanului Pîrlita,
rebotezat Dacia, din partea de sus a străzii Ștefan cel Mare și nici Tîrgul
Cucului în preajma căruia, la hanul Cucu, se înființase unul foarte original
cu scena pe șapte butoaie ce funcționau ca un amplificator repetînd ecoul
vocii actorilor, spre distracția spectatorilor așezați în cerdacurile caselor
din jur ca în loje. Lumea îl botezase Teatrul cu Cerdacuri și se înjghebase
în preajma pieții alimentare, cam peste drum de micul turn răsăritean al
Goliei. Aici sosea prin 1909 trupa de varietăți cu mare succes a lui Benjamin
Braunștein (Din Tîrgul Cucului în Piața Unirii).
Purtînd legenda găzduirii teatrului lui Avram Goldfaden grădina
Pomul Verde intrase în istorie ajungînd vestită în toată lumea. Pe
scena ei modestă țineau să debuteze mulți dintre tinerii încercați de
dorul Thaliei ajungînd adesea celebrități pe scenele din Europa și America.
182
 Vizavi de intrarea în grădina Pomul Verde, aproape "ușă în ușă“ se
construise și moderna clădire a Teatrului Național, inaugurat la 1
decembrie 1896, dar cu începuturi și tradiții din decembrie 1832 cînd

în spatele său, pe ulița Golia se deschidea Teatrul de Varietăți al fraților

Baptiste și Ioseph Fouraux, în casele Talpan (cam peste drum de actualul
sediu al Filarmonicii Moldova). Activitatea sa bucurîndu-se de mare interes din
partea tîrgoveților, în decembrie 1838 pe scenă se rînduiau două trupe: una cu
spectacole în limba franceză iar alta în limba română. La ele se adăuga prin februarie
1842 și a treia cu spectacole în limbă germană, condusă de celebra cîntăreață "madame
Frisch”, care primea și direcția tetrului ieșean pentru doi ani (septembrie 1841 - mai
1842) Unii dintre artiști, cît și spectatorii, în majoritate, erau evrei.
"Astfel, după zece ani de existență, teatrul ieșean avea trei trupe sau, după spusele
unora, căsoaia lui Talpan (proprietarul) avea trei teatre, lașul devenind un recunoscut
centru multinațional european.” (I. M. Din Tîrgul Cucului în Piața Unirii). Lor, la 4 martie
1844 li se alipea și o trupă italiană sosită din Odessa. Ca efect al acestei vieți artistice
intense, la 7 octombrie 1845, pe firmamentul Iașilor apăruse Teatrul Național. I se
construise un sediu pe Copou dar care arzînd s-a înlocuit cu acel din strada Căpitan
Păun, proiectat de renumiții arhitecți vienezi Felner și Helmer și inaugurat în 1896.
Prezentarea spectacolelor pe cele două scene din strada Căpitan
Păun reprezentînd o mare realizare în palmaresul unor actori din
Europa și America, aceștia nu le ocoleau, incluzind în turneele lor și
fosta capitală a Moldovei, deși după Unire orașul rămăsese din punct
de vedere economic "un biet tîrg de provincie

183
 Astfel nu ocolise lașul nici celebra actriță pariziană SarahBernardt
(evreică), sosită aici chiar la începutul epopeii lui Goldfaden, cu vreo 30
de însoțitori și celebrul pat cu danteluțe al eroinei din La dame aux
camelias de Al. Dumas. Venea dinspre Viena prin Lemberg și mergea la
Odessa dar dorise să aducă Iașilor măcar o fărîmă din viața artistică a
marelui Paris. Dăduse spectacole pe scenaTeatrului Național din Copou
(9, 10 și 11 noiembrie 1881), locuise la hotelul Binder din capul străzii
Lăpușneau, darîși plimbase pașii șiîn modesta grădină unde auzise că
se juca teatru în limba idiș.
Viața teatrală de la Iași devenise atît de apreciată pe plan european
încît un actor ajuns în străinătate cînd voia să se recomande elogios spunea:
“Știicolega, eu amjucat teatru la Iași” (Teatrul evreiesc din Iași, biblioteca SaulLeizer).
Fermecați de muzica pianistului Braun și a violonistului Gh. Borteanu,
ieșenii, adunați în încăpătoarea odaie dinspre grădină a cabaretului înființat
la Pomul Verde de antrepenorul Regenstreich prin anul 1888, bisau șlagărul
la modă Alza și fredonau refrenurile împreună cu artistele de pe podium
‘‘franceze, picante, germane blonde, italience brunete”:
“Ce frumoasă melodie/într-un vals frumos !
Fie polca cît de vie/Nu-i așa duios... ” (RudolfȘuțu)

Intrarea la Grădina Pomul Verde

Loc de sărbătorire a înspăimîntătoarelor bacalaureate și examene
universitare din anii străbunicilor sub deviza “ Wein, Veib und Gesang"
184
(Vin, dragoste și cîntec), Pomul Verde devenise pe la finele secolului
trecut localul tinereții visătoare, deși nici alți locantieri nu dormeau cu
mîinile în sîn. Vestindu-și apariția cu multă ardoare, prin decembrie
1896, pe rînd cu Teatrul Național, în str. Căpitan Păun nr.18, se
deschisese cîrciumioara "La respect General", adresată celor ieșiți de
la spectacole: “Un eveniment colosal, senzație care va zgudui Highlife- ul
nocturn al urbei noastre. Mîine se inaugurează cu un program splendid
noul local al lui Moise Zinger inventatorul fleicii naționale pur sang. ”
Însoțind veacul care se ducea, vechea clădire scundă a cazinoului
Pomul Verde, așezată cam de-a hoarța pe strada Primăriei, într-o zi se
topea înghițită de un incendiu, iar în vara anului 1899, pe locul căsuței
de la numărul 15 se ridica un bloculeț modern și cochet, aliniat după
clădirea de la numărul 13 din colțul străzii cu ulicioara Căpitan Păun
(numită apoi 9 Mai și acum Aghata Bîrsescu. Strîmtorată de noua zidire, în dosul
căreia rămăsese cu poarta prin strada Căpitan Păun numărul 23, în fața
Teatrului Național, faimoasa grădină Pomul Verde pierdea prin 1901
zidul ce-i înconjura așezarea, cît și arcul intrării, năruit de vechime.
Pe scena sa vara se perindau însă mereu trupe de teatru și varietăți
românești și evreiești, unele venite și de peste mări, din America.
Modernizînd grădina Isidor Aschenazi “comnducătorul trupeiisraelite
din Iași”, prin 1911, o înzestra cu "ecleraj electric”, iar în primăvara
următoare îi construia un acoperiș tăbluit pe stîlpi din fier. Sosind din

Grădina Pomul Verde

185
America într-o vizită în România actorul Boez Yong cu soția sa, renumita
actriță Clara Yong, țineau să joace cîteva spectacole la grădina Pomul
Verde cu trupa lui Așchenazi. Entuziasmați de jocul Clarei, după
spectacol studenții o întîmpinau cu aclamații și o duceau la hotelîntr-o
trăsură trasă de ei, uimind-o profund.
Revendicată cînd de cafeneaua de pe colț, de la numărul 13, cînd
de depozitul de vinuri instalat la numărul 15, bătrîna grădină Pomul
Verde ajungea pînă în zilele ultimului război cînd își închidea porțile
lipsită de spectatorii îngroziți de vrăjmășiile anilor 1940-1944.
Reînvia la 1 iulie 1945. Trupa Teatrului Național fiind plecată în refugiu
pe scena să dădea spectacole o formație de tineri actori evrei ce au
reorganizat și grădina Pomul Verde. Doritori să alunge tristețea celor patru
ani de război formaseră o echipă care începuse să prezinte spectacole
încă din decembrie 1944 în sala
cinematografului Scala numită de ei Teatrul
Evreiesc. I se recunoștea, oficial, existența
abia la sfîrșitul anului 1949 prin decizia nr.
419 din 15 noiembrie 1949, semnată de
președintele Marii Adunări Naționale,
profesorul C. I. Parhon. (C. Ostap.Parfum de Iași)
; La 21 decembrie 1950 Teatrul Evreiesc
începea oficial stagiunea, iar din anul 1956
lua numele inițiatorului primului teatru
evreiesc, Avram Goldfaden, cu prilejul
aniversării a 80 ani de la înființare. Într-o zi
dalbă - 27 decembrie 1956 - cu clinchet de
clopoței și pregătiri de întîmpinare a noului
an, în grădina Teatrului Național din fața
Avram Goldfaden Pomului Verde se dezvelea și bustul său acoperit
de hlamida fulgilor pufoși de nea. Plutind jucăuși prin aerîi mîngîiau chipul de
bronz, brăzdat de încercările aspre ale vieții tumultoase și plină de lipsuri.
Se întorsese în orașul ideilor generoase de care se despărțise în
toamna friguroasă a anului 1876, lăcrimînd probabil ca și înaintașul
său Beri Broder, la plecarea din viață:
“Orașul în care m-am născut/Nu-1 mai țin minte.
Am uitat drumul/ Care mă adusese aici.
Aici, unde cîntă țiganul,/Aici unde evreii beau vin.
Aici unde se frige carnea pe cărbuni,/Aici vreau să fiu îngropat.

186
 Brody are fruntea încruntată/Iașul are inima veselă.
Spuneți-mi Beri cel din Iași/Pentru evreii urmași... ”
(Ițic Mander în O sută de ani de teatru evreiesc în România, Israel Bercovici)
Odată cu decretul de recunoaștere oficială aTeatrului evreiesc i se
predase clădirea fostului cinematograf Phoenixdin strada Gîndu nr. 2-4 și
Grădina Pomul Verde
din strada 9 Mai, nr 4
(numită acum strada
Aghata Bîrsescu),
fostul cinematograf
Scala fiind sortit
dărmării pentru
lărgirea bulevardului
Ștefan cel Mare Pe
scenea teatrului și a
grădinii se jucau în
veselia sutelor de
spectatori Tevie
Lăptarul, Herșele Fostul cinematograf Phoenix (schiță I. Mitican)
Ostropolier, Bravo mie
sunt ieșean, Punctul pe i... și multe spectacole de varietăți cu traducere în
limba română prin căștile introduse la bănci. Destinul modernizărilor care
pîndea viața vechiului Iași nu le ierta nici pe cele două scene. Scăzînd
vertiginos numărul spectatorilor Teatrului Evreiesc ieșean, ce-și schimbau
Domiciliul de pe malul Bahluiului pe meleagurile noului Israel și instituția
desființîndu-se, prin 1963 frumoasa clădire din strada Gîndu, rămasă fără
artiști, cădea în iureșul tîrnăcoapelor și buldozerelor ce nimiciseră fără
indurare și centenara clădire a Academiei Mihăilene de la colțul străzilor
Gîndu și Arcu. Cîteva zeci de spectatori din seara zilei de 30 decembrie
1962 trăiau un emoționant spectacol cu Dumbrava minunată a lui Mihail
Sadoveanu... Din fostul teatru rămînea ca amintire doar marele depozit de
decoruri, construit la spatele său și care s-a transformat într-un modern
spațiu comercial, prin 2004, după ce a zăcut părăsit vreo 40 de ani.
Se realizează un plan de peste 80 de ani
Grădina Pomul Verde se pierdea și ea pe altarul jerfelor cerute de
esplanada dintre Teatru și Mitropolie, visată de primarul Vasile Pogor și
consilierii săi care la 5 octombrie 1892 au aprobat amplasarea clădirii
Teatrului Național, după dificile discuții și ezitări, continuate și în mai 1894.
187
 Mult dorită și adesea pomenită de gazete și cerută insistent,
printr-un articol, chiar de Nicolae Iorga cît și de Cercul ieșenilor din
București, nu avea însă nici o șansă de realizare fiindcă exproprierile
presupuneau sume colosale ce nu existau în caseta Primăriei pentru
plata despăgubirii clădirilor. Nefiind bani ca să se cumpere teren nici pentru
noul Teatru, Primăria cedase localul său (1891), dărmîndu-1 și mutîndu-se cu chirie
(vidi Romantica Poveste a Palatului Roznovanu).
Se ridicau și probleme de conștiință
culturală în legătură cu vechea tiparniță a lu i
HerșcuGoldner, înființată de prin 1865 - unde
își tipărise Junimea “ Convorbirile literare” și
Ion Creangă operele - cît și cu Grădina Pomul
Verde și imobilul familiei domnitorului
Hangerli, toate amenințate cu dispariția fiind
situate în cuprinsul teritoriului vizat. Deși
Herșcu Goldner murise în 1905, tipografia funcționa
O preluase tipograful Alexandru Țerek. Nu erau
puțini dintre acei care plîngeau și prevăzuta
pierdere a Străzii Primăriei (numită pe atunci Gh.
Mîrzescu și apoi Dobrogeanu-Gherea), ce unea
strada Ștefan cel Mare și Cuza Vodă. De aceea
adesea tîrgoveții considerau căTeatrul,fiind
proiectat de străini - necunoscători ai Iașilor,
ziceau ei - se amplasase greșit cu fața spre
strada Căpitan Păun - numele unui pompier
Cu Al. Țerek pe locul omorît la salvarea cailor din grajdul aprins al
tipografiei Roznovanilor(1885).
Prin martie 1971 toate zidirile fiind proprietate de stat și mulți dintre
locatarii vechilor locuințe doritori de apartamente confortabile la bloc
cu încălzire centrală, nu a fost greu edililor timpului conduși de
primarul Ioan Manciuc să împlinească visul ctitorilor teatrului. După o
scurtă ședință de aprobare a planului întocmit de sistematizatorul
zonei, intrau în funcție buldozerele. Toamna, peste fundațiile fostelor
clădiri creștea iarba noului parc. Justificînd marea prefacere cu multe demolau
unii dintre participanții la aprobarea lucrărilor aminteau că și construirea teatrului a cerut
sacrificarea unui locaș religios, biserica lui Dancu din timpul lui Petru Rareș, slăbită și
dezechilibrată de săpăturile pentru teatru. Ajunsă în gravă stare de ruinare, după
inaugurarea teatrului, în presa timpului se încrucișau obișnuitele acuzații și nefiind altă

188
cale și nici fonduri pentru consolidări se accepta dărmarea ei. Începea prin februarie 1903,
continua prin august după unele opriri și se termina prin octombrie, după ce edilii și
inalții ierarhi s-au spălat pe mîini, lăsînd păcatul pe umerii fostului primar Vasile Pogor.
Prin realizarea spațioasei esplanade se
încheia astfel povestea legendarei grădine
legată de amintirea poetului Avram
Goldfaden. Spre neuitarea ei, din inițiativa
directorului teatrului ieșean, Ion Holban, între 15-
18 octombrie 2002 la Iași a avut loc prima
ediție a Festivalului Internațional de Teatru
Avram Goldfaden, marți 15 octombrie
marcîndu-se locul Grădinii Pomul Verde cu un
obelisc. Au urmat spectacolele trupelor din București, Israel. Drezda
și lași, ultima prezentînd piesa Teibele și demonul ei. în anul 2003 urma
ediția a II-a, Festivalul intrînd astfel în tradiția acțiunilor culturale
ieșene. Din anul 1976 esplanada lua aspectul actual, instalîndu-se
chipurile marilor directori ai teatrului, și
construindu-se fîntîni arteziene (una,
aceea din fața teatrului fiind chiar pe locul
tipografiei lui Goldner. Dorind animarea
spațiului, în primăvara anului 1990
primarul Emil Alexandrescu lăsa pictorii
amatori să-și expună aici tablourile, deși o
gazetă tuna și fulgera socotind lucrările lor
kitsch. Ideea o dăduse autorul acestor rînduri
scriind despre Grădina Primăriei, din strada
Lăpușneanu, unde-și expuneau operele artiștii
tîrgului încă de prin anii 1876. Susținînd timidul
început amenințat cu dispariția, autorul publica
articolele Grădina artelor în ziarul “Opinia” din 19
octombrie 1990 și Grădina Primăriei a reînviat, la 10Obe
......

Și Mitropolia avea dugheni în față

Nestricîndu-i oleacă de frupt negustoresc nici Mitropoliei, se
împresurase și ea, asemenea celorlalte biserici, cu un cîrd de prăvălii la
strada înșirate din poarta intrării pînă la colțul străzii Langa. Ultimele
vreo nouă și apoi numai șase, se țineau nesmintite pînă prin 1874, în
fața locașului Mitropoliei vechi (Sf. Gheorghe). Din acel an cădeau,
189
 trăsnite de alinierea
străzii. Boltite, cu stîlpi
din piatră netezită,
săltate pe două trepte și
unite prin portic de
trecere, adăposteau pe
la 1842 magazia ser-
darului Nica, luminată
seara, mai ceva ca ziua
de stolul sfeșnicelor și
lămpilor cu hogeag din
cristal - faimoasele
"privilighete Apollo" ce
măreau "împătrit’ lumi­
Dughenele Mitropoliei
na și atrăgeau, ca pe
fluturi, toți junii capitalei. De felul lor bolțile erau întunecoase. Nada era
și mare. La prăvălia cu novitale a serdarului atotștiutor - cum îl
zeflemeau pizmașii pe știința lui în politicalele vremii - poștalioanele
aduceau din toate părțile tăști cu jurnale noi, iar harabalele felurite
hîrțoage, tocmai scoase de sub teascurile Institutului "Albina
românească" a lui Gheorghe Asachi, căreia serdarul Nica îi ținea
depozitulîn capitală (1845). Atunci cînd abonații gazetelor, munciți de
prefacerile Europei se aprindeau prea tare, în plănuieli, iar pe la scări se
iveau cu banat, chipurile crunte ale slujitorilor domnești, serdarul le
făcea vînt, printr-o tainiță subterană, în bolta vecină cu "leacuri trupești'de
pe colțul uliței Baston, stăpînită o vreme de Gheorghe Pădure și spițăria La
Minerva, slobozită printr-un hrisov, în anul 1827, de "Ioan Sandu Sturza
Voevoda, Domn țârei Moldovei".
Alt cupeț, spătarul Ghiță Căliman înobilat de gazete cu numele Gizzo
Kaliman, în muia durerile maiurilor și rărunchilor cu apele minerale
“evropienesci", anume aduse din vestitele fintîni franțuzești și nemțești,
în "ulcioare mari sau mici”, potrivit cu pofteala onoraților cumpărători
și numai după vreo patru-cinci săptămîni de la poruncă.
Mai înainte Librăria Nouă a lui Teodor Codrescu, instalată "vizavi
de catedralăînmînaabonamenturile "gazetelor parisiene șivienezedoar
după opt zile de la apariție, iar pe acele bucureștene chiar și la două
trei zile (anul 1855).

190
 Magazia Teodorini, aflată tot pe partea cealaltă, peste drum de
ctitoria catolicilor și-n coasta spițăriei La Curte, a lui Ioan Lochman, din
colțul străzii Podul Vechi (Costache Negri), îmbia și ea trecătorii cu
semințe de flori parfumate,
oferind și grădinari iscusiți,
gata să le semene.
Dărmată, în locul vechii ei
clădiri prin 1936 se ridica
magazinul modern cu etaj al lui
Vartparonian, în care se vindea
cea mai strașnică stofă Șerg din
Brașov, iar prin 1948 se instala
Magazinul Universal “Iașul” -
mare noutate a timpului după
anii războiului, cînd puținele
articole de galanterie, manu­
factură și încălțăminte din
prăvăliile goale se dădeau pe
cartele cu puncte.
Bine aprovizionat, după
desființarea cartelelor (28
decembrie 1954), "revoluționa"
comerțul ieșean cu bogăția sa de
mărfuri. Acestea aveau prețuri
fixe și mici și uimeau chiar și pe
vizitatorii din țările vecine, ce
se aprovizionau cu plăcere,
ducînd acasă în Polonia, în
Uniunea Sovietică și în Ungaria îmbrăcăminte și încălțăminte (aceea pentru
copii fiind aproape pe jumătate mai ieftină).
“Pe atunci prețurile erau stabilite proporțional cu salariile, reducîndu-se prin HCM-
uri astfel incit și cel mai modest lucrător să-și cumpere de mîncare, de îmbrăcat, să-și
plătească chiria și întreținerea, să-și Învețe copii la orice școală, vara să-i trimită în
tabără, iar el să se așeze adesea la coada ONT-ului din Piața Unirii pentru a lua un bilet de
odihmă la Marea Neagră asaltată de milioane de români.". Completa nostalgic un bătrîn
vînzător de la “Iașul” întrebat de autor despre fostul magazin.
Demolat, odată cu zidirea farmaciei de pe colț, a Lochmanilor -
pentru care istoricii implorau Cerul să fie păstrată datorită bolților și
191
 vechimii, prin anul
1970 se ridica Palatul
Cărților - Casa Cărții -
cum se numea bogată
librărie cu două etaje,
plină de publicații
| ieftine ce se vindeau ca
pîinea caldă pînă prin
1990 și se întorceau
înapoi umile după
1993. Le aduceau cu
valizele foștii cumpărători,
Farmacia Lochman bătrîni pensionari pentru
a le vinde Anticariatul din ultimul etaj, adesea stînd la coadă - așa de mare era oferta.
Activitatea acestuia, devenind un comerț mănos, făcea prozeliți, înființindu-se și alte
anticării prin Cuza Vodă, Florilor și un pîlc în Piața Unirii, ca prin anii 1900, cînd fosta
stradă Brătianu era staniștea anticarilor.

Ultimul adăpost al tezaurul României, înainte de

a porni în lungul său voiaj fără întoarcere...
Cumpărate de Banca Națională, acareturile bașotești în grădina cărora
fusese locanta de vară a lui Șimen Mark, adaptate cerințelor, aveau să devină
prin 1885 sediul sucursalei ieșene al faimoasei instituții, păstrîndu-se pînă
în zilele anului 1944 cînd bombele războiului le ruinau. Pe locul lor se ridica
noul palat cu fațade de travertin, construit între anii 1946-1947.
Vechiul sediu adăpostea în zilele toamnei anului 1916 Tezaurul
României, adus de la București în mare taină, cu 18 vagoane, și ascuns
la subsol, pînăîn 15 decembrie 1916,cîndîmpreună cu lăzile depozitate
în clădirea Vamei din Gara Iași porneau spre Moscova. Uriașa comoară
conținea monede de aur, piese de valută, lingouri în vreo 1738 lăzi,
plus faimoasele bijuterii ale reginei Maria în 2 lăzi. Al doilea transport
pleca în 27 iulie 1917, pe vremea marilor lupte de la Mărășești.
înnebuniți de zvonuri și sfaturile consilierilor străini guvernanții,
neîncrezători în tăria ostașilor români, se așteptau la spargerea
frontului de ofensiva celebrului general Mackensen. “în gara Iași era
mare fierbere. Pe o linie de garaj se aflau 24 de vagoane încărcate cu
bijuterii, obiecte de aur ale mănăstirilor, bani și alte valori ale Casei de
Depuneri, cu locomotiva sub presiune. Încă nu plecau fiindcă la fiecare

192
ceas veneau ordine și contraordine. Toata lumea îsi pierduse capul, iar la
directorul Casei de Depuneri care dormea în vagoane,ca să le păzească,
soseau cu intervenții de ultima oră diferite personalități aducînd valize,
pachete, lăzi cu bijuterii, blănuri, tablouri, bani și tot ce aveau mai scump
fiecare. Nici nu era timp de făcut vr-un inventar sau de dat chitanță.
Lucrurile se aruncau pur și simplu în vagoane, fiecare rugind directorul să
accepte coletul pe încredere, fără nici o formalitate. Numai să-l ia cu dînsul.
Singura condiție care se implora era ca trenul să plece imediat spre a nu fi
capturat de nemți" (I.M.Iași, Gara Amintirilor). Cu acest tren se duceau și
uriașele comori ale mănăstirilor și bisericilor românești, adunate la
Mitropolie: splendide icoane, vechi evanghelii îmbrăcate în aur și argint,
mitre, cruci și cîrje de aur,veșminte împodobite cu diamante, mărgăritare
și safire, nenumărate cărți, tablouri, manuscrise și cronici strămoșești.
Stricîndu-se relațiile cu Rusia revoluționară s-a ajuns la pierderea
sa. Amănunte despre locul ieșean de unde - ziceau bătrînii-a început răcirea acestora
și alte informații sunt prezentate în volumul autorului: Strada Lăpușneanu de altădată.
O parte (documente) s-au înapoiat în 1935, iar altaîn iunie 1956 cu 1350 tablouri, 36533
de monede și medalii, 150 icoane vechi, 50 candele cruci și pocale de aur și faimoasa
Cloșcă cu puii de aur.

Vechiul sediu al Băncii Naționale

193
 Alături de bancă cam pe locul magaziei de pînzeturi și stofe pentru obraze
subțiri și gusturi alese, a lui Lupu Carniot în care strămoșii priveau neîncrezători
prețurile fixe, fără chip de tocmeală (1880), cum nu se mai pomenise pe nicăieri
(căci erau aceleași pentru toate mărfurile), se muta din casa lui Fotache, Prima
Societate de Economie (1933), zidindu-și aici un cuib încăpător cu două rînduri,
balcoane șiportal, ca orice bancă (nr.49). După 1945 localul devenea sediul pcr ocupat
după 1989 de FSN și lăsat urmașelor: PD șiPSD.

Capitolul 6
Popas la Roznovanu

Palatul plin de istorii romantice...

Unul dintre puținele imobile care nu a suferit nici un fel de dugheană
în față era acel al roznovanilor. înalt și luminos încă de la clădire fusese
înconjurat cu ziduri laterale, dar numai cu un simplu lanț de fier - pe
stîlpișori din piatră - la față pentru a fi admirat de toți trecătorii. Îl
păzeau statui din Olimp așezate la intrare
pe vremea construcției pentru a întregi
parcă peisajul Parnasului de vizavi.
Din balconul său stăpîna, vestita cucoană
Marghoiolița Roznovanca, “supraveghea"
prin anii 1850 mișcarea pe Ulița Mare,
primind, după amiaza, defilarea landourilor
cu echipaje strălucitoare ce se îndreptau spre
Copou “la aer"; seara retragerea lor în
chicoteli încojurate de tineri înfiorați de amor
strunind cai “pur sang", ce conduceau
duducuțele la “domițiliu", uneori însoțiți de
taraful lui Barbu sau Angheluță, angajați să
le cînte dorul în romanțe duioase și-n
plînsetele diblelor.
Dimineața, în schimb, cucoana admira
parada armatei Moldovei, cartiruită în
căzărmile de la Curtea Domnească și șmotruită în piața largă de sub
turnurile Mitropoliei, lăsată publică înainte de a fi cuprinsă în incinta
locașului, cu înaltul gard metalic, proteguitor.

194
 Croită, cu dărnicie la
fixarea înaltei zidiri
pentru Mitropolie (1834),
piața fusesese împo­
dobită și cu o cișmea
artistică, prin 1851, din
porunca domnitorului
Grigore Ghica. O con­
struise inginerul comis,
C. Mihailiuc de Hodocin
înălțînd monumentul
turnat la o fabrică din
Blanska-Moravia, dar care
dispărea tăiat în primăvara
anului 2004. Impozant și aurit Cișmeaua domnitorului Grigore Ghica
era o atracție a timpului.
Rîvnind anii cei tineri și dorind să le mai prelungească trăirea, în salonul
cuprinzător de la etaj al palatului în care se adună acum consilierii Primăriei
orașului, vestita cucoană a Iașilor de odinioară organiza soarele (serate),
baluri și concerte la care participau invitați și doritorii de muzică.
Palatul roznovănesc se ținea bine căci stăpînii erau boieri cu stare,
avînd vii la Cotnari, moșii și castele la Pașcani și Stînca. Odăile pline de
mobile străvechi, pe care nu le mai clintise nimeni din vremea zidirii,
ascundeau și o romantică și palpitantă istorie...

...care încep cu aceea a cronicarului

Miron Costin, decapitat pentru o vină închipuită
În spatele palatului se ascundea umilă, fosta uliță Strîmbă (astăzi
AgathaBîrsescu), în care spre Podul Vechi, locuise cronicarul Miron Costin
ce nu găsise mai plăcută și de folos "zăbavă" decît să aștearnă pe hîrtie
frînturi din zbuciumata istorie a neamului său.
Dîrzul boier Miron cu fratele său Velicico Costin îndrăzneau să
înfrunte pe domnitorul Constantin Cantemir care dăduse "cheia țării"
în mîinile vistierului Iordache Rosetti străbunul stăpînilor palatului din
Ulița Mare. Fiindcă domnitorul se lăsa sfătuit de vistier și nu mai contenea
cu birurile, cei doi frați îl probozeau, adesea, zicîndu-i: "Mai des cu
păhărelile, Măria Ta și mai rar cu orînduielile că birul este iertat de Poartă.
Și-i vra să-ți dai Măria Ta samă odată și nu-ipute".
195
 Locuința cronicarului din ulița ca de sat, semăna cu un conac,
înconjurată de un larg cerdac în care noaptea bătea lumina unei
ferestre pînă tîrziu către zori. Într-o odaie plină de hrisoave, cu sfeșnicul
alături, la lumina gălbuie a unei luminări groase de ceară, cronicarul scria
aplecat asupra unui pergament.
Iarna de la sfîrșitul anului 1691 îi întrerupea însă toate preocupările.
Venise cumplită. După o neiertătoare boală, soția murise la moșia Bărboși
și tocmai cînd îi pregătea îngropăciunea, în odaia sa a năvălit un slujitor
înfricoșat aproape strigîndu-i să fugă. De la Ieși venea un pîlc de trimiși
ai Curții cu porunca să-l ridice, pentru a da socoteală domnitorului despre
un presupus păcat. Căzuse la bănuială, împreună cu fratele, hatmanul
Velicico și cei trei fii ai săi, că ar fi complotat împotriva domnului. Toți erau
năpăstuiți, fără nici o judecată, Velicico fiind tăiat în fața Curții Domnești,
după ce chiar domnitorul l-a lovit cu buzduganul în piept, cum povestea
Dimitrie Cantemir, băiat de vreo 15 ani, care a scris viața tatălui său (Constantin
Cantemir), fiind de față la ancheta domnească și împărțirea poruncilor de pedeapsă.
"Și cînd l-au găsit acolo la Bărboși, atunce îi murise giupîneasa și
nici cu gîndu nu gîndia că i-a veni o furtună ca aceea... Zisu-i-au slujitorii
să fugă iară el n-a primit, știindu-se drept” (Ion Neculce)
Luîndu-l de lîngă sicriu trimișii domnești l-au închingat iar în drum
spre capitală, la Roman, potrivit ultimei porunci i-au tăiat capul Era
ajunul Crăciunului din anul 1691. Astfel cei doi soți aveau să fie îngropați
odată, uciderea cronicarului fiind apoi regretată de domnitor care”mult
s-a căit ce-a făcut și blăstăma pe cine l-au îndemnat", păcatul rămînînd
pe sufletul lui Iordache, strămoșului roseteștilor, ce au ridicat mai tîrziu
palatul din fața Mitropoliei.
Locul larg și cuprinzător al casei lor aparținuse o vreme tot
cronicarului.
Mai înainte pămîntul din părțile acestea "cari azi e ocupat de Palatul
Roznovanu pînă în strada Primăriei și în dos pînă la biserica Dancu în
dreptul Teatrului, era din vechiu al lui Simeon Moghilă Vodă (domn intre
1606 - 1607) și al cneaghinei sale Marghita" ce l-a dăruit pe la 1620, lui
Pană vistiernicul (Surete șilzvoade IV). Acesta a făcut pe el o pivniță. Luat
prin silnicie și fără plată de Gheorghe hatmanul, fratele domnitorului
Vasile Lupu (1634 - 1653), noul stăpîn și-a făcut peste pivnițe case din
piatră, spre colțul străzilor Primăriei (azi Gh.I. Brătianu) și Căpitan Păun
(acum Agatha Bărsescu). Reîntors la urmașii lui Pană, după judecata

196
domnitorului Gh. Duca,locul îl cumpăra vornicul Miron Costin (1678),
care avea și el casele “ceva mai jos, pe Ulița Strîmbă, spre Podul Vechi"
(Gh. Ghibănescui. Îl luase ca amintire din partea Marghitei, - mama socrului
său, Ion Movilă cu a cărui fată Ileana, Miron era însurat -, dar după 10 luni de
stăpînire îl vindea vistierului Ursache, ginerele hatmanului Gheorghe.
Prin aceaste tranzacții mijlocise de fapt împăcarea dintre cei doi foști
posesori ajunși, de bună seamă la grave neînțelegeri și mari dușmănii.
Totîndesîndu-se casele pe Ulița Mare, partea din jos a locului ajungea
la familia Cantacuzinilor, cu mare trecere la domniile următoare ce-și
construise pe el un palat de reședință. Frumoasa zidire avea însă să fie
“risipită din temelii“, în timpul războiului Ruso-Turc dintre anii
1786-1788. Vistiernicul ca și alți boieri înfricoșați de veșnicile lupte
dintre turci, nemți și ruși, purtate în Moldova, trecuse sub pavăza
împărătesei Ecaterina a II-a... La Iași sosea cneazul Grigore Potemkin
care instituia un Divan al Cnejiei Moldovei și aducea o iarnă de liniște și
petreceri în capitală. îl urma apoi prințul Suvoroff.
După lungi tratative prin Pacea de la Iași din 29 decembrie 1791 rușii
se retrăgeau (septembrie 1792), Moldova rămînînd iar în stăpînirea
armiilor otomane, puse pe represalii. Boierii desțărațiîn Rusia pierdeau
astfel toate averile, nevoiți fiind a le vinde pe nimic, la mezaturi ținute
prin interpuși (I.M.Romantica poveste a palatului Roznovanu).
Amintindu-și palatul unchiului Matei Cantacuzino, aflat pe locul larg
și cuprinzător din fața Mitropoliei, Alexandru Cantacuzino scria lui
Edgar Quinet că zidirea era cea mai frumoasă din Moldova “întrecînd
în proporții și lux Palatul de la Deleni" Așezarea “ocupa o mahala
întreagă a orașului pe Ulița Mare în fața Mitropoliei" și avea "în fundul
unei minunate grădini, locuința, mare zidire cu două rînduri”.

