IV Si Ix. Forme Farmaceutice Solide

SCOALA POSTLICEALA „HENRI COANDA”
TIMISOARA
SUPORT DE CURS
- UZ INTERN-
MODUL IV
FORME FARMACEUTICE SOLIDE-PULBERI SI PILULE
MODUL IX
FORME FARMACEUTICE SOLIDE-COMPRIMATE SI DRAJEURI
Specializarea
ASISTENT MEDICAL DE FARMACIE
ANUL III
FORME FARMACEUTICE SOLIDE
PULBERI. PULVERES (F.R. X)
Generalităţi
A: Definiţie
Pulberile sunt preparate farmaceutice solide alcătuite din particule uniforme a uneia sau mai
multor substanţe active, asociate sau nu cu substanţe auxiliare, utilizate ca atare sau divizate în doze
unitare (F.R. X). Pulberile au fost o formă farmaceutică foarte utilizată în trecut. În prezent utilizarea
pulberilor ca atare este tot mai limitată datorită fabricării unor forme farmaceutice solide, moderne cum
sunt: capsule, comprimate, drajeuri etc.
Totuşi şi astăzi pulberile au importanţă deoarece sunt utilizate ca forme farmaceutice
intermediare pentru fabricarea altor forme: comprimate, capsule, drajeuri, injectabile-suspensii, ceea ce
impune anumite condiţii de calitate pentru aceste forme. Din punct de vedere fizic pulberile sunt
sisteme disperse eterogene de solid în gaz.
B. Avantaje:
- pulberile sunt o formă cu o biodisponibilitate bună comparativ cu drajeurile, comprimatele şi
capsulele;
- sub formă de pulberi se pot obţine amestecuri omogene de substanţe;
- comoditate la administrare mai ales în medicaţia infantilă;
- pulberile se dizolvă mai rapid decât alte forme solide (comprimate, drajeuri etc.);
- uşor de preparat.
C. Dezavantaje
- conservare dificilă datorită suprafeţei mari de contact cu agenţii atmosferici;
- sub formă de pulberi sunt greu de prelucrat substanţe care absorb sau elimină apa
(higroscopice, delicvescente, şi elfuorescente).
D. Clasificare
Pulberile se pot clasifica după mai multe criterii şi anume:
D1. După compoziţie;
- pulberi simple (o singură substanţă activă);
- pulberi compuse (mai multe substanţe active);
D2. După modul de întrebuinţare:
- pulberi uz intern;
- pulberi uz extern;
- pulberi uz parenteral.
D3. După originea substanţelor din compoziţie:
- pulberi minerale;
- pulberi vegetale;
- pulberi animale;
- pulberi obţinute din substanţe de sinteză.
D4. După gradul de dispersie:
- pulberi groscioare (sita IV);
- pulberi mijlocii (sita V)
- pulberi semifine (sita (VI);
- pulberi fine (sita VII);
- pulberi foarte fine (sita VIII);
- pulberi extrafine (sita IX).
D5. După modul de formulare:
- pulberi magistrale;
- pulberi oficinale;
- pulberi industriale.
D6. După modul de prelucrare şi condiţionare:
- pulberi divizate;
- pulberi nedivizate.
Formularea pulberilor
La formularea pulberilor trebuie ţinut cont de proprietăţile substanţelor active (chimice, fizice) şi
de alte aspecte, care pot influenţa calitatea pulberilor obţinute.
În pulberi, pe lângă particulele individuale se pot găsi aglomerate şi agregate de particule.
Aglomeratele sunt formate din mai multe particule legate prin forţe fizice de adeziune mai slabe.
Agregatele se obţin printr-un proces de sinterizare astfel încât particulele sunt legate mai
puternic.
A. Proprietăţile fizice ale pulberilor
Pulberile sunt un sistem dispers macroeterogen în care diametrul particulelor este cuprins între
0,5- 1000µm.
Pentru formulare sunt importante, pe lângă alte aspecte de ordin chimic sau fizico-chimic şi
aspecte de ordin fizic şi anume:
A1. Mărimea particulelor. Dimensiunea particulelor poate fi determinată microscopic prin
suspendarea particulelor într-un lichid adecvat. Particulele nu au toate aceeaşi dimensiune, dar printr-o
reprezentare grafică se poate stabili proporţia particulelor de diferite dimensiuni.
Mărimea particulelor este un parametru foarte important. Pentru pulberile adsorbante este
nevoie de un grad de dispersie foarte avansat (la fel şi pentru pulberi greu solubile), însă pulberile uşor
solubile pot fi cu grad de dispersie mai mic (groscioare, semifine).
A2. Forma particulelor. Majoritatea pulberilor au forme neregulate (poliedrice). Mai rar sunt
întâlnite pulberi care au forme regulate (cub, sferă). Forma particulelor este importantă mai ales când
pulberea este prelucrată în comprimate (forma cubică este comparabilă direct).
A3. Structura particulelor depinde de originea pulberilor (animală, vegetală, minerală sau,
substanţe organice).
Din punct de vedere a structurii pot fi:
- amorfe – substanţe cu structură neregulată (eterogene);
- cristaline ca o reţea spaţială regulată.
Structura determină proprietăţi importante din punct de vedere tehnologic.
A4. Comprimabilitatea. Este influenţată de structura cristalelor, de exemplu, substanţele
cristalizate în sistemul cubic sunt comprimabile direct, în schimb substanţele care cristalizează în alte
sisteme cristaline sau substanţele amorfe nu se pretează comprimării directe.
A5. Solubilitate. În general solubilitatea substanţei creşte odată cu creşterea gradului de
dispersie.
În general, forma amorfă a aceleiaşi substanţe este mai solubilă decât forma cristalină
A. Determinarea volumului specific. Se va face prin citirea volumului ocupat de 1 g substanţă
după trecerea prin sită într-un cilindru.
A7. Proprietăţile reologice ale pulberilor
a) Fluiditatea – este proprietatea pulberilor de a curge şi se determină prin cântărirea cantităţii
de pulbere care curge printr-un orificiu calibrat în unitatea de timp.
Fluiditatea pulberilor depinde de mai mulţi factori: forma şi mărimea particulelor, umiditatea,
adeziunea de pereţii vasului etc.
b) Adeziunea. Mărimea forţelor de adeziune se exprimă prin unghiul de înclinare care se
determină prin trecerea pulberii printr-o pâlnie de unde este lăsată să cadă pe o suprafaţă plană.
Unghiul de înclinare este format de paralela care trece prin vârful conului şi planul înclinat al laturii,
unghi notat cu  (vezi Figura 6.1.):
Figura 6.1.
Adeziunea depinde şi de gradul de umiditate. Cu cât unghiul  este mai mare cu atât pulberile
sunt mai adezive, de exemplu: bicarbonatul de sodiu, amidonul sunt adezive iar boraxul are adezivitate
mai mică.
B. Proprietăţile chimice sau fizico-chimice a pulberilor
La formularea pulberilor trebuie ţinut cont şi de proprietăţile fizico-chimice şi chimice. În pulberi
pot avea loc reacţii chimice, dar care în condiţii de conservabilitate bună au viteză redusă. Factorii
externi ca: aerul (oxigenul, apa, diferite gaze) şi lumina pot mări mult viteza de reacţie şi anume:
- lumina poate da reacţii fotochimice;
- oxigenul sub influenţa luminii şi căldurii poate da reacţii chiar spontane;
- odată cu creşterea gradului de dispersie a pulberilor creşte adsorbţia care este de două feluri:
 adsorbţie fizică;
 adsorbţie chimică (când au loc reacţii chimice putând cauza alterarea substanţelor
respective)
- adsorbţia apei depinde de umiditatea relativă din atmosferă astfel: când tensiunea de vapori
din atmosferă este mai mare decât tensiunea de vapori a substanţei, acesta va fixa umiditatea
(substanţe higroscopice şi delicvescente). Când tensiunea de vapori din atmosferă este mai mică decât
cea de la suprafaţa cristalelor substanţa poate pierde total sau parţial apa de cristalizare (efluorescenţă)
ca de exemplu:
 MgSO4 · 7H2O;
 Na2CO3 · 10H2O;
 sulfatul de atropină cu 2,59% apă de cristalizare (toxic);
 unele substanţe se pot transforma chimic în alte substanţe, ca de exemplu: acidul
acetilsalicilic în acid salicilic şi acid acetic;
 oxidul de magneziu în hidroxid de magneziu.
- poliformismul influenţează stabilitatea chimică şi activitatea farmacodinamică a pulberilor, de
exemplu: penicilina G sodică sau potasică amorfă are stabilitate chimică mai mică decât forma
cristalină. Toate aceste aspecte trebuiesc luate în calcul la formularea pulberilor.
Prepararea pulberilor
Prepararea pulberilor presupune următoarele operaţii:

- uscarea materialului de pulverizat;
- pulverizarea;
- cernerea;
- amestecarea şi divizarea.
A. Uscarea materialului de pulverizat
Prin uscare se înţelege eliminarea parţială sau totală a umidităţii din substanţe (lichide, solide,
gazoase).
A1. Obiectivele uscării. Uscarea este necesară din următoarele motive:
- pentru a asigura o formulare corespunzătoare;
- pentru a prepara produse corespunzătoare calitativ;
- pentru o conservare bună;
- pentru a uşura procesele tehnologice în care sunt utilizate pulberi ca formă în sine sau ca
formă intermediară.
A2. Modalităţi de legare a apei în substanţe solide. Metoda de uscare aleasă depinde de
modul de legare a apei. Apa este legată în substanţele solide în diferite moduri:
a) apa absorbită la suprafaţa substanţelor prin forţa de adeziune (legături de hidrogen, legături
dipol);
b) apa de îmbibare este apa fixată între lanţurile macromoleculelor hidrofile;
c) apa legată prin forţe capilare în cazul pulberilor foarte fine;
d) apa de hidratare, în cazul substanţelor cu apa de cristalizare când apa este legată mai
puternic. Îndepărtarea apei de cristalizare presupune încălzirea la temperaturi mari şi presupune
distrugerea reţelei cristaline.
A3. Factori care influenţează uscarea
Viteza de uscare este dependentă de mai mulţi factori. Dependenţa vitezei de vaporizare de
diferiţi factori este dată de relaţia lui John Dalton (1766-1844):
760
V  K  S  F  f  
P
V = viteza de vaporizare (kg/h);
S = suprafaţa de vaporizare (m2);
F = tensiunea vaporilor saturaţi de la suprafaţa substanţei supusă uscării;
f = tensiunea de vapori din încăperi (deasupra substanţei supuse uscării);
P = presiunea atmosferică din încăpere (în mmHg);
K = o constantă care depinde de natura substanţei şi de condiţiile de lucru şi anume la 20 0C în o
atmosferă blândă K = 0,36 (pentru apă) iar la vând moderat K= 0,70 (pentru apă).
Din relaţie reiese că viteza de uscare poate fi mărită:
- prin încălzire (ceea ce determină creşterea valorii F);
- prin realizarea unui vid ceea ce măreşte diferenţa (F-f);
- printr-un curent de aer care îndepărtează vaporii formaţi în mod continuu.
Desigur un rol important îl are şi grosimea stratului de material. Alegerea modalităţii de uscare
este dependentă de natura materialului supus uscării.
A4. Modalităţi de uscare
Uscarea poate fi realizată în următoarele modalităţi:
a) uscarea în condiţii constante (aceeaşi temperatură, presiune şi umiditate atmosferică);
b) uscarea în condiţii variabile (când unul sau chiar toţi parametrii menţionaţi anterior sunt
variabili). Din acest punct de vedere putem avea următoarele posibilităţi:
- uscarea în condiţii când materialul circulă în aceeaşi direcţie cu aerului;
- uscarea în condiţii în care materialul circulă în sens opus aerului;
- uscarea în curent încrucişat când aerul este adus perpendicular pe materialul supus uscării;
A5. Metode de uscare
a) uscarea la aer cald (condiţii normale 200C până la 300C) - poate avea loc chiar în condiţii
naturale temperatura de 200C până la 300C) pentru substanţele care pierd umiditatea la aceste
temperaturi şi nu sunt influenţate de agenţii atmosferici. Materialul supus uscării este expus în straturi
subţiri pe coli de hârtie, pe plăci de sticlă, faianţă etc.
b) uscarea la cald este aplicabilă la substanţele termostabile. Pot fi mai multe modalităţi de
uscare la cald:
b1) prin convecţie – când aerul cald, apa încălzită sau vaporii încălziţi vin în contact cu vasul în
care este expus materialul supus uscării;
b2) prin conducţie – când vasul este în contact cu sursa de căldură;
b3) prin radiaţie termică (infraroşu) – uscarea este produsă de radiaţii IR la temperaturi
cuprinse între 400C-1100C, temperatura alegându-se în funcţie de stabilitatea substanţei.
c) uscarea în vid – pentru substanţele termolabile care cedează greu umiditatea (extracte,
lecitină etc.);
d) uscare cu ajutorul substanţelor deshidratante, se aplică în cazul substanţelor higroscopice
(extracte uscate etc.). Ca substanţe deshidratante se pot utiliza: oxid de calciu, acid sulfuric concentrat
etc. Operaţia se efectuează în exicatoare (vezi Capitolul II, Subcapitoul Uscarea);
e) uscarea sărurilor prin distilare azeotropă. Metoda se utilizează pentru îndepărtarea apei de
cristalizare de la unele substanţe (sulfat de magneziu etc.) prin amestecarea acestora cu o substanţă
organică (benzen, toluen) urmată de distilare. În procesul distilării aceste substanţe organice
antrenează şi vaporii de apă rezultând amestecuri azeotrope.
A6. Aparatura de uscare. Pentru uscare se utilizează în funcţie de substanţe sau materialul
supus uscării diferite aparate şi anume: etuve, etuva cu vid, dulapuri de uscare, tunele de uscare,
turnuri de uscare, uscătoare cu talere, uscătoare cu bandă, uscătoare prin fluidizare. Prezentarea
acestor aparate şi a modului de funcţionare a fost făcută în Capitolul II, Sucapitolul „Uscarea”.
B. Mărunţirea şi pulverizarea
Sunt operaţiile prin care se creşte gradul de dispersie a substanţelor sau materialelor solide
supuse acestor operaţii.
B1. Mărunţirea – este operaţia prin care se realizează divizarea substanţelor solide până la un
anumit grad de dispersie (dispersare grosieră). Această operaţie presupune un cost energetic care este
strâns legat de rezistenţa materialului. Mărunţirea este necesară din următoarele motive:
- pentru ca pulberea să fie adusă la un grad care să uşureze pulverizarea la un grad avansat;
- pentru a uşura manipularea diferitelor substanţe solide;
- pentru a accelera operaţiile fizice ca: dizolvarea, uscarea etc.;
- pentru o mai bună resorbţie în organism;
- pentru mărirea vitezei de reacţie.
Mărunţirea este influenţată de diferiţi factori ca:
- umiditatea materialului;
- duritatea;
- scopul urmărit etc.
B2. Pulverizarea – este operaţia prin care se obţine un grad de dispersie foarte avansat
atingând dimensiuni coloidale (10-7 – 10-9m).
Dimensiunile până la care este necesar să fie dispersată o pulbere este indicat la unele
substanţe sau preparate prin sita necesară pentru cernerea materialului.
Pulverizarea se poate realiza prin:
- lovirea materialului (lovire perpendiculară pe suprafaţa acestuia);
- triturarea – este operaţia prin care materialul este în acelaşi timp apăsat dar şi mişcat circular
în sens invers acelor de ceasornic.
În continuare se va prezenta modul concret de realizare a pulverizării în farmacie şi în industrie.
a) Pulverizarea în farmacie – se realizează în mojare din porţelan sau sticlă cu ajutorul pistilului.
Pistilul se mişcă circular pe suprafaţa mojarului triturând astfel amestecul solid respectiv. Mojarul utilizat
pentru pulverizare este indicat să aibă pereţii cu porozitate.
b) Pulverizarea în industrie – se realizează cu diferite tipuri de mori. În continuare vor fi
nominalizate aceste tipuri de mori şi se vor prezenta câteva aspecte legate de funcţionarea lor.
Prezentarea cu detalii a avut loc în Capitolul II în subcapitolul Pulverizarea.
b1) Mori centrifugale cu discuri. Aceste mori acţionează asupra materialului solid cu ajutorul unor
cuţite sau discuri care se rotesc cu viteze foarte mari într-o cameră de pulverizare. Dintre morile
centrifugale cu discuri amintim:
- Dezintegratorul;
- Dismembratorul;
- Moara perplex
b2) Moara cu pietre orizontale – această moară este cunoscută din antichitate şi a fost utilizată
pentru măcinarea cerealelor. Moara este compusă din două pietre cilindrice cu axul vertical, suprapuse
orizontal, de obicei piatra inferioară fiind mobilă şi cea din partea superioară fixă.
b3) Mori cu bile – sunt compuse dintr-un cilindru în care sunt introduse bile de porţelan, fier,
gresie. Pulverizarea se realizează prin frecarea materialului de bile şi respectiv prin cădere.
b4) Mori vibratoare – sunt mori cu bile de la care energia necesară dispersării materialului este
transmis prin vibraţii de o anumită frecvenţă şi amplitudine.
b5) Mori cu jet – mori la care pulverizarea este realizată de efectul turbulenţei produs de jeturi de
fluid – aer sau vapori de apă – a căror energie trece prin destindere de la câteva zeci de atmosfere la
presiunea atmosferică acţionând astfel asupra materialului.
b6) Mori coloidale - sunt utilizate pentru o măcinare foarte fină obţinându-se particule de
dimensiuni coloidale.
C. Cernerea
Cernerea este operaţia de separare cu ajutorul sitelor a particulelor de substanţă solidă în
funcţie de gradul de dispersie. Pentru această operaţie se utilizează site. F.R. X are 9 site standardizate
care sunt prezentate în tabelul 6.1.:
Tabel 6.1.
Nr. Latura interioară a
Grad de fineţe Nr. de ochiuri pe cm2 Diametrul sârmei (în mm)
sitei ochiului (în mm)
I Fragmente mari 6,3 1,292 2,50
II Fragmente mijlocii 4,0 3,180 1,60
III Fragmente mici 2,0 11,100 1,00
IV Pulbere groscioară 0,8 59,100 0,50
V Pulbere mijlocie 0,315 362,000 0,20
VI Pulbere semifină 0,25 595,000 0,16
VII Pulbere fină 0,16 1.478,000 0,10
VIII Pulbere foarte fină 0,12 2.500,000 0,08
IX Pulbere extrafină 0,08 5.910,000 0,05
Cu aceste site se separă particulele care trec prin ochiul sitei de particulele de dimensiuni
superioare ochiului sitei. Dacă în urma acestei operaţii se obţin mai multe categorii de pulberi cu grade
diferite de dispersie operaţia se numeşte sortare.
Conform F.R. X gradul de fineţe a pulberilor se notează cu cifre romane scrise în paranteze
rotunde alături de numele substanţei respective. Reziduul la cernere nu trebuie să fie mai mare decât
5% şi se prevede să nu fie mai mic de 60% cu sita imediat superioară.
Reziduul se numeşte refuz, iar substanţa care trece prin sită se numeşte cernut. Aceste site au
fost prezentate în Capitolul II, Subcapitolul „Cernerea”. Alături de sitele studiate au fost prezentate şi
site utilizate în industria farmaceutică pentru cernerea pulberilor.
D. Amestecarea şi divizarea pulberilor

D1. Amestecarea
Amestecarea este operaţia de pătrundere a unei substanţe între particulele altei substanţe sau
mai multor substanţe încât să rezulte o pulbere cât mai uniformă. Realizarea acestui deziderat depinde
de câţiva factori:
- proprietăţile fizice ale substanţei solide;
- metoda de amestecare;
- aparatura utilizată pentru amestecare.
a) Amestecarea în farmacie – se realizează utilizând mojarul şi pistilul. Pentru amestecare este
indicat să se folosească mojarul cu pereţi netezi. Pentru amestecare se mai pot utiliza şi cutii
omogenizatoare.
b) Amestecarea în industrie. În industrie se utilizează maşini de amestecat adaptate la
amestecarea unor cantităţi mari de material cu diferite principii de funcţionare.
După principiul de funcţionare avem următoarele tipuri de maşini:
- maşini la care amestecarea se face prin curenţi (materialul este transportat dintr-un loc în
altul);
- maşini la care amestecarea se face prin difuzie (la care se mişcă dispozitivul);
- maşini la care amestecarea se realizează prin triturare;
- maşini la care amestecarea se realizează prin scuturare.
În industrie se utilizează maşini mari de amestecare cilindrice, conice, hexagonale, fixate în
poziţie oblică la care amestecarea se realizează cu palete.
D2. Divizarea pulberilor
Divizarea se poate face în mai multe moduri:
a) Divizarea prin apreciere vizuală
Această operaţie se realizează pe cartele de celuloid care trebuie să aibă o flexibilitate
corespunzătoare. Pentru a micşora gradul de eroare divizarea, prin apreciere vizuală se face în maxim
zece părţi. Cartelele pe care are loc divizarea se aşează pe două rânduri, a 5 cartele, fiecare cartelă
având acoperit 2/3 din suprafaţă de cartela următoare iar pe spaţiul rămas liber se divizează substanţa.
Pentru divizare în afară de cartelele obişnuite se pot utiliza şi cartele speciale şi anume:
- cartele cu cioc, construite astfel pentru a uşura deschiderea pungilor, cartele având
următoarea formă (vezi Figura 6.2.):
Figura 6.2.
- cartele cu cercuri concentrice, având forma următoare (vezi Figura 6.3.):
Figura 6.3.
care permit o mai bună apreciere vizuală a volumului pulberii. Când medicul prescrie 20 prafuri,
cantitatea totală se împarte la doi, fiecare din cele două cantităţi divizându-se apoi în 10 doze. Când
divizarea se face în 5 doze exactitatea poate creşte cu cel puţin 15%.
b) Divizarea după volum. Divizarea după volum se poate realiza în următoarele moduri:
b1) prin împărţirea volumului în părţi egale. Operaţia se realizează în dispozitive formate dintr-un
cilindru în care se introduce pulberea în strat uniform. Împărţirea în doze se realizează prin introducerea
unor lamele despărţitoare aflate la distanţe egale între ele;
b2) scoaterea unor volume egale de pulbere. Operaţia se realizează cu linguriţa de dozat pulberi
(vezi Figura 6.4.)
Figura 6.4. Linguriţa pentru divizarea pulberilor

(după Popovici Adriana, Tehnologie farmaceutică, 2004)
b3) un alt dispozitiv pentru dozarea pulberilor este cel prezentat în figura 6.5.:
Figura 6.5. Dispozitiv de divizare a pulberilor după volum

c) Divizarea pulberilor prin cântărire. Acest mod de divizare dă cele mai exacte rezultate şi
constă în cântărirea fiecărei doze individuale.
Reguli practice pentru prepararea pulberilor
A. Pulberi nedivizate
A1. Pulberi simple şi compuse nedivizate
Pulberile simple conţin o singură substanţă activă care se pulverizează corespunzător şi se
ambalează într-o pungă sau cutie potrivită, se etichetează şi se eliberează în acest mod.
Pe etichetă trebuie să fie indicat modul de administrare, preparatorul, data preparării etc.
Pulberile compuse, nedivizate se prepară în felul următor: substanţele din prescripţie se
cântăresc în ordinea crescândă a cantităţii şi descrescândă a densităţii. Fiecare substanţă cântărită se
pulverizează într-un mojar de pulverizare, apoi se trece prin sită în mojarul de amestecare, în care se
amestecă treptat în ordinea luării în lucru. În afară de substanţele active în prescripţie pot fi şi excipienţi
care se adaugă în aceeaşi ordine. Pentru substanţele higroscopice sau substanţele lichide (extracte,
tincturi) se adaugă adsorbanţi sau alţi auxiliari necesari).
A2. Pulberi cu substanţe foarte active şi toxice
Deoarece sensibilitatea balanţelor uzuale este mică pentru prepararea reţetelor care conţin
astfel de substanţe se utilizează pulberile titrate 1/10 sau 1/100. O pulbere titrată se obţine din
substanţa activă care este diluată cu un excipient inert (lactoză etc.). Aceste pulberi se prepară în
cantităţi mici corespunzătoare necesarului unităţii. Pulberile titrate se depozitează la Venena.
Umiditatea pulberilor nu trebuie să depăşească 1%.
Administrarea pulberilor nedivizate se face empiric cu vârful de cuţit sau linguriţa, excepţie
făcând pulberile care au în compoziţie substanţe toxice sau puternic active.
B. Pulberi divizate
Sub aceste forme se prelucrează în general pulberi care conţin substanţe puternic active sau
toxice. Regulile de preparare sunt aceleaşi ca şi la pulberile nedivizate, diferenţa fiind că, la etapele
existente la categoria anterioară, în cazul pulberilor divizate se adaugă divizarea şi împachetarea
dozelor individuale care apoi sunt ambalate în pungi de hârtie şi eliberate conform indicaţiilor din
prescripţie. La pulberile care conţin substanţe efervescente se admite o umiditate maximă de 1%.
Pulberile se păstrează în vase închise, ferite de lumină şi de acţiunea agenţilor atmosferici (oxigen, aer,
umiditate).
Caractere şi control. Conservare
F.R. X prevede controlul următorilor parametrii:

a) Omogenitatea. Pulberile trebuie să prezinte un aspect uniform: întinse în strat subţire pe o
lamelă de sticlă şi examinate cu lupa (4,5x) nu trebuie să prezinte aglomerări de particule;
b) Gradul de fineţe. La pulberi, la care masa depăşeşte 20 g cernerea finală este obligatorie.
Gradul de fineţe a pulberilor se determină cu sitele standardizate oficinale în F.R. X. Uniformitatea fineţii
pulberii se determină astfel: 20 g pulberi se introduc în sita prevăzută cu capac şi utilizând un recipient
specificat în monografia respectivă după care se agită, dacă nu se prevede altfel, timp de 20 minute.
Reziduul de la cernere obţinut cu sita specificată nu trebuie să fie mai mare de 5% şi nu trebuie să fie
mai mic de 60% cu sita imediat superioară dacă monografia nu prevede altfel.
Observaţie. La sitele cu o dimensiune a particulelor mai mică decât dimensiunea sitei IX sau
pentru cele la care se prevede o anumită formă cristalină se pot folosi şi alte metode de control
prevăzute în monografia respectivă;
c) Masa totală pe recipient. Se efectuează la pulberile nedivizate şi se procedează în felul
următor: se cântăresc individual 10 recipiente. Faţă de masa declarată pe recipient se admit abaterile
prevăzute în urătorul tabel:
Tabel 6.2.
Masa totală pe recipient Abatere admisă
Până la 10 g ± 5%
De la 10 g până la 50 g ± 3%
50 g şi până 100 g ± 2%
100 g şi mai mult de 100 g ± 1%
d) Uniformitatea masei. Acest parametru se determină la pulberile divizate. Se cântăresc 20

pulberi individuale şi se calculează masa medie. Faţă de masa medie se admit abaterile prevăzute în
tabelul următor:
Tabel 6.3.
Abateri admise
Masa medie
Pentru cel puţin 18 doze Pentru cel mult 2 doze
Până la 300 mg ± 10% ± 15%
300 mg până la 1g ± 7,5% ± 11,25%
1 g până la 10 g ± 5% ± 7,5%
10 g până la 50 g ± 3% ± 4,5%
e) Controlul sterilităţii. Se execută la pulberile care se aplică pe plăgi, arsuri sau pielea
sugarilor. Controlul se realizează conform F.R. X şi trebuie să corespundă prevederilor de la monografia
„Controlul sterilităţii”.
f) Dozarea. Pentru pulberile nedivizate se admit abaterile prevăzute în tabelul 6.4. pentru
conţinutul de substanţă activă faţă de valoarea declarată dacă monografia respectivă nu prevede altfel:
Tabel 6.4.
Conţinutul declarat în substanţă activă (%) Abatere admisă
Până la 0,1% ± 7,5%
De la 0,1% până la 0,5% ± 5%
0,5% şi mai mult de 0,5% ± 3%
Pentru pulberile compuse divizate se admit următoarele abateri procentuale faţă de valoarea
declarată dacă monografia nu prevede altfel:
Tabel 6.5.
Conţinutul declarat în substanţă activă Abatere admisă
Până la 10 mg ± 10%
10 mg până la 100 mg ± 7,5%
100 mg şi mai mult de 100 mg ± 5%
Conservarea
Datorită gradului ridicat de dispersie pulberile sunt mai sensibile la acţiunea factorilor externi
(apă, aer, lumină) decât materiile prime din care provin. Modul de acţiune a acestor factori a fost
prezentat în subcapitolul „Formularea Pulberilor”. Pentru a preveni modificări nedorite pulberile se
condiţionează în cantităţi corespunzătoare în ambalaje închise ermetic în unele cazuri cu materiale
adsorbante în interior. F.R. X prevede conservarea în flacoane bine închise, ferite de lumină şi umiditate
iar cele efervescente în prezenţa silicagelului.
Pulberile efervescente se păstrează în recipiente închise etanş sau în recipiente bine închise în
prezenţa substanţelor deshidratante.
Pulberi oficinale în F.R. X
1. Pulvis Alcalinum
Pulbere alcalină
Sinonim: pulbere alcalină pentru soluţia Bourget
Preparare
Natrii sulfas anhydricus (R) (V) gta 2
Dinatrii hydrogenophosphas (Na2HPO4 ·2H2O) (V) gta 4
Natrii hydrogenocarbonas (V) gta 6
Substanţele se pulverizează, se amestecă şi se trec prin sita V.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: antiacid, coleretic şi antiemetic.
2. Pulvis Efervescens Laxans

