Dansuri populare romanesti

FOLCLORUL COREGRAFIC ROMANESC

Pe toată suprafaţa pământului se găseşte o varietate imensă de dansuri folclorice care prezintă foarte pregnante
diferente de la o ţară la alta, de la un popor la altul.
Toate aceste creaţii artistice ale omenirii s-au dezvoltat in acelaşi timp cu dezvoltarea popoarelor care le-au
proodus, reflectându-le talentul si caracteristicile spirituale si păstrându-se pana in zilele noastre cristalizate in
forme artistice de o indiscutabila valoare.

Fără îndoială dansul folcloric românesc este una dintre

cele mai preţioase bogăţii artistice ale lumii.
Dansul folcloric dezvăluie într-o manieră sinceră şi directă aspiraţiile şi sentimentele oamenilor, el este strâns legat
de viata şi istoria popoarelor, fiind însoţitor fidel al omului atât în momentele sale de bucurie cât şi în cele de
mâhnire, el exprimă în acelaşi timp caracterul, temperamentul, forţa, agerimea, înţelepciunea şi umorul poporului.
România poseda un foarte bogat şi complex tezaur folcloric. Dansurile populare româneşti cunoscute prin
frumuseţea şi marea lor varietate, constituie acest tezaur alături de cântece, fabule, legende şi poezia populară.
Deşi dansul popular românesc se manifesta într-o mare varietate de aspecte regionale, el prezintă totuşi caractere
comune esenţiale care unesc toate formele de expresie coregrafica ale poporului român într-un stil naţional
specific.
Fiind o manifestare artistică a colectivităţii bazată pe tradiţie, dansul folcloric s-a dezvoltat fără încetare, s-a
îmbogăţit prin contribuţia dansatorilor pasionaţi, care au transpus pe plan coregrafic, într-o maniera foarte
expresivă, sentimentele şi aspiraţiile acestei colectivităţi. Fiecare dansator are o tendinţă continua de îmbogăţire, o
dorinţă permanentă de a-şi exprima sentimente în forme şi motive coregrafice noi. Acesta e
ste secretul puterii inepuizabile a creaţiei coregrafice populare.
Dansul popular românesc s-a întrepătruns întotdeauna cu viaţa colectivităţii şi individului deoarece la fiecare
ocazie care implica manifestarea unei stări afective, cântecul şi dansul au ocupat un rol de prim ordin. Asemenea
ocazii sunt zilele de sărbătoare, distracţiile, târgurile, nedeile, sărbătorile legate de muncile agricole sau de
păstorit, ceremoniile legate de munca şi de fertilitatea pământului si bineînţeles evenimentele importante ale vieţii:
naşterea, logodna, căsătoria şi chiar moartea.
În toate cazurile dansul nu este separat de muzică. Înainte de a fi acompaniat de instrumente s-a dansat în
acompaniamentul cântecelor şi în ritmul bătăilor de palme sau cel obţinut prin instrumente de percuţie: sucitoare,
dube, etc.
Acest fel de a se dansa se mai întâlneşte astăzi în câteva dansuri de femei sau de bărbaţi, la origine vechi
ritualuri.

