Etape în evoluţia poeziei bacoviene

De la primul volum, Plumb (1916), până la ultimul volum, Poezii (1957), Bacovia
încearcă permanent, cu fiecare volum, noi experienţe poetice, trecând prin decadentism,
simbolism, expresionism, avangardism etc.
1. Începuturile sunt situate aproximativ între 1898 şi 1900, stau sub semnul tradiţiei literare (în
special prin cele dintâi poezii publicate: Şi toate... şi Furtună, în care se percep clare ecouri din
Alecsandri şi Bolintineanu), dar şi sub influenţa decadentismului ( 1900-1905), după moda
poetică aproape generalizată a vremii.
2. Etapa simbolistă (1906-1916. Volumul Plumb), o formulă poetică vizibil modernă, în special prin
utilizarea sugestiei, a simbolurilor deschise, prin atmosfera deja inconfundabilă, reiterarea temei
prin variaţiuni etc.
3. Depăşirea „simbolismului tutelar” (1916-1936).
4. Etapa de după 1936 (Comedii în fond) până la ultimul volum Poezii (1957), marcată de un proces
al „destructurării limbajului poetic”, al fragmentării şi dizlocării discursului liric.

BIBLIOGRAFIE
1. Ion Caraion, Bacovia. Sfârşitul continuu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1977.
2. Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română şi expresionismul, Minerva, Bucureşti, 1978.
3. E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, vol. 2, Minerva, Bucureşti, 1981.
4. Nicolae Manolescu, Despre poezie, Editura Cartea Românească, Bucureşti,1987.
5. Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei¸ Editura Timpul, Reşiţa, 1996.
6. I. Negoiţescu, Istoria literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1991.
7. I. Negoiţescu, Scriitori moderni, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996.
8. Ion Pop, Recapitulări, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.
9. Tudor Vianu, Scriitori români din secolul XX, Editura Minerva, Bucureşti, 1986.
10. Gheorghe Grigurcu, Bacovia, un antisentimental, Editura Cartea Românească, Bucureşti,
1974.
11. Dinu Flămând, Introducere în opera lui George Bacovia, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
12. Mircea Scarlat, George Bacovia, Editura Cartea Românească, 1987.
13. V. Fanache, Bacovia. Ruptura de utopia romantică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994.
14. Ioan Milea, Lecturi bacoviene, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.
15. Boldea, Iulian. Bacovia. Reprezentările eului poetic. În: Limba română, nr.1-2, 2008.
 Bacovia şi tradiţia poetică

Relaţia sa cu tradiţia şi cu modernitatea este extrem de complexă: deşi profund inovator

în poezie (atât la nivelul imaginarului artistic, cât şi al limbajului poetic), nu se poate spune că
Bacovia se raportează la tradiţia literară românească prin negarea ei. Poezia lui Bacovia
ilustrează o evoluţie spectaculoasă a lirismului prin asimilarea tradiţiei literare şi prelungirea ei.
El se situează în descendenţa artistică a poeţilor români, în speţă a lui Eminescu, dar se
delimitează în mod creator de ei, evoluând în direcţia unei modernităţi practic nelimitate.
La începutul secolului XX se atestă perpetuarea unei sensibilităţi romantice, mai exact a
„romanticităţii”, care „acţionează subteran, subîntinde manifestări din cele mai felurite, de la
simbolism la expresionism şi de la suprarealism la existenţialism” (P. Cornea).
Sub aspectul continuităţii literare, opera bacoviană descinde din modelul romantic
eminescian, ecourile acestuia fiind resimţite în creaţia sa şi putând fi explicate prin înrudirea
celor două convenţii estetice (romantismul şi simbolismul).
Cazul Bacovia este un exemplu de refuz explicit de a deveni „poet eminescian” (în ciuda
afecţiunii personale profunde pentru Eminescu), ajungând, implicit, unul. Există analogii uşor
observabile, de suprafaţă, dar şi filiaţii de profunzime vizând: tipul de sensibilitate artistică,
viziune ontopoetică.
Rezonanţă eminesciană la nivelul imaginarului artistic, al temelor, motivelor,
simbolurilor, al atitudinilor semnificative sau chiar al viziunii, iar în ceea ce priveşte limbajul
artistic, există interferenţe în special la nivelul lexicului poetic, al figurilor de stil, al
configuraţiei structurale a textelor şi al tiparelor prozodice. Dominantele tematice ale poeziei
eminesciene, aşa cum se reflectă ele în cea bacoviană: demonismul, moartea, timpul, iubirea,
geniul, relaţia Poetului cu „lumea”.