Aici se așezau Roznovanii

Așa s-a făcut că așezarea vistiernicului Matei Cantacuzino - mort de
dambla în 1817, tatăl cnejilor cantacuzini, susținători ai răscoalei
grecești din 1821 (Eteria), - să treacă marelui logofăt Neculai Ruset ori
Roset, numit și Roznovanu (Rosnovanu) după reședința de la Roznov,
districtul Neamțului, (unde în 1771 a făcut și biserica). Sfetnic în Divanul
Cnejiei și însurat cu Smaranda Hrisoscoleu, stăpînea vreo 30 de moșii,
herghelii, stupine și multe vii (la Cotnari). Era nepotul vistiernicului
Iordache Ruset “adevăratul stăpîn al Moldovei vreme de un sfert de veac"
197
(Radu Rosetti, Despre originile Roseteștilor...), acel care pînă la moartea din 1718
aînvîrtit toate treburile Moldovei și i se punea pe cuget uciderea fraților
Miron și Velicico Costin.
Provenea din Țarigrad, bunicul lui fiind Lascaris Rosseto sau Lascaris Roussaitos
(de la care generalul Radu Rosetti începe genealogia neamului său în volumul Familiei
Rosetti). După unii grec, după alții de obîrșie genoveză - dintr-un îndepărtat strămoș,
Ion Rosetti sau Rossetti - Lascaris avusese doi feciori.
Primul, Constantin, a ajuns cuparîn Moldova - pe vremea
lui Vasile Lupu (1634 - 1653) - iar al doilea, Antonie,
domnitor (1675 - 1678), cu numele Antonie (Anton)
Ruset, despre care tot Ion Neculce scria că “era grec și
străin țărigrădean, dar era mai bun domn decît un
pămîntean, nici un obicei rău în țară în zilele lui n-a
făcut... deșii se zicea și Chiriță Draco. "Cu toate acestea
avea să fie mazilit, dus în lanțuri la Istanbul și chinuit să
înghită tulpane pe care temnicerii le trăgeau înapoi, odată
cu mațele, ca să dea banii pe care nu-i avea, căci “lacom
nu era “(Neculai Costin). Așa cum s-a mai arătat în puținii
săi ani cît s-a aflat în Moldova a refăcut biserica Sfîntul
Neculai - ctitoria lui Ștefan cel Mare - părăsită și ruinată.
Nepoții săi, în schimb, cei cinci fii ai fratelui,
cupariul Constantin, numiți “cupărești”, aveau să fie
pomeniți de mai toate letopisețele, pentru lăcomia lor -
cum scria Radu Rosetti. Fără norocire la Istanbul, unde
Antonie Ruset ...
erau supușii stăpînilor osmanlîi - ocupanții
Constantinopoluluicu două veacuri în urmă - au venit în Moldova, poftitori de “vază și
averi". Crescuți în Fanar, știau prea bine că, pentru a reuși, trebuiau “să se ferească cu
strășnicie a-șidagîndulîn vileag, ci dimpotrivă, să-l ascundă cu cea mai mare îngrijire...
căci numai pe căi piezișe se ajunge cu siguranță, la scop” învățaseră să mînuiască arma
“intrigilor” și aveau toate însușirile aventurierilor: "agerimea de minte, îndrăzneala și
dibăcia... lăcomia și lipsa de scrupule ” (Radu Rosetti), fapt pentru care stîrneau adesea,
ura celor din jur.
Așezat la Iași, unul dintre ei, faimosul Iordache Rosettos, numit de localnici Ruset,
ca și pe Antonie, dar supranumit “matca tuturor răutăților” (Ion Neculce), ajuns
vistiernic, pusese la Istanbul”capuchehai” pe frații săi: Lascarache, Mihalache,
Scarlatache să-i slujească interesele pe lîngă înalta Poartă,cu pungi de aur și felurite
peșcheșuri, trimise din biata Moldovă. De aceea, “Domnii pentru a putea rămîne în
scaun erau siliți să se înțeleagă cu dînsul; mulți din ei fiind maziliți, numai prin voința
lui și cu ajutorul fraților rămași la Țarigrad” (Radu Rosetti).
La moartea sa, Iordache lăsa fiilor "cea mai mare avere teritorială
ce s-a văzut vreodată în Moldova", înmulțită cu hapca (Radu Rosetti).
"După împărțirea ei, toți fiii lui (vreo 5 băieți și 6 fete), au fost foarte
bogați", întemeind familiile Roseteștilor din Roznov, Solești, Bălănești,

198
Ciortești cît și Pribești - unde și acum conacul păstrează inscripția
"Această pivniță o au făcut dumnealui Iordache Ruset. În senin și în
negură teafăr."
Trăitorii după el își scriau numele în felurite chipuri:Rossettos,
Rosseti, Rossetti, Rosăt, Rousset, Rossetus, Rossette, Roset, Rusăt,
Ruset... Unul dintre fiii săi, Andrei, întemeia bogata familie a
Roseteștilor Roznovanu prin moștenitorul său Neculai Roset (Ruset)
Roznovanu (1725-1805), maiîntîi paharnic și apoi mare logofăt. (Victor
Gervescu, Biserica Roznovanu - Schița neamului Roseteștilor (Ruseteștilor). Boieri
foarte înstăriți și adînc implicați în istoria Moldovei, urmașii lui Andrei
rămîneau mereu în ochii concetățenilor. Primul, Neculai, purtător al
devizei strămoșești “Sereno autnubilo sospes"/"În senin și în negură
teafăr” (General R. Rosetti, Familia Rosetti), a avut vreo opt sau nouă fete:
"les neuf muses" și pe feciorul Iordache numit și Gheorghe. Însurat
maiîntîi cu Pulcheria (Profira) Balș - fiica lui Constantin Balș -, decedată
în noiembrie 1798 și apoi cu Anica Bogdan, pe la 1800, primaîi născuse
doibăieți: Neculai (1794-1858) - urmașul său la vistierie - și Alexandru
(1798-1853) viitorul hatman.
La moartea celui dintîi Neculai Roset Roznovanu, prin 1805 sau
1806, casa cantacuzinească din Ulița Mare, abia refăcută și “deschisă
tuturor oamenilor învățați" rămăsese feciorului Iordache Roset(Ruset)
Roznovanu (1764 - 1836), vistiernic încă din 1795 și mare vistiernic în
timpul Războiului Ruso-Turc dintre anii 1806 -1812, cît și caimacan
(decembrie 1806).

Se ridică un nou palat pe Ulița Mare...

După un surghiun, pe la Tiraspol și în alte locuri din Rusia, întors
acasă, marele vistiernic al “Prințipatului Moldovei" și consilier de stat al
Rusiei, Iordache (zis și Gheorghe) Roznovanu pornea “zidirea
palaturilor" - cum avea să scrie paharnicul Constantin Sion în
Arhondologia Moldovei - “peste drum de vechea Mitropolie dărăpănată
a Anastasiei, soția lui Duca Vodă”. Îl ridica după planul arhitectului
Gustave Freiwald, angajat și la zidirea Mitropoliei. Pristav al lucrării
era "Alecu Stere sau Steriade, de obîrșie grec, iar vatafal Curții, aga Vasile
Bosie". Frumosul așezămînt, fala Uliței Mari,construit în stil neo-clasic,
se inaugura cu o bogată petrecere în ziua de Sfintul Gheorghe 1832 -

199
despre care scria gazeta "Albina românească", în numărul din 1 mai.
Odăile fuseseră zugrăvite de pictorul Ludovic Stavschi, iar Paraclisul
de pictorul Ioan Balomir, ținea hramul Sfintei Treimi, cu prăznuire de
Rusalii (a doua zi după Duminica Mare), dar și al Sfântului Gheorghe.
Palatul, cel mai arătos pe vremea aceea, avea holuri mari, saloane înalte,
lespezi de marmură, balustrade elegante și multe influențe din palatele
occidentale văzute de fiul său, Neculai Roznovanu (II), cu prilejul unor
voiajuri și instruiri prin apusul Europei: Paris - Londra - Viena (1818 -
1820), Berlin (noiembrie 1830) și Viena (1833 - 1834), cînd procurase și
o Evanghelie pentru Biserica Sf. Gheorghe (paraclisul din castelul familiei
de la Stînca Roznovanu).

Vechiul Palat Roznovanu

Amintind "Parnasul" de vizavi, distrus în vara anului 1821, pe
frontispiciul palatului din Ulița Mare se așezaseră chipurile zeilor
Apolo și Diana, alte patru - Hercule, Minerva, Atlanta și Marte -
întîmpinînd musafirii de la stradă.
Ambițios, cult, dar și excentric, întîiul născut Neculai, urmașul lui
Iordache, își lăsase prima nevastă, pe Catinca Ghica, mama celor trei
fete: Pulheria, Maria și Ruxandra. Însurat de tatăl său, în decembrie 1811,
cînd avea doar 17 ani, a trăit cu nevasta pînă în anul 1816, după care a
început despărțirea. (Mult mai în vîrstă decît dînsul, după unii cu vreo zece ani,
Catinca fusese măritată încă o dată, cu Costache Sturza). Divorțul lor, pronunțat în
1819, tărăgăna pînă prin anul 1836-1837, căci Catinca își reclamase soțul la Senatul
rusesc din Petersburg, unde dînsa stătea la fetele măritate acolo, iar Neculai plecase în

200
străinătate pentru învățătură. Oprit să se recăsătorească pînă la terminarea
procesului, împricinatul se întorlocase cu mătușa sa, Anica Filipescu,
nevasta hatmanului Iordache Balș, fratele mamei sale.
Palatul rămînea lui Neculai al II-lea Roznovanu
Rămas holtei din cauza lungului proces de divorț și înădit la
cucoane, Neculai nu iertase - se zicea - nici pe întîia nevastă a viitorului
domnitor Mihalache Sturza, pe Elisabeta, Elisafta sau Săftica, născută
Rosetti - Bălănescu. Prins în flagrant, la Odessa, înainte de 1834,(probabil
prin 1828 - 1829), a fost să-și piardă
bărbăția. Potrivit consulului Kuch, soțul
ar fi pus slujitorii să-l scopească și a
scăpat numai datorită slăbiciunii
acestora și țipetelor unei cameriste care
a chemat garda.
Cucerind mereu malacoafe și dînd
iama printre boieroaicele timpului, pînă
la urmă, prin 1840, își găsea "nanașa”și
se pomenea îndrăgostit lulea, de Maria
Sturza preaiubita nevastă a mai
vîrstnicului logofăt cu rang de prim
ministru, Costache Sturza, în casa căruia
- din ulița Podul Verde,unde-i acum
Spitalul Militar -, îndrăznea să intre cînd
poftea. Fără teamă, o ‘‘vizita" ziua în Neculai Roznovanu
amiaza mare, deși nu mai era tînăr
(dînsul avînd vreo 46 de ani, iar cucoana cam 34, fiind născută prin
1805 sau 1806). Peste cîtva timp, o răpea din castelul Ruginoasa,
unde cucoana se retrăsese, spunînd soțului că vrea să scape de oboseala
Capitalei. Acolo, fiind păzită de oamenii logofătului, așezați pe
meterezele zidurilor ca de cetate, vistiernicul a venit cu o ceată de
slujitori și arnăuți fioroși. Luînd cu asalt palatul, a spart poarta și după
o luptă sîngeroasă în care a fost ucis Săndulache, feciorul logofătului,
sărind în ajutorul mamei vitrege, amorezul a înșfăcat cucoana chipurile
leșinată, și a dus-o la castelul său din Stînca Roznovanu. Intervenind
soțul, deznădjduit, pe lîngă domnitorul Mihai Sturza, acesta a trimis
armata la Stînca, să-i prindă. Ca să-și salveze amorezul, Maria a revenit
acasă, candidă și apoi a fugit peste graniță cu iubitul.
201
 Ajunși în Bucovina, cei doi fugiți se
căsătoreau la moșia Cernauca a familiei
Hurmuzachi, potrivit unei anonime
primite de soț. Astfel, Maria
(Marghiolița) Ghica, fiica marelui logofăt
Dumitrachi Ghica (Sulgearoglu), stăpînul
moșiei Comănești - de peste 200.000 de
fălci - se mai mărita odată. Fusese muza
prea iubită a poetului Alexandru
Beldiman, - autorul Jalnicei Tragedii -
dar l-a ignorat în favoarea principelui
Neculai (după unii și Costachi) Sturza -
feciorul domnitorului Ioniță Sturza
Maria Sturza (Ghica) (1822-1828) -, cu care s-a căsătorit,
cucerită de gîndul că tînărul va urma părintele la tron. Harnică i-a făcut
și trei fete. Locuiau în casele domnitorului, pe ulițaPodul Verde - unde
s-a instalat apoi Teatrul Național și s-a construit la urmă, Universitatea.
Soțul fiind trimis zălog la Stanbul Marghiolița îl însoțise, cucerind
multe inimi din lumea diplomaților de la Poartă. Ba chiar se spunea că
ar fi stîrnit și interesul sultanului Mahmud (1805 - 1839), care vrăjit de
farmecele moldovencei vasale, a poftit-o, să-i viziteze Haremul (George
Sion). Întoarsă în Moldova, nu se mai știa cum, după îndepărtarea din
tron a socrului Ioniță Sturza, se recăsătorise cu bogatul și mai bătrînul
logofăt, Costache Sturza (în Basarabia, 1834)).

Drept felicitare, tinerii însurăței căpătau

o sobornicească osîndă
Ultima aventură nu se termina prea ușor, căci la plîngerile boierului
încornorat așa vizibil și dramatic - fiul său, Săndulache Sturza, fiind
omorît, în timpul bătăliei de la Ruginoasa - vărul și domnitorul Mihalache
Sturza (1834 - 1849), intervenea, implicîndu-se și Mitropolia. Pentru
"gradurile îndoitei înrudiri a dumniilor sale”, amanta fiind nepoată
amorezului -fiica fratelui primei soții, Catinca (Ecaterina) - și fiindcă a
lăsat “ pe al său al doilea soț fără a fi legiuit despărțită de el, au început
nelegiuit a trăi cu moșul său, dumnealui Neculai Roznovanu",
Mitropolitul Veniamin Costache cerea Patriarhiei din Constantinopol
carte de blestem și osîndă, așa cum primise și el în 1821.
202
 Sosind “cartea sinodicească” (prin 1842), mitropolitul a făcut-o
publică - ca și aceea din 1821 poruncind citirea ei în bisericile
“capitaliei și adusă spre “știința atîta a dumnisale Roznovanu,cît și a
cucoanei Maria Sturza Tălmăcind-o, arăta că: “Am încuviințat să punem
asupra lor cuvenita sobornicească osîndă, atîtpentru a lor deșteptare,
cît și spre pilda altora". Blestemul era neîndurător și condamna pe cei
doi la izolare și dispreț, împreună cu casa lor, "găsindu-să suptafurisenia
tuturor acelor de veac sfinți prea slăviți și purtători de Hristos părinți,
să rămîie afară de Biserica lui Hristos și creștineasca împreunare și
nimine să nu-i introducă în biserică și cu aghiazmă să nu-i stropească,
nici să-i tămîie și anafură să nuli să deie și masă cu dînșii să nu aibă, nici
să-i întîmpine pre dînșii” (închinare luiN. Iorga cu prilejul împlinirii vîrstei de 60
ani). Mitropolia a ridicat Atemisul - pînza sfințită și semnată de întîiul
slujitor al bisericii, prin care se încuviința ținerea slujbelor - și “a închis
Paraclisul” interzicînd “sub caterisire de a se mai săvîrși serviciul
dumnezeiescîn el”. Efectul a fost cutremurător asupra populației, profund
credincioasă și chiar asupra unora dintre foștii prieteni, boieri și cucoane,
cu toții tratînd păcătoșii ca și pe slujitorii lui “Antihrist".
Dînd frîu liber imaginației, mahalagiii povesteau despre vîrcolacii
ce umblau noaptea prin palat, cu luminări aprinse; despre ceaunul cu
păcură ce ardea în adîncurile beciului; despre împreunările diavolești
intre stăpîni și strigoi și alte felurite fantasmagorii ce îndemnau
duducuțele să-și facă cruce cînd treceau prin fața palatului și să zică cu
voce tare: “Piei, drace!”. “O statuie depefrontspiciul (caselor), însoțită
de un cîine, multă vremea slujit de aluzie publicului ieșean, la însoțirea
nelegiuită dintre Neculai Roznovanu și cucoana Maria” ("Paraclisul din
palatul Roznovanului”).
Impozanta zidire, cu o mulțime de încăperi, gherghir, tainițe și
străvechi hrube adînci, rămasă pustie în mijlocul tîrgului, stăpînii fiind
fugiți, iar slujitorii retrași la celălalt castel din Stînca Roznovanu, era
noaptea cutreierată de hoți și spărgători ce căutau comori și odoare
ascunse. Îmbrăcați ca “stahiile" - în alb - sau ca “dracii" - în negru - o
cercetau în crucea nopților, cu luminări aprinse, băgîndîn fiori pe țiganii
puși de pază sau pe trecătorii întîrziați pe Ulița Mare, ce-i vedeau pe
tuuciurii fugind și țipînd înspăimîntați, pe după ziduri.Cumplit speriată
de “patriarhiceștile șisinodiceștile blăstămuri", cucoana Marghiolițaa
purces “cu grăbire la Constantinopol, spre a-și căpăta dezlegare de la
203
Patriarh (Antimios). dar neizbutind îndată și-a schimbat confesiunea
ortodoxă în cea protestantă și luîndu-și carte de despărțenie de la
pastorul anglican, aflător pe lîngă ambasada de acolo, a venit la Iași în
casa cumnatului moș, vistiernicul Neculai Roznovanu ”. Aici afla că mult
dorita carte de despărțenie hotărîtă de pastorul anglican, pe care o
adusese, victorioasă, nu avea “ validitate pentru legiuirea Moldovei", căci
înalții ierarhi ieșeni nu o recunoșteau. Risipise energie, pungi cu galbeni
și giuvaiere deschizătoare de cugete și uși, dar fără rezultat. Toate
"mijlocirile și grațiile se dovediseră neroditoare. În zadar a părăsit
ortodoxia, a încercat catolicismul și a trecut la protestantism.
Cum fostul soț, logofătul Costache Sturza, "nemulțumit numai cu
blăstămurile Patriarhiei", stăruia pe lîngă Mihail Sturza și pentru
osîndirea pilduitoare, cu temnița, a vinovaților, existînd și omorul
dragului său fecior, iar Domnitorul - ziceau unii - avea prilejul să-i
plătească împricinatului pentru "întîmplarea "de la Odessa, după care a
și dat divorț de cucoana Săftica - prima nevastă - “ păcătoșii" fugeau
iarăși, precum tâlharii. Însoțiți de vreo 16 oameni înarmați treceau
granița fără pașaport, rămînînd în Bucovina - ocupată de austrieci -
vreo cîțiva ani, rareori apărînd prin căsoaia din Iași, noaptea, ca niște
strigoi. Se zbăteau să mijlocească "cu orice jărtvă cununia dumniilor
sale, după ritul ortodox”. Era și timpul căci din toată aventura aceasta,
trăită cu foc, la 7 februarie 1842 - cum scria prietenul lor Eudoxiu
Hurmuzachi - se născuseră doi copii gemeni: Neculai al III-lea (Nunuță)
și Smaranda (Emma), tratați de cusurgiii tîrgului ca “rodnecurat".
Deși aceștia nu aveau nici o vină, păcatul îi urmărea și pe dînșii.
Astfel, într-o broșură apărută prin anul 1865, Neculai (Nunuță) - ridicat
împotriva reformelor bisericești ale lui Cuza - era pus la zid de un rival,
care îl considera "fruct al nelegiuirei și al desfrînărei" sau "fruct
incestuos" care ar trebui să-și pună "cenușa pe cap"și îmbrăcat într-un
“harariu", căzînd la pămînt, să ceară iertare "bisericei și poporului
român”, pentru viața sa. Tot așa, în timpul bătăliei pentru împărțirea
moștenirii rămasă de la fostul “afurisit”, mort în 13/25 mai 1858,laViena
- unde a purces pentru operație de “dropică”, lovit “ de blestemul
sobornicesc al logofătului" - șiîngropat la Iași în 23 mai, (adus fiind cu
vaporul prin Galați), nu-1 iertau nici surorile vitrege - fiicele din prima
căsătorie a tatălui cu Catinca Ghica, înainte de aventura cu “Maria Ghica
Comăneșteanca” (rămasă văduvă pînăîn 1887). Măritate și trăitoare la
204
Sankt Petersburg, grafina Maria Nicolaevna soția contelui Sollohub
(Solobug), baroneasa Pulcheria (Pulheria) Rosen și contesa Rucsandra
Saburov, "nobile dame"- dornice să-iînlăture de la moștenire pe cei doi
"bastarzi" - în 1858, considerau însoțirea tatălui lor "bigamie și
amestecare de sînge”, într-o căsnicie "dusă fără rușine și în contra
conștiinței”, iar pe copii: ieșiți din "părinți căzuți supt blestemurile
Sinodului și a Patriarhului ecumenic”.
Despre Nunuță, care avea o figură deosebită, fiind roșcovan spre
negru - mai ieșise și vorbe că era un “bastard" (țigan sau evreu), pus în
locul uneia dintre cele două copile gemene, născute de Marghiolița, sau
adăugat pe lîngă singura fetiță, născută, căci bărbatul dorea
numaidecît, să aibă un fiu (Radu Rosetti, Familia Rosetti). Preluînd
legenda, în Istoria pe scurt a Tîrgului Pașcani (1840 - 1890), Mihail
Sadoveanu scria că în leagănul aurit de la curte crescuse “un plod
țigănesc", schimbat cu fetița, de o moașă țigancă, la cererea cucoanei.
“Ș-acela a fostNunuță Roznovanu."
Plecînd din scaun domnitorului Mihail Sturza (1849), cei doi
“afurisiți”se întorceau, spășiți, acasă, revenind la ortodoxie. Înmuind
blestemurile cu pungi de aur și cu ajutorul noului domn Grigore Ghica
(vărul Măriei - care a intervenit pentru iertare), reintrau în viața lașului
primind oaspeți de seamă ai capitalei.
După moartea lui Neculai al II-lea, urmașul său Nunuță, cum era
dezmierdat Neculai al III-lea, a intrat și în politică. încurajat de mama
sa, cucoana Marghiolița, dornică s-ajungă măcar "Doamnă Senioare"
(mamă), dacă nu reușise să fie “Prima Doamnă" (Neculai Roznovanu
candidase de mai multe ori la domnie, iar prin 1852 urmărind scaunul
lui Grigore Ghica, fusese și exilat la moșie, sub pază), feciorul stîrnea și
el un bucluc, ce avea să facă și mai de pomină Palatul din Ulița Mare.
Aflînd de abdicarea forțată a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 11
februarie 1866, Nunuță, tînăr de vreo 24 de ani, împreună cu alți cîțiva
amici, antiunioniști, încingeau atmosfera tulbure provocată de
eveniment și puneau la cale "un protest”al populației lașului, prin care
să se rupă actul Unirii din 24 ianuarie 1859.

Războiul din fața casei Roznovanu, pe Ulița Mare

Abia trecuse Bobotează anului 1866 și sfînta liniște a Sărbătorilor
plecase. Gazete, depeșe și zapiște, sosite de la București, dădeau a
205
înțelege că “acu-acu ”se vor întîmpla furtunoase schimbări la cîrma țării.
Așa s-a ajuns pînă la 11 februarie, cînd, dis-de-dimineață, o știre
telegrafică aducea vestea cutremurătoare, împrăștiată prin tîrg de
vătășei, bătînd darabanele pe la colțul ulițelor: În zori, spre ceasurile 4,
domnitorul ales al țării, Alexandru Ioan Cuza abdicase. "Bineînțeles silit",
șopteau glasurile atotștiutoare. Locul i-l apucase o Locotenență
Domnească alcătuită din generalul Nicolae Golescu, ca reprezentant al
Munteniei, Lascăr Catargiu, reprezentantul Moldovei (mai întîi D. A.
Sturza, pînă la 12 februarie, cînd sosea în București titularul) și colonelul
Nicolae Haralambie. Pe tron fusese poftit să se așeze, tam-nesam, ca
principe străin, "Alteța Sa Regală, Filip - Eugeniu - Ferdinand - Maria -
Clement - Balduin - Leopold - Georges, Duce de Saxonia, nepotul regelui
Belgiei, Filip I". Nume bizar, care nu spunea nimic, nimănui, dar căruia
trebuiau să-i jure pe dată credință toți dregătorii și întreaga ostășime, căci
avea să aducă liniștea, fericirea și armonia "stricată de reformele lui Cuza
Vestea căzută ca un trăsnet, stîrnise consternare, provocînd uimire
și mare vînzoleală, deșiîn oraș bîntuia holera, în răstimpul de vreo lună
și jumătate, pînă la sfirșitul lui martie, cînd Locotenență s-a convins că
Domnul propus nu primise înalta onoare căzută pe capul său,
antiunioniștii, potoliți prin alegerea din anul 1859, începuseră din nou
să lucreze. Susținătorii moldoveni ai unui domn pămîntean, conduși de
tinerii boieri Nicu Ceaur Aslan și Teodor Boldur-Lățescu îl găsiseră în
persoana confratelui lor: Neculai (Nunuță) Rosetti Roznovanu -. proaspăt
judecător la Tribunalul ieșean, bacalaureat (1858) și licențiat în drept la
Paris, elev privat la limba română al profesorului Titu Miorescu (1863),
autorul unor cărți religioase și de drept apărute la Cernăuți și propietar
foarte bogat, răsfățat de mama sa. Îl sprijinea fără ezitare, cumnatul sau
Costache Moruzi, soțul Ecaterinei Sturza -fiica din prima căsătorie a Măriei
Ghica - moșier la Dănuțeniîn Basarabia, priceputîn politicale, motiv pentru
care intrase în conflict cu fostul domnitor Grigore Ghica și trecuse Prutul.
Grupările politice chemau la luptă, țineau întruniri și cu toate
amenințările prefectului că tulburările vor fi considerate acte de
rebeliune, o ciocnire părea inevitabilă. Spre a evita ponoasele, prefectul
Vasile Pogor trimisese Locotenenței o telegramă:
“Domnule Ministru de Interne,
Entuziasmul cel mai viu domnesce în Iași, orașul a fost iluminat eri
seara și astădi, armata a presentat jurămîntul de fidelitate lui Filip Iși
206
guvernului provisoriu. Un Te-Deum s-a celebrat la Mitropolie, de către
locotinentul de Mitropolit, în presența tuturor autorităților, cari, după
ceremonia sacră au presentat felicitările lor pentru salvarea poporului
român și gloriosul viitor ce i se deschide. Mai multe petițiuni sub-scrise
de principalii cetățeni, prin care manifestă încrederea și speranțele lor
în guvern, au fost depuse în mîinile mele. Prefect, Vasile Pogor".
După ea urmaseră felicitările primarului Th.Tăutu, pentru "mărețele
fapte din 11 ale corentei", iar peste o zi, la 19 februarie, se ivea și scrisorica
ierarhilor Mitropoliei, sibilinică și în parabole ca să nu supere pe nimeni:
"Înaltei Locotenențe Domnesci,
Vă felicităm ca Dumnezeu să vă ajute a înnoi Sionul și atunci să fim
siguri că se vor întări zidurile Ierusalimului și ale Israilului celui nou.
Arhiereul Filaret Scriban și IosefBobulescu
Citindu-le potrivnicii, făceau haz de necaz. Unii, hîtri, ziceau că
Locotenența s-ar muta la Ierusalim. Alții, din contra, că vine din nou
capitala "la Ieși", sprijinindu-se pe faptul, de toți cunoscut, că orașul
era poreclit de țărani - "Ierusalim", iar Moldova - “Israil", datorită
numărului mare de evrei, scoborîți din Austria, prin cele tîrguri și sate
mai acătării. Nu erau puțini nici acei care susțineau că aceștia, sudiți -
supuși străini - vor căpăta împămîntenire și de aici altă pricină. Întrebați
ce au vrut să spună prin misiva lor, înalții ierarhi, semnatari, răspundeau
uitîndu-se la cer: "Dumnezeu știe și aista-i de-ajuns. Fie numele
Domnului binecuvîntat..!”
La 5 martie, apărea și telegrama poporului “iașan”, semnată de
"principalii romani”:
“Guvernuluiprovisor al României,
Poporul întreg din orașul Iași, prin organulnostru declară căavădut
cu cea mai vie bucurie căderea guvernului Domnului Cuza care a ruinat
țara moralicescu șimaterialicescu și care a fost deja cădutsub disprețul
opiniei publice. El are toată încrederea în persoanele ce compun guvernul
provisor, că vor lucra pentru viitor și fericirea poporului român. Să
trăiască România!
GeneralM. Mavrocordat, D. CeaurAslan, colonelScheletty, colonel
P. Ventura, maior A. Fotino, N. Alcas, N. Drosso, Țigara, B. Grigoriu,
C. D.Sturza, M. Cerkes, D. Văsescu, G. Suțu, C.I. Ghițescu, colonel
D. H.Theodor, Cihac, A.C.Mavrocordat, D.Beldiman, colonel N.Emandi,
Busdugan, C.Gafencu, N.Suțu, Ana Balș, M.Suțu..."
207
 Ceilalți români care săvîrșiseră Unirea - România - și înfăptuiseră
marile reforme: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri,
puși la stîlpul infamiei, așteptau procesele fluturate de noua putere,
deși vocile bătrînilor patrioți, precum a lui Gheorghe Sion, chemau pe
toți românii să “se scuture de pasiuni” și să se gîndească la țară (“Românul”,
23 martie 1866).
Schimbînd, ungînd și desungînd prefecți, subprefecți, comisari și feluriți dregători,
după ochi frumoși sau urîți, cu formula “La toți de față și viitor sănătate”, chiar din
primele zile ale puterii, Locotenențaîși numea susținătorii în toate posturile cheie. Prin
tîrguri și mai ales prin sate era foamete. Anul fusese secetos, iar multe dintre ogoarele
noilorîmproprietăriți rămăseseră pîrloage, datorită sărăciei - de vină fiind socotit Cuza
care făcuse reforma agrară. Țara se afla în mare cumpănă. Ziarele din Sankt Petersburg
scriau că “Rusia singură are dreptul de a executa influența sa în Moldova, în Valahia, în
Serbia, în Bulgaria și în toate provinciile creștine ale Turciei” (“Românul”, 23 martie
1866); acelea de la Budapesta că “Moldova și țara Românească sîntmărgăritele coroanei
lui Sfîntul Ștefan” (“Românul”, 31 martie 1866), iar unele din Paris - despre pîrele
antiunioniștilor pe la curțile străine. Socotind că i-a sosit vremea, fostul caimacan
antiunionist, Ștefan Catargiu intervenise și el la Ali Pașa, “în numele clerului, în numele
proprietarilor și al comerciului”, cerînd sprijinul Porții pentru restabilirea Convenției
din anul 1858, cu doi domnitori pământeni (“Românul”, 13 martie 1866).
Acțiunile zgomotoase puse la cale de antiunioniști se desfășurau în
casa lui Neculai Roznovanu, iscînd ecouri neliniștitoare la București.
Tulburat de situație, prefectul Vasile Pogor și-a dat demisia. Locotenența
a numit în loc pe Ștefan Golescu (14 martie), fost prim ministru în
Muntenia, la conducerea garnizoanei militare Iași fiind tot un muntean:
colonelul Cornescu. Mișcările acestea, socotite ca acte punitive față de
orașul care-și sacrificase eroic bunăstarea și rangul de capitală pe altarul
Unirii, au dat vînt și mai mare partidei lui Roznovanu. Nemulțumiți erau, și
așa,în tîrg. Odată cu mutarea ministerelor la București, înghețase toată viața economică,
comerțul și meșteșugurile. Negustorii nu mai aveau dever, iar meseriașii clientelă. Vreo
2.000 de foști “amploiați" în birourile ministeriale, cum scria ziarul “Constituțiunea",
mureau de foame în căsuțele lor pricăjite din mahalale. Se mutase Școala Militară,
“Monitorul Oficial al Moldovei” lăsase în loc, de la 1 martie 1863, o biată “Foaea
Publicațiunilor Oficiale”- “Progresul” scoasă de tipograful Herșcu Goldner și se auzea
și despre desființarea Universității sau măcar a unor facultăți. Cedînd capitala, lașul
coborîse în rîndul tîrgurilor de provincie. Deși făcuse aceasta conștient, pentru binele
țării, puțini mai recunoșteau.
După o lună de agitații și zvonuri că Măria Sa Filip I “ba vine, ba nu
vine ”, prin Decretul din 30 martie 1866, cîrmuirea vestea că noul suveran
este Carol Ludvig de Hohenzolern, pe scurt Carol I și între 2 și 8 aprilie
avea să țină plebiscit pentru alegerea sa. Prefecții, subprefecții și toate
208
autoritățile primeau ordin să deschidă, în toate localitățile, cîte două
caiete: unul "pentru”și altul "contra”, în care alegătorii aveau să-și scrie
opțiunea, trecîndu-și alături numele și prenumele. Cu acest prilej,
gazetele explicau poporului că nu s-a putut găsi principele străin de viță
latină, cum doreau unii politicieni ieșeni, căci unul din neamul regilor
Italiei ar fi provocat ura vecinei Austria, acel dintr-al Spaniei avea
ponoase, iar din al Franței stîrnea spiritele împotriva lui Napoleon.
Alesul, în schimb, era din viță regească a “ramurei de sus", care dăduse
pe Frederic cel Mare, iar prin două ramuri din "familia însemnată de mila
lui Dumnezeu ce dete doi Napoleoni”.
Pentru a preîntîmpina tulburările antiunioniste ce se bănuiau, venise
acasă, la Iași, Petre P. Carp, în chip oficial, de secretar al Locotenenței,
deschizînd drum și lui Nicolae Golescu și Lascăr Catargiu, porniți prin
țară după treburi, cum anunța “Monitorul Oficial” - dar sosiți și ei la Iași
în noaptea de 1 spre 2 aprilie. Strînși la secretar, în Păcurari, ca la
comenduire, așteptau ceasuri grele, situația țării depinzînd de reacția
populației la chemările antiunioniste. Toată săptămîna în casa lui
Nunuță, cu mesele pline "de cozonaci, pască și vinuri" se făcuseră
planuri pentru “parada" din duminica Tomei (Rudolf Șuțu). Trecînd o
noapte ploioasă, duminică, 3 aprilie, cerul se luminase, anunțînd o zi
însorită. încă de dimineață, pe lîngă Mitropolie, se adunaseră grupuri
de cetățeni (mai ales “lipoveni din Păcurari și ciurchenii din Tatarași,
gata ori cînd pentru manifestații "(Rudolf Șuțu). Printre ei, oratori de
ocazie țineau cuvîntări împotriva guvernanților. După terminarea
slujbei, pe la ceasurile 10, cînd Mitropolitul Calinic Miclescu “ieși cu
crucea, cîteva glasuri îi strigară ca el să se puie în fruntea poporului și
să meargă la Palatul Administrativ... Acolo, el trebuia, după unii - să
revendice drepturile Moldovei apăsate, după alții - el avea să propună
de regent provizoriu al Moldovei, pe tînărul Roznovanu. Mitropolitul
se puse în mișcare cu voie sau fără voie, în veșminte precum era
îmbrăcat, ținînd într-o mînă cîrja și în alta crucea și urmat sau împins de
un public nesfîrșit. Ajungînd în mare alai și în sunetul clopotelor în
mijlocul Pieței Palatului, poporul dădu de o companie de soldați sub
comanda locotenentului colonel N. Schiletti"... Iscîndu-se îmbulzeală,
Mitropolitul, împins de ciurchenii “crezînd că într-nsul nimeni nu va
trage" (Rudolf Șuțu), a fost rănit, iar lumea începu “a arunca cu pietre în
soldați. Aceștia înaintaseră și împinseră mulțimea înapoi pînă înaintea
209
Mitropoliei și a caselor Roznovanului, unde alte gloate cu ciomege și
bite - parte ieșind beți din pivnițele lui Roznovanu, parte năvălind din
mahalale - veniră în ajutorul celor dați înapoi”...
Nevasta lui Nicu Aslan, frumoasa Eugenia, ” cu capul descoperit și
un trandafir roșu în păr", amestecată prin mulțime, mîna susținătorii
soțului la luptă. Susținînd-o, cucoana Marghiolița din balcon îndemna
ariergărzile să scoată pietrele din caldarîm și să facă baricade. A
intervenit apoi și cavaleria, șarjînd de la Copou în jos, ca să ia mulțimea
din două părți. Ridicîndu-se o barieră în dreptul străzii Primăriei (Gh.
Brătianu, de astăzi), caii și călăreții cădeau unii peste alții, sub ciomegele
răzvrătiților. Făcînd și cavaleria uz de pistoale, "rănind și ucigînd în
dreapta și-n stînga", răsculații" fugiră în toate părțile; cîți scăpară fură
prinși cu grămada" și închiși într-o manejă (sala de antrenament a cailor)
militară din scînduri, lîngă Curtea Domnească. Tot acolo, la Palat,
fuseseră închingați și capii răzmeriței, un timp aflîndu-se sub sechestru
și cucoana Marghiolița, fiindcă îndemnase oamenii “să scoată pietrele
din stradă pentru a face baricade" (RudolfȘuțu). Scăpase numai Costache
Moruzzi, cumnatul lui Nunuță, galopînd iute, peste Prut, cît și
Mitropolitul dosit în pivnița crîșmei lui Anghel, din fața Palatului, (după
unii cu ajutorul lui Ion Creangă și al colegului său Ghiță Ienăchescu).
La sfîrșitul bătăliei, pe la două după-amiaza, Ulița era plină de
sîngele celor “peste o mie demanifestanți, culcați la pămînt"(RudolfȘuțu),
răniți și omorîți, pe care-i cărau podarii (măturătorii) cu căruțele, la
cimitirul din Ulița Moarei de Vînt. "Chiar un ceas mai tîrziu, se vedea
încă sînge curgînd și creieri împrăștiați pe pietrele ulițelor” - povestea
Iacob Negruzzi, naratorul celor de mai sus (“Amintiri de la Junimea". Alte
amănunte în volumul Romantica poveste a PalatuluiRoznovanu scris de autor și apărut
la Editura Tehnopress în anul 2002).