Pulbere laxativă efervescentă
Sinonime: Pulvis aerophorus laxans
Pulbere laxativă efervescentă
Preparare
I. Natrii sulfas anhydricus (R) (V) gta 2
Natrii hydrogenocarbonas (V) gta 6,5
II. Acidum tartaricum (V) gta 6
Sulfatul de sodiu anhidru şi hidrogenocarbonatul de sodiu se amestecă, se trec prin sita V şi se
introduc într-o capsulă de hârtie albastră.
Acidul tartric pulverizat şi trecut prin sita V se introduce într-o capsulă de hârtie albă.
Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: laxativ
3. Pulvis Opii Et Ipecacuanhae
Pulbere de opiu şi ipeca
Sinonim: pulbere Dover
Preparare
Opium pulveratum (VII) gta 10
Ipecacuanhae radix (VII) gta 10
Sacharum lactis gta 80
Pulberile se amestecă până la omogenizare.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: antitusiv, expectorant.
6.1.7. Exemple de Pulberi magistrale
1. Pulbere bronhodilatatoare pentru copii sub un 1 an

Preparare
Clorfeniraminum gmma 0,12
Diazepamum gmma 0,02
Aminophyllinum gta 2,00
Phenobarbitalum gmma 0,50
Saccharum gta 10,00
Misce fiat pulvis
Divides in doses equalis No. C
Dentur signetur intern: După avizul medicului
Substanţele se cântăresc şi se pulverizează în ordinea crescândă a greutăţilor şi descrescândă a
densităţilor după care se adaugă comprimatele fin pulverizate şi se omogenizează. Apoi cantitatea de
pulbere se împarte în 10 doze egale care la rândul lor sunt divizate în 10 doze individuale care vor fi
ambalate în capsule de hârtie, iar capsulele de hârtie într-o pungă de hârtie etichetată intern şi cu
indicaţiile corespunzătoare referitor la modul de administrare.
Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: bronhodilatator, sedativ.
2. Pulbere bronhodilatatoare forte pentru copii 1-3 ani
Preparare
Clorfeniraminum gmma 0,12
Diazepamum gmma 0,04
Aminophyllinum gta 4,00
Phenobarbitalum gta 1,00
Saccharum gta 10,00
Misce fiat pulvis
Divides in doses equalis No. C
Dentur signetur inter: după avizul medicului
Substanţele se cântăresc şi se pulverizează în ordinea crescândă a greutăţilor şi descrescândă a
densităţilor după care se adaugă comprimatele fin pulverizate şi se omogenizează. Apoi cantitatea de
pulbere se împarte în 10 doze egale care vor fi divizate în 10 doze individuale, care vor fi apoi ambalate
în capsule de hârtie, iar capsulele de hârtie se vor ambala într-o pungă de hârtie etichetată intern cu
indicaţiile corespunzătoare referitor la modul de administrare.
Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: bronhodilatator, sedativ.
3. Pulbere cistotropă
Preparare
Codeini phosphas gmma 0,40
Methylthionini chloridum gta 1,00
Phenylii salicylas gta 5,00
Methenaminum gta 5,00
Misce fiat pulvis
Divides in doses equalis No. XX
Dentur signetur intern: după avizul medicului
Substanţele se cântăresc şi se pulverizează în ordinea crescândă a greutăţilor şi descrescândă
a densităţilor cu excepţia albastrului de metilen. După omogenizare masa de pulbere se împarte în
cantităţi echivalente a zece doze individuale. Divizarea se face în caşete amilacee. Peste amestecul de
pulberi conţinut în fiecare doză individuală se divizează cantitatea de albastru de metilen prescrisă şi se
închide caşeta. Caşetele astfel obţinute sunt împachetate în pungi de hârtie, etichetate intern
indicându-se modul de administrare a caşetelor respective.
Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: antiseptic urinar (în cistite).
4. Rp.
Preparare
Promethazini maleatis gmma 0,0075
Chlorpromazinum gmma 0,00625
Phenobarbitali natrici gmma 0,05
Sacchari lactis gmma 0,25
Misce fiat pulvis
Dentur tales doses No XX
D.S. seara 1 praf înainte de culcare
Clorpromazina şi prometazina le utilizăm sub formă de drajeuri. Pentru a calcula numărul de
drajeuri necesar se procedează în următorul mod: se va înmulţi cantitatea de substanţă prescrisă cu
numărul de administrări şi se împarte la cantităţile de substanţă activă conţinute pe un drajeu astfel
aflăm numărul de drajeuri necesare. După acest calcul se iau drajeurile respective şi se pulverizează
într-un mojar de pulverizare adăugându-se apoi restul pulberilor prescrise în ordinea crescândă a
greutăţilor şi descrescândă a densităţilor. După pulverizare şi omogenizare cantitatea de pulbere se
împarte în două părţi fiecare parte conţinând 10 doze individuale care se vor diviza în caşete amilacee
sau pe cartele de plastomeri şi ulterior vor fi introduse în capsule de hârtie. Pulberea astfel obţinută şi
divizată se va ambala în pungi de hârtie etichetate corespunzător. Conservarea se va face în condiţii
corespunzătoare de temperatură şi umiditate.
Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: hipnotic.
5. Rp
Preparare
Phenobarbitali gmma 0,04
Meprobamati gmma 0,03
Diazepami
Levomepromazini aa gmma 0,002
Sacchari lactis gmma 0,2
Misce fiat pulvis
Dentur tales doses No XX
D.S. seara 1 praf înainte de culcare
Levomepromazina, diazepamul şi meprobamatul se vor utiliza sub formă de comprimate. Pentru
a calcula numărul de comprimate necesare se procedează în următorul mod: se va înmulţi cantitatea
de substanţă prescrisă cu numărul de administrări şi se împarte la cantităţile de substanţă activă
conţinute pe un comprimat astfel aflăm numărul de comprimate necesare. După acest calcul se iau
comprimatele respective şi se pulverizează într-un mojar de pulverizare în ordinea crescândă a
cantităţilor iar apoi se adaugă restul pulberilor prescrise în ordinea crescândă a greutăţilor şi
descrescândă a densităţilor. După pulverizare şi omogenizare cantitatea de pulbere se împarte în două
părţi fiecare parte conţinând 10 doze individuale care se vor diviza în caşete amilacee sau pe cartele de
plastomeri şi ulterior vor fi introduse în capsule de hârtie. Pulberea astfel obţinută şi divizată se va
ambala în pungi de hârtie etichetate corespunzător. Conservarea se va face în condiţii corespunzătoare
de temperatură şi umiditate.
Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: hipnotic, sedativ, anxiolitic.
Pulberi de uz extern (Pudre)
A. Generalităţi
Pudrele sunt pulberi de uz extern, cu un grad de fineţe care se aplică pe piele cu efect sicativ,
dezodorizant, antiseptic şi cicatrizant.
Pudrele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- grad de fineţe foarte avansat;
- să adsoarbă bine umiditatea, grăsimile;
- să aibă o bună capacitate de a adera pe epiteliu;
- să cedeze bine substanţa activă.
B. Formulare. Pentru prepararea pudrelor utilizăm următoarele componente:
B1. Substanţe active, care pot fi:
- solide: sulf, antibiotice, antiseptice (Acid boric);
- lichide sau moi: uleiuri volatile, ichtiol etc.
B2. Excipienţi – care pot fi de diferite provenienţe: minerală, vegetală sau de sinteză.
Excipienţii trebuie să îndeplinească câteva condiţii:
- grad de fineţe avansat;
- să fie sterilizabili;
- să fie hidrofobi;
- să nu fie un mediu prielnic pentru dezvoltarea microorganismelor.
Exemple de excipienţi:
a. Amidonul. Amylum (F.R. X). Se utilizează diferite sorturi de amidon (orez, grâu, cartof,
porumb).Amidonul are o bună aderenţă pe epitelii, este bun adsorbant dar are dezavantajul că în
prezenţa unei umidităţi ridicate se transformă în cocă de amidon;
b. Bentonita. Este varietate de argilă constituită din silicaţi de Aluminiu asociat cu oxizi de
Magneziu, Fier etc. Este pulbere fină albă spre cenuşiu, utilizată în pudre dezodorizante etc.;
c. Caolinul (Bolus alba). Este pulbere albă sau slab cenuşie, cu capacitate de adsorbţie
inferioară talcului;
d. Kiselgurul. Pulbere cenuşie cu putere de adsorbţie ridicată.
e. Licopodiul. Pulbere vegetală uşoară, de culoare galbenă, fără gust şi miros, cu bune
proprietăţi lubrifiante;
f. Oxidul de Magneziu şi Carbonatul de Magneziu sunt pulberi cu bune calităţi adsorbante dar
aderenţă scăzută pe epitelii;
g. Oxidul de Titan. Este o pulbere albă, amorfă, inodoră, cu capacitate de albire dublă faţă de
oxidul de zinc;
h. Oxidul de Zinc. Zinci Oxydum (F.R. X). Este pulbere albă care aderă bine pe epitelii, sicativ,
dezodorizant şi antiseptic;
i. Stearat de Zinc şi Stearat de Aluminiu: Acţiune astringentă, antiseptică, este bun aderent şi
lubrifiant;
j. Talc. Talcum (F.R. X). Din punct de vedere chimic este hidrosilicat de Magneziu care poate
conţine şi silicat de Aluminiu. Talcul este o pulbere foarte fină, albă, onctoasă la pipăit, fără miros şi fără
gust, cu o bună aderenţă şi sterilizabil. Sterilizarea se face la 160 0C timp de 3 ore sau 1700C timp de 1
oră;
C. Prepararea Pudrelor
Prepararea cuprinde aceleaşi faze ca şi la pulberile de uz intern şi anume:
- uscarea;
- mărunţirea şi pulverizarea;
- cernerea;
- amestecarea;
- sterilizarea.
Sterilizarea pulberilor
Prin sterilizare se înţelege distrugerea sau îndepărtarea tuturor microorganismelor sub formă
vegetativă şi sporulată din materialele sterilizate.
F.R. X prevede sterilizarea pulberilor destinate administrării pe pielea sugarilor, pe plăgi
deschise sau arsuri. Metoda de sterilizare se alege în funcţie de proprietăţile fizico-chimice a
substanţelor active. Pentru substanţele termorezistente sterilizarea se face în etuve cu ajutorul căldurii
uscate şi anume:
- la 1600C cel puţin 3 ore;
- la 1700C cel puţin 1 oră;
- la 1800C cel puţin 30 minute.
Substanţele se introduc în recipiente potrivite (borcane bine închise prevăzute cu dop).
Ustensilele utilizate pentru preparare se sterilizează prin autoclavare la 121 0C-1240C cel puţin
30 minute.
Prepararea pudrelor cu substanţe termolabile se realizează aseptic în boxe sterile. Mojarul şi
pistilul se pot steriliza prin flambare şi anume: se aduce în mojar puţin alcool, se aprinde, iar prin
arderea acestuia se realizează sterilizarea.
Conservarea pudrelor se realizează în recipiente bine închise, ferite de umiditate.
Controlul pudrelor. La pudre se controlează următorii parametrii:
- determinarea porozităţii:
- determinarea mărimii particulelor;
- determinarea densităţii;
- determinarea capacităţii de aderare;
- determinarea capacităţii de adsorbţie;
- determinarea umidităţii;
- determinarea pH-ului;
- identificarea;
- dozarea.
Exemple de pudre magistrale
1. Pulvis mentholati 1%
Preparare
Mentholum gta 1,00
Talcum q.s. ad gta 100
Misce fiat pulvis
Dentur signetur extern
Mentolul se pulverizează cu câteva picături de alcool după care se adaugă treptat cantitatea de
talc prescrisă şi se omogenizează. După omogenizare pudra se ambalează în recipiente
corespunzătoare etichetate „extern”.
Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: antipruriginos, antiinflamator.
2. Pulvis chlorchinaldoli 3%
Sinonim: pudră de saprosan
Preparare
Chlorchinaldolum gta 3,00
Talcum q.s. ad gta 100
Misce fiat pulvis
Dentur signetur extern
Saprosanul se pulverizează după care se adaugă treptat cantitatea de talc prescrisă şi se
omogenizează. După omogenizare pudra se ambalează în recipiente corespunzătoare etichetate
„extern”.
Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: antiseptic.
CAPSULE. CAPSULAE (F.R. X)
Generalităţi
A. Definiţie
Capsulele sunt preparate farmaceutice formate din învelişuri care conţin doze unitare de
substanţe active asociate sau nu cu substanţe auxiliare, destinate administrării pe cale perorală.
Tipuri de capsule utilizate în practica farmaceutică
A. Capsule de hârtie (Capsulae Papiraceae)

Capsulele de hârtie sunt utilizate pentru ambalarea dozelor individuale de pulberi, divizate în
cantităţi de decigrame până la 1-2 grame. Capsulele de hârtie trebuie să fie confecţionate din hârtie de
bună calitate (celuloză aproape pură) şi să fie inerte chimic faţă de majoritatea substanţelor (excepţii
Rezorcina etc.).
Substanţele higroscopice efluorescente sau cele sensibile faţă de gazele din atmosferă se
ambalează în capsule siliconate sau cerate.
Capsulele sunt fabricate din bucăţi de hârtie dreptunghiulară îndoite în lungime. Pentru formarea
capsulei marginile libere se îndoiesc dublu pe o mică porţiune din lăţime astfel încât să fie posibilă
închiderea. În funcţie de mărimea capsulei de hârtie se numerotează de la 1 la 10 numerotare
prezentată în tabelul 6.6.:
Tabel 6.6.
Dimensiunile capsulelor de hârtie
Nr. de capsule Dimensiuni
1 22 x 82 mm
2 26 x 0 mm
3 30 x 102 mm
4 35 x 109 mm
5 40 x 125 mm
6 45 x 140 mm
7 50 x 160 mm
8 56 x 175 mm
9 63 x 185 mm
10 70 x 200 mm
Pulberile care se prepară în cantităţi mai mari de 5 g sunt ambalate în pungi.
B. Capsule Amilacee (Capsulae Amylaceae)

a. Generalităţi
Capsulele amilacee folosite pentru pulberi divizate în ultimele decenii prezintă pe lângă
dezavantaje legate de sensibilitatea amidonului la umiditate, respectiv agenţi atmosferici şi avantaje
care pledează pentru utilizarea acestui tip de înveliş, de exemplu:
- mascarea mirosului şi gustului neplăcut a unor substanţe medicamentoase;
- biodisponibilitate bună;
- sunt biodegradabile;
- sunt inerte chimic;
- sunt un înveliş preferat pentru pulberile divizate în farmacie.
Despre utilizarea acestei forme există referiri în literatura de specialitate încă din sec. al XIII-lea
d.H.
Punerea la punct a acestor învelişuri este realizată de farmacistul Limoustin (1972).
Capsulele amilacee au formă de cilindrii plaţi, deschişi la partea superioară cu diametre puţin
diferite astfel încât să fie posibilă îmbinarea (vezi Figura 6.6.).
a – formă normală; b – formă „nasture”; c – formă „saturn”
Figura 6.6. Capsule amilacee

(după Popovici A, Tehnologie farmaceutică, 2004)
În funcţie de cantitatea de pulbere divizată care poate fi ambalată în capsule avem patru mărimi:
- 00 pentru cantităţi de 0,5 g pulbere;
- 0 pentru cantităţi de 0,5-1 g pulbere;
- 1 pentru cantităţi de 1-1,5 g pulbere;
- 2 pentru cantităţi de 1,5-2,5 g pulbere.
b) Obţinere
Prepararea capsulelor amilacee are loc în următorul mod: pentru obţinerea capsulelor se
utilizează amidonul de grâu şi porumb care amestecat cu apă formează o pastă numită „cocă de
amidon” care se toarnă apoi în tipare. Tiparul (vezi Figura 6.7.) este format din 2 plăci metalice
prevăzute cu 100-200 orificii (pe placa superioară pentru capace iar pe placa inferioară pentru corpul
capsulei).
Figura 6.7. Schema maşinii pentru prepararea capsulelor amilacee

Pentru obţinerea casetelor coca se introduce între cele 2 plăci unde este presată şi încălzită
timp scurt la aproximativ 100 0C. Pentru a nu rezulta caşete friabile se adaugă pastei în prealabil ulei,
glicerină şi de asemenea agenţi de conservare. După extragerea de pe matriţe se lasă un tip de 48 de
ore la aer pentru a fixa o anumită umiditate, apoi se taie şi se ambalează în cutii de carton.
c) Umplerea capsulelor amilacee. Umplerea capsulelor amilacee se face prin:
- introducerea în capsule a pulberilor divizate de pe cartele din plastomeri;
- sau prin divizarea direct în capsulele amilacee aşezate apropiat pentru a elimina eventualele
erori.
d) Conservare. Capsulele se păstrează ferite de umiditate în cutii.
C. Capsule gelatinoase (Capsulae)
C1. Generalităţi
a) Definiţie. Istoric
Capsulele gelatinoase sunt învelişuri compuse dintr-un amestec de gelatină, glicerină şi diferiţi
alţi auxiliari ca: metilceluloza, alcoolul polivinilic etc. Aceste învelişuri s-au utilizat încă de la începutul
sec. al XIX-lea (1833) dar perfecţionarea lor are loc spre sfârşitul secolului odată cu dezvoltarea
intensivă a industriei de medicamente.
b) Avantaje. Utilizarea capsulelor gelatinoase prezintă următoarele avantaje:
- protecţia substanţei active de agenţii atmosferici;
- prepararea simplă şi rapidă;
- dozare exactă;
- dirijarea absorbţiei;
- condiţionare elegantă;
- administrare comodă.
c) Dezavantaje. Nu se pot administra în capsule, apă sau soluţii apoase şi nici substanţe care
reacţionează cu gelatina (săruri de Fier, Tanin etc.).
d) Clasificarea capsulelor. Capsulele se clasifică după mai multe criterii:
d1) după formă:
- capsule gelatinoase ovoidale;
- capsule gelatinoase sferice;
- capsule gelatinoase cilindrice;
d2) după consistenţă:
- capsule moi;
- capsule rigide (dure);
- capsule operculate (cu capac);
d3) după modul de eliberare a substanţei medicamentoase:
- cu efect imediat (eliberarea substanţei imediat);
- cu acţiune prelungită;
- cu acţiune controlată;
d4) după modul de preparare:
- capsule obţinute prin imersie;
- capsule ştanţate;
capsule obţinute prin picurare.
C2. Formularea şi prepararea capsulelor gelatinoase
Pentru obţinerea capsulelor gelatinoase se utilizează gelatina şi auxiliari care trebuie să
corespundă calitativ prevederilor din F.R. X sau altor normative de calitate. F.R. X admite în formula de
preparare:
- cel mult 3% pentru Talc;
- cel mult 1% stearat de Magneziu, stearat de Calciu sau acid stearic;
- cel mult 10% Aerosil.
Auxiliarii utilizaţi (conservanţi, coloranţi etc.) trebuie să fie cei admişi de Ministerul Sănătăţii şi
Familiei.
Prepararea capsulelor comportă 4 faze:
- prepararea masei;
- obţinerea capsulelor propriu-zise;
- umplerea capsulelor cu substanţele medicamentoase;
- închiderea capsulelor.
Capsulele se pot prepara prin mai multe metode utilizând diferite tehnologii:
a) Metoda imersiei
Conform acestei metode gelatina hidratată cu apa necesară se încălzeşte pe baia de apă cu
glicerina şi alţi auxiliari până la dizolvare.
În acest amestec fluid se introduce forma în prealabil gresată (cu ulei de silicon sau ulei de
parafină). După imersie se scoate forma şi se lasă pentru întărire la loc răcoros, apoi sunt scoase de pe
formă prin uşoară tracţiune manuală. În continuare capsulele sunt uscate în etuvă la aproximativ 20-
300C.
Figura 6.8. Forme metalice folosite la prepararea capsulelor

(după Fauli i Trillo, 1993)
b) Metoda turnării
Constă în turnarea materialului fluid pentru capsule în forme prealabil gresate.
c) Metoda plăcii sau de preparare a capsulelor prin presiune
În acest mod se obţin capsule ştanţate. Metoda a fost elaborată în 1836 de Lavalle şi Thevenot.
Conform acestei metode substanţele medicamentoase se introduc între două plăci de gelatină care
apoi sunt supuse presiunii. În acest mod se obţin industrial capsule gelatinoase sferice numite „perle”.
Plăcile utilizate sunt prevăzute cu scobituri sferice. După fixarea foiţelor de gelatină pe plăci (care în
prealabil sunt gresate) acestea se încălzesc astfel încât prin topire gelatina să fie repartizată uniform pe
suprafaţa plăcilor şi a scobiturilor aferente. În cavităţile formate (scobituri) se introduce medicamentul
care după suprapunerea plăcilor şi presare să se obţină capsulele.
d) Metoda matriţei rotative
Metoda este asemănătoare variantei precedente cu excepţia că plăcile sunt înlocuite cu doi
cilindri care se rotesc în sens opus pe suprafaţă cărora se găsesc scobituri de forma capsulelor. Între
cilindrii se introduc foiţele de gelatină care vor lua forma capsulei concomitent cu introducerea
substanţei active. Un exemplu de astfel de maşină este cea a lui Schererr (vezi Figura 6.9.).
1 – dispozitiv de alimentare; 2 – substanţa activă; 3 – folii de gelatină; 4 – valţuri de formare;
5 – capsule; 6 – tăierea benzii de gelatină dintre capsule
Figura 6.9. Procedeul Schererr pentru prepararea capsulelor gelatinoase

e) Metoda picurării
Se utilizează dispozitivul din figura de mai jos (maşina Globex). Acest dispozitiv este format
dintr-un tub cu pereţii dubli. În tubul interior curge lichidul de umplere a capsulelor în tubul exterior masa
gelatinoasă. Picătura de soluţie medicamentoasă este înconjurată de pelicule de gelatină care
ajungând în lichidul de răcire se solidifică.
1 – container pentru soluţia de substanţe medicamentoase; 2 – soluţia medicamentoasă; 3 – robinet; 4 – manta cu duze
reglabile; 5 – orificiul de ieşire a masei; 6 – capul duzei interioare; 7 – ghivent pentru reglarea, respectiv înlocuirea mantalei cu
duze; 8 – tub metalic pentru soluţia de gelatină; 9, 10 – tub de încărcare pentru soluţia de gelatină; 11 – robinet de reglare; 12
– soluţie de gelatină; 13 – container pentru soluţia de gelatină
Figura 6.10. Prepararea capsulelor gelatinoase prin picurare cu aparatul Globex