Timbrul eminescian se face simţit în poezia sa întreagă, dar cu variaţii de intensitate în
diferite etape de creaţie: „drapat” în stridenţa decadentistă din poemele începuturilor (dintre 1898
şi 1900) sau disimulat sub forma parodiei şi a pastişei; „înrămat” în sofisticata formă a poemului
simbolist (între 1900 şi 1916).
În prima etapă se atestă motivele viselor, basmelor, aspiraţiilor, idealurilor. Între anii
1903 şi 1904 sunt dominante temele: condiţia poetului, revolta împotriva „cetăţii”,
predestinarea la mizantropie şi neînţelegere, indiferenţa şi ingratitudinea oamenilor (Aiurea,
Ego, Trudit, Epitaf). Se poate vorbi aici de un eminescianism de atitudine, asumarea condiţiei
„poetului blestemat”. Alte poezii se raportează parodic la modelul romantic (Pastel) sau
marchează drumul simbolic de la romantism la decadentism (Ecou de serenadă, 1905), folosind
ca idee liant motivul morţii viselor.
 Poemele anului 1906 transferă atitudini şi posturi romantice în zona simbolismului.
Bacovia suprapune imagini tipic eminesciene unora specific simboliste: „Rămâne luna roză de
argint”. Motive care marchezează continuitatea literară: chemarea iubitei pentru a trăi „clipa cea
repede” (Matinală), nevoia de ocrotire, intimitate, căldură sufletească, linişte interioară.
(Decembre). Multe poeme din această perioadă trimit la romantism indirect, prin parodie, ca în
Pulvis („Învaţă-mă filozofie”), alteori prin melancolia amurgurilor (Amurg antic) sau prin
nostalgia iubirii romantice (În parc, Note de toamnă, Romanţă). Altădată, aceste „decupaje”
romantice se reduc la un vers sau două ce schiţează un peisaj: „noaptea vastă şi senină”
(Fanfară) ori un motiv („veşnicie”, în Oh, amurguri). Ele fixează postura romanticului
dezamăgit, a poetului nefericit, prin sintagme specifice, ca şi prin „stilizarea” retoricii romantice,
cu inversiuni sintactice, invocaţii retorice, interjecţii, antiteze ş.a.: „O, suflet, mereu de lume
fugar” (Nocturnă, 1914).
În poemele din 1916 filonul eminescian nu dispare, ci se îmbogăţeşte şi se rafinează. Se
poate vorbi, cel puţin în cinci din cele opt poezii publicate în 1916, nu doar de nişte „inserţii
romantice”, ci chiar de un substrat eminescian detectabil prin motivele, înţelesuri, atitudini şi
chiar viziuni comune celor doi poeţi. O dovedeşte în special poezia Note de toamnă (Toamna-n
grădină...) din 1916, marcată de jalea subtilă şi profundă, cu largă „respiraţie metafizică”.
Romantismul eminescian se manifestă după această dată în forme mai puţin disimulate:
fie ca „inserţii lirice” (sugerând o temă sau chiar o întreagă atmosferă romantică), fie ca
„decupaje” de acest gen (o „scenă” romantică prin dramatismul sau sentimentalismul ei
ostentativ) în interiorul unui text alcătuit dintr-o mulţime de microtexte aparţinătoare altor
curente sau şcoli literare.
După 1936, odată cu volumul Comedii în fond, filiera eminesciană a lirismului bacovian
devine tot mai pregnantă şi asta, paradoxal, va fi valabil până în ultimele creaţii bacoviene.
Unele poezii reiterează tiparul eminescian sugerat chiar prin titlu: Serenadă, Ecou de romanţă,
Ca mîine, Şi dacă, Egipet şi altele. Ele pot fi citite ca posibile replici eminesciene la Şi dacă şi,
respectiv, La steaua.., De ce nu-mi vii.... Nostalgia modelului eminescian o traducepe cea mult
mai profundă a visului la care s-a raportat întotdeauna şi poezia bacoviană.