Candidatul la domnie Nunuță, zis și“Neculai al III-lea”

în loc de tron primea închisoare
Acțiunea separatistă se termina, în final, cu trimiterea "la gross", în
celulele "Criminalului" - închisoarea din Păcurari, unde-i acum Centrul de
Multiplicare al Universității - a vajnicilor luptători și a candidatului la
domnie - Nunuță, destituit și de la Tribunal. Eliberați, printr-un gest de
clemență al prințului Carol, chiar după sosire, împricinații rămîneau un
timp antiregaliști, fapt pentru care, în timpul festivităților închinate noului

210
Domnitor - și chiar la votarea printr-o lege
urgentă, din 29 iunie 1866, a unui stipendiu
lașului, de un milion de lei anual, pentru
îmbunătățiri și canalizarea Prutului (vreme de 10
ani) - palatul Roznovanu arbora steagulîn doliu.
Retras la Pașcani, unde avea o moșie una
din cele mai mari moșii ale Moldovei”- și altă
reședință înconjurată de grădini întinse cu
"alese flori străine" (M. Sadoveanu), o pădurice
de arini, ulmi și brazi și un rîmnic, la poale,
Nunuță semna grav: "Neculai N. Rosetti
Roznovanu - Pașcani “și se apucase intens de
politică,sub dictonul: "Totulpentru Moldova și
prin Moldova”. Dorind să ajungă în Adunarea Candidatul la domnia
Electivă, organiza întruniri în saloanele de la Moldovei, Neculai
lași ori din din Curtea veche a Pașcanilor- (Nunuță) Roznovanu
ridicată ca o cetățuie în mijlocul păduricii de
pe coasta dealului - cerînd participanților să-l voteze ca deputat la
Colegiul III, spre a susține cauza Moldovei "pentru a numai fi un pașalîc
muntenesc” (9 octombrie 1866). Obținea voturile țăranilor și era ales
deputat în Colegiul IV.Vrînd să-l aibă mai mult între ei, pășcănenii îl
alegeau și primar. în această postură rămînea de pomină, împărțind
premianților școlii cîte doi juncani, cîte o vițică și cîte patru oițe, după
merit. Extavagant, hîtru ori "ieșit din fire, din cauza învățăturii”- cum
îl socoteau localnicii, văzîndu-1, mergînd vara la cîmp, cu trăsura, gol
pușcă, învelit “într-o blană uriașă”- "cuconașul" chema într-o zi zece
plugari din Vatra și-i punea să are un loc gunoios, lîngă cimitirul evreiesc.
Terminîndu-se treaba, le-a dat cîteva săcultețe cu gologani, îndemnîndu-i
să-i samene, în arătura proaspătă, sub ochii săi... "După aceea s-a uitat
cum trec grapele peste sămînță, s-a urcat în trăsură și s-a dus mulțumit la
Curte”(M. Sadoveanu, Istoria pe scurta tîrgului Pașcani, 1840 -1890). Bineînțeles, că
după așa o semănătură pășcănenii, cu mic - cu mare, s-au apucat de
scurmat, greblat și ciuruit arătura, dezgropînd “sămînța” boierului și
punîndîn loc păpușoi. Întrebat, mai tîrziu, de ce a făcut această ispravă, el
a răspuns, rîzînd, că avrut să milostivească sărăcimea, dîndu-i de lucru și
să-i deprindă cu munca la cîmp pe noii locuitori ai tîrgului: negustorași
evrei, săraci, veniți de peste granițe.

211
 Pentru a fi mai impunător sau pentru a-1 avea sub ochi, la 19 august
1869, cucoana Marghiolița renunța la averea ei, de lingă Iași, dăruindu-i
lui Nunuță marea moșie de 2.300 de fălci - din care 1.300 pentru arătură
- cu Tîrgușorul Sculeni și castelul de la Stînca Roznovanu, în schimbul
unei rente viagere de 5.000 de galbeni, mutîndu-1 acasă.

Neînvinsă, cucoana Marghiolița nu se dădea bătută

și lupta mai departe...
Dar pe alte căi, antrenînd la bătălie bogata sa familie înrămurită cu
prilejul celor trei căsnicii vestite. Din primul măritiș cu beizadea
Neculachi, fiul domnitorului Ioniță Sturza, avea pe Pulcheria (Profira)
Sturza, căsătorită în Basarabia cu colonelul rus Piotr Keșcu, - neam cu
Ion Movilă, socrul lui Miron Costin - care i-a făcut miresei o nuntă ca-n
povești, întinzînd între conacul moșiei și biserică o pîrtie groasă de zahăr
pisat, pentru sania mirilor, trasă de șase cerbi cu coarnele aurite. Spre
bucuria țăranilor, buluciți pe margini, după ceremonie, li s-a învoit să-l
mănînce. A doua fiică, Ecaterina sau Catinca (ca mărime, prima), era
măritată cu prințul Costache Moruzzi, proprietarul moșiei Dănuțeni, de
peste Prut. Iar a treia, Zoe Sturza, se căsătorise cu Ion Cantacuzino, din
marea familie cantacuzinească prezentă prin multe curți domnești.
Toate erau școlite în institute aristocratice din Lemberg și din Petersburg.
Logofătul Costache Sturza îi dăduse și el o fată, Eliza, devenită
nevasta vestitului consul grec Sakelaride. A cincea urmașă, născută
geamănă cu Nunuță, pe nume Smaranda (Emma) era căutată de pețitori
din străinătate - devenind soția contelui Henri de Bouille (Bowille),
căpitan în armata franceză (1862). Altă fată, Maria, nerecunoscută de
Costache Sturza, urmase pe colonelul Ștefan Rosetti (1856) De la ele
avea nepoți și nepoate și nu se putea să nu iasă măcar o regină! Trebuiau
însă să treacă mai mulți ani.
Atunci cînd Prințul Carol vizita Iașii, în 17 august 1866 și autoritățile
încercau să șteargă amintirea evenimentului din 3 aprilie, aranjîndu-i o
primire strălucitoare, cu mii de ieșeni scoși pe străzi și mari manifestații,
noaptea, toate casele din Ulița Mare fiind luminate prin lămpi venețiene și
ceaune cu păcură aprinsă, singura clădire rămasă în întuneric era Palatul
Roznovanu. Prințului i se "explicase că națiunea este indignată din cauza
acestei demonstrații a familiei rusofile Roznovanu împotriva domnitorului
apusean și vrea să-i spargă ferestrele întunecate, dar poliția o oprește..."
212
 Împăcarea între susținătorii domnului Carol și familia Roznovanu
se petrecea începînd cu a patra venire a prințului la Iași (aprilie 1868).
Fusese găzduit în Palatul Mitropoliei, I.P.S.S. fiind grațiat de prinț pentru
participarea la revolta din 3 aprilie 1866. Spre a-și arăta recunoștința,
mitropolitul dăduse un prînz strălucit pentru 50 de persoane. încă de
la prima vizită (în 22 august 1866), grădina Mitropoliei fusese luminată
după gustul venețian ”, iar "grilajele din fața Uliței Mari și jurul curții,
cu vase de păcură aprinsă". Pe o estradă, afară,cînta muzica militară.
Încheind mai multe inspecții în școli, instituții și biserici, duminică, 14
aprilie 1868, suveranul răspundea invitației fostului candidat la tronul
Moldovei. Împreună cu primarul Teodor Tăutu (1866 - 1868), ministrul
Cultelor, Dimitrie Guști și prefectul lașului, participa la căsătoria lui
Nunuță cu Adela, fiica boierului latifundiar Lascăr Cantacuzino Pașcanu.
Nunta se anunțase strălucitoare, cu invitați din societateaînaltă, paradă
de bijuterii și îmbrăcăminte luxoasă, anume adusă de la Paris, Viena și
Berlin. Domnitorului i se pregătise un tron aurit avînd coroana
împăraților bizantini deasupra (“Convențiunea", 28 aprilie 1868).

Prințul Carol locuiește la Roznovanu.

Peste trei ani, la 12/24 aprilie 1871,domnitorul sosind din nou în
fosta capitală, pentru a șasea vizită, a fost găzduit chiar în Palatul
Roznovanu, unde îl așteptau autoritățile, marii proprietari, școlarii, cît
și Corpul militarilor, într-un spalier de "ofițeri”. Peristilul, galeriile și
treptele împodobite cu flori, împrăștiau adieri de parfumuri scumpe,
orchestra cînta "Imnul Național", iar un grup de școlărițe îmbujorate
întîmpina pe tînăra Doamnă Elisabeta - venită întîia oară la Iași -
spunîndu-i: "Măria Ta, cu dulcele raze ale primăverii și cu mirosul plăcut
al florilor, sosind în mijlocul nostru, vă zicem Bine ați venit, Măria
Voastră! Bine ați venit, o, Doamnă a românilor!" în marele salon de la
etaj, așteptau personalitățile lașului, "matroane și tinere dame,
magistratura, administrațiunea, Corpul consulilor, profesori, medici,
avocați și cetățeni".
Prințul venise emoționat. Vizita ar fi trebuit să se petreacă în anul
precedent, însă mișcările politice antidinastice bucureștene o
împiedecaseră .Printre altele, drumul de fier Roman-Galați-București,
destinat să lege Moldova de capitală, provocase un scandal zgomotos,
în care gazetele îl amestecaseră și pe dînsul. I se punea în cont alegerea
213
concesiunii lui Strusberg, căderea Senatului, care se opusese
contractului,cît și numirea cetățeanuluiu prusac Ambronn, drept
comisar al guvernului român pe lingă societate deși acesta avea relații
cu familia sa și cu concesionarul - înlesnindu-i-se astfel, nereguli
financiare. Gazetele,mai ales acele liberale - prințul Carol intrînd în
conflict și cu I.C.Brătianu, șeful Partidului liberal - îl atacau fără
menajamente, încît ajunsese în pragul abdicării. Jurnalul "Augsburger
Allgemaine Zeitung" din 15/27 ianuarie 1871 chiar și publicase o
scrisoare cu această idee.
Considerînd Unirea, “crescută în leagănul lașului", iarăși amenințată
- ca și în 3 aprilie 1866, cînd s-a produs manifestația din fața Mitropoliei
- un grup de politicieni ieșeni s-au întrunit în casa senatorului Neculai
Drossu și au trimis guvernanților o depeșă de condamnare a
manifestațiilor din București. Îndemnat de noul guvern conservator (din
11/23 aprilie 1871), condus de bătrînul moldovean Lascăr Catargi, care
auzind de abdicare i-ar fi spusAiasta nu se poate, Măria Ta" și ținînd
cont de chemarea politicienilor ieșeni, doritori să aplaneze conflictul
spre a nu se ajunge la dezunire, Domnitorul descurajat împreună cu
tînăra sa Doamnă Elisabeta au pornit spre a doua capitală, să găsească
“un strop de liniște".
Iașul îi aștepta generos, împodobit cu covoare și drapele la toate
balcoanele, flori la ferestre și zîmbete de încurajare pe fețele oamenilor.

214
Călătorind cu un tren special în ziua de 12/24 aprilie sosiseră în gara
Iași unde-i așteptau o mare mulțime, autoritățile,școlile,corpul didactic,
al ofițerilor și al consulilor,profesori,fețele bisericești și un mare grup
de doamne. Înmînînd principesei un braț uriaș de flori doamna Cerchez,
soția primarului, i-a spus în limba franceză: "Acest buchet de flori
reprezintă pe copiii noștri, a căror fericire o încredințăm Măriei Tale,
căci Măria Ta ai a ne da liniștea și dinastia. Te iubim ca pe viitorul copiilor
noștri. Nu dorim iarăși războaie între frați și discordii între moldoveni
și munteni. Suntem fericiți a vă vedea în mijlocul nostru," Soții domnești
rămîneau în oraș două săptămîni, departe de "viesparul" capitalei,
efectuînd vizite la instituții și familii, bucurîndu-se pretutindeni de o
călduroasă primire și avînd în fiecare zi întîlniri cu localnici la masa
domnească din Palatul Roznovanu, înconjurat de simpatia grupurilor
de ieșeni,veniți să-i aclame.

Seara, în 19 aprilie, către ora 9, "Palatul Doamnei Roznovanu".

luminat de “flama multiplelor luminări apolonice", primea musafiri,
peste 150 de persoane. De față cu înalții oaspeți, doamnele Elena Nicachi
Mavrocordato și domnișoara Maria Cazmir prezentau un concert de
Beethoven și Mendelsohn, la "două claviruri, instrumente vaste ale
armoniei". Concertul se sfîrșea cu "douămari bucăți, dificultăți artistice:
Tanhauser de Wagner și Poloneza de Chopin, executate pe de rost,
într-un mod plin de admirare” de domnișoara Aneta Baroți "fragedă

215
copilă", ajunsă “o mîndrie artistică". A urmat apoi "danțul”, pe la ora
11, deschis de Domnitor, valsînd cu doamna Adela Roznovanu - nora
"grațioasă" a cucoanei Marghiolița - și continuînd cu "valsul învăluitor,
cadrilul cochetător, polca inimoasă și cotilionulmult capricios", pînă după
trei ore. La 24 aprilie 1871, sărbătorindu-se ziua Doamnei Elisabeta, Palatul
Roznovanu găzduia cel mai strălucitor bal, pe care gazetarul Scipione
Bădescu îl descria în cîteva cuvinte:
"Mii delumine scînteietoare
Din policandre se răspîndesc
Valuri de flăcări strălucitoare
În candeli de aur veseli lucesc."
Salonul cel mare fremăta plin de tineri eleganți și frumoase doamne...
Personalul Palatului era îmbrăcat cu livrele în culorile familiei: azur și
argintiu, la ușă străjuind slujitori în armuri, cu halebarda în mînă.
Pretutindeni se observau armele familiei: un scut tăiat (coupe) de argint și
alabastru, cu o cupă, trei roze și deviza: Sereno autnubilo sospes (în
senin și în negură, teafăr). Cupa arăta originea neamului din Rosetti
Cupariul, care a întemeiat cimotia cupăreștilor, iar rozetele semnificau
continuitatea familiei prin ramura Ruseteștilor din Roznov - Neamț. Despre
fastul și bogăția ospățului, ieșenii aveau să afle citind versurile:
“Masa e încărcată cughirlănzi, cristaluri
Strălucesc mii cupe de aur și porfir;
Vinul curge în spumoase valuri (cotnăresc),
Mințile înneacă într-un lung delir".

Palatul din Ulița Mare al regilor din Belgrad

Cucoana Marghiolițaîncetase orice luptă politică, deoarece, dacă nu
reușise să fie soție sau mamă de domnitor, devenise bunica reginei
Serbiei și străbunica viitorului rege. Înrudirea se aranjase la Iași, Maria,
fiica lui Costin Catargiu și a surorii Smaranda Balș (Gh.Bezviconi, Boierimea
Moldovei dintre Prut și Nistru), fusese căsătorită cu Miloș Obrenovici, fiul lui
Efrem, al cărui frate tot Miloș, întemeiase noua dinastie din Serbia. în
august 1854 Maria, întoarsă acasă, născuse pe Milan Obrenovici,
rămînînd apoi să-l crească aici. Mai tîrziu, trăia în preajma domnitorului
Alexandru Ioan Cuza, a cărei doamnă se dorea.
Prin anul 1860, Milan fiind înfiat de vărul său, Mihail Obrenovici -
principele Serbiei și fiul domnitorului Miloș - devenea prinț, învățînd la
216
liceul Louis le Grand, din Paris. După asasinarea protectorului său (iunie
1868), Milan, încă minor, îl urma la tron, rămînînd sub regență pînă în
anul 1872, cînd ajungea la majorat, declarîndu-se apoi rege (1882 - 1889).
Cunoscînd bine Iașii unde copilărise și vizitase adesea pe mătușa lui
“Roznovanca”, în octombrie 1875, se căsătorea cu vara sa de al doilea
Natalia Keșcu - dezmierdată Dudu -, frumoasa nepoată, doar de 16 ani,
a fostului domnitor Ioniță Sturza și a cucoanei Marghiolița, născută la
Florența, în 1859 și educatăîntr-o mănăstire catolică. Era fiica colonelului
rus de husari, Piotr Keșcu și a Pulcheriei N. Sturza. Rămasă orfană de
părinți, o îngrijise mătușa ei, prințesa Ecaterina (Catinca) Moruzzi - fata
cea mai mare a cucoanei Marghiolița,
născută la Constantinopol, pe vremea
cînd Neculai Sturza era ostatec - și
locuise la moșia Dănuțeni, în
Basarabia cît și la bunica din Iași.
Potrivit sorocului,după căsătorie,
peste un an, în august 1876, se năștea
prințul Alexandru (Sașa) cu care
tînăra mamă venea adesea, acasă.
Primită cu fast în gara Iași, înainte de
a trece peste Prut, stătea o vreme la
bunica, în “Palatul din Iași, al regilor
din Belgrad”, sau "Palatul din Iași al
regelui român din Belgrad”, cum îi
spuneau pe atunci, tîrgoveții
romanțioși și cucoana Marghiolița, Natalia și Sașa la Iași
vechiului imobil din Ulița Mare, prin care Sașa alerga vioi... Bunica însă
nu era pe deplin mulțumită, căci căsnicia ce se arătase fericită dintr-un
început, pornise să scîrțîie cu trecerea timpului. La Curtea regală
apăruseră neînțelegeri și intrigi. Natalia, fire ambițioasă și fiică de
colonel rus, fiind acuzată că susținea curentul politic rusofil, în timp ce
Milanîl susținea pe acel austrofil.Drept consecință se încerca despărțirea
lor și îndepărtarea ei de fiu. Alexandru asista adesea la certurile
părinților, fapt pentru care rămăsese o fire sensibilă și supusă, mai ales
mamei, socotită nedreptățită. Milan fiind afemeiat și nestatornic o parte
din opoziția politică se grupase în jurul ei, stîrnind mînia soțului, care o
expulza.Ca de obicei, ziarele, curioase, urmăreau toate mișcările și
umpleau coloanele cu ” Ultimile știri din Belgrad", publicînd întîmplări
217
pe care cucoana Marghiolița - cît a trăit - și ieșenii le citeau bucuroși,
năuciți, revoltați sau cu palma la gură:
Astfel, la 6 martie 1882 scriau că Serbia a devenit regat cu Natalia
regină, iar după alte vești tulburătoare, la începutul lunii mai, din anul 1887,
anunțau că regina și principele moștenitor,Alexandru, conduși de regele
Milan, au părăsit Belgradul, plecînd cu vaporul spre Turnu Severin.
Încotro, preciza"Curieru”ieșean din 3/15 mai 1887: "OrașulIași
are distinsa onoare de a primi în sinul său iluștri oaspeți, M.S. Regina
Serbiei, care călătorește incognito sub titlul de Contesa de Tacova,
împreună cu succesorul tronului, A. S. Prințul Alexandru, însoțiți de suita
regală. M.M.L.L. vor sosi astăzi, duminică, cu trenul de la ora 1 p.m. și
vor descinde la Pala tul Doamnei Maria Roznovanu (grandemamanaM.S.
Reginei), unde li s-au pregătit apartamentele...lașul e mîndru de-a putea
găzdui oaspeți așa de iluștri și cu atît mai mîndru, cu cît acești oaspeți
se-nrudesc de aproape cu o familie din cele maiînsemnate ale Moldovei.
M.S. e o regină din cele mai populare, căci se îngrijește cu viu interes de
soarta poporului său, din partea căruia se bucură de respect și iubire.
Urăm, deci, bună venire M. S. Reginei Natalia a Serbiei, felicităm pe
viitorul suveran al Marei Serbii, idealul bravului popor dunărean.
Amintim cititorilor noștri că A. S.regală, Prințul Alexandru, moștenitorul
tronului Serbiei este botezat de răposatul întru fericire, împăratul
Alexandru al II-lea al Rusiei, eliberatorul și creatorul Bulgariei... ”.
Sîmbătă la București se întîlnise cu regele Carol venit special din Sinaia.
‘Numărul următor închina pagina întîi sosirii, arătînd că, pe tot
parcursul drumului, în marile gări (Roman, Pașcani), îi întîmpinaseră
mulțimi de oameni. La Iași, pe peroane, așteptau reprezentanții autorităților
și "lume foarte multă adunată ca să vadă pe frumoasa Suverană a Serbiei".
Ajungînd acasă, a urcat scările, a îmbrățișat,veselă,pe bunica și a participat
la un Te-Deum,întîmpinată de corul Mitropoliei. După slujbă, și-a prezentat
suita "DoamneiMaria RosettiRoznovanu (grandemaman)’’, aducînd fastul
Curții din Belgrad, "în mărețul și splendidul salon ”al Palatului ieșean, unde
a primit personalitățile urbei, între care și pe înalt Prea Sfințitul Mitropolit
Iosif Naniescu. Împreună vizitau apoi noua Mitropolie, abia inaugurată, în
timp ce Alteța Sa, Principele Alexandru, însoțit de principesa Moruzzi și de
un profesor, s-au "preumblat cu trăsura în oraș". Prin fața palatului, se
perinda lumea, dornică să-i vadă. Seara, a urmat masa "regală "și un concert,
la care au obținut un strălucit succes eleva pianistă Sofia Musicescu și corul

218
condus de profesorul Musicescu,
comparat cu vestitul cor
Slavianschi. Luni dimineață, regina
a mers la biserica Sf. Spiridon
pentru a depune o bogată "cunună"
pe mormîntul "Doamnei Obrenovici,
născută Catargi, soacra M.S. și
muma M.S.RegeluiMilan ”, iar la ora
1, a plecat cu trenul spre Basarabia,
salutată de mulți ieșenii aflați pe
peroane,cu flori în brațe.
‘Toamna, se afla la Florența,
împreună cu Sașa, “Cronprințul”, unde
primea scrisori de la regele rămas singur
în palatul “pustiu, "potrivit “Curierului",
din 25 noiembrie / 7 decembrie 1887.
Apăruseră iar neînțelegeri de familie, cu
lacrimi, pe care regina trebuia să le Regina Natalia cu fiul Alexandru
ascundă sub” masca unuisurîs”.
‘Gazeta “Fulgerul”din 3 iulie 1888 avea vestea că regina și-ar fi manifestat intenția
de a se stabili la Iași,anunțîndu-se și divorțul de Milan, fapt pentru care acesta i-ar fi
trimis în țară vreo 200 de lăzi și cufere cu lucrurile personale. (“Curierul", 16 / 28
noiembrie 1888). Nu era însă de acord mitropolitul Mihail al Serbiei și nici Patriarhul
din Constantinopol. Supărat, Milan îl numea “agent rus".Obținînd divorțul de la noul
mitropolit Teodosie, trimitea doi emisari la Wiessbaden, unde se afla regina, să-l
"smulgă"din brațe, pe Alexandru cu ajutorul poliției locale.
Pe neașteptate, joi 17 noiembrie 1888, la ora 12.40, regina sosea în gară
Iași, cu un vagon special și după o revedere cu membrii familiei, în sala de
așteptare de clasa I, mergea mai departe peste Prut,nu se mai știa unde.
Reapărea, între 8 și 14 septembrie 1889, la Stînca Roznovanu și
apoi la Iași, plecînd apoi spre Belgrad.

Regele din Belgrad, pe trei sferturi ieșean

Forțat de împrejurări, regele Milan abdicase (februarie 1889), lăsînd
în loc pe Alexandru, dar sub Regență, căci avea doar 13 ani. Cu toată
opunerea fostului soț, care spunea că, prin caracterul ei "iute și vioi”ar
putea stîrni neînțelegeri între tînărul rege și Regență, Natalia se înapoia
la Belgrad, (29 septembrie). Îi ieșise înainte "o mulțime enormă”, dar
lipseau oficialitățile. Catedrala unde voia să intre era cu ușile închise,
ostentativ, ca și palatul regal. Reușea să-și vadă feciorul - rege, abia în
219
decembrie, Regența stabilind că se pot întîlni doar de două ori pe an,
cîte 15 zile, spre a nu-l influența. Mai tîrziu i se acoperea și tronul din
catedrală, să nu stea pe el, dar la o cununie ea a aruncat acoperămîntul
și s-a așezat ("CurierulFoaia", 6/18 martie 1891).
În mai 1891, fiind expulzată sub escortă militară, la plecare spre
portul Semlin lumea o conducea strigînd: "Jivi la Craejica! Trăiască
regina !"Mitropolitul, în schimb, o socotea cauza neînțelegerilor. Trecînd
către Ialta, duminică 12 mai, la ora 10 sosea iar în Iași. O însoțeau patru
doamne de companie și un aghiotant, colonel sîrb. Pe peronul gării Iași
așteptau prefectul,consulul rus, doamnele Lucia N.Roznovanu, Zoe
Sturza (sora mamei) și doamna Ranet - fiica Măriei Rosetti Roznovanu,
căsătorită cu Al. Ranette - la care mergea pentru dejun și apoi pleca
spre Ungheni (“Curierul Foaea..." 15/27 mai 1891). Milan, zis Contele de
Tacova - după localitatea unde s-a proclamat Independența Serbiei -
trăia în Paris, subjugat de pasiunea jocului de cărți. Prin august Natalia
vizita pe regele Carol la Sinaia (“CurierulFoaia”.9/21 august 1891).
Mergînd către Belgrad, în ziua de 18 aprilie 1893 se oprea iar la
Iași, vizîtînd cîteva ceasuri pe doamna Ranet, pînă la trenul de 7,50
seara, cînd pleca cu vagon special (“CurierulFoaea.:' 21 aprilie/3 mai 1893).
Se întorcea ca regină mamă. Influența ei ajungea la apogeu și se implica
în viața politică, susținînd energic domnia fiului. Se împăcase și cu soțul,
prin mijlocirea ambasadorului Rusiei, la Paris. împăcarea fusese duioasă.
Milan venise, anume, la Biarritz de Anul Nou (1/13 ianuarie 1893), cerîndu-și iertare.
Anunțînd și fiul îl trimisese o telegramă: "Azi m-am împăcat cu regina mamă! Milan. ”
Citind-o de 1000 de ori regele a răspuns: “Doresc să vă revăd în curînd. Acum pot să fiu
și eu liniștit Mii de îmbrățișări pentru tine și pentru mama. Alexandru “ (“Curierul
Foaea..”,17/29 ianuarie 1893) Sinodul bisericesc anula divorțul, Milan devenind
comandantul armatei. în septembrie 1894 Natalia trecea iar prin Iași, luînd dejunul la
familia Ranet.
Intenția lui Alexandru (1876-1903) de a se căsători (prin iulie 1900),
cu Draga Maschin sau Mașin, (1866-1903), văduva unui inginer, mult
mai vîrstnică, îl aducea în conflict cu părinții, convinși că însoțirea era
un act necugetat ce avea să ducă la mari nemulțumiri politice.Expulzată
de fiu, la îndemnul soției, Natalia pleca din țară. Draga îi luase loculîn
viața tînărului rege, căzut sub influența ei dominatoare și tirană. Adorat
de Natalia și “Crescutîn fustele sale"- potrivit lui Albert Ghica - Draga
l-a sedus cu ușurință, la Biarritz (Franța), în salonul mamei, unde dînsa
era doamnă de companie (1891 - 1897), pînă ce s-a aflat despre legăturile

220
dintre ei și a fost îndepărtată. Ca să forțeze căsătoria ea a simulat că
este însărcinată și bine înțeles după cununie, s-a constatat minciuna,
formîndu-se un consiliu medical de verificare,la care a fost chemat și
profesorul Cantacuzino, din București. Suspicioasă îl supraveghea de
aproape, prin oamenii ei, dictîndu-i compartamentul și ținîndu-l izolat.
Datorită purtărilor ei autocratice și favorizării fraților, dintre care
unul îl voia principe moștenitor, la Belgrad se stîrniseră mari
nemulțumiri și o conjurație de ofițeri, în frunte cu fostul cumnat al
Dragăi, colonelul Maschin - Mașin - lua cu asalt palatul regal (Konacul),în
noaptea de 28 /29 mai (10 /11 iunie 1903). Împușcînd garda și pe acei
care s-au opus, ucideau soții ascunși într-o cameră secretă, aruncînd
apoi pe Draga, prin fereastră, în grădină, peste niște trandafiri (Drama de
la Belgrad). A doua zi, trupurile lor mutilate se îngropau la Biserica Sf.
Marcu. Tronul eliberat astfel de familia Obrenovicilor, se ocupa de fosta
familie domnitoare Karagheorghevici, în care deasemeni exista o moldoveancă:
Maria Trohin, măritată cu principele Alexe, fiul domnitorului Kara Gheorghe.
Murmurînd îngrozită,"Draga, i-a fostpierirea”, Natalia a cerut voie să-și
vadă feciorul, dar a fost refuzată și nu i s-a permis nici să-i ducă trupul
alături de tatăl său, la Mănăstirea Cruședol, din Slavonia. Cînd i-a venit
dureroasa veste, se afla la Versailles, în casa surorii sale, unde a rămas mult
timp fără glas, răsfoind doar jurnalele. Crima umplea toate ziarele Europei.
Gazeta ‘‘Universul’’din București publica și un roman cu numele "Tragedia
Obrenovicilor", de Sofia Nădejde, iar “Evenimentul"din Iași - altul intitulat
“Sîngele Obrenovicilor".
“Evenimentul”, din 1 iunie 1903, amintea faptul că Alexandru a
fost“singurul român (cu sînge ieșean pe trei sferturi) încoronat rege” și
drept prețuire pentru orașul mamei și bunicilor, în anul 1892, alături
de consulatele onorifice ale Serbiei din București și Turnu Severin
aprobase și unul la Iași ("CurierulFoaia..." 1/13 ianuarie 1892).

