SUBIECTE Examen

MASAJ ȘI TEHNICI COMPLEMENTARE

Sesiune iarnă – 2015 – 2016

Lector univ. Dr. E. Buhociu

1. Cerinţe pentru maseur

-Să asigure şi să întreţină igiena personală şi a sălii de masaj;
- să nu poarte bijuterii;
- să aibă o manichiură corespunzătoare cu unghiile scurt tăiate şi uniformizate;
- să nu prezinte durioane (bătături) sau veruci (negi).
- să posede o bună pregătire ştiinţifică (să cunoască reperele osoase care beneficiază de
fricţiuni, să cunoască, la nivelul fiecărei regiuni, dispoziţia muşchilor şi direcţia fibrelor
musculare, să cunoască structura articulaţiilor şi dispoziţia mijloacelor de legătură din
jurul articulaţiilor).
- trebuie să cunoască elemente de fiziologie a pielii şi ţesutului subcutanat, a
sistemului muscular şi modul de acţiune a masajului asupra acestor structuri;
-maseurul trebuie să aibă noţiuni de biomecanică, pentru aplicarea corectă a
manevrelor de mobilizare pasivă şi a celor de stretching;
- trebuie să aibă cunoştinţe temeinice de patologie pentru a nu aplica manevre de
masaj în anumite regiuni în situaţii în care aceste manevre sunt contraindicate;
- el trebuie să cunoască toate contraindicaţiile masajului, pentru a nu agrava, prin
masaj anumite afecţiuni;
- maseurul trebuie să aibă o bună pregătire fizică, pentru a putea mobiliza pacienţii
supraponderali;
- să aibă mâinile calde şi late, cu eminenţele tenare şi hipotenare bine dezvoltate,
pentru a nu induce subiectului reacţii de apărare sau contracturi musculare

2. Clasificarea formelor de masaj

-somatic:
-masajul igienic
- masajul relaxant
- tonic -stimulant
- masajul sportiv

-energetic :
-presopunctura,
-Masajul Shiatsu,
- Masajul indian
-Tai-masajul care de obicei se asociază cu tehnici de stretching,
- Reflexologia
-terapeutic
 drenajul limfatic;
 masajul anticelulitic;
 masajul transversal profund, care se aplică în suferinţe musculare însoţite de
contracturi şi scurtări generatoare de durere; tehnica a fost dezvoltată de Cyriax;
 masajul periostal, este o tehnică de masaj profund, care se aplică pentru a
stimula activitatea periostului, în scopul accelerării procesului de vindecare a
oaselor.

3. Clasificarea masajului – criterii

 zona geografică de origine,
 tipurile de manevre aplicate,
 scopul masajului,
 durata,
 întinderea,
 efectele obţinute/urmărite.

4. Condiţii pentru sala de masaj

-Igiena trebuie să fie uşor de realizat şi de menţinut – pereţii trebuie să fie vopsiţi în
vopsele de ulei, sau placaţi cu faianţă, pentru a putea fi curăţaţi uşor, podeaua trebuie
acoperită cu linoleum, sau cu gresie de culori deschise, din acelaşi motiv.
-Sala de masaj trebuie să aibă o bună izolare fonică. De ce???
-Trebuie să aibă o bună izolare termică, pentru a permite menţinerea unei temperaturi
constante, de confort termic, cuprinsă între 22-24° (sub 22ºC apare senzaţia de frig
pentru subiect, care nu se mai relaxează corespunzător, iar peste 24ºC ambianţa este
prea caldă pentru maseur).
- În sala de masaj nu trebuie să se creeze curenţi de aer.
- Sala trebuie să fie echipată cu banchete confortabile pentru ambele persoane
implicate: lungime de 2 metri, lăţime de 70-80 centimetri şi o înălţime ajustabilă de
70-80 centimetri; ele trebuie să fie formate din două sau trei segmente, care să poată fi
mobilizate independent unul de altul.
-Cearceafurile sau prosoapele trebuie să fie schimbate după fiecare şedinţă de masaj.
- Sala trebuie să fie prevăzută cu spaţii pentru vestiare (dotate cu dulapuri individuale,
prevăzute cu încuietori sigure).
-Trebuie să fie prevăzută cu cabine de duş individuale şi grupuri sanitare igienizate..

5. Contraindicaţii cardiovasculare ale masajului

- infart miocardic recent, - cardiopatie ischemică instabilă, - insuficienţă cardiacă
decompensată,- tulburări de ritm şi de conducere, - anevrisme arteriale, - procese
infecţioase
 6.Contraindicaţii generale definitive ale masajului- bolile neoplazice - boli cu
manifestare tegumentară (psoriazisul generalizat,) - boli psihice grave (psihozele sau
psihopatiile).

6. Contraindicații locale temporare ale masajului

- plăgi recente sau deschise,
- traumatisme acute,
- contuzii,
- arsuri recente prin agenţi termici, fizici sau chimici,
- eritem solar,
- infecţii localizate la nivel tegumentar de natură virală, microbiană, sau fungică
(foliculite, furunculoze, pitiriazis versicolor, candidoze, dermatite sau dermatoze),
- rupturi musculare,
- hematoame musculare,
- artrite localizate acute, sau trenante,
- osteomielite supurate.

7. Contraindicaţii neurologice ale masajului

- accidentele vasculare cerebrale recente,
- meningoencefalite,
- sindromul de hipertensiune intracraniană

8. Contraindicaţii renale şi digestive ale masajului

Boli digestive:
- ulcere gastro-duodenale simple sau complicate, cu fără sau perforaţii în special
în perioadele dureroase,
- colecistopatia,
- pancreatite acute sau subacute,
- hepatite virale,
- ciroza hepatică decompensată,
- rectocolite ulcero-hemoragice.
Boli renale:
- glomerulonefrite acute şi cronice,
- pielonefrite acute şi subacute,
- insuficienţă renală acută sau cr, cu potenţial de acutizare,
- hematurii macroscopice

9. Contraindicaţii reumatologice ale masajului

- reumatismul articular acut,
- poliartrita reumatoidă

10. Descrierea sistemului circulator limfatic

Sistemul limfatic este parte a sistemului circulator, care cuprinde o rețea de vase limfatice care transportă un lichid
clar numit limfă direcțional spre inimă.
Sistemul limfatic se deosebeste de sistemul circulator sanguin prin urmatoarele caractere principale:
• este adaptat in functie de drenarea tesuturilor, din care cauza capilarele sale formeaza retele terminale (in forma de
deget de manusa), pe cand capilarele sangvine fac legatura intre artere si vene;
• peretii vaselor limfatice sunt mai delicati decat cei ai vaselor sangvine, asemanandu-se cu cei ai venelor. Poseda
cele trei tunici caracteristice, insa tunica medie are fibrele musculare orientate in sensuri diferite.

Poseda valvule asemanatoare cu ale venelor.Pe traseul venelor limfatice si mai ales la locul unor confluente ale
acestora se gasesc niste formatii caracteristice, numite ganglioni limfatici prin care trebuie sa treaca limfa in mod
obligatoriu.

11. Derularea şedinţei de drenaj (ordinea abordării regiunilor corpului)

 Drenajul limfatic al extremităţii cefalice se face mereu împreună cu cel
al gâtului.
 Drenajul limfatic al membrului superior se face mereu bilateral,
împreună cu toracele anterior (bustul/pieptul).
 Drenajul abdomenului se poate face singur.
 Drenajul limfatic al membrelor inferioare se face bilateral (faţa
anterioară şi posterioară) şi mereu, cu drenajul prealabil al abdomenului.
 Spatele şi regiunea fesieră se drenează cu abdomenul în anumite cazuri.

12. Efectele netezirilor

Netezirea constă în alunecări uşoare şi ritmice ale mâinilor pe suprafaţa
corpului. Netezirile sunt metodă introductivă. Prin intermediul lor se realizează
prima relaţie între maseur şi subiectul masat. Ele ajută la destinderea persoanei
masate, care datorită faptului că netezirile nu se desfăşoară în profunzime, va
căpăta încredere în specialist. La nivelul tegumentului netezirea produce un
efect termic, datorită frecării palmelor asupra corpului. Efectul de încălzire se
produce şi datorită stimulării vaselor capilare superficiale şi terminaţiilor
nervoase parasimpatice. Datorită acestei stimulări, are loc o vasodilataţie
concomitent cu creşterea permeabilităţii vasculare. Acest efect va favoriza
intensificarea schimburilor de substanţe între sângele conţinut în capilare şi
spaţiile interstiţiale ale tegumentului. Efectul circulator este intensificat şi la
nivel veno-limfatic, datorită direcţiei de aplicare a manevrelor de netezire,
întotdeauna în sensul circulaţiei de întoarcere. În cazul circulaţiei arteriale,
pentru ca aceasta să nu fie stânjenită, în special la nivelul extremităţilor, vor fi
preferate netezirile sacadate, discontinue, care se realizează cu modificarea
ritmică a presiunii (manevra „maşină de cusut”).
Netezirea acţionează prin mecanism direct datorită presiunii manevrelor şi prin
mecanism reflex, prin modificarea reacţiilor vasomotorii periferice dar şi
centrale. În acest mod este influenţată circulaţia sângelui în tot organismul, iar
schimburile de substanţe sunt intensificate şi se intensifică viteza de circulaţie
a fluidelor. Creşterea permeabilităţii se manifestă până la nivel celular, ceea ce
va determina şi intensificarea schimburilor între spaţiul intracelular şi cel
interstiţial.

13. Efectele şi locul rulatului şi cernutului în cadrul ședinței de masaj

Cernutul şi rulatul
Sunt două manevre secundare foarte mult utilizate, în special în masajul
sportiv, fiind specifice extremităţilor (membrelor superioare şi inferioare).
În aceste zone cernutul şi rulatul pot fi intercalate după netezire şi
fricţiune dar şi după tapotament. În prima situaţie se urmăreşte efect
relaxant, iar în cea de a doua, prin mobilizarea amplă a ţesuturilor se
pregăteşte zona respectivă pentru efortul sportiv.
Cernutul este o manevră bimanuală, care se aplică în mod variat, în funcţie de
dimensiunile segmentului. În cazul unor circumferinţe reduse, segmentul este
ţinut între palme susţinut prin împletirea degetelor după care este ”aruncat dintr-
o palmă în alta”. În cazul în care segmentul are circumferinţă mare şi nu-l putem
cuprinde cu mâinile, se aplică mâinile pe părţile laterale ale segmentului, iar
structurile moi sunt mobilizate şi aruncate dintr-o palmă în alta.
Rulatul este o manevră asemănătoare, care se realizează prin aplicarea palmelor
de o parte şi de alta a segmentului şi executarea unor deplasări ale mâinilor în
sensuri contrare.
Cernutul şi rulatul realizează vasodilataţie importantă şi ajută circulaţia în sensul
de aplicare a manevrei:
- arterială dacă manevrele se execută din proximal spre distal,
- dinspre distal spre proximal, în scopul stimulării fluxului veno-limfatic.

O variantă a manevrei de cernut se aplică la nivel abdominal (râcâitul).

Ambele manevre stimulează proprietăţile muşchilor şi îmbunătăţesc schimburile
de substanţe între fibrele musculare şi spaţiile interstiţiale.

14. Factori favorizanți ai circulației veno-limfatice

15. Frământatul - definiţie, forme, mod de aplicare,

Definiţie: Se realizează prin prinderea, cu ajutorul mâinilor, a unei cute de
ţesut moale, de dimensiuni variabile, care este ridicată în limita
elasticităţii tegumentului, este comprimată (stoarsă), împinsă înapoi, cu
presare pe stratul dur subiacent. Mişcarea se realizează ondulator, unic
(utilizând o singură mână), sau bilateral (bimanual), simultan sau
alternativ.
Clasificare: În funcţie de regiune şi de grosimea ţesuturilor moi, priza se
realizează:
- cu două sau trei degete, când e vorba strat subţire şi moale – priză mică;
- între degetele doi, cinci şi podul palmei, pentru priza medie;
- între degetele doi cinci pe o parte şi police pe cealaltă – priză mare.