Aceleaşi sentimente le exprimă, în general, şi creaţiile din volumul Poezii (1957), cu
titluri eminesciene (Şi dacă). Mai mult chiar, în ultima poemă, publicată iniţial în 1956, Egipet,
se reconstituie fastuoasa descriere eminesciană cu mijloacele recuzitei romantice la nivel de teme
şi motive (exotismul – deşertul, piramidele, caravanele, pelerinii, beduinii, Memnon, Nilul, ş. a.),
retorică (prin inversiuni sintactice, invocaţii, exclamaţii şi interogaţii retorice, interjecţii, definiţii
metaforice etc) şi prin sintagme de factură eminesciană şi posteminesciană („somnul de milenii,
„mărgăritarele durerii”, „ochiul senin”, „Nilul de aur”, „taina veacurilor” ş. a.).
 Bacovia şi Eminescu. Viziuni comune

Poezia lui Eminescu şi cea a lui Bacovia consună şi la nivel de „gând” şi de „simţire”,
chiar dacă mijloacele diferă uneori radical.
Aspiraţia omului de a cunoaşte devine pentru ambii poeţi o uriaşă deşertăciune : un „vis
al morţii-eterne” (Eminescu) ; „Veni-vor alţii să viseze dacă totul e fals sau nu...” (Bacovia în
Vae soli, 1916) ;
Revolta plină de amărăciune la adresa „lumii” iremediabil mărginite, care-i condamnă pe
visători la o cruntă singurătate (Vobiscum, Dies irae, Poemă finală ş. a.) ;
Visul, de sorginte eminesciană, este la Bacovia un reper valoric absolut – fie că e plasat în
sfera artei sau în cea morală, socială etc. Acest „vis” spre care converg toate poeziile bacoviene,
chiar şi cele din faza decadentă („Vibrau scântei de vis...noian de negru”) este indestructibil legat
de fiinţa poetului, marele visător. Moartea visului este ceea ce declanşează criza existenţială
ireversibilă generând o suferinţă fără sfârşit.
Ironia uneori cinică, alteori doar amară, la adresa posturii poetului romantic sau a
„poveştilor de demult” (în Umbra, Proză, Pe deal, Gaudeamus, Dies irae, Requiem ş. a.).
Iubirea, transformată în „negativul” ei, ura, îl va proiecta pe poetul care „plânge” mereu
la polaritatea opusă visului, cea a unui prozaism acerb şi-a celor mai exacerbate manifestări ale
modernismului la vremea respectivă: existenţialismul şi absurdul.
Sentimentul strivitor al singurătăţii comun ambilor poeţi capătă la Bacovia profunzimi
tragice pentru că e urmărit de conştiinţa unei vinovăţii îngrozitoare, de acea „vină tragică” –
opţiunea pentru o lume fără Dumnezeu: „Mai mult ca orişicine îmi pare c-am greşit” ; „Am fost
atât de singur, şi singur am rămas” (Dormitând, 1916).
Însemnate sunt „trădările” vizavi de stilul eminescian, necesare pentru depăşirea
inerentului complex cultural pe care îl creează, prin opera sa. Se atestă şi o întreţesere fascinantă
uneori (tocmai pentru că e perfect „camuflată”) de „texte” şi registre stilistice extrem de variate.
Tendinţa bacoviană a îndepărtării de modelele poetice existente este semnalată de Theodor
Codreanu, care relevă sinteza de „anti-eminescianism şi de anti-simbolism” în creaţia bacoviană,
precum şi statutul de „întârziat” al poetului interbelic în raport cu aceste modele.
Acceptând „asemănarea structurală” a celor doi autori şi semnalând preferinţa ambilor
pentru viziunea neantului şi a morţii, Mihai Cimpoi etalează, contrapunctic, câteva dominante ale
creaţiei lor: un „abis ontologic” vs un „abis psihic”/al „nefiindului”, „pictura luminii” vs „pictura
întunericului”, „nemarginile universului” vs „marginea existenţei”, caracterul „tonal” vs „atonal”
etc., concluzionând că „bacovianismul este continuarea şi ducerea la extremă a
eminescianismului, căruia îi subordonează şi întregul arsenal mitopo(i)etic”.
 Deschiderea spre modernitate. Bacovia şi simbolismul

Înclinaţia naturală şi deliberată a lui Bacovia spre nou, ca formă de revoltă în toate
sensurile – social, dar mai ales esthetic: „Aş dori să fiu anarhist în domeniul esteticii, căci altfel
te sbuciumi în zadar”.
Dacă problema filiaţiilor creaţiei bacoviene cu „eminescianismul” e una capitală din
perspectiva relaţiei sale cu tradiţia literară românească, felul în care se raportează poezia
bacoviană la simbolism e cel puţin la fel de important, pentru că determină într-o mare măsură
relaţia poetului cu modernitatea.