Tragedia din Belgrad se prorocise în Ulița Mare din Iași

Distrusă, nefericita regină - mamă rămînea singură cu durerea,
retrăgîndu-se într-o căsuță - Solitude, din mănăstirea Notre Dame de
Sion, pe strada Assas nr 64 din Paris. Deprimată, părăsise și ortodoxia,
trecînd la catolicism. își schimbase și numele, devenind Contesa Rudnik.
iar puținile bunuri moștenite de la Alexandru le dăruise Universității
din Belgrad. Pierduse totul: “copilul, coroana și soțul "cît și mare parte
din avere, odată cu crahul băncii Rotchild.
221
 Întocmai cum scrisese în Memoriile sale publicate prin 1892 și cum
i-a prezis țiganca vrăjitoare, adusă dintr-o cuhne, în iatacul bunicii, să-i
ghicească.... Era într-o seară, înaintea plecării‘la vedere" cu Milan.
Luîndu-i palma ei tremurîndă, bătrîna a privit-o lung și a tăcut... Într-un
tîrziu a vorbit, îmboldită de bunica, dar mai mult pentru dînsa, abia
șoptind cuvintele: "Prințeaso! Drumul pe care te mînă soarta s-arată
cumpăna vieții matale, Văd numai cruci... Vei prăpădi toate ...La urmă,
și pe cel mai scump și drag...odor. Să te zbați...să-l păstrezi..cit mai
mult!!!... "Apoi s-a ridicat și a plecat, ștergîndu-și ochii...Bunica a strigat
după ea: “Mincinoaso ! Te-au pus la cale sturzeștii, să strici inima fetei
fiindcă Milan n-a vrut să se căpătuiască cu odrasla lui Grigore!! Să nu te
mai văd în fața ochilor. La cort, de acum, ți-i șezutul”! (Se încercase o căsătorie
cu fata lui Grigore Sturza, fiul domnitorului Mihail Sturza, dar Milan o refuzase).
Zîmbind, ca orice copilă, cultă și neîncrezătoare în vrăji, n-a luat în
seamă prevestirea, fericită să scape de sîcîiala mătușii Catinca Moruzzi,
sora mamei, care-și luase povara să crească cele trei fete ale surorii
Pulcheria, decedată în primăvară. Uitîndu-se la marele ceasornic, aflat
pe o consolă, cu trenul ieșind fluierînd, din tunel, abia aștepta să se urce
într-unul adevărat, să revadă locurile, orașele prin care călătorise în
timpul școlii, cu draga ei mamă cît și Florența în care se născuse și trăise
mai mult timp.
Sîmbătă, adică 9 octombrie st.n, sosea la Belgrad, urmînd ca
duminică 10 octombrie 1875 st.n. să se săvîrșească ceremonia
căsătoriei. Fiindcă trimisul țarului nu putuse ajunge la timp, nunta se
amîna pentru 17 octombrie (st.n.). Din cauza tulburărilor politice, a
atacurilor otomane și a cădererii guvernului, urma să fie simplă, fără
fast.Tînăra mireasă îmbrăcată în rochie albă, purta pe cap o coroană
mică din mărgăritare. De la Iași o însoțeau familiile Moruzzi și Catargiu,
alături de o delegație bucureșteană. Entuziasmată, populația capitalei
ovaționa în jurul palatului, socotind căsătoria un semn de încurajare
din partea Rusiei, căci țarul trimisese pe unul dintre adjutanții săi
apropiați: generalul Sumaracoff. Erau zile grele. Bosnia și Herțegovina
se răsculaseră împotriva ocupației turcești. Serbia sărise în apărare și
cu tot eroismul soldaților săi, Belgradul era amenințat dacă nu intervenea
diplomatic Rusia cu ajutoare (arme, alimente și voluntari, trecute prin
Ungaria și prin Principate) cît și direct, Austria. Nevoit să păstreze
neutralitatea, căci puterea suzerană - Turcia - veghea, guvernul României
222
simpatiza pe ascuns, cu Serbia, iar populația cu entuziasm. Situația țării
nu era deloc ușoară. Vizirul cerea interzicerea trecerii prin principate a
oricăror ajutoare ruse. Trăind îngrijorarea și durerea mamelor și soțiilor
ostașilor, Natalia încerca să le mîngîie. Trimitea ajutoare văduvelor,
invalizilor și lucra în spitale alături de infirmiere și doamne din înalta
societate a Belgradului, cît și din Moscova și Petersburg, venite în frunte
cu generalul Tocanoff, șeful ambulanțelor ruse, să ajute răniții și pe
regina lor, de aceeași religie.
Poporul sîrb o diviniza și o înconjura cu dragoste, văzînd în chipul
ei sufletul cald al Moldovei. Au început însă clevetirile, luptele grupărilor
politice,simpatizante ale celor două mari puteri rivale: Austria și Rusia,
implicarea unor slujbași ai bisericii și susținători ai vechii familii
domnitoare (Karagheorghevici). Se țesea un păienjeniș de intrigi, ce
duceau țara în prag de război civil între adepții luptei de eliberare și
ceilalți, rămași pacifiști.
Observînd primejdia din toate părțile,
la mijloc fiind feciorul, “dragul ei odor", ca
orice mamă, încercase să-l apere, izolîndu-
l de toți și muncind-o sinistra proorocire a
bătrînei țigănci din Palatul bunicii de la Iași
O apăsa tot mai mult, știind sfirșitul tragic
al unora dintre conducătorii Serbiei și
văzînd că se împlinea... încetul... cu
încetul... I-o reînnoise și o prezicătoare din
Paris, pecîndse aflase cu Draga la Biarritz,
în vila Sachino - diminutivul sîrbesc al numelui
Sacha (Alexandru). Fără nici o reținere i-a spus,
direct, că “va vedea căzînd în jurul ei
întreaga familie", iar doamnei sale de Regina Natalia
companie - “că va purta coroana regală, dar
va fi o coroană de spini...” ("Universul", 13 iunie 1903). Un semn al
nenorocului avusese chiar în timpul cununiei, la catedrala din Belgrad,
cînd încurcîndu-i-se trena de la rochie, era gata să cadă... De aceea,
devenise mistică, aprigă, iute și chiar nesuferită...își dădea seama. Și n-
o putea înțelege nimeni, decît doar bunica, singura care știa fatala
prezicere (și a spus-o fiicei sale, Catinca, iar de la dînsa a aflat fiul
DimitrieMoruzzi).
223
 O regină îndoliată se plimbă în taină pe Ulița Mare
Înțelegători,ieșenii îi urmăriseră toată osîndă și o așteptau să revină
acasă. "Gazeta Moldovei" din 22 iunie 1903 îi și vestise sosirea, în
septembrie. Mulți s-au bucurat, dar puțini au văzut-o, nebănuind cine
era "Doamna elegantă, complet în negru și cu voaleta trasă peste ochi”
ce s-a plimbat cîteva zile pe strada Ștefan cel Mare, privind lung Palatul
Roznovanilor. Uneori intra în curtea Catedralei, cu buchete de flori în
brațe, îngenunchia la ușaîncuiată a Mitropoliei Vechi și apoi se retrăgea
în Biserica Catolică, plîngînd cu fruntea plecată pe o strană. Luîndu-i
urma, un curios aflase că la hotelul Traian, unde locuia era înscrisă cu
numele necunoscut pe atunci: "Contesa Rudnik”. Tot timpul o însoțise,
mergîndîn spate, un bărbat înalt, ce privea atent în toate părțile și ținea
mîna în buzunarul redingotei, ca pe un revolver.
Regina Natalia nu mai exista. Rămăsese doar o legendă în "Orașul
amintirilor"(Iași), un volum de Memorii și nuvela Mama inspirată din
viața unei femei despărțită de feciorul ei. Trăirea ei viforoasă șiîn neostenită
luptă cu viața, ca și a bunicii, se terminaîntr-o zi din primăvara sîngerosului
an 1941, pierzîndu-se “ca o stea ce se stingea în depărtări"(G.Bezviconi).
Grăbit, Milan căruia “femeile șijocul de cărți îi umpleau sufletul" (Memorii),
își găsise veșnica liniște, încă din februarie 1901.
Undeva, într-o căsuță cu cerdac și zorele, din strada Vasile Lupu
nr. 74 (la colț cu strada Cuza Vodă nr. 82) o așteptase, răbdător, “cneazul
Moruzzi", vărul primar Dimitrie - Titi (fiul Catincăi și al lui Costachi
Moruzzi). Sărac și neajutorat, după moartea mamei (1895), îl ajutase
Natalia să cumpere căsuța din Tătărași. Acolo își ducea zilele, trăind cu
amintirile și scriind pagini duioase (Pribegi în țară străină, înstrăinații...),
inspirate din viața Moldovei de odinioară și a sa. Un timp a primit o pensie
viageră de la regele Alexandru. L-a și vizitat, odată singur și încă de două
ori împreună cu prințul Albert Ghica. Îi chemase regele, dornic să se
întîlnească cu rudele sale din Moldova și să-și amintească cu nostalgie
de Iași. Ajunși în Belgrad erau cazați la Palatul regal, în odăile lui Milan
și ale Nataliei. înaintea întoarcerii acasă, la o discuție discretă, Ghica
afla că regele regreta căsnicia și gîndise un plan secret, ca să scoată din
țară pe Draga, fără scandal public, fiindu-i teamă de răzbunarea ei. Dorea
să plece împreună pentru o cură la Carlsbad și apoi să-i interzică
întoarcerea la Belgrad, cerînd divorțul. Pentru reușită a solicitat ajutorul

224
principelui Ghica, bărbat cu multă experiență de viață, care trebuia să-i
însoțească, ca rudă. În acest scop, la 26 mai 1903, legația sîrbă din
București primea o telegramă cifrată cu textul: "Comunicațiprincipelui
Albert Ghica, ca urgent să vie la Belgrad, invitatdeMajestatea Sa Regele,
pentru o lună". Înțelegînd că a sosit timpul eliberării lui Sașa de sub
tirania Dragăi, în dimineața zilei de 29 mai se îmbarca pe un vaporaș la
Orșova, dar ajungea prea tîrziu. Chiar în acea noapte se înfăptuise planul
crîncen, al conjurației ofițerești.

Se despărțea de Ulița Mare și faimoasa cucoană Marghiolița

Sfîrșitul dramatic al căsniciei, pornită din palatul ei neputînd să-l știe
bunica, în primăvara anului 1887, pe atunci mai avea doar o singură dorință:
să-și găsească veșnica odihnă peste drum, în cavoul familiei, sub zidurile
Mitropoliei Vechi (Sf. Gheorghe), spre care privea tot mai des, prin fereastra
iatacului. De acolo urmărea și serbarea din 23 aprilie 1887, cînd se sfințea
Mitropolia reparată. Frumoasa femeie de altădată, îndrăcită, cultă,dar și
aplecată la suferințele celor necăjiți, era atunci grav bolnavă, "gîrbovită și
aproape uscată", cum o văzuse contemporanul George Sion.
Începutul iernii aducea o veste tristă prin "Curierul” din 4 / 16
decembrie 1887, care anunța cu "cea mai mare durere, încetarea din viață
a Doamnei Maria Rosetti Roznovanu, născută Ghica, din Comănești",
joi 3 decembrie, la orele 12, după "o lungă și dureroasă boală”. Cu 10
zile mai înainte, a refuzat "medicamentele lumești", cerînd pe "acele
cerești”, spovedindu-se șiîmpărtășindu-se. Joi dimineața, a cerut să fie
iar "împărtășită”. Simțind apropierea sfîrșitului, la prînz, le-a mai zis
celor din jur: "Rugați-vă lui Dumnezeu să-mi ierte păcatele!” Potrivit
dorinței sale, înmormîntarea, făcută duminică, 6 decembrie, la ora 1, a
avut loc în Biserica Veche a Mitropoliei, lîngă soțul Neculai Roznovanu,
fratele acestuia, Alecu Roznovanu și părintele lor, Iordachi Roznovanu.
Era în ziua de Sfîntul Neculai, așteptată altădată cu mari pregătiri și
sărbătorită printr-o bogată petrecere. Palatul luminat toată noaptea, ca
ziua, cu policandrele, trichelurile și candelele aprinse, răsuna atunci
de muzici și urările sutelor de oaspeți veniți cu trăsurile, troicele, sau
cu ușoare săniuțe, sunînd din zurgălăi. Afară, în fața palatului ardeau
ceaune cu păcură, proiectînd pe ziduri umbrele uriașe ale vizitiilor ce
se încălzeau tropăind în jurul focurilor, cinstind și închinînd ulcelele
cu vin roznovănesc carat cu cofele din beciuri pentru ei.

225
 Trista ceremonie de îngropăciune era ultima serbare, pe care vestita
cucoană Marghilița, o mai putea închina soțului, Neculai, în ziua
patronului său.
La intrarea defunctei pentru veșnicie în biserică, aîntîmpinat-o corul
Mitropoliei. Decedata fiind cosiderată "decana vechilor familii boierești din
Moldova”, la ceremonie au participat mulți prietenii de familie,
reprezentanții autorităților, mari personalități, nenumărați tîrgoveți, iar
prin scrisori și coroane, familiile regale din București și din Belgrad.
O coroană distinsă purta însemnarea "La reine de Serbie a sa chere
grande Mere”. Se afla în centrul atenției publicului, căci unii dintre
veteranii Războiului Independenței - după ce sărutau icoana de pe
pieptul defunctei -îngenuncheau și-n fața coroanei purtată de militari
și-i sărutau ferparul. în semn de recunoștință pentru poporul sîrb, care
înfruntînd curajos numeroasa oștire otomană, a sărit în ajutorul fraților
răsculați, chemînd și pe "Maica Rusia” - protectoarea ortodoxiei -
pornindu-se astfel războiul ce avea să aducă eliberarea și Independența
Serbiei, a Muntenegrului și a României. Sentimentul de frățească
prietenie cu Serbia, cultivat de Alexandru Ioan Cuza se păstra nestins,
în sufletul multor ieșeni.
Unii dintre săracii tîrgului plîngeau amintindu-și faptele bune pe
care le făcea răposata, trimițind iarna, în mahalale, săniile cu lemne
pentru a fi împărțite caselor fără fum în hogege. De Crăciun, sub un
brad împodobit în fața palatului, clădea cîte un morman de pachete și
pachețele, cu haine, încălțăminte și alimente, pe care seara le dăruia
copiilor sărmani, chemați și la mîncare, în cuhnile ogrăzii din dos, unde
fierbeau necontenit oloaiele cu borș, iahnii și găluște. Plăcîndu-i
obiceiul unor palate din Paris, ce se deschideau în anumite zile pentru
public, de Sfîntul Gheorghe șiîn prima zi de Paște, îl deschidea și pe al
ei doritorilor să-l viziteze. Copiii primeau, după caz: roșcove, smochine,
portocale,în zilele de post sau cîte un ou roșu, o felie de pască ori de
cozonac, în acele de frupt. Cei maturi puteau gusta vinul roznovănesc,
din ulcelele înșirate pe lunga masă din sufragerie, ca la praznic..

Palatul aducerilor aminte

Clădirea de pe atunci semăna puțin cu aceea din zilele noastre. în
locul grădinei avea - în față - o piață largă pentru șederea trăsurilor, ce
se rînduiau, ca într-o parcare, la vremea cîndîși aduceau stăpînii pentru
musaferlic.Drept împrejmuire spre stradă, se întindea un șir de stîlpi
"de piatră de vreo patru - cinci palme" văruiți, între care atîrna un lanț
gros cît mîna unui om. ‘‘Fațada simplă, văruită și cu gratii de fier la
ferestrele catului de jos” cuprindea la mijloc intrarea principală, de
onoare. Prin gangul din dreapta se ajungea în grădina Palatului, întinsă
ca o pajiște, umbrită de arbori bătrîni și stufoși sub care sticlea apa unu i
havuz din marmură, adusă de la Golia. Celălalt gang, din stînga, ducea
in curtea cu atenanse, bucătării, spălătorii,adăposturi pentru țigani și
la grajdul cailor - croit măcar pentru vreo 40 de trăpași - și despărțită de
curtea în care se aflau șuri, bordeiul bivolițelor, stogurile de fin, ghețăria
și uriașele stive de lemne. Curțile acestea aveau ziduri înconjurătoare
iar întreaga clădire, la parter și la etaj, era străbătută de cîte un culoar
lung. Holul principal de intrare înfățișa stîlpii groși de susținere a
tavanului, deasupra căruia se întindea marele salon de dans, unde puteau
juca "pînă la 500 de perechi dănțuitoare” (D.Moruzzi). în camerele
parterului locuiau rudele, nepoții și personalul de serviciu al Palatului,
aici fiind și cancelaria grămăticului. De jos, urca o scară maiestuoasă
despărțită în două părți - spre intrarea salonului de dans, situată cam
vizavi de ușa paraclisului. Peristilul (galeria interioară), se susținea prin
stîlpi eleganți, imitînd marmura și uniți prin balustrade din lemn de
stejar și bronz aurit.
Înzestrat după gusturile timpului cu rips de mătase galbenă, mobile
de mahon, în stil “empire”din vremea lui Napoleon, policandre bogate
și tricheluri aurite, salonulîși mărea adîncimea prin oglinzi uriașe, pînă
în tavan, ce înmulțeau numărul dănțuitorilor, cuprinși de iureșul
valsurilor. Deschizînd ușa din dreapta, se intra în salonul cucoanei
Marghiolița (urmat de un budoar, un iatac și odăile soțului), înzestrat și
acesta tot cu mobilă "empire". Pe o consolă între ” ferești", trona un
ceasornic ca ‘‘un castel medieval la poalele căruia ieșeau din doua
tuneluri, două trenuri care se încrucișau în sunetul unui vals nemțesc".
De pe pereți priveau chipul în mărime naturală al marelui vistiernic,
Nicolae Roznovanu și al vistiernicesei - cucoana Marghiolița, "opere
scump plătite artistului vienez Winterhalter”. în afara vizitelor, salonul
ei, ocupat parțial acum de sala ovală, putea adăposti mici serate, de
30-40 de perechi, mai ales că, după Unire, scăzuse considerabil numărul
vechilor boieri ieșeni petrecăreți. Din acest motiv, marele salon central
găzduia concerte de binefacere și spectacole.

227
 Peste coridor, ușă în ușă cu odăile doamnei, se găsea”marea
sufragerie de lingă paraclis” ("Paraclisul din palatul Roznovanu"), întinsă și
înzestrată cu o lungă masă extensibilă și un șir de scaune înalte. Aici se
sărbătorea noaptea învierii “cînd ușile paraclisului erau deschise și toată
boierimea Moldovei umplea perestilul unde se citea evanghelia învierii,
tabloul fiind nespus de măreț”, iar după slujbă toți participanții se
retrăgeau în sufragerie pentru masa tradițională a Paștelui. Ușa stîngă a
marelui salon de dans ducea în apartamentul locuit pînă la moarte de
Anica Roznovanu, fostă Bogdan, a doua nevastă a lui Iordache și mama
vitregă a vistiernicului Neculai, aceea cu care soțul ridicase Palatul,
neștiind cîte ponoase avea să-i aducă nora. Avea mobile din toate epocile,
ca într-o expoziție: "otomane, divanuri, canapele, berghere, jilțuri
Voltaire...scaune vieneze, în care te cufundai pînă pe podele”. Fiecare
odaie era zugrăvită în altă culoare cu “văpsea de apă”: “ba verde cu
chenarele roșii (culorile Roznoveneștilor), ba liliachiu cu chenare galbene
și așa mai departe... ” Pictat deosebit, fiecare tavan "înfățișa cîte o scenă
mitologică ca de pildă: moartea lui Icar, carul lui Apolon ori Venera-ieșind
din fundul mării cu patru caibuziș... Tata Joe prezida Olimpulde pe tavanul
cucoaneiAnica, avînd atîrnat de buricpolicandrulaurit”. Statuile Diana și
Muza vegheau capul scărilor, iar pe frontispiciul clădirii se aflau alte
imagini alegorice. Aminteau de fosta Academie de peste drum.

La Roznovanu se instalează Primăria...

Trecînd anii, după mutarea pe cealaltă lume a cucoanei Marghiolița,
frumosul ei Palat din Ulița Mare începea să-și piardă farmecul și să intre
în uitare, căci nimeni nu dorea să-l locuiască, “afurisenia Patriarhiei de
Constantinopolasupra caseiRoznovanului" fiind mereu pomenită. Prin
anii 1890, venind la ordinea zilei construirea unui teatru în mijlocul
tîrgului, pe terenul aceluia de Varietăți - aflat cam în fața Filarmonicii de
azi și dărmat prin 1869 - pentru a-l mări, Primăria a propus demolarea
propriului sediu, de alături și dăruirea locului mult așteptatei instituții,
după care tînjeau ieșenii încă din februarie 1888, cînd a ars Teatrul
Național din Copou.
Căutîndu-se alt local pentru conducerea orașului, se găsea potrivit
vechiul palat roznovănesc, oferit de proprietar și ipotecat la societatea
Creditul Urban. Astfel primarul Vasile Pogor intra în tratative cu Neculai
Roznovanu - aflat în mare cumpănă financiară - ajungîndu-se la

228
înțelegerea ca Primăria să preia datoria acestuia de 200.000 lei plus
încă una nouă, de 120.000 lei, ce urma s-o angajeze.
Cumpărarea s-a aprobat de către Consiliul Comunal, miercuri, 9
ianuarie 1891, sub primariatul lui Vasile Pogor, de Camera deputaților
la 4 iunie 1891 și de Senat la 14 iunie, susținîndu-se că Administrația
comunală va avea la dispoziție "pentru solemnități, mai multe saloane
splendide"(“Curierul Foaia...” 10/22 iulie 1891). Actul autentic avea să fie semnat
de noul primar colonelul Const. Langa. Odată vînzarea reglementată, lucrurile prețioase,
cu nenumărate amintiri, se mutau la Castelul Stînca Roznovanu, iubita reședință a lui
Nunuță. Policandrul, paraclisul și unele “mobile galbene” rămîneau Primăriei, iar
celelalte - fără importanță - se împrăștiau prin dughenile de vechituri ale uliței Podul
Vechi (Costache Negri), unde ajungea majoritatea mobilelor și lucrurilor din fostele
case boierești, scoase la mezat, după mutarea capitalei la București și cumpărarea
imobilelor de negustori sau bancheri. Vinul nobil, cotnăresc,păstrat în cămașa uitării,
zeci de ani prin hrubele adînci și întortocheate, se vindea cu hurta crîșmarilor, de la 50
butelciînsus ("Curierul”, 14/20 iunie 1891), prin strada Primăriei nr 21 sau Căpitan
Păun - ce purta și ea numele unui căpitan de pompieri căzut la datorie, luptîndu-se să
salveze caii din grajdul aprins al Palatului. Închizîndu-se și Paraclisul, mai tîrziu, unele
dintre odoarele de preț luate, se dăruiau Bisericii din Roznov (iulie 1893), de Lucia
Rosett Roznovanu (fostă Conachi - Vogoride), a doua soție a lui Nunuță (Victor
Gervescu,Biserica Roznovanu).
Pînă în toamna anului 1891, Palatul golit, se încredința noului
proprietar, cu dorința păstrării înfățișării încăperilor considerate
"splendide” (“Curierul", 9/21 octombrie 1891). Vineri, 18 octombrie 1891,
după unele mici reparații, începea mutarea birourilor comunale în fostele
saloane despuiate de vechile podoabe, urmînd ca Sf. Dumitru să găsească
Primăria la noua reședință. Era primar colonelul Constantin Langa (iunie
1891 -ianuarie 1892). La 12 septembrie 1891 Nunuță semnase actele (Transcrierea
nr. 429 și Autentificarea, nr.1990/1891). Datorită marilor sale cheltuieli ipotecase și
moșia Pașcani trăind la Paris sau în castelul Stînca lîngă satul de pe șes, numit Cîrpiți.
Acolo și murea, miercuri 18 decembrie 1891, la ora 4 dimineața în etate de 49 de
ani, după o scurtă suferință (“CurierulFoaia..." 20 decembrie 1891/ 1 ianuarie 1892),
fiind îngropat într-un cavou al bisericii din parc, departe de ceilalți membri ai familiei,
înconjurat doar de micile morminte ale foștilor slujitori, între care crescuse.

...Și apoi se pregătește o reședință regală...

Iașul, fiind înnobilat adesea, de regele Carol, cu titlul de "a doua
capitală”, răspunzînd propunerilor politicienilor locali și ale membrilor
Comitetului pentru Apărarea Intereselor Moldovei, ca să locuiască măcar
cîtva timp aici, se obiecta că nu există un palat potrivit. Pentru a se curma

229
provizoratul locuințelor regale, amenajate pe la diverși proprietari în
timpul vizitelor și a se răspunde obiecțiunii, la începutul lunii mai, din
anul 1893, ministrul domeniilor, P.P. Carp propunea Primăriei să-și
vîndă sediul statului, în vederea amenajării unei asemenea reședințe. O
încercare de împlinire a dorinței se mai făcuse prin septembrie 1875 cînd se discuta
cumpărarea casei Cantacuzino-Cozadini (“Progresul”, 28 septembrie 1875). Lacererea
lui Lascăr Catargiu, Camera aproba suma de 700.000 de lei destinată acestui scop
(“Monitorul Oficial", 23 mai 1893), odată cu fondul de un milion necesar unor lucrări
la Palatul Cotroceni. Din alocația lașului 350.000 lei se prevăzuseră pentru plata
palatului, iar 350.000 lei pentru reparații.
În speranța împlinirii vechilor dorințe și cu credința că măcar prințul
moștenitor, Ferdinand, va locui periodic la Iași, spre a se da mai multă
atenție Moldovei și fostei capitale, cuprinsă de sărăcie - în timp ce
Bucureștii înfloreau, împodobindu-se cu noi palate și sedii bogate -
Consiliul Comunal, solicitat de primarul Vasile Pogor, a aprobat
propunerea și vînzarea (14 mai 1893). Ba chiar s- a acceptat și prețul
oferit, de numai 360.000 de lei, mult mai mic decît valora clădirea
(435.000 de lei), după reparațiile și amenajările făcute, stîrnindu-se
discuții. Se cumpărase pentru uzul familiei regale și eleganta caleașcă
"huitresorts”, cu care cucoana Marghiolițaîși făcea plimbările la Copou
sub privirile invidioase ale rivalelor. Acționînd rapid, în februarie 1894
administrația locală se și muta în casele Școlii de Meserii, instalată de prin
1870 în casele doctorului B. Taussig, situate peste drum de vechiul local.
Politicienii socoteau că prințul Ferdinand va fi numit general de brigadă și
i se va încredința conducerea Corpului IV de armată, cu sediul la Iași.
După semnarea actelor de vînzare a palatului către stat, la Primărie
s-a prezentat un arhitect al ministerului Domeniilor pentru preluare.
Trecîndu-se la lucru, arhitectul francez P. Gottereau a fostînsărcinat de
Ministerul Domeniilor, cu reamenajarea spațiilor, potrivit cerințelor
regale, modificarea fațadelor și ridicarea unui etaj - mansardă. I se
schimba și numele, unii zicîndu-i "Palatul Princiar" sau "Palatul
Ferdinand" (tipărindu-se chiar și ilustrate cu această denumire).

...Pe care o vizitează principii Maria și Ferdinand,

dar n-au de gînd s-o locuiască
znovanu fusese văzut de prinții moștenitoriîncăînainte de
Palatul Ro
preluare. Anunțîndu-se vizita la Iași, între 26 martie și 30 martie 1894, a
principelui Ferdinand și a soției sale, principesa Maria (Alexandra -
230
Victoria) autoritățile intrau în durdur, dorind ca aceasta să fie de
pomină.Primarul Vasile Pogor umplea zidurile cu apelul mobilizator:
“Cetățeni, Altețele Lor Regale, Principele moștenitor și Pricipesa Maria
sosesc în orașul nostru, în ziua de 26 a.c., ora 12. Vestindu-ni-se cu
bucurie distinsa onoare ce ni se face, sînt sigur că veți profita de ocazie
pentru a vă manifesta sentimentele de dragoste și de devotament către
Dinastie și Altețele Lor Regale ”.
Principesa, englezoaică,- fiica A S R principele Alfred,duce de
Edinburg (al II-lea fiu al M S Reginei Regatului Unit) și a Marei ducese
Maria Alexandrovna (fiica MS împăratului Alexandru al II-lea al Rusiei)-
venea pentru prima oară la Iași și “pe lingă pavoazarea tuturor caselor
și magazinelor din oraș, cu felurite tapiserii și drapeluri tricolore, se
fabricară în cel mai scurt timp mai multe mii de drapele cu culorile
naționale engleze care se încrucișară pretutindeni cu acele românești".
Pentru aceste steaguri, Comuna “cheltuise o sumă mare, depeste20.000
de lei", ce avea să fie apoi imputată primarului. Reședința stabilindu-se
în Palatul lui Dimitrie M. Sturza, din Copou, se organizau două baluri
fastuoase în Palatul ce le fusese cumpărat. Primul îl dădea Liga
Studenților “Solidaritatea", în 27 martie, seara, iar al doilea - Consiliul
Comunal cu toate autoritățile administrative și comerciale.
În cinstea marelui eveniment, edificiul a fost din bogăție decorat și
chiar “iluminat cu electricitate” (prin grup propriu, de inginerul
“Grand"), deși în oraș nu se instalase curentul electric. Spre stradă, în
fața clădirii, se amenajase o grădină cochetă cu flori și brazi, atunci
transplantați. Fosta sală de consilii - marele salon - transformată în sală
de bal avea tavanul acoperit cu jerbe de flori și “mici lampioane
electrice". Deasupra păduricii plantată în cabinetul primarului, lumina
“o splendidă lună" aruncînd o dulce lumină peste băncile de sub arbori,
printre ramuri sclipind "stele electrice roșii și galbene".
Încîntați, dregătorii tîrgului așteptau mulțumirile recunoștinței,
trăind bucuria părinților atunci cînd fac un dar prețios copiilor. Spre
deziluzia lor dureroasă, aflau că A.S.R. Principesei Maria “nu i-ar fi
tocmai plăcut Palatul din fața Mitropoliei” (“Ecoul Moldovei", 5 mai 1894).
“Principesa și-a exprimat dorința că i-arplăcea să aibă o casă la Copou,
la aer curat regretînd că actualul Palat Roznovanu n-are altă priveliște
decît Mitropolia" (Rudolf Șuțu, “Iașii de odinioară"). Pe scurt, nu o încînta
Palatul asurzit de dangătul clopotelor chiriarhiei ortodoxe. Mai ales că,
231
după unii, “aflase” și povestea cucoanei Marghiolița, care nu-și găsea
liniștea pe lumea cealaltă din cauza “afuriseniei", și umbla noaptea
prin odăi cu o făclie în mină, cum îi spusese "careva", în glumă sau din
gelozie politică pe opera primarului conservator (Vasile Pogor), știind
că în Anglia asemenea legende erau credibile și din cauza lor, unii nobili
lăsau în părăsire falnice castele. La această istorie se adăuga și tragedia
fraților Velicico și Miron Costin, uciși din porunca domnitorului
Constantin Cantemir prin intrigile vistiernicului Iordache Rusett -
străbunicul lui Iordachi Rosetti Roznovanu, ctitorul zidirii (cu averea,
rămasă de la vistiernic).
Marea speranță a instalării principilor moștenitori la Iași, pentru
cîteva luni sau măcar săptămîni, în fiecare an, spre a întoarce privirile
guvernaților către Moldova, se spulberase. Reparațiile clădirii înaintau
greu și chiar Stagnau (“Ecoul Moldovei”, 15 decembrie 1894).

Bătrînul palat se reînnoiește

În fine, de luni 29 mai 1895, lucrările de amenajare a Palatului
Princiar - nu prea dorit de prezumtivii locatari - începeau sub
conducerea arhitectului Mandrea, astfel încît, prin iunie zidirea era
descoperită, parțial dărîmată. Se pregătea “înălțarea puțin a clădirei,
refacerea acoperămîntului, prevăzut cu mansarde bogat împodobite,
prefacerea cu totul a fațadei despre Mitropolie deschiderea a încă două
fațade și anume una spre clădirea Teatrului de care palatul se va despărți
prin o frumoasă grădină...și alta spre noul scuar ce se va deschide către
actuala stradă zisă a Primăriei”. “Fisionomia exterioară a palatului" urma
să fie “una din cele mai frumoase și mai mărețe, prin forma
arhitectonică". Scara de intrare se înlocuia cu una "monumentală’
împărțirile interioare nu se schimbau prea mult, decorațiunile prevăzute
fiind “foarte bogate". Presat de ieșeni, la 21 aprilie, Ministerul Domeniilor
organizase licitația pentru lucrări. O cîștigase arhitectul Mandrea, lăsînd sub prețul
devizului (fără atenanse, grilaj,grădini).Terminarea lucrărilor se prevedea peste doi
ani. Participaseră și arhitecții Troli,Școlari și Vălescu. Gardul elegant, cu lanțuri
de la stradă se dublase cu un ocol din loazbe. Spre a ușura despărțirea
de capitală a principelui și a-i înlesni legătura cu familia, prin 1896, se
preconiza și un tren accelerat luxos, cu viteza de 70 km pe oră, care să
parcurgă distanța București - Iași, numai în vreo 6 ceasuri față de
aproape 12, în mod obișnuit. (‘‘EcoulMoldovei", 1 august 1896). Cu un an în

232
 Palatul și gardul provizoriu (colecția D. Grumăzescu)
urmă, la 7 martie 1895, se experimentase și legătura telefonică București
- Iași, pe circuitul telegrafic existent, vorbindu-se "foarte bine".
Observîndu-se ezitările, se vorbea de reîntoarcerea Palatului către
Primărie, urmînd a se construi alt Palat pe Copou,"aceasta fiind și
dorința principesei”(“Ecoul Moldovei",24 iulie 1896). Ultima știre revenea
apoi mereu în paginile gazetelor locale.
Aflat la Iași, cu prilejul inaugurării Universității, regele Carol mergea
să vadă și Palatul Princiar (22 octombrie 1897). Îlînsoțea arhitectul
Steriadi. Se declara "foarte mulțumit” și felicita constructorul pentru
"măiestria cu care a executat lucrările de artă din sala coloanelor ”.Sala
era de o”splendoare neîntrecută”, așa cum ceruse P.P.Carp, la întocmirea
planurilor, zicînd ca "această sală să întreacă în măreție, în unele
privințe, chiar sala coloanelor din Limoges (?) “. Încheind vizita,
suveranul cerea ca sufrageria să fie mai mare și cu mai multe ferestre.
Vechii ieșeni socoteau însă că la reconstrucție se săvîrșise și un mare
păcat, desființîndu-se paraclisul - "dărîmatpînăîn temelie’’- spre a se
reprofila galeria. Unii găseau și pricina, gîndind că principele era catolic,
iar principesa protestantă...
Totuși așteptata stabilire a principelui moștenitor la Iași, pentru
cîteva luni, se amîna cu toate intervențiile gazetelor, membrii familiei
233
 Palatul Principele Ferdinand
regale preferind să locuiască în timpul scurtelor vizite, pe Copou, în
Palatul Corpului IV de Armată (casele Cantacuzino - Cozadini, ocupate
astăzi de Palatul Copiilor), unde în timpul primului război se va și instala
regina Maria pentru doi ani (noiembrie 1916- noiembrie 1918).

În locul regelui se așează tribunalele și armata...

Căutîndu-i un locatar, se găsea tot prin 1906, cînd la insistențele
politicienilor ieșeni, se aprobau fonduri pentru repararea și
transformarea fostului Palat Domnesc (Administrativ),în Palat de
Justiție. Ocupanților acestuia fiindu-le necesar un local provizoriu
pentru mutare, li se dădea mult visatul Palat Regal de la Iași.
Gurile rele insinuau că la aprobarea lucrării și la instalarea
tribunalului ar fi contribuit în mod deosebit familia principelui,
bucuroasă că scăpa de hardughia cu care-o sîcîiau mereu ieșenii.
Elegantele saloane roznovănești-modernizate - se ocupau de Curtea
Apelurilor și Tribunalele Secțiilor I și II, cu procesele lor pline de
necazuri, dureri și păcatele miilor de împricinați foind pe lungile
coridoare și-n jurul clădirii. Pe holuri și prin sălile de judecată puteau fi
văzuți marii juriști ai lașului interbelic. Mutate și ele, pentru doi ani, în
timpul primului război (1916-1918), localul se ocupa de birouri

234
parlamentare, guvernamentale și comandamente militare, marile
saloane găzduind consfătuiri, consilii de război la care participa și regele
Ferdinand, locatar al Palatului lui Cuza din strada Lăpușneanu.
Fiind proprietatea statului, după terminarea lucrărilor la fosta Curte
Domnească - numită Palat Administrativ și apoi Palatul Justiției - și
mutarea tribunalelor acolo, faimosul Palat Princiar ieșean trecea sub
stăpînirea Ministerului de Război. Acesta dădea în schimb Palatul
Cantacuzino-Cozadini, din bulevardul Copou (potrivit Jurnalului
Consiliului de Miniștri din 6 februarie 1919).
Spre disperarea cucoanei Marghiolița, care rămăsese cu un gust amar
și tresărea cînd auzea comenzi militare - amintindu-i luarea cu asalt a
frumosului ei cuib și năvălirea prin saloane a soldaților, la răzmerița
din 1866 - în clădirea iar amenajată șireîmpărțită, se muta Corpul IV de
armată. Fostul său sediu din casa lui Dumitrache Cantacuzino Pașcanu, lăsat reginei
Maria, în 1916, pentru locuință se dăruia deînalta doamnă, Fundației Regele Ferdinand,
în vederea deschiderii unei școli pentru educația fiicelor de ofițeri. Pe locul liber din
față, urma a se clădi localul Fundației (ocupat acum de Biblioteca “Mihai Eminescu").

Luînd pe seamă Palatul Princiar ieșean, noul chiriaș așeza în saloane

birourile sale, la etaj locuința comandantului, iar în curtea cu flori, din
spate, ustensilele militare, ridicînd apoi acareturi și o nouă zidire
(“Opinia", 2 aprilie 1927). Din cînd în cînd, ofițerii puneau la cale cîte un bal
strălucitor, transformînd saloanele în sere și pădurici cu bănci, deasupra
cărora sclipeau stele albăstrui sau o lună artificială. Covoarele "înădușeau
235
pașii", iar vestitele orchestre ale vremii cu Ghiță Borteanu și Ionică Barbu
încîntau musafirii. (“Opinia “22 mai 1928)

Ocupat de comandamente române, cît și germane, în timpul ultimului

război și apoi de unele servicii ale Armatei Sovietice, după anul 1953
devenea sediul Sfatului Popular Regional - înființat prin legea din 6
septembrie 1950- (regiunea Iași, întinzîndu-se dincolo de Bîrlad).
Nu peste mult timp răsuna un ecou din vremea Nataliei.