În funcţie de suprafaţă manevra de frământat se realizează:

 în cută pe loc;
 în cută rulată;
 în brăţară, sau frământatul circular, care se aplică pe segmentele
cilindrice în două variante:
- frământatul şerpuit,
- frământatul în val;
Frământatul se poate aplica cu intensitate mai mică şi pe zone care nu au
un suport rigid (la nivel abdominal), insistându-se asupra stoarcerii cutei
formate, printr-o mişcare caracteristică („spălatul rufelor”).

16. Frământatul – efecte

Acestea depind de intensitatea cu care se aplică manevra şi de viteza
execuţiei.
În cazul execuţiilor lente, cu intensitate redusă, primează efectele sedative
şi relaxante, iar când viteza de execuţie şi presiunea cu care se aplică
manevrele sunt mari, se urmăreşte un efect stimulant.
Părţile moi care beneficiază de manevrele de frământat sunt:
- stratul adipos bogat reprezentat,
- ţesutul muscular.
Manevrele de frământat au un intens efect decontracturant; de aceea se
utilizează mult în cazul sportivilor, atât în perioadele intra, cât şi post
competiţionale Efectul circulator este mai intens decât în cazul fricţiunilor,
deoarece compresiile ritmice asupra masei musculare favorizează deschiderea
unui număr mai mare de capilare, atît sanguine, cât şi limfatice, decât în condiţii
normale. Capilarele aflate în vecinătatea fibrelor musculare aduc o cantitate mai
mare de oxigen, favorizând menţinerea efortului şi, în acelaşi timp, preluarea
produşilor toxici rezultaţi, deci se întăreşte efectul de încălzire a muşchilor,
foarte important în pregătirea efortului sportiv.
Frământatul stimulează direct proprietăţile muşchilor, în mod special
conductibilitatea şi contractilitatea, deoarece manevra se realizează cu
intensitate mare şi efectele ajung în profunzime.
La nivelul sistemului nervos, în funcţie de intensitatea şi ritmul de aplicare a
manevrelor sunt influenţate ambele componente vegetative (simpatică şi
parasimpatică). Deci aceste manevre vor fi recomandate cu cel puţin două – trei
ore înainte de perioada de odihnă.

17. Fricţiunea - definiţie, forme, mod de aplicare

Reprezintă una dintre cele mai importante manevre din masajul manual.
În cadrul şedinţelor de masaj terapeutic se pot aplica doar manevre de
netezire şi fricţiune.
Definiţie: Fricţiunea reprezintă presarea şi deplasarea tegumentului, în
limita elasticităţii ţesuturilor. În cadrul manevrelor de fricţiune nu se
realizează frecare pe suprafaţa corpului
Moduri de realizare a manevrei de fricţiune
Principala zonă cu care realizăm fricţiunea este pulpa degetelor, care se aplică pe
suprafaţa masată, se comprimă pe straturile profunde şi realizează mişcări de
mică amplitudine, liniare sau circulare. Ele nu sunt continue ci se aplică din
aproape în aproape şi de aceea depind mai puţin de sensul circulaţiei locale.
Dacă pe anumite segmente fricţiunile se aplică doar într-o anumită direcţie
(extremităţile – direcţia este strict dinspre distal spre proximal), în alte zone
(spatele) primele zone fricţionate vor fi reperele osoase palpabile, care
reprezintă zone de inserţie pentru muşchii mari şi superficiali ai regiunii dorsale.
În afara fricţiunilor realizate cu pulpa degetelor, în cazul subiecţilor
supraponderali sau a celor cu masă musculară mare este necesară o intensitate
crescută şi de aceea se vor folosi:
- policele aplicat perpendicular pe suprafaţa corpului;
- pumnul palmar;
- pumnul cubital;
- sau chiar cu nodozităţile mâinii (pumnul fiind închis).
În cazul suprafeţelor întinse, fricţiunile se pot aplica cu toată palma, iar în cazul
segmentelor circulare sau pe părţile laterale ale trunchiului aceste se pot efectua
cu marginea cubitală a mâinii.
În fine se mai descrie manevra combinată, care constă în aplicarea pe suprafaţa
de masat a pulpei degetelor, apoi a marginii cubitale, apoi a rădăcinii mâinii şi
apoi a palmei în întregime. Prin această manevră combinată se realizează o
fricţiune continuă a întregii suprafeţe de masat.

18. Fricţiunea – efecte

Efectele fricţiunii
Fricţiunea este în principal o manevră relaxantă, chiar dacă efectul
principal este similar cu al netezirii şi se exercită la nivel tegumentar;
fricţiunea, datorită presiunii variabile cu care se realizează, se adresează în
primul rând asupra ţesutului conjunctiv, asupra stratului adipos din
hipoderm, sau a muşchilor atunci când intensitatea manevrelor este
crescută.
Manevra are importanţă deosebită, această importanţă crescând în cadrul
masajului terapeutic. Fricţiunea este cea mai relaxantă manevră de masaj.
Ea poate fi alături de netezire, singura folosită în cadrul unei şedinţe de
masaj terapeutic. Efectele sale se exercită la nivel trofic, circulator,
analgezic, efect neural.
Efectele trofice se realizează prin stimularea schimburilor celulare şi
interstiţiale, ajutând eliminarea toxinelor rezultate în urma
metabolismului, (de exemplu ajută eliminarea acidului lactic din muşchi).
Efectul trofic se realizează şi prin stimularea funcţiilor metabolice la nivel
conjunctiv şi muscular. În cazul fricţiunii utilizate în scop terapeutic, acest efect
se observă:
- prin stimularea proceselor de vindecare a plăgilor, a contuziilor, a rupturilor
fibrelor conjunctive şi / sau musculare,
- prin accelerarea procesului de resorbţie a echimozelor şi hematoamelor.
Fricţiunea este recomandată datorită acestui efect, în procesul de vindecare a
cicatricilor, indiferent de modul lor de producere şi de evoluţie.

Efectul circulator se datorează modului de realizare a manevrei – prin presiune,

datorită căreia vasele de la nivelul tegumentului vor fi comprimate pe timpul
executării fricţiunii, pe o anumită zonă, după care, în momentul ridicării mâinii
şi încetării presiunii, pereţii vasculari se relaxează brusc, ajungând la un
diametru mai mare decât cel iniţial, ceea ce stimulează un aflux de sânge crescut
în zona respectivă. O fricţiune bine realizată lasă după manevră o amprentă
palidă înconjurată de un halou roşu, amprentă care ulterior se colorează în
purpuriu intens. Acesta reprezintă efectul vasodilatator local, care are mai multe
implicaţii:
creşte troficitatea tisulară în zona respectivă,
creşte elasticitatea vaselor,
scade edemul.
Efectul analgezic este cunoscut şi resimţit de fiecare subiect în parte. Efectul
asupra receptorilor dureroşi se realizează prin scăderea tonusului simpatic local,
dar şi a celui general, ceea ce determină scăderea travaliului cardiac, prin
scăderea postsarcinii.
 Efecte musculare - ca şi frământatul, fricţiunea acţionează asupra fibrelor
musculare, prin creşterea elasticităţii acestora. Sunt stimulate şi celelalte
proprietăţi musculare: contractilitatea, excitabilitatea şi conductibilitatea, şi prin
îmbunătăţirea transmiterii sinaptice, este recomandată în perioadele de refacere
post-efort, dar şi în cele precompetiţionale.

19. Indicațiile profilactice și terapeutice ale drenajului limfatic

In sfera medicala, tehnicile de masaj drenaj limfatic, in urma recomandarilor medicilor specialisti, pot fi aplicate cu succes in caz de:

 Dureri in zona cervicala, lombara si dorsala;

 Constipatie si tulburari de tranzit intestinal;

 Edeme post-operatorii si post-traumatice;

 Edeme limfodinamice si limfostatice;

 Nevralgii si encefalopati;

 Sindrom premenstrual;

 Cefalee si migrene;

 Afectiuni articulare;

 Chist limfatic.
beneficiile tehnicilor de masaj drenaj limfatic sunt nenumarate:

 Efect analgezic, atenuand simptomatologia dureroasa;

 Diminuarea senzatiei de umflare a membrelor;

 Tratarea acneii si a altor patologii cutanate;

 Tratarea alergiilor, arsurilor si cicatricilor;

 Atenuarea echimozelor post-operatorii;

 Imbunatatirea tranzitului intestinal;

 Actiune regeneranta si relaxanta;

 Minimizeaza senzatia de durere;

 Senzatia imediata de usurare;

 Stimuleaza circulatia capilara;

 Calmarea starilor de stres;

 Tonifierea musculaturii;

 Remodelare corporala;

 Atenuarea edemelor;

 Regenerarea pielii;

 Efect diuretic.

20. Istoricul descoperirii sistemului limfatic

Existența limfei era bănuită încă din antichitate, când era denumită de
greci sângele alb. Ea nu a fost pusă în evidență în mod direct, din cauza
limpidității sale.
Existența limfei și a vaselor limfatice a fost pusă în evidență, pentru prima
oară, de un fiziolog italian – Gaspare Asselli, în 1622.
În anul 1647, Jean Pecquet a descoperit vasele mari ale circulației
limfatice: canalul toracic și cisterna chyli care-i poartă numele.
Prima descriere a sistemului circulator limfatic îi aparține lui Thomas
Bartholin și datează din anul 1652.
Cercetările ulterioare s-au soldat cu rezultate notabile abia peste două sute
de ani, când, în anul 1874, anatomistul francez Marie Philibert Constant
Sappey publică un atlas anatomic, care conține o descriere amănunțită a
circulației limfatice superficiale.
De la sfârșitul secolului XIX datează primele încercări de tratament a
limfedemelor, prin aplicarea de presiuni manuale la nivelul extremităților,
încercări ce au aparținut chirurgului belgian de origine austriacă
Alexander von Winiwarter.
În anul 1912, Alexis Carrel, chirurg și biolog american de origine
franceză, este premiat de Fundația Nobel pentru studiile sale, care au
demonstrat rolul fundamental al limfei în menținerea vitalității țesuturilor,
dar și pentru reușitele sale în domeniul chirurgiei vasculare.
În fine, în 1932, fizioterapeutul danez Emil Volder pune la punct metoda
drenajului limfatic manual, pentru tratamentul limfedemelor. Metoda sa
este utilizată în prezent, în întreaga lume.
În 1978, Dominique Jacquemay asociază drenajul limfatic cu metodele
terapeutice extrem-orientale, ceea ce sugerează că această metodă de
tratament se poate dezvolta și modifica în continuare, sub influența celor
mai noi descoperiri științifice.