Simbolismul în spaţiul cultural românesc este încă puternic marcat de ecourile
eminescianismului, dar tentat cel puţin la fel de mult de noutatea unor orientări coexistente
uneori în creaţia aceluiaşi autor: parnasianismul, decadentismul, instrumentalismul ş. a.
Autohtonizat sau nu (ipoteză controversată), simbolismul bacovian reprezintă expresia
cea mai autentică şi mai valoroasă dintre toate ipostazierile acestui curent literar în spaţiul
poeziei româneşti. Etapa cea mai ilustrativă a poeziei bacoviene din punctul de vedere al afilierii
ei la curentul simbolist propriu-zis este cea dintre 1900 (aprox.) şi 1916 (vol. Plumb), lucru de
domeniul evidenţei chiar la nivelul exterior, al „tiparului” estetic simbolist uşor recognoscibil în
toate poeziile acestei perioade.
Referitor la modernitate, concept folosit pentru prima oară de Ch. Baudelaire, cei mai
mulţi critici literari sunt de acord că simbolismul este primul curent modern; mai mult decât atât,
unii îl consideră sursa întregii poezii moderne (H. Friedrich, N. Manolescu ş. a.). În contextul
particular al literaturii române, simbolismul a avut o configuraţie aparte, caracterizându-se prin
eclectism şi eterogenitate.
Pentru cei mai mulţi, apartenenţa lui George Bacovia la curentul simbolist e un lucru de
domeniul evidenţei. În general, se consideră că Ion Minulescu ilustrează simbolismul „exterior”,
în vreme ce George Bacovia e reprezentantul simbolismului autentic, de profunzime. Şi totuşi,
exegeza bacoviană nu a fost scutită de controverse nici în această problemă. În special critica de
dată ceva mai recentă admite cel mult ideea unui simbolism „de suprafaţă” (C. Trandafir); alte
opinii, mai radicale, se referă la un „fals simbolism”sau chiar la un simbolism iluzoriu, datorat
convingerii greşite a lui Bacovia că se aseamănă poeţilor simbolişti (I. B. Lefter), în vreme ce
alţii cred că el încearcă să se elibereze de sub fascinaţia decadentismului şi a altor convenţii
estetice (Alexandra Indrieş). Bacovia însuşi s-a declarat în repetate rânduri un „poet decadent”.
 „Bacovia şi simbolismul francofon”. Filiaţii mai mult sau mai puţin semnalate între
poezia bacoviană şi cea a lui Ch. Baudelaire, P. Verlaine, A. Rimbaud, St. Mallarmé, J. Laforgue,
A. Samain, É. Verhaeren, M. Rollinat.
Poezia bacoviană se înscrie cu fermitate în estetica simbolistă; argumentele în acest sens
nu se limitează la o statistică a temelor şi motivelor simboliste regăsite la Bacovia, ci vizează
straturile de profunzime ale operei, simbolistica, imaginarul artistic şi expresia poetică etc.
Şi totuşi, dincolo de atracţia evidentă a poetului pentru această estetică (mai ales în
perioada dintre 1898 şi 1907), nu se poate vorbi despre o circumscriere exclusivă a poeziei sale
în paradigma simbolismului, aşa cum niciun alt curent nu-l poate monopoliza pe Bacovia. Iată de
ce s-a scris, în cazul său, despre o existenţă simultană a decadentismului şi a unei „parodii a
simbolismului decadent” sau despre simbolism şi antisimbolism. Continua lui căutare exclude
orice limitare şi face posibilă revendicarea sa de către cele mai diferite curente sau şcoli literare.
„Clişeele” curentului simbolist sunt parcă aglomerate intenţionat în poezia sa, ca pentru a
fi arătate cu degetul (poetul însuşi trimiţând de câteva ori la „modelele” sale: Rollinat, Verlaine,
Poe, Baudelaire...). Aşa că frecvenţa lor n-are, practic, nicio relevanţă.
Afinităţile organice, la nivelul structurii existenţiale, dintre Bacovia şi „poeţii blestemaţi”
sunt cele care contează într-adevăr. Asta explică de ce se poate vorbi despre „spiritul” şi nu
„litera” simbolismului în ceea ce are mai autentic şi mai valoros această orientare estetică.
Diferenţa dintre simbolismul autentic şi cel parodiat e însă uneori aproape imperceptibilă.