O fantomă roznăvănească apare ziua, în amiaza mare,

pe peronul Gării Iași
Era prin iunie 1956, cînd Iosip Broz Tito, conducătorul Iugoslaviei
se întorcea dintr-o vizită efectuată la Moscova. Făcînd o scurtă oprire în
gara Iași, pînă ce trenul guvernamental se schimba de pe linia largă pe
cea normală, răspundea invitației conducerii locale și mergea pe mica
estradă înălțată lîngă turnul cu ceas. Piața Gării părea "o mare de capete",
cum scria un gazetar. Musafirul devenise simbolul "dezghețului", al mult
doritei deschideri spre Europa. Spunînd cîteva cuvinte miilor de privitori
ce-i strigau numele, amintea și faptul că este legat de Iași deoarece unul
dintre foștii săi tovarăși de partizanat - apărut atunci din mulțime -
venise de aici. întors la tren, pe cînd urca în vagon, de el s-a apropiat, ca
o fantomă din celălalt veac, un bătrîn octogenar sau nonagenar, uscat și
236
înalt, purtînd frac și joben, în fața căruia toți privitorii și chiar "păzitorii"
se dădeau în lături, neștiindu-i rostul.
Sosise dinspre oraș,
trecînd prin marea de
oameni ca printr-un culoar
deschis anume, mulți
socotindu-l însoțitor al
trenului oficial. Ajungînd la
cîțiva metri de musafir, a
salutat militărește, zicîndîn
limba sîrbă: "Camarade,
sînt ostaș ca și tine. Am fost
ofițerin garda regelui Milan
și a fiului său, Alexandru,
urmașii Obrenovicilor, Tito în Piața Gării
pentru care «ideea sîrbă» era mai presus de toate. Am fost diplomat și scutul
reginei Natalia pînă la ultimul ei ceas de viață, după care m-am retras aici,
să-i aduc sufletul acasă, la locul lui de baștină. Am vrut să-ți salut marile
tale fapte și să-ți urez Bun venit pe pămîntul sfînt al Moldovei și al reginei
noastre, Natalia!”
Vrînd să se înapoieze, Tito l-a prins de braț și l-a îmbrățișat.
Întrebîndu-l ce face și cum trăiește, afla că bătrînul viețuise multă vreme
schimnic într-o peșteră și trăia într-un fost grajd boieresc. Tăia lemne,
pe la oameni, săpa prin grădini și o ducea greu, căci n-avea pe nimeni
apropiat. Propunîndu-i să meargă la Belgrad, într-un azil, fără să ezite,
bătrînul s-a avîntatîn trenul oficial.
Cei de fațăîntrebîndu-se cine era și de unde apăruse, nu găseau nici
un răspuns. Unii spuneau că, după grai, părea venit din Basarabia. Cine
mai știa în ziua aceea de 23 iunie 1956 despre însoțitorul contesei Rudnik
de la începutul secolului? Pe unde trăise - poate, la Dănuțemii
Moruzzeștilor, în Basarabia, la Stînca sau în vreo chinovie uitată - și ce
făcuse, nu aflase nici chiar povestitorul întîmplării, poetul George
Lesnea, strașnic cunoscător al vechiului Iași. Palatul din Stînca nu mai
exista fiind distrus în războiul din 1944.
Schimbîndu-i-se și lui destinul,fostul salon de petreceri al palatului
roznovănesc trecut Sfatului Popular Regional, era transformat în sală
de ședințe unde se făceau planuri și se discuta înzestrarea orașului cu

237
noi așezăminte și se porneau reparații la vechile monumente istorice
căzute în ruine: Cetățuia, Galata, Golia, Sala Gotică de la Trei Ierarhi și
altele ce. Sfatul își închinase sediul din Palatul Administrativ, muzeelor,
ce aveau să-i aducă noul nume: Palatul Culturii-1955. Mărind ghinionul
orașului care a pierdut o sumedenie de clădiri, pe timpul războiului,
într-o noapte din octombrie 1958 era să dispară și sediul Sfatului
Regional, aprinzîndu-se etajul superior. .Focul apărut în aripa dinspre
Piața Unirii de la un coș - unii ziceau că de la Biroul de Statistică, iar alții
presupuneau că de la Cadre,
careva dorind să scape de un dosar
compromițător - s-aîntins rapid în
lemnăria acoperișului, dînd iama
și prin grinzile "groase cît omul",
din tavane. Se stingea prin
intervenția rapidă a pompierilor,
dar vechile tavane cu picturi,
stucaturi și prețioasele policandre
cădeau peste covoare, dînd foc și
parchetelor. Cunoscîndu-i-se
importanța, s-au mobilizat toți
constructorii, pentru reparații
grabnice. Lipsind planurile inițiale,
Biserica din Roznov-Neamț, refacerea se săvîrșeaîn unele locuri,
necropola roznovanilor pe baza de amintiri si deductii, cu
sprijinul marilor arhitecți G. Pohrib și Ilie Costinescu. Clădirea se întărea
cu betoane și grinzi armate pentru aînfruntaîncă mulți ani. Policandrele se
aduceau de la Ruginoasa
Prin aceste lucrări clădirea mai suferea un șir de modificări, dintre vechile
sale dotări mai păstrîndu-se puține labisericadin satulRoznov-Neamț, ctitorie
roznovenească unde se află și cucoana Marghiolița. Merită să fie vizitată,
reprezentînd o fărîmă din Iașii veacului romantic.

După multe peripeții și mutări, Primăria se întoarce

acasă, pe Ulița Mare - strada Ștefan cel Mare și Sfînt
Istoria, avînd mersul ei nebănuit, în primăvara anului 1970, cînd
Sfatul și Județeana se mutau în noul sediu special construit vizavi de
Palatul Culturii, după 80 de ani de la prima tentativă, Primăria se așeza
238
definitiv în fostul ei spațiu, cumpărat cu trudă în 1891.Palatul lui Constantin
Cantacuzino, în care funcționase pînă atunci, se dăruia presei pentru
redacțiile “Cronica”și "Flacăra lașului”devenind Casa Presei.
“La Roznovanu”- cum spuneau bătrînii vechiului Palat - rămînea
Primăria și după 1989,în cocheta grădină dinfață, așezîndu-se de veghe
și Vasile Pogor (octombrie 1994), neostenitul și aprigul primar (februarie
1880 - aprilie 1881, iulie 1888 - martie 1891 și mai 1892 - decembrie 1894), sub
administrația căruia lașul a fost înzestrat cu acest impozant “Hotel de
Ville". Vechiul salon,numit acum Sala Mare, adăpostește ședințele
Consiliului municipal și primește adesea oaspeți din toată lumea.

Printre ei se nimereau cîțiva ce aveau să uimească și pe cucoana

Marghiolița din Ceruri, care văzuse multe în furtunoasa ei viața, dar la
așa o vizită nici măcar nu îndrăznise să se gîndească.
Aflîndu-se în fosta capitală a Moldovei, cu ocazia Sărbătorilor lașului
(inițiate de fostul primar dr. Constantin Simirad, cu sprijinul I.P.S.S. Daniel, Mitropolitul
Moldovei și Bucovinei, ca o replică a Lunii Iașilor din anii 1936-1937), de ziua Sfintei
Paraschiva, în 14 octombrie 1997, la ora 17, îl vizita și Sanctitatea Sa
Bartolomeu I, Arhiepiscop de Constantinopol și Patriarh ecumenic,
invitat împreună cu Patriarhul Teoctist al României, fostul suveran
Mihai I și alte personalități (în total vreo 4oo), pentru cocktail-ul oferit
de Primărie. Vizita înalților ierarhi se repeta și sîmbătă 14 octombrie

239
 2000, seara, cu prilejul
Sărbătorilor ediția a IX -a.
Ce nu reușise dînsa și nici
chiar domnitorul Gr. Ghica,
săvîrșise zeița Clio aducînd
în marele ei salon, în loc de
mult dorita izbăvire, chiar pe
Patriarhul Constantinopolului
în persoană, cu un întreg
sobor - ca să nu mai zică
nimeni că istoria uită ceva
ori nu împlinește toate
dorințele.. Alții musafiri și
conducători ai bisericii
O fotografie de amintire , ,
ortodoxe din țara și din
străinătate participau la recepția de duminică 14 octombrie 2001,
ocazionată de a X-a ediție a Sărbătorilor, ca și acelea din 14 octombrie
2002 și 2003. Pe fosta Uliță Mare curgea puhoi de lume, ograda
Mitropoliei fiind cuprinsă de valurile mulțimii de credincioși și a
grupurilor de turiști români și de peste hotare..
Ascultînd de la ghizi, povestea palatului roznovănesc publicată, parțial
in volumul Iașii între adevăr șilegendă, mulțiîși spuneau: Doamne, cîte surprize
săvîrșește ISTORIA și cîte locuri legendare, adesea uitate, are Moldova ???

Capitolul 7
Și între Mitropolie și Magazia Miculi erau destule “minunății”

O zidire din Ulița Mare cere îndurare Cerului vreo

patruzeci de ani cu turlele ridicate ca niște
brațe omenești.
Aceasta era noua catedrala mitropolitană lipsită de acoperiș.
Socotind că țara Moldovei nu era oarecare în lume, Mitropolitul
Moldovei, Veniamin Costache, și-a propus să ridice spre proslăvirea
Creatorului și izbăvirea neamului o preafrumoasă catedrală în mijlocul
cetății. Așa s-a făcut ca propunerea domnitorului să fie pecetluită de Ioniță
Sturza primul domnitor pămîntean (iunie 1822-aprilie 1828) după suta de
ani cu cîrmuitori trimiși dintre aleșii Fanarului (1711-1821)de vizirii înaltei
240
Porți, să semneze la 8 august 1826 hrisovul de înălțare a unei viitoare
catedrale mitropolitane. Avea a se ridica, pe locul bisericii Stratenia
dărmată cu durerea cucernicilor lor credincioși ce nu-și închipuiau ca un
locaș dumnezeiesc să fie șters de pe fața pămîntului de mîna omenească și
socoteau că marele Cîrmuitor nu va lăsa împlinită și nepedepsită fărdelegea.
Domnul fiind silit să părăsească tronul după începerea războiului ruso-
turc și intrarea lor în Moldova și la Iași la 25 aprilie/7 mai 1828, lucrarea
rămasă dorință
neîmplinită avea să fie
începută abia prin 3
iulie 1833, la insis­
tența Mitropolitului
Veniamin Costache și
cu bunăvoința gene­
ralului Pavel Kiseleff,
comandantul arma­
telor ruse numit pre­
ședinte plenipotențiar
al divanurilor din Țara
Românească și Moldova
(noiembrie 1829-
martie 1834). Conducerea tehnică o avea "arhitectonul" Iohan Freywald
din Viena, ajutat mai tîrziu de fiul său Gustav Freywald. Ctitorul dorind
ca "maica noastră", a tuturor bisericilor să fie încăpătoare și impunătoare
se avea în vedere arhitectura construcțiilor romanice, fără a pierde din
atenție nici fosta biserica Stratenia a cărei existență se marca pe o placă
așezată în noua ctitorie și nici fosta Academie Domnească ce existase în
grădina de la stradă. Lucrarea continuînd după numirea noului domnitor
pămîntean Mihalache Sturza (aprilie 1834- iunie 1849) și se aveau în
vedere marile catedrale europene.
Atunci cînd eraînîntregime zidită și acoperită, prin 1839 se constată
apariția unor crăpături. Cei doi arhitecți plecaseră încă din 1838.
Pentru a se evita dezastrul, arhitectul ieșean Singurov propunea ca în
locul bolții din cărămidă să se construiască una din lemn ce se și ridica
prin 1840. Continuînd deteriorarea, iar Mitropolitul Veniamin Costache
retrăgîndu-se decepționat din scaun, lucrările sistau. Vineri 23 mai 1857
se producea dezastrul, cupola prăbușindu-se și dărîmînd în cădere și
coloanele din interior. Astfel ruinată cu cele patru turle rămase stinghere
241
 Așezarea locașurilor din curtea Mitropoliei - imagine din volumul
Iașul vechilor zidiri de D. Bădărău și I. Caproșu
stătea părăsită vreo 30 de ani, pînăîn anul 1880 cînd se pornea refacerea
și se punea a doua piatră de temelie. Conducerea lucrărilor o lua
arhitectul Al. Orăscu, iar la 23 aprile/4 mai 1887 se sfințea, lașul trăind
o mare sărbătoare. Epopea monumentului o lăsa istoriei Scarlat Porcescuînbogata

242
salucrare Catedrala mitropolitană din Iași. Pînă la sfințire, slujbele S-au ținut în
Mitropolia Veche, ridicată prin anii 1761-1768 de Mitropolitul Gavriil
Callimachi. Mai înainte, pe locul ei fusese Biserica Albă. Aceasta a slujit
de Mitropolie un timp, dar fiind prea mică, doamna Anastasia a
domnitorului Gheorghe Duca, a ridicat Biserica Stratenia (1695), cu
același rol de Mitropolie. Aceasta a funcționat pînă în 1766, cînd
domnitorul Grigore Ghica a încredințat-o Academiei pentru folosința
studenților și profesorilor ei. În ogradă se găsește din vechime Palatul
Mitropolitan, în spatele căruia se află două clădiri gemene ridicate după
planurile arhitectului Gh. M. Cantacuzino, retras la bătrînețe în incinta
Mitropoliei. Acel din stînga adăpostește cancelariatul instituției, iar
aceea din dreapta, biblioteca ecumenică D. Stăniloaie.

Ce era odinioară pe locul esplanadei și mai spre centru

Între curtea roznovanilor și ulița Răzoaiei (azi Gh.I.Brătianu), ce-a
luat mai întîi numele Primăriei, iar mai tîrziu al fostului primar Gh.
Mîrzescu și al criticului Dobrogeanu- Gherea, pe locul actualului parc
se păstrau din vechime casele boltite cu un cat și cerdac cocoțat pe
șarampoi groși cît stejarul, ca să reziste la zdupăiala tîrgoveților atrași
de bogăția obiectelor de artă aduse din toate ungherile lumii.Poposind
pe acolo, în iarna anului 1857, un artist, Jean Baldi, oferea iubitorilor de

243
porțelanuri fine: urne din Pompei, cupe de Herculanum, pocale de
alabastru venețian, vase etrusce, dăltuind la comandă și chipurile
musafirilor din marmură străvezie.
Pe același rînd, dincolo de stradă, în casele negustorești vîndute
prin 1858 de postelnicul Vasile Alecsandri, făcea mare vîlvă după 1880
magazia femeiască Babeta.
Puțin mai sus, își găsise locul la 1846 vestita cafenea a lui Dumitru
Karbuzov și magazia opticianului Feldner, cu dulapurile încărcate de
ochelari, lunete, monocluri, lornete și mai cu seamă binocluri de teatru,
faimoasele suflături din sticlă, nemțești, după care auzise la Viena că se
dau în vînt ieșenii, mari amatori de spectacole, motiv pentru care teatrul
cel vechi din Ulița Goliei avea într-o vreme trei trupe:una franceză, alta
românească și una germană pentru împlinirea poftei vorbitorilor în
această limbă.

Teatrul lui Apollo din Ulița Mare

Schimbînd zidurile unei cafenele din două încăperi boltite își făcea loc
prin 1913 și un cinematograf - teatru, numit Apollo, înzestrat ca la carte:
cu ventilație, instalație electrică și o fațadă impunătoare de templu antic.
Megieș, chiar la colțul
trecătorii spre biserica
Sfîntului Dumitru Balș, pe
fundacul Pîrlita, cu vreo nouă
dughene la Ulița mare și o
curte"mare închisă de jur
împrejur cu un șir de odăi
scunde, avînd cîte un număr
pe ușă" se afla vechiul han
Pîrlita. Ca toate bisericile
strămoșești după zidirea ei
Schiță I. Mitican
prin 1690, urmașii ctitorului-
vornicul Ionașcu Balș , cu prilejul reparațiilor după cutremure și
incendii devastatoare - ca acel din 1827 - o înzestraseră cu un șir de
bolți aducătoare de venituri, zidite la stradă, acareturile mărginașe
lăsîndu-le unei ospeții. Memorialistul Vasile Panopol aflase că stăpînul
caselor alăturate fusese Toderașcu Balș și le vînduse prin 1797
Consulatului Rus înființat în anul 1782. Un hîtru îi zicea Pîrlita datorită

244
deselor ei potopiri de pălăile iscate prin vecini sau de la cuhnea cu foc
veșnic pe care forfoteau mămăligile și oloaiele cu borșuri și găluști
pentru potolirea foamei oaspeților din toată țara Moldovei.
Mereu prefăcut, pîrlit și iar meremitisit, prin octombrie 1847 localul
se recomanda reverențios Ospeția Moldovei, pe limba lată a pămîntenilor
și Hotel de Moldavia (cu Leul de aur) pe limba subțire a cuconașilor ce
nu citeau din "Albina românească”decît coloanele franțuzite.
Dîndu-și adresa "pe Ulița mare, față în față cu aceea Domnească, pe
locul numit din vechime Pîrlita”, înștiința toată suflarea călătorilor
"pămînteni și străini" despre noile sale înzestrări :sala pentru ospeție,
Cabinet de citirea gazetelor cu biliard, slujitori grăitori de limbi
europenești și pe deasupra abonamente poftitorilor să li se ducă
prînzul și cina direct la domiciliu.("Albina românească" Iași, 9 octombrie 1847).

Strada Ștefan cel Mare - la dreapta dughenele Ghimici (Ghimeș) -1, iar la
stingă dughenele Pîrlita (2) - clădirile mici
În dughenile de la Pîrlita se așeza prin 1868 Librăria modernă "cu
nimic mai prejos decît una occidentală” a lui Dimitrie Daniel și Cabinetul
său de lectură cu ultimile cărți din cataloagele marilor edituri europene.
Prieten al junimiștilor - după cum scria G. Panu - protector al studenților
și susținător al cărturarilor celuilalt veac, pasionatul librar cu sufletul
mistuit de dragostea sa nețărmuită pentru cuvîntul scris, închina și
245
ultimul ban cărților mereu reîmprospătate pe rafturile încăperilor de la
Pîrlita ori din fața Mitropoliei (1871) sau din Casele Băncii (1888) - în
localul fostei Librării Junimea - unde și-a mutat pe rînd nobilul dar
păgubosul său comerț. Sărac și flămînd la bătrînețe își încheia viața
mijlocitor de interese (misit) pe străzile Iașilor.(Alte amănunte în lucrarea
Tradiții ale ospitalității românești - Prin hanurile Iașilor, de C.D.Botez și A. Pricop)

Blocul cu magazinele Romarta de pe locul hanului Pîrlita

Fiindcă în primăvara anului 1869 legendarul nume Pîrlita atrăgea
tot atîția mușterii cît și o ceapă uitată în ger, un pezevenchi de hangiu a
atîrnat deasupra încăperii ospeției din colțul uliței o firmă cu slovele
La drumu de fier, aflate pe buzele tuturor ieșenilor în anul construirii
liniei ferate Suceava-Pașcani-Iași. Schimbarea nu părea fără rost căci,
peste cîteva zile, fumul lulelelor ieșea pe ferestre și uși mai gros ca la
locomotivele ce gîfîiau, abia tîrîind lungile trenuri, zugrăvite cu mare
dichis pe zidurile locantei. Cum nici visase hangiul, în vara anului 1870
cafeneaua și “restaurațiunea” LaDrumu de feru, din dughenile Pîrlitei
gemea de mușterii. Atrași de firmă meșterii străini ai gării ieșene,
austrieci și polonezi, se aciuaseră aici, prefăcînd odăile într-un fel de club
al ‘‘ciocănarilor’’, unde-și beau tacticoși luleaua și-și sorbeau pe îndelete
berea, lăsîndu-se ischitiți de tîrgoveții curioși să afle chițibușurile carului
cu foc și fantasticele drumuri de fier, desenate în tablourile rînduite pe

246
pereți, ca la biroul tehnic al inginerilor din otelul Binder. Ca să le facă plăcere
oaspeților străini, un cîine pus pe o balanță, mișcîndu-se dintr-un capăt
în altul, provoca rotirea unui rotisor cu hălcile de carne așezate la fript.
Făcea treaba cu sîrg, căci unii dintre clienți, încîntați, îi dădeau și lui
cîte-o bucățică rămasă de la ospăț.
Și mai modernizat, după plecarea meșterilor ce aduseseră trenul
pe valea Bahluiului-la 1 iunie 1870, locanta devenea Casino de Pârlita,
dispărînd apoi pentru o vreme, căci în februarie 1876 vestitul local se
vindea la licitație pentru îndestularea erezilor defunctului proprietar.
După 1904 hotelul deschis înre zidurile fostului han, la care se ajungea
cîrmind din Ulița Mare “într-o ulicioară" - cum scria Wilhelm de
Kotzebue, consulul Rusiei, în romanul Lascăr Viorescu - dar cu intrare
și prin strada Ștefan cel Mare nr.21 (cam pe locul Farmaciei nr. 4 din anii
1980), purta numele patriotic Dacia. Ca să fie în tonul cerințelor vremii,
golurile vechilor bolți de la stradă se închideau cu ferestre și uși.
În ogradă se aciuase chiar și o trupă de teatru, întinzîndu-și scena
peste colacul fîntînii, largi și prăpăstioasă, pînă într-o zi, cînd, de atîta
sbînțuială pe scîndurile putrezite acestea pocneau și artiștii dispăreau
în adîncuri, uimind spectatorii cu știința lor de a se face nevăzuți
spectacolul căpătînd astfel un final tragic.
În grădina hotelului condus de Filip Schiller a jucat mult timp trupa
de varieteu a celebrului actor Leopold Kanner, pe texte scrise de
profesorul Helman (Teatrul evreiesc din Iași)
Aceeași curte dinspre biserica Sf.Dumitru, trecută Marelui Cartier
General al armatei Române, din primul război mondial, adăpostea
Tipografia Versuri și Proză, tiparnița gazetei de front “România”, editată
de un grup de scriitori între care Mihail Sadoveanu (redactor șef
adjunct), Octavian Goga, Ion Minulescu și alții, concentrați. Aveau
redacția pe strada Lăpușneanu, în clădirea veche a cinematografului
Tineretului de mai tîrziu, dar petreceau multă vreme și-n tipografie,
printre zețari și tipografi cu care puneau articolele în pagini și făceau
corectura, gazeta aflîndu-se sub paloșul cenzurii militare. Într-o astfel
de deplasare îl întîlnea pe Sadoveanu, în fața tipografiei, George Lesnea,
cum avea să povestească tăifăsuind “prin Veac", într-o convorbire cu
Grigore Ilisei. Altădată îl vedea tot acolo pe Octavian Goga “Mergea
împreună cu Mihail Sadoveanu. S-au oprit în fața clădirii ziarului
România, care îșiavea redacția într-o clădire, care a rezistatpînă astăzi,
247
 vechea clădire a hanului Pîrlita, hanul
diligențelor. Stă în picioare și acum și
are niște pivnițe imense. În timpul
războiului se stabiliseră acolo
tipografia Versuri șiproză și tipografia
Armatei. ” (Gr. Ilisei, Cu GeorgeLesneaprin
veac, editura Eminescu, 1977)
Rămasă după război, cu toată
avuția, ziaristului Alfred Hefter,
vechea ospeție devenea Institutul de
Arte Grafice, Versuri și Proză în care s-
a editat, cîtva timp și gazeta "Lumea".
O descrie și D. Moruzi, ba și
Panopol - vechi cronicari ai Iașilor și
o pomenește și Mihai Sadoveanu în
Hanul Ancuței. Toate aceste
înzestrări dispărînd la alinierea
străzii și apoi la transformarea sa în
bulevard, a rămas doar biserica ce
mai păstrează vreo 8 plăci încastrate în pereți cu ocazia reparațiilor din
anul 1900. Aparțin vechiului cimitir și pomenesc numele cîtorva membri
din renumita familie a Balșilor, implicați adînc în istoria Moldovei.

Și așa am ajuns în fostul “City” al Ieșilor

Nestînjenite de alte negoțuri, pe trotuarul mai larg dintre Mitropolie
și dughenile Hanului Ghimici (zis și Ghimeș și Concordia prin 1868, iar apoi
Victoria), așezat pe colțul Uliței Princiare a domnitorului Mihalache Sturza
- numită și Lozonschi și apoi Cloșca - se înșirau zărăfiile strașnic ferecate și
veșnic oblonite ale marilor bancheri M.Vexler (nr.44), I.Meyerhoffer
(nr.40), L.Kahan (nr.38). Toate cu tavanele odăilor din piatră boltită
pentru pază împotriva incendiilor, ce nimiceau una două ulițele și
prefăceau în scrum casele din lemn. Pînă la pîrjolul din 19 iulie 1827 ce
a ars întreaga Uliță Mare, pe locul lor se înălțau casele boierilor
Costăchești, Pălădești și Callimachi, care n-au mai fost refăcute.
În fața zărăfiilor foiau puzderie de misiți și zarafi ambulanți, păzind
averea împrăștiată pe mesuțele verzi cu "cogemite lacăt” la sertarele
încărcate de monde străine, pentru trebuințele celor voiajori. Serveau
248
drept case de schimb, ca și micile gherete apărute după 1992 pe toate
străzile. Numai căîn loc de dolari, lire, franci sau euro ofereau lei, icosari,
irmilici, zloți, parale, carboave, ruble, napoleoni și tot soiul de pitaci,
vînturați, zăngăniți și nineriți de mîinile lor subțiri, deprinse să
prețăluiască aurul doar dintr-o cumpănire.

La stînga, trotuarul fostelor zărăfii (foto: I. Mitican -1960)

Între Mitropolie și strada Princiară era City-ul Eșilor, spre care se
buluceau dis-de-dimineață și pînă seara, începînd de pe la jumătatea
celuilalt veac (1860) un alai pestriț de bătrîni evrei, purtînd pălării înalte
pe cap și anterie negre, roase pe la coate. Îmbiind trecătorii cu voci
răgușite, să facă alișveriș, prefăceau mărunțișul ce le năpăstuia
buzunarele, în galbeni noi și zimțați, iar pe aceștia în parale de
cumpărături sau alte monede bune pentru tîrguielele de peste granițe.
"Acolo în spațiul acela mic, cuprins între Mitropolie ce străjuește cu
clopoteleei, care au sunat din înaltul turnurilor atîtea ore fatale sau vesele,
și pînă lîngă fosta librărie a lui Șaraga, de dimineața și pînă seara fie pe
ploaie, fie pe viscol, pe orice anotimp e o neîncetată mișcare, o neîntreruptă
goană, o veșnică neliniște. Dealungul străzii, deoparte și de alta,
comptoarele și zărăfiile obscure își deschid obloanele, și în jurul meselor
cu marmora mîzgîlită de infinitul cifrelor, figuri ciudate se adună și pun la
cale ca niște conspiratori cotidianele afaceri. Wertheimurile se deschid și
muzica delicioasă a banului sună sonoră, rostogolit pe marmure, fiecare

249
cunotalui, aurulclarca un cristal, care se sfarmă, argintul mai coperit, și
mai discret, nichelul mat și ca învăluit de o surdină. Hîrtiile foșnesc
mătăsoase și dulce la pipăit, ușile se deschid și se închid, ochii se aprind
sub gene, licăresc ori se acoperpotolit mîna ce dă tremură, aceia ce primește
se închide ca un clește și operațiile merg necontenit. De pretutindeni, spre
centrul acesta ca atrași de un magnet nevăzut, din nenumăratele străzi și
fundacuri, roesc o lume aparte de misiți, adulmecînd ca prepelicarii. Apar,
se măsoară, se
ghicesc, se apropie,
doi cîte doi, trei cîte
trei și conciliabilele
nesfârșite încep, ges­
turi de convingere se
schițează, nasuri
întrebătoare se arcu­
iesc peste punctul
negru al gurii, glasurile
urcă apoi grupurile se
sfarmă, se destrămează ca să se formeze mai departe. Unul cu laibărul umflat
după dînsul dispare la un colț de stradă ca o pasăre grăbită, altul ducînd un
plumb la gură înseamnă într-un carnet soios o dată. O mînă vîntură
carboave, mai mulți atrași ca de aceiași putere nevăzută grăbesc spre un
buletin afișat... ”. Acolo în Ulița Mare, în imperiul cifrelor scrise și șterse
necontenit pe marmura sau mușamaua meselor, cum își amintea Dimitrie
Anghel (Cifre) "nimeni din acești veșnic rătăcitori pe asfaltul spațiului acela
strimt, nu bagă de seamă curgerea anilor, nu știe de e frig sau de e cald, de
plouă sau de viscolește, căci banul lucitor îi cheamă și îi duce ca pe niște
halucinațiîn voiaîntîmplării." Vuietul și veșnica forfotă a celor cîteva sute
de "bancheri”în caftane și pălării cu stramel se potolea doar la vremea
prînzului, cînd stăpînii marilor bănci, M.Wexler, L.Meyerhoffer, M.Daniel,
I.Neuchotz, A. Byck,I.Fischer (1870) ieșeau din bezna gherghirelor. Urmăriți
și admirați de ochii jinduitori ai umililor discipoli încremeniți la mese,
stăpînii finanțelor ieșene se îndreptau cu pași măsurați către o margine
mai goală a străzii, departe de toți curioșii, fugăriți printr-o fluturare din
mînă, spre spate. Amestecînd bărbile, șoșoiau cifre și procente abia primite
prin telegraf de la băncile străine rosteau nume și cereri pentru galbeni,
hotărau mezaturi și se despărțeau tăcuți, vînturînd mînecile caftanelor
250
încinse cu brîie de mătase neagră, întorcîndu-se apoi grăbiți în comptoarele
lor între Wertheimuri uriașe și lăzi încătușate. Clinchetul argintului și
aurului, de pe tarabe și strigătele disperate ale bătrînilor ce-șiînghițeauîn
cafeneaua de peste drum, coltucul de pîine, însoțit de-o coadă de scrumbie
sau cîteva măsline uscate, doar dacă avuseseră dever, huietul continuu de iad
înceta ca prin minune seara cînd ‘‘bancherii străzii" și adunau iute comoara și
se trăgeau cu săculețele de piele în taina bolților întunecate. Bîjbîind, cu un capăt
de luminareîntr-o mînă, le depuneau înfricoșați pe fundul cuferelor pecetluite
și încuiate cu șapte lacate, după ușile grele ale zărăfiilor.
Semnalul retragerii îl dădeau clopotele. Bătrînele clopote din turlele
voevodale care potrivit autorului rîndurilor de mai sus D. Anghel, la
ceasul vecerniei ieșene "plîng, se tînguiesc, se chiamă, cum nu le-am auzit
nicăeri în altă parte. Sunete grave pornesc coperite, călătorind parcă prin
apă se ajung cu altele, se-nfrățesc, se împreună, pentru ca să amuțească și
să reînceapă iarășiîntr-o armonie surdă, într-un murmur confuz."
Sunetul lor în amurg răsuna ca o simfonie, emoționant redată de
tînărultipograf GeorgeLesneaînpoezia "Vecernie"din volumul "Veac
tînăr"(anul 1932):
"De funii lungi urnite, mereu ca de căpestre
Rup clopotele pîrtii și dîre fac pe cer,
Iar dangătele grele s-aruncă pe ferestre,
Și pier căzînd în zare și iar se nasc și pier.”
Rămași de pază lămpilor de pe străzi, fanaragii și culucii se căutau
înspăimîntați prin cotloanele și gangurile străzilor, sfîșiind disperați
liniștea de mormînt a nopții cu strigăte disperate: Raitaaa!
Meseria de zaraf sau schimbător de bani - vînzător și cumpărător de bani și
împrumutător era veche în Moldova, apărînd odată cu purtarea productelor dintr-o
parte în alta a hotarelor. Dupăîntărirea așezărilor sub Alexandru cel Bun (1400-1432),
Moldova intrase în ochii negustorilor la Suceava, la Ieși și-n alte părți instalîndu-se
sumedenie de negustori armeni, greci și evrei. Primii se ocupau mai mult cu comerțul
de unde termenul"arman"- sinonim cu negustor -, grecii mînuiau banii de unde termenul
de "grec”dat celor cu asemenea ocupații, evreii fiind pe atunci mai cu seamă doctori
și meseriași. Pentru a pune oarecare rînduială în direcția aceasta Moise Movilă - Vodă
hotărîse pe la 7130 (1631) ca negustorii din capitala Ieșilor să nu mai dea bani cu
împrumut, iar poftitorii de bani străini, să ia de la Visteria Moldovei, fără a mai da baș
(agio) sau comision ca la zărăfiile numite pe atunci și trapezitae de la cuvîntul masă
(masa zarafului, (ele avînd sediul pe strada Ghica Vodă numită pe atunci Trapezănească
- a schimbătorilor - (C.Cihodaru, Istoria orașului Iași). Dezvoltarea economică de după
1830 înmulțea cerința zărăfiilor, țara fiind plină de felurite monede.

251
 Din Ulița Trapezănescă se mutau în colțul Uliței Mari, unde s-a înființat Piața Unirii
pe care o imortaliza Dimitrie Anghel: "În fața Traianului, de mult era o clădire veche ce
ținea colțul, cu bolți sonore, răzimate pe stîlpi de piatră, cu uluce vechi, stropită de
toate noroaiele, mânjită de toate intemperiile naturii. Acolo sub bolți, pe scările roase,de
cînd țin minte, evrei în laibăre înverzite țineau tarabe de schimb și un veșnic zuruit de

Clădiri din capătul Uliței Ghica Vodă - colecția V.

carboave, purtate dintr-o mină în alta cu o dibăcie de prestidigitator spuneau trecătorilor
felul ocupației acestor cinstiți negustori. ”
Mai tîrziu se instalau pe la mijlocul Uliții Mari între Mitropolie și colțul străzii
Lozonschi (mai ales marginea dinspre apus). Loc însemnat pentru zărăfie fiind și Tîrgul
Cucului (M.Romașcanu).
Existînd obiceiul, barbar, ca banii de aur sa fie piliți sau subțiați cu acid azotic de la
22 mai 1834, în timpul domniei lui Mihail Sturza s-a hotărît obligativitatea cîntăririi
acestora cu “piatra visteriei”.
Haosul se curma prin Legea monetară din 1867, care a introdus monede naționale
si relații obligatorii de schimb, motiv pentru care zărăfia a pierdut din importanță. (Legea
pentru înființarea unui nou sistem monetar și pentru fabricarea monedelor naționale,
sancționată la 14/26 aprilie 1867 și aplicată de la 1 ianuarie 1898).
Banca Naționala înființată în anul 1880 definitiva toate problemele.
Nevoia mare de bani pentru propășirea rînduielilor țării, cerînd capitaluri
însemnate zărăfia luase rol important in timpul domnilor pamînteniîncepînd cu Ioniță
Sturza și continuînd cu urmașul său Mihail Sturza. Mulți zarafi erau evrei veniți din
Polonia și Austria, care puneau la bătaie capitalul lor sau împrumutat de la coreligionari
din Austria și Turcia, cu dobînzi relativ mici.
Unul dintre ei, care s-a înșurubat puternic încă de pe la 1819, era Michel Daniel.
Născut la Iași și-a deschis o zărăfie de schimbat banii, prin octombrie 1816.
Intrînd în afaceri și feciorii I.Ch.Daniel și D. Daniel de la 1 aprilie 1840 zărăfia
Michel Daniel implicată șiîn comerț cu efecte, expediții, comision și activități bancare
internaționale, devinea Michel Daniel și Fii, redusă din aprile 1846 numai la M. Daniel
252
și Fiul, după eliminarea fiului mai mic. Firma rămînea apoi lui I.Ch. Daniel, după ce
bătrînul Michel trecea în cele veșnice prin noiembrie 1847.
I.Ch. Daniel considerat “țarul economic și financiar al Moldovei" era susținut de
marele bancher Rotchield, care l-a ajutat să iasă dintr-o mare încurcătură financiară
Stăpînea vreo 15000 de hectare pămînt. Era un om deschis, frecventa locantele și fusese
înnobilat de caimacanul Neculai Vogoride cu rangul de spătar, funcție importantă ce
nu se mai dăduse nici unui evreu pînă la el.