21. Limfaticele axilei

• Ganglionii axilari – Majoritatea acestora sunt sub-aponevrotici (deci
profunzi). Puţine limfatice ale membrului superior nu converg spre
ganglionii axilari. Se găsesc aici grupul humeral, toracic, scapular, central,
subclavicular.
Toate vasele colectoare limfatice ale membrului superior (superioare sau
profunde) ajung la grupul humeral. Colectoarele cele mai externe ale
braţului pot scurtcircuita grupul humeral şi comunică direct cu grupul sub
sau supraclavicular. Grupul humeral numără 5-7 ganglioni în zona
posteroexternă a axilei.
22. Limfaticele capului și gâtului
 Cercul ganglionar pericervical cuprinde :
1. grupul occipital profund – situat sub unghiul postero-superior al
muşchiului sternocleidomastoidian şi pe ţesutul fibrotendionos, care
acoperă linia occipitală superioară între inserţiile
sternocleidomastoidianului şi trapezului, primeşte limfaticele din
porţiunea occipitală a pielii păroase a capului. Vasele eferente se varsă în
canalele profunde ale sternocleidomastoidianului către crestele
retroclaviculare ;
2. grupul mastoidian – situat la capătul proximal al
sternocleidomastoidianului, primeşte limfaticele feţei posterioare ale
pavilionului urechii şi a teritoriului parietal al pielii păroase a capului ;
vasele eferente întâlnesc eferentele grupului parotidian, apoi coboară pe
marginea anterioară ;
3. grupul parotidian – care se subdivide în 3 grupe : grupul superficial şi
preauricular, grupul sub-aponevrotic şi ganglionii intraglandulari. Acest
grup primeşte limfa din regiunile temporală şi frontală a pielii păroase a
capului, de la pleoape, de la rădăcina nasului, de la urechea externă ;
4. grupul submaxilar profund – plasat pe marginea inferioară a
mandibulei şi obrazului primeşte limfa de la pleoapa inferioară, de la nas,
de la obraz, de la buze, de la gingii şi de la planşeul bucal ;
5. grupul submentonier – care este fie profund, fie superficial, plasat
între cele două părţi ale muşchiului digastric, primeşte limfa de la menton,
de la buza inferioară, de la partea mediană a gingiei inferioare, de la
planşeul bucal şi de la vârful limbii.
 Grupele laterale profunde ale gâtului sau lanţul ganglionar
substernomastoidian profund, plasat de la mastoidă până la baza gâtului.
 Grupul cervical profund juxta-visceral cuprinde :
a. ganglionii retrofaringieni;
b. ganglionii prelaringieni;
c. ganglionii pretraheali;
d. ganglionii lanţului recurenţial.
 Vasele limfatice ale capului şi gâtului merg la ganglionii
substernomastoidieni. De la aceştia pleacă vasele eferente, care se reunesc
de fiecare parte într-un trunchi comun, trunchiul jugular. Acesta se varsă
în dreapta, în unghiul confluenţei venelor jugulară internă şi subclavie
drepte; în stânga, în canalul toracic, puţin deasupra vărsării acestuia în
subclavie.

23. Limfaticele membrului superior

Limfaticele membrului superior
Limfaticele membrului superior se împart în superficiale – plasate în
derm şi în ţesutul celular subcutant de deasupra aponevrozelor şi în
profunde ¬¬– plasate dedesupt
• Reţeaua colectoarelor superficiale – repartizată armonios la suprafaţa fiecarui
membru şi, în acelaşi timp, cea mai densă la nivelul degetelor şi la suprafaţa
palmară a mâinii. Astfel se explică frecvenţa mai mare a edemelor feţei dorsale
ale mâinii, în raport cu faţa palmară. Colectoarele interosoase anterioare şi
posterioare (ultimele satelite ale reţelei sanguine, urcă pe antebraţ, apoi pe braţ,
colectând limfa adusă prin capilare). Drenajul se va realiza, în principal, pe faţa
antero-internă a antebraţului şi braţului, trecând prin ganglionii
supraepitrohleeni. Colectorii se reunesc în final în regiunea axilară.
• Două colectoare radiale profunde la nivelul pumnului mâinii, care însoţesc
artera radială şi se anastomozează la plica cotului. Există, de asemeni, două
colectoare cubitale profunde care urcă de-a lungul vaselor cubitale până la plica
cotului. Colectoarele interosoase anterioare şi posterioare (ultimele perforează
membrana interosoasă) se unesc cu celelalte colectoare la nivelul plicii cotului.
Din aceste colectoare ale antebraţului, se nasc 2 sau 3 colectoare humerale.
Acestea se pot reuni în treimea mijlocie a braţului, cu una sau două ramuri ale
ganglionilor epitrohleeni şi cu câteva ramuri musculare.
Observaţie : Aceste ramuri constituie, fără îndoială, o cale de supleere
(aternativă), în cazul întreruperii reţelei limfatice – de ex. In cazul rezecţiei
limfatice din mastectomii. Aceste căi pot creşte numeric, anume, căile
preexistente nefuncţionale devin funcţionale, în caz de necesitate. O altă ipoteză
susţine că sensul fluxului limfatic poate fi inversat şi poate fi trecut din reţeaua
profundă în cea superficială pentru degajarea reţelei profunde.

24. Limfaticele membrului inferior

Ele cuprind :
1. Colectoarele superficiale satelite ale safenei interne – mergând spre
colectoarele inghinale ;
2. Colectoarele superficiale ale safenei externe – mergând spre ganglionii
limfatici poplitei:
3. Colectoarele regiunii fesiere.
Observaţie : Limfaticele sunt mai numeroase la picior, decât la gambă şi la
coapsă. La picior, sunt mai numeroase pe faţa plantară, decât pe faţa
dorsală. Există o axă medio-posterioară de drenaj limfatic puţin
dezvoltată, din care pleacă numeroase ramuri circumflexe care se
întâlnesc cu trunchiurile venoase superficiale antero-interne principale,
pe care le însoţesc până la releul inghinal.
4. Colectoarele profunde se împart în :
a. cele care urmează vasele (sau principale) ;
b. cele numite căi accesorii.
Căile principale :
a. care urmăresc artera nutritivă a osului;
b. ale membranei interosoase;
c. care urmează arterele plantare;
d. care însoţesc anastomoza dintre artera pedioasă şi artera plantară externă;
e. care însoţesc artera tibială anterioară
f. satelitele arterei tibiale posterioare, care se varsă în ganglionul popliteu cel
mai extern
Limfaticele satelite vaselor femurale cresc numeric pe măsură ce cresc
colateralele. Cele mai multe se întâlnesc cu ganglionii iliaci externi.
Căile accesorii :
a. limfaticele satelite ale arterei obturatorii, care se varsă în grupul intern an
ganglionilor externi ;
b. Limfaticele satelite ale arterei sciatice, care se varsă în ganglionii iliaci interni
;
c. Limfaticele satelite ale arterei fesiere, care pot ajunge în ganglionii limfatici şi
în cei ai arterei iliace comune.

25. Limfaticele trunchiului

 Limfaticele feţei anterioare a toracelui (pieptul) – Pieptul este drenat pe
cale antero-internă, fără să treacă prin piramida axilară, direct prin
ganglionii aflaţi deasupra articulaţiilor condrosternale. Aceste căi eferente
se îndreaptă şi spre releele ganglinare mamare interne.

Limfaticele regiunii medio-abdominale şi supraombilicale se îndreaptă şi

spre releele ganglionare mamare interne.
Aceste căi se îndreaptă apoi, de regulă, în canalul toracic.
Calea anteroexternă trimite colectori spre ganglionii mamari externi
inferiori. Limfa este apoi evacuată prin piramida axilară.
 Limfaticele abdominale – Limfaticele peretelui abdominal se îndreaptă,
sub linia medio-abdominală subombilicală spre grupele ganglionare
inghinale corespunzătoare, adică grupele superointernă si superoexternă.

Aceste relee ganglionare trimit, la rândul lor, limfa în profunzime prin căi
eferente care se varsă în lanţurile ganglionare lomboaortice.
3. Limfaticele feţei posterioare a trunchiului
Limfaticele feţei posterioare a trunchiului se repartizează în două teritorii
distincte, delimitate printr-o linie, mai mult sau mai puţin orizontală, care
trece deasupra vertebrelor dorsale de la a 10-a la a 12-a.
Faţa posterioară a toracelui este drenată spre ganglionii axilari şi mai
precis, spre grupele subscapulare homolaterale.
Colectoarele regiunii medio-dorsale se îndreaptă spre plica axilară
homolaterală.
Se pare că nu există posibilitatea transferului controlateral al limfei, de pe
o parte pe alta.
Limfaticele părţii inferioare a spatelui (regiunea lombară până la
vertebrele dorsale a 11-a sau a 12-a) drenează limfa spre lanţurile
ganglionare inghinale.
Regiunea mediodorsală inferioară e drenată spre plica inghinală
homolaterală. Colectoarele limfatice posterioare devin laterale, pentru a
înainta pe faţa antero-laterală a abdomenului spre grupul ganglionar
inghinal superoextern.

26. Locul manevrelor secundare în cadrul şedinţei de masaj

Manevre secundare – care pot fi aplicate sau nu, se regăsesc doar în
anumite regiuni şi se intercalează printre manevrele principale.

Unele manevre secundare derivă din cele principale pe care le pot însoţii:
lipăitul şi plescăitul – derivă din tapotament

- Manevre secundare care se adresează doar anumitor regiuni

rulatul şi cernutul – aplicate pe segmente cilindrice (membre sup. şi
inferioare);
râcâitul şi balotatul – pe flancurile abdominale.
tracţiunile – mobilizări pasive cu tensiuni finale
Scuturările - asupra structurilor articulare ale extremităţilor
Presiunile – simple sau în asociere cu alte manevre sau acţiuni
(vibraţie, cu respiraţie)
Ciupiri şi pensări – în special pe zonele cu strat adipos bogat şi
structuri musculare bine dezvoltate
27. Manevre principale de drenaj limfatic
Manevra de captare sau resorbţie
Mâna se află în contact cu pielea prin marginea cubitală a degetului al 5-
lea. Degetele imprimă succesiv o presiune, în acelaşi timp antrenând o
mişcare circulară a pumnului. Pumnul mâinii participă şi el la dezvoltarea
presiunii.
Manevra realizează o creştere a presiunii tisulare şi orientarea apăsărilor
care determină evacuarea. Presiunea trebuie, deci, orientată în sensul
drenajului fiziologic. Umărul execută mişcări de abducţie şi adducţie ale
braţului. Presiunea se instalează pe durata abducţiei. Experienţele pe
animale au dovedit valoarea acestei manevre.
Manevra de evacuare sau de apel
Mâna este în contact cu pielea prin marginea radială a indexului.
Contactul marginii cubitale a mâinii se întrerupe. Degetele se derulează de
la index la inelar, luând în contact cu pielea care e înpinsă în sens
proximal, pe parcursul acestei manevre. Presiunea se instalează pe măsura
abducţiei braţului. Manevra realizează o aspiraţie şi o împingere a limfei
de colectoare. Experienţele la om, pe parcursul limfografiilor, au
evidenţiat efectul de împingere.
Experienţele pe animale, în laborator, ne-au dovedit efectul de aspiraţie
realizat prin această tehnică, la nivelul colectoarelor. Mişcările umărului,
ca şi cele ale cotului, sunt ample. Pumnul se flectează pentru a evita
transmiterea unor presiuni puternice. Deplasarea degetelor este redusă.
Mişcările se efectuează cu blândeţe, sub forma unei atingeri uşoare
apăsate
28. Manevre secundare – clasificare
Cernutul şi rulatul
Presiunile
Ciupiri
Pensari
Scuturari
Mobilizari pasive,tensiuni finale,tractiuni
29. Manevre secundare de masaj – efecte
Sunt numite astfel deoarece pot lipsi din şedinţa de masaj. Ele ajută şi
intensifică efectul manevrelor principale şi se aplică specific în anumite
regiuni.
Cernutul şi rulatul
Sunt două manevre secundare foarte mult utilizate, în special în masajul
sportiv, fiind specifice extremităţilor (membrelor superioare şi inferioare).
În aceste zone cernutul şi rulatul pot fi intercalate după netezire şi
fricţiune dar şi după tapotament. În prima situaţie se urmăreşte efect
relaxant, iar în cea de a doua, prin mobilizarea amplă a ţesuturilor se
pregăteşte zona respectivă pentru efortul sportiv.
Presiunile
Efectele se explică prin mecanism reflex, deoarece presiunile se aplică la
suprafaţa corpului, iar efectele sunt induse în profunzime, sau în zone
simetrice.
Mobilizările pasive, tensiunile finale, tracţiunile
Aceste manevre sunt împrumutate din kinetoterapia medicală; ele au efect
atât asupra structurilor articulare, la nivelul cărora produc decoaptare
(deplasarea, îndepărtarea capetelor articulare), ceea ce determină creşterea
elasticităţii structurilor îmbunătăţeşte circulaţia lichidului sinovial la
nivelul cavităţii articulare, favorizează nutriţia cartilagiilor articulare. Pe
de altă parte mobilizările pasive cresc elasticitatea musculară şi
favorizează ruperea aderenţelor între straturile moi.
Aceste manevre nu sunt recomandate în procese inflamatorii sau
degenerative articulare.
Scuturările sunt manevre secundare aplicate pe extremităţi în încheierea
şedinţei de masaj. Se asociază în general cu tracţiuni în ax a segmentului
şi au acţiune relaxantă.
Ciupirile şi pensările
Efectele lor sunt exclusiv stimulante şi se manifestă:
- la nivel tegumentar, prin creşterea elasticităţii pielii şi ruperea
aderenţelor,
- la nivelul hipodermului, determinând mobilizarea lipidelor (efect
anticelulitic),
- la nivel muscular, prin intensificarea tuturor proprietăţilor musculare,
pregătindu-i pt efort;
- la nivelul terminaţiilor nervoase, determinând stimularea transmisiei
sinaptice, > excitab tis.
- la nivel capilar, producând vasodilataţie,
 - la nivelul circulaţiei sistemice, crescând fluxul şi viteza de curgere a
sângelui.