C3. Tipuri de capsule gelatinoase

a) Capsule gelatinoase moi (Capsulae Mollae)
Capsulele gelatinoase moi au formă ovoidală, sferică (perle) sau alungită, sunt elastice şi
utilizate pentru substanţele solide sau lichide în cantităţi de 0,5-5 g. Capsulele gelatinoase moi se obţin
din amestecuri de gelatină, glicerol, apă, sirop sau mucilagii în diferite proporţii de exemplu:
Tabel 6.7.
Formule de preparare a capsulelor gelatinoase moi
Ingrediente Formule
1 2 3 4 5
Gelatină 25 g 23 g 100 g 22 g 24 g
Glicerol 25 g 45 g 75 g 9 g 18 g
Apă 50 g 32 g 150 g 48 g 47 g
Sirop simplu - - 15 g - 7g
Mucilag de gumă arabică - - 20 g - -
Sorbitol - - - 4g -
Nipasol - - - 0,17 g -
Gumă arabică - - - 6g
Perlele sunt capsule sferice şi se utilizează pentru uleiuri volatile, tincturi, vitamine;
b) Capsule gelatinoase dure
Ca formulă şi mod de preparare acest tip de capsule sunt asemănătoare capsulelor gelatinoase
moi diferenţa constând în duritatea ridicată parametru realizat prin utilizarea unor cantităţi crescute de
gelatină şi prin scăderea conţinutului în glicerină.
c) Capsule operculate
c1) Generalităţi
Capsule operculate sunt capsule gelatinoase tari formate din doi cilindri închişi la un capăt, cu
diametre puţin diferite astfel încât să permită închiderea capsulei prin uşoară suprapunere şi apăsare.
Capsulele operculate utilizate sunt de diferite dimensiuni şi în funcţie de capacitate au fost numerotate
de la 000 la 5 (cele cu numărul 5 au capacitatea cea mai mică). Dimensiunile capsulelor operculate
utilizate sunt prezentate în tabelul 6.8.:
Tabel 6.8.
Mărimea capsulelor Volumul în ml la greutatea specifică = 1
000 1,37
00 0,95
0 0,68
1 0,50
2 0,37
3 0,30
4 0,21
5 0,13
Capsulele operculate sunt utilizate pentru ambalarea diferitelor medicamente sub formă de
pulberi sau granule. Utilizarea acestor capsule prezintă următoarele avantaje:
- se pot fabrica uşor;
- protejează substanţele active faţă de factorii externi (lumină, oxigen, umiditate etc.);
- permit mascarea gustului neplăcut al unor substanţe medicamentoase;
- utilizând diferiţi coloranţi se pot distinge diferite tipuri de capsule;
- dezagregare corespunzătoare;
- se poate dirija absorbţia în funcţie de materialul utilizat la prepararea învelişului.
c2) Prepararea capsulelor operculate
Pentru prepararea acestui tip de capsule se utilizează gelatina amestecată cu apă în raport 1/2
alături de alţi auxiliari. Auxiliarii utilizaţi la prepararea capsulelor pot fi de mai multe categorii şi anume:
- coloranţi:se utilizează doar coloranţi admişi de Ministerul Sănătăţii şi Familiei şi anume: galben
de tartrazină, roşu de amarant, eritrozină etc.;
- conservanţi (parabeni);
- agenţi tensioactivi, glicerină etc.;
- opacifianţi (bioxid de titan care este suspendat în soluţia apoasă a gelatinei încălzită la 570C).
Gelatina utilizată la prepararea capsulelor trebuie să corespundă unor norme severe de puritate
şi anume:
- să nu aibă miros sau gust neplăcut;
- conţinutul în metale grele să fie sub limitele admise;
- să nu conţină agenţi patogeni etc.
Prepararea capsulelor se realizează prin metoda imersării. Amestecul de gelatină apă şi auxiliari
este încălzit într-un recipient cu manta la 57 0C după care se lasă câteva zile în repaus pentru degajarea
aerului încorporat. Soluţia limpede rezultată este utilizată pentru prepararea capsulelor utilizând maşini
automate formate din următoarele păţi principale:
- bac de imersie;
- mecanism de imersie;
- tuneluri de uscare;
- bandă transport;
- ajustoare;
- sistem de acţionare.
Schema unei astfel de maşini este prezentată în figura următoare:
1. bac de imersie; 2 – mecanism de imersie; 3,4,6,7 – tunele de uscare,
5 – bandă de transport; 8 – ajustare; 9 – sistem de acţionare
Figura 6.11. Maşină de fabricat capsule operculate (Colton)
c3) Caracteristicile capsulelor operculate şi factorii de care depind alegerea lor

Capsulele operculate goale sunt de opt mărimi standard. Diferitele caractere specifice pentru
fiecare dintre acestea sunt prezentate în tabelul 6.9.:
Tabel 6.9.
Mărimile standard a capsulelor operculate
Mărimea capsulei 000 00 0 1 2 3 4 5

Volumul de umplere (ml 1,37 0,95 0,68 0,50 0,37 0,30 0,21 0,13
Lungimea capsulei (mm) 28,00 23,50 21,30 19,30 17,90 16,10 14,10 10,30
Diametrul capacului capsulei (mm) 9,90 8,40 7,62 6,90 6,35 5,71 5,20 4,82
Capsulele operculate goale se păstrează în recipiente închise ermetic în condiţii de umiditate şi

temperatură controlate. O umiditate prea mare duce la deformarea capsulelor iar un aer prea uscat duce
la uscarea accentuată a acestora devenind prea rigide şi casante în acelaşi timp.
Se consideră potrivită o temperatura de 15-200C şi o umiditate relativă cuprinsă între 35-65%.
Alegerea capsulelor depinde de volumul amestecului de pulberi care va fi introdus în capsulă
cât şi de culoarea necesară. Culoarea capsulei se alege în funcţie de mai mulţi factori:
- necesitatea protecţiei faţă de lumină;
- mascarea conţinutului;
- pentru efect psihologic etc.
Când în amestecul de pulberi care va fi introdus în capsule există substanţe fotosensibile se vor
utiliza capsule opace care conţin bioxid de titan şi având culoare neagră, roşie sau albă.
Pentru a determina mărimea capsulei utilizate este nevoie de cunoaşterea volumului aparent al
amestecului de pulberi care va fi introdus în capsulă. Acest parametru poate fi aflat prin utilizarea unor
tabele sau diagrame în care este indicată mărimea capsulei în funcţie de densitatea lor aparentă
respectiv de cantitatea substanţei utilizată.
c4). Umplerea şi închiderea capsulelor operculate
Capsulele operculate pot fi umplute atât cu materiale solide(pulberi, granule, microcapsule,
microcomprimate) cât şi cu substanţe de consistenţă semifluidă sau fluidă.
Pentru umplerea cu pulberi sunt importante proprietăţile reologice (de curgere) a materialului
pulverulent. Nu toate substanţele au o curgere uniformă, dezavantaj care poate duce la o dozare
necorespunzătoare. Acest dezavantaj poate fi datorat adezivităţii particulelor din compoziţia
amestecului care va fi introdus în capsule fie datorită umidităţii acestui material. Exemple de pulberi
care manifestă greutăţi în ce priveşte curgerea sunt: bicarbonatul de sodiu, sărurile de chinină etc.
Pentru corectarea acestui inconvenient se procedează la uscarea materialului până la umiditatea
admisă cât şi la adaosul unor lubrifianţi care îmbunătăţesc caracterele reologice a amestecului de
pulberi ca de exemplu: stearat de magneziu 1%, aerosil 0,5-1% etc.
În capsule pot fi condiţionate substanţe lichide cu caracter lipofil. Capsulele nu pot fi umplute cu
soluţii apoase deoarece apa dizolvă învelişul de gelatină.
Lichidele ambalate trebuie să aibă o anumită vâscozitate pentru a fi evitată scurgerea acestora
din capsulă prin fenomenul de capilaritate. Ca agenţi de vâscozitate se poate utiliza un agent tixotrop
care în timpul agitării şi umplerii capsulei nu creşte vâscozitatea fluidului, în schimb la scurt timp după
umplerea acestuia transformă conţinutul într-un gel tixotrop.
Umplerea capsulelor poate fi realizată în două moduri:
- utilizând dispozitive manuale;
- utilizând dispozitive mecanizate.
c4.1.) Umplerea capsulelor operculate utilizând dispozitive manuale
Un asemenea dispozitiv numit gelulier este format dintr-o placă prevăzută cu orificii în care se
introduc capsulele goale. Cu ajutorul unei manete se ridică căpăcelele apoi cu ajutorul unei pâlnii
dozatoare este introdus materialul pulverulent. După introducerea amestecului de pulberi se acţionează
maneta în sens invers şi căpăcelele sunt readuse pe corpul capsulelor realizându-se îmbinarea
acestora. Un astfel de aparat este prezentat în figura 6.12.:
Figura 6.12. Gelulier

(după Fauli i Trillo, 1993)
c4.2.) Modalităţi de umplere a capsulelor în industria farmaceutică

Umplerea capsulelor operculate în industria farmaceutică se realizează cu diferite tipuri de
maşini care lucrează cu randamente ridicate de aproximativ 200.000 capsule pe oră.
Această maşină asigură următoarele operaţii:
- alimentarea maşinii cu capsule goale;
- separarea capacului de corpul capsulei;
- umplerea capsulei;
- închiderea capsulei umplute;
- eliminarea capsulei din aparat.
În afară de operaţiile amintite acest tip de maşini mai realizează următoarele operaţii:
deprăfuirea capsulelor şi asigurarea închiderilor. Maşinile industriale realizează umplerea capsulelor în
flux liniar sau circular. În figurile următoare sunt prezentate fazele umplerii capsulelor operculate cu
material pulverulent la cele două tipuri de maşini.
Figura 6.13. Schema umplerii automate a capsulelor operculate în flux liniar

Figura 6.14. Umplerea capsulelor operculate în flux circular

Pentru asigurarea umplerii uniforme se utilizează dispozitive dozatoare având construcţii
diferite:
- dozator cu melc;
- dozator cu disc;
- dozator cu tubuşor etc.
Schema umplerii capsulelor operculate utilizând dispozitiv de melc este prezentat în figura 6.15.:
Figura 6.15. Umplerea capsulelor operculate cu dispozitiv de melc
Închiderea capsulelor este foarte importantă şi se realizează în diferite moduri:

- prin aplicarea unei benzi de gelatină la nivelul contactului dintre cele două părţi ale capsulei
(între capacul capsulei şi corpul capsulei);
- prin sudarea celor două părţi ale capsulei cu ajutorul unui dispozitiv termoelectric cu ac care
înmoaie gelatina în două puncte la locul de îmbinare;
- prin utilizarea unor capsule speciale care prin construcţia lor asigură blocarea capacului după
aplicare, de exemplu: Coni-Snap, Lok-Caps etc.
Pentru protecţia capsulelor faţă de agenţii externi (aer, umiditate etc.) sau pentru a preveni
difuziunea conţinutului prin pereţii capsulei, se poate aplica siliconarea capsulelor umplute. Siliconarea
se realizează prin introducerea capsulelor într-o soluţie conţinând 5% răşină siliconică DC 803 dizolvată
în cloroform.
d) Capsule durate (capsule enterosolvente)
Sunt capsule rezistente la pH-ul gastric dar care se desfac la pH-ul alcalin din intestin.
Enterosolubilizarea se poate realiza prin mai multe moduri şi anume:
d1.) Prin formolizarea gelatinei
Operaţia constă în expunerea capsulelor operculate la formaldehidă de anumite concentraţii un
timp determinat. Expunerea capsulelor poate fi realizată în mai multe moduri şi anume:
- prin menţinerea capsulelor într-o atmosferă saturată cu vapori de formol în etuvă timp de 30 de
minute;
- prin introducerea capsulelor timp de 60 de minute într-o soluţie de formaldehidă în concentraţie
de 1-3%;
- prin introducerea capsulelor timp de 5-10 minute în soluţie de formaldehidă 5% după care sunt
introduse în alcool concentrat.
d2) Prin utilizarea unui excipient enterosolubil (gastrorezistent) excipienţi care au fost prezentaţi
în capitolele: „Drajeuri”, „Pilule” etc. şi anume: Acetoftalat de celuloză, Eudragit L, Eudragit S etc.
Capsulele enterosolubile trebuie să reziste timp de cel puţin 2 ore într-o soluţie acidă de pepsină
dar să se desfacă în cel mult 60 de minute într-o soluţie bazică de pancreatină.
e) Spansule
Sunt capsule operculate care conţin în interiorul lor un amestec de granule enterosolubile cu
granule gastrosolubile. Datorită învelişului diferit al granulelor respective se realizează o cedare
prelungită a substanţelor active.
f) Capsule gelatinoase rectale
Aceste capsule au formă alungită de 2-6 cm şi un diametru de 1-2 cm şi sunt elastice având
pereţii formaţi dintr-un strat subţire şi rezistent de gelatină. În aceste capsule se introduc doze unitare
conţinând diferite substanţe medicamentoase sub formă de soluţii, suspensii, emulsii etc.
g) Bicapsule
Aceste preparate conţin două capsule, una de dimensiuni mai mici conţinând o anumită
substanţă şi alta de dimensiuni mai mari conţinând o altă substanţă şi în care este introdusă capsula de
dimensiuni mai mici. Cele două capsule conţin de obicei substanţe incompatibile sau sunt preparate
care asigură o cedare treptată a substanţelor respective şi anume: iniţial este cedat conţinutul din
capsula exterioară (capsula de dimensiuni mai mari), având un înveliş gastro-solubil iar ulterior este
cedat conţinutul din capsula mai mică care poate avea un înveliş enterosolubil.
Caractere, control, ambalarea şi conservarea capsulelor
A. Caractere şi control
La capsule se controlează următorii parametrii:
A1. Descriere (aspect). Capsulele trebuie să prezinte următoarele caracteristici legate de aspect
în funcţie de tipul de capsule după cum urmează:
- capsule gelatinoase tari (capsule operculate) sunt preparate din gelatină, având formă de
cilindri alungiţi rotunjiţi la capete care se închid prin suprapunere şi conţin de obicei amestecuri de
substanţe sub formă de pulberi sau granulat;
- capsule gelatinoase moi (perle) sunt formate dintr-un înveliş continuu şi moale de gelatină,
având formă sferică sau ovală. Aceste capsule conţin substanţe active lichide sub formă de pastă sau
substanţe solide în soluţie;
- capsule amilacee (caşete) sunt preparate din amidon, au formă de cilindri plaţi a căror
diametre diferă puţin ca mărime permiţând închiderea acestora prin suprapunere şi uşoară apăsare.
Aceste capsule conţin substanţe sau amestecuri de substanţe sub formă de pulberi.
A2. Dezagregarea (F.R. X). Conform F.R.X dezagregarea capsulelor trebuie să aibă loc în
următorul mod:
- capsulele gelatinoase gastrosolubile trebuie să se dezagrege în cel mult 30 de minute dacă
monografia nu prevede altfel;
- capsulele gelatinoase enterosolubile nu trebuie să se dezagrege în soluţie de pepsină acidă
timp de 120 de minute dar trebuie să se dezagrege în cel mult 60 de minute în soluţie bazică de
pancreatină;
- capsulele amilacee trebuie să se transforme în prezenţa apeiîntr-o masă moale în 30 de secunde.
A3. Uniformitatea masei. Pentru determinarea acestui parametru se iau în lucru 20 de capsule
după care se cântăreşte o capsulă intactă care apoi se deschide, se îndepărtează conţinutul şi se
cântăreşte învelişul capsulei. În cazul capsulelor gelatinoase moi după îndepărtarea conţinutului
învelişul se spală în prealabil în eter sau cu un alt solvent potrivit, se usucă până nu se mai percepe
mirosul de solvent apoi se cântăreşte. Diferenţa dintre cele două cântăriri reprezintă masa conţinutului.
Determinarea se repetă pe încă 19 capsule şi se calculează masa medie a capsulelor. Faţă de masa
medie calculată masa individuală a conţinutului unei capsule poate prezenta abaterile procentuale
prevăzute în coloanele A din tabelul 6.10. sau pentru cel mult 2 capsule se admit abaterile procentuale
prevăzute în coloanele B:
Tabel 6.10.
Abatere admisă
Masa medie a conţinutului capsulei Capsule gelatinoase Capsule amilacee
A B A B
Până la 300 mg ± 10% ± 20% ± 15% ±30%
300 mg şi mai mult de 300 mg ± 7% ± 15% ± 12% ± 24%
A4. Dozare. Determinarea conţinutului de substanţă activă se realizează în următorul mod: se

cântăreşte pulberea conţinută în 20 de capsule cărora li s-a determinat în prealabil masa medie.
Conţinutul în substanţă activă se determină conform prevederilor din monografia respectivă. Faţă de
conţinutul declarat în substanţă activă
Se admit abaterile procentuale prevăzut în tabelul 6.11.:
Tabel 6.11.
Conţinutul declarat în substanţă activă pe capsulă Abatere admisă
10 mg până la 100 mg ± 7%
100 mg şi mai mult de 100 mg ± 5%
A5. Identificarea. Determinarea se face conform indicaţiilor din monografia respectivă.
B. Ambalare şi conservare
Capsulele se conservă în recipiente bine închise la umiditate relativă potrivită şi o temperatură
de maxim 300C.
Capsule oficinale în F.R. X
1. Capsulae Ampicillini
Capsule cu ampicilină
Capsulele cu ampicilină conţin 250 mg ampicilină pe capsulă.
Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: antibiotic betalactamic.
2. Capsulae Cyclophosphamidi
Capsule cu ciclofosfamidă
Capsulele cu ciclofosfamidă conţin 50 mg ciclofosfamidă pe capsulă.
Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: citostatic.
3. Capsule Natrii Iodidi [131I]

Capsule cu iodură [131I]de sodiu
Capsulele cu iodură [131I] de sodium conţin 3,7; 185; 370 şi 925 MBq pe capsulă (0,1M 5; 10) şi
25 mC I pe capsulă).
Capsulele cu iodură [131I] de sodium conţin radionuclidul Iod-131 adsorbit pe hidrogenofosfat de
disodiu anhidru. Soluţia de iodură [131I] de sodium folosită pentru prepararea capsulelor cu iodură [ 131I]
de sodium conţine tiosulfat de sodiu sau alţi agenţi reducători.
Iodul-131 este un izotop radioactiv al iodului şi se obţine prin iradierea cu neutroni a telurului.
Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: tireotoxicoză, cancer tiroidian, guşă.
4. Capsule Oxacillini Natrici
Capsule cu oxacilină sodică
Capsulele cu oxacilină sodică conţin 250 mg oxacilină pe capsulă.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: antibiotic.
5. Capsulae Retinoli Acetatis

Capsule cu acetat de retinol
Sinonim: capsule cu acetat de vitamina A

Capsulele cu acetat de retinol conţin 50.000 U.I. acetat de retinol pe capsulă.
Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: În hipovitaminoză A.
6. Capsulae Rifampicini
Capsule cu rifampicină
Capsulele cu rifampicină conţin 150 mg sau 300 mg rifampicină pe capsulă.
Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: antibiotic antituberculos.
7. Capsulae Tetracyclini Hydrochloridi

Capsule de clorhidrat de tetraciclină
Capsulele cu clorhidrat de tetraciclină conţin 250 mg clorhidrat de tetraciclină.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: antibiotic cu spectru larg.
8. Capsulae -Tocopherolo Acetatis

Capsule cu acetat de -tocoferol
Sinonim: capsule cu vitamina E.

Capsulele cu acetat de -tocofenol conţin 100 mg acetat de -tocoferol pe capsulă.
Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: hipovitaminoză E, antioxidant, intervine în sinteza
nucleoproteidelor.
GRANULATE. GRANULATA (F.R. X)

Sinonime: zaharuri granulate, granule.
Generalităţi
A. Definiţie
Granulele sunt preparate farmaceutice solide, constituite din particule de formă neregulată,
vermiculară, cilindrică sau sferică care conţin substanţe active şi substanţe auxiliare destinate
administrării interne.
B. Avantaje. Granulele prezintă următoarele avantaje:
- sunt mai conservabile decât pulberile;
- maschează gustul şi mirosul neplăcut a unor substanţe;
- administrare comodă (utilizate mai ales în pediatrie);
- dirijarea absorbţiei.
C. Dezavantaje:
- granulele nu asigură o repartizare exactă în doze unitare a substanţei active, fapt pentru care
nu se utilizează pentru administrarea substanţelor toxice sau puternic active.
Formularea granulatelor
Sub formă de granulate se prelucrează de obicei substanţele medicamentoase utilizate în doze
mai mari ca: vitamine, tonice, extracte vegetale etc., iar conţinutul de substanţă activă este în general
10-20%. Pentru a deosebi diferite tipuri de granulate se utilizează diferiţi coloranţi şi de asemenea
diferite arome.
F.R. X prevede următoarele aspecte legate de formularea granulelor:
La formularea şi prepararea granulatelor se pot folosi corectori de gust, miros şi coloranţi
aprobaţi de M.S.
În formula de preparare următoarele substanţe nu trebuie să depăşească limitele prevăzute:
- talcul 3% din masa granulatelor;
- acidul stearic, stearatul de calciu şi stearatul de magneziu cel mult 1% din masa granulatelor;
- aerosilul cel mult 10% din masa granulelor.
În funcţie de scopul terapeutic urmărit avem două tipuri de granulate:
- zaharuri granulate;
- granulate acoperite.
A. Zaharurile granulate sau granule neacoperite, sunt formate din substanţe active, zahăr şi
alţi auxiliari. În funcţie de compoziţie pot fi:
- zaharuri granulate obişnuite;
- zaharuri granulate efervescente care conţin în compoziţie pe lângă alţi auxiliari şi o substanţă
acidă şi una bazică care în contact cu apa reacţionează eliberând bioxid de carbon şi producând
efervescenţă.
B. Granulate acoperite. Sunt constituite din substanţe active şi excipienţi dar acoperite cu o
peliculă protectoare care poate fi gastrosolubilă sau enterosolubilă în funcţie de conţinutul granulatelor.
Prepararea granulatelor
Prepararea granulatelor neacoperite

Pentru obţinerea acestei forme se utilizează două metode oficializate de F.R. X:
- granularea pe cale uscată;
- granularea pe cale umedă.
A. Granularea pe cale uscată
Metoda se utilizează pentru substanţe sensibile la umiditate şi căldură. Pentru asigurarea
unei aderenţe corespunzătoare între particulele individuale este nevoie de lianţi care sunt adăugaţi sub
formă de pulberi uscate. Granularea pe cale uscată comportă două faze:
- comprimarea amestecului;
- zdrobirea comprimatelor.
A1. Comprimarea amestecului se poate realiza în diferite moduri, de exemplu:
- comprimarea propriu-zisă când amestecul de substanţă activă + excipient este comprimat
obţinându-se comprimate mari numite brichete;
- prin presare între cilindrii – când materialele sunt introduse între 2 cilindri orizontali care se
rotesc în sens opus. Pulberea din pâlnie este condusă între cilindrii cu ajutorul unui dispozitiv melc,
este presată şi apoi colectată într-un recipient. Schema unui astfel de aparat este prezentată în figura
6.16.:
a – ştuţ de umplere; b – alimentator cu spirală; c – cameră de dezaerare; d – valţuri de compactizare
Figura 6.16. Schema compactorului Hutt cu 2 cilindri

A2. Brichetele sau plăcile obţinute se transformă în granulate prin zdrobire, apoi separarea
granulatelor de pulbere se face prin cernere.
Granularea pe cale umedă
Substanţa activă se amestecă cu auxiliarii necesari (aglutinanţi, dezagreganţi, edulcoranţi, coloranţi,
aromatizanţi) şi sunt transformaţi în granulate. Procesul se desfăşoară în următoarele faze:
B1. Omogenizarea pulberilor şi aglutinarea: substanţa activă se amestecă cu excipienţi solizi,
apoi se aglutinează cu un liant lichid potrivit (siropul simplu) până la obţinerea unei paste omogene
plastice.
Aglutinarea se mai poate realiza şi cu:
- solvenţi (apă, alcool de diferite concentraţii);
- soluţii aglutinante (gelatină 1-10%, gumă arabică 10%, metilceluloză 4%, C.M.C. sodică 2-6%
etc.);
- cu pulberi care măresc aderenţa (lactoză, zaharoză, carbonat de calciu etc.).
B2. Granularea: constă în transformarea masei umede în conglomerate numite granulate.
Operaţia se poate realiza:
a) manual (la nivel de farmacie) când materialul supus granulării este presat pentru a traversa o
suprafaţă perforată (sită, plasă perforată).
Pentru obţinerea granulelor în farmacie se utilizează sita III iar granulele obţinute sunt colectate
în tăvi.
b) în industrie obţinerea granulatelor se face cu diferite aparate adaptate la obţinerea unor
cantităţi mari de granulat.
În continuare vor fi prezentate câteva tipuri de granulatoare utilizate în industrie.
b1) Granulatorul clasic – prezentat în figura de mai jos, este compus dintr-un tambur cilindric
perforat, cu ax de rotaţie orizontal sau vertical, sau cu piston având o mişcare rotativă. Acest tip de
aparat este prezentat în figura 6.17.:
Figura 6.17. Granulatorul clasic

b2) Granulatorul oscilant – format dintr-un corp metalic semicilindric aşezat orizontal în interiorul
căruia oscilează cu o frecvenţă de 50-150 semirot/min o piesă metalică formată din 4-6 bare metalice
paralele cu suprafaţă perforată. Mişcările piesei metalice sunt semirotative în dublu sens. Acest tip de
aparat este prezentat în figura 6.18.
Figura 6.18. Granulatorul oscilant
(după Faulii Trillo, 1993)
b3) Granulatorul rotativ – este format dintr-un rotor cu palete care se învârtesc cu viteză mică în
interiorul unui cilindru de pânză perforată (vezi Figura 6.19.).
Figura 6.19. Granulatorul rotativ

b4) Granulatorul rotativ cu cilindru – este format din 2-3 cilindrii perforaţi paraleli şi apropiaţi care
se învârtesc în sens opus. Amestecul de granulat este adus între cilindrii de unde în urma presiunii
cilindrului este forţat să traverseze cilindrii de la exterior spre interior.
Figura 6.20. Granulatorul cu cilindrii

b5) Granulatorul cu ciocane – obţinerea granulatelor se realizează datorită lovirii amestecului

supus granulării de către ciocane care se rotesc cu viteză foarte mare.
c) Metode speciale de granulare
c1) Granularea în turbină. Materialul supus granulării se introduce sub formă de pulbere în
turbina care se roteşte cu viteză de 30 rot/min, după care pulberea este umectată cu lichid prin
intermediul unui pistol de pulverizare. După umectare în turbină se introduce un curent de aer cald
până la uscarea granulatelor.
c2) Procedeul Wurster – utilizează aparatul prezentat în figura 6.21. Aparatul este compus dintr-
o coloană cilindrică mai îngustă la partea inferioară decât în partea superioară. Prin partea de jos a
aparatului este introdus aerul încălzit, care menţine în suspensie particulele de pulbere introduse printr-
un tub lateral (4,5) şi care sunt acoperite de soluţia introdusă din rezervor (1) cu ajutorul pompei (2) şi
pulverizată cu dispozitivul de pulverizare (3). După uscare particulele cad în porţiunea lărgită a coloanei
datorită diferenţei de presiune, de unde sunt colectate cu ajutorul unui ventilator de absorbţie (10) şi
colectate într-un recipient.
Figura 6.21. Schema dispozitivului de granulare Wuster
B3) Uscarea granulatelor
Granulatele sunt supuse uscării. Uscarea se realizează în funcţie de cantitatea şi compoziţia
granulatelor. Pentru uscare granulele se pun pe tăvi emailate în grosime de până la 2 cm. Operaţia se
realizează în etuvă sau în camera de uscare. Uscarea se realizează încet la temperatură constantă de
aproximativ 30-400C şi poate dura până la 6-12 ore.
B4) Cernerea şi sortarea granulatelor
După uscare granulatele se cern prin sita nr. IV pentru a îndepărta pulberea (care se
regranulează) apoi se trec prin sita nr. I pentru uniformizarea granulatelor.
6.3.3.2. Obţinerea granulatelor efervescente

Zaharurile efervescente conţin substanţe care în mediu apos reacţionează eliberând bioxid de
carbon. În compoziţia acestor granulate intră substanţe cu caracter bazic (bicarbonat de sodiu) şi
substanţe cu caracter acid (acid citric, acid tartic etc.).
Pentru prepararea granulatelor efervescente se va evita utilizarea apei.
Pentru obţinerea acestui tip de granulate se pot utiliza mai multe metode:
- aglutinarea amestecului de pulbere cu alcool concentrat;
- granularea separată a substanţei acide de cele bazice;
- prin încălzirea amestecului de pulbere, când granularea se produce prin înmuierea
componentelor.
Obţinerea granulatelor acoperite