Întîiul bancher al Moldovei ședea în casa

„primului teatru ieșean”?
mult căutata clădire a
Potrivit unui istoric al zărăfiei, Daniel locuia în
primului spectacol de teatru în limba română din Iași.
“Casaîncare ședea dînsul-în Strada de Jos (numită apoi C.A.Rosetti)
-era cu 100 de ani în urmă o clădire teatrală, construită de hatmanul
Costache Ghica după îndemnul lui Gheorghe Asachi și al lui Veniamin
Costache" (M. Romașcanu).

eruditul
Informația
redactată
de ocercetător
transmitea și istoric Gh.
Călăuza Iașilor
Ghibănescu notînd “Casa logo
Balș (str. C.A Rosetti) azi fund
Casele Daniel -
(foste Kogălniceanu și Balș)
Daniel, unde s-a jucat întîia oară teatru românesc în 1817 de Gheorghe Asachi, cu elevii săi de la școala de inginerie hotarnică...".
Aceasta probabilsedupă spectacolul
întîmpla dat în 1816, Gh. Asachi
înființînd un adevărat teatru.
În ea I.Ch.Daniel șimurea în septembrie 1902, încheind un capitol însemnat din
finanțele ieșene deoarece instituția sa apoi dispărea. Clădirea era bătrînă cu un etaj
adăugat vechii construcții. Ascundea subterane mari prin care scriitorul Mircea Radu
Iacoban avea să se se plimbe cu barca înaintea demolării. Intrase prin casa principală și
ieșise prin zidirea alăturată cu rondă (fostă Kogălniceanu).
Întemeietorul băncii, Michel Daniel lăsase o avere de de vreo 40000 galbeni și o
amintire controversată, despre modul cum a obținut prin anul 1835 statornicirea
253
evreilor sudiți in Moldova A fost descrisă de contemporanul C.A.Kuch și preluată de C.
Bobulescu în Fostul palat domnesc al lui Mihai Sturza și reprodusă de autor în volumul
Din Tîrgul Cucului în Piața Unirii.
Ținîndu-le hangul, pe la 1870, în preajma bancherilor, pe Ulița Mare,
de la strada Golia și pînă la Palat, se cuibăriseră și vreo 20 de giuvaergii
și tot pe atîtea orologerii. Fiecare avea ceasul și "oara" sa în fereastră,
cu toată probozeala gazetelor revoltate că nu arătau toate la fel, nici
între ele, nici cu acel de la Mitropolie, după care se conducea tot orașul
deși ceasornicarii timpului se plîngeau că nu se pot lua după “hodorăgitura
Mitropoliei", pe care o mîna cum credea Ionaș - ornicarul fără să țină seama
de orologiul astronomic din laboratorul de fizică al Academiei.

...Ne oprim și la Curtea Domnitorului Mihail Sturza

Foiala rădvanelor domnești și a înalților dregători pe strada de astăzi
Lozonschi, încare se afla palatul domnitorului Mihai Sturza (1834-1849)
și se chema Ulița Princiară, atrăsese prin preajma ei cele mai luxoase
magazii (magazine), băcălii și marșandării. Fuseseră ridicate din cenușa
focului ce mistuise la 1827 renumitele prăvălii de tabac, ceasloave și
hîrtie precum a lui Kir Anastase Gani și topise magaziile lui Brancovici
și Radovici, din care înălțatele doamne ale Curții domnitorului Ioniță
Sturza îșitîrguiau borangic, săpon, "rătund de mosc", mirodenii cordele
și conduri țesuți cu fir de aur - cum se mai vînd acum prin bazarele
marelui Istanbul - iar Dumnealor preafericiții boieri divăniți își luau
parfumuri de stropit bărbile.
Vizavi de Ulița Princiară, nu departe de Pîrlita, se fălea, pe la 1847,
Anton Sehak cu bogata lui librărie, gata să învelească capitala în hîrtie
filigranată sau pînzată pentru cancelarii, hrisoave, sau pentru
desemnuri și planuri hotărnicești și dispus să înzestreze pe cei doritori
și cu cîte un compas, un termometru și ceva instrumente inginerești.
Luînd mușterii renumitului cafegiu Nocoletto - care îndulcise pe
mucenicii Eteriei, iar spre bătrînețe pusese la cale un Cazino cu
confiserie, pe ulița zisă a lui Bogdan - stăpînul casei unde s-a așezat
mai apoi Eforia, Agia și la urmă Primăria (strada de azi Gh. I. Brătianu) -,
elevețianul Felix Barla deschidea și el o Confiserie (Cofetărie) și Marșandă
de mode. Instalată la nr. 816 din Grande Rue, înnebunea tîrgoveții anului
1841 cu dulceață de ananas, bomboane, cofeturi și modiste
"aprinzătoare"ce însăilau și dupăceau capele și bonete sub privirele
ațîțate ale cliențilorîn fracuri. Smonite de marfa lui Barla pentru "răcorit
254
stomahul și de aprins inimele: înghețată și modiste", cum își amintea
nostalgic, Mihail Kogălniceanu scriind Tainele inimii, înfațaconfisăriei
îșiînșirau echipajele mai toate frumoasele capitalei, însoțite de cavaleri
galanți și ofițeri cu săbii aurite la cingătoare. Aici se întîlnea” toată societatea
Iașilor, alergînd după scaune” cu nu mai puțină rîvnă decîtdupă posturile
statului”potrivit aceluiași ironic observator.
Cofetăria și atelierul de mode ale nefericitului cofetar ce a introdus
la Eși "biscotele, lisele, pastilele, dragelele, pralinele, caramelele,
oranjadele și limonadele" (Tainele inimi), înfruptînd cu zaharicale pînă și
pe bătrînii deprinși pînă atunci să ronțăie alune, nohot sau migdale și
sîmburi de zarzăre și să înfulece pe săturate gogoșelele cu povirlă și
plăcințele plesnind de brînză și stafide, ca multe alte prăvălii de pe ulița
Mare, se trezea într-o zi din anul 1844 cu zaharicalele și modistele fără
acoperiș, sub cerul liber.

Palatul Sturza (1) văzut din spatele Mitropoliei (1845 -1. Rey și P Miiller)
Înspăimîntat că i se va aprinde mîndrețea de palat abia sclivisit, de
la acoperișurile șindriluite ale vecinilor ce luau foc una-două și dintr-o
scînteie, după pojarul din 20 iulie 1827 ce prefăcuse în cenușă aproape
un sfert de tîrg, domnitorul Mihail Sturza a cerut supușilor să-și
tăbluiască îndată casele cu tinichea, potrivit rânduielilor mai de mult
statornicite, - Cofetăria era chiar in preajma Uliței Princiare.

255
 Cum aceștia nu se prea îndemnau la asemenea treabă costisitoare,
domnul s-a hotărât într-o zi să purceadă chiar el cu hatmanul și pojarnicii
la îndreptarea și modernizarea Uliței Mari, răsturnînd toate
acoperișurile păcătoase, Ca să nu se mai ivească vreo pricină de pîrjol
în viitor, prin anaforaua din 3 martie 1849 aplica un "straf" (amendă),
de 1-7 sorcovăți, chiar și celor ce îndrăzneau să se preumble pe uliță
duhănind-cu țigările sau ciubucele aprinse - "putîndu-se din acestea a
prilejui o primejdie de foc, ferească Dumnezeu"
Îmboldită de domnitor, Eforia (Cîrmuirea capitalei sau Primăria de
atunci), îndemna și ea dughengii să-și zidească prăvăliile mai ales din
piatră și cărămidă boltită, pentru apărarea avuției de furia pălălăilor și
prevenirea extinderii acestora în caz de apariție
Așa s-a făcut că peste cîțiva ani străzile centrale sa fie mărginite de
două șiraguri de bolți pietruite, ca pereții unui tunel.
Fiindcă la paguba domnească și aceea cerească, trimisă la țanc de
Sfintul Ilie, ca un potop, se mai adăugase și paguba pricinuită de berbanții
ce-și rotunjeau burțile cu bomboneturi pe datorie și plata la Sfintul
Așteaptă, cum recunoștea mîhnit unul dintre musafiri, (Mihail
Kogălniceanu) - pe la Sfintul Gheorghe 1845, faimosul cofetar, ajuns la
ananghie, închidea pentru o vreme cazinoul, înstrăinind și via de la
Nebuna, ca să încropească parale pentru o nouă prăvălie, pusă pe roate
prin 1847, cu două etaje, boite și acoperiș neaprinzător din tablă.
Chivernisit și stăruitor, pe la începutul anului 1850 își deschidea negoțul
cu bomboane și sirop de ananas ceva mai la vale, în casa cea nouă "cu
antrelele mari și ferestre largi", împodobită "cu oglinzi mari', cu "bufeturi
demahon sculptate, cu mobile de catife", astfelîncît Ieșii să nu aibă "nimica
de pizmuit luxului cofetăriilor Parisului și Vienei", după părerea aceluiași
vizitator: Mihail Kogălniceanu. Atelierul de marșanderie și confetărie trecea
pe seama feciorului mai nimerit să măsoare și să strîngă mijlocelul
vizitatoarelor. Prin 1853 locul i-l lua o magazie de straie gata.
Falnica Uliță Princiară ridicată la acest rang după sosirea din Istanbul
a fostului vistiernic Mihalache Sturza, uns domnitor și primit cu mare
alai pe Ulița Mare și condus cu aclamații pînă în poarta casei părintelui,
Grigoraș Sturza, unde se așeza (aprilie 1834), se întorcea în anonimat
după luna lui mai 1849, cînd domnitorul auzind vestea mazilirii o părăsea
plecînd grăbit, înainte de a deveni publică. Chipurile spre Focșani, în
inspecție, dar de fapt în emigrație. Răspîntia răsuna de fluierăturile și
256
strigările neprietenoase ale acelora pe care îi nemulțumise și, aflînd
evenimentul alungării de pe tron, îl petreceau răzbunători.

Palatul Sturza, transformat în Seminar

Retras la Paris și Baden-Baden, unde construise o biserică și locașul
vieții viitoare, avea ocazia să-și mai revadă palatul, doar pe din afară, cu
prilejul alegerilor pentru Scaunul Moldovei din decembrie 1858-ianuarie
1859. Locuia la cucoana Marghiolița Roznovanu. Dorea să fie reales
Domnitor. Clădirea zăcea pustie, căci urmașii nu se înțelegeau de la
moștenire și-l locuia din cînd în cînd, nerecunoscător, feciorul Grigore.
Preocupat de probleme tehnice, acesta încerca modele noi de biciclete,
contrabasuri, violine asimetrice și făcea primele construcții de planoare,
punînd un slujitor să le încerce de pe gardul Mitropoliei sau de pe
acoperișul clădirii, după cum își amintea Radu Rosetti (1875). Înălțînd
un turn de lansare la moșia Cristești, lîngă Pașcani, făcea încercări
publice, sprijinit de profesorul de gimnastică Spinzi (Spinți) cu locuința
în Păcurari (pe strada Spinți de azi). Una dintre încercări intra în istorie,
căci prinzînd un vînt bun, pasărea cu aripi de lemn se ridica în înaltul
cerului și zbura pe deasupra văii Bahluiului, ajungînd la Uricani, unde
cădea peste o casă. Văzînd arătarea cu pilotul tuciuriu (un țigănuș),
lumea a luat-o drept minune cerească, aducînd preotul, făcînd slujbe,
pînă ce a sosit în goană inventatorul să-și recupereze “opera" și pilotul
smolit, socotit de oameni puiul lui Scaraoțchi, pregătindu-se să-l ardă.
Din cauza acesor preocupări, Palatul Domnesc devenise „aerodromul
din strada Lozonschi". Experiențele intrau în istorie, Dicționarul
257
cronologic al științei și tehnicii universale socotindu-le ‘‘prima încercare
de zbor cu planorul în țara noastră și una dintre primele din lume".
Intrînd în politică, făcîndu-și un palat pompos la București, preluat de
Ministerul de Externe, bătrînul palat ieșean rămînea de izbeliște, cu ușile
și ferestrele zmulse de vînt și scîrțîind noaptea sinistru. Lipsit de locatari,
îl cutreierau stîrnind liniștea bufnițelor, diferiți spărgători, cu dălți,
ciocane și șpăngi, cercetînd pereții după tainițe în care zgîrcita doamnă
Smaranda Sturza și-ar fi ascuns averile înaintea fugii din mai 1849.
Treaba asta avea să o facă și fiica ei, Maria, la moartea mamei, în 1885
(după ce soțul murise în 1884), aducînd de la Paris la Baden-Baden un
specialist să spargă seiful cu aur și bijuterii ascuns în pereții palatului
sturzesc de acolo. Astfel părăsit, fostul Palat Domnesc se vindea, în anul
1885, pentru Seminarul ‘‘Veniamin Costache”. Istoria juca un renghi
ctitorului care-1 persecutase pe Mitropolitul Veniamin Costachi, silit să
se retragă din Scaun, dar se reîntorcea glorios cu numele așezat pe
frontispiciul clădirii (acum Facultatea de Teologie Ortodoxă).

Pe aici se găsea și prăvălia lui Neculai Ioan

Ceva mai sus vizavi de strada Lozonschi - cum se chema după
desființarea curții lui Mihalache Sturza - se afla și dughiana faimosului
negustor Neculai Ioan.
Avea tot felul de mărfuri, înfățișînd cărți, brașovenii, violine, flaute,
de abanos și de cocos, chitare alămuri, armonioce și chiar băcălii.
Negustorul se mutase aici delaSfîntul Gheorghe 1875 și era prieten cu
bădia Ion Creangă.

258
 Socotind că și lui Slavici nu i-ar strica prieteșugul cu dughengiul
dispus să-i desfacă tipăriturile, la 21 octombrie 1878 autorul Amintirilor
i-1 prezenta '."Stimabile frate Slavici chiar acum scriu în dugheana unui
negustor cinstit din Iași, anume Nicolai Ioan de care aș dori să avem
măcar vreo zece mii în Iași."
Scriindu-i lui Slavici nu-i uitase nici pe ceilalți prieteni bucureșteniVă
salut cu drag și vă așteptăm de aniversarea Junimii. Salutări d-luiEminescu.
Arătați vă rog, respectele mele, d-lui Maiorescu și la toată familia, Iară D-vstră
personal vă mulțumeasc de mii de ori și vă rog a mai povățui pe copilul meu,
care știu că vă supără din cînd în cînd. AlD-tale cu inimă și cu suflet. Creangă.”
Tot peste drum de Ulița Princiară,
dar mai sus, cam după colț, se ațineau
în veacul trecut bolțile orientale, cu
pereții tocmiți parcă din covoare
persane și lanțuri de mătănii. La poalele
lor, pe trepte marmorate, fumegau alene
jertfelnice cu lemn aromat și se înșirau
amfore și pocaluri uriașe, pline de lulele,
ciubuce și imanele, cît și chisele
filigranate pentru tutun, alături de stive
de ciubuce încrucișate și arme
heraldice. Întîmpinați cu temenele de
stăpînii lor, alde Melidon Melidonescu,
vizitatorii erau mai întîi poftiți să afle tihna divanurilor orientale și să
guste, pe îndelete, o cafeluță parfumată, turnată din felegeanul cu
ceșcuțele rînduite ca și puii la cloșcă. Luxul lui Melidon îlîntrecea doar
magazia vecină cu
“prezenturi” a lui Filip, în
care ochii musafirilor nu mai
știau pe ce să se oprească,
furați de străfulgerările
policandrelor din cristal și a
porțelanurilor de Saxa sau de
Sevres, sclipind în uriașele
oglinzi venețiene din fabrica lui
Salviatti, vestită pe canal Grande
și "aduse cu mari primejdii și
Casele Schnurer (lingă bloc) cheltuieli' (D. Moruzi).
259
 În casa alăturată a luiSchnurer își instalase biroul de avocatură și
locuința, în toamna anului 1871, după căsătorie, Iacob Negruzzi dînd
veste si la gazete. Lucrînd și la redactarea "ConvorbirilorLiterare", casa
era vizitată de junimiști, aici sosind scrisorile și manuscrisele
colaboratorilor. Se muta din strada Petru Rareș, unde sosiseră poeziile
luiMihai Eminescu.

Locul unde eroul lui Costache Negruzzi a cumpărat

pălărie nevestei
Tocmai la colț cu Ulița Golia (azi strada Cuza-Vodă), după un șir de
dughene joase - între care se aflau și acele înlocuite de frumosul bloc
Kiesser - unde-i acum librăria Mihai Eminescu - se însoreau vestitele bolți ale
logofătului Dimitrie Cantacuzino, închiriate și apoi cumpărate de
faimoasa modistă Nina Guneault (1852). În ferestrele lor, madame Nina
înfățișa trecătoarelor renumitele capele "caprițioase clădărie de pene,
flori și cordele”, la modă prin anii 1840, dintre care provințialul Costache
Negruzzi tîrguia una pentru venerabila sa consoartă.

Dughenile Madame Nina

260
 Tot în bolțile acelea se muta din ulița Bucșinescu și legătoria de
cărți a lui David și Ihil Șragher (părintele lui Samoil și Elias Șaraga),
socotită vreme de vreo 25 de ani anexă a Institutului “Albina
Românească", fiindcă în atelierul ei întunecos își lega tipăriturile
Gheorghe Asachi.
Odăile casei acesteia joase - cinci pe ulița Golia și opt pe ulița Mare
în care se schimbau doar prăvăliile cu șic - aveau cea mai mare căutare.
Aici poposea, mutîndu-se dinspre Curte, magazia de mode femeiești
Babeta Han și tot pe aici nu era chip să treacă cineva, prin 1873, fără să
nu bage macar capulîn magazia La Leu, de pe colțul Străzii Golia nr 79 a
fraților Franț și Anton Iby.
Spre Leu trimeteau cîrnațul degetelor arătătoare văpsite și tăblițele
înfipte în ziduri; despre Leu scriau necontenit gazetele (“Curierul” și
“Curierul de Iassi") și pe Leu îl pomeneau toată ziua “strigătorii de
reclame" - oamenii cu gîtlejurile tari și foalele largi puși pe la răspîntii
să anunțe “tocmai sosirea" a celor mai proaspete băcălii "ananas,
curmale de Maroco, struguri de Malaga, alune siciliene, fruite glaces,
cașcavale Chester, Galantine de Milano, salami de Verona, și de Lyon,
cîrnați de limbă, jambon, mortadella de Bologne, jamboni de Praga", și
fel de fel de celebrități străine, dintre care multe născute în cuhnea din
dosul faimoaselor prăvălii. Acolo, madamele Iby, cu mînecele suflecate,
tocau, fierbeau, afumau și prefăceau în bunătăți renumite, hălcile de
carne, grămezile de legume și căruțele cu fructe, aduse de la moșia din
Rediu, anume arendată pentru îmbuibarea băcăliei - cum avea să afle un
gazetar de la “Curuierul de Iassi" din 11 iunie 1876.

Bătălie pentru Piața cea Nouă

Cumpărate de Ruxanda Rosetti Solescu (1875), faimoasele bolți
treceau, după moarte ei (1893), fiului Gheorghe Rosetti, consulul
României la Petersburg, care de voie și nevoie, în anul 1910 le vindea
Primăriei municipiului, prinsă de vîrtejul deschiderii unei piețe pentru
statuia domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Cu ce chiloman! Unii voiau
statuia aici, alțiiîn Piața Unirii, iar alții o doreau pe la Copou ori în Strada
de Sus, pe colțul grădinii Muzeului de Științe Naturale, băgînd-o în
discuțiile electorale ale liberalilor și conservatorilor.
Într-o zi din acel an se demolau, sub privirele galeșe ale tîrgoveților
iubitori de vechituri și se pornea realizarea unei piețe cu un soclu pentru

261
statuie. Altul se zidea în Piața Unirii. Pe locul lor rămas liber la marginea
pieții, numită Cuza-Vodă și croită cu zgîrcenie se ridica cel mai modern
hotel al anului 1911: Continental. Avea încălzire centrală, lumină
electrică, un șir de prăvălii luminoase la parter și ditai globul pămîntesc
așezat pe umerii zeului Atlas din frontispiciu.

În prezența notabilităților orașului, a gazetarilor și fericiților călători,

poposiți la ușile sale prin iunie 1912 își sărbătorea inaugurarea sub comanda
patronului, antreprenor și constructor de hoteluri Adolf Theitler. Piața
rămasă liberă după instalarea domnitorului Unirii în fața hotelului Traian,
se ocupa pe rînd de o cișmea artistică, statuia lui G. Gh. Mîrzescu (dezvelită
în 1936 și demolată în 1940) și, apoi, a lui A.D. Xenopol (dezvelită în 1942 șimutată
în Copou în 1957), acum fiind prinsă de năvala automobilelor.
Bolțile cantacuzinului sau Solescului, cum li se spusese mai la urmă,
dispăreau în valul uitării, așa cum se pierduseră și alte prăvălii vestite pe
vremea pașoptiștilor: faimoasele magazii ținute de Iordache Idieriu Miculi.

Magazia de unde și-a cumpărat peruca

Gahița Rosmanovici - amica lui Iorgu de la Sadagura,
eroina lui Vasile Alecsandri
Așezate peste drum, într-un fost palat tot cantacuzinesc,(astăzi
ocupat de localul Select), magaziile acestea, zise și Ștefanovici, vindeau
de toate, pentru orice gust. Miculi oferea tîrgoveților renumita șampanie
262
Delbeck din Reims, care se bea la Iași ca și în celelalte capitale europene
(1845). La Miculi aflau străbunicile băcălii orientale, rochii parisiene, șaluri
indiene și cîrduri de capele înaripate cu pene și flori) printre care și “ coafura
verde cu pene roșii", rîvnită de Gahița Rosmanovici, amica lui Iorgu de la
Sadagura din faimoasa comedie a lui Vasile Alecsandri (1847)
Fiindcăîn aceleași rafturiîși găseau podoabele vestimentare cei mai
de frunte curteni, miniștri și amploiații dregătoriilor capitalei, ca să nu
rămînă de căruță, la ușa dughenilor, în văzul lumii, trăgeau mai întîi
boierii ținutași, de teapa lui Iorgu, sosiți din provincie cu careta purtată
de doisprezece cai. Nerăbdători să intre mai iute în rîndul evgheniților -
nobilii capitalei - își cumpărau ceasornice smălțuite cu desemnuri
istorice, anume comandate în Elveția, pentru buzunarul jiletcilor croite
la artistul croitor Ortgies, din unghiul Uliței Mari. Tot de aici cumpărau
bastoane de abanos cu moț de fildeș cît și hulitele lornete prin care
ocheau seara cucoanele din lojele teatrului, cu atîta îndrăzneală încît
Costache Negruzzi nu s-a putut abține să nu-iîncondeieze în Scrisoarea
a IX -a, Provințialul, tipărită la “Albina Românească" (1840).

Arcul de Triumf ridicat la răspîntia Uliței Mari cu Ulița Golia pentru

întîmpinarea Regelui Carol I, la prima sa sosire în Iași (august 1866)
Prin fața magaziilor de la parterul căsoaiei pătrate, închisă într-o
grădină veselă și ascunsă după gardul din zid gros la strada Golia și
zăplaz din lemn spre Ulița Mare, tăifăsuiau seara tîrgoveții și priveau
263
portretele artistului dagherotipist Ipolit Havonevschi (1843), puse la
vedere ori harabalele colbăite, abia sosite cu lipscănării și băcălii. Mare
atracție avea la cucoane și bărbați, mai ales schimbarea “păpușei vii ’’ (o
fată - manechin) din fereastră, ce se împopoțona toată ziua îmbrăcînd
și desbrăcînd, pînă la piele vestmintele potrivite timpului și modei
lansate de marșandăriile ieșene, cam la două-trei săptămîni după Viena
și Paris. Faptul era extraordinar și intrigase la început cucoanele din
înalta societate ce-și țineau ascunse “scumpătățile” în cîteva rînduri de
fuste, bluze și pantaloni cu fioncuri. Trecînd vremea, s-au obișnuit cu
reclama, oprindu-se și ele să vadă ce mai arată "nerușinata" din fereastra
“parșivă” și mai ales să învețe cum se despoie trupul elegant pentru
înebunirea bărbaților. “Nerușinata "făceaîn vitrină, la vederea zilei, ceia
ce se face acum în bezna barurilor și se cheamă striptease.
Vîndut bancherului Iacob Neuchotz (1861), palatul văduvit de
faimoasele prăvălii, sărăcite de cumpărătorii pe datorie, primea
comptuarul acestuia, cunoscut pentru legăturile financiare cu marile
bănci europene, prin care participase și la împrumutul pentru
construirea drumului de fier Roman - Galați - București - T.Severin, de
faimosul antreprenor Strussberg (1869).

Fosta bancă Neuschotz

264
 Uriașa avere a bătrînului bancher filantrop și darnic cu cei săraci,
pornit - după spusele unor contemporani - de la mesuța cu mărunțiș se
împrăștia și eaîn șapte vînturi la moartea sa, împărțindu-se, cu procese,
între urmașii nesătui de avere.

Ulița Mare înghițea și capătul nordic al Uliței Golia

Prăvăliile bolților alăturate din strada Golia (numerele 83 și 85) ajunse o ruină după
un foc mistuitor prin 1909, încăpeau în mîinile fraților Braunștein îmbogățiți prin
vînzarea foiței de țigară Dorobanțului Cartușul către tutungeriile timpuluiîntre care și
a lui Ion Creangă. Nici banii de început nu ar fi fost ai lor, ci împrumutați de la avocatul
Iacob Negruzzi.
Vechea zidire din colțul Uliței Mari (Ștefan cel Mare nr. 2 și Golia nr. 81),
în care legendele ziceau că exista o încăpere "numai de aur", pregătită
de bancher să-l primească pe Mesia și pe rege, la orice oră ar fi dorit să
viziteze Iașii, se închiria de Otelul Nord, aciuat la răspîntia cea mare
(1874),apoi de birourile societății germane care instala lumina electrică
în Iași, iar prin 1905 se cumpăra de Adminstrația Financiară.
Veșnic tînjind după parale, edilii sperau că norocul fostului bancher
să treacă, odată cu zidirea, pe seama Consiliului Comunal, sufocat de
lipsuri și cerințe neîmplinite.
Între decembrie 1916 și noiembrie 1918 Iașii devenind iar capitală,
Bucureștii fiind ocupați de trupele puterilor Centrale aici se instala chiar
Ministerul de Finanțe condus de N. Titulescu. La ușile zidirii, păzite de
armată, făceau coadă săracii veniți la minister pentru ajutoare și
negustori dornici de autorizații pentru importul unor mărfuri din Rusia.
Nu lipseau nici marii excroci internaționali ce se îmbogățeau pe sama
războiului cu tot felul de tertipuri și aprovizonări dubioase pentru
armată. Avînd relații, intrau la minister ca la ei acasă provocînd adesea
reacția dură a necăjiților și a cucoanelor ce-și rupeau cortelurile de capul
lor, scoțîndu-i în stradă cu jobenul turtit.
Tradiția magaziilor lui Miculi avea s-o ducă mai departe Boguș, aflat pentru
o vreme tot în casele Neuchotz, dar cele mici, alături de bancă și peste drum de
bolțile Pașcanului (prăvăliile aflate cîndva pe locul statuii domnitorului Dimitrie
Cantemir), în care oficiau alți negustori nu mai puțin întreprinzători: Babic,
Ciolac, Pruncu și Caracaș după mutarea din casele Schnurer.
Dintre ei Babic, cum își amintea Rudolf Șuțu, era o bomboană de
negustor, mai dulce decît fondantele cu care-și tratarisea mușteriii, la
intrarea în prăvălie. Îndatoritor și recunoscător acelora care-i treceau
265
pragul trimetea acasă cumpărătorii de lucruri mai grele sau voluminoase,
cu trăsura magazinului însoțită de un vînzător ochios, purtînd pachetele
cu eticheta magazinului, puse la vedere, ca să umple de năduf rivalii.
Vînzînd lucruri bune, la prețuri potrivite, firma fraților Boguș- mutată
mai la urmă în casele Strasshoffer din strada Lăpușneanu - a rezistat
multă vreme, înfruntînd concurența a tot felul de negustori ce apăreau
și dispăreau pe cerul plin de stele al comerțului ieșean. Un timp a înădușit
- o faimosul Ghiță Căliman și bazarul lui “cîntat” cu glas de mierlă chiar
și de "Albina românească” a lui Gheorghe Asachi (3 februarie
1846): "Veacul merge sporind. Era o vreme cînd în magaziile Iașilor nu
găseai decît cîtarele și papuci galbeni. Unde mănuși glaces, ciubote de
glanț, bretele de cauciuc ?Acestea pentru moldoveni erau o poveste de
domeniul basmelor. însă împărăția papucilor și a cităriilorau trecut și
ne temem că în curînd ișlicul, această regină a căciulelor va peri dacă
vre-un filantrop nu-1 va păstra - bine învălit în tutun ca nu-1 mînînce
moliile - în vrun cabinet de antichități. Astăzi capelulgibus s-a întronat
pe capul nostru și strimtul frac a luat locul largului antereu.
Ne-am civilizat în port, ne vom civiliza încet, încet și almintrelea. Mulți
încă strigă asupra luxului: Luxul ne prăpădește, luxul are să ne stingă!!
- D-ta domnule, care porți încă barbă și ceacșiri, strigi asupra luxului,
fără să știi ce este luxul!! Oare urmata-i vrun curs de Economie Politică ?
Oare știi că luxul este sufletul unui stat? Ș-apoi ce strigi atîta ?Luxul
este și scump și eftin. Voiești să-ți mobilezi salonul cu eleganță și fără
multă cheltuială ?Intră în magazia D-lui Ghiță Căliman, peste drum de
frații Boguș. Aici vei găsi tot felul de pendule, lampe, etajere, jirandole,
oglinzi, ecranuri și alte o mie și una de nimicuri ce sunt neapărate: alege
pe cele mai frumoase, mai originale și te vei mira de moderatul lor preț.
Voești să dai un prînz ? Tot aici vei găsi feluri de brînzuri marinate,
saleami de Bolonia, macaroane de Neapole, pate și posmagi de Strasburg,
feluri de fructe zăhărîte, care te vor face să-ți lingi buzele cînd vei mînca,
feluri de vinațe care te vor face să-ți lingi limba cînd le vei bea.
Reguli obștești în ziua de astăzi: un om ce se respectează, un om de
societate, un om degust, într-un cuvîntun om ca oamenii,trebuie:
a) Să fie abonat la un cabinet de lectură; b)Să bea șampanie; c)Săfie
încușmat, încălțat și înmănușat după jurnal;d)Săpoarte baston rococo
și pumnal cercăzesc; e) Să scrie cu condeie de oțel și să-și pecetluiască

266
biletele cu buline cu devize; f) Să joace șah și să danțeze polca; g) Să
aibă pe masa din cabinetul său cel puțin o duzină de albumuri
caricaturale și de cărți ilustrate.
Acestea toate se găsesc la D.G.Kaliman și la Librăria vis-a-vis".

Studioul unde s-a fotografiat Mihai Eminescu în anul 1884

Închiriind o boltă din casele Neuchotz, (cu numărul 83) se muta din
Păcurari și atelierul vestiților fotografi Ion și
Nestor Heck, în care pășiseră toți iluștrii
cetățeni ai Iașilor și chiar deputății Divanului
Ad-hoc, poftiți prin gazete să se fotografieze
(în Păcurari), pentru tabloul istoric, pînă la 24
iunie 1858 "că altfel nu vor mai putea încăpea
în acel tablou".
La Nestor era adus de prietenii săi poetul
Mihai Eminescu pentru a face o fotografie
comună, dar meșterulînînțelegere cu amicii,
îl poza numai pe el, rămînînd astfel celebra
lui fotografie în haine albe, din vara anului
1884 pe timpul celei de-a doua șederi la Iași.
Locul era bine cunoscut, în clădirea de pe
colțul străzii Sf. Ilie intrase adesea la librăria sau la tipografia Junimii, iar în
bolțile din spate lucrase ca redactor la gazeta "Curierul de Jassy"
(1876-1877)

Dughenele Băncii, unde s-a tipărit “Curierul de Jassy"

267
 Ceva mai încolo, la numărul 87, în căsoaia lui Braunștein de pe colțul
Uliței Talpalarilor (Săulescu) își mutase prăvălia orientală - aflată pe la
1857 în dughenile Mitropoliei - Inge Robert, înainte de înființarea
Monopolului Tutunului (1872), la conducerea căruia trecea și apoi lichida
averea pentru a construi marele stabiliment de băi dela Strunga (1880).

Dughenele Pașcanu, în partea dreaptă

Proptind un dulap rîșcîit în gangul îngust și friguros al dughenilor
Pașcanu de peste drum, începeau comerțul cu timbre și cărți vechi
urmașii lui Ihil Șaraga (Șragher): feciorii Samoli și Elias, dînd aripi
filateliei românești (1875).Anticariatul lor, mutat apoi într-o odaie de
alături la numărul 50, totîn dughenile lui Pașcanu, avea să adune maldăre
de manuscrise, cărți rare și scrisori cu timbrele lui Grigore Ghica,
scotocite prin podurile palatelor boierești. Și tot aici în librăria și
papetăria, deschisă alături de anticariat, pînă la mutarea pe strada Ștefan
cel Mare nr. 28 (1889), apăreau lucrările lui T. Maiorescu și poeziile lui
Mihai Eminescu.Potrivit unui martor, în fața vitrinei ce înfățișa ultimile
volume semnate Mihai Eminescu, se oprea prin anul 1886 poetul, cu
ochii triști, fiind bolnav. Dughenele aparțineau faimosului Palat al Cantacuzinilor
(unde s-a instalat acum Oficiul Stării Civile) din colțul străzii Sf. Ilie (azi Vasile Alecsandri)
Înfipt ca un stîlp de hotar în fața trăsurelor ce goneau spre Copou, la
colțul Uliței Mari și a Tălpălarilor, stătea bătrînul Han Petrea Bacalu sau

268
Pietro Bacallo, cum îi zicea madama Casstelani, dîndu-1 ca reper pentru
Ospătăria Italiană, plină de macaroane cu brînză și pătlăgele, deschisă
vizavi, în niște bolți joase, pe colțul unde ulița Mare cîrmea deodată către
deal (1847).

Pe colț, hanul lui Petre Bacalu (colecția D. Grumăzescu)

Pe vremea lui Eminescu, în bolțile acelea, cu stîlpii mîncați de ploi și
roși de vînturi, mai gata să se năruiască, se împărtășeau ieșenii cu cel mai
renumit vin al timpului - Cotnariul roznovănesc de peste 20 de ani - luat
din beciurile Roznovanului de nu mai puțin renumitul crîșmar Gherș Horn.
Tot acolo trebăluiau neosteniți o samă de zarafi și buchinișți, lăudînd
marfaîn gura mare și vînturînd galbenii dintr-o mînăîn alta ca să le vadă
trecătorii meseria.