30. Manevre speciale de drenaj limfatic

Cercurile cu degetele (fără police)
Cercurile cu degetele sunt mişcări circulare concentrice realizate apăsând
uşor pielea şi deplasând-o faţă de planul profund. Pielea antrenează
ţesuturile moi subiacente printr-o întindere blândă, prelungită şi ritmată,
pentru a facilita resorbţia la nivelul capilarelor.
Presiunea realizată pe parcursul acestor manevre este uşoară şi progresivă.
Ea se realizează după un gradient de presiune la care valoarea maximă nu
depăşeşte 40 torri. Aceste cercuri cu degetele se efectuează de mai multe
ori consecutiv în acelaşi loc. Mâna se deplasează fără a freca. Orientarea
fazelor succesive ale presiunii şi depresiunii urmează sensul drenajului
limfatic fiziologic. Mişcarea se caracterizează printr-un “du-te-vino” de
abducţie şi adducţie a umărului, cu cotul flectat, realizând la nivelul
mâinii, o succesiune de pronaţii şi supinaţii.
Cercurile cu police
Policele, ca şi celelalte degete, poate participa la manevre specifice de
drenaj. Mobilitatea sa deosebită îi permite să cuprindă reliefurile pentru a
le apăsa ulterior. Presiunile crescătoare şi descrescătoare sunt orientate în
sensul drenajului local. Manevrele circulare în jurul unui pivot
metacarpofalangian sunt combinate cu rotaţia axială a policelui.
Mişcarea combinată
Mişcarea combinată reprezintă asocierea cercurilor cu degetele, cu
cercurile cu policele. În vreme ce degetele efectuează mişcările descrise
mai sus (cercurile cu degetele), policele finalizează mişcarea circulară
descrisă în sens opus sau în acelaşi sens, cu mişcarea celorlalte degete,
deoarece cercurile de mişcare combinată se execută în sensuri opuse.
Manevra de drenaj seamănă cu petrisajul.
Circumducţia pumnului permite căuşului mâinii să efectueze presiuni şi
depresiuni succesive pe zona infiltrată. Această succesiune lentă
presupune o manevră la 2-3 secunde şi facilitează resorbţia şi derularea
drenajului. O presiune intermitentă este preferabilă unei presiuni
constante, fiind vorba de favorizarea preluării de lichid interstiţial de către
capilare.
Presiunile în brăţară
“Presiunile în brăţară” se justifică, dacă zona de tratat poate fi înconjurată
de una sau de cele două mâini. Dacă, « presiunile în brăţară » se aplică din
aproape în aproape, de la proximal către distal, presiunea propriu-zisă
merge din amonte în aval, în sensul facilitării resorbţiei la nivelul
capilarelor sau limfaticelor. Mâinile 49
 înconjură segmentul de drenat şi presiunile sunt intermitente, adica faza
de presiune urmează faza de relaxare.
Remarcă : Cercurile cu degetele, cercurile cu policele, mişcările
combinate şi presiunile în brăţară pot fi executate în două feluri diferite,
după scopul urmărit.
31. Masajul – definiţie, mecanisme de acţiune
Masajul reprezintă prelucrarea metodică şi sistematică a părţilor moi ale
corpului.
Este metodică pentru că fiecare tip de masaj acţionează prin anumite
manevre, care se aplică într-o anumită succesiune, urmărind obţinerea
unor efecte precise.
Este sistematică deoarece părţile moi ale corpului sunt abordate într-o
anumită ordine, de regulă de la suprafaţă spre profunzime, iar manevrele sunt
aplicate într-o anumită ordine pe regiunile corpului, în funcţie de scopurile
urmărite şi de tipul de masaj.

32. Masajul calotei craniene

Se păstrează aproximativ aceeaşi poziţie, ca pentru masajul cefei, numai
că se va susţine capul pacientului sub bărbie. Poziţia maseurului este
ortostatică, iniţial în spatele, apoi în faţa pacientului.
1. Netezirile – sunt de două feluri şi se efectuează cu degetele abduse:
a) degetele se aplică deasupra arcadelor sprâncenoase, pe frunte, manevra
îmbracă toată calota şi se termină la nivelul regiunii cefei, mâinile fiind
ţinute paralel.
b) Mâinile se aşează faţă în faţă la nivelul frunţii, cu degetele mici pe
pleoapa superioară şi se deplasează deasupra pavilioanelor urechilor,
îmbrăcând calota craniană.
2. Fricţiunile – maseurul se aşează în faţa pacientului, cu degetele abduse
execută fricţiune sistematică a întregii calote, de câte ori este nevoie.
3. Tapotamentul – se face uşor, în picături de ploaie, cu pulpa degetelor,
lăsate să cadă pe toată suprafaţa.
4. Fricţiuni vibrate – care se realizează ca şi fricţiunile simple, doar că
presiunea este mai mare şi mişcarea este vibratorie.
5. Netezirile finale se execută similar celor iniţiale.

33. Masajul cefei şi umerilor

Poziţia subiectului este: aşezat în faţa unei mese, cu coatele sprijinite pe
planul aceasteia şi mâinile susţinând fruntea. În felul acesta se etalează
regiunea cefei.
1. Netezirile iniţiale – sunt lungi, executate alternativ, cu două tipuri de
mişcări:

a) Se aşează rădăcina mâinii la nivelul liniei occipitale şi acestea se

deplasează vertical descendent, până la nivelul regiunii interscapulare.
 b) Se aşează mâinile cu marginea cubitală sub lobii urechilor şi sub
apofizele mastoide, iar manevra continuă îmbrăcând feţele laterale ale
gâtului, umerii şi regiunea deltoidiană.
2. Fricţiunile – se aşează rădăcina mâini la baza gâtului şi cu degetele
uşor abduse se realizează mişcări circulare la nivelul liniei occipitale
externe, protuberanţei occipitale externe şi bazei craniului. Fricţiunile
continuă apoi, din aproape în aproape, tot cu manevre circulare şi
intensitate uşor crescută, pe toată regiunea cefei. Se insistă cu fricţionarea
ligamentului occipital până la nivelul apofizei spinoase C7, se fricţionează
musculatura gâtului de sus în jos, insistându-se atât pe trapezi cât şi pe
paravertebrali.
3. Frământatul – se va împărţi regiunea cefei în trei părţi:
- două părţi laterale, care se vor lucra simultan şi simetric, până la baza
gâtului;
- regiunea mediană, care se lucrează cu cută mică, cu ambele mâini,
simultan.

După ce s-a ajuns la rădăcina gâtului, fiecare umăr se lucrează separat, în

cută pe loc, simultană şi alternativă, după care se continuă cu deltoidul de
aceeaşi parte.
4. Tapotamentul:
- La nivelul regiunii occipitale se realizează cu manevre uşoare, blânde
aplicate cu pulpa degetelor.
- Pe ceafă şi umeri se lucrează tangenţial, paralel cu fibrele musculare.
- La nivelul deltoidului se pot efectua manevre de tocat cubito-palmar şi
bătătorit.
5. Vibraţiile – se aplică numai pe umeri şi pe deltoid.
6. Neteziri finale similare celor iniţiale.

34. Masajul conţinutului abdominal

Abdomenul are nouă zone, dispuse pe trei niveluri:
1. Pe nivelul întâi - epigastrul este zona supraombilicală, iar hipocondrul
drept şi hipocondrul stâng sunt cele două zone laterale, imediat sub
rebordul costal.
2. Pe nivelul al doilea - zona din jurul ombilicului se numeşte
periombilicală iar flancul drept şi flancul stâng sunt cele două zone care
încadrează lateral zona periombilicală.
3. Pe nivelul al treilea - zona centrală poartă numele de hipogastru şi este
încadrată de zona inghinală dreaptă şi zona inghinală stângă.

La nivelul acestor zone se proiectează viscerele abdominale, astfel în cât

vom avea:
 La nivelul epigastrului – stomacul;
 La nivelul hipocondrului drept – ficatul şi vezica biliară;
 La nivelul hipocondrului stâng – splina şi pancreasul;
 La nivelul regiunii periombilicale – ansele jejunoileonului;

Colonul are o repartiţie particulară:

- Partea sa iniţială, cecul, de care este ataşat apendicele vermicular se
proiectează la nivelul regiunii inghinale drepte şi imediat deasupra
acesteia.
- Cecul continuă cu colonul ascendent, care are o direcţie cranială, urcă la
nivelul flancului drept, sub loja hepatică, formând o curbură numită
curbura (flexura) colică dreaptă, după care se continuă cu colonul
transvers (de la dreapta la stângă).
- Colonul transvers se situează în etajul superior abdominal, la limita
dintre epigastru şi zona periombilicală.
- Când ajunge la nivelul hipocondrului stâng, formează curbura colică
stângă, sau unghiul stâng al colonului şi îşi schimbă din nou direcţia
devenind colon descendent, în zona flancului stâng.
- Colonul descendent continuă cu cel de al patrulea segment al colonului,
sigmoidul, care devine profund, are un traiect ondulat şi se termină cu
rectul, care nu poate fi palpat deoarece se află în spatele vezicii urinare,
care se proiectează la nivelul hipogastrului.

35. Masajul fesier

Este următoarea regiune abordată după spate şi succesiunea
manevrelor este aproximativ aceeaşi.
1. Netezirile iniţiale – se realizează:
a) În patru timpi - începând cu zonele situate de o parte şi de alta a
şanţului interfesier. Se începe cu faţa dorsală a degetelor de la nivelul
pliului subfesier, de unde continuă ascendent, apoi oblic către baza
sacrului şi creasta iliacă. O manevră oblică în jos şi lateral, către
marele trohanter. Cu faţa palmară a mâini şi degetelor se realizează o
mişcare de asemenea oblică în jos şi medial către punctul de pornire,
îmbrăcăm pliul subfesier şi se continuă mişcările pe părţile laterale
până la nivelul crestei iliace.
b) Neteziri transversale - cu manevre simultane şi simetrice, de la pliul
interfesier spre lateral.
2. Fricţiunea:
– primele zone fricţionate cu manevre circulare sunt reperele osoase
ale sacrului: crestele medială, intermediare şi laterale sacrate,
– interliniile articulare sacroiliace;
– din aproape în aproape se fricţionează crestele iliace, coborâm la
marele trohanter, după care prin insinuare de la nivelul pliului
subfesier, abordăm tuberozităţile ischiatice.