Granulatele acoperite numite şi „obduse” sunt granulate obişnuite care sunt acoperite cu un film
de polimer. Acoperirea se realizează din diferite motive:
- protejarea conţinutului de pH-ul gastric;
- mascarea mirosului şi gustului neplăcut;
- motive de ordin estetic etc.
Ca substanţe utilizate la acoperire pot fi;
- acetoftalat de celuloză în solvenţi organici;
- ulei de silicon în solvenţi apolari etc.
A. F.R. X prevede controlul următorilor parametrii:

A1. Aspect. Granulatele se prezintă sub formă de fragmente vermiculare, cilindrice sau sferice,
uniforme cu gustul, mirosul şi culoarea componentelor. Granulatele acoperite trebuie să aibă un înveliş
uniform şi continuu,
A2. Mărimea particulelor. Se examinează conţinutul unui recipient sau pe 20 g granulat care se
aduc pe o sită cu latura ochiului de 0,8 mm (sita nr. 4). Se agită uşor şi se cântăreşte din nou. Diferenţa
între cântăriri poate fi maxim 10% raportat la masa luată în lucru.
A3. Dezagregarea. Se determină pe 3 g granulat.
Zaharurile granulate trebuie să se dezagrege în apă în cel mult 15 minute.
Zaharurile efervescente în maxim 5 minute.
Zaharurile acoperite în cel mult 1 oră.
Granulele acoperite enterosolubile trebuie să reziste cel puţin 2 ore într-o soluţie acidă de
pepsină şi să se dezagrege în maxim 1 oră într-o soluţie bazică de pancreatină.
A4. Masa totală pe recipient. Se stabileşte prin cântărirea individuală a conţinutului din 10
recipiente. Faţă de greutatea declarată pe recipient se permit următoarele abateri:
Tabel 6.12.
Masa declarată pe recipient Abatere admisă
Până la 10 g ± 5%
10 g până la 50 g ±3%
50 g până la 100 g ± 2%
100 g şi mai mult de 100 g ± 1%
A5. Dozarea. Conţinutul în substanţă activă se determină conform monografiei folosind

amestecul obţinut prin omogenizarea conţinutului din cel puţin 3 recipiente. Faţă de cantitatea de
substanţă activă declarată se admit următoarele abateri:
Tabel 6.13.
Conţinut declarat în substanţă activă Abatere admisă
Până la 0,1% ± 10%
0,1% până la 0,5% ±7,5%
0,5% şi mai mult de 0,5% ± 5%
B. Conservarea. Se realizează în recipiente bine închise. Granulele efervescente se conservă

în recipiente bine închise în prezenţa substanţelor deshidratante.
C. Administrarea. Se realizează la volum cu lingura sau linguriţa.
Granulele efervescente nu se administrează ca atare ci numai după dizolvarea lor în apă.
PILULE. PILULAE (F.R. X)
Generalităţi
A. Definiţie
Pilulele sunt preparate farmaceutice solide, de formă sferică cu o greutate de aproximativ 0,2-
0,3 g obţinute prin modelare din una sau mai multe substanţe utilizând excipienţi potriviţi şi destinate
administrării interne.
B. Istoric. Pilulele au fost utilizate încă din antichitate. Referiri legate de utilizarea acestei forme
se găsesc în lucrările:
- „Pent Sao” din China antică 2.500 î. Hr.;
- Papirusul Ebers;
- operele lui Hipocrates;
- scrierile lui C. Galenus.
În ţara noastră primele referiri la aceste forme se găsesc în „Historia ieroglifică” a lui Dimitrie
Cantemir.
Denumirea de „pilulă” dată acestei forme provine din limba latină de la cuvintele „pilula” sau
„parva pila” (minge mică).
În trecut pilulele au reprezentat o formă foarte importantă. În ultimii ani locul acestei forme a fost
luat de alte forme moderne cum sunt: drajeuri, comprimate, capsule etc.
C. Avantaje. Pilulele prezintă următoarele avantaje:
- posibilitatea administrării unui tratament individualizat;
- posibilitatea administrării de substanţe medicamentoase în doze unitare;
- mascarea mirosului şi gustului neplăcut a unor substanţe medicamentoase;
- posibilitatea dirijării absorbţiei prin utilizarea unor învelişuri corespunzătoare (gastro sau
enterosolubile).
D. Dezavantaje:
- prepararea mai puţin igienică;
- nu au o prezentare estetică similară altor forme farmaceutice solide perorale.
E. Clasificare. Pilulele pot fi clasificate după mai multe criterii:
E1. După masă, formă şi volum:
- pilule propriu-zise cu diametrul de 6-8 mm, greutate de 0,2-0,3 g şi formă sferică;
- micropilule cu diametrul de 2-3 mm, greutate de 0,05 g şi formă sferică;
- boluri cu greutatea de aproximativ 5 g pentru uz uman şi până la 50 g pentru uz veterinar, de
formă sferică sau ovoidală.
E2. După efectul terapeutic:
- pilule laxative;
- pilule tonice;
- pilule sedative, antidepresive etc.
E3. După modul de preparare:
- pilule obţinute prin modelare;
- pilule obţinute prin picurare;
- pilule obţinute prin turnare;
Formularea pilulelor
Pentru obţinerea pilulelor se utilizează:

- substanţe active;
- auxiliari (excipienţi)
A. Substanţele active – pot fi diverse ca origine şi efect şi anume: substanţe anorganice,
substanţe organice de sinteză, sau de origine vegetală (uleiuri, extracte, rezine etc.).
B. Excipienţii – sunt utilizaţi pentru obţinerea formei şi se aleg în funcţie de caracterele fizico-
chimice ale substanţelor active şi de cantităţile în care acestea sunt prescrise.
Excipienţii trebuie să îndeplinească câteva condiţii şi anume:
- să fie inerţi chimic şi terapeutic;
- să aibă o bună conservabilitate;
- să corespundă exigenţelor pentru care au fost aleşi;
- să fie avantajoşi din punct de vedere economic.
Excipienţii utilizaţi se pot clasifica după următoarele criterii:
B1. După starea fizică:
- excipienţi lichizi;
- excipienţi moi;
- excipienţi solizi.
B2. După rolul îndeplinit:
a) Excipienţi aglutinaţi (adezivi, lianţi) – au rolul de a creşte coeziunea particulelor şi a
contribui la obţinerea masei pilulare. În acest scop se pot utiliza diferite substanţe sau forme ca de
exemplu:
a1. sirop de glucoză;
a2. sirop simplu;
a3. mierea de albine;
a4. mucilagul de metilceluloză, C.M.C. Na, Tragacanta;
a5. unguent de glicerină (conform F.R. X);
a6. polietilenglicoli;
a7. unt de cacao;
a8. excipient cu drojdie de bere care se prepară după următoarea formulă:
Drojdie de bere 100 g

Zahăr 45 g
Apă 50 g
Glicerină 30 g
Siropul preparat prin dizolvarea zahărului în apă se utilizează pentru triturarea drojdiei. După
obţinerea unei mase omogene se adaugă glicerină după care se încălzeşte amestecul pe baia de apă,
evaporând apa până la obţinerea unui excipient de consistenţă potrivită.
a8. Sirop de Caramel. Acest sirop se prepară în următorul mod: se cântăresc 75 g zahăr într-o
mensură, după care se încălzeşte zahărul pe sita de azbest sau la altă sursă calorică până când masa
substanţei scade la 63 g. În continuare se adaugă apă până la 100 g şi se continuă încălzirea până la
omogenizare.
b) Excipienţi dezagreganţi – sunt excipienţii care în prezenţa apei îşi măresc volumul
contribuind astfel la dezagregarea pilulelor în tractul digestiv. În acest scop se pot utiliza: amidonul,
glicerina etc.
c) Excipienţi diluanţi – sunt utilizaţi în prescripţii în care substanţele active sunt prescrise în
cantităţi mici, cantitatea lor fiind insuficientă pentru a obţine pilule de 0,2-0,3 g.
d) Excipienţi adsorbanţi – sunt utilizaţi pentru prescripţiile în care sunt substanţe lichide sau
moi şi contribuie la obţinerea unei mase plastice care se poate modela corespunzător. În acest scop se
pot utiliza: pulberi vegetale, amidon, caolin etc.
e) Excipienţi consperganţi – sunt pulberi fine care sunt adăugate după rotunjirea pilulelor şi au
scopul de a împiedica aderenţa pilulelor. Ca excipienţi consperganţi se utilizează: pulberea de licviriţie,
pulberea de licopodiu, carbonat de calciu etc.
Prepararea pilulelor
Pilulele se pot prepara prin:

- modelare manuală;
- picurare;
- turnare în forme.
A. Prepararea pilulelor prin modelare manuală. Prepararea pilulelor prin această metodă are
următoarele faze:
A1. Obţinerea masei pilulare. Substanţele active fin pulverizate se triturează în mojar cu
excipienţii luaţi în lucru până la obţinerea unei mase plastice omogene uşor de modelat. Când în
formula de pilule sunt prescrise substanţe lichide (tincturi) sau fluide, acestea se evaporă pe baia de
apă. Dacă în formula prescrisă sunt substanţe hidrofobe acestea se prelucrează prin emulsionare.
A2. Obţinerea magdaleonului. Masa pilulară este transformată într-un cilindru subţire de
lungimea cuţitului pilularului numită magdaleon. Magdaleonul se obţine pe cadrul pilularului confecţionat
din lemn, iar pentru a împiedica aderenţa acestuia de pilular se utilizează consperganţi. Pentru
substanţele colorate sau cu miros puternic rularea magdaleonului se face pe o coală de hârtie
pergaminată. Magdaleonul se poate obţine şi utilizând presa pentru supozitoare, utilizând o matriţă cu
diametru potrivit.
A3. Divizarea magdaleonului în pilule. Magdaleonul obţinut se taie în pilule cu ajutorul pilularului.
Pilularul este compus dintr-o placă dreptunghiulară din lemn cu anumite adâncituri: una pentru
montarea cuţitului fix al pilularului şi alta pentru rotunjirea pilulelor. Cuţitul fix al pilularului este
dreptunghiular şi se montează pe lăţimea pilularului având pe lăţimea cuţitului şanţuri semicilindrice
paralele despărţite de o muchie ascuţită. Magdaleonul se fixează pe lungimea cuţitului. Tăierea
magdaleonului se realizează cu un cuţit mobil asemeni celui fix acţionat manual printr-o mişcare
caracteristică obţinându-se astfel pilulele propriu-zise. Pentru a obţine pilule corespunzătoare este
indicat ca diametrul magdaleonului să fie cu 1/5 mai mic decât distanţa dintre muchiile şanţurilor
semicilindrice a cuţitului.
Figura 6.22. Pilular

A4. Rotunjirea şi conspergarea pilulelor. În urma tăierii pilulelor este necesară rotunjirea care se
realizează cu un disc din lemn. După rotunjirea pilulelor acestea se conspergă pentru a diminua
aderenţa interpilulară pe timpul conservării.
B. Prepararea pilulelor prin picurare
La mijlocul secolului al XX-lea diferiţi specialişti ca Johanson, Miller şi alţii au pus la punct o
nouă metodă de obţinere a pilulelor. Metoda constă în picurarea masei pilulare fluide într-un lichid răcit
nemiscibil cu masa astfel încât să se realizeze solidificarea pilulelor obţinute. Pentru realizarea acestui
deziderat este nevoie de excipienţi potriviţi şi de un lichid de răcire potrivit.
Ca excipienţi hidrosolubili se utilizează: polietilenglicoli, masă gelatinoasă etc.
Ca excipienţi liposolubili se pot utiliza: ulei de cacao sau alte grăsimi hidrogenate.
Lichidul de răcire poate fi: alcoolul, apa, uleiul.
Pentru obţinerea pilulelor în acest mod este nevoie de un aparat de picurare compus din trei
părţi:
- un rezervor;
- o pâlnie de picurare;
- un vas colector.
Pentru obţinerea unor pilule corespunzătoare se impun următoarele condiţii:
- substanţa activă să fie solubilă sau miscibilă cu excipientul ales;
- natura fizico-chimică a excipientului să fie opusă lichidului răcitor;
- densitatea lichidului răcitor să fie inferioară masei pilulare;
- diametrul tubului de picurare să fie calibrat corespunzător;
- temperatura masei pilulare topite să fie doar cu câteva grade mai mult decât temperatura
lichidului răcitor.
Figura 6.23. Dispozitivul lui Sandell pentru prepararea pilulelor prin picurare
Pilulele prin picurare se prepară în următorul mod: substanţa medicamentoasă se dizolvă, se

emulsionează sau se suspendă într-un lichid aflat într-un rezervor în care amestecul este termostatat la
temperatura necesară astfel încât masa fluidă a amestecului să picure printr-un orificiu calibrat cu o
anumită viteză în lichidul răcitor. După solidificare pilulele se separă de lichidul răcitor şi dacă este
necesar se vor consperga.
C. Prepararea pilulelor prin turnare în tipare

Este o metodă rapidă, comodă care constă în turnarea amestecului lichid de substanţă activă şi
excipienţi în tipare de formă sferică.
În funcţie de substanţa activă se pot utiliza excipienţi:
- hidrosolubili (polietilenglicoli 400-600 etc.);
- liposolubili (unt de cacao, grăsimi hidrogenate).
Tiparele utilizate pentru turnare au formă sferică iar volumul trebuie sa fie corespunzător pentru
a obţine pilule de 0,2-0,3 g.
Cantitatea de excipient necesară se calculează cu următoarea formulă:
x = n· A – (f1s1 + f2s2+...+ fnsn)
x – cantitatea de excipient necesară;
f – factor de dislocuire;
s – cantitatea substanţei active;
n – numărul de pilule care se prepară;
A – greutatea unei pilule în grame.
D. Acoperirea pilulelor
Acoperirea pilulelor se poate realiza în două moduri:
- acoperirea cu pulberi inerte;
- acoperirea cu pelicule continue.
D1. Acoperirea cu pulberi – numită şi conspergare, a fost prezentată la prepararea pilulelor prin
modelare manuală.
În acest scop se pot utiliza următoarele pulberi:
 licopodiu – pulbere vegetală fină;
 pulberea de licviriţie sau de alteea sunt de asemenea pulberi vegetale fine şi adsorbante;
 amidonul – utilizat pentru pilulele lipsite de umiditate, deoarece în prezenţa apei se
transformă în cocă (o masă vâscoasă);
 caolinul – utilizat pentru substanţe oxidante (permanganatul de potasiu, nitratul de argint);
 grafitul – pentru pilulele cu săruri feroase pentru a proteja substanţa de oxidare.
D2. Acoperirea cu pelicule continue. În acest scop se utilizează soluţii cu diferite substanţe care
acoperă pilulele cu un strat fin protector dar care permite dezagregarea. În funcţie de compoziţia
peliculei avem două tipuri de pelicule:
- gastrosolubile;
- enterosolubile.
a) Acoperirea cu pelicule gastrosolubile. În acest scop se utilizează următoarele modalităţi:
- Obducţiunea – este acoperirea pilulelor cu foiţe inerte chimic (argint, staniol). Metoda a fost
utilizată încă de Avicena (aproximativ 1000 d.Hr.);
- Tolularea – constă în acoperirea pilulelor cu o soluţie eterică de balsam de tolu 20%. Pilulele
se agită circular într-o patentulă sau capsulă de porţelan până la evaporarea eterului apoi dacă este
nevoie se usucă în etuvă;
- Gelatinizarea – constă în acoperirea pilulelor cu o soluţie care conţine: gelatină (10%), zahăr,
gumă arabică încălzindu-se până la obţinerea unor pelicule corespunzătoare.
- Acoperirea prin drajefiere – constă în acoperirea pilulelor cu un strat drajefiant format din
zahăr. Pilulele umectate cu mucilag de gumă arabică se introduc într-un vas unde se găseşte pulberea
de zahăr, lactoză, talc. Vasul se încălzeşte şi se roteşte energic.
b) Acoperirea cu pelicule enterosolubile
Aceste pelicule se aplică pilulelor care conţin substanţe iritante pentru mucoasa gastrică sau
care se descompun în pH gastric.
În acest sens se utilizează următoarele modalităţi de acoperire:
- Acoperirea cu salol. În acest scop se utilizează o soluţie etero-alcoolică de salol 5% conţinând
şi acid tanic 1,25%. Taninul are rolul de a diminua viteza de evaporare a eterului şi de a favoriza
adeziunea salolului.
- Keratinizarea – constă în acoperirea pilulelor cu o peliculă de cheratină. În acest scop se pot
utiliza soluţii de cheratină acidă 7% (în acid acetic) sau soluţie de cheratină bazică 5% (amoniac 50 g şi
alcool 45 g).
Tipul de soluţie utilizat este în funcţie de compoziţia pilulei:
- soluţie alcalină pentru pilule cu săruri alcaline, pancreatina etc.;
- soluţie acidă pentru pilule cu săruri de argint sau alte substanţe cu caracter acid.
- acoperirea cu şerlac. Pilulele se acoperă cu o pulbere conspergantă (talc) apoi se introduce
într-o capsulă care se agită circular cu o soluţie şerlac. La acoperirea a 100 g pilule se utilizează 1,5-3 g
soluţie;
- acoperirea cu Zeină. Zeina este o proteină vegetală extrasă din porumb insolubilă în apă dar
solubilă în mediu alcoolic. Pentru acoperire se utilizează o soluţie de 5% zeină cu 3% ulei de ricin;
- acoperirea cu acetoftalat de celuloză. În acest scop se utilizează o soluţie care conţine 3%
acetoftalat de celuloză dizolvat într-un amestec de acetat de etil şi alcool 950 în cantităţi egale.
Conform F.R. X pilulele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- pilulele trebuie să fie uniforme ca mărime, greutate, să aibă o formă sferică menţinută pe
întreaga perioadă de valabilitate.
- pilulele trebuie să fie omogene în secţiune (să nu se distingă cristale nici diferenţe de culoare);
- variaţia în greutate se determină pe 30 pilule, 27 pilule trebuie că aibă cel mult 10% abatere
faţă de greutatea medie. Pentru un număr de 3 pilule se admite o abatere de maxim 20%;
- timpul de dezagregare trebuie să fie de cel mult două ore. Proba se efectuează pe 6 pilule
conforme indicaţiilor de la monografia „Compressi”. Se consideră dezagregate pilulele înmuiate care nu
prezintă un miez tare şi care la uşoară apăsare cu bagheta se deformează.
Pilulele enterosolubile trebuie să reziste cel puţin 2 ore în soluţie acidă de pepsină şi să se
dezagrege în maxim o oră într-o soluţie bazică de pancreatină.
- conţinutul în substanţă activă se determină pe un număr de 3 pilule utilizând o metodă de
dozare adecvată.
Conservarea. Pilulele se păstrează în vase uscate, bine închise, ferite de lumină. Se
recomandă prepararea la nevoie.
Exemple de pilule
1. Rp.
Preparare
Phenorbarbitali gmma 0,03
Coffeini gmma 0,05
Diazepami gmma 0,002
Massae pilularum q.s.
Misce fiat pilulae
Dentur tales doses No XXX
D.S. seara 2-3X1 pilule/zi
Diazepamul se utilizează sub formă de comprimate.

Pentru a calcula numărul de comprimate necesare se procedează în următorul mod: se va
înmulţi cantitatea de diazepam prescrisă cu numărul de administrări şi se împarte la cantităţile de
substanţă conţinute pe un comprimat astfel aflăm numărul de comprimate necesare. După calcularea
numărului de comprimate acestea se pulverizează într-un mojar de pulverizare după care se adaugă
restul substanţelor prescrise în ordinea crescândă a greutăţilor şi descrescândă a densităţilor
amestecându-se până la omogenizare. După omogenizare se adaugă treptat masa pilulară până la
obţinerea unei mase asemănătoare plastilinei care apoi se transformă în magdaleon (pe corpul
pilularului). Lungimea magdaleonului trebuie să fie egală cu lungimea cuţitului fix al pilularului.
Magdaleonul astfel obţinut se pune pe partea fixă a cuţitului iar cu cuţitul mobil se taie obţinându-se
astfel pilulele. După obţinerea pilulelor acestea se rotunjesc, se conspergă, se ambalează, se
etichetează şi se conservă corespunzător.
Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: efect tonosedativ.
2. Rp.
Preparare
Phenobarbitali gmma 0,30
Codeini phosphatis gmma 0,20
Tioridazini gmma 0,10
Papaverini hydrochloridi gmma 0,90
Massae pilularum q.s.
Misce fiat pilulae
Divides in doses equales No XXX
D.S. 3X1 pilue/zi
Tioridazinul se va utiliza sub formă de drajeuri. Deoarece avem o prescripţie divisa cantitatea
totală de tioridazin prescrisă o împărţim la cantitatea de tioridazin conţinută într-un drajeu. Pentru
prescripţie se vor utiliza două drajeuri de tioridazin de 0,05 g.
Drajeurile de tioridazin se pulverizează într-un mojar de pulverizare după care se adaugă restul
substanţelor prescrise în ordinea crescândă a greutăţilor şi descrescândă a densităţilor amestecându-
se până la omogenizare. După omogenizare se adaugă treptat masa pilulară până la obţinerea unei
mase asemănătoare plastilinei care apoi se transformă în magdaleon (pe corpul pilularului). Lungimea
magdaleonului trebuie să fie egală cu lungimea cuţitului fix al pilularului. Magdaleonul astfel obţinut se
pune pe partea fixă a cuţitului iar cu cuţitul mobil se taie obţinându-se pilulele. După obţinerea pilulelor
acestea se rotunjesc, se conspergă, se ambalează, se etichetează şi se conservă corespunzător.
Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: anxiolitic, sedativ, analgezic (utilizat în distonii
neurovegetative).
Comprimate. Compressi. Tabulettae (F.R. X)
Generalităţi
A. Definiţie
Comprimatele sunt preparate farmaceutice solide care conţin doze unitare din una sau mai
multe substanţe medicamentoase şi auxiliari obţinute prin comprimarea materialului pulverulent şi
destinate administrării interne sau externe.
Din punct de vedere etimologic denumirea de comprimate provine din cuvântul latin „Comprimo-
comprimare” care înseamnă „a comprima, a presa” subliniind modul de preparare a acestei forme.
Denumirea de „tabuletta” provine din limba latină din cuvântul „Tabula-tubuleta” care înseamnă „tablă,
tăbliţă” cuvânt care sugerează forma preparatului.
Principalele forme pentru comprimate sunt cilindrii aplatizaţi cu bazele mai mult sau mai puţin
biconvexe, uneori sferice cu diametrul de 0,5-0,7 cm şi masa cuprinsă între 0,1-1 g.
B. Istoric
Comprimatele reprezintă astăzi cea mai răspândită formă farmaceutică, aproximativ 40% din
producţia totală de medicamente fiind ocupat de comprimate. Dezvoltarea formei este legată de
inventarea maşinii de comprimat. Prima maşină de comprimare a fost inventată de W. Brockedon în
anul 1843. Ulterior alţi autori ca J.A: Ferran (1847), J.P. Remington (1875), Rosenthal (1873) şi J.
Dunton (1876) contribuie la perfecţionarea acestei maşini obţinându-se noi tipuri de maşini mai
perfecţionate.
Comprimatele au fost oficializate pentru prima dată în Farmacopeea britanică în anul 1885, apoi
în Farmacopeea americană în anul 1916, în farmacopeea franceză în anul 1937 şi ulterior în alte
Farmacopei.
În Farmacopeea Română comprimatele apar pentru prima dată oficializate în ediţia a V-a în
1943 în care figurează 4 monografii speciale alături de o monografie de „Generalităţi”.
În FR VII apar 16 monografii, în Farmacopeea a VIII-a şi în suplimentele F.R. VIII apar 50 de
monografii iar în F.R. X 47 monografii şi o monografie de „Generalităţi”.
C. Avantaje
Utilizarea comprimatelor în terapie se bazează pe următoarele avantaje:
- posibilitatea dozării exacte a substanţelor medicamentoase active;
- posibilitatea preparării pe cale industrială cu randamente de producţie ridicate;
- comprimatele ocupă un volum mic raportat la substanţa activă conţinută;
- suprafaţa de contact cu mediul extern este mai mică decât la pulberi;
- administrare comodă (nu necesită personal calificat);
- posibilitatea corectării gustului şi mirosului prin utilizarea unor auxiliari potriviţi;
- posibilitatea fracţionării dozelor prin diferite crestături aplicate pe suprafaţa acestora;
- posibilitatea inscripţionării diferitelor litere ca modalitate de a deosebi diferitele comprimate;
- disponibilitate farmaceutică corespunzătoare.
D. Dezavantaje
- absorbţie inferioară pulberilor;
- posibilitatea unor iritaţii ale tractului digestiv datorită concentraţiilor mari de substanţe active
eliberate într-o anumită porţiune;
- deglutiţie dificilă mai ales la copii;
- posibile interacţiuni între componente;
- necesitatea unor aparaturi costisitoare cât şi condiţii speciale pentru preparare.
E. Clasificare
Comprimatele farmaceutice se clasifică după mai multe criterii:
E1. După numărul substanţelor active:
- comprimate simple (conţin o singură substanţă activă);
- comprimate compuse (conţin mai multe substanţe active).
E2. După calea de administrare:
- comprimate uz intern;
- comprimate uz extern;
- comprimate uz parenteral.
E3. După modul de întrebuinţare:
a) comprimate perorale – sunt comprimate care se înghit iar absorbţia substanţelor active are
loc din tractul digestiv (stomac, intestin). Din această categorie fac parte următoarele tipuri de
comprimate:
a1) comprimate perorale propriu-zise (comprimate care se înghit sau se dizolvă în apă înainte de
deglutiţie). Acest tip de comprimate pot să aibă diferite forme (rotundă, cilindrică, ovală, triunghiulară,
discoidală etc.);
a2) comprimate de mestecat – sunt comprimate care se sfărâmă sau se dizolvă în cavitatea
bucală fiind înghiţite ulterior. Acest tip de comprimate conţin îndulcitori şi aromatizanţi necesari pentru
acest mod de administrare deoarece dezagregarea are loc în procent mare în cavitatea bucală;
a3) comprimate cu acţiune prelungită – sunt comprimate care conţin principii active a căror
eliberare are loc în mod treptat: o primă parte din substanţă este cedate rapid iar restul
substanţelor active din comprimate sunt cedate ulterior pe măsura dezagregării comprimatului
respectiv;
a4) comprimate efervescente – sunt comprimate care conţin substanţe cu caracter acid şi
substanţe cu caracter bazic care în mediu apos produc efervescenţă prin eliberare de bioxid de
carbon. Comprimatele efervescente sunt administrate numai după dizolvare în apă sub formă de
soluţii.
b) comprimate orale – sunt comprimate utilizate pentru efect topic în cavitatea bucală sau
comprimate a căror substanţe medicamentoase active trec în circulaţia sistemică din această cavitate;
b1) comprimate sublinguale – sunt comprimate care se administrează sublingual. Mucoasa
sublinguală este foarte puternic vascularizată realizându-se o absorbţie sistemică ridicată. Pe această
cale se administrează diferite substanţe medicamentoase (nitroglicerina, anumiţi hormoni etc.) care trec
în circulaţia sistemică realizându-se un efect rapid, ocolindu-se primul pasaj hepatic şi de asemenea în
funcţie de modul în care sunt preparate este asigurată o dezagregare lentă (între 20-60 minute) şi un
efect retard a formei respective;
b2) comprimate bucale – sunt comprimate care în primul rând au un efect topic local, fiind
administrate pentru diferite afecţiuni ale mucoasei bucale (stomatite, glosite etc.);
c) comprimate pentru uz parenteral – aceste comprimate sunt obţinute în condiţii de
preparare asemănătoare perfuziilor şi injecţiilor (preparare în condiţii sterile). Din această categorie
fac parte următoarele tipuri de comprimate:
c1) comprimate hipodermice – sunt comprimate având masa între 0,1-0,6 g, care au în
compoziţie substanţe active şi auxiliari solubili, sunt preparate şi ambalate steril şi sunt utilizate pentru
prepararea soluţiilor injectabile;
c2) comprimate subcutanate – sunt comprimate care se administrează subcutanat după o incizie
sub piele fiind administrate pentru principiile active (hormoni) la care se asigură o cedare treptată;
d) comprimate pentru uz extern – sunt comprimate care se administrează extern după
dizolvare pe epitelii sau în diferitele cavităţi ca atare sau sub formă de soluţii. Din această categorie
amintim următoarele tipuri de comprimate uz extern:
d1) comprimate pentru soluţii uz extern – sunt comprimate destinate obţinerii diferitelor soluţii
pentru uz extern;
d2) comprimate oftalmice – sunt comprimate cu diametrul de circa 0,3 cm, cu masa de câteva cg
care se dizolvă rapid în urma aplicării pe mucoasa oculară;
d3) comprimate vaginale – sunt comprimate de forme speciale care se administrează ca atare
sau după dizolvarea lor sub formă de irigaţii. În general, acest tip de comprimate conţin diferite
substanţe antimicrobiene;
d5) comprimate uretrale – sunt comprimate de forme speciale destinate administrării în uretră;
d6) conuri dentare - sunt comprimate de uz special (utilizate în medicaţia stomatologică)
conţinând substanţe antimicrobiene, anestezice locale etc.;
d7) comprimate pentru uz veterinar – sunt comprimate care se obţin în acelaşi mod ca şi
comprimatele obişnuite dar au formă şi dimensiuni diferite.
Formularea comprimatelor
Pentru obţinerea comprimatelor se utilizează:

- substanţe medicamentoase;
- auxiliari.
A. Substanţe medicamentoase. Un număr foarte mare de substanţe active , solide de
consistenţă moale sau lichide sunt prelucrate sub formă de comprimate. Deoarece un număr limitat de
substanţe active se pretează comprimării directe, pentru obţinerea comprimatelor este necesară
utilizarea diferiţilor auxiliari.
Posibilitatea comprimării directe depinde de mai mulţi factori:
- gradul de aderenţă a particulelor substanţelor respective;
- forma cristalină etc.
Pentru comprimarea directă se pretează substanţe care cristalizează în sistemul cubic.
B. Substanţe auxiliare
La prepararea comprimatelor se utilizează diferiţi auxiliari: diluanţi, aglutinanţi, dezagreganţi,
lubrifianţi, coloranţi, edulcoranţi, stabilizanţi etc.
În continuare vor fi prezentaţi principalii auxiliari utilizaţi la prepararea comprimatelor:
B1. Excipienţi diluanţi – sunt auxiliari utilizaţi când cantitatea de substanţă activă este
insuficientă pentru a obţine comprimate de o mărime corespunzătoare. Diluanţii utilizaţi la prepararea
comprimatelor trebuie să prezinte următoarele proprietăţi: inerţie chimică, inerţie fiziologică, să nu fie
toxici şi să se preteze prelucrării prin comprimare etc. De multe ori diluanţii utilizaţi au şi alte proprietăţi
importante în obţinerea comprimatelor şi anume: aglutinare, dezagregare etc.
În continuare vom prezenta principalii diluanţi utilizaţi la obţinerea comprimatelor:
a) Acidul boric – este diluant utilizat pentru obţinerea comprimatelor uz extern (comprimate
vaginale, comprimate pentru băi oculare etc.). Acidul boric este solubil în apă la cald şi are proprietăţi
lubrifiante;
b) Amidonul – se prezintă sub formă de substanţă albă, este inert chimic, avantajos economic
şi utilizat frecvent la prepararea comprimatelor. În afară de utilizarea ca diluant amidonul mai are şi alte
proprietăţi şi anume: este aglutinant, dezagregant, lubrifiant etc. Amidonul utilizat ca diluant pentru
obţinerea comprimatelor poate avea diferite provenienţe: amidon de porumb, grâu, orez şi cartof şi are
un procent de umiditate cuprins între 11-14%. Pentru obţinerea comprimatelor în industria farmaceutică
se utilizează frecvent asocierea între amidon şi lactoză în raport 7/3 la obţinerea granulatului simplu;
c) Celuloza microcristalină – este utilizată ca diluant în concentraţii cuprinse între 5-20%
pretându-se şi la comprimarea directă. În afară de utilizarea ca diluant celuloza are şi bune proprietăţi
reologice, liante şi dezagregante. De asemenea acest auxiliar conferă o rezistenţă mecanică bună
comprimatelor respective;
d) Clorura de sodiu – este utilizată în mod special pentru obţinerea comprimatelor parenterale
datorită solubilităţii în apă pe de o parte şi datorită posibilităţii de a fi utilizată ca izotonizant pe de altă
parte. Comprimatele care conţin clorură de sodiu pot fi obţinute prin comprimarea directă datorită
faptului că substanţa cristalizează în sistemul cubic.
Dezavantajul utilizării acestei substanţe ca diluant este corodarea pieselor maşinii de comprimat
sau a altor ustensile mecanice utilizate în procesul de comprimare;
e) Fosfatul de calciu – este utilizat ca diluant având şi proprietăţi absorbante faţă de diferite
uleiuri;
f) Glucoza – este un diluant folosit frecvent pentru prepararea comprimatelor de supt,
deoarece se dizolvă lent şi are un gust plăcut. De asemenea, este utilizată şi pentru obţinerea
comprimatelor vaginale datorită influenţei favorabile asupra pH-ului din această cavitate, pH cu
influenţă asupra florei vaginale;
g) Lactoza – se prezintă sub formă de pulbere albă, solubilă în apă, fiind excipientul cel mai des
utilizat pentru obţinerea comprimatelor. În practică se utilizează două varietăţi de lactoză şi anume:
lactoză anhidră şi lactoză hidratată. Lactoza poate reacţiona cu unele substanţe care au grupare amină
rezultând coloraţii brune. Lactoza este recomandată pentru obţinerea comprimatelor parenterale
datorită solubilităţii ridicate. Un dezavantaj al utilizării lactozei (în afară de posibilele reacţii chimice cu
anumite substanţe în modul indicat anterior) este faptul că rezultă comprimate dure cu timp de
dezagregare ridicat;
h) Manitolul – este un diluant solubil utilizat pentru obţinerea comprimatelor pentru supt,
comprimate de mestecat sau alt tip de comprimate orale. Manitolul este recomandat pentru obţinerea
comprimatelor parenterale datorită rezistenţei acestuia la temperaturile ridicate de sterilizare. Manitolul
are doar 72% putere edulcorantă faţă de zahăr;
i) Pulberea de cacao – este un auxiliar diluant utilizat mai ales pentru obţinerea comprimatelor
de supt unde se asociază de obicei cu zahăr şi amidon. Datorită autooxidării acest auxiliar poate
râncezi în timp determinând un gust şi miros neplăcut comprimatelor respective;
j) Sorbitolul – este izomerul optic al manitolului fiind o substanţă higroscopică fapt pentru care
este indicată asocierea cu substanţe efluoerescente . Sorbitolul se utilizează pentru obţinerea
comprimatelor pentru diabetici;
k) Zaharoza – este un diluant utilizat în mod deosebit pentru comprimate de supt sau
sublinguale având avantajul dizolvării lente respectiv cedării treptate a substanţelor din comprimatul
respectiv. Pentru comprimatele obişnuite se utilizează amestecuri de zaharoză şi lactoză în anumite
proporţii.
Utilizarea zaharozei ca excipient are şi unele dezavantaje şi anume:
- aderenţă ridicată faţă de piesele maşinii de comprimat (matriţe, ponsoane etc.);
- comprimatele rezultate sunt dure având un timp de dezagregare ridicat;
l) Alţi diluanţi – pentru comprimate se pot utiliza şi alţi excipienţi, de exemplu:
- benzoatul de sodiu, iodura de potasiu pentru comprimate cu cofeină respectiv iod cărora le
măreşte solubilitatea în apă;
- pulberile vegetale (licviriţie, nalbă etc.) sunt utilizate mai ales pentru obţinerea comprimatelor
colorate;
B2. Excipienţi aglutinanţi (lianţi)
Au rolul de a mări aderenţa între particulele substanţelor utilizate la obţinerea comprimatelor.
Pentru alegerea unui aglutinant bun trebuie studiată compatibilitatea liantului cu alte componente din
formula comprimatului astfel încât să nu fie influenţată defavorabil dezagregarea.
Aglutinanţii trebuie să fie de asemenea ca şi diluanţii inerţi din punct de vedere chimic şi
terapeutic. Pentru realizarea aglutinării se pot utiliza: soluţii lichide (pentru granularea umedă) sau
substanţe solide pentru granularea uscată.
B2.1. Aglutinanţi utilizaţi pentru granularea umedă. Pentru aglutinarea umedă se pot utiliza:
soluţii, solvenţi sau geluri.
a) Solvenţi – dintre solvenţii utilizaţi pentru aglutinare amintim: apa, acetona, alcoolul care în
mod normal nu pot fi consideraţi aglutinanţi dar care prin dizolvare pot conferi amestecului de pulberi
proprietăţi adezive;
b) Amidonul – se utilizează sub formă de mucilag şi este unul dintre aglutinanţii cei mai utilizaţi
în industria farmaceutică. Are proprietăţi aglutinante bune dar prezintă dezavantajul creşterii timpului de
dezagregare. Ca aglutinanţi se utilizează cele patru sorturi de amidon amintite anterior. În funcţie de
provenienţa amidonului coca se obţine la diferite temperaturi şi anume:
- la 800C coca din amidon de porumb;
- la 640C coca din amidon de cartof;
- la 770C coca din amidon de cartof;
- la 810C coca din amidon de orez.
c) Amidonul solubil – este un produs obţinut prin hidroliza parţială a amidonului de cartof în
mediu acid la o temperatură de 30 0C urmat de uscarea substanţei. Acest produs nu se dizolvă în apă la
rece dar prin fierbere 1-2 minute dă o soluţie coloidală cu bune proprietăţi aglutinante;
d) Gelatina – se utilizează sub formă de soluţie apoasă sau hidroalcoolică în concentraţii
cuprinse între 5-25%. Gelatina conferă comprimatelor respective o rezistenţă mecanică bună dar
întârzie semnificativ dezagregarea comprimatelor respective;
e) Glucoza – se utilizează sub formă de soluţie apoasă sau hidroalcoolică în concentraţii de 25-
50%;
f) Lactoza – se utilizează sub formă de soluţie, singură sau în asociere cu zahărul fiind indicată
mai ales pentru comprimatele care conţin săruri de alcaloizi;
g) Manitolul şi Levuloza – au proprietăţi asemănătoare sorbitolului şi sunt utilizate ca şi acesta
pentru obţinerea comprimatelor uz diabetic;
h) Sorbitolul – se utilizează sub formă de soluţie 70% dar datorită higroscopicităţii are utilizare
limitată;
i) Zaharoza – se utilizează sub formă de sirop 50-60% şi este indicată mai ales pentru
comprimatele cu dezagregare lentă. Uneori zahărul se poate utiliza pulverizat în amestec cu
substanţele medicamentoase după care se adaugă apa realizând aglutinarea amestecului urmată apoi
de granulare;
Tot pentru aglutinarea umedă se mai pot utiliza şi următoarele geluri:
- gel de carbopol 934 10%;
- gel de hidroxietilceluloză 4%;
- gel de carboximetilceluloză 6%;
şi următoarele mucilagii:
- mucilag de alcool polivinilic 5%;
- mucilag polivinilpirolidonă 5%;
- mucilag metilceluloză 4%
B2.2. Aglutinanţi utilizaţi pentru aglutinarea uscată
Pentru comprimarea directă cât şi pentru granularea uscată cu ajutorul brichetării se utilizează
diferiţi aglutinanţi şi anume:
a) Polietilengligolii – sunt utilizaţi în procent de 15-20% sub formă de soluţie sau pulbere fină.
Ca aglutinanţi la comprimarea directă se utilizează PEG 4000 şi PEG 6000 ultimul având dezavantajul
că influenţează negativ dezagregarea crescând duritatea comprimatelor;
b) Celuloza microcristalină (Avicel) – este un aglutinant utilizat în amestec cu gel de hidroxid
de aluminiu şi celuloză microcristalină având bune proprietăţi liante;
c) Acidul stearic. Parafina. Untul de cacao. Sunt de asemenea aglutinanţi utilizaţi la acest mod
de granulare mai ales pentru obţinerea comprimatelor de supt.
B3) Excipienţi dezagreganţi. Dezagreganţii au rolul de a desface comprimatul în următorul mod:
comprimatul în granule iar ulterior granulele în pulberi fine. Dezagregarea este procesul invers
aglutinării. În funcţie de viteza dezagregării avem următoarele tipuri de excipienţi dezagreganţi:
- dezagreganţi rapizi (metilceluloză, amidon etc.) care produc o dezagregare rapidă a
comprimatului şi anume de 1-10 minute;
- dezagreganţi mijlocii (alginaţi de sodiu, calciu, gelatină, bentonită) care produc dezagregarea
comprimatului în aproximativ 1 oră;
- dezagreganţi cu efect retard (antidezagreganţi) care prelungesc timpul de dezagregare a
comprimatelor peste o oră. Din această categorie menţionăm: carbopolul, polietilenglicolii (4000; 6000).
În continuare vom prezenta următorii dezagreganţi utilizaţi la prepararea comprimatelor:
a) Acid alginic şi alginatul de calciu sunt substanţe insolubile în apă dar prin îmbibare cu apă
îşi măresc volumul factor care contribuie la dezagregarea comprimatelor. Pentru a creşte viteza de
dezagregare este recomandată asocierea cu Aerosil sau Carboximetilceluloză natrică;
b) Agar-agarul - este utilizat în concentraţie de 3-5% dar comprimatele rezultate au un aspect
mat şi o nuanţă spre cenuşiu;
c) Amidonul – este cel mai utilizat dezagregant şi se utilizează în procente cuprinse între 5-
20% raportat la masa comprimatului. Pentru o dezagregare eficientă este important ca amidonul să fie
distribuit în masa comprimatului în următorul mod:- 25-50% intragranular;- 50-75%
intergranular.Cantităţi mari de amidon scad timpul de dezagregare dar scad şi rezistenţa mecanică a
comprimatului;
d) Carboximetilceluloza sodică – se utilizează în concentraţii de 2-3% sub formă de pulbere
adăugată în amestecul de pulberi din compoziţia amestecului de comprimat.
e) Formaldehid caseina – se obţine din lapte prin precipitarea caseinei cu formaldehidă şi acid
citric;
f) Gelatina – se utilizează în concentraţie de 10% deoarece nu prezintă o creştere
considerabilă a volumului în prezenţa apei. Comprimatele cu gelatină au un aspect murdar dezavantaj
care limitează utilizarea ei în concentraţii mari;
g) Amestecuri efervescente – sunt utilizate la obţinerea comprimatelor efervescente şi se
impune ca substanţele componente să fie solubile în apă. Amestecul efervescent se utilizează în
general pentru obţinerea comprimatelor care au un timp de dezagregare mare;
h) Substanţe tensioactive – sunt substanţe cu caracter amfifil care favorizează pătrunderea
apei în comprimat şi umectarea substanţelor hidrofobe (substanţe auxiliare sau substanţe active)
facilitând astfel dezagregarea. Ca substanţe tensioactive pot fi utilizate: laurilsulfatul de sodiu, Tween,
dioctilsulfosuccinat de natriu etc. Substanţele tensioactive se pot adăuga fie în lichidul de granulare fie
sub formă de soluţii alcoolice adăugate peste amidonul utilizat ca dezagregant după care amestecul se
usucă şi se atomizează.
B4. Excipienţi lubrifianţi
Sunt auxiliari care ajută curgerea amestecului de pulberi asigurând o umplere uniformă a
matriţei, evitând aderarea pulberilor de matriţă şi ponsoane cât şi asigură evacuarea comprimatului din
matriţă. Lubrifianţii formează la suprafaţa particulelor şi comprimatelor un film uniform care diminuează
frecarea dând comprimatelor respective un aspect elegant suprafeţei netede şi asigură o imprimare
clară a diferitelor inscripţii aplicate pe suprafaţa comprimatelor.
Lubrifianţii au efect antagonist faţă de lianţi.
Lubrifianţii pot să fie clasificaţi din mai multe puncte de vedere. Munzel şi Kagi clasifică
lubrifianţii în două categorii:
- agenţi de curgere (auxiliari care ameliorează alunecarea materialului de imprimat prin
îmbunătăţirea caracterelor reologice);
- agenţi antiadezivi care evită aderarea materialului de matriţă şi ponsoane şi de asemenea
favorizează eliminarea comprimatului din matriţă.
Strickland clasifică lubrifianţii în funcţie de rolul pe care îl îndeplinesc în următoarele grupe:
- lubrifianţi propriu-zişi: substanţe care scad frecarea comprimatului cu piesele maşinii de
comprimat (matriţa, ponsoane) favorizând eliminarea acestuia;
- lubrifianţi glisanţi: auxiliari care îmbunătăţesc curgerea materialului din pâlnie în matriţă
permiţând umplerea uniformă a matriţei în timpul procesului de fabricare;
- lubrifianţi antiadezivi – sunt auxiliari care scad forţele de coeziune (aderenţă) a particulelor din
pulberea respectivă.
Pentru a mări efectul lubrifianţilor se recurge deseori la asocierea dintre lubrifianţi aparţinând
diferitelor categorii, de exemplu: un lubrifiant propriu-zis + un glisant, un glisant + un antiaderent etc.
Lubrifianţii sunt utilizaţi în general în procente cuprinse între 1-5%. Curgerea materialului pentru
comprimat este influenţată şi de umiditatea materialului, de aceea se impune ca în procesul de obţinere
a comprimatelor materialul pulverulent utilizat să aibă umiditatea cuprinsă între anumite limite. În
continuare vom prezenta câteva exemple de lubrifianţi:
a) Acidul stearic. Stearina. Se utilizează ca lubrifiant în concentraţie de 1-2% dar prezintă
dezavantajul că măreşte timpul de dezagregare a comprimatelor. Stearina se adaugă sub formă de
pulbere fină sau de soluţie eterică care este dispersată peste suprafaţa pulberii sau granulelor
respective.
b) Amidonul. Este un lubrifiant utilizat des având proprietăţi lubrifiante de două ori mai
puternice decât talcul şi polietilenglicolul 6000. Pentru a realiza o curgere bună este important utilizarea
unui sort de amidon care să nu aibă o umiditate mai mult decât 5%. Proprietăţile lubrifiante cresc
proporţional cu cantitatea utilizată. În practică amidonul se utilizează în procente de până la 10%.
Pentru a îmbunătăţi caracteristicile reologice ale amestecului de pulberi amidonul se poate utiliza în
amestec cu alte substanţe, de exemplu: cu oxid de Magneziu 0,5% sau cu stearină 3-10%.
c) Caolinul. Este un hidrosilicat de Aluminiu natural purificat care poate să fie utilizat ca
lubrifiant ca atare sau în asociere cu alţi lubrifianţi, de exemplu: stearat de calciu şi magneziu în
concentraţie de 20-25% sau cu parafină solidă şi stearină în concentraţie de 15% crescând astfel
acţiunea lubrifiantă.
d) Grăsimi. Uleiuri. Geluri. Lubrifianţi graşi dau în general bune efecte lubrifiante
dezavantajul fiind metoda greoaie prin care aceşti auxiliari sunt introduşi în amestecul de pulberi. În
general acest tip de lubrifianţi sunt dizolvaţi în eter operaţie greoaie, dificilă şi cu cost economic
ridicat. Din această categorie amintim următorii excipienţi: untul de cacao, untul de cocos, ceara de
albină etc.
e) Lubrifianţi solubili. Sunt utilizaţi în general la prepararea comprimatelor solubile în primul
rând a comprimatelor efervescente. Dintre lubrifianţii utilizaţi în acest scop amintim: laurilsulfatul de
sodiu care are bune proprietăţi reologice, favorizează dezagregarea şi nu influenţează negativ
rezistenţa mecanică. Alţi lubrifianţi din această categorie sunt polietilenglicolii care se utilizează sub
formă de pulberi foarte fine care se adaugă amestecului de pulberi.
f) Siliconi. Sunt auxiliari utilizaţi sub formă de uleiuri în concentraţii de 1-2% sau sub formă
de emulsii. Pentru a creşte efectul siliconilor uneori sunt utilizaţi în asociere cu alţi lubrifianţi, de
exemplu: stearatul de magneziu sau talc. Un avantaj importat la utilizării siliconilor este că prezintă
o inerţie chimică faţă de majoritatea substanţelor medicamentoase formulate sub formă de
comprimate.
g) Talcul. Este cel mai utilizat lubrifiant. În F.R. X proporţia de talc utilizată la fabricarea
comprimatelor este limitată la cel mult 3%. Dezavantajul utilizării acestei substanţe este că provoacă
intern granuloame, dezavantaj întâlnit la toţi silicaţii. Talcul se utilizează de obicei în amestec cu alţi
lubrifianţi:
- talc + aerosil + stearat de magneziu 8/1/1;
- stearat de magneziu + talc 1/9;
- emulsii silicon + aerosil + talc 2/1/7.
Chiar atunci când se utilizează în amestec cu alţi lubrifianţi procentul total de lubrifianţi care
conţine talc nu poate depăşi 3%.
h) Uleiuri minerale. Dintre uleiurile minerale cel mai utilizat este uleiul de parafină în
concentraţie de 1-2% adăugat peste materialul pulverulent dizolvat în eter. Un amestec cu bune
proprietăţi lubrifiante conţinând ulei mineral este următorul: ulei de parafină 0,5% + talc 3%.
B5. Alte componente ale comprimatelor
B5.1 Coloranţi
Coloranţii utilizaţi pentru obţinerea comprimatelor sunt substanţe avizate de Ministerul Sănătăţii
şi Familiei şi de asemenea utilizaţi şi în industria alimentară. Majoritatea comprimatelor sunt de culoare
albă, dar uneori se preferă utilizarea diferiţilor coloranţi cu scopul de a fi mai uşor identificate anumite
comprimate. Un colorant este acceptat pentru obţinerea comprimatelor dacă îndeplineşte următoarele
condiţii:
- inerţie chimică şi fiziologică;
- lipsă de toxicitate;
- solubilitate în apă;
- să aibă putere colorantă în concentraţii cât mai mici;
- stabilitate în prezenţa luminii şi temperaturii;
- compatibilitate cu cât mai multe substanţe medicamentoase active sau auxiliari;
- să nu prezinte miros şi gust dezagreabil;
- stabilitate faţă de oxidări, reduceri şi variaţii ale pH-ului;
- preţ scăzut etc.
Coloranţii cei mai utilizaţi pentru obţinerea comprimatelor sunt: roşu de amarant, indigotină,
galben de tartrazină, albastru de metilen, pioctanină etc. Încorporarea coloranţilor se face fie sub formă
de pulberi foarte fin,e fie după dizolvarea într-un solvent potrivit sub formă de soluţie apoasă, alcoolică
etc.
B5.2. Aromatizanţi
Sunt auxiliari utilizaţi în mod deosebit pentru prepararea comprimatelor orale (masticabile,
comprimate de supt etc.). Adăugarea acestor auxiliari se realizează fie sub formă de pulberi foarte fine,
fie dizolvaţi în solvenţi potriviţi.
B5.3. Edulcoranţi
Sunt auxiliari foarte importanţi pentru obţinerea comprimatelor orale. Din această categorie
amintim câţiva dintre cei mai utilizaţi edulcoranţi: zahăr, manitol, sorbitol, ciclamat de sodiu, aspartan,
zaharină etc.
B5.4. Stabilizanţi
Sunt auxiliari utilizaţi cu scopul de a creşte stabilitatea substanţelor medicamentoase. În această
categorie amintim următoarele tipuri de auxiliari utilizaţi cu scopul de a creşte stabilitatea substanţelor
active şi anume: substanţe tampon, antioxidanţi, adsorbanţi utilizaţi mai ales pentru substanţele care
sunt sensibile la umiditate, sau la acţiunea acidului clorhidric din sucul gastric (carbonat de calciu, citrat
de calciu etc.)
Prepararea comprimatelor
Comprimatele farmaceutice se obţin prin două moduri:

- prin comprimarea directă;
- comprimare prin intermediul granulării.
A. Comprimarea directă. Pentru acest mod de comprimare se utilizează doar substanţe care
cristalizează în sistemul cubic (mai puţin numeric).
B. Comprimarea prin intermediul granulării. Majoritatea comprimatelor farmaceutice se obţin
utilizând acest mod de comprimare şi în continuare vom prezenta fazele importante ale acestui proces,
şi anume:
- uscarea substanţelor active;
- pulverizarea componentelor;
- amestecarea pulberilor;
- granularea;
- uscarea granulatului şi amestecarea cu auxiliari lubrifianţi;
- comprimarea.
B1. Uscarea, pulverizarea şi amestecarea pulberilor
Aceste operaţii sunt etape premergătoare obligatorii în procesul de comprimare în care se
urmăreşte obţinerea unui amestec de particule cu dimensiuni cât mai apropiate respectiv cu grad de
omogenitate ridicat. Pentru realizarea acestor operaţii este nevoie de o aparatură adecvată iar
prezentarea operaţiilor menţionate anterior cât şi a aparaturii utilizate au fost făcute în capitolul 6.1.
„Pulberi”, în capitolul 6.3. „Granule” cât şi în capitolul din „Partea generală. Operaţii farmaceutice
generale”.
B2. Granularea. Este operaţia prin care amestecul de pulberi este transformat în agregate de
particule. Prin granulare se realizează o creştere a coeziunii particulelor din amestecul de granule,
creşte mobilitatea particulelor cât şi de asemenea se îmbunătăţeşte curgerea amestecului îmbunătăţind
astfel procesul comprimării. Procesul de granulare cuprinde două faze distincte:
- faza de agregare (când amestecul de particule în prezenţa lianţilor se transformă într-o masă
aderentă;
- faza de dispersare (când masa respectivă este transformată în granule).
Granularea poate avea loc în două moduri:
- pe cale uscată;
- pe cale umedă:
Pentru ca un granulat să fie corespunzător în procesul de comprimare este nevoie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- granulele să fie uniforme;
- să aibă mobilitate acceptabilă;
- să aibă rezistenţa mecanică corespunzătoare;
- să fie potrivite ca dimensiune (nici prea mari nici prea mici);
- să aibă o dezagregare corespunzătoare.
B2.1. Granularea pe cale uscată
Operaţia constă în transformarea amestecului de pulberi în comprimate cu volum mare
denumite brichete urmată de mărunţirea acestora până la dimensiuni corespunzătoare sitelor III-IV şi
îndepărtarea surplusului de pulberi care va fi granulat ulterior.
Acest mod de granulare este utilizat pentru substanţele termolabile cât şi pentru cele care sunt
sensibile în prezenţa umidităţii.
B2.2 Granularea pe cale umedă
Acest mod de granulare comportă următoarele faze:
- umectarea pulberilor;
- transformarea masei în granulate;
- uscarea şi omogenizarea granulatelor;
- separarea granulelor de pulberi.
a) Umectarea amestecului. Operaţia se realizează cu diferite soluţii aglutinante sau solvenţi
(apă, alcool etc.) şi dispersarea amestecului astfel obţinut prin trecerea acestuia prin site sau plăci
perforate cu diametrul cuprins între 0,8-1,5 mm. Cantitatea aglutinantului utilizat are o importanţă
deosebită deoarece influenţează calitatea granulatului în următorul mod:
- o cantitate insuficientă de aglutinant dă granule sfărâmicioase;
- o cantitate prea mare de aglutinant dă granule dure.
Aglutinanţii utilizaţi pentru granularea umedă au fost prezentaţi în capitolul „Granulata” cât şi la
„Formularea comprimatelor”.
b) Transformarea masei în granulat. Operaţia se realizează prin diferite modalităţi, şi anume;
- prin presare când masa de material este transformată în granule sub acţiunea unei presiuni
mecanice care o determină să traverseze o suprafaţă perforată (sită, placă).
Operaţia se poate realiza atât manual cât şi mecanic cu ajutorul granulatoarelor.
- prin agitare când materialul supus granulării este mişcat deasupra unei site;
- prin tăiere - operaţia este realizată prin trecerea masei printr-un disc perforat.
În practică se utilizează diferite tipuri de granulatoare şi anume:
b1) Granulatoare cu viteză redusă. În această categorie se încadrează următoarele tipuri de
granulatoare:
- granulatorul clasic;
- granulatorul rotativ;
- granulatorul oscilant.
Aceste tipuri de granulatoare au fost prezentate în capitolul Granulata.
b2) Granulatoare de mare viteză. În această categorie de asemenea prezentată în capitolul
Granulata se încadrează diferite tipuri de granulatoare dintre care amintim:
- granulatorul cu ciocane – care realizează granularea în urma presiunii mecanice executate de
lovirea amestecului supus granulării de dispozitive mecanice sub formă de ciocane;
b3) Granulatoare care realizează această operaţie prin tehnica suspendării amestecului de
pulberi în aer sau în pat fluidizat (şi acest tip de granulatoare a fost prezentat în capitolul „Granulata”).
Utilizând acest tip de granulatoare, pulberea supusă granulării este menţinută în suspensie datorită
unui curent de aer cald introdus prin partea inferioară a aparatului. Lichidul de granulare este introdus
sub presiune printr-o duză sub formă de particule foarte fine care venind în contact cu pulberea
realizează granularea acesteia, apoi datorită curentului de aer cald se realizează uscarea granulelor şi
apoi îndepărtarea lor prin scăderea greutăţii în urma vaporizării lichidului utilizat la granulare.
c) Uscarea granulatelor. Granulele se etalează pe tăvi speciale în straturi de aproximativ 1 cm
unde se supun uscării la o temperatură potrivită în funcţie de proprietăţile fizico-chimice a substanţelor
din compoziţia granulatului. Pentru realizarea unei uscări corespunzătoare este nevoie de un timp bine
determinat. Scurtarea timpului de uscare poate afecta calitativ granulatul prin pierderea rapidă a
umidităţii rezultând granulate care formează o crustă în exterior.
Există mai multe modalităţi de uscare a granulatelor şi anume:
- uscarea cu aer cald în etuve sau în camere cu ventilaţie specială unde granulatele sunt
expuse pentru uscare la temperaturi între 35-500C timp de 6-15 ore;
- uscarea cu ajutorul radiaţiilor infraroşii. Metoda este utilizată în general pentru materiale cu un
conţinut scăzut de umiditate;
- uscare la temperatură şi presiune scăzută utilizată pentru granulatele care au în compoziţie
substanţe termolabile;
- uscarea care utilizează efectul termic al radiaţiilor de radiofrecvenţă (microunde);
d) Uniformizarea granulatelor. Operaţia este foarte importantă pentru îndepărtarea excesului
de pulbere cât şi pentru obţinerea unor granule uniforme. În acest scop materialul este trecut prin sitele
III şi IV. Operaţia este necesară deoarece prin granule uniforme se realizează umplerea matriţei cu
cantităţi corespunzătoare de material. După granulare, uscare, cernere materialul se amestecă cu alţi
auxiliari solizi sau dizolvaţi în solvenţi volatili cu rol în dezagregarea comprimatelor în granule şi cu
lubrifianţi după care granulele sunt supuse procesului de comprimare.
B2.3. Metode speciale de granulare
a) Granularea în turbine. Conform acestei metode materialul de granulat se introduce sub
formă de pulberi fine într-un recipient închis în mişcare care se roteşte cu o viteză de aproximativ de 30
rotaţii/min. În acest granulator pulberea este amestecată iar cu ajutorul unui pistol de pulverizare este
introdus lichidul aglutinant. După aglutinare în turbină se introduce un curent de aer cald care
realizează uscarea granulatelor rezultate operaţia efectuându-se în aproximativ 30 de minute.
B3. Comprimarea
Este operaţia imediat următoare granulării şi se realizează cu ajutorul maşinilor de comprimat. O
maşină de comprimat este formată din următoarele părţi importante:
a) Matriţa fiind reprezentată de o deschizătură circulară realizată într-o placă de oţel inox având
diametrul tabletei în care este introdus amestecul din care va rezulta comprimatul;
b) Două ponsoane – un ponson superior şi un ponson inferior ambele confecţionate din oţel inox
care sub influenţa unei forţe mecanice realizează comprimarea materialului. Pe suprafaţa circulară a
ponsoanelor pot fi realizate diferite inscripţii care în momentul comprimării vor fi imprimate pe suprafaţa
comprimatelor;
c) Pâlnia de alimentare sau distribuitorul – în care se introduce materialul pentru comprimat şi
din care este distribuit periodic materialul în matriţă.
În funcţie de construcţie avem următoarele tipuri de maşini de comprimat.
B3.1. Maşini de comprimat cu excentric
La acest tip de maşină pâlnia de distribuţie este mobilă iar matriţa fixă. Funcţionarea acestei
maşini este realizată în şase faze, faze care sunt prezentate în figura 6.24.:
Figura 6.24. Fazele comprimării pentru tipul de maşini cu excentric

Cei 6 timpi (faze) de funcţionare sunt următorii:

a) timpul I – matriţa este umplută de material din pâlnia de alimentare iar ponsonul inferior se
găseşte la baza matriţei;
b) timpul II – pâlnia de alimentare se retrage, ponsonul inferior se menţine în poziţia iniţială iar
ponsonul superior coboară spre matriţă;
c) timpul III – ponsonul inferior rămâne în poziţia iniţială iar ponsonul superior realizează
comprimarea amestecului;
d) timpul IV – ponsonul superior se retrage în poziţia iniţială;
e) timpul V - ponsonul inferior se ridică până la baza superioară a matriţei eliminând
comprimatul din matriţă;
f) timpul VI – comprimatul este împins de către pâlnia de alimentare într-un vas de colectare
pâlnia revenind deasupra matriţei şi realizând o nouă umplere a acestuia cu material.
Înainte de a începe comprimarea sunt necesare câteva operaţii premergătoare pentru ca
operaţia să decurgă în condiţii tehnice corespunzătoare şi anume:
- reglarea poziţiei ponsonului inferior;
- punerea la punct a dozajului;
- reglarea consistenţei comprimatelor dependentă de presiunea necesară comprimării etc.
Maşina de comprimat cu excentric se utilizează limitat datorită randamentului scăzut.
B3.2. Maşini de comprimat rotative
Acest tip de maşini au pâlnia de alimentare fixă iar ansamblul matriţă-ponsoane se rotesc astfel
încât matriţele aşezate pe o suprafaţă circulară să ajungă periodic în dreptul pâlniei de alimentare din
care este distribuit materialul de comprimat.
Acest tip de maşini au un număr de 20-25 de matriţe şi realizează un randament ridicat.
B3.3. Maşini de comprimat mixte
Acest tip de maşini au o construcţie mai complexă având atât pâlnia cât şi ansamblul matriţă-
ponsoane mobile. Randamentele acestor maşini sunt ridicate şi comprimatele obţinute sunt de calitate
bună.
În procesul de comprimare pot apărea diferite probleme care pot fi generatoare de anumite
defecte la comprimatele rezultate şi anume:
- când presiunea de comprimare nu a fost suficientă, sau masa de aglutinant a fost prea mică
pot rezulta comprimate sfărâmicioase;
- când umiditatea granulatului este mare sau suprafaţa de presare a pieselor maşinii care vin în
contact cu comprimatul prezintă diferite asperităţi pot rezulta comprimate neuniforme datorită aderenţei
materialului pe ponsoane;
- când se utilizează cantităţi prea mari de aglutinanţi şi lubrifianţi pot rezulta comprimate cu un
timp de dezagregare necorespunzător.
Comprimate de uz special
În cadrul acestei grupe vor fi prezentate următoarele tipuri de comprimate:

a) Comprimate bucale: Sunt comprimate plate, subţiri având ca diluant, zahăr, sorbitol, lactoză,
manitol etc. Aglutinanţi utilizaţi trebuie să determine o dezagregare lentă a comprimatelor deoarece
acţiunea terapeutică are loc în această cavitate. Acest tip de comprimate se utilizează în diferite
afecţiuni a cavităţii bucale, prin administrarea lor urmărindu-se în primul rând un efect topic.
b) Comprimate efervescente pentru inhalaţii-gargarisme, sunt comprimate care conţin în
compoziţie uleiuri volatile (care au efect antiinflamator, anestezic, antiseptic) alături de un amestec
efervescent şi care eliberează principiile active după introducerea comprimatelor în apă fierbinte, iar
efectul terapeutic se obţine în urma inhalării vaporilor rezultaţi. Ca amestec efervescent se poate utiliza:
acid boric + bicarbonat de sodiu. Alţi auxiliari utilizaţi pot fi: zahăr, lactoză, amidon, metilceluloză,
carboximetilceluloză.
c) Comprimate efervescente, sunt comprimate care conţin în compoziţie atât substanţe cu
caracter acid (acid citric, tartric, malic etc.) cât şi substanţe cu caracter alcalin (bicarbonat de sodiu sau
calciu) alături de substanţele medicamentoase. Datorită amestecului efervescent aceste comprimate în
prezenţa apei reacţionează eliberându-se bioxid de carbon care are atât rol dezagregant cât şi rolul de
a da un gust plăcut comprimatelor respective. Acest gen de comprimate se pot obţine în mai multe
moduri:
- prin granularea separată a componentelor acide şi respectiv a componentelor bazice urmată
de amestecarea ulterioară a granulelor respective şi comprimarea granulatului obţinut;
- granularea amestecului prin metoda fuziunii la cald;
- granularea amestecului cu un alt solvent de exemplu alcool, evitându-se apa care este mediu
prielnic pentru reacţia dintre componentele amestecului efervescent;
d) Comprimate hipodermice, sunt comprimate preparate aseptic, conţinând substanţe
medicamentoase şi auxiliari solubili în apă, care se utilizează după dizolvarea comprimatului (ambalat
într-un flacon steril) într-un solvent steril obţinându-se soluţii injectabile care se administrează
hipodermic.
e) Comprimate subcutane, numite şi comprimate implant, sunt comprimate preparate steril în
condiţii speciale şi de asemenea conservate în condiţii speciale având în compoziţie auxiliari adecvaţi şi
prezentându-se sub diferite forme: sferică, ovoidală, discoidală.
f) Comprimate sublinguale. Sunt comprimate din care substanţele active sunt absorbite
sublingual urmărindu-se prin acest mod de administrare un efect sistemic. Şi la acest tip de comprimate
se urmăreşte o dezagregare lentă (20-60 minute) pentru a asigura o cedare treptată a substanţelor
active. Comprimatele sublinguale au formă lenticulară sau plată utilizându-se pentru prepararea lor, ca
şi la comprimatele bucale, diferiţi auxiliari cu aromatizanţi şi edulcoranţi etc.
g) Comprimate vaginale. Sunt comprimate care se introduc în vagin, sau se dizolvă în apă iar
soluţia rezultată este utilizată pentru spălături vaginale. Acest tip de comprimate au formă de cilindrii
plaţi sau uşor bombaţi alungiţi şi rotunjiţi la extremităţi cu o masă cuprinsă între 0,5-28 g. Acest tip de
comprimate pot avea o dezagregare normală, cu efervescenţă sau o dezagregare întârziată (efect
retard). Dintre diluanţii cei mai utilizaţi este lactoza, care sub acţiunea bacilului Döderlein în acid lactic
rezultând un pH egal cu 4,5, pH nefavorabil dezvoltării micozelor vaginale. Alţi auxiliari utilizaţi sunt în
general aceiaşi ca şi la comprimatele obişnuite. Pentru micşorarea pH-ului se mai pot utiliza diferiţi
acizi: acid citric, acid adipic, acid boric, acid tartric iar ca şi conservanţi se utilizează parabenul.
Comprimatele efervescente de uz vaginal conţin în compoziţia lor substanţe eliberatoare de oxigen la
pH acid, ca de exemplu: peroxid de magneziu (MgO2).
Caractere. Control. Conservare
A. Controlul comprimatelor
A1. Controlul fizic
a) Aspectul. F.R. X prevede pentru comprimate respectarea obligatorie a următoarelor
caractere: aspect uniform, respectarea formei prevăzută în momentul brevetării produsului, margini
intacte, suprafaţă plană sau convexă, cu gust, miros şi culoare caracteristice componentelor.
b) Dezagregarea. Este procesul invers comprimării. Prin dezagregare comprimatul se desface
mai întâi în granule, iar apoi granulele se desfac în pulberile din care sunt compuse. Ca metode de
dezagregare avem:
- dezagregarea în vitro, care se realizează prin menţinerea comprimatului într-un lichid artificial,
care imită mediul din tractul digestiv: ca valoarea pH-ului, temperatură, şi mişcare (pentru respectarea
acestei condiţii se impune în timpul determinării agitarea vasului care conţine comprimatul şi lichidul
dezagregant)
- dezagregarea in vivo. Conform F.R. X comprimatele neacoperite trebuie să se dezagrege în
cel mult 15 minute dacă monografia nu prevede altfel iar comprimatele efervescente în cel mult 5
minute.
c) Uniformitatea masei se determină în felul următor: se cântăresc 20 de comprimate
neacoperite, apoi se calculează masa medie. În continuarea, aceleaşi comprimate se cântăresc şi
individual, iar masele individuale poate să prezinte faţă de greutatea medie abaterile prevăzute în
tabelul următor:
Tabel 6.14.
Masa medie a comprimatului Abatere admisă
A (18 cp) B (2 cp)
Până la 150 mg ±10% ± 15%
150 mg până la 300 mg ± 7,5% ± 11%
300 mg şi mai mult de 300 mg ± 5% ± 7,5%
d) Rezistenţa mecanică se poate determina în diferite moduri şi anume:

d1) Determinarea rezistenţei la rupere care poate fi realizată în următoarele moduri:
- în mod empiric lăsând comprimatul să cadă de la o anumită înălţime pe o suprafaţă netedă;
- cu ajutorul unor dispozitive speciale (aparat cu presiune pneumatică sau aparat cu resort etc.).
d2) rezistenţa la rostogolire (şoc, agitare), se determină prin rostogolirea comprimatelor într-o
tobă rotativă cu diametrul de 30 cm şi rotaţia de 25rot/min. Durata determinării este de 4 minute.
A2. Controlul chimic
a) Identificarea se realizează conform monografiilor respective;
b) Determinarea cenuşii insolubile şi a talcului se face, de asemenea, conform indicaţiilor din
monografia respectivă.;
c) Dozarea. Pentru dozare se procedează în următorul mod: 20 de comprimate cărora li se
determină în prealabil masa medie, se mărunţesc şi se omogenizează. Conţinutul în substanţă activă
pe comprimat se determină conform prevederilor din monografia respectivă.
Faţă de conţinutul declarat în substanţă activă pe comprimat se admit abaterile procentuale
prevăzute în tabelul următor:
Tabel 6.15.
Conţinutul declarat în substanţă activă pe comprimat Abatere admisă
10 mg şi până la 100 mg ± 7,5%
100 mg şi mai mult de 100 mg ±5%
A3. Controlul bacteriologic: se determină conform indicaţiilor din F.R. X sau alte norme tehnice.
Comprimatele nu trebuie să fie infestate cu germeni patogeni.
B. Administrarea comprimatelor
Se face în funcţie de tipul de comprimat, de calea de administrare şi de scopul terapeutic
urmărit.
Comprimatele perorale se pot înghiţi ca atare cu puţină apă sau după dezagregarea în apă.
Comprimatele efervescente se administrează doar după dizolvarea în apă.
C. Conservarea comprimatelor
Comprimatele se pot păstra în ambalaje bine închise, în loc uscat, ferit de lumină, periodic
verificându-se timpul de dezagregare.
D. Ambalarea
Comprimatele se pot ambala manual sau mecanizat în următoarele tipuri de ambalaje:
- tuburi din sticlă sau din metal;
- borcane;
- foi de celofan;
- cutii de material plastic etc.
Ambalajele individuale sunt ambalate în cutii de carton.
Închiderea recipientelor de sticlă sau metal se face cu un capac prevăzut cu filet, iar pentru
foliile din material plastic se realizează prin termosudare mecanizată.
Comprimate oficinale în F.R. X
1. Compressi Acidi Acetylsalicylici

Comprimate de acid acetilsalicilic
Comprimatele de acid acetilsalicilic conţin 500 mg acid acetilsalicilic pe comprimat.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: analgezic, antipiretic.
2. Compressi Acidi Ascorbici

Comprimate de acid ascorbic
Comprimatele de acid ascorbic conţin 200 mg acid ascorbic pe comprimat.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: hipovitaminoză C.
3. Compressi Acidi Nicotinici

Comprimat de acid nicotinic
Comprimatele de acid nicotinic conţin 100 mg acid nicotinic pe comprimat.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: vitamina PP.
4. Compressi Bromhexini Hydrochloridi

Comprimate de clorhidrat de bromhexin
Comprimatele de clorhidrat de bromhexin conţin 8 mg clorhidrat de bromhexin pe comprimat.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: expectorant.
5. Compressi Chlortalidoni
Comprimate de clortalidonă
Comprimatele de clortalidonă conţin 100 mg clortalidonă pe comprimat.

Acţiune farmaceutica: diuretic.
6. Compressi Chlorzoxazoni
Comprimate de clorzoxazonă
Comprimatele de clorzoxazonă conţin 250 mg clorzoxazonă pe comprimat.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: miorelaxant central.
7. Compressi Colchicini
Comprimate de colchicină
Comprimatele de colchicină conţin 1 mg colchicină pe comprimat.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: antigutos.
8. Compressi Cyclobarbitali
Comprimate de ciclobarbital
Comprimatele de ciclobarbital conţin 200 mg ciclobarbital pe comprimat.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: hipnotic şi sedativ.
9. Compressi Digitalis
Comprimate de degeţel roşu
Sinonim: comprimate de digitală

Comprimatele de degeţel roşu conţin 1 U.I. pe comprimat.
Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: cardiotonic.
10. Compressi Digoxini

Comprimate de digoxină
Comprimatele de digoxină conţin 0,25 mg digoxină pe comprimat.

11. Compressi Erythromycini Propionatis

Comprimate de propionat de eritromicină
Comprimatele de propionat de eritromicină conţin 200 mg eritromicină pe comprimat.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: antibiotic din grupa macrolidelor.
12. Compressi Ethinylestradioli

Comprimate de etinilestradiol
Comprimatele de etinilestradiol conţin 20 µg sau 50 µm etinilestradiol pe comprimat.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: hormon estrogen.
13. Compressi Glutethimidi

Comprimate de glutetimidă
Comprimatele de glutetimidă conţin 250 mg glutetimidă pe comprimat.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: hipnotic şi sedativ.
14. Compressi Glyceryli Trinitratis

Comprimate de trinitat de gliceril
Comprimatele de trinitrat de gliceril conţin 0,5 mg trinitrat de gliceril pe comprimat.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: coronarodilatator.
15. Compressi Griseofulvini

Comprimate de griseofulvină
Comprimatele de griseofulvină conţin 125 mg griseofulvină pe comprimat.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: antimicotic.
16. Compressi Hydroxyprogesteroni Acetatis

Comprimate de acetat de hidroxiprogesteronă
Comprimatele de acetat de hidroxiprogesteronă conţin 25 mg de acetat de hidroxiprogesteronă

pe comprimat.
Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: hormon progestativ.
17. Compressi Isoniazidi

Comprimate de izoniazidă
Comprimatele de izoniazidă conţin 50 mg sau 100 mg izoniazidă pe comprimat.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: antituberculos.
18. Compressi Lynestrenoli
Comprimate de linestrenol
Comprimatele de linestrenol conţin 5 mg linestrenol pe comprimat.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: hormon feminin.
19. Compressi Meprobamati

Comprimate de meprobamat
Comprimatele de meprobamat conţin 400 mg meprobamat pe comprimat.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: tranchilizant.
20. Compressi Metamizoli Natrici

Comprimate de metamizol sodic
Comprimatele de metamizol sodic conţin 500 mg metamizol sodic pe comprimat.

21. Compressi Methyltestosteroni

Comprimate de metiltestosteronă
Comprimatele de metiltestosteronă conţin 10 mg metiltestosteronă pe comprimat.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: hormon masculin.
22. Compressi Metronidazoli

Comprimate de metronizadol
Comprimatele de metronizadol conţin 250 mg metronizadol pe comprimat.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: chimioterapic.
23. Compressi Natrii Cyclamatis

Comprimate de ciclamat de sodiu
Comprimatele de ciclamat de sodiu conţin 100 mg ciclamat de sodiu pe comprimat.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: edulcorant pentru diabetici.
24. Compressi Neomycini Sulfatis

Comprimate de sulfat de neomicină
Comprimatele de sulfat de neomicină conţin 500 mg sulfat de neomicină pe comprimat.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: antibiotic aminoglicozic.
25. Compressi Paracetamoli

Comprimate de paracetamol
Comprimatele de paracetamol conţin 500 mg paracetamol pe comprimat.