Caracterizându-se ca dans de colectivitate, cu execuţie

unitara a mişcărilor ca şi prin caracterul, structura acestora, folclorul coregrafic românesc face parte din marea
familie a dansurilor balcano-carpatice. În el se întâlneşte o mare bogăţie d
e ritmuri şi tempo-uri, de atitudini ale braţelor, îmbinându-se eleganta mişcărilor lirice ale dansurilor de femei cu
vitalitatea si virtuozitatea dansurilor bărbăteşti. O serie de elemente tehnice bine conturate determină un specific
naţional foarte pronunţat.
Paşi cu deplasări largi sau paşi mărunţi pe loc, paşi schimbaţi sau grupe de 7-15 paşi succesivi, paşi in contratimp
sau sincopaţi se combina în deplasări mici sau deplasări mari in toate direcţiile, intr-o imensa varietate de
combinaţii. La acesta se adaugă intensitatea aşezării paşilor pe podea, care creste in acest fel varietatea
nuanţelor ritmice. Se întâlnesc de asemenea paşi încrucişaţi, pinteni pe podea sau in aer, o întreaga gama de
sărituri, salturi cu mare elan, paşi pe vârful sau pe tocul piciorului, alternând cu paşi pe perniţa sau pe talpa
piciorului, ridicarea picioarelor in aer cu diferite amplitudini, rotarea picioarelor in aer sau la nivelul solului, bătăi pe
cizma si pe diferite segmente ale picioarelor, piruete pe călcâie executate de fete, pocnituri din degete etc.
Preponderenta unora sau altora din aceste elemente mai sus enumerate a dat naştere unei mari varietăţi de stiluri
zonale cu un specific pronunţat, conferind personalitate zonelor folclorice distincte ce se întâlnesc in tot cuprinsul
tarii. La aceasta contribuie si variata gama a ţinutei braţelor in timpul dansului. La dansurile de grup se întâlnesc
ţinuta de „horă", dansatorii prinzându-se de mâini cu braţele îndoite din cot si ridicate la înălţimea umerilor, ţinuta
de „sârbă" cu braţele sprijinite pe umerii partenerilor din dreapta şi stânga, ţinuta de „brâu", cu braţele prinse în
cingătoarele partenerilor din dreapta şi stânga, ţinuta cu braţele încrucişate în fata sau în spate, cu braţele
formând un lanţ ridicat deasupra umerilor sau un lanţ de braţe coborâte.
La dansurile de perechi varietatea apare şi mai pronunţată prin posibilităţile diferite in care partenerii se prind.
Fără a fi posibil de a delimita strict zonele folclorice care se disting prin specificul manierei de dans si de
interpretare, deoarece manifestările coregrafice ale acestor zone se interferează ca şi de altfel toate manifestările
folclorice, totuşi numeroasele zone cu caracter strict local pot fi grupate geografic in zone mai întinse
corespunzând vechilor provincii istorice. Putem vorbi astfel de zonele folclorice ale Moldovei, Munteniei, Olteniei,
Banatului, Crişanei, Transilvaniei de Nord, Centru şi Sud şi Dobrogei.
Voi exemplifica în cele ce urmează specificul folclorului coregrafic din Transilvania
Vestul Transilvaniei cuprinde interesanta zona a celor trei Crişuri. Dansurile din aceste locuri se caracterizează
printr-un ritm sincopat care se desfăşoară pe parcursul evoluţiei coregrafice in numeroase variante, create prin
schimbările de accent. S
unt in general dansuri de perechi în care partenerii pornesc cu paşi comuni pentru ca apoi pe parcurs fata să
păstreze ritmul de baza iar băiatul să evolueze în combinaţii interesante de pinteni si bătăi sincopate, bătăi din
palme si bătăi cu palma pe cizma.