Fricţiunea pe restul regiunilor, caracterizate prin dezvoltare mare a

ţesuturilor moi, se realizează cu intensitate crescută, cu nodozităţile
 mâini şi ale degetelor. Se intercalează neteziri intermediare – două trei
manevre de neteziri în patru timpi.
3. Frământatul - se aplică în cută pe loc, cu priză mare, pentru părţile
laterale şi cu presiune mai mare, cu pumnii, pentru zonele cu
musculatura cea mai dezvoltată. Sunt urmate de neteziri intermediare.
4. Tapotamentul – în cazul tapotamentului cu marginea cubitală se
urmăreşte direcţia fibrelor marelui fesier, punctul de convergenţă fiind
reprezentat de marele trohanter. Pentru manevra de bătătorit, în afara
celor realizate cu pumnul, se mai poate executa un tapotament
simultan al celor două fese, pe cea apropiată lucrându-se cu antebraţul,
iar pe cea opusă cu pumnii.
5. Presiunile şi vibraţiile se aplică în acelaşi mod ca la nivelul
regiunii dorsale. Nu se aplică pensări şi nici tapotament în mănunchi
de nuiele.
6. Netezirile finale respectă regula deja descrisă la regiunea spatelui:
se vor aplica întâi cele transversale şi apoi cele în patru timpi

36. Masajul feței plantare a piciorului

1. Netezirea
- Netezirea este realizată bimanual: cu mâna stângă se execută neteziri
uşoare pe faţa dorsală a degetelor şi piciorului, care continuă cu
neteziri prelungite peste articulaţia gleznei, până în treimea mijlocie a
gambei; în acelaşi timp, cu mâna dreaptă strânsă pumn, pentru a
evidenţia nodozităţile, se execută manevre pe faţa plantară a piciorului,
dinspre degete spre talon. Manevrele plantare trebuie executate cu
intensitate crescută, pentru a evita senzaţiile neplăcute (de gâdilare).

2. Fricţiunile
Se vor executa, la nivel plantar, fricţiuni circulare, utilizând tot
nodozităţile mâinii şi degetelor, la nivelul suprafeţelor de sprijin
plantare, la nivelul marginilor laterale ale piciorului şi calcaneului.
3. Frământatul
 Se recomandă o primă manevră de frământat a zonei plantare, cu
executarea unei prize digito – laterale, între police şi marginea laterală
a indexului, la nivelul zonei de presiune anterioare a plantei.
Cel de-al doilea tip de frământat se realizează cu priză mică, în cută şi
se adresează marginii laterale a piciorului, de la baza degetului V, până
la talon.
4. Tapotamentul
La nivel plantar se realizează un singur tip de manevră de bătătorit cu
pumnul palmar şi/sau cubital, dinspre antepicior spre calcaneu,
insistând asupra degetelor, a zonei de presiune anterioare şi asupra
bolţii plantare.

37. Masajul gambei

1. Netezirile
Sunt cele descrise pentru segmentele circulare:
- simultane lungi,
- alternative lungi,
- alternative medii,
- alternative scurte,
- neteziri circulare sacadate.
2. Fricţiunile
a. Pe faţa anteromedială a tibiei, care este abordabilă prin palpare
imediat sub tegument şi care este deosebit de sensibilă, fricţiunile se
realizează circular şi liniar pe suprafaţa tibială şi liniar pe creasta
tibială. În partea superioară a crestei tibiale se fricţionează
tuberozitatea tibială, reper osos important, care dă inserţie
cvadricepsului.
b. La nivelul feţei anterioare a gambei sunt două loji musculare, una
medială şi una laterală, care se fricţionează cu manevre circulare şi/sau
prin manevră combinată.
3. Neteziri intermediare – manevre scurte.
4. Frământatul – se execută prin cută pe loc, simultană sau
alternativă, pe fiecare dintre feţele musculare, sau prin manevre
circulare {frământat şerpuit, în val, sau ambele), evitând presiunile pe
creasta tibială.
5. Tapotamentul – se pot aplica toate variantele, exceptând creasta
tibială.
6. Neteziri intermediare – se aplică manevre simultane lungi, sau
netezirea circulară.
7. Vibraţiile – trebuie să respecte sensul circulaţiei de întoarcere.
8. Neteziri finale care le reiau pe cele iniţiale, în sens invers (în
oglindă).
38. Masajul genunchiului
Este cea mai mare articulaţie a corpului, cu repere osoase perceptibile
la palpare, de aceea masajul genunchiului se poate realiza ca masaj
terapeutic izolat, insistând pe manevrele de netezire şi fricţiune.
Genunchiul este considerat zonă specială de masaj şi va fi abordat
odată cu fiecare dintre segmentele pe care le articulează (gambă şi
coapsă).
1. Netezirea – este de tip special:
 În romb – cu manevre simultane aplicate în sens ascendent şi
descendent.
 Transversală – aplicată tot simultan (bimanual), dinspre medial spre
lateral, îmbrăcând genunchiul, de jos în sus şi din aproape în aproape.
2. Fricţiunea

Manevrele folosite mai frecvent sunt cele circulare, care se aplică de

jos în sus, pe tuberozitatea tibială, pe condilii tibiali, pe interlinia
articulară (unde se pot realiza şi manevre liniare), pe epicondilii
femurali şi pe rotulă.
La nivelul rotulei manevrele pot fi aplicate liniar pentru margini şi
circular pe faţa anterioară a rotulei. Fricţiunea este insistentă pe
ligamentul rotulian.
La nivel rotulian se realizează două manevre speciale:
3. Manevra „în capac de borcan” – prin care se mobilizează circular
rotula altenativ, în ambele sensuri, executând priză pe marginea rotulei.
4. Mobilizările rotulei – se fac în sens latero-lateral şi craniocaudal şi
realizează deplasarea, pe distanţe mici ale rotulei, faţă de planurile
tisulare profunde.
5. Netezirile finale – se aplică întâi cele transversale şi apoi cele în
romb
39. Masajul M.I. – faţa posterioară
Faţa posterioară
Această regiune are două segmente care se pot aborda pe rând, sau
împreună, începând deasupra gleznei şi până la rădăcina membrului
inferior. În cazul extremităţilor, manevrele se aplică respectând sensul
circulaţiei de întoarcere venolimfatică.
În cazul în care se lucrează pe segmentele articulare intersegmentare,
vor fi abordate ambele segmente.
1. Netezirile iniţiale – vor fi:
- Lungi – paralele cu axul longitudinal al segmentului.
- Medii – care formează cu axul longitudinal un unghi ascuţit deschis
superior.
- Scurte – perpendiculare pe axul longitudinal al segmentului.
Modul de realizare: ele se realizează la fel ca şi pe spate, împărţind
fiecare segment în două.
Pentru extremităţi se mai aplică netezirea circulară sacadată, numită şi
mişcarea simultană, de la extremitatea distală către cea proximală,
imprimând şi vibraţii uşoare. Acest tip de netezire este folosit atât la
începutul masajului, după netezirile liniare, cât şi ca metodă
intermediară de netezire, intercalată între celelalte manevre principale.
La persoanele de sex masculin netezirea se va face în pieptene pe
zonele în care există pilozitate dezvoltată.
2. Fricţiunile

Primele abordate sunt reperele osoase ale segmentelor, (în varianta în

care se masează ambele segmente simultan):
- Fricţiuni circulare aplicate pe maleole, apoi pe părţile laterale ale
platoului tibial (condilii tibiali), la nivelul interliniei articulare a
genunchiului, pe epicondilii femurali şi pe marele trohanter.
- Fricţiunile părţilor moi se realizează cu vârfurile degetelor pentru
suprafeţe mai mici, cu marginea cubitală pentru suprafeţele laterale ale
fiecărui segment şi prin manevră combinată (dinspre distal spre
proximal), pentru restul suprafeţei. Urmează neteziri intermediare,
executate cu mişcări simultane lungi şi/sau cu manevra circulară.
3. Frământatul
- Manevra de frământat se aplică în funcţie de dimensiunile
segmentului, împărţindu-l în două sau în trei. Tipul de manevră aplicat
este cuta pe loc, executată simultan sau alternativ.

Pentru extremităţi se mai descriu încă două tipuri de frământat:

- Frământatul şerpuit – în care mâinile se aşează pe părţile laterale ale
segmentului, iar policele pe partea mediană, poziţia sa fiind paralelă cu
axul longitudinal al segmentului; manevra se execută alternativ.
- Frământatul în val – mâinile se mişcă simultan, policele se aşează tot
paralele între ele şi perpendiculare pe axul segmentului, celelalte
degete sunt dispuse lateral; în acelaşi timp se face priză şi cută şi se
execută presiune din lateral pe suprafaţa osului şi se ridică, în limita
elasticităţii.. Când cuta este dusă la loc, se aplică o altă presiune cu
policele pe suprafaţa osului. Apoi urmează neteziri intermediare.
4. Rulatul şi cernutul – dacă se execută cu presiune mare sunt
stimulante şi fac introducerea pentru tapotament. În cazul rulatului nu
are importanţă cât de mare este segmentul, mişcarea mâinilor fiind
alternativă, de du-te-vino, realizând deplasarea straturilor de ţesut
moale, faţă de axul central osos. În cazul cernutului, dacă segmentele
sunt subţiri se împletesc degetele pe faţa posterioară a segmentului şi
se aruncă dintr-un podul unei palme în celălalt, executându-se o
mobilizarea intensă a ţesuturilor moi. Rulatul şi cernutul – se execută
 dinspre distal spre proximal, favorizând circulaţia venoasă. Aceste
manevre pot fi introduse între manevrele de drenaj limfatic.
5. Tapotamentul – se realizează dinspre distal spre proximal, iar
manevrele de tocat trebuie aplicate paralel cu direcţia fibrelor
musculare, în axul longitudinal al segmentului. La nivelul acestui
segment pot fi aplicate:
- manevra de bătătorit – cu pumnul cubital sau palmar;
- manevra în cupă (ventuză);
- manevrele de lipăit şi plescăit;
- manevra „în mănunchi de nuiele”, care trebuie să respecte direcţia
fibrelor musculare;

În cazul în care se lucrează ambele membre inferioare, se poate realiza

tapotament cu mâna sau cu pumnul pe membrul inferior controlateral
şi respectiv cu antebraţele pe membrul inferior de partea maseurului.
Manevrele de tapotament pot fi urmate de manevre de ciupire şi
pensare, executate în acelaşi ritm alert. Aceste manevre întăresc
efectele stimulante ale tapotamentului.
Tapotamentul, ciupirile şi pensările sunt urmate de neteziri
intermediare simultane lungi, alternând cu manevre de netezire
circulară sacadată.
6. Vibraţiile – se execută după metoda cunoscută, în sensul circulaţiei
de întoarcere venoasă.
7. Manevrele de presiune se execută, ca şi vibraţiile, dinspre distal
spre proximal, din aproape în aproape; intensitatea lor trebuie adaptată
în funcţie de sensibilitatea şi toleranţa subiectului.

Ca menţiune specială, trebuie să evităm zona poplitee, care nu

beneficiază de: frământat, tapotament, presiuni şi vibraţii.
8. Înainte de netezirile finale se execută pe această faţă, la nivelul
articulaţiei genunchiului, mobilizări pasive cu tensiuni finale,
tracţiuni în ax şi scuturări ale membrului inferior în întregime.
9. Pentru a realiza tracţiunile aplicăm mâinile la nivelul articulaţiei
gleznei şi realizând priză circulară, la nivelul tendonului ahilian,
Tracţiunile se realizează numai în axul longitudinal; nu se roteşte şi nu
se abduce membrul inferior, deoarece se solicită articulaţia
coxofemurală, care poate fi sensibilă în caz de artroze, artrite, sau
poate să fi fost înainte sediul unei intervenţii chirurgicale.
10. Netezirile finale se realizează, ca şi la nivelul regiunii spatelui, în
oglindă faţă de cele iniţiale.