Astfel găsim și ultima așezare a hanului

Sant Petersburg devenit Europa și apoi d’Europe
La spatele bolților, gata să se năruiască retras în vechea grădină a
unui fost acaret boieresc se aciuase hotelul d’Europe (Hilaire). Legendele
Unirii spuneau că acolo s-ar fi aflat colonelul Al. I.Cuzaîn noaptea alegerii
ca domn al Moldovei. Faptul este discutabil căci Neculai Gane pretindea că
alesul dormea în casa socrului său, Pavel Stoianovici, unde stătea cu soția
Elena Cuza, iar dînsa povestea mai tîrziu că soții locuiau la casa

269
 Faimoasele bolți (A) din colțul Uliței Mari (spre Piața Unirii)
părintească din strada Română (Lascăr Catargi). Problemă greu de
lămurit în orașul legendelor, unde fiecare clădire are o poveste și multe
întîmplări captivante.

Întoarcere cu ochii reveriilor pe Ulița Mare

Ulița Mare numită de franțuziți Grande Rue și de italieni Contrada
Maestra, iar de evrei cum nu se poate mai bine: Die Pritișe Gas - ulița
boierească - era socotită de Mihail Kogălniceanu Alfa și Omega tîrgului
fi ndcă pe ea bătea inima capitalei și avea cele mai numeroase și
pompoase prăvălii pînă ce capătul ei de sus lua numele lui Alexandru
Lăpușneau devenind cea mai atrăgătoare stradă a lașului și raiul
plimbăreților. Întinzîndu-se prin 1850 pînă dincolo de teatru și Grădina Publică, era
apoi scurtată pînă la începutul Păcurarilor. Din anul 1866, partea de sus, fostul Pod
Verde, lua numele principelui Carol I, iar mijlocul devenea Lăpușneanu. Ultima parte
se boteza și ea Ștefan cel Mare la 3 iunie 1883 cu prilejul dezvelirii statuii Domnitorului.
nsese cea mai importantă cale a tîrgului, pe ea tronau
Fiindcă aju
vestitele hanuri Italia, Sant Petersburg, Hanul Turcesc, Ilie Armeanu,
270
Pîrlita, Hanul Poștelor, D’Europe, Hotel Nord, Petre Bacalu și mai noul
Hotel Traian, urmat de Hillaire și Binder și terminînd cu D’Angleterre
din capătul străzii Lăpușneanu. De-a lungul ei gonea în cupeuri luxoase
tapițate cu mătase și atlas ori pe cai mai de preț decît o moșie, toată
cîrmuirea țării înconjurată, la roate, de arnăuți călări - noaptea purtînd
masale (torțe) ori felinare lungi, ca acele folosite și acum de biserici
pentru înmormîntări. Scufundați între perne și răsturnați pe speteze,

marii dregători spionau cu ochii șireți ploconeala supușilor, rareori

catadicsind să le răspundă săltînd pălăriile franțuzești “gibus", pe atît
de înalte pe cît de burduhănoase erau ișlicele bătrînilor anteregii ce și le
ridicau cu amîndouă mîinele, ca pe niște uriașe chiupuri fără torți.
Prin cuprinsul ei defilau cortegii strălucitoare, regi, prinți,
ambasadori ai curțelor
crăiești și împărătești,
prelați, ghenerali și tot
neamul de voiajori cu
straie de mătase, gata
să însemneze în
răbojuri minunățiile
din țara Moldovei. Ulița
aceasta în care trăiau
și se zbuciumau de-a
valma cîteva sute de
negustori și meseriași:
români, armeni, greci,
271
evrei, elvețieni, turci, italieni, franțuji, ruși, nemți, întîmpinînd cu plecăciuni
alaiurile ce purtau cu mare pohală și trîmbițașii în frunte, pe domnitor ori
pe un curtean sau măcar un blid cu bucatele cele mai plăcute bîzdîcului
unui prea înalt divănit, miluit de la ospățul domnesc - și se încrucișa cu
altul, petrecînd ca la nuntă o coșcogea plăcintă fierbinte, ascunsăîntre perne
pe o năsălie, dăruită fiind lui vodă de o jupîneasă aprinsă de dorul trecerii
în cinul vorniceselor - ulița cea mai de seamă și cea mai purtată din capitală
nu se deosebea prea mult de un drum prost țărănesc, deși fusese podită
încă pe la la 165 7, după cum însemna un călător suedez.
Cu toate că pe ea foia, din zori și pînă în noapte toată dregătorimea
capitalei șiîn tot ceasul forfoteau cupelele vorniceselor, logofeteselor,
visterniceselor, spătăreselor și celorlate prea fericite jupînese, hojma
pe lîngă haremul Doamnei, la Mitropolie și prin bogatele dugheni, își
păstrase cu îndărătnicie glodul țîșnit dintre podele al toamnelor ploioase
și colbul cît palma al verilor uscăcioase, ostoit doar cînd da peste el o
boare de ploaie sau se anunța o paradă domnească - cu sute de rădvane
și mii de călăreți. Atunci cetele de podari și tîrgoveți, scoși la corvoadă,
nu-și mai dădeau rîndul s-astupe mai iute hîrtoapele și să-i netezească
fața, cu țărînă și apă. Postați la răspîntii, zapciii Agiei o fereau de năvala
carelor proaste, iar pojarnicii cu
sacalele laîndemînă, îi trăgeau, din cînd
în cînd și cîte o răcoreală (1827).
Astfel primenită și dis-de-dimineață
fețuită, aștepta în tăcere, să apară
convoiul echipajelor aurite, precedat -
după cum își amintea Costache
Negruzzi (Zoe) de “suitarii călări cu
înalte căciului flocoase, la care atîrna
cîteolungă coadă de vulpe, împingînd
norodul ce se înghesuia", urmați,
aproape de "panțîrii isprăvniciei,
darabanii agiei, aprozii vorniciei,
simenii hătmăniei... armașulîncungiurat
de lăutari ce juca din vioare aerul" și de
ofițerii Curții, în haine de catifea
"toporășie", trandafirie sau sinilie,
Piloții de la Podul (Ulița) Nicolina
brodate cu fir de aur, mătase și nestimate. (C. Ostap, Podurile lașului)
272
 Căptușită cu loazbe de stejar întinse una lîngă alta, pe căpătîie și
piloți ca un pod fără capăt (găsit prin 1959 și la canalizarea străzii
Nicolina, prin 1970 la modernizarea străzii C.Negri, iar mai înainte în
strada C.Dobrogeanu Gherea), pe care duduiau și huruiau prelung
daradaicele de laînceputul veacului trecut, dacă nu-și proțăpeau, cumva
vreo roată, în grinzile supte de mocirla puturoasă iscată sub ele, era
șoseluită. mai apoi cu bolovani numai buni să sfărîme roțile trăsurilor și
să cotonogească caii, purtînd prețioasea povară a osînzei înalților
divăniți, înfricoșați de hurducătură.

...Cu scurtă incursiune pe Ulița Pavelei de Lemn

Spre bucuria plimbăreților, șoseaua asemănătoare unei mări
“ furtunată", pe la 1845 se paveluia cu calupuri din lemn (prizme) hăcuite
(cîte 1500 pe zi) în fabrica lui Felix Barbero, purtată de cai, năclăite prin smoală și
rînduite în "năsip mașcat"potrivit cu "sistema ''pentru care iscoditorul
căpătase hrisovul - patentă, pe zece ani (10 iulie 1845).

Fabrica de hăcuit pavele

Capătul ei de la răscrucea cu ulița Golia (Cuza Vodă), astfelînnobilat,
rămînea pentru vecie, desenat de I. Rey și P. Muller în celebra gravură
Ulița Pavelei de Lemn din anul 1845. Pe ea, se plimbau cucoanele cu
adîncă plăcere, lăsîndu-se legănate de arcurile trăsurilor ca de brațele
unui chipeș bonjurist (tînăr îmbrăcat în pantalonii bonjouri).
273
 Ulița Pavelei de Lemn. La stingă Miculi, la dreapta Dughenele Pașcanu
Cu toată silința arnăuților arțăgoși și clonțoși, împrăștiați de cîrmuire
pe la răspîntiile ei, să ferească "ulița cu călcătură moale și fața netedă ca
palma", de navala harabalelor și nadișencelor înglodate, frumoasa pavea,
măturată și ninerită toată ziua de "fuștele" jupîneselor și jupînițelor ce-i
minau nisipul de la o dugheană la alta, în vreo trei ani, de frecătura trăsurilor,
ajunse un șleau plin de hîrtoape și bălți mai uricios decăt pe vremea cînd
colbul alintat de vînt și bătut de ploi ținea loc de caldarîm.
Îndreptarea uliței hrentuite avea s-o aducă comisul inginer de mine
Mihailiuc. Scormonind munții Moldovei după minereuri, dăduse la
Tarcău peste gresie tare, numai bună să taie calupuri pentru pavarea
ulițelor, ca în celelalte capitale europenești (“Albina românească", 13
noiembrie 1849). Drept consecință, prin octombrie 1852, principele
Grigore Ghica încuviința pavarea cu piatră a Uliței Mari, de la Palatul
Domnesc și pînă la casele lui Lupu Balș, de la deal de Teatrul Național
(așezat pe atunci cam prin dreptul intrării principale la Universitate). Împreună cu
ea se bucurau de același favor și alte cîteva ulițe vecine.
"Nesățioasă", avea să înghită însă, cu timpul, toate calupurile
tîrgului, ultimile fiind aduse din Ulița Golia, botezată a Băncii, care
rămînea - prin 1872 - doar cu pietrișul, spre indignarea trăitorilor acelei
străzi. Din cauza fundamentului slab, și a umezelii pămîntului, fără
canalizare, la ploi pietrele se îngropau, motiv pentru care bătrînii
justificau lăudăroși podirea străveche cu bulumaci de stejar.

274
 Pe ea a început nenorocirea asfaltării
Peste ani dispăreau și calupurile, în smoala clocotită și din belșug
vărsată pe unele străzi de "dracii lui Gane” - podarii străini, ieziți în
sudoare, stirigie și fumul cazanelor Iadului, aduse de compania
englezească W. Callender (1872). Fusese angajată pentru acoperirea cu asfalt
comprimat a ulițelor centrale.
Prin iulie 1872 se asfaltase de probă vreo 60 de metri de metri în fața
Grădinii Primăriei, din strada Lăpușneanu, punînd în zdruncin tîrgul.
Din cauza drumului socotit prea alunecos, cîrcotașii își vedeau caii
schilodiți, trăsurele răsturnate și capetele lor pline de cucuie, fapt pentru
care scriau revoltați la gazete.
Nesmintit nici de retrograzi, nici de jurnalele înclinate să le țină
hangul și nici chiar de Titu Maiorescu, dispus să șfichiuiască vrednicia
și talentele gospodărești - dăunătoare literaturii - ale primarul N. Gane -
"tartorul” asfaltării -, acesta își continua treaba, croind trotuare și
plănuind bulevarde. De aceia la schimbarea guvernului conservator cu
politicienii junimiști înlăturați de la putere (martie 1876), la banchetul
Junimii din toamnă (octombrie), Iacob Negruzzi - secretarul societății
nu se putea abține să nu-i satirizeze eforturile, căci noii guvernanți
(liberalii) îl maziliseră:
“Nicu Gane ca primar/De belferi (fracționiști liberali) n-avea habar.
Pastia oricît țipa/Nicu Gane asfalta.
Caii cad pe cap mereu/Nicu asfalta din greu,
Asfalta întregul Iași/Pînă-n deal la Tătărași..."
La rîndul ei compania împăcată să podească străzile din centru cu
asfalt vărsat și comprimat, iar pe cele mărginașe numai cu piatră, nu se
împiedica de șanțuri și hîrtoape. Sîrguincioasă începuse lucrarea
umplînd tîrgul de cazane cu smoală, forfotind în nori de fum negru și
înecăcios, spre bucuria "proorocilor" ce găsiseră prilejul să pilduiască
focul Gheenei și să propovăduiască, susținuți de dovezi că Antihrist nu
e departe, de vreme ce i-au și sosit sculele din iad. Ba chiar unii mai
iscoditori de prin unele mahalale, ca să-și convingă prozeliții, îi
purcedeau în procesiuni la căldările cu catran, să vadă ce-i așteaptă
“dincolo”, dacă n-or ține seama "aici” de sfaturile lor frățești. Toamna,
cînd Ulița Mare strălucea la ploaie, ca oglinda, de frica alunecării
tîrgoveții mergeau “tîrșîind" picioarele, bătrînii își potcoveau tălpile
ghetelor cu ținte speciale mașcate sau le îmbrăcau cu ciorapi - cum fac

275
unii și acum iarna mamele strigau copiilor să caște ochii la asfalt, iar birjarii
doritori ca să ajungă de la Mitropolie la Palat, ocoleau prin strada Sf. Andrei.
Pentru că paveaua cea nouă și lucioasă să nu fie șănțuită, ordonanțele
Primăriei (ultima din 16 septembrie 1911), pretindeau căruțelor grele
să încalțe roțile cu șine late - măcar de 10 centimetri.
Deși bătrîna uliță a fost mereu "meremetisită", ba chiar și împărțită
în vreo trei bucăți:Ștefan cel Mare, Golia și Lăpușneanu, umbletul ei cotit
și șerpuit nu s-a schimbat nici pînă pela 1900, în zadar truda vechilor
edili, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, ministrul Treburilor de Înăuntriu
(Interne, 1849-1850), poreclit de boierii anteregii "cioclul cocioabelor",
pentru înverșunarea cu care dărma maghernițele Capitalei. La îndemnul
acestuia, domnitorul Grigore Ghica hotărîse mutarea la Copou a vechii căzărmi
aflate cîndva pe lîngă zidul Curții. împuțina vederea Palatului Domnesc, socotit
de Kogălniceanu ‘‘cea mai de seamă zidire din capitală".
Astfel rămînea liberă vederii bătrîna Curte în care s-a instalat mai
întîi de încercare domnitorul Despot Vodă și apoi a venit cu totul
Alexandru Lăpușneanu.

Dosul Curții Domnești (I. Rey și P. Muller, 1845)

În spate se afla iazul Curții pe care seara se plimbau copiii
domnitorului și boierii cei tineri, suspinînd pe sub sălciile pletoase
276
arzătorul lor amor. Mîlindu-se cu timpul, era desfundat și transformat
în ștrand pe vremea primarului Oswald Racoviță (1929).

...Urmată de pacostea alinierii

Cu toate acestea bătrîna ulița, numită - așa cum s-a arătat - strada Ștefan cel
Mare la 3 iunie 1883, în preajma inaugurării statuii viteazului erou, rămăsese la fel
de strîmbă ca la început. Îndreptarea cerea bani pentru expropieri și
tocmai aceștia lipseau.
După mai multe socoteli și îndelungate chiteli, spre a nu e stîrni
supărări și inutile împotriviri, inginerii Primăriei izbutiseră să ticluiască
planul alinierii, cu mutări de pereți, retrageri și avansări de garduri,
tragînd pe hîrtie o linie dreaptă de la Palat pînă la răspîntia lui Petre
Bacalu, cu gîndul s-o frîngă, pentru un timp în colțul uliții Lozonschi și
s-o îndrepte spre strada Goliei. N-a fost greu să capete și iscălitura
domnitorului Carol I, pe decretul cu numărul 2320 din 20 iunie 1897,
dar mai încolo prea puțină roadă, cu toată” furtuna alinierilor",
deslănțuită prin anii 1898-1899, cînd Consiliul Comunal aproba la toate
ședințele deciziuni de expropriere, în drepta și-n stînga.
Stăpînii imobilelor, din lista aliniaților cereau o groază de bănet
pentru prăvăliile ciuntite, iar Primăria nu avea cu ce să-și încropească
nici măcar un sediu mai acătării, stînd cu chirie prin cele vechi hardughii
(vidi Primăria Municipiului Iași).

277
 Profitînd de lucrările refacerii Trei Ierarhilor de către meșterii
arhitectului franțuz Andre Lecomte de Nouy, conduși vreo nouă ani de
talentatul arhitect Nicolae Gabrielescu "adevăratul restaurator, de la a
cărui fanatică sîrguință posedăm în Iași strălucitul monument Trei
Ierarhi" -potrivit unei gazete locale, edilii reușeau să potopească
clădirele (august 1888) de la stradă cu faimoasele dugheni ce ascundeau
priveliștea frumoasei zidiri ctitorită de Vasile Lupu.
Încurajați de succes, după cîtva timp, râdeau din calea trăsurelor și
turnul cu orologiu - prepeleacul pojarnicilor. După demolarea clădirilor
laterale cu dugheni rămăsese ca un “uriaș ursuz”. Mai marii tîrgului
juraseră că după dărmarea săvîrșită prin ianuarie 1893, să fie refăcut,
undeva, pe un loc din înăuntru, dar care nu s-a mai aflat apoi niciodată.
Din cauza lui jurnalele se luaseră la harță, dacă să fie în ograda mănăstirii
sau la stradă, iar tîrgoveții se împărțiseră în două tabere înfierbîntate de
arhitectul reconstructor ce turna din cînd în cînd gaz peste foc declarînd
că-1 poate începe imediat ce capătă alinierea străzii și fondurile respective.
Singură care tăcea era Primăria, căci nu mai erau parale nici pentru
aliniere nici pentru rezidirea turnului și cu atît mai mult pentru poleirea
exterioară a bisericii, cum doreau ieșenii și promisese arhitectul în vara
anului 1889 - și probabil ar trebui încercată odată.
Alte îndreptări ale străzii s-au săvîrșit doar ici colo, cîțiva metri prin fața
Mitropoliei unde se dărîmaseră deasemeni prăvăliile cu bolte de la stradă.
Nu se lăsa clintit din făgașul alinierii nici trortuarul străzii nici palatul
verde venețian, ghiculesc, al marilor bancheri Daniel căruia îi ținea
278
companie de pe colțul străzii Baston (azi Langa), ospeția Otelului
Moldavia, nici dughenile Pîrlitei ce trebuiau să fie spintecate de strada
lărgită, ca să nu mai pomenim căsoaia cu un cat, plină de hăineturi, a
fraților Braunstein, căzută ca din lună, dreptîn mijlocul străzii, la colțul
uliței Talpalari (Săulescu).

Magazinul de haine Braunștein

Ce-i drept și edilii se cam sîiau să-și încarce sufletul cu păcătul dărmării
bătrînelor bolți, purtătoare, încă, de vii amintiri. Toți așteptau o minune.
Chiar și proprietarii cocioabelor încropite după focul din 1827, cînd întreaga
Ulița Mare se prefăcuse într-o pădure de ruini, catacombe și bordeie (precum
acelîntîlnit la numărul 75 și prin anul 1910), iar calicii și borfașii vămuiau
noaptea trecătorii mai aman caîn codrul Herței, potrivit tot lui C. Negruzzi.
Neputincioși, corifeii alinierii (edilii) chemau în ajutor Pronia
cerească și-și frecau mulțimiți palmele, cînd pe Ulița Mare se abătea vreo
furtună, un potop, fie și un vîrtej mai tăricel, pornit să salte de pe
acoperișuri tabla, jgheaburile, hogeagurile sau măcar să zdruncine cît
de cît "coșmoagele" - cum erau botezate cu ciudă clădirele sorocite a fi
jertfite pe altarul planului de aliniere a străzii Ștefan cel Mare - numele
cel nou al Uliței Mari. După asemenea eveniment socotit de edili
"binefacere cerească", împricinatul, cu casa în partea de aliniament, se
pomenea invitat politicos, să-și repare imediat acareturile, devenite
"pericolpublic". Dacă făcea pe "niznai”, urma o somație, înmînată sub
semnătură, prin un comisar de poliție și încheiată cu formula deloc
gingașă: "în caz de nereparare pînă la data de... Primăria va fi nevoită
să dărîme ruinele pe contul proprietarului”. Fiindcă la o asemenea
279
misivă, cu astfel de compliment adresat casei sale, aruncat ca o anatemă
chiar și cel mai tare proprietar se cutremura și se înfățișa smerit, cu o
cerere pentru autorizarea reparațiilor, începea "Hora alinierii”. Serviciul
Tehnic îi făcea cunoscut prin altă adresă, că înainte de a-și începe
lucrarea trebuie maiîntîi să-și aducă imobilul pe linia prescrisăîn planul
alinierii, “dărmînd gardul, retrăgînd fațada sau desființînd odăile de la
stradă”. Fiindcă proprietarul întărîtat - dacă era și alegător cu mare
trecere la "cuconu deputat sau senator’’-nici nu voia să audă asemenea
parascovenii și pleca bodogănind, amenințînd și invocînd toți "sfinții”,
inginerii înverșunați și cu "sfîntul” lor în brațe: primarul - omul
partidului de la putere -, îl mai somau de cîteva ori, iar împricinatul mai
făcea cîteva cereri, cu același răspuns. Urmau apoi procesele lungi și
tenebroase, purtate de o parte și de alta, la tribunale, la Curtea de Apel
sau de Casație și înșirate pe cîteva luni sau ani, timp în care ploile și
ninsorile "ajutau "alinierea, ca și corturarii sistematizarea prin anii 1970
- și transformau în adevărată ruină cel mai falnic imobil, rămas de
izbeliște fără un colț la acoperiș, cu ulucile bălăbănind sau vre-un perete
burdujit. Ațîțat de neamuri și prieteni sau opozanții politici ai primarului,
proprietarul furios cerea atunci despăgubiri, punînd în cîrca Primăriei
stricăciunele, cheltuiala pentru toate reparațiile, chiriile pierdute pe
timpul lungilor tratative, dînd astfel de lucru tribunalelor și avocaților
Contenciosului Primăriei. Pregătiți de bătălie, aceștia scoteau de la
naftalină decretul regal și cu el în tașca plină de referatele Serviciului
Tehnic și cu Majestatea Sa pe buze - ca semnatar al decretului - țineau
piept celor mai înverșunați judecători și apărători ai drepturilor
proprietății private - temelia societății capitaliste.
Trecînd luni și chiar ani de hărțuială cu reclamații, jăluieli și
intervenții la cei sus puși: pe tron, în senat, parlament, guvern, partid,
sau pe tîmpla Mitropliei și după un cortegiu de procese păgubitoare,
cîștigate cînd de "aliniat", cînd de Primărie, afacerea se încheia într-o
zi. Ori proprietarul se lăsa lehamite, secătuit de atîta caliceală ori se
prăpădea pe scările tribunalelor și urmașii vindeau beleaua ca să scape
de bucluc, ori casa se prăbușea într-o noapte, sătulă de așteptare și
putrezită de umezeală, iar stăpînulînspăimîntat devenea înțelegător și
se mulțumea cu cît oferise Primăria - ca la pomană - pe baza prețeluirii
cîtorva cetățeni onorabili - de obicei negustori.
Tracasat de judecăți și ponegrit de jurnale, cîte un primar mai drăcos
lua taurul de coarne și punea pe Medicul Șef al orașului săîntrunească o

280
comisie fulger, care să ceară îndepărtarea focarului de infecții din Ulița
Mare - căci de regulă zidirile hrentuite deveneau vespasiane publice. A
doua zi, pînă să se desmeticiască celîn cauză, pojarnicii sau antrepenorii
dărmărilor, mari amatori de materiale recuperate o și descompuneau în
lemnărie, tîmplărie și stive de cărămizi, rînduite ca la expoziție, urmînd
ca primarul să tragă toate ponoasele.
Cam așa avea să dispară vreun metru din capătul de sus al dughenilor
Otelului Pîrlita (1937) și apoi totul (prin 1940), un metru din dughenile
Ospeției hanului Armanu de pe colțul străzilor Ștefan cel Mare și Langa
(1906), după șase ani de hîrîială cu proprietarul, trecut, la urmă, pe
tărîmul fără bolți medievale, case istorice și Serviciu Tehnic.

Astfel se rășluia și Palatul lui Ghica

Deși a fost mai greu, metru cu metru, se ducea și fostul palat al Iui
Grigore Ghica (și Petru Șchiopul) din fața Curții Domnești, rămas cu odăile
de la stradă deschise după dărîmarea bolților și strîmtorarea trotuarului.
Apărat vreo 35 de ani prin felurite procese și intervenții de ultimii
proprietari (familia Daniel), bătrînul palat ajungea în zilele celui de al
doilea război mondial. Părea că totul s-a sfîrșit dar proprietarul nu s-au
lăsat nici atunci. Dezmoșteniți și alungați din case, au deschis alte
procese și au obținut amînarea demolării chiar în ziua cînd lucrătorii
Primăriei se urcaseră pe ziduri să dea jos acoperișul.
S-au plîns apoi Con ducătorului Statului, i-au înfățișat temeiurile
istorice și au obținut păsuirea tocmai cînd primarul, furios, convinsese
jurații să încheie tărășenia hardughiei din fața Palatului Administrativ.
Dar numai puțină vreme. În locul multașteptatei salvări a bătrînelor

În prim plan, la stînga, casa Ghica

281
ziduri - pentru păstrarea cărora se propunea un portic de trecerea
trotuarelor și refacerea bolților mai înapoi datorită intervenției
autorităților locale sosea ca un trăsnet o hîrtie cu numărul 40755, de la
Ministerul de Interne, ce slobozea mîna primarului să-și îndeplinească
"obligațiile care îi revinîn decembrie 1943, corpul principal al palatului
se nimicea ca orice bîjglă, rămînînd pentru posteritate în arhivele
tribunalelor, teancuri de acte, decizii, cereri, dezbateri și sentințe, prin
care ocrotitorii lui: proprietarii și juriștii Iașilor - avocați și judecători -
i-au apărat, cît au putut existența. Scăpase aripa lungă cu zeci de odăi
asemănătoare unei cazarme ce mărginea odinioară ograda Hanului
Turcesc și ținea loc de gard Școlii Gh. Asachi, pînă prin anii ‘70 cînd
cădea și aceasta pentru a se face loc marelui bulevard ce se croia. În fața
ei se amplasase în primăvara anului 1968 placa comemorativă a evenimentelor din 27
martie 1848, socotite a se fi petrecut în localul ocupat de Hanul Petersburg.

Aripa nouă a caselor Ghica, în stînga (foto I. Mitican)

Și se contura bulevardul lui George Melidon

Pe temelia bolților retrase sau dărmate de aliniere se ridicau noi
zidiri și palate comerciale. Astfel apărea clădirea Băncii Leul, proiectată
de arhitectul Școlari (1906) pe locul unor vechi construcții ale chiriarhiei
catolice, în colț cu strada cea nouă Trei Ierarhi (nr.56-60). O secondau
alte două clădiri cu etaj intre care una cu statuiete în ogivele fațadei.
După Mitropolie urma palatul Expoziției obiectelor lucrate în
mănăstiri și al Librăriei anexe, (astăzi Librăria Mitropoliei și birourile
Agenției de Pelerinaj), ridicat prin anul 1936 după planurile arhitectului
282
 Clădirea Centrului Cultural Mitropolitan, la stinga și Materna, la dreapta
tătărășan Mihai Stoian și dublată, ca în oglindă prin 1980, pentru
modernul magazin Materna cu lucruri pentru copii (acum desființat).
Șef de proiect a fost Teodor Ungureanu, iar inginer constructor Constantin Firtea -
"Flacăra lașului", 12 iunie 1981.
Cam pe atunci, pe la 1905, se construise de inginerul A.O.Kiesser și
blocul cu același nume (unde-i acum Librăria “Mihai Eminescu”), pe locul
fostelor bolți. Vizavi în grădina lui Neuchotz se ridica blocul fraților
Hirchensohn (1905), urmat de hotelul Continental din 1911. Dispăreau
și bolțile cu dugheni din Ulița Golia, ale bancherului Neuchotz, arse în
noaptea de 30/31 ianuarie 1909. Pe locul lor, ultra central, frații Adolf și
MarcusBraunștein cu arhitectul H.Clejan ridicau palatul destinat inițial
pentru hotelul Europa (în care se adăpostește marele magazin pictoricesc cu sala
Cupola, cît și un centru CEC).
Strada Ștefan cel Mare cu un șir de spații comerciale noi rînduite
unul după altul, la față, în ganguri și pasaje, lua înfățișare modernă,
păstrînd totuși alura de stradă veche.
Aici se găseau în anul 1932 vreo patru magazine de mătăsuri: La
Serilanaca (nr.2), La Seta (nr. 8), La Trinaco și La Eugen Catelli (nr. 11);
cinci consumuri și băcănii: Consumul Unirea (nr. 21, DuffMoses (nr 36),
IancuFroim (nr.39), Comerțul Colonial (nr.68), Importul (nr. 73), două
magazine de mobile: La Hirsch (nr.5) și La Bazarul Universal (nr. 11), două

283
 Fosta Piață Cuza Vodă (astăzi 14 Decembrie 1989)
sticlării: La FrațiiHirchenshon (nr 2) și La Cristal (nr 5), patru librării și
anticării: Universala (nr.8), Edison (nr.20), Aberman (nr30), Cultura
Românească (nr. 35); trei magazine de tricotaje și ciorapi: La Hercules
(nr.13), La Texta (nr. 17), La Lolita (nr.19) și cele mai mari magazine de
galanterie, pînzeturi și stofe multinaționale. Firmele, toate păstrau
parfumul veacului trecut și particula caracteristică "La": La Magazinul
Elitei și La Ghem (nr.2), La Atlas și La Glob (nr. 3), Au Bon Marche și La
Femina (nr. 11), La Steaua (nr. 28), La Furnica (nr.33), La Magazinul
Doamna (nr.35), La Britania (nr. 48), La Magazinul Francez (nr.54), La
Frații Aronovici (nr.60), La Fr. Vartparonian (nr. 60), La Bernhard
Kaufman (nr.67).
De la ele și luau clienții cu argumentul calității superioare și al
ieftinității la prețuri, reprezentanții celor mai renumite postăvării
românești: Primăvara (nr.19), Avîntul (nr. 29), Franceza (nr.38), Buhuși
(nr 65), fără a-i lăsa muritori de foame nici pe slujitorii celui mai mare
depozit de haine gata: La Derby(nr.23).
Păstrîndu-și caracterul de City al Iașilor, tot pe atunci în strada Ștefan
cel Mare, în jurul Băncii Naționale (nr.51) se adăposteau vreo
treisprezece bănci și societăți de economie, încuscrite, cu casetele și
depozitele pline de polițe, bancnote, acreditive și acțiuni internaționale:

284
Credit și Industrie (nr.8),
Banca de Comerț (nr.ll),
Moldova de Jos (nr.ll, E.
Marcovici (nr. 15), Credit
Mărunt și Economie (nr,30),
S.O.Groswald (nr.32),
Comerciala (nr.38), Zenis
(nr.69), Frăția Moldovei
(nr.19), Prima Societate de
Economie - ctitoria lui Ion
Creangă - (nr.49), Asigurarea
Adriatică (nr.l5) și încă
multe aciuate pe străzile
megieșe. Prin dreptul lor
foiau aceiași agenți de pe la
1870, dar cu alte fețe,
Localul “Prima Societate de Economii"
înfățișări și straie -
smochinguri, gambete - discutînd aprinși procente ș cote, acțiuni și
cursul devizelor la marile bănci din Londra, Amsterdam, Paris, și Viena.
Fiindcă schimbul valutarii preluase Banca Națională, cele vreo 10 case de
schimb existente pînă prin 1926 la numerele 28-44, aveau alte îndeletniciri.
Privite cu duioșie, se mai țineau copăcel bolțile scunde din colțul
străzii Langa ale Hotelului Splendid - fostului Ilie Armanu -, retezate
totușiîn tăiușul alinierii, dughenile la fel de mici ce aparținuseră fostului
han Ghimici și dughenile de vizavi din fața Pîrlitei și Bisericii Sf. Dumitru
Balș. Uitată un timp pe colțul străzii Mîrzescu (acum Gh.I.Brătianu) spre
casa roznovenilor rămăsese neclintită clădirea de la numărul 43. Avea
un cat și cerdacuri suite pe șarampoi groși cît copacul de care-și
priponiseră murgii, odinioară, dregătorii domnești poftitori de o
sîngeacă sau săcărică de la străvechea locantă uitată între ei. Cum mai
înainte s-a arătat, și aceasta, cît și celelalte vecine (nr.39,41) și clădirele
din spate înșirate în lungul străzii Mîrzescu, între care se păstra și vestita
tipografie Goldner ca și grădina Pomul Verde își aveau soarta hotărîtă încă din
anul 1892, la amplasarea Teatrului Național cu fața spre Mitropolie, a
cărei vedere era acoperită de ele și de grajdurile Palatului Roznovanu.
Faimoasa deschidere era atît de dorităîncît pe la 1935, cînd proprietarul
de la numărul 43 a făcut imprudența să dărîme vechea
285
 16 aprilie 1971 - foto din “Flacăra lașului”
zidire pentru a clădi un bloculeț lîngă Roznovanu, i-au sărit în cap
sumedenie de târgoveți: gazetari, studenți și profesori, doritori să se
elibereze mult așteptata vedere a Teatrului. Lucrarea se săvîrșea între
anii 1969-1971, iar în aprilie 1971, buldozerele și lamele nivelau terenul
fostelor clădiri din fața Teatrului.

Clădirile din fața Teatrului, unde trebăluiau buldozerele de mai sus

286
 Alte "vechituri", din celălalt colț al uliței Mîrzescu își așteptau și ele
sorocul, căci planul modernizării ținea cu tot dinadinsul să transforme
bătrîna Uliță Mare într-un falnic bulevard, tras la linie din Piața Palatului

Casa cu cupolă din colțul străzilor Ștefan cel Mare și Mîrzescu (Dobrogeanu-Gherea)
Administrativ (Culturii) și pînă în Piața Unirii, încît viteazul voievod
Ștefan cel Mare și domnitorul Unirii, Alexandru Ioan Cuza să se vadă de
pe soclurile nemuririi și să se felicite
pentru mărețele lor fapte. Astfel cădea
și clădirea cu cupolă din colțul străzii
Mîrzescu (Dobrogeanu-Gherea), ce
adăpostea o alimentară.
Fiind necesară îndreptarea
cotului din dreptul străzii Lozonschi

se pornea începînd din 1947.