Transilvania de Nord cuprinde pitoreştile zone folclorice ale Oaşului şi Maramureşului, unde maniera de dans
cu totul aparte, cu paşi mărunţi şi tropotiţi a căror trepidaţie se transmite întregului corp, dă o personalitate
distincta stilului respectiv. Jocuri caracteristice sunt: Roata oşeneasca, Tropotita, Bărbătescu maramureşean.
Transilvania Centrala cuprinde zonele văilor Someşului şi Mureşului în care evoluţiile coregrafice ating nivelul de
virtuozitate. Repertoriul specific acestor zone nu cuprinde un număr mare de dansuri, ca in zonele din sud, dar în
componenţa acestora intra numeroase figuri de o tehnicitate deosebita şi a căror varietate este nesfârşită. Ciclul
de dans începe cu „De-a lungul" dans lent, si elegant asemănat uneori cu mersul mândru al păunilor, din ale căror
pene flăcăii îsi fac bogate podoabe la pălărie (zona Năsăudului). Acesta este urmat în general de doua dansuri
bărbăteşti, unul într-un tempou moderat „Rarul", celălalt într-un tempou rapid „Jocul fecioresc", dansuri în care
săriturile în aer, bătăile cu palmele pe diferite segmente ale picioarelor, pinteni şi răsuciri se combina într-o
varietate nemaîntâlnită de forme. Dansul care încheie de obicei hora satului este „ Învârtita", în care cele doua sau
chiar trei piruite pe călcâie ale fetelor, executate fără pic de şovăire si alternările rapide de ţinute ale partenerilor
concurează chiar virtuozitatea din dansul băieţilor.
Sudul Transilvaniei oferă imaginea unor ritmuri interesante de 7/16 si 10/16 în „Purtate" şi dansurile „Fecioreşti"
în care elementele caracteristice arătate mai sus pentru zona centrala vin să se diversifice într-o mai mare
varietate de ritmuri. În aceasta zonă, pe lângă „Purtată", şi „Haţegană" care amintesc ciclul de joc al zonei de
centru, se întâlnesc şi dansuri comune versantului sudic al Carpaţilor ca „Brâul", „Jiana", „Mocăneasca", etc.
Un aspect deosebit îl oferă lanţul Carpatic prin unitatea sa. Se întâlnesc coincidente izbitoare nu numai pe
versanţii opuşi ai aceluiaşi lanţ muntos cum ar fi sudul Transilvaniei cu nordul Munteniei, dar şi la distante mari
cum sunt Oaşul cu Mărginimea Sibiului şi altele.
Acompaniamentul melodic este susţinut in primul rând de viori secondate de braci (contraşi), contrabas (gorduna);
uneori apare ţambalul şi clarinetul.
Nu puteam încheia succinta imagine a folclorului coregrafic românesc fără a arata o particularitate deosebita care
îl însoţeşte pe tot timpul desfăşurării sale, angrenându-l într-o manifestare sincretică de creaţie populară. Este
vorba de însoţirea dansului cu creaţia poetica.

În timpul dansului flăcăii şi fetele zic „strigături" a căror manieră interpretativă diferă de la o zonă la alta. În
Moldova se strigă sacadat pe ritmul paşilor. În Oaş şi Maramureş, „ţipuriturile" se cântă în intonaţii interesante,
specifice. În Transilvania de centru şi sud ca şi în ţara Crişurilor se desfăşoară adevărate dialoguri între fete şi
băieţi, iar în Oltenia, Muntenia şi Dobrogea aceste strigături au rolul de conducere a dansului prin anunţarea
figurilor.
Strigăturile conţin texte uneori lirice, de dragoste, alteori satirice sau umoristice, dar oricum ele nu lipsesc de la nici
o manifestare coregrafica.
În peisajul general al dansului romanesc dansurile de femei completează bogata paleta a folclorului coregrafic prin
manifestările ce se ridica la trepte nebănuite de rafinament artistic. Este suficient să arătam aici evoluţia fetelor de
la Căpâlna (centrul Transilvaniei) sau „fecioreasca" fetelor de la Crihalma care-şi desfăşoară dansul cu nobleţe şi
inegalabilă graţie, cântându-şi şi singure melodiile.
Tradiţionale sau noi, spontane sau organizate, dansurile populare româneşti ne spun ceva, au în esenţă rosturi
care nu dezmint pe cele cu care au servit ele de veacuri pe om şi societatea în păstrarea bunei rânduieli, cu care
s-au înscris în istoria noastră culturală.
Pentru ca să spună astăzi ceea ce trebuie să spună în condiţiile integrării lor în cultura contemporană, trebuie să
ştim bine şi ceea ce au spus în trecut. Este condiţia valorificării lor critice, a unei valorificări cu sens cultural
adevărat .