40. Masajul membrului superior

Poziţia pacientului poate fi cea de decubit dorsal, sau aşezat-rezemat.
Masajul se realizează cu o singură mână a maseurului, cealaltă
susţinând segmentul, pentru mână şi bimanual pentru antebraţ şi braţ.
Masajul antebraţului
Cuprinde toate cele 5 manevre principale şi manevrele secundare
aplicate segmentelor cilindrice.
1. Netezirile iniţiale – sunt lungi, medii, scurte şi circulare sacadate.
2. Fricţiunile – insistând pe reperele mari ale articulaţiilor pumnului şi
a celor două stiloide şi pe reperele articulaţiilor cotului: olecran, cap
radial, epicondilii humerali. Fricţiunea se adresează apoi părţilor moi,
folosind manevre circulare. Intensitatea trebuie adaptată deoarece
persoanele mai învârstă sau slabe pot avea o sensibilitate mai crescută.
3. Neteziri intermediare – vor fi aplicate doar cele circulare sacadate.
4. Frământatul – în funcţie de volumul segmentului, ca şi la nivelul
gambei, antebraţul poate fi împărţit în două sau trei părţi longitudinale,
pentru frământatul în cută pe loc, simultan sau alternativ. Se mai aplică
frământat circular (şerpuit şi în val).
5. Tapotamentul – dacă părţile moi sunt dezvoltate, se pot aplica toate
tipurile de tapotament. La persoanele cu extremităţi subţiri se
realizează tapotamentul tangenţial, manevrele fiind aplicate paralel cu
axul fibrelor musculare.
6. Cernutul şi rulatul se realizează după tehnica descrisă, respectând
direcţia întoarcerii veno-limfatice.
7. Vibraţii –spre deosebire de membrul inferior, se realizează
bimanual, o mână a maseurului susţinând segmentul şi efectuând
vibraţiile cu mâna dreaptă..
8. Neteziri finale.

Masajul antebraţului ca şi al braţului se realizează bimanual şi pentru o

bună efectuare este necesar ca maseurul să aibă o centură de care
pacientul să-şi agaţe mâna, pentru susţinerea segmentului.
 Masajul braţului
Respectă aceleaşi etape, intensitatea manevrelor fiind însă mai
crescută, deoarece părţile moi fiind mai dezvoltate.
După masarea tuturor segmentelor se aplică câteva manevre adresate
membrului superior în ansamblu:
- mobilizările pasive cu tensiuni finale;
- tracţiuni în ax;
- scuturări.

41. Masajul mâinii

Masajul mâinii
Membrul superior este susţinut, poziţionând palma subiectului pe zona
palmară a mâinii maseurului, mediusul maseurului se aşează pe
antebraţ între cubitus şi radius în timp ce indexul şi inelarul se
poziţionează deasupra celor două stiloide. Priza este identică,
indiferent care dintre cele două membre este în lucru.
Faţa dorsală a mâinii
1. Neteziri – cu mâna de lucru, dinspre distal spre proximal, liniare pe faţa
dorsală, pe fiecare deget în parte, apoi pe fiecare metacarpian şi fiecare spaţiu
interosos.
2. Fricţiuni – circulare executate cu eminenţele tenară şi hipotenară.

Faţa palmară
1. Neteziri – cu pulpa degetului, pentru fiecare deget în parte.
2. Fricţiunile – se pot realiza liniar pe degete şi cu intensitate crescută, circular
pe regiunea palmară, insistând pe zonele capetelor metacarpienelor. Dacă
pacientul nu are sensibilitate deosebită, se poate lucra cu nodozităţile degetelor
pe zona tenară şi hipotenară.
3. Frământatul – este de asemenea unimanual şi se realizează cu priză mică
deasupra capetelor metacarpienelor şi pe zona muscularizată (tenară şi
hipotenară). Se efectuează şi frământat bimanual, ca în cazul piciorului, pentru
musculatura interosoasă, cu mişcări alternative, înainte şi înapoi, alternativ.
4. Tapotamentul – se face uşor, în picături de ploaie, pe cele două eminenţe.

5. Rulatul şi cernutul – se realizează bimanual atât pentru degete cât şi pentru

toată mâna.
6. Tracţiunile în ax ale degetelor se realizează respectând priza laterală, pe
fiecare deget în parte.
7. Mobilizări pasive cu tensiuni finale, executate analitic, pentru fiecare
articulaţie în parte.
8. Scuturări ale fiecărui deget în parte şi pentru mână în ansamblu.
9. Neteziri de încheiere

42. Masajul peretelui abdominal

1. Netezirea – se desfăşoară în trei timpi şi seamănă cu cel executat la
nivelul regiunii fesiere.
a. Cu faţa dorsală a degetelor, cu mâinile apropiate şi paralele de la
nivelul pubian până la nivel xifoidian;
b. Tot cu faţa dorsală a degetelor paralel cu rebordul costal, dinspre
medial spre lateral, oblic şi de sus în jos.
c. Cu faţa palmară a mâinilor şi degetelor tot cu manevră oblică
dinspre flancuri spre zona pubiană.

Se pot aplica şi manevre circulare transversale simultane, executate

dinspre medial spre lateral şi de jos în sus.
2. Fricţiunile se realizează din aproape în aproape, pe reperele osoase
ale zonei:
- de la nivel xifoidian,
- pe rebordul costal,
- creasta iliacă, bilateral,
- simfiza pubiană.

Pentru fereastra abdominală se aplică palma deasupra regiunii

ombilicale şi se execută mişcări uşoare, circulare, în limita elasticităţii
tegumentului, fără presiuni.
3. Neteziri intermediare, executate în trei timpi, după tehnica
descrisă.
4. Frământatul se realizează în cută pe loc, sau alternativ, pentru
flancuri şi în cută rulată pentru peretele abdominal.
Se mai descrie un tip de frământat în cută, realizat cu priză mică numit
”spălatul rufelor”, mobilizând ţesuturile alternativ, din aproape în
aproape
5. Tapotamentul se realizează tangenţial respectând direcţia fibrei musculare a
drepţilor abdominali şi oblicului extern.
6. Netezirile de încheiere – se fac întâi cele transversale şi apoi cele în patru
timpi.

43. Masajul piciorului - fața dorsală

1. Neteziri liniare

Se aplică pe fiecare deget, pe fiecare metatarsian, pe fiecare dintre

spaţiile interosoase şi pe tendoanele extensorului comun al degetelor –
din aproape în aproape.
 2. Fricţiunile

-liniare, executate cu pulpa degetelor II – V şi se aplică pe aceleaşi

structuri ca şi manevra precedentă;
-circulare, executate cu părţile moi ale mâini (marginea cubitală şi
eminenţa hipotenară, rădăcina palmei, eminenţa tenară) pe toată
suprafaţa dorsală a piciorului.
3. La nivelul degetelor se execută manevre de mobilizare pasivă,
tracţiuni în ax şi de scuturare, pe fiecare deget în parte, dar cu priză
comună mobilizând degetele simultan. În cazul în care se lucrează pe
fiecare deget în parte, priza este latero-laterală.
4. Frământatul

Se aplică muşchilor interosoşi: maseurul se aşază la picioarele

subiectului şi face o priză bimanuală latero-laterală, după care execută
mişcări alternative de du-te vino, din aproape în aproape, pentru
fiecare spaţiu interosos. Din aceeaşi poziţie se execută manevre de
„stoarcere” a piciorului, adică de mobilizare alternativă, în inversie şi
eversie; pentru aceasta piciorul este susţinut cu mâna stângă la nivelul
talonului şi cu mâna dreaptă se face o priză laterală şi se execută
mişcări ale mâinilor în sensuri opuse. Din această poziţie, cu mâinile
aşezate pe părţile laterale ale piciorului, se execută o manevră de rulat
a plantei.
5. Netezirile finale

Sunt executate cu manevra bimanuală – „în căuş” pe suprafaţa dorsală

a piciorului şi cu nodozităţile mâinii şi degetelor, pe suprafaţa plantară.

44. Masajul spatelui

1. Neteziri iniţiale:
a) Lungi - care pot fi simultane sau alternative - ambele realizându-se
dispuse longitudinal pe o limită dintre regiunea spatelui şi regiunea
fesieră,
b) Medii - de la baza toracelui în direcţie oblică spre umăr, se execută
cu mişcarea alternativă a mâinilor.
c) Scurte - cu direcţie transversală, care încep de jos de la limita dintre
spate şi regiunea fesieră şi se execută din aproape în aproape cu
mişcări alternative ale mâinilor, întâi pe un hemicorp, apoi pe celălalt.
Pentru hemicorpul opus manevra începe prin aplicarea degetelor la
coloană, iar pentru hemicorpul alăturat mişcarea este de tragere prin
aplicarea bazei mâini tot la coloană, îmbrăcând şi flancurile. Netezirile
scurte se opresc la nivelul axial.
2. Fricţiunea se realizează la început pe repere osoase.
Primele abordate sunt cele două acromioaone, cu manevre circulare,
folosind degetele. Treptat, din aproape în aproape, se abordează toate
reperele omoplatului (acromion, spina scapulei, unghiul superior
intern, margine internă, unghiul inferior, margine externă).
În acest moment, prin manevre specifice, se realizează deplasarea
omoplatului de pe planul toracelui, insinuând degetele, în limita
elasticităţii tegumentului, în planul subscapular.
Următoarele repere osoase sunt apofizele spinoase, pe care se insistă
cu manevre circulare de fricţiune, adăugând după fiecare apofiză şi
ligamentul interspinos respectiv. Manevrele pe apofizele spinoase se
realizează de sus în jos de la vertebrele C6, C7 până la nivel sacrat.
Continuăm pe creasta sacrată, apoi pe crestele iliace, cu fricţiuni
liniare realizate cu intensitate crescută în zonele latero-vertebrale;
manevrele se aplică tot de sus în jos.
Urmează fricţiuni liniare, aplicate cu degetele abduse, dinspre medial
spre lateral, pe spaţiile intercostale.
Manevra de fricţiune combinată – începe de la baza spatelui şi se
realizează continuu, fără a ridica în totalitate mâna de pe suprafaţa
masată, până ce s-a cuprins toată regiunea. În funcţie de mărimea
suprafeţei sunt două sau trei linii de fricţiune, paralele cu axul vertical
al coloanei vertebrale.
După această manevră se execută manevre de netezire intermediară,
cu mişcări simultane lungi.
3. Frământatul