Bacovia este deschis spre explorarea noului, dominantă a modernismului atât de trâmbiţat
în epocă prin Macedonski sub influenţa şcolii decadento-simboliste franceze. Decadentismul este
înţeles, cum plastic se exprimă C. Trandafir, ca o „formă de disidenţă a simbolismului”, deşi a
fost asimilat ulterior de către acesta (ca un aspect particular al curentului).
După 1916 poezia bacoviană începe să se îndepărteze deliberat de „mentalitatea
decadentă” (care implică un stil) şi de simbolism, pentru că, „după Primul Război Mondial,
simbolismul se încorporează tradiţiei, nu mai reprezintă o forţă creativă novatoare” (N.
Manolescu).
Bacovia şi-ar fi impus postura de „ucenic” al altora (al poeţilor decadenţi francezi), ba
chiar de „imitator” al lor (conform lui D. Micu) din neputinţa de a „inventa”, de a „inova”,
pentru că, în termenii lui N. Manolescu, ar fi ajuns la poezie „ca impas”. Nimic mai nepotrivit cu
Bacovia decât declaraţiile clamate strident – ca ale avangardiştilor şi nu numai – cu scopul de a
şoca prin noutate cu orice preţ; ceea ce nu exclude însă deloc constanta dorinţă a poetului de a fi,
cum zice foarte clar, „anarhist” în poezie, de a se elibera de chingile umilitoare ale oricăror
convenţii estetice.
 Aspiraţia lui Bacovia spre înnoirea continuă a poeziei sale explică de ce se poate vorbi
atât despre implicare, cât şi despre distanţare de convenţia estetică simbolistă, aşa cum s-a văzut
cu claritate în periplul întreprins prin întreaga poezie bacoviană în relaţia ei cu simbolismul.
Încă din primele sale texte, aparţinând perioadei 1898 – 1900 (în special Pălind, Sonet,
Rar), dar şi în cele dintre 1900 şi 1916, Bacovia îşi creează un stil al său, folosind „recuzita” de
teme, motive, simboluri, atitudini şi (anti)retorismul simbolist; am văzut (la momentul cuvenit)
că încă din 1966, Lidia Bote lansa ideea autohtonizării simbolismului românesc prin poezia lui
Bacovia (dintre 1900 şi 1908, în special), având ca argument principal sentimentul funciar al
dorului românesc, care ar hrăni subteran întreaga sa viziune artistică.
Ideea o preia C. Ciopraga, care o va argumenta însă prin revolta socială din unele versuri
bacoviene, interpretate ca expresie a unei adaptări a simbolismului său la realităţile româneşti.
Alte aprecieri – de fapt depreciative – ale lui G. Călinescu, referitoare la presupusul simbolism
minor, epigonic „pastişat” şi transplantat – au în vedere acele poezii bacoviene în care se poate
totuşi vorbi despre o „ucenicie” la şcoala decadentismului francez – şi care poartă, într-adevăr,
amprenta unui „manierism insuportabil”, la care se referea fără menajamente criticul (în Negru,
Marş funebru, Cuptor, Panoramă ş. a.).
Dar oricare-ar fi explicaţia adoptării modelului simbolist de către poetul român, acest
lucru este o realitate incontestabilă. O analiză onestă scoate în evidenţă nu doar un repertoriu de
teme şi motive simboliste – căci, dacă numai la atât s-ar mărgini influenţa simbolistă, C.
Trandafir şi alţii (N. Manolescu, L. Ulici, M. Popa) ar fi îndreptăţiţi să vorbească despre un fals
simbolism: „«Cheia» simbolistă, cea mai comodă şi simplificatoare, nu trebuie nici absolutizată,
nici ocolită, dacă vrem să păstrăm o percepţie dreaptă”. Mai radical, N. Manolescu lansa, cum
am mai amintit, încă din 1966 ideea unui Bacovia „antisimbolist”, care parodia deliberat clişeele
curentului, ajungând chiar la „antipoezie” şi deschizând astfel porţi uriaşe celor mai extremist
moderniste orientări ale vremii (curentele avangardiste).
Poezia bacoviană şi expresionismul nihilist
George Bacovia este un poet simbolist, dar cu sensibilităţi expresioniste (cu deschidere
spre metafizic), cum îl numeşte criticul clujean Ion Simuţ. Încă din poeziile începuturilor sale
literare, Bacovia prefigurează ecouri expresioniste şi chiar existenţialiste.