Clădirele ce se opuseseră aproape
60 de ani în fața bulevardului,
cădeau una după alta, dînd cale
287
liberă "străpungerii"spre Piața Unirii. Marile manifestații pornite de la
Palat și terminate în Piața Unirii (și ea intrată în prefacere și lărgită de la 3550 mp
la 21800 mp, în 24 mai 1948), aveau cale liberă. Deschiderea se sărbătorea în
ajunul zilei de 21 decembrie 1948 cu un mare meetingîn care coloanele
de elevi, studenți și lucrători defilau la lumina fascinantă a torțelor
aprinse în Piața Palatului și adunate într-o mare de făclii în Piața cea nouă.
Pe făgașul noului bulevard se ridicau unul după altul zveltele zidiri ale
turnurilor (1960-1964), existente și astăzi în care se instalau marile
magazine ale anilor aceia: Guliver, pe colț, cu lucruri ieftine pentru
copii,uriașul Electrotehnic cu aparatura de radio și electrocasnică - toată
românească - urmat de un magazin foto-muzical (unde-i acum un
cabinet medical). După ele se așezase Librăria Junimea cu teancuri de
cărți editate în mii de exemplare.
Cam pe atunci
(1956-1958) se
“duceau" și bolțile
dughenilor scunde cu
obloanele ferestrelor
rezemate în trotuar,
ale fostului han
Ghimici - numit și
Victoria, prin 1909
(cînd a ars în noaptea
de 27-28 februarie).
Țineau colțul străzii
Lozonschi, unde le-a
prins sistematizarea
cea nouă. Dărîmarea
lor pentru a face loc
unei construcții uriașe
la vremea aceea, se
petrecea cu duioșie
Dughenele Ghimici, în casele mici de la de cei ce mai știau că
capătul străzii
la numărul 28 a
dăinuit multă vreme după 1889, Librăria Școalelor, din care străbunicii
cumpăraseră, numai cu un leu. cărțile ce popularizau scrierile autorilor
români, editate de frații Șaraga. Alături se aflase și bolta de la numărul

288
30, cu Librăria, Anticăria și Tipografia Akerman, altă instituție culturală,
adesea pomenită, în Iașii dintre cele două războaie.
La coasta lor, mai la vale, într-o odăiță ferecată, de la numărul 36
sălășluia bancherul dar și marele ebraist Moses Duff, la care venea adesea
în ospeție Gala Galaction. Aplecați asupra vechilor texte ebraice gazda
și musafirul căutau înțelesurile potrivite pentru Biblia, pe care o
traducea eruditul scriitor.
Pămîntul străpuns de hrube peste hrube, primea primul bloc al străzii
și al Cooperației Meșteșugărești (1959), cu cîteva unități pentru prestări
de servicii, o spațioasă și elegantă Frizerie și un Artizanat, pe colț, toate
împărțite și reîmpărțite în zilele noastre, de mulțimea prăvăliilor deschise prin ele, ce
au ocupat și intrarea străzii Lozonschi. Atunci dispărea și rîndul dughenilor
înghesuite pe ulicioara din spatele celor de la Ulița Mare, tăiată din strada
Lozonschi și între care se mai păstra un acaret înalt, cu etaj, mai
simandicos ce adăpostise împreună cu acel din ograda Seminarului,
faimosul han Ghimici (Ghimeș) și, după unii, hanul Petersburg. Dincolo
de strada Lozonschi se instala și Casa Modei în alt bloc, mai chipeș. Pe
locul hanului Pîrlita și al celorlalte clădiri dinspre Teatru se înălțau
blocurile Gioconda și Cina (1976-1978).

Se spera să rămînă măcar Palatul lui Grigore Ghica,

din coasta Curții Domnești
În iureșul prefacerilor la mare viteză, efectuate uneori fără multă
chibzuială și cu mari sacrificii, era amenințată cu dispariția și bătrîna
zidire legată de amintirea domnitorului Grigore Ghica. Se păstrase căci

289
aveaocupanți, pînăîn 1986, Notariatul de Stat al Județului Iași (locatarul
clădirii vechi din partea dreaptă a fostei bolți de intrare) și Tribunalul
(locatarul clădirii noi din stînga cu etaj a fostului Liceu “Alexandru cel
Bun”). Se demolase tot rîndul de case dinspre Podul Roș. Rămasă
stingheră într-o parte și nu supăra pe nimeni. Avea alura de cetate și
păstra un interior specific cu o curte mărginită de săli și portice ca la o
veche școală sau academie, semănînd, cu curtea Universității din
Cracovia. Drept mărturie între vechile zidiri se găsea turnulețul fostei
cazarme a grenadierilor. Ansamblul se potrivea pentru amenajarea
unui muzeu școlar sau a unei biblioteci sau macara unui internat.
Aici primise domnitorul Grigore Ghica pe dregătorii domnești, consulii si
jăluitorii, cum fusese școlarul V. A. Urechea, care lăsa istoriei o întîmplare
petrecută în în aripa dreapta a fostului liceu, locuită de domnitor. Mai tîrziu aici
ședea fiica Aglaia și soțul Lascăr Rosetti Răducanu
Dorindu-se menținerea ei de către mulți
ieșeni iubitori ai vestigiilor orașului, autorul
publica articolul Palatul domnesc din ulița
Podu Roș în "Flacara Iașului" din 8 martie
1987. Dar fără succes. Peste cîteva luni era
și acestă veche zidire dusă în cimitirul
romanticului Iași. Unii edili și sfetnici
năzuiau ca în noul peisaj să rămînă numai
Palatul Culturii, vizibil din toate părțile.
Datorită modernizării grăbite plecau
regretate, de pe harta străzii și masivele
clădiri ale fostelor zărăfii din veacul Unirii,
ce adăpostiseră mai la urmă câteva hoteluri
faimoase: Englez (1912) la numărul 42,
Bursa la numărul 40, dimpreună cu căsoia cu etaj, subterane și hrube
întortochiate din fostul Han al Poștelor (nr 38), stăpânit și de bancherul L.
Kahan - ctitorul sinagogii lipită de zidul palatului domnitorului Mihalache
Sturza - apoi de Societatea pentru asigurări Patria (1905), Dacia (1907), de
Banca Comercială, preluată de bogata Eforie a Spiri doniei, iar prin 1960
lăsată pe seama Întreprinderii de Ape.
Nedorita lor pierdere aducea și o descoperire. Scormonind cu
șpaclul pămîntul și molozul zidurilor prăvălite de un escavator peste
vechile temelii, în ianuarie 1982, arheologul Nicolae Pușcașu găsea
290
zidurile unei Curți medievale,
anterioare anului 1400 - prinse în
subteranele fostului han.
Amenințate cu distrugerea de
mașina ce începuse săparea
fundației noilor clădiri,
neînfricatul arheolog se urca in
cupa sa și nu cobora decît atunci
cînd obținea păsuirea, după care
Sinagoga Kahan
a alergat la primul secretar al
județului, să oprească continuarea lucrării.
Ajutat de elevi și studenți entuziaști - ce trăiau istoria țării cu tot
sufletul, vizitînd emoționați muzee și relicve strămoșești - lucrînd cu

Planul fostelor clădiri cu ronda ce avea diametrul de 15,2 m

 i

șpaclul zile de-arîndulîntre 1 ianuarie și 20 august 1982 (vreo 32000 de

ore), a dezgropat din adîncul pămîntului pereți, ceramică, monede, și
alte relicve mărturisitoare ale timpului înălțării străvechilor ziduri. Cu
ajutorul lor și cu ochii minții a refăcut pe hîrtie clădirele multicentenare,
arătînd vizitatorilor un Iași nebănuit, scos din pămînt. Visa refacerea lor,
măcar parțială și rezidirea unei presupuse biserici. Levedeaînconjurate
cu plăci indicatoare și mari panouri informative despre trecutul lor în
anii furtunoși atît de îndepărtați. Perseverent, reușise să convingă
autoritățile să înceapă lucrări de consolidare, să toarne o placă de beton
deasupra pentru protejare și chiar să instaleze un uriaș cub luminos. Îl dorea
înzestrat cu lentile prin care lumina soarelui să se împrăștie în subterane,
ca la celebra piramidă de la intrarea vestitului Louvre, fala Marelui Paris.
Entuziași, unii dintre dregătorii timpului de atunci, îi promisese chiar și
rezidirea fostelor clădiri, probleme financiare neexistînd. Le prezenta în
vastul material științific Mărturii de civilizație și u8rbanizare medievală
descoperite în vatra istorică a Iașilor, publicat de "Revista muzeelor și
monumentelor", nr.2 - 1983. Studiind aspectul istoric al straturilor,
cercetătorul N.A. Ursu, după părerea sa, localiza între ziduri Palatul
domnitorului Constantin Duca care, potrivit cronicarului, și-ar fi construit
case lîngă Mitropolie (1700-1703). Publica în acest sens articolul Palatul
domnitorului Constantin Duca (“Opinia", 11-12 februarie 1992)
Visător, cum era totdeauna, arheologul N. Pușcașu abia aștepta ca
prețioasele subterane, mîngîiate cu mînile sale și ale tinerilor care l-au
ajutat la scoaterea din țărînă, să devină un punct de atracție al turiștilor
și suferea văzîndu-le după 1990, pline de necurățenii și devenite locaș
de întîlnire al unor... sataniști... și-i plîngea sufletul simțind neputința
292
autorităților pe care le credea mai darnice și înțelegătoare cu trecutul.
Lucrînd neostenit și descoperind alte urme străvechi, însemnate in
teancurile de note si filme rînduite ca niște comori în micul lui laborator
de la etajul Palatului de Cultură, trecea în cealaltă lume anonim, cu visul
neîmplinit, rămas ca un testament pentru urmași. Ce trebuie împlinit!
La fel, regretate dispăruseră într-o noapte si străvechile bolți
ale spițăriei Lochmanilor devenită Herțen-berg și Linde cu firma
La Sănătate, din colțul
străzii Costache Negri,
păstrate cîțiva ani în
venerație si apoi lăsate la
demolare, de acei care
aveau în mînă condeiul
sistematizărilor (1977).
Aparținuseră stolnicului
Iordache Costache, care le
vînduse în aprilie 1757 lui
Lochman Gherarful.
Rămîneau doar
fundațiile ascunse sub
iarba din marginea Clădirea Farmaciei Lochman
sediului Consiliului
Județean și Prefecturii, de unde într-o zi s-ar putea dezgropa, cum dorește
arhitectul NicolaeVericeanu “artizanul Casei Pătrate "(“Ziarul de Iași”, 11 noiembrie 2003)
Străvechea clădire cu bolți,
pulverizată, lăsa locul
modernului așezămînt Casa
Cărții, care se putea retrage
mai spre Banca Națională sau
îngusta cu cîțiva metri,
păstrîndu-se alături zidirea
strămoșească contemporană
cu domnul Unirii. Rămăsese,
de altfel, singură relicvă,
aproape neafectată a străzii
medievale, izolată după
Farmacia și Casa Pătrată învecinîndu-se
un timp (1972) demolarea grupului de
clădiri (nr. 39 - 61) dintre
293
strada Costache Negri și strada Anastasie Panu. Între ele se aflase și
cochetul cinematograf Scala,cu acoperiș mobil, din anii ultimului război,
folosit un timp de Teatrul Evreiesc.
Astfelîncet,încet, seînfăptuia Visul poetuluiGheorghe Melidon și
al făuritorilor Unirii, înfiripat în jurul meselor șchioape din bolțile
Hanului Petrea Bacalu, la Binder sau la Pîrlita și rotunjit în uriașele
saloane ale bătrînilor boieri ce și-au trimis fiii pentru studii în străinătăți,
să vadă lumea marilor orașe și să se adape la izvoarele culturii europene.
Dar ce păcat că înfăptuirea fusese prea destructivă...
Pe vatra bătrînei Ulițe Mari, strimte și strîmbe, rămînea noul bulevard
Ștefan cel Mare - canonisit după 1990 și Sfînt - în care pe lîngă strălucitoarele

monumente: Palatul Culturii, Tiparnița lui Dosoftei, Trei Ierarhi, Complexul

Mitropoliei, Primăria Municipiului Iași, se păstrează și clădirea Băncii Leu,
"burgul"catedralei catolice, vechea ospeție (devenită Artizanat) a fostului
han IlieArmanu (Hotel Moldavia, Hotel Splendid, Hotel Europa),din colțul Străzii
Langa - ultima zidire dintre dughenile boltite de odinioară.
Vechile clădiri, zgîlțite de cutremure și răscroite de bombe,
sporovăiesc, în nopțile argintii, cu vecinele de peste drum: Prima
Societate de Economie, Banca Iașilor și privesc pe sub streașină,
nostalgice spre suratele din preajma Hotelului Continental (capătul
fostei străzi Ștefan cel Mare), rămase neatinse de aripa timpului
neîndurător, ca o amintire tîrzie din fosta Uliță Mare, a anilor 1900.
294
 Păcat însă că sunt prea puține și s-au pierdut multe dintre acele
legendare. Cu oarecare grijă ele puteau fi păstrate și ar fi dat mai mult
farmec bătrînei Ulițe Mari, Mai ales că sistematizatorii anilor 1970-1980
aveau la îndemînă fonduri uriașe de stat, cu care puteau consolida,
reface, repara, retrage, rezidi clădirile prețioase. Cum procedau și
procedează colegii lor din marile orașe europene unde se întîlnesc sute
de străzi cu înfățișare medievală, aducătoare de vizitatori ce se
fotografiază și hoinăresc încîntați prin ele ascultînd întîmplări și legende
de care nici Ulița Mare nu duce lipsă.

Drept încheiere
Aici, la răspîntia străzilor Ștefan cel Mare și Cuza Vodă, ne oprim.
Nu pentru că ulița din poveste s-ar fi sfîrșit. Nici vorbă. Cum prea bine
se știe, pe vremuri mergea pînă dincolo de poarta intrării la Grădina
Publică, unde se afla și Bariera Podul Verde. Stăm din motivul că anul
trecut am văzut pe îndelete Ulița Pavelei de Lemn, plimbîndu-ne "Din
Tîrgu Cucului în Piața Unirii", iar mai înainte (în 2002), am făcut o lungă
și nostalgică plimbare pe "Strada Lăpușneanu de altădată".
Ne-a mai rămas, puțin cunoscut, capătul de sus al Uliței Mari, Copoul,
numit și Podul Verde, pe care sperăm să ne întîlnim la anul.
Să fim cu toții sănătoși.

Bariera Podul Verde sau lașul văzut de la Copou (M. Vorobieff, 1834)

295
 Cîteva păreri despre vechile volume:

Un veac prin Gara Iași

“Printre semnatarii unor pastile de istorie feroviară în Lupta CFR și Revista
CFR, din anii 1968 -1970 se găsea și unul de la Iași, pe care aveam să-l cunosc
personal, atunci cînd se arăta și pe la Cronica cu tot felul de propuneri în calitate
de Președinte al Comisiei de Turism Municipale (pe linie sportivă), oțărîndu-se,
căci edilii de pe atunci se împiedecau cam mult de vechile zidiri.... Într-o zi mi-a
pus în brațe un teanc de foi bătute la mașină cu rugămintea să-mi arunc ochii prin
ele- Așa că m-am apucat de citit paginile ascunse sub titlul, de loc urît: Un veac
prin gara Iași. Bănuiam o monografie tehnico-economică, întocmită de un inginer
prin definiție om al schemelor, cifrelor și tabelelor, dar am avut surpriza, plăcută
să găsesc un șir de evocări emoționante ale anilor ce au trecut peste străvechiul
Iași și peste bătrîna sa poartă - gara - cu zidurile înegrite de fumul miilor de
locomotive și lespedele pardoselilor roase de bocancii celor trei războaie... Din
întreaga alcătuire se constata că, de fapt, gara i-a slujit autorului și ca pretext
pentru incursiuni îndrăznețe și fericite ...și în viața orașului, legînd bine poarta
de cetatea ce o slujește. (Aurel Leon, Cuvînt de început, 1983)

Cu Mihai Eminescu și Ion Creangă prin Tîrgul Ieșilor

“În aproape 200 de pagini Ion Mitican și-a propus un itinerar sentimental în
compania lui Eminescu și Creangă pe străzile de altădată ale Iașilor...Unele fraze
reprezintă adevărată literatură, prin forța de de evocare, colorit, armonie
reliefarea unor trăsături fizice și psihice, descrieri de interior, vioiciunea
dialogului, etc.... Totulrînduit cu o anume știință fac din această lucrare un ghid
interesant pentru turiștii care vor să se instruiască și să aibă un prilej de mare
desfătare sufletească (G. Bădărau, Mari scriitori pe străzile lașului,
“Evenimemtul”, 27 octombrie 1992).
“Fascinat de ideea că poate merge pe urmele celor doi mari scriitori (Mihai
Eminescu și Ion Creangă),reconstituindu-le drumurile, prin cele mai nebănuite
cotloane, Ion Mitican și-a cheltuit timpul liber de la slujba sa inginerească, din
ultimile două decenii în cercetarea arhivelor și publicațiilor de epocă, reușind
astfel să trăiască în tîrgul de odinioară. Cu o tandreță tipic moldovenească ,
cititorul este introdus in atmosfera de atunci, fără a uita că e vorba de o evadare,
deci cu repere de orientare în prezent,. Mitican are talent de povestirorși ceea ce e
mai important scrie cu pasiune cu poftă de retrăire a acelor vremuri...! (Aurel Leon,
Cu Mihai Eminescu și Ion Creangă prin tîrgul Ieșilor," Opinia" 27 septembrie 1991)

Cu Iașii mînă-n mină, voi II, de C. Ostap și I. Mitican

“Multe așezări urbane, din Europa sau de peste mări și oceane și-ar dori să “dețină”
între grațiile bibliotecilor, arhivelor pe admirabilii ingineri- cronicari- cercetători-
scriitori Constantin Ostap și Ion Mitican. Urmași ai memoraliștilor de tip Iacob
Negruzzi (Amintiri din Junimea) și George Panu (Amintiri de la Junimea din Iași),
confrații noștri sunt oameni în toată firea, povestitori talentați, învingînd inerții
296
și prejudecăți cu o superbie demnă de pildă. Dinamici, dezinvolți, citind pe ruptele
(de la colecții de ziare vechi la cărți semnate de Ionel Teodoreanu sau de Aurel
Leon, de la acte de proprietate la planuri de urbanism, de la plăci memoriale la
inscripții din cimitire, de la Dacia Literară la Convorbiri Literare, mai vechi și mai
noi), de o modestie creștinească rară, enoriași substanțiali ai lașului, ne oferă un
spectacol memorabil savuros..."(Lucian Vasiliu, Mînă-n mînă, literatura și
ingineria, martie 1997.)
“Constantin Ostap și Ion Mitican fac- spuneam - un cuplu ideal pentru asemenea
lucrări (despre Iași), primul este mai meticulos , mai robit informației istorice,
dînd aer “științific “evocărilor sale, un om de arhivă de bibliotecă. Al doilea e mai
“boem ”, lasă imaginația să lucreze liber, și scapără adeseori din condei pagini de
presă în buna tradiție a lui Sadoveanu, N.A.Bogdan, G. Lesnea și Aurel Leon: el
nu-și amintește nici nu reconstituie ci evocă... în cei doi ingineri se ascund un
istoric și un prozator... (Ioan Holban, lașul văzut de doi ingineri, “24 de ore,” 21
august 1997)

Romantica istorie a Palatului Roznovanu

“Ion Mitican tratează bibliotecile și arhivele ca pe un soi de drog. El se îmbibă
de informații pentru a fi liber să fabuleze. El ia un personaj, o situație, un
document și le răsucește pe toate fețele pînă cînd în inima de hîrtie începe să
bată pulsul legendei. Istoria palatului Roznovanu e un roman cu mistere, scris
parcă în urmă cu jumătate de veac cu tocul muiat într-o călimară romantică.”
(Val. Condurache, Ficționarii, “Monitorul” 19 ianuarie 2001)

Strada Lăpușneanu
“Mișună prin Iași două personaje din altă lume... Sînt întotdeauna foarte
grăbiți și extrem de politicoși... îndeobște fiecare cară după el un gentoi de piele,
pe cît de ponosit, pe atît de burdușit cu cărți, manuscrise, fotografii vechi și cîte
cele... Cărțile lor au au titluri duioase, ce par scrise acum un veac: Uzina de lumină,
Cu Iașii mînă-n mînă, Gara amintirilor, Romantica poveste a palatului Roznovanu,
Parfum de Iași, Strada Lăpușneanu de altădată. Unele au fost scrise si semnate în
tandem, altele separat. Ei refac străzi (precum emblematica Lăpușneanu),
construiesc clădiri, înalță monumente, scociorăsc după documente, fixează,
repară, mută despică, și unesc firele unui oraș de altădată, pe care ni-1 fac mai
vivant decît acel de acum. Te apucă nostalgia. Ieșind din cărțile lor retroactive și
preumblîndu-te prin Iași, parcă îți găsești mai multe puncte de reper, deși te încearcă
sentimentul ciudat că te afli într-un alt oraș, într-un alt timp și într-un alt spațiu, al
legendei..”(Nicolae Turtureanu, Doi nostalgici. “Ziarul de Iași, 1 iulie 2003).
Recent a apărut în editura Tehnopress un volum semnat de acest iubitor al
lașului cu titlul Strada Lăpușneanu, volum care atrage atenția din mai multe
puncte de vedere. Pe de o parte prin bogăția elementelor de istorie, pe de altă parte
prin frumusețea evocării acelei străzi care nu poate fi uitată de nici un locuitor al
orașului... " (Liviu Moscovici, Viața Noastră, 28 mai 2004, Tel-Aviv, Israel)

297
 Primăria municipiului Iași de C. Ostap și I. Mitican
‘"Urmași ai memoraliștilor ieșeni Iacob Negruzzi, G. Panu, Vasile Panopol,
fideli demersului spiritual major, autorii ne desvăluie într-o cheie proprie,
întîmplări din dulce tîrgul Ieșilor, ce țin de istoria trecută sau mai apropiată.
Autorii merg pe linia de in vestigație a lui A urel Leon, întemeiată pe inteligență și
spirit de observație și dăruiți cu har scriitoricesc ne desvăluie un oraș ce merită
tot efortul de abnegație și dăruire..." (Olga Rusu, Memoraliști ieșeni, "Dacia
Literară", nr 44, 2002)

Din Tîrgul Cucului în Piața Unirii

"Ion Mitican se dovedește a fi un cercetător meticulos și pasionat al arhivelor,
folosind cu pricepere documentele găsite...Ceea ce a dorit Ion Mitican i-a reușit...”
(G. Iosub, “ Minimum”, mai 2004, Tel-Aviv, Israel)
"Tîrgul Cucului, între legendă și istorie, impresionantă evocare a unui cartier
ieșean...în Iași a existat o obște însemnată de evrei obște care trebuie cunoscută,
obște care trebuie să i se permanentizeze memoria. Anii trecuți mai multe cărți
remarcabile dedicate lașului au poposit în rafturile librăriilor și ale bibliotecilor
...în rîndul acestora însă, un loc aparte îl deține o carte de excepție, o carte
uluitoare, care a fost așteptată de mulți, a fost așteptată vreme îndelungată, o
carte care , în sfîrșit, reabilitează și reînvie în fața noastră un vechi cartier al
lașului... Este vorba de volumul lui Ion Mitican Din Tîrgul Cucului în Piața Unirii,
itinerar sentimentalei, Tehnopress, 2003)). ...Pagini scrise cu un talent deosebit,
cu mare forță a evocării, care te face să nu poți lăsa cartea din mînă...” (Liviu
Moscovici," Viața Noastră”, 23 iulie 2004, Tel-Aviv, Israel)

298
 Cuprins

Capitolul 1
De la Curtea Domneasca la Trifestite............................................................... 7
Plimbare pe vremea Unirii....................................................................... 7
Palatul lui Petru Șchiopu și un faimos “otel"
cu adresa rătăcită: Sânt Petersburg..................................................... 13
Găzduit o vreme pe unde-i acum Liceului Național........................ 15
...Apoi pe strada Golia.......................................................................... 16
...Și în Ulița Princiară sau în casa ghiculească?............................ 18
Alt han vestit care nu mai este: Hanul Turcesc............................... 23
...Și o statuie ușărnică........................................................................... 24

Capitolul 2
Catedrala Neamului de la Treisfetite.............................................................. 25
Pe Ulița Boierilor se construiește o biserică aurită
pe care “nu-i chip s-o descrii cu limba sau cu pana“................... 25
La Trei Ierarhi se deschidea primul Colegiu numit și
“Academia Vasiliană" ......................................................................... 33
...Dar care apoi se risipea, urmînd pierderea domniei,
a averei și înrobirea preafrumoasei Doamne Ecaterina..................... 34
Un Cavaler din umbra Trei Ierarhilor cutreieră Europa................. 39
La Trei Ierahi vine în ospeție împăratul “moscheiesc",
Petru cel Mare, iar pentru veșnicie Dimitrie Cantemir
și Alexandru Ioan Cuza........................................................................ 40

Capitolul 3
Mica Grecie de la Iași........................................................................................... 42
Maiîntîi cu școala la Trei Ierahi........................................................... 42
Pe Ulița Mare se vorbea grecește ca la Atena.................................... 43
Printre oaspeții de la Trei Ierarhi este găzduit și
Regele Poloniei.........................................................................................46
Școală Domnească de la Trei Ierarhi se mută la Sfintul Sava................... 48

299
Școala aceea avea și clase de latină și “arăpească"........................ 51
în anul 1749 sunt poftiți la școală și copiii "prostimei”
(mai mari de trei ani)............................................................................... 53
Iar la Trei Ierarhi se slobozeau “vecinii”-
țăranii moldoveni înrobiți.................................................................... 54
Boierii vorbeau numai cu Evghenestate, Arhonda și Frățica............ 55
Tot Mavrocordat, cucernicește “fimeile nărăvașe”,
punîndu-le Ia rugăciuni în Mitropolia Veche..................................... 57
Urmașul său țintuia de un stîlp, în piața publică,
pe acei ce pretindeau bacșișuri........................................................... 58
Pe Ulița Mare apărea “Facultas Artium".......................................... 58
La Iași se înființează Academia învățăturilor
și Epistimiilor (științelor)....................................................................... 59
Academia de la Iași, devenea școală însemnată a răsăritului................. 63
Pe Ulița Mare, în ograda Mitropoliei, se zidește localul
primei academii a Moldovei: Academia Domnească.......................63
Ctitorul Academiei avea un sfîrși tragic............................................ 66
Vechi nume de profesori uitați ai școlii din Ulița Mare................... 68
La Academie, pe Ulița Mare, se năștea...
o “Facultate de Construcții"cuînvățăturiîn limba română............ 73
Peste drum de Mitropolie se prezenta primul spectacol
în limba română....................................................................................... 76
“Parnassul” din Ulița Mare sau Grădina cu oratori
din ograda Mitropoliei............................................................................ 77
Școala roznovanilor................................................................................ 85
Zile furtunoase pe Ulița Mare din Iașii anilor 1820 ....................... 87
22 februarie 1821 - zi însemnată în calendarul grecesc.
La Iași se strînge Eteria, iar la Trei Ierarhi se întrunește
statul ei major......................................................................................... 91
Strașnica Întîmplare din Ulița Mare: la Trei Ierarhi
pornea războiul pentru Independența Greciei (1821-1833)................. 84
Primăvara anului 1821 la Iași.......................................................... 96
Pentru sprijinul acordat Eteriei, Veniamin Costache,
Mitroplitul Moldovei, primește carte de afurisenie
patriarhicească.......................................................................................99

300
...iar Patriarhul Constantinopolului și membrii
Sinodului sunt spînzurați............................................................... 100
Nu puține ecouri avea și Revoluția lui Tudor.................................. 104
Studenții Academiei din Ulița Mare - Eroii de la Drăgășani............. 105
Drumul salvării Drăgășani-Iași-Sculeni............................................ 106
Pămîntul nemuririi: Sculeni................................................................ 107
Ultimele clipe ale Eteriei din Moldova..............................................111
Pătimirile Ieșilor și ale Moldovei după evenimentul
de la Trei Ierarhi.................................................................................... 111
O carte uitată despre Iașii anului 1821: Jalnica Tragedie
........................... 113
Ecoul faptei de la Trei Ierarhi: viață nouă în Pricipate................. 123
Un ieșean, cel dintîi ministru de externe
al Greciei Independente...................................................................... 126
Capitolul 4
La Trei Ierarhi s-a născut și Societatea Junimea.................................... 129
Maiîntîi aflăm cînd s-a petrecut evenimentul................................. 129
Îl însoțim pe diaconul Ion Creangă pe sub turla Trisfetitelor............ 134
Și ne plimbăm cu Mihai Eminescu pe Ulița Mare............................. 138
De la Trei Ierarhi nu lipsea nici Veronica Micle................................ 143
Aflăm și despre o întîmplare a Sfintei Paraschiva,
petrecută sub turlaTrisfetitelor......................................................... 147
După veacuri de zbucium, cutremure și dese pîrjoluri,
biserica se restaura............................................................................... 149
...iar Sfințirea prilejuia o Serbare de pomină.................................... 151
După sfințire veneau și criticile........................................................... 155
Se considera că la restaurare se pierduse
“cel mai interesant locaș al lașului: Biserica cu Trei Altare”........... 157
Ne amintim si alte zidiri legendare care nu mai sînt:
dughenile de la Trei Ierarhi.................................................................. 161

Capitolul 5
Răscolindcenușa amintirilor între Treisfetite si Mitropolie.................... 163
Dăm peste “burgul"vechiuluitîrg......................................................163
Popas la hanul Ilie Armanu (Armeanu), gazda
poetului Mihai Eminescu......................................................................168

301
Fiindcă sîntem în Ulița Mare, avem prilejul
să aflăm unde s-a înființat Teatrul Evreiesc
în limba idiș și cîte ceva despre începuturile sale........................... 174
“Cronica "primului spectacol............................................................. 176
CuMihaiEminesculaTeatrulEvreiesc..............................................177
Se realizează un plan de peste 80 de ani........................................... 187
Și Mitropolia avea dugheni la față...................................................... 189
Ultimul adăpost al tezaurul României, înainte de
a porni în lungul său voiaj fără întoarcere........................................ 192

Capitolul 6
Popas la Roznovanu............................................................................................... 194
Palatul plin de istorii romantice.......................................................... 194
...care încep cu aceeea a cronicarului
MironCostin, decapitat pentru o vină închipuită.......................... 195
Aici se așezau Roznovanii...................................................................197
Se ridică un nou palat pe Ulița Mare.................................................... 199
Palatul rămînea lui Neculai al II-lea Roznovanu.............................. 201
Drept felicitare, tinerii însurăței căpătau
o sobornicească osîndă........................................................................ 202
Războiul din fața casei Roznovanu, pe Ulița Mare......................... 205
Candidatul la domnie Nunuță, zis și “NeculaialIII-Iea"
în loc de tron primea închisoare....................................................... 210
Neînvinsă, cucoana Marghiolița nu se dădea bătută
și lupta mai departe............................................................................. 212
Prințul Carol locuiește la Roznovanu............................................... 213
Palatul din Ulița Mare al regilor din Belgrad.................................... 216
Regele din Belgrad, pe trei sferturi ieșean...................................... 219
Tragedia din Belgrad se proorocise în Ulița Mare din Iași........... 221
O regină îndoliată se plimbă în taină pe Ulița Mare......................224
Se despărțea de Ulița Mare și faimoasa cucoană Marghiolița..... 225
Palatul aducerilor aminte.................................................................226
La Roznovanu se instalează Primăria.............................................. 228
...Și apoi se pregătește o reședință regală......................................... 229

302
...Pe care o vizitează principii Maria și Ferdinand,
dar n-au de gînd s-o locuiască............................................................. 230
Bătrînul palat se reînnoiește................................................................232
în locul regelui se așează tribunalele și armata..............................234
O fantomă roznăvănească apare ziua, în amiaza mare,
pe peronul Gării Iași............................................................................. 236
După multe peripeții și mutări, Primăria se întoarce
acasă, pe Ulița Mare - strada Ștefan cel Mare și Sfînt................... 238

Capitolul 7
Și între Mitropolie șl Magazia Miculi erau destule “minunății"...... 240
O zidire din Ulița Mare cere îndurare Cerului vreo
patruzeci de ani cu turlele ridicate ca niște
brațe omenești...................................................................................... 240
Ce era odinioară pe locul esplanadei și mai spre centru............. 243
Teatrul lui Appolo din Ulița Mare..................................................... 244
Și așa am ajuns în fostul “City"al Ieșilor........................................... 248
Întîiul bancher al Moldovei ședea în casa
„primului teatru ieșean" ?.................................................................. 253
...Ne oprim și la Curtea Domnitorului Mihail Sturza..................... 254
Pe aici se găsea și prăvălia lui Neculai Ioan...................................... 258
Locul unde eroul lui Costache Negruzzi a cumpărat
pălărie nevestii..................................................................................... 260
Bătălie pentru Piața cea Nouă.............................................................261
Magazia de unde și-a cumpărat peruca
Gahița Rosmanovici - amica lui Iorgu de la Sadagura,
eroina lui Vasile Alecsandri................................................................ 262
Ulița Mare înghițea și capătul nordic al Uliței Golia
........................................ 265
Studioul unde s-a fotografiat Mihai Eminescu în anul 1884............ 267
Astfel găsim și ultima așezare a hanului Sânt Petersburg
devenit Europa și apoi d’Europe........................................................ 269
Întoarecere cu ochii reveriilor pe Ulița Mare.................................. 270
...Cu scurtă incursiune pe Ulița Pavelei de Lemn............................273
Pe ea a început nenorocirea asfaltării...............................................275
...Urmată de pacostea alinierii............................................................ 277

303
Astfel se rășluia și Palatul lui Ghica................................................... 281
Și se contura bulevardul lui George Melidon................................... 282
Se spera să rămînă măcar Palatul lui Grigore Ghica,
din coasta Curții Domnești.................................................................. 289
Drept încheiere...................................................................................... 295

304
De același autor:
Radiotelefoane - principii, Editura M.T.Tc., București, 1973 ;
Radiotelefoane mobile, Editura M.T.Tc., București, 1974 ;
Radiotelefoane portabile, Editura M.T.Tc, București 1974 ;
Noi echipamente telegrafice, Editura M.T.Tc., București, 1975 ;
Radiotelefoane. Funcționare. Exploatare., Editura Tehnică, București, 1979 ;
Un veac prin Gara Iași, Editura Sport-Turism, București, 1983 ;
Cu Mihai Eminescu și Ion Creangă prin Târgul leșilor,
Editura Sport-Turism, București, 1990;
Prin Iași cu Veronica Micle, Editura Cronica, Iași, 1996;
Iași, Gara Amintirilor, Editura Tehnopress, Iași, 2000 ;
Palatul Marilor Uniri, Muzeul Unirii, Iași, 2000 ;
Palatului Roznovanu, o poveste romantică, Editura Tehnopress, Iași, 2002 ;
Strada Lăpușneanu de altădată, Editura Tehnopress, Iași, 2002 ;
Din Târgu Cucului în Piața Unirii, Editura Tehnopress, Iași, 2003 ;
Vechi locuri și zidiri ieșene voi. I și II, Editura Tehnopress, Iași, 2004 ;

În colaborare : Constantin Ostap și Ion Mitican :

Cu Iașii mână-n mână, voi. II, Editura Dosoftei, Iași, 1997 ;
Cu Iașii mână-n mână, voi. III, Editura Tehnopress, Iași, 1999 ;
lașul între adevăr și legendă, Editura Tehnopress, Iași, 2000 ;
Primăria Municipului Iași. Pagini de istorie, evocări și legende,
Editura Tehnopress, Iași, 2001.

În colaborare : Alexandru Dobrescu, Ion Lupu, Gabriel Mărgineanu :

Bun venit în Moldova cu trenul (Welcome to Moldavia by train),
Mydo Center, Iași, 2000.

În colaborare : Olga Rusu, Dan Jumară, Ion Mitican, Ștefan Oprea,

Constantin Ostap, Liviu Papuc :
Caragiale în Iașii Junimii, Editura Timpul, 2002.