Primele zone care vor fi frământate sunt cele cu musculatura mai

dezvoltată şi anume zona umerilor şi zonele laterale ale spatelui pentru
muşchii superficiali: mare dorsal, trapez şi rotunzi. În funcţie de
grosimea stratului muscular frământatul se realizează cu priză medie
sau mare, cu manevre simultane sau alternative.
În afara acestor zone următoarea zonă frământată este zona muşchilor
paravertebrali, unde se aplică manevre uşor diferite deoarece cuta de
ţesut moale nu mai este ridicată şi strânsă, ci presată pe planurile
profunde.
Cuta rulată - care se realizează cu priză mică, pornind de la baza
spatelui şi plimbând ţesutul din aproape în aproape de jos până sus,
fără discontinuităţi. Se lucrează pe două – trei linii verticale, paralele,
pentru a cuprinde întreaga suprafaţă, la nivelul fiecărui hemitorace.
4. Tapotamentul spatelui
Manevra de tocat nu se aplică niciodată perpendicular pe direcţia
fibrelor musculare. Prin urmare le putem aplica descriind un evantai cu
centrul la nivelul umărului, urmărind dispoziţia celor trei fascicule ale
muşchiului trapez. Pentru musculatura paravertebrală se aplică
manevra de tocat tangenţial, cu presiune mai mare la nivel toracic şi
 intensitate mai mică la nivel lombar; lojile renale vor fi exceptate de la
tapotament.
Manevrele de bătătorit (pumn palmar, pumn cubital şi manevra în
„căuş”) se aplică pe toată suprafaţa toracelui posterior, descriind o
spirală pentru a cuprinde toată zona.
Manevrele de lipăit şi plescăit pot fi aplicate pe tot spatele, iar manevra
„în mănunchi de nuiele” se aplică pe zona toracelui posterior insistând
pe porţiunile cu musculatură mai bine dezvoltată.
Se intercalează manevre de neteziri intermediare.
5. Ciupirile şi pensările - se realizează cu ritm alert pe toată suprafaţa
spatelui, exceptând regiunea lojelor renale.
6. Vibraţiile se realizează pe ambele hemitorace, după tehnica
descrisă, exceptând lojile renale.
7. Presiunile
- Se aplică pe suprafaţă mică cu pulpa policelui, de o parte şi de alta a
apofizelor spinoase, întotdeauna în direcţie craniocaudală.
- Presiunile cu toată palma, care se aplică în special în zona toracelui
de jos în sus, fie simultan, fie alternativ (mersul ursului).
- Presiunile cu respiraţie: subiectul face un inspir profund cu toracele
liber, apoi kinetoterapeutul aplică palmele pe baza celor două
hemitorace. Debutul expirului va fi liber, după care se execută presiuni
ritmice către sfârşitul expirului. În acest mod se asigură o viteză mai
mare a aerului expirat care va facilita curăţarea bronhiilor.
8. Netezirile finale care se execută în sens invers, de la neteziri
transversale scurte dar cu intensitate şi viteză crescută, se continuă cu
neteziri medii şi se termină cu manevre lungi, întâi alternative şi apoi
simultane.

45. Masajul tendonului ahilian

Poate fi prima regiune abordată în masajul membrului inferior, când se
abordează faţa posterioară în întregime şi nu se lucrează segmentar.
Tendonul ahilian beneficiază de patru forme de netezire, patru forme
de fricţiune şi două forme de frământat.
1. Netezirea
- Pentru prima formă de netezire, maseurul se aşează la picioarele
subiectului şi execută neteziri cu direcţie oblică, ascendent şi lateral,
pornind de la nivelul talonului; netezirile se execută simultan şi
simetric, îmbrăcând toată zona gleznei.
- Netezirea liniară – executată cu pulpa degetelor se face pe toate feţele
tendonului.
- Netezirea în căuş, mână după mână, care îmbracă tendonul.
- Netezirea în cleşte – se formează o priză mică între police şi degetele
doi, trei, şi se lucrează tot de la punctul de inserţie către masa
musculară, cu intensitate crescândă.
 2. Fricţiunea
- Fricţiunea liniară – executată cu pulpa degetelor 2-5, care realizează
o mişcare de du-te vino, cu amplitudine redusă, pe fiecare dintre feţele
tendonului.
- Fricţiunea în cleşte – ea este realizată ca şi netezirea, tot cu priză
mică şi cu aceleaşi manevre de du-te vino, din aproape în aproape.
- Fricţiunea circulară care se execută pe feţele laterale ale tendonului,
insistând la nivelul calcaneului pe locul de inserţie. Manevra cunoscută
se execută simultan cu pulpa degetelor.
- Fricţiunea „în ferăstrău” – care se execută cu marginea cubitală a
mâinii, pornind de la nivelul inserţiei pe calcaneu, până la unirea cu
pântecele muscular. Manevra se execută cu ambele mâini deplasate în
sensuri opuse.

3. Frământatul
- Se realizează cu priză mică în cută pe loc executată simultan sau
alternativ;
- Se poate realiza cu aceeaşi priză, cu ambele mâini simultan, dar
deplasate în sensuri opuse.
4. Netezirile de încheiere se realizează în funcţie de timpul avut la
dispoziţie: putem executa toate cele patru forme de netezire, sau putem
aplica doar manevra „în căuş”.

46. Masajul toracelui

Toracele beneficiază de puţine manevre, iar areolele mamare (la sexul
masculin) şi glanda mamară (la sexul feminin) se exceptează de la
masaj.
1. Netezirile – sunt:
- simultane lungi cu ieşire la nivelul muşchilor trapezi şi respectiv pe
umeri îmbrăcând deltoidul;
- alternative lungi care se aplică pe fiecare din torace, mână după
mână, începând de asemenea de la baza toracelui;
- neteziri oblice medii;
- transversale scurte.
2. Fricţiunea – începe cu manevră circulară, la nivelul:

- apendicelui xifoid,
- continuă pe corpul sternului insistându-se în unghiul Luis,
- manubriul sternal,
- furculiţa sternală,
- claviculă,
- până la nivelul celor două acromioane.
Pentru zonele costale se aplică de asemenea fricţiuni, cu toată palma,
sau cu marginea cubitală a mâinii, începând de la rebord şi continuând
pe tot toracele.
 Fricţiunile liniare se realizează cu degetele uşor abduse şi se
adresează atât suprafeţelor coastelor, cât şi spaţiilor intercostale. Încep
parasternal şi se continuă pe toată lungimea arcului costal.
3. Frământatul se realizează numai pe tendonul şi porţiunea axilară a
marelui pectoral, cuta realizându-se la nivelul peretelui anterior al
axilei. Se realizează cu priză mică, simultan, sau alternativ.
4. Tapotamentul – se realizează cu intensitate redusă, cu manevre
tangenţiale, aplicate craniocaudal deasupra sternului; cu manevre
paralele cu direcţia fibrelor pe marii pectorali; şi manevre paralele cu
coastele pe restul suprafeţei toracelui.
5. Vibraţiile – se realizează cu intensitate redusă şi numai peste corpul
muşchiului pectoral.
6. Netezirea de încheiere care se aplică în oglindă faţă de cele iniţiale.

47. Netezirea – definiţie, forme, mod de aplicare

Netezirea sau efluerajul
Definiţie: Netezirea constă în alunecări uşoare şi ritmice ale mâinilor pe
suprafaţa corpului.
Clasificare
1. După modul de aplicare netezirile pot fi: Simultane – când lucrează
ambele mâini lucrează simultan, iar acestea pot fi:
a) Simetrice – ambele mâini pornesc din aceeaşi zonă şi execută
aceeaşi mişcare în oglindă.
b) Alternative – mână după mână. Ele se pot aplica pe aceiaşi zonă, sau
hemicorp, sau pe zone simetrice.
2. După lungimea manevrelor, netezirile pot fi: lungi, medii şi scurte.
a) netezirile lungi sunt paralele cu axul longitudinal al corpului sau
segmentului; b) netezirile medii au direcţie oblică; c) iar cele scurte,
sau transversale se aplică perpendicular pe axul longitudinal al
segmentului.
 3. După direcţie se împart în:
a) longitudinale,
b) oblice
c) şi transversale.
4. În funcţie de forma mişcării, netezirile sunt:
a) liniare – mâna sau degetele descriind o linie dreaptă;
b) circulare sau în brăţară – se aplică prin manevră simultană pe
extremităţile corpului;
c) în cleşte – care se aplică folosind priza mică (între police şi degetul
doi);
d) şerpuite;
e) în zigzag.
5. După ritm – descriem neteziri continue sau întrerupte (sacadate).
6. În funcţie de zonele mâinii folosite de maseur pentru aplicarea
manevrelor şi intensitatea pe care acesta doreşte să o imprime,
netezirile se realizează cu:
a) faţa palmară a degetelor, iar dacă regiunea este mică, cu pulpa
degetelor;
b) cu faţa dorsală a mâinii sau degetelor;
c) cu degetele abduse (în pieptene).
7. În funcţie de (momentele) perioadele şedinţei de masaj netezirile
sunt:
a) Iniţiale sau introductive;
b) intercalate (intermediare) între alte manevre de masaj;
c) finale.
49.Netezirea – efecte

Netezirile sunt metodă introductivă. Prin intermediul lor se realizează prima

relaţie între maseur şi subiectul masat. Ele ajută la destinderea persoanei masate,
care datorită faptului că netezirile nu se desfăşoară în profunzime, va căpăta
încredere în specialist.
La nivelul tegumentului netezirea produce un efect termic, datorită frecării
palmelor asupra corpului. Efectul de încălzire se produce şi datorită stimulării
vaselor capilare superficiale şi terminaţiilor nervoase parasimpatice. Datorită
acestei stimulări, are loc o vasodilataţie concomitent cu creşterea
permeabilităţii vasculare. Acest efect va favoriza intensificarea schimburilor
de substanţe între sângele conţinut în capilare şi spaţiile interstiţiale ale
tegumentului. Efectul circulator este intensificat şi la nivel veno-limfatic,
datorită direcţiei de aplicare a manevrelor de netezire, întotdeauna în sensul
circulaţiei de întoarcere. În cazul circulaţiei arteriale, pentru ca aceasta să nu fie
stânjenită, în special la nivelul extremităţilor, vor fi preferate netezirile sacadate,
discontinue, care se realizează cu modificarea ritmică a presiunii (manevra
„maşină de cusut”).
Netezirea acţionează prin mecanism direct datorită presiunii manevrelor şi prin
mecanism reflex, prin modificarea reacţiilor vasomotorii periferice dar şi
centrale. În acest mod este influenţată circulaţia sângelui în tot organismul, iar
schimburile de substanţe sunt intensificate şi se intensifică viteza de circulaţie
a fluidelor. Creşterea permeabilităţii se manifestă până la nivel celular, ceea ce
va determina şi intensificarea schimburilor între spaţiul intracelular şi cel
interstiţial.
Acţiunea vasodilatatorie se manifestă:
- local; - la distanţă. Prin acţiune uşoară şi ritmică asupra tegumentelor sunt
influenţate terminaţiile nervoase libere, dar şi cele care intră în structura
receptorilor senzitivi şi proprioceptivi. Datorită lor netezirile influenţează direct
structurile nervoase centrale la nivelul cărora se transmite starea de relaxare şi
decontracturare, efectul final fiind scăderea tonusului neuromuscular. Prin
netezire se va diminua deci senzaţia dureroasă.
Un alte efect realizat prin acţiune mecanică este de curăţare a epidermei de
dentritusuri (celulele moarte şi descumate, de secreţiile adunate la suprafaţa
corpului).
Deşi tegumentul reprezintă principala structură căreia i se adresează manevrele
de netezire, sunt influenţate şi structurile moi subiacente, la nivelul cărora fluxul
sanguin creşte, prin reacţie vasomotorie, iar tonusul general scade pregătindu-le
pentru celelalte manevre.