Utilizarea termenului «expresionism» este legitimată de fenomenul de pseudomorfoză,
propus de Ov. S. Crohmălniceanu. După cum considera criticul, fenomenul a fost destul de
productiv, libera asimilare a expresionismului în spaţiul românesc ducând mai ales la o „viaţă
subterană” a lui şi, începând cu anii ’60, chiar la stabilirea unei „tradiţii” expresioniste în
interiorul poeziei române. Modele devin nu numai poeţii care au avut tangenţă cu expresionismul
istoric, ci şi cei care, precum G. Bacovia sau B. Fundoianu, beneficiind acum de relecturi
adecvate, vor fi consideraţi expresionişti în viziuni critice axate în primul rând asupra definirii
sensibilităţii lor. Includerea lui Bacovia printre expresionişti, mai ales prin studiile lui Nicolae
Manolescu, L. Ulici şi eseul lui Ion Caraion, va antrena o modificare importantă în
reconsiderarea expresionismului românesc prin descoperirea şi evidenţierea unei tendinţe până
atunci absente, marcată de distorsiune, disonanţă, ruptură, angoasă, alienare în mediul citadin.
Încă din volumul Scântei galbene (1926), poezia sa începe să evolueze însă spre altceva,
imposibil de prins într-o (unică) formulă. Deşi subtil interferate, registre poetice tot mai evident
„nesimboliste” încarcă poezia bacoviană de o nelinişte specială, prefigurând acel „stil al
suferinţei”, în care, fenomen unic, „suferinţa şi expresia ei există contopite; poate la nici un alt
poet român poezia nu este trăită într-un asemenea grad”.
Departe de a fi „antisentimental”, Bacovia se defineşte (ca niciun alt poet român, cu
excepţia lui Eminescu, crede Al. Buican) printr-un sentiment al tragicului de o profunzime şi o
forţă devastatoare. Numai că o expresie directă a lui i-ar fi redus cel puţin la jumătate
intensitatea. De aceea, poetul se „ascunde”, iar lirismul său este „mascat”, cum consideră Florin
Mihăilescu: „Lirismul bacovian ocoleşte în mod predilect expresia directă a sentimentului printr-
o proiecţie a eului profund şi a stărilor lui dominante, a obsesiilor”.
Expresionismul poeziei bacoviene e susţinut de M. Petroveanu, L. Ulici, Alexandra
Indrieş şi C. Trandafir; multiplele argumente aduse ar putea fi zdrobitoare dacă la Bacovia
respectivele elemente nu s-ar „topi ca zahărul în ceai”, departe de a se aşeza, obediente, în
paradigma esteticii expresioniste.
În prefaţa la Plumb. Versuri şi proză din 1965, N. Manolescu remarca, dincolo de ecourile
eminesciene şi cele simboliste, semnele modernităţii: alienarea – „sentimentul e de totală
incomunicare” –, anxietatea generată de un univers ostil – „sentimentalismul şi melancoliile de
solitar ale lui Bacovia iau forma unei teribile anxietăţi în faţa universului terorizat”, experienţa
existenţială unică. „Dintre poeţii români, Bacovia e singurul care s-a coborât în infern. Vedeniile
aduse la suprafaţă sunt, la lumina zilei, stranii şi tulburătoare, fulgurante ca imaginile de la
panoramă”, tragismul său – „Omul care s-a coborât în infern şi căruia întunericul i-a ars ochii nu
poate fi un disperat oarecare. Cântarea lui e obsesivă, monotonă, dar uneori auzim adevărate
strigăte de teroare. Vocea se umple de un plâns sfâşietor ce urcă din străfundurile fiinţei şi
încearcă să se articuleze ” Figura lui Bacovia se apropie de cea a unui poète maudit. Firesc,
asocierea imediată este cu experienţa rimbaldiană şi cu descendenta ei directă, cea expresionistă.
Bacovianismul

Scriitura bacoviană, deşi nu se desprinde niciodată radical de simbolism, înseamnă şi

altceva decât cantonarea în estetica acestui curent. Pentru Bacovia, „despărţirea” de simbolism se
justifică şi prin faptul că acesta nu-i mai oferea posibilitatea de a fi „anarhist în poezie” (fiindcă
simbolismul îşi epuizase resursele de noutate), dar şi pentru că-l asimilase organic, îl depăşise,
reuşind să-şi creeze un stil inconfundabil, care-l unicizează: bacovianismul. Cei mai mulţi dintre
exegeţii lui Bacovia, în special D. Dimitriu, M.Scarlat, C. Trandafir, I. B. Lefter, I. Simuţ, D.