26. Compressi Phenobarbitali

Comprimate de fenobarbital
Comprimatele de fenobarbital conţin 15 mg sau 100 mg fenobarbital pe comprimat.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: anticonvulsivant.
27. Compressi Phenoxymethylpenicillini
Comprimate de fenoximetilpenicilină
Sinonim: comprimate de penicilină V

Comprimatele de fenoximetilpenicilină conţin 125 mg fenoximetilpenicilină pe comprimat.
Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: antibiotic betalactamic.
28. Compressi Phenytoini

Comprimate de fenitoină
Comprimatele de fenitoină conţin 100 mg fenitoină pe comprimat.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: antiepileptic.
29. Compressi Pyridoxini Hydrochloridi

Comprimate de clorhidrat de piridoxină
Comprimatele de clorhidrat de piridoxină conţin 250 mg clorhidrat de piridoxină pe comprimat.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: hipovitaminoză B6.
30. Compressi Saccharini

Comprimate de zaharină
Comprimatele de zaharină conţin 19 mg zaharină pe comprimat.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: edulcorant antidiabetic.
31. Compressi Sulfametoxydiazini

Comprimate de sulfametoxidiazină
Comprimatele de sulfametoxidiazină conţin 500 mg sulfametoxidiazină pe comprimat.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: sulfamidă antimicrobiană.
32. Compressi Tamoxifeni Citratis

Comprimate de citrat de tamoxifen
Comprimatele de citrat de tamoxifen conţin 10 mg tamoxifen pe comprimat.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: citostatic.
33. Compressi Thiamini Hydrochloridi

Comprimate de clorhidrat de tiamină
Comprimatele de clorhidrat de tiamină conţin 10 mg clorhidrat de tiamină pe comprimat.
Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: hipovitaminoză D1.
COMPRIMATE ACOPERITE. COMPRESSI OBDUCTI (F.R. X)
Generalităţi
A. Definiţie
Comprimatele acoperite sunt preparate farmaceutice solide care conţin doze unitare de
substanţe active administrate pe cale orală şi obţinute prin acoperirea unui nucleu cu unul sau mai
multe straturi continue şi uniforme (F.R. X).
B Istoric
În uzanţa obişnuită avem cuvântul „drajeu” care este utilizat pentru această formă pentru prima
dată în literatura franceză în anul 1391., cuvântul făcând referire la anumite produse de cofetărie.
În anul 1560 produsele respective sunt cunoscute sub denumirea de „drajele”. Cuvântul drajeu
derivă din cuvintele greceşti „agemata” = dulciuri şi „ago” = muşcătură, înghiţitură.
Termenul „obducti” derivă din cuvântul „obducere” = acoperire utilizat pentru prima dată în
Farmacopeea elveţiană în ediţia a V-a.
C. Avantaje
Această formă prezintă următoarele avantaje:
- mascarea gustului, mirosului neplăcut a unor substanţe medicamentoase;
- protecţia substanţelor active faţă de factorii externi;
- posibilitatea asocierii unor substanţe incompatibile , de exemplu: vitamina C cu vitamina B 12
prin introducerea uneia în nucleul drajeului iar a celeilalte în învelişul drajefiant;
- aspect plăcut;
- administrare uşoară;
- posibilitatea diferenţierii diferitelor tipuri de drajeuri prin coloraţii diferite.
D. Dezavantaje
Pe lângă multiplele avantaje prezentate această formă prezintă şi câteva dezavantaje şi anume:
- drajefierea necesită operaţii suplimentare comprimării;
- biodisponibilitatea acestei forme este inferioară comprimatelor.
E. Clasificare
Drajeurile se pot clasifica după următoarele criterii:
E1. După locul de eliberare a substanţei active:
- drajeuri gastrosolubile;
- drajeuri enterosolubile;
E2. După modul de obţinere:
- drajeuri propriu-zise;
- comprimate acoperite prin comprimare;
- comprimate filmate.
Formularea comprimatelor acoperite
Drajeurile sunt compuse din următoarele părţi:

- sâmburele drajeului, care poate fi reprezentat de diferite forme: pilule, granule, comprimate
etc.;
- învelişul drajeului, care poate fi diferit în funcţie de modul de obţinere sau de materialul de
acoperire utilizat.
Prepararea comprimatelor acoperite
Comprimatele acoperite se pot obţine prin următoarele metode:
- prin operaţia de drajefiere clasică (drajefiere umedă);
- acoperirea prin comprimare (drajefiere uscată);
- acoperirea cu pelicule (peliculizare).
A. Drajefierea clasică (drajefierea propriu-zisă)
Drajefierea este operaţia prin care nucleele reprezentând diferite forme farmaceutice sunt
acoperite dintr-un strat, în principal compus din zahăr. Pentru a realiza drajeuri corespunzătoare,
nucleul trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- rezistenţă suficientă pentru a nu se sfărâma prin mişcarea din turbina de drajefiere şi sub
greutatea masei de nuclee existenţi în turbină;
- să aibă un timp de dezagregare corespunzător;
- să aibă masa sub 0,5 g;
- să aibă o formă biconvexă pentru a rula uşor în toba de drajefiere.
Pentru efectuarea acestei operaţii (drajefiere) se utilizează tobele de drajefiere.
Toba de drajefiere este confecţionată din metal (inox, cupru cositorit, fier galvanizat) care să
transmită bine căldura, şi să prezinte inerţie faţă de diferite substanţe chimice şi să aibă o rezistenţă
mecanică corespunzătoare. Turbina de drajefiere are o formă elipsoidală având diferite mărimi şi
anume diametrul cuprins între 70-150 cm. Aceasta se roteşte în jurul axului, pe care este fixată, cu o
viteză de 12-40 rot/min. Axul pe care este fixată este înclinat la diferite unghiuri în funcţie de faza de
drajefiere. Pentru început toba este fixată la un unghi de aproximativ 45 0. Viteza de rotaţie se poate
regla în funcţie de faza de lucru şi este mai mică în fazele iniţiale urmând să se folosească viteze mai
mari în fazele finale ale drajefierii (lustruirea drajeurilor).
Turbina de drajefiere este prezentată în figura 6.25.:
Figura 6.25. Turbina de drajefiere
(după Adriana Ciurba şi Emese Sipos
Tehnologie farmaceutică pentru asistenţii de farmacie, 2003)
Nucleele drajeurilor care sunt introduse în turbină sunt separate de praf apoi în turbină este
introdus siropul de acoperire în care sunt suspendaţi diferiţi auxiliari. Auxiliarii pot fi introduşi şi sub
formă de pulberi care pot fi adăugaţi alternativ cu siropul de acoperire. Turbina este prevăzută cu
sisteme de ventilaţie şi căldură corespunzătoare. Nucleele drajeurilor sunt menţinute în turbină până
când stratul de acoperire este corespunzător. Operaţia de drajefiere este delicată şi durează timp
îndelungat. În timpul operaţiei de drajefiere încălzirea cazanului poate fi realizată în mai multe moduri:
- încălzire directă la flacără;
- încălzire cu vapori de apă care circulă prin serpentinele care înconjoară turbina;
- folosind aparate care emit radiaţii infraroşii şi care acţionează de la o distanţă relativ mică de
20-25 cm;
- sau prin introducerea unui curent de aer cald în turbina de drajefiere.
Prin introducerea aerului cald în timpul rotaţiei turbinei se măreşte viteza de evaporare a apei.
Pentru ca operaţia să fie satisfăcătoare unele turbine sunt prevăzute cu dispozitive de aspirare, care au
rolul de a absorbii aerul umed şi unele pulberi formate în timpul mişcării turbinei datorită frecării
nucleelor. Umplerea cazanului cu nuclee trebuie să fie făcută cu multă atenţie. În general, volumul
ocupat de nucleele drajeurilor trebuie să fie de aproximativ 2/3 din volumul cazanului de drajefiere. O
supraîncărcare a turbinei poate duce la deformarea nucleelor sau chiar la sfărâmarea unor sâmburi şi
de asemenea la pierderea unei părţi din material în timpul mişcării turbinei. O umplere cu cantităţi mai
mici de nuclee face ca frecarea să fie redusă iar învelişurile rezultate să fie neuniforme. Mişcarea de
rotaţie a turbinei are loc în sens invers acelor de ceasornic ceea ce permite o intervenţie uşoară în
timpul operaţiei de drajefiere. Procesul de drajefiere se derulează în următoarele etape:
- predrajefierea;
- stratificarea;
- colorarea;
- uniformizarea;
- lustruirea.
A1. Predrajefierea este operaţia prin care nucleele sunt învelite cu un strat care are rolul de a
proteja substanţele medicamentoase conţinute în nucleu de pătrunderea umidităţi în fazele următoare a
drajefierii şi de asemenea opreşte trecerea unor componente din nucleu în învelişul drajefiant. Operaţia
are rolul de a rotunji nucleele astfel încât drajefierea să fie cât mai uniformă, şi se realizează în
următorul mod:
- după separarea nucleelor de surplusul de pulberi acestea sunt introduse în cazanul de
drajefiere peste care se aduce în fir subţire siropul la temperatura camerei (drajefiere la rece) sau
încălzit la aproximativ 600C (drajefiere la cald) până în momentul în care nucleele încep să se
aglomereze (să se alipească unele de altele) moment în care se adaugă pulberea de umplutură, până
în momentul în care nucleele se rotesc din nou liber. În continuare, în turbină se introduce un curent de
aer cald care realizează uscarea. Ca sirop de acoperire se poate utiliza siropul de zahăr de
concentraţie 55-60% în care sunt încorporate cantităţi mici de carboximetilceluloză sodică, gelatină etc.
iar ca pulberi de acoperire se utilizează amestecuri de zaharoză + talc + bioxid de siliciu etc. În locul
soluţiei de acoperire se poate utiliza suspensia care conţine pulberile amintite anterior iar ca mediu de
dispersie siropul utilizat. Prin utilizarea acestor suspensii creşte viteza de lucru deoarece pulberile sunt
introduse deodată cu siropul utilizat. Predrajefierea constă în acoperirea nucleelor cu 4-8 straturi până
când acestea sunt acoperite uniform. Când în nucleele drajeurilor avem substanţe higroscopice
predrajefierea se realizează cu o soluţie hidrofobă şi anume conţinând: acetoftalat de celuloză, şerlac,
zeină.
A2. Stratificarea. Este faza în care se produce îngroşarea şi rotunjirea comprimatelor prin adăugarea
unui strat compact de zahăr care formează corpul drajeului. Stratificarea decurge în acelaşi mod ca şi
prestratificarea diferenţa constând în faptul că se adaugă mai multe straturi de înveliş drajefiant astfel încât
masa (grosimea) învelişului să ajungă până la 30-50% din masa drajeului.
A3. Colorarea. Operaţia constă în adăugarea unor soluţii conţinând diferiţi pigmenţi. Uneori
colorarea are loc concomitent cu uniformizarea (netezirea). Înainte de colorarea drajeurile trebuie să
aibă pereţii uniform lustruiţi deoarece orice asperitate poate conduce la obţinerea de drajeuri cu
suprafeţe neuniforme.
Coloranţii utilizaţi la drajeuri sunt cei admişi în industria alimentară şi anume: galben de
tartrazină, albastru de alizarină, albastru de metilen, albastru de anilină cu eventuale adaosuri de
pulberi ca: aerosil, talc, amidon etc.
Siropul pentru colorare se adaugă încălzit la 40-500 iar după terminarea operaţiei drajeurile sunt
uscate la temperaturi cuprinse între 40-500C timp de câteva ore.
A4. Uniformizarea. Netezirea. În această fază se urmăreşte ca suprafaţa drajeului să devină
uniformă şi foarte netedă. În acest scop se utilizează un sirop de acoperire foarte diluat. Pentru
realizarea operaţiei în condiţii optime viteza de rotaţie a cazanului este mică iar poziţia turbinei este
aproape orizontală. Pentru reuşita operaţiei este foarte important ca pereţii cazanului să fie perfect
netezi.
A5. Lustruirea. Este ultima fază din procesul drajefierii care are scopul de a conduce la drajeuri
cu aspect lucios, plăcut, suprafaţa devenind perfect netedă şi strălucitoare. Pentru lustruire se utilizează
emulsii sau soluţii care conţin grăsimi, ceruri ca de exemplu: ceară de carnauba, ulei de cocos, ceară
albă de albină, parafină etc.
Lustruirea se poate realiza în acelaşi cazan în care s-a făcut drajefierea cu condiţia ca acesta să
fie în prealabil curăţat şi spălat. Pentru a reuşi în condiţii cât mai bune această operaţie, este indicat ca
lustruirea să aibă loc în turbine speciale de lustruire care au pereţii turbinei căptuşiţi cu material textil
(postav, pâslă) impregnat cu o soluţie sau emulsie de diferite substanţe grase.
Drajefierea clasică are câteva dezavantaje şi anume:
- operaţia durează mult;
- creşte considerabil masa drajeului;
- nu se poate realiza întotdeauna conservarea substanţelor active datorită prezenţei umidităţii şi
temperaturii;
- produsul final nu este întotdeauna identic ca formă şi greutate.
Pentru o reuşită mai bună a operaţiei s-a propus înlocuirea soluţiilor de zahăr cu alte soluţii, de
exemplu: carboximetilceluloză sodică, polietilenglicol etc.
B. Acoperirea drajeurilor prin comprimare
Operaţia este numită şi drajefiere uscată iar comprimatele rezultate sunt numite comprimate cu
manta.
Metoda prezintă avantajul faţă de drajefierea clasică prin faptul că operaţia de acoperire
durează mai puţin şi este evitată prezenţa umidităţii. De asemenea, pot fi asociate substanţe
incompatibile între ele prin plasarea uneia în nucleu iar a celeilalte în învelişul comprimatului acoperit
rezultat. Acest mod de acoperire se realizează cu maşini perfecţionate care lucrează în 6 timpi şi
anume:
a) în prima fază se aduce o mică cantitate de material în matriţă, material care va forma stratul
inferior al drajeului;
b) în faza a II-a se aduce în centrul matriţei comprimatul care va forma nucleul comprimatului
acoperit;
c) în faza a III-a se comprimă nucleul împreună cu învelişul drajefiant inferior;
d) în faza a IV-a se introduce în matriţă o nouă cantitate de material care va forma stratul
superior de acoperire al comprimatului;
e) în faza a V-a urmează o nouă comprimare obţinându-se astfel comprimatul acoperit ;
f) în faza a VI-a comprimatul este expulzat din matriţă, matriţa fiind disponibilă pentru a fi
umplută cu o nouă cantitate de material care va forma stratul inferior de acoperire.
Fazele drajefierii pe cale uscată sunt prezentate în figura 6.26.:
Figura 6.26. Fazele drajefierii pe cale uscată prin comprimare
Din punct de vedere tehnic maşinile pentru comprimare diferă, şi anume:

- maşini care efectuează doar acoperirea nucleelor comprimatelor;
- maşini mai perfecţionate care realizează ambele operaţii, atât obţinerea comprimatului cu
manta cât şi acoperirea propriu-zisă.
C. Acoperirea cu pelicule (peliculizare)
Metoda este din ce în ce mai extinsă în industria farmaceutică. Peliculele utilizate au diferite
scopuri:
- protecţie faţă de mediul extern;
- dirijarea absorbţiei (pelicule enterosolubile sau gastrosolubile);
Peliculele au fost studiate şi în capitolul „Pilule”.
Peliculizarea are următoarele avantaje faţă de drajefierea clasică:
- procesul este de scurtă durată;
- comprimatele îşi păstrează forma iniţială;
- creşterea în volum este nesemnificativă;
- produsul obţinut prezintă stabilitate ridicată;
- se poate dirija absorbţia;
- creşte rezistenţa mecanică;
- se realizează un aspect plăcut, elegant al comprimatelor respective.
Ca substanţe întâlnite în peliculizare amintim:
- derivaţi de celuloză (metilceluloză, etilceluloză etc.);
- derivaţi de polivinil (polivinilpirolidonă, alcool polivinilic etc.);
- poliacrilaţi E, L, S).
În afară de agenţii formatori de film la peliculizare se mai utilizează şi alte substanţe cu diferite
roluri în formarea peliculelor acoperitoare:
- pastifianţi, care stimulează elasticitatea filmului;
- tensioactivi, substanţe care stimulează umectarea;
- coloranţi, corectori de gust şi miros;
- agenţi de lustruire;
- agenţi hirofilizatori, substanţe care favorizează dezagregarea comprimatelor acoperite.
C1. Acoperirea cu pelicule gastrosolubile
Pentru realizarea acestui gen de pelicule se utilizează substanţe macromoleculare care produc
o creştere de aproximativ 3% a masei comprimatului iar grosimea filmului este de ordinul micronilor. Ca
substanţe formatoare de film amintim următoarele:
a) Hidroxipropilmetilceluloza. Substanţă solubilă în soluţii apoase, acide şi alcaline cât şi în
solvenţi organici. Această substanţă formează filme elastice, stabile, rezistente şi nu influenţează
negativ dezagregarea. Substanţa se poate utiliza prin pulverizare sub formă de soluţie fină în turbina de
drajefiere sau prin pulverizare peste nucleele suspendate într-un curent de aer;
b) Hidroxipropilceluloza. Este derivat solubil de celuloză, fiind cel mai corespunzător dintre toţi
derivaţii din această clasă deoarece este solubil în lichidele gastro-intestinale. Inconvenientul acestei
substanţei este că filmul rezultat devine lipicios după uscare. Prin adaos de plastifiaţi şi agenţi
tensioactivi acest inconvenient este diminuat în mare măsură;
c) Carboximetilceluloza sodică. Este un polimer hidrosolubil al celulozei şi insolubil în solvenţi
organici utilizat în asociere cu alţi agenţi formatori de film pentru obţinerea peliculelor gastrosolubile.
d) Etilceluloza. Este un derivat al celulozei insolubil în apă, utilizat totuşi pentru obţinerea de
pelicule gastrosolubile datorită formării unui strat permeabil pentru apă prin întreruperea filmului
acoperitor în urma adăugării unor adjuvanţi. Această substanţă este solubilă şi într-o gamă largă de alţi
solvenţi;
e) Polivinilpirolidona. Este un produs higroscopic, solubil în apă, în lichidele gastrointestinale
şi în solvenţi organici. După uscare filmul rezultat devine lipicios inconvenient care poate fi contracarat
prin adaos de plastifianţi.;
f) Polietilenglicolii. Sunt substanţe solubile în apă şi cu solubilitate limitată în solvenţi organici
dar au inconvenientul că sunt higroscopici. Prin adaos de adjuvanţi acest dezavantaj este atenuat într-o
oarecare măsură. Polietilenglicolii se utilizează de obicei, în combinaţie cu alţi agenţi formatori de film;
e) Eudragit E. Este o substanţă solubilă în soluţii cu pH acid datorită grupărilor aminoterţiare din
structura acestora, grupări care au caracter slab bazic:
C2. Acoperirea cu pelicule enterosolubile
Operaţia este importanţă atât din punct de vedere a dirijării absorbţiei cât şi pentru a proteja în
unele cazuri substanţele active de pH-ul acid din stomac. Diferitele substanţe care sunt utilizate pentru
peliculizarea enterosolubilă pot fi clasificate după mai multe criterii şi anume: structură chimică, origine,
cât şi în funcţie de comportarea agentului formator de film ca înveliş enteric. În funcţie de acest
comportament agenţii de acoperire enterosolubili pot fi clasificaţi în următorul mod:
- substanţe a căror descompunere este asigurată de fermenţii digestivi intestinali la un pH
ridicat;
- substanţe rezistente la acţiunea pepsinei din stomac dar care sunt digerate în intestin;
- substanţe care se dezagregă la un pH ridicat.
Pentru ca materialele utilizate în peliculizare să poată fi utilizate acestea trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie solubile într-un solvent adecvat pentru ca operaţia de acoperire să se poată realiza în
condiţii optime;
- să producă un film elastic, rezistent, continuu, neted etc.;
- să poată fi asociate cu diferiţi auxiliari (coloranţi etc.);
- să prezinte stabilitate faţă de agenţii atmosferici şi faţă de substanţele medicamentoase din
nucleul comprimatului acoperit.
Pentru enteropeliculizare se utilizează următoarele substanţe:
a) Şerlacul. Este un produs natural cu compoziţie neunitară. Principalii constituenţi a acestui
produs sunt: poliesteri ai diferiţilor alcooli cu acizi hidroxicarbonici (acid aleuritinic, acid trihidroxipalmitic
etc.);
- ceruri;
- diferite substanţe colorate.
Solubilitatea în lichidele intestinale este condiţionată de structura de esteri a constituenţilor
principali. Şerlacul utilizat ca atare dă pelicule friabile, de aceea este important adăugarea unor
plastifianţi, de exemplu: acid stearic, ulei de ricin, alcool cetilic etc.
b) Acetoftalatul de celuloză. Este unul dintre cele mai utilizate pelicule enterosolubile. Pentru a
se asigura o acţiune enterică (desfacerea în intestin) este necesar ca 1/2 din grupările OH libere ale
glucozei, din molecula celulozei să fie esterificate cu acid acetic, iar 1/4 din grupările OH să fie
esterificate cu acid ftalic.
Solubilitatea substanţei la pH alcalin se datorează grupărilor COOH (carboxil) libere de la acidul
ftalic. Ca solvent pentru această substanţă se utilizează: acetona, clorura de metilen, izopropanol etc.
Acetoftalatul de celuloză este utilizat în soluţii de 10-15% iar ca palstifiant se poate adăuga
dietilftalat în concentraţie de 0,5%.
c) Polimeri ai acidului metacrilic şi esteri ai acidului metacrilic. Aceste combinaţii sunt
cunoscute sub denumirea comercială de „Eudragit” şi sunt considerate cele mai corespunzătoare
substanţe pentru enterosolubilizare. Pentru utilizarea acestui tip de pelicule se utilizează varietăţile
„Eudragit L” care este solubil la u pH = 6 ş” Eudragit S” solubil la un pH = 7. Prin amestecarea celor
două varietăţi se obţin învelişuri enterosolubile cu proprietăţi dorite a căror solubilitate la pH-ul alcalin
poate fi controlată de raportul componentelor.
d) Alte materiale utilizate pentru enterosolubilizare. Pentru obţinerea acestor pelicule se mai
pot utiliza şi alte substanţe, de exemplu: derivaţi de celuloză (metilceluloză, carboximetilceluloză
natrică, hidroxietilceluloză etc.) în asociere cu ulei de silicone şi ulei de ricin hidrogenat sau zeină cu
acid oleic şi acid stearic în soluţii alcoolice.
Grosimea stratului de film trebuie să fie corespunzător şi anume:
- grosime prea mică poate determina o dezagregare a comprimatului filmat în stomac;
- o grosime prea mare a peliculei poate retarda dezagregarea astfel încât conţinutul de
substanţă activă să fie eliberat tardiv şi absorbit parţial.
Literatura de specialitate indică drept corespunzătoare pelicule enterosolubile cu o grosime
cuprinsă între 30-80 microni şi aceasta în funcţie de agentul formator de film utilizat.
C3. Plasticizarea. Plasticizanţii sunt substanţe cu punct de fierbere ridicat care determină
schimbarea unor proprietăţi fizice şi mecanice a anumitor molecule de peliculizanţi. Un material rigid,
friabil prin adăugare de plastifiant poate fi transformat într-un material elastic. În industria chimică sunt
cunoscute două modalităţi de plasticizare:
- plasticizare externă realizată prin adaosul unor substanţe la agentul formator de film;
- plasticizare internă prin transformarea chimică a macromoleculelor utilizate pentru peliculizare
astfel încât să crească rezistenţa şi elasticitatea peliculelor rezultate. În industria farmaceutică utilizăm
astfel de plastifianţi.
Pentru a fi un bun plastifiant o primă condiţie este ca structura şi proprietăţile fizico-chimice să
fie asemănătoare polimerului utilizat ca peliculizant.
Plasticizanţi utilizaţi în practica farmaceutică se pot clasifica în următoarele grupe după cum
urmează:
- esteri ai acidului ftalic (reprezintă aproximativ 50% dintre plastifianţii utilizaţi în industria
farmaceutică);
- esteri ai acidului fosforic (au utilizare limitată);
- adipaţi, oleaţi sunt utilizaţi pentru a îmbunătăţii calităţile polimerilor de vinil;
- produşi epoxi sunt produse obţinute prin reacţia dintre peroxid de hidrogen şi uleiuri vegetale
nesaturate sau acizi graşi nesaturaţi;
- esteri ai acizilor graşi (sunt utilizate mai mult produse naturale conţinând această structură);
- derivaţi de glicol sunt utilizaţi pentru îmbunătăţirea proprietăţilor peliculelor formate din derivaţi
de celuloză şi alcool polivinilic.
Plastifianţii utilizaţi influenţează permeabilitatea faţă de apă a peliculei respective în funcţie de
caracterul hidrofil sau hidrofob al acestora.
Pentru a fi mai corespunzătoare din punct de vedere economic operaţia de peliculizare se poate
realiza nu numai prin adaosul unor soluţii de polimeri în solvenţi organici (procedeu mai costisitor din
punct de vedere economic) ci şi prin adaosul alternativ a unui strat de soluţie conţinând polimerul
peliculizant alternând cu adaosul de pulberi fine insolubile.
D. Tehnologia utilizată pentru acoperirea cu pelicule
Pentru acoperirea comprimatelor cu agenţi formatori de film se utilizează diferite metode şi
instalaţii pentru efectuarea acestor operaţii şi anume:
D1. Acoperirea în turbine. Tehnica şi condiţiile de lucru sunt dependente de cantitatea nucleelor
care trebuiesc acoperite. Când avem o cantitatea mică de nuclee se utilizează turbine de capacitate
mică în care peliculizarea se realizează utilizând pistoale care pulverizează soluţia conţinând agentul
formator de film peste nucleele aflate în turbină care se mişcă circular. Pulverizarea lichidului se
realizează utilizând aer comprimat la o presiune între 1,5-3 atm. Când avem cantităţi mari de nuclee
(aproximativ 50 kg) se utilizează turbine de capacitate mare şi pulverizatoarelor utilizate lucrează la
presiuni ridicate cuprinse între 50 şi 150 atm. Uneori se utilizează instalaţii de pulverizare care lucrează
în absenţa aerului. Pentru îmbunătăţirea procesului se pot îmbunătăţi condiţiile de peliculizare din
turbine utilizând anumite tehnici speciale şi anume: conducta de IMERSIE.
Această conductă are formă cilindrică având partea terminală inferioară uşor curbată şi orientată
în sens invers mişcării turbinei. Prin conducta respectivă se introduce aer sub presiune care usucă
nucleele acoperite de soluţia conţinând formatorul de film introdusă în turbină cu ajutorul pistolului de
pulverizare. Datorită presiunii aerului introdus la ieşire din partea inferioară a tubului se formează o
pungă de aer care grăbeşte uscarea nucleelor pulverizate din imediata apropiere. Prin mişcarea
turbinei noi nuclee ajung în zona de pulverizare operaţie fiind grăbită datorită curentului de aer introdus,
curent care apoi este evacuat din turbină printr-o altă conductă.
Schiţa acestei instalaţii este prezentată în figura 6.27.:
Figura 6.27. Tobă de drajefiere având conductă de imersie
D2. Acoperirea prin imersie. Pentru efectuarea operaţiei de acoperire utilizând această metodă
se foloseşte dispozitivul de imersie în formă de spadă dispozitiv prezentat în figura 6.28.:
Figura 6.28. Dispozitiv de imersie în formă de spadă

Acest dispozitiv este format din două camere care se introduc în masa de nuclee care vor fi
acoperite. Prin utilizarea dispozitivului are loc un schimb intens de aer, prin una din camere având loc
admisia aerului iar prin cealaltă cameră evacuarea. Utilizând această metodă randamentul este ridicat
iar operaţia de peliculizare este realizată în câteva ore.
D3. Acoperirea prin suspendare în aer. Conform acestei metode sâmburii sunt aduşi într-un
recipient cilindric unde sunt menţinuţi în plutire într-o anumită zonă, cu ajutorul unui curent de aer
vertical puternic. Fluidul pentru acoperire este introdus cu ajutorul unei duze de pulverizare acoperind
nucleele aflate în mişcare datorită curentului de aer cald realizându-se astfel o evaporare rapidă a
solventului şi respectiv o peliculizare rapidă. Schema unei astfel de instalaţii este prezentată în figura
6.29.:
1 – evacuare; 2 – cameră de decantare; 3 – cilindru de drajefiere; 4 – recipient pentru soluţia de drajefiere; 5 – duză de
pulverizare; 6 – amortizor pneumatic; 7 – agregat de încălzire; 8 - suflantă
Figura 6.29. Aparat de drajefiere prin tehnica suspensiei în aer

Pentru reuşita operaţiei este foarte important ca presiunea şi temperatura curentului de aer să
fie exact stabilite şi respectate. Operaţie de peliculizare utilizând această tehnică are avantajul că se
realizează rapid şi poate fi aplicată la majoritatea tipurilor de comprimate.
Dezavantajul metodei ar fi solicitarea mecanică intensă a comprimatelor datorită presiunii
curentului de aer ceea ce impune ca nucleele să aibă rezistenţă mecanică corespunzătoare. Un alt
inconvenient al acestei metodei este costul economic ridicat datorită consumului de energie termică, pe
de o parte şi datorită utilizării unor instalaţii costisitoare din punct de vedere economic pe de altă parte.
A. Condiţii generale de calitate

Condiţii de calitate cerute de F.R. X pentru comprimatele acoperite sunt următoarele:
A1. Descriere (aspect). Comprimatele acoperite au formă de discuri (sau alte forme) cu
suprafaţa plană sau convexă, continuă, lucioasă, intactă fără fisuri vizibile albe sau colorate, aspect
uniform, fără pete şi pot prezenta pe una sau pe ambele feţe diferite inscripţionări.
A2. Dezagregarea. Operaţia se realizează în soluţie acidulată conţinând pepsină pentru
comprimatele acoperite neenterice. În urma determinării comprimatele neeterice, trebuie să se
dezagrege în cel mult o oră în această soluţie dacă monografia nu prevede altfel.
Comprimatele acoperite enterosolubile nu trebuie să se dezagrege în soluţie acidă de pepsină
timp de două ore dar trebuie să se dezagrege, în soluţie alcalină de pancreatină în cel mult o oră dacă
monografia nu prevede altfel.
A3. Uniformitatea masei. Pentru determinarea acestui parametru se cântăresc 20 de comprimate
cărora li se face masa medie. Aceleaşi comprimate sunt cântărite şi individual iar masele individuale pot
prezenta abaterile procentuale prevăzute în tabelul următor.
Pentru 20 comprimate acoperite sunt permise abaterile din coloana A iar pentru cel mult 2
comprimate sunt admise abaterile din coloana B.
Tabel 6.16.
Masa medie a comprimatului Abatere admisă
A B
Până la 150 mg ±10% ± 15%
150 mg până la 300 mg ± 7,5% ± 11%
300 mg şi mai mult de 300 mg ± 5% ± 7,5%
A4. Dozarea. Pentru determinarea acestui parametru se procedează în acelaşi mod ca şi la

comprimatele neacoperite iar conţinutul de substanţă activă pe drajeu poate prezenta faţă de valoarea
declarată abaterile procentuale prevăzute în următorul tabel:
Tabel 6.17.
Conţinutul declarat în substanţă activă pe comprimat Abatere admisă
10 mg şi până la 100 mg ± 7,5%
100 mg şi mai mult de 100 mg ±5%
B. Conservarea comprimatelor acoperite

Comprimatele acoperite se păstrează în ambalaje bine închise, ferite de lumină, umezeală şi
căldură. În general, termenul de valabilitate a acestora în cazul unei conservări corespunzătoare este
de 3-4 ani.
Comprimate acoperite oficinale în F.R. X
1. Compressi Obducti Amitriptylini Hydrochloridi

Drajeuri de clorhidrat de amitriptilină
Drajeurile de clorhidrat de amitriptilină conţin 25 mg clorhidrat de amitriptilină pe drajeu.
Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: antidepresiv.
2. Compressi Obducti Dipyridamoli
Drajeuri de dipiridamol
Drajeurile de dipiridamol conţin 25 mg sau 75 mg dipiridamol pe drajeu.
Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: coronarodilatator, şi antiagregant plachetar.
3. Compressi Obducti Doxepini Hydrochloridi
Drajeuri de clorhidrat de doxepină
Drajeurile de clorhidrat de doxepină conţin 25 mg doxepină pe drajeu.
4. Compressi Obducti Lanatosidi C
Drajeuri de lanatozidă C
Drajeurile de lanatozidă C conţin 0,25 mg lanatozidă C pe drajeu.
5. Compressi Obducti Nortriptylini Hydrochloridi
Drajeuri de clorhidrat de nortriptilină
Drajeurile de clorhidrat de nortriptilină conţin 10 mg clorhidrat de nortriptilină pe drajeu.