48. Limfa – origine, compoziție, roluri

Sistemul limfatic este parte a sistemului circulator, care cuprinde o reţea de vase
limfatice care transportă un lichid clar numit limfă direcţional spre inimă. Sistemul
Spre deosebire de sistemul cardiovascular sistemul limfatic nu este un sistem închis.
Una dintre principalele funcţii ale sistemului limfatic este de a asigura o cale alternativă
pentru ca o parte din plasma filtrata să revină în sânge.[2]
Cealaltă funcţie principală este aceea de apărare a sistemului imunitar. Limfa este foarte
asemănătoare cu plasma sanguină însă conţine limfocite şi alte celule albe. Ea conţine, de
asemenea, produse reziduale şi resturi de celule împreună cu bacterii şi proteine. Organele
asociate compuse din ţesut limfoid sunt locurile de producţie ale limfocitelor. Limfocitele
sunt concentrate în ganglionii limfatici. Splina şi timusul sunt, de asemenea, organe limfoide
ale sistemului imunitar. Amigdalele sunt organe limfoide, care sunt de asemenea asociate cu
sistemul digestiv. Țesuturile limfoide conţin limfocite şi, de asemenea, alte tipuri de celule
pentru sprijin.[3] De asemenea, sistemul include toate structurile dedicate circulaţiei şi
producerii de limfocite (componenta celulară principală a limfei), care include, de asemenea,
măduva osoasă, şi ţesutul limfoid asociat cu sistemul digestive
Limfa este lichidul care se formează atunci când fluidul interstiţial intră în vasele limfatice
iniţiale ale sistemului limfatic. Limfa este apoi deplasată de-a lungul reţelei de vase limfatice
fie prin contracţiile intrinseci ale pasajelor limfatice, fie prin compresia extrinsecă a vaselor
limfatice datorită forţelor externe exercitate de ţesuturi (de exemplu, contracţiile muşchilor
scheletici), sau prin intermediul inimilor limfatice în cazul unor animale. Organizarea
ganglionilor limfatici şi a drenajului urmează organizarea corpului în regiuni interne şi
externe; prin urmare, drenajul limfatic al capului, membrelor şi pereţilor cavităţii corpului
urmează un traseu extern, iar drenajul limfatic al toracelui, abdomenului, precum şi al
cavităţilor pelviene urmează un traseu intern.[5]În cele din urmă, vasele limfatice se golesc în
conductele limfatice, care se varsă într-una dintre cele două vene subclaviculare, aproape de
joncţiunea lor cu venele jugulare interne.
Sistemul limfatic are multiple funcţii interdependente: [17]

 Este responsabil pentru eliminarea fluidului interstiţial din ţesuturi

 Absoarbe şi transportă acizii graşi şi grăsimile precum chilul din sistemul digestiv

 Transportă globule albe către şi de la ganglionii limfatici în oase

 Limfa transportă celulele prezentatoare de antigen, precum celule dendritice către

nodulii limfatici unde este stimulat un răspuns imun
49. Structura și funcțiile ganglionilor limfatici
Un ganglion limfatic este o colecție organizată de țesut limfatic, prin care limfa trece pe traseul său înapoi în sânge. Ganglionii
limfatici sunt localizați la anumite intervale de-a lungul sistemului limfatic. Câteva vase limfatice aferente aduc limfa, care
pătrunde prin substanța nodulilor limfatici, și este apoi drenată printr-un vas limfatic eferent. Sunt între cinci și șase sute de
ganglioni limfatici în corpul uman, dintre care mulți sunt grupați în clustere în diferite regiuni, precum în zona axilară sau
abdominală.

Corpul unui nodul limfatic constă din foliculi limfoizi aflați în partea exterioară denumită cortex. Partea interioară a nodulului este
denumită măduvă, și este înconjurată de cortex pe toată suprafața, cu excepția unei porțiuni denumităhil. Hil-ul se prezintă ca o
adâncitură pe suprafața ganglionului limfatic, făcând ca ganglionul limfatic - sferic de felul lui - să aibă forma bobului de fasole
sau ovoidă. Vasul limfatic eferent pornește direct din nodulul limfatic de aici. Arterele și venele care irigă nodulul limfatic cu sânge
intră și ies la nivelul hilului.

Există o zonă la nivelul ganglionului limfatic, denumită paracortex, care înconjoară imediat măduva. Spre deosebire de cortex,
care conține în principal celule T imature sau timocite, paracortexul conține un amestec de celule T mature și imature. Limfocitele
intră în ganglionul limfatic prin venule endoteliale înalt specializate, care se găsesc în paracortex.

Un folicul limfatic este o colecție densă de limfocite, numărul, mărimea și configurația acestora modificându-se în concordanță cu
starea funcțională a ganglionului limfatic. De exemplu, foliculii se extind semnificativ când întâlnesc un antigen străin. Selecția
celulelor B, de asemenea numite limfocite B, apare în centrul germinal al ganglionului limfatic.

Ganglionii limfatici sunt în mod particular mai numeroși în mediastin în torace, gât, pelvis, axilă (sub braț), regiunea inghinală și
în asociere cu vasele sangvine ale intestinelor.

50. Tapotamentul - definiţie, mod de aplicare,

Tapotamentul sau baterea
Este cea mai intensă şi mai stimulantă manevră a masajului clasic.
Definiţie: Tapotamentul reprezintă lovituri uşoare şi ritmice, aplicate
pe diverse părţi ale mâinii, cu intensitate şi ritm diferit, în funcţie de
regiune şi de scopul urmărit.
Clasificare: Tapotamentul se realizează:
 cu marginea cubitală a mâinii şi degetelor, eventual cu înclinaţie
palmară sau dorsală – tocatul;
 cu pumnul cubital, palmar, sau cu palma în căuş – bătătoritul;
 cu faţa dorsală a degetelor, lăsate să cadă simultan pe suprafaţă – in
mănunchi de unele;
 cu suprafaţa palmară a degetelor – lipăitul;
 cu toată palma – plescăitul.

Observaţie: ultimele două manevre sunt considerate de unii specialişti

manevre secundare.
Tapotamentul se realizează alternativ, cu mâinile şi degetele relaxate,
iar în unele zone cu ţesuturi moi dezvoltate, se acceptă şi manevre
realizate cu marginea cubitală a antebraţelor (regiunea fesieră şi feţele
anterioară şi/sau posterioară a coapselor).
Tapotamentul este interzis în anumite zone:
- regiunea lombară, unde se găsesc lojile renale,
- fosa poplitee,
 - faţa anteromedială a gambei,
- zona inghinală,
- feţele antero-laterale ale regiunii cervicale.
La nivelul altor regiuni sensibile, cum sunt fereastra abdominală, faţa
anterioară a toracelui, regiunea cefei, tapotamentul se aplică
tangenţial, cu intensitate redusă.
La nivelul calotei craniene se foloseşte o altă manevră cu intensitate
redusă „în picături de ploaie”. Întotdeauna la nivelul corpului muscular
tapotamentul se aplică respectând direcţia fibrelor musculare, cel puţin
pentru straturile musculare superficiale şi nu se aplică la nivelul
tendoanelor sau a inserţiilor musculare.
Manevrele de tapotament pot lipsi în cadrul şedinţelor de masaj
terapeutic, dar sunt foarte importante în masajul sportiv, imediat
înaintea competiţiilor, în cazul subiecţilor care prezintă „apatie de
start” şi sunt contraindicate în cazul celor care prezintă „febră de
start”.
Percutatul este o formă particulară de tapotament, aplicată în afara
unei şedinţe de masaj şi utilizată în activitatea medicală.
Se realizează prin aplicarea vârfurilor degetelor pe ţesuturile ţintă,
realizând lovituri uşoare şi ritmice. Manevra este indicată în special pe
torace şi abdomen, ea realizându-se cu ambele mâini, în mod
alternativ; loviturile sunt aplicate ”pasiv”, mâna fiind lăsată să cadă din
articulaţia pumnului; este o manevră rapidă cu intensitate şi durată
reduse.
Este utilizată ca manevră ajutătoare în recuperarea respiratorie, în
timpul drenajului postural.
Manevrele de tapotament se aplică direct pe tegument, dar pot fi
aplicate şi peste piese de îmbrăcăminte.
51. Tapotamentul – efecte
Efectele tapotamentului
Efectele acestor manevre variază în funcţie de:
- intensitatea execuţiei,
- ritmul de aplicare,
- de supleţea sau rigiditatea mâinilor maseurului,
- de sensibilitatea individuală a subiectului.
Principalul efect este cel excitant, datorită ritmului de aplicare a
manevrelor, realizându-se la nivelul părţilor moi modificări de
presiune rapide, care stimulează circulaţia locală, terminaţiile şi
receptorii nervoşi senzitivi, atât la nivelul straturilor tegumentare, cât
şi la nivelul ţesutului muscular. Principalele efecte se realizează la
nivelul muşchilor, tapotamentul stimulând toate proprietăţile
acestora.
De aceea este o manevră indicată în şedinţele de masaj aplicate
sportivilor, pregătind organismul pentru efort, dar este contraindicată
în:
- stări de hipertonie,
- stări de suprasolicitare,
- în patologia neurologică,
- în patologia psihiatrică,
- în cadrul şedinţelor de masaj circulator,
- în cazul persoanelor hipersensibile.

Tapotamentul nu se aplică în anumite regiuni: zona lombară, fosa

poplitee, iar în altele se aplică cu intensitate redusă: în regiunea
abdominală, în regiunea cervicală, cât şi la nivelul calotei craniene.
Prin tapotament creştem tonusul simpatic, dar şi tonusul muscular
local; din această cauză pot apărea, ca răspuns imediat la stimularea
locală, fasciculaţii musculare.

52.Vibraţiile - definiţie, mod de aplicare, efecte

Definiţie: Vibraţiile constau în mişcări oscilatorii ritmice realizate cu
presiune intermitentă, cu frecvenţă mare, şi pe cât posibil uniforme; ele
se realizează fie manual prin aplicarea palmei sau degetelor pe
suprafaţa masată sau cu ajutorul unui aparat numit vibrator. Aceste
mişcări realizează deplasări pe distanţe foarte reduse de câţiva
milimetri ale tegumentului şi ţesuturilor subiacente dar şi presiuni
ondulatorii pe zonele învecinate.
Mişcările sunt asemănătoare unui tremurat cât mai uniform şi sunt
realizate prin contracţii rapide ale muşchilor antagonişti ai degetelor şi
mâinii. Dacă este necesară combinarea manevrei cu dezvoltarea
concomitentă a unei presiuni crescute, iar suprafaţa pe care trebuie
realizată este întinsă, se aplică palma pe corpul subiectului urmărind
menţinerea unei poziţii precise a segmentelor membrului superior:
- un unghi de 90º extensie, în articulaţia pumnului,
- un unghi de 90º flexie, în articulaţia cotului,
- un unghi de 90º abducţie în articulaţia umărului.
Mişcările ondulatorii se realizează atât în plan transversal cât şi
perpendicular pe suprafaţa corpului.
Sunt manevre dificil de efectuat, care necesită o practică îndelungată;
cu toate acestea vibraţiile manuale sunt indicate, deoarece frecvenţa
şi intensitatea lor pot fi permanent adaptate la nevoile subiectului.
Vibraţiile mecanice sunt mai rapide şi mai uniforme, menţinându-şi
aceste calităţi timp nedefinit, dar aparatele care le realizează trebuie
setate la nevoile fiecărui subiect în parte
Vibraţiile se pot combina, asocia, în cadrul masajului manual, cu
manevre de fricţiune, ele având mare valoare în drenajul postural al
bronşiilor.
În cazul în care intensitatea şi amplitudinea mişcărilor este mai mare
vorbim de trepidaţii, care, la rândul lor, se pot executa atât manual cât
şi mecanic şi se aplică în special pe regiunile trunchiului, sau la nivelul
extremităţilor.
Trepidaţia toracică este asociată cu mişcările respiratorii.
Efectele vibraţiilor
Efectele vibraţiilor se explică prin acţiunea lor mecanică şi reflexă.
Manevrele executate cu intensitate redusă şi amplitudine mică, care
sunt menţinute un timp suficient de îndelungat, au efecte liniştitoare.
Ele reduc sensibilitatea cutanată, şi a ţesuturilor mai profunde,
producând efect liniştitor şi relaxant.
Dimpotrivă, manevrele ample, executate cu intensitate şi viteză mari,
intensifică circulaţia locală. În asociere cu manevre de netezire
fricţiune şi frământat formează masajul relaxant. Vibraţiile sunt
indicate în tratamentul afecţiunilor dureroase sau congestive şi în
tratamentul contracturilor musculare şi în hipertoniile de natură
psihică.