Micu operează o netă delimitare între simbolism şi bacovianism, pe care cei mai mulţi au
tendinţa să-l echivaleze cu modernismul.
Trăsăturile ce definesc „bacovianismul”. Una dintre ele, mult invocată de critică, este
atmosfera bacoviană, imposibil de confundat. Trecând în revistă dominantele tematice şi
principalele motive literare prin care se realizează, am insistat asupra ideii că importanţa acestora
în poezia lui Bacovia nu vine din utilizarea lor ca elemente de „recuzită” pentru crearea unui
„decor”, ci din relaţiile complexe în care intră prin intermediul limbajului poetic care le
proiectează în perimetrul mai multor registre lirice, uneori chiar în contextul aceleiaşi poezii.
Interesant e faptul că aceste interferenţe lirice, de mare subtilitate uneori, se pot observa în
poezia bacoviană chiar de la începuturile ei (când simbolismul decadent este totuşi convenţia
estetică dominantă) şi se vor menţine în toate etapele ulterioare de creaţie ale poetului. Ele
determină originalitatea structurilor Imaginarului artistic bacovian, expresie a unei sensibilităţi
de excepţie, o trăsătură cu adevărat definitorie pentru bacovianism. Exacerbată până la patologic,
această sensibilitate va genera acea constantă a operei denumită viziune, a cărei amprentă
inconfundabilă se va regăsi la nivelul întregului „univers poetic” bacovian.
Este ceea ce explică unitatea remarcabilă a operei, care se verifică şi prin existenţa unor
constante ale ei: e vorba de acele laitmotive, atitudini, sentimente şi posturi ale eului liric,
coordonate ale spaţialităţii, cromaticii şi muzicalităţii versurilor bacoviene, definitorii, la rândul
lor, pentru conceptul de „bacovianism”: obsesiile (cea a morţii fiind dominantă), melancolia,
lumea în cădere, disperarea ontologică, simţul tragicului, dar şi al derizoriului etc.
În ciuda unei evoluţii a poeziei sale creaţia bacoviană este extrem de unitară. Peste
amprentele eminesciene se grefează elemente decadentiste, simboliste, expresioniste şi chiar
existenţialiste, a căror sinteză originală devine temeiul propriului stil poetic, identificat cu
bacovianismul. Opera poetului pune în evidenţă o evoluţie surprinzătoare a lirismului prin
asimilarea tradiţiei literare (în speţă tradiţia poetică eminesciană) şi ilustrarea modernităţii,
registrele practicate de poet (eminescian, neoromantic, decadent-simbolist, expresionist etc.)
reflectând atât dinamica interioară a bacovianismului, cât şi parcursul organic de modernizare a
literaturii române.
 Ultimul Bacovia. Opinii critice

În volumul Stanţe burgheze, din 1946, cu greu se mai poate vorbi despre simbolism şi cu
atât mai puţin în poeziile publicate în periodice după această dată sau în postume, care-l
reprezintă pe „ultimul Bacovia”, după I. B. Lefter. Din punctul de vedere al său, ca reprezentant
al criticii mai recente, poetul Stanţelor burgheze a evoluat spre un modernism extrem. Acea
tensiune din primele două volume, generată de „scindarea permanentă a poetului între aspiraţia
ralierii la simbolism şi vocaţia notaţiei stricte” s-a rezolvat în ultimele sale volume în favoarea
„scriiturii directe, antimetaforice”. Este motivul pentru care criticul vede în Bacovia un poet care
a parcurs traseul tranziţiei de la modernism către postmodernism”, fixând astfel „un nou model”,
preluat de poeţii „generaţiei optzeciste”, ce se consideră „bacovieni, desigur...”
M. Scarlat credea şi el că, „din perspectiva convenţiei simboliste, poezia bacoviană a
involuat, dar a făcut-o în sensul de evoluţie al poeziei interbelice”, pentru că „Bacovia a rămas
acelaşi, dar modernitatea poetică a mers în spiritul poeziei sale”. Teoria „involuţiei” creatoare a
poeziei bacoviene şi, implicit, a unei deliberate renunţări la „modelul” simbolist o adoptă mai
mulţi exegeţi, deşi părerile rămân împărţite în privinţa presupusei secătuiri a filonului creator
bacovian. Fără a intra în dezbateri sterile pe această temă, ni se pare de domeniul evidenţei că
poezia „ultimului Bacovia”, creaţia lui postsimbolistă, nu excelează prin valoarea ei intrinsecă, în
schimb are meritul de a fi creat uriaşe deschideri prin evoluţia ei anticipativă în direcţia
postmodernismului.
Din perspectiva acestei ultime orientări, considerăm că abordarea cea mai interesantă a
poeziei bacoviene e cea a re-citirii ei prin intermediul „tehnicii palimpsestului”, tot mai evidentă
în creaţia poetului de după 1920, în care textul pare scris peste „ştersăturile” altuia, anterior – de
cele mai multe ori cel simbolist şi, mult mai rar, decadentist (macabru); deseori însă se pot
reconstitui frânturi dintr-un text chiar mai vechi, în cheie romantică. Poate că faptul nu e lipsit de
legătură cu restructurarea radicală a imaginarului poetic (la care se referea Mircea Scarlat), care a
precedat-o pe cea a „expresiei”.
Chiar dacă în cazul lui nu se poate vorbi despre o estetică explicită, prin faptul că
„tehnica palimpsestului” se poate recunoaşte în cea mai mare parte a creaţiei sale din toate
etapele ei, poetul se dovedeşte, din nou, creator al unor deschideri de mare anvergură în timp,
prefigurând una dintre cele mai interesante trăsături ale postmodernismului.
Acelaşi lucru este valabil şi în cazul „influenţei” avangardismului (în special a
suprarealismului), motivată mai ales prin faptul că multe dintre poeziile bacoviene din ultimele
sale etape – vol. Stanţe burgheze (1946) şi postumele – sugerează tehnica dicteului automat.
Printre susţinătorii acestei idei se numără Tudor Vianu, Marian Popa şi Doru Scărlătescu, fiecare
cu argumentele sale, valabile în sine, dar cel puţin vulnerabile în contextul întregului, adică al
operei.
În schimb, legăturile acesteia cu existenţialismul şi absurdul sunt mult mai profunde, căci
ţin de însuşi spiritul poeziei bacoviene. O demonstra, încă din 1958, Svetlana Matta, în prima
monografie despre Bacovia, publicată în străinătate (la Zürich) şi netradusă în română nici până
astăzi. Ideea „vinei tragice” (despre care scria Agatha Grigorescu-Bacovia) sau a maximei
intensităţi a tragicului existenţial în poezia bacoviană e adoptată de foarte mulţi dintre exegeţii
ei: M. Petroveanu, L. Raicu, N. Manolescu, D. Micu, M. Popa ş. a.
Această dimensiune general-umană e încă un argument al actualităţii fără limite a poeziei
bacoviene, cu atât mai mult în contextul contemporaneităţii, agitate de tot felul de crize, tot mai
traumatizante pentru conştiinţa umană şi mai ameninţătoare pentru existenţa fiinţei înseşi. E ceea
ce explică, într-o mai mare măsură decât narativitatea şi celelalte chestiuni care ţin strict de
estetică, revendicarea lui Bacovia chiar de către curentul postmodernist, în special prin
reprezentanţii săi „optzecişti”: M. Cărtărescu, I. Pop, L. I. Stoiciu, I. Simuţ, I. B. Lefter ş. a.
Trăsături ca intertextualitatea, autoreferenţialitatea sau indeterminarea sunt doar câteva dintre
cele susţinute de aceştia în tentativa de a şi-l revendica pe Bacovia ca precursor.
Bacovia, un etalon al modernităţii fără limite, cel mai capabil să rezoneze, peste timp, cu
epoca noastră, a mileniului III, atât de dramatic devastată de crize existenţiale şi economice,
încât pare ameninţată, apocaliptic, însăşi existenţa ontologică a omului. Din acest punct de
vedere, Bacovia (sfârşitului de secol XIX) e mai actual ca oricând. Dar oricât de interesante şi de
strălucit susţinute au fost variantele interpretative ale operei poetice bacoviene, această poezie
are rarul dar de a-şi transcende propriile limite – deci şi exegeza – pentru că se află într-un proces
de (auto)generare continuă. E şi motivul pentru care îşi caută întruna „orizontul aşteptării”,
continuând să transmită, peste timp, enigmatice mesaje celor care, seduşi, se recunosc
„bacovieni, desigur...”.