6. Compressi Obducti Nystatini
Drajeuri de nistatină
Drajeurile de nistatină conţin 500.000 U.I. pe drajeu.
Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: antimicotic.
Compressi Obducti Pentoxifyllini
Drajeuri de pentoxifilină
Drajeurile de pentoxifilină conţin 100 mg pentoxifilină. pe drajeu.
Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: vasodilatator periferic şi central.
7. Compressi Obducti Propanthelini Bromidi
Drajeuri de bromură de propantelină
Drajeurile de bromură de propantelină conţin 15 mg bromură de propantelină pe drajeu.
Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: antispastic, neurotrop.
8. Compressi Obducti Pyritinoli Dihydrochloridi
Drajeuri de diclorhidrat de piritinol
Drajeurile de diclorhidrat de piritinol conţin 100 mg de piritinol pe drajeu.
Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: neurotonic.
9. Compressi Obducti Tinizadoli
Comprimate filmate de tinizadol
Comprimatele filmate de tinidazol conţin 500 mg tinizadol pe comprimat.
Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: chimioterapic antiparazitar.
10. Compressi Obducti Vincamini
Drajeuri de vincamină
Drajeurile de vincamină conţin 10 mg vincamină pe drajeu
Acţiune farmaceutica: stimulează circulaţia cerebrală având efecte trofice şi protectoare
asupra neuronilor cerebrali.
PREPARATE FARMACEUTICE CU ACŢIUNE MODIFICATĂ
Generalităţi
Formele farmaceutice cu cedare modificată reprezintă un progres în formulare faţă de

medicamentele convenţionale (medicamentele obişnuite care formează majoritatea formelor utilizate în
prezent în terapie).
Modul în care se realizează concentraţia sanguină în funcţie de doza administrată şi timp este
prezentat în figura 6. 30..
Figura 6. 30. Concentraţia sferică a unor medicamente cu acţiune prelungită, repetată şi susţinută
Sub termenul „cedare modificată” sunt cuprinse următoarele categorii de preparate cu acţiune
modificată:
a) forme dozate cu cedare prelungită: sunt comprimate sau capsule care conţin granule (în
matriţă lipofilă, hidrofilă sau polimer inert) care conţin un complex greu solubil al unei substanţe
medicamentoase de unde substanţa este eliberată în mod treptat;
b) forme dozate cu cedare susţinută: această categorie este reprezentată de forme
medicamentoase care au o doză de atac care se eliberează rapid realizându-se instalarea efectului
farmacodinamic după care se eliberează doza de întreţinere lent realizându-se astfel efectul de
susţinere;
c) forme dozate cu cedare repetată: sunt forme medicamentoase care eliberează o parte din
doză în stomac iar o altă parte în intestin;
d) forme dozate cu cedare controlată (sisteme terapeutice) sunt forme de generaţia a III-a la
care durata efectului farmacodinamic poate să dureze 10-12 ore, zile sau chiar ani.
Formele cu cedare modificată au câteva avantaje şi anume:
- administrare cu frecvenţă redusă;
- obţinerea unor niveluri terapeutice constante;
- frecvenţă redusă a efectelor secundare nedorite.
Preparate cu acţiune prelungită
A. Avantaje
Preparatele cu acţiune prelungită prezintă următoarele avantaje:
- acţiune farmacologică uniformă evitându-se atât supradozarea cât şi subdozarea substanţei
medicamentoase în mediul intern al organismului;
- fac posibilă scăderea dozei totale de substanţă activă administrată;
- scad ritmul administrărilor (la o dată pe zi şi se evită administrarea în timpul nopţii).
Aceste preparate pot fi utilizate în diferite afecţiuni şi anume: tulburări endocrine, boli
infecţioase, alergii, tulburări de circulaţie, hipertensiune arterială, dureri etc.
B. Condiţii pe care trebuie să le îndeplinească substanţele pentru realizarea preparatelor
cu acţiune prelungită
Substanţele utilizate pentru obţinerea acestui gen de preparate trebuie să îndeplinească câteva
condiţii importante şi anume:
- să nu aibă doza terapeutică aproape de doza toxică;
- dozarea să fie foarte exactă (glicozide cardiotonice);
- să nu aibă o eliminarea forate rapidă şi un T 1/2 sub 2 ore deoarece ar creşte foarte mult
mărimea comprimatelor;
- să nu aibă o eliminarea foarte lentă deoarece însăşi această cinetică asigură un efect retard.
Pentru obţinerea comprimatelor cu acţiune prelungită sunt indicate substanţe medicamentoase
care prezintă următoarele proprietăţi:
- T 1/2 între 2-10 ore;
- doza terapeutică să fie mai mică decât 0,2 g;
- substanţele medicamentoase să aibă o hidrosolubilitate suficientă pentru a fi realizată o difuzie
bună;
- să fie substanţe la care farmacocinetica este foarte bine studiată.
C. Modalităţi de prelungire a acţiunii substanţelor medicamentoase
Pentru prelungirea acţiunii substanţelor medicamentoase sunt utilizate diferite metode şi anume:
C1) Metode terapeutice (farmacologice)
Aceste metode se pot realiza în următorul mod:
- schimbarea locului de administrare şi anume: prin administrarea i.m. a unei forme parenterale
care poate fi administrată şi i.v.;
- prin utilizarea unor inhibitori ai enzimelor care metabolizează medicamentul respectiv;
- prin utilizarea de vasoconstrictoare sau alte substanţe care blochează eliminarea substanţelor
medicamentoase din organism.
C2) Metode chimice
Prelungirea acţiunii substanţelor medicamentoase poate fi realizată şi prin modificarea structurii
chimice a substanţelor active, factor care poate determina scăderea eliberării din formă sau poate
retarda absorbţia cât şi eliminarea din organism, de exemplu: benzatin-penicilina care este greu
solubilă în apă, motiv pentru care se poate administra doar intramuscular asigurându-se un efect retard,
spre deosebire de benzilpenicilină care se poate administra atât i.v. cât şi i.m. neasigurându-se un efect
retard similar benzatinpenicilinei.
C3. Metode galenice (tehnologice)
Pentru realizarea efectului retard se pot utiliza diferite metode şi diferiţi excipienţi. Dintre
metodele utilizate amintim următoarele:
C3.1.) Procedeul de învelire: conform acestui procedeu substanţele medicamentoase active sunt
învelite în filmul de polimer sau substanţe grase prin pulverizare în tobe de drajefiere utilizând ca
modalităţi procedeul de suspendare în aer etc.
C3.2.) Procedeul de înglobare: substanţe medicamentoasă este înglobată în suporturi lipidice
(ceruri), sau nelipidice (metilceluloză), când cedarea acesteia are loc în următorul mod: o primă doză
din formă eliberându-se rapid restul substanţei fiind cedată treptat în funcţie de proprietăţile suportului
(în funcţie de corodarea suportului).
C4) Procedee speciale
C4.1.) Procedeul de extrudare sau de injecţie: substanţa medicamentoasă se topeşte împreună
cu o masă sintetică termoplastică după care este injectată în forme cilindrice unde se solidifică rapid
după care cilindrul rezultat este fracţionat în doze individuale cu ajutorul unui aparat prevăzut cu un
cuţit.
C4.2.) Procedeul de polimerizare: este un procedeu ex-tempore la care substanţa
medicamentoasă este amestecată cu soluţia unui monomer după care se adaugă un catalizator care
produce polimerizarea monomerului rezultând o reţea în ochiurile căreia fiind inclusă substanţa activă.
În funcţie de structura suportului se poate realiza o cedare gastrică (când suportul are grupări bazice
care se dizolvă în pH-ul gastric) sau enterică (când suportul are grupări acide care se dizolvă în mediu
slab acid, neutru sau bazic).
D. Preparate cu acţiune prelungită de uz oral
D1) Comprimate retard
La acest tip de comprimate substanţa activă se împarte în trei fracţiuni şi anume:
- o primă fracţiune se granulează în mod obişnuit fără adaus de agent retardant;
- o a doua fracţiune care se granulează în prezenţa unor cantităţi mici de agent de retardare;
- a treia fracţiune care se granulează în prezenţa unor cantităţi crescute de agent de retardare.
Fiecare granulat este colorat în mod diferit. După uscare granulatele se comprimă obţinându-se
comprimate cu aspect marmorat sau mozaicat. La administrare comprimatul respectiv se dezagregă în
granulele din care este compus, cedarea având loc în funcţie de structura granulatului respectiv şi
anume: în primă fază este cedată substanţa din granulele care nu conţin agent de retardare, ulterior
fiind cedată substanţa activă din granulatele 2 şi 3 asigurând astfel doza de întreţinere. Ca agent de
retardare se utilizează diferiţi excipienţi lipofili (ceruri) sau amestec ai acestora cu agenţi formatori de
film care se dizolvă la diferite valori ale pH-ului. Aplicarea acestor agenţi pe suprafaţa granulelor se
realizează în acelaşi mod în care s-a realizat peliculizarea la comprimatele filmate. Cedarea
substanţelor active din granule este influenţată şi de cantitatea de peliculizant utilizat.
D2) Comprimate cu straturi multiple (sandwich)
Sunt comprimate care se realizează în următorul mod: materialul este adus în matriţă din diferite
pâlnii de alimentare comprimându-se materialul după fiecare strat sau după mai multe straturi, fiind
urmat de o comprimare finală mai puternică. În secţiunea acestui tip de comprimate se pot observa
diferite straturi care sunt diferit colorate iar cedarea substanţelor medicamentoase este în funcţie de
compoziţia straturilor respective.
D3) Comprimate cu nucleu care cedează lent substanţa activă
Substanţele care vor forma nucleu, sunt introduse în diferite suporturi (grăsimi, ceruri), care
după solidificare se vor comprima. Peste acest comprimat (nucleu) se aduce substanţa activă, care va
reprezenta doza iniţială şi care va fi cedată imediat după administrare fiind urmată de o cedare treptată
a substanţei medicamentoase din compoziţia nucleului.
D4) Comprimate pe bază de matriţă inertă
D4.1.) Matriţe din material plastic: substanţele active sunt înglobate într-o masă de material
plastic care formează o reţea de canalicule fine, doza iniţială fiind la suprafaţa comprimatului. Doza din
interiorul matriţei este dizolvată şi cedată prin difuzie lentă. Pentru creşterea vitezei de cedare a
substanţelor medicamentoase se pot utiliza diferite substanţe ca: Polietilenglicoli, Tween etc. Exemple
de astfel de matriţe sunt: clorura de polivinil, polietilena, polistiren, silicone etc.
La acest gen de comprimate viteza de cedare a substanţelor medicamentoase este influenţată
şi de: motilitatea din tractul digestiv, cantitatea de fluid, tensiunea superficială, vâscozitate, pH etc.
D4.2.) Matriţe hidrofobe: sunt asemănătoare ca structură matriţelor prezentate anterior dar care
au în compoziţie diferite grăsimi (acizi graşi, ceruri, gliceride etc.), iar substanţa activă amestecată cu
acest excipient gras (hidrofob) este cedată lent în urma eroziunii matriţei sub influenţa pH-ului şi a
diferitelor enzime.
D4.3.) Matriţe hidrofile: pentru realizarea acestora se utilizează polimeri hidrofili, care cresc timpul
de dezagregare formând în prezenţa apei un gel, prin care substanţa medicamentoasă difuzează lent.
Pentru realizarea acestui tip de matriţe se utilizează: metilceluloza, carboximetil celuloză sodică,
carbopol etc.
D5) Comprimate cu răşini schimbătoare de ioni
Prepararea comprimatelor care conţin răşini schimbătoare de ioni se utilizează pentru acele
substanţe medicamentoase, care se leagă de acest suport şi care în prezenţa unor ioni conţinuţi de
lichidele din tractul gastrointestinal sunt dislocuite fiind puse la dispoziţia organismului. Din acest suport
(din comprimate), substanţa medicamentoasă este cedată lent. Se utilizează diferiţi schimbători de ioni
în funcţie de structura substanţelor medicamentoase respective:
- schimbători de ioni cationici pentru substanţele medicamentoase bazice;
- schimbători anionici pentru substanţele medicamentoase acide.
Dezavantajul acestui tip de comprimate, este că ele se pretează numai pentru substanţe active
ionizabile şi substanţe care au doze terapeutice relativ mici, datorită capacităţii de legare limitată a
răşinilor schimbătoare de ioni.
Preparate cu cedare controlată (sisteme terapeutice)
Sistemele terapeutice sunt dispozitive care conţin substanţele medicamentoase active sau
forme farmaceutice dozate care se caracterizează prin următoarele elemente:
- o monitorizare exactă a cedării substanţei medicamentoase;
- un control a vitezei de cedare;
- o determinare exactă, a duratei în care medicamentul respectiv acţionează într-o anumită zonă
a organismului (zile, luni sau chiar ani).
Spre deosebire de medicamentele convenţionale, sistemele terapeutice au avantajul, că reduc
la minim intervenţia pacientului şi de asemenea îşi păstrează caracteristicile cinetice indiferent de
diferitele variaţii ale factorilor fiziologici: motilitatea tractului digestiv, pH, activitatea enzimatică etc.).
Sistemele terapeutice se pretează atât pentru administrare sistemtică cât şi pentru administrare
locală. Prin administrare locală (la nivelul unui organ) se realizează pe lângă o economie de substanţă
medicamentoasă şi o reducere la minim a efectelor secundare nedorite prin diminuare diseminării
acesteia în organism. Sistemele terapeutice au fost elaborate de laboratoarele ALZA (SUA).
Sistemele terapeutice sunt compuse din următoarele părţi importante:
a) Substanţa medicamentoasă. Alegerea substanţei se face pe baza caracteristicilor
farmacologice (T 1/2, latenţă), cât şi pe baza proprietăţilor fizico-chimice astfel încât să fie asigurată o
cedare eficientă la locul de administrare;
b) Modulul de cedare a substanţei medicamentoase: este compus din următoarele părţi:
- rezervorul cu substanţa medicamentoasă;
- elementul de control al cedării substanţei active;
- sursa energetică.
Modulul realizează transferul substanţei medicamentoase din rezervor într-un anumit loc din
organism (în funcţie de locul în care este amplasat) în mod controlat pentru aceasta fiind nevoie de
consum energetic.
c) Platforma: este reprezentată de o structură fizică, care are rolul de a menţine împreună
elementele funcţionale cât şi de a permite aplicarea acestuia (sistemului) la nivelul unui organ sau într-o
anumită porţiune a organismului, permiţând o cedare corespunzătoare a substanţei medicamentoase.
În afară de elementele menţionate, sistemele terapeutice se caracterizează şi printr-un program
de cedare a substanţei medicamentoase. Mecanismele fizico-chimice de cedare a substanţei cu viteză
controlată sunt diferite. Pentru o cedare corespunzătoare este important ca absorbţia substanţei active
să se facă cu o viteză de câteva ori mai mare decât viteza de difuzie a substanţei prin membrană. Fiind
îndeplinită această condiţie substanţa nu se acumulează în exteriorul sistemului terapeutic concentraţia
între membrană şi lichidul biologic fiind aproape nulă. Viteza de cedare a substanţelor depinde de
porozitatea membranelor. Sunt utilizate două tipuri de membrane şi anume: dense şi microporoase.
Tehnologia de cedare controlată se bazează pe un control a difuziei substanţei medicamentoase.
Sistemele terapeutice pot avea diferite administrări ca de exemplu:
- pot fi înghiţite;
- pot fi aplicate pe suprafaţa pielii;
- pot fi introduse în vagin;
- pot fi inserate pe globul ocular;
- pot fi introduse în rect;
- pot fi implantate subcutanat.
În continuare vom prezenta câteva exemple de sisteme terapeutice utilizate în prezent:
- Nitroderm, care conţine nitroglicerină şi care este utilizată profilactic în angina pectorală;
- Nova T care este contraceptiv şi conţine levonorgestrel;
- Ocusert, care conţine pilocarpină şi este utilizat în terapia glaucomului.
După modul în care sunt utilizate sistemele terapeutice, respectiv modul în care este eliberată
substanţa medicamentoasă avem următoarele tipuri:
a) sisteme terapeutice osmotice: sunt sisteme care utilizează presiune osmotică pentru
eliberarea medicamentelor. La aceste sisteme substanţa medicamentoasă sub formă de solid sau
soluţie, este înconjurată de o membrană semipermeabilă, de unde substanţa este cedată sub formă de
soluţie printr-un orificiu special în mod controlat, atâta timp cât se menţine un gradient pozitiv de
presiune osmotică;
b) sisteme flotante: utilizarea acestor sisteme terapeutice urmăreşte menţinerea acestora un
timp cât mai îndelungat în stomac, aceasta realizându-se datorită unei densităţi inferioare a sistemului
faţă de sucul gastric (sistemul flotează) şi în acest mod prelungindu-se durata tranzitului în tractul
gastrointestinal.
Acest tip de sisteme pot fi: comprimate flotante care au în compoziţie substanţe active iar ca
suport se pot utiliza diferiţi polimeri hidrofili (metilceluloză, carboximetilceluloză, agar agar, pectină,
gelatină, carbopol etc.).
Pe măsura dizolvării comprimatului în contact cu sucul gastrointestinal acesta îşi măreşte
dimensiunea şi deoarece dizolvarea este lentă substanţa activă este cedată lent. După dizolvarea
stratului exterior procesul continuă spre interiorul comprimatului, realizându-se în modul acesta o
cedare retard.
c) sisteme bioadezive: datorită utilizării unor polimeri care au proprietăţi adezive, se realizează
prelungirea duratei de contact a sistemului cu o anumită porţiune din organism, fie în tractul digestiv, fie
extern (epiderm sau diferite cavităţi).
Mecanismul bioadezivităţii poate fi: de natură chimică (legături Van der Waals, legături de
hidrogen) sau de natură fizică, fenomen care se realizează prin întrepătrunderea apei printre lanţurile
de polimeri hidrofili. Ca polimeri bioadezivi se utilizează: caboximetilceluloza natrică, carbopolul,
alginatul de sodiu, gelatina etc.
Sistemele bioadezive orale se prepară sub formă de comprimate.
Sisteme de transport la ţintă a medicamentelor
Sunt forme farmaceutice din generaţia a IV-a, care acţionează prin două modalităţi:
a) Acţiune prin mecanism pasiv (prin încorporare intravascular). Sunt cunoscute două
modalităţi de acţiune prin mecanism pasiv şi anume:
- embolizarea;
- chemoembolizarea.
a1) Embolizarea este metodă de tratament a leziunilor hipervascularizate, prin blocarea
arterelor care alimentează diferite zone ale organismului, mai ales când în zonele respective s-au
proliferat diferite tumori.
a2) Chemoembolizarea. Această metodă utilizează microsfere încărcate cu substanţe active în
special citostatice şi acţionează într-o anumită zonă ţintă.
b) Acţiune prin mecanism fizic: metodă prin care se controlează din exterior sau prin
bioadeziune modul de cedare a substanţei medicamentoase.
La acest mecanism de acţiune amintim următoarele modalităţi specifice:
b1) Ţintirea magnetică. În cadrul acestei operaţii sunt utilizate microsfere de 1-2 µm conţinând
particule încărcate magnetic şi care sunt dirijate printr-un câmp magnetic exterior spre anumite organe
ţintă.
b2) Ţintirea prin bioadeziune, metodă care combină embolizarea cu legarea particulei de
endoteliul vascular.
b3) Ţinitirea celulară sau subcelulară. Această metodă utilizează particule de dimensiuni
foarte mici, care urmează să fie captate la nivel celular sau subcelular (sistemul reticuloendotelial).
Ca sisteme de transport ţintă, care asigură o cedare controlată prezentăm următoarele:
- Nanoparticulele – sunt sisteme disperse solide de dimensiuni coloidale (între 10-110 nm)
utilizate pe cale sistemică şi care conţin substanţa activă încorporată în interiorul particulei sau
absorbită pe suprafaţa acesteia. Aceste particule se prepară utilizând două tipuri de polimeri
macromoleculari: biodegradabili sau nebiodegradabili;
- Microsferele – sunt sisteme monolitice conţinând substanţe macromoleculare sau lipide,
biodegradabile sau nebiodegradabile având dimensiuni cuprinse între 1-1.000 µm şi care conţin sau nu
substanţă medicamentoasă.
Aceste sisteme se pot administra intravascular asigurând o terapie locală, sau se pot administra
peroral în situaţia în care este urmărită o cedare controlată a substanţei active.
- Lipozomii – sunt sisteme farmaceutice compuse din unul sau mai multe straturi concentrice de
fosfolipide în interstiţiile cărora se includ soluţii care conţin substanţe medicamentoase.
Aceste sisteme au dimensiuni cuprinse între 25 nm până la câţiva microni.
B i b l i o g r a f i e
1. ÁDÁM L., POPOVICI ADRIANA, SZÁNTHO EVA, Curs de Tehnică farmaceutică, Litografia IMF,
Târgu-Mureş, 1978.
2. ADAM L., POPOVICI ADRIANA, SZÁNTHO EVA: Curs de Tehnică farmaceutică, Litografia l.M.F.
Târgu-Mureş, 1977.
3. AIACHE J.M., DEVISSAGUET J.Ph., GUYOT-HERMANN A.N., Galenica 2, Biopharmacie 2
edition,Techinique et Documentation Paris, 1982.
4. AULTON M.E.: Pharmaceutics, The Science of dosage form design, Churchill Liviagstone,
Edinbourgh, London, Melbourne, New-York, 1988.
5. BALOESCU C., ELENA CUREA: Controlul medicamentului, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983.
6. BAN I.: Practica farmaceutică, 1977, 2, 85.
7. BAN L, CIOCANELEA V., SUCIU Gh., MUNTEANU L., PASTOR L., MARCU L, BERGER E.,
BOGDAN S., Farmacia (Buc.) 1967, 15,115.
8. BAN l., CIOCANELEA V., CZITROM E., Farmacia (Buc.) 1965, 13,1.
9. BAN l., Curs de Tehnică farmaceutică, Litografia l.M.F. Cluj-Napoca, 1982.
10. BAN P., COSTEAM.: Practica farmaceutică, 1970, 1, 37.
11. BAN P.: Farmacia (Bucureşti), 1970, 18,1.
12. BAN P.: Practica farmaceutică, 1976, iulie, 47.
13. BAUER K.H., FROMMING K.H., FUHRER C., Pharmazeutische Technologie, Georg Thieme
Verlag, Stuttgart, New-York, 1986.
14. BECHER P., Emulsions.Theory and Practice, Editura Reinhold, New-York, 1965.
15. BERAL H., STANCIU N.: Contribuţii la studiu conservării medicamentelor, Editura Medicală
Bucureşti, 1956.
16. BORNSCHEIN l., HOFFMANN K., Die Pharmazie, 1985, 40, 7, 449.
17. BORNSCHEIN l., VOIGT ULRIKE PETRA, Die Pharmazie, 1978, 33, 9, 591.
18. BRAILEANU CI., STANESCU V., FICA C, GHERCULESCU D., Farmacia (Buc.) 1965, 13, 631.
19. BUGNARIU O.,. FILIPAS V., POPOVICI ADRIANA: Farmacia (Buc.), 1966, 14, 409.
20. BURI P., PUISEUX F., DOELKER E.: Formes pharmaceutiques Nouvelles, Technique et
Documentation, 1985, Paris.
21. CASATKIN A.G.: Procese şi aparate principale în tehnologia chimică, Editura Tehnică, Bucureşti, 1950.
22. CHAPMAN D., ARRONDO J.R.: Recent studies of liposomes and modification of their Structure, in:
Liposomes Drugs and Immunocompetent Cell Function (Nicolau C., Paraf N.) Academic
Press, New-York, 1981.
23. CHRISTOFF K., GRAGANOVA L., Die Pharmazie, 1967, 22, 208, 251.
24. CHRISTOFF K., MARINOV M., TODOROVA T., Die Pharmazie, 1971, 26, 46.
25. CIOCANELEA V., ROŞU E., RUB-SAIDAC A., BUGNARIU l., POPOVICI ADRIANA, FILIPAS V.:
Farmacia (Buc.), 1962, 10, 267 şi 1964, 12, 281.
26. CIOCANELEA V., RUB-SAIDAC A., BAN I.: Practica farmaceutică, 1971, 1, 59.
27. COLOMBO B.M., Control of Properties in Pharmaceutical Forms. Organizzatione Editoriale
Medico-Farmaceutica, Milano, 1976.
28. CRISTIAN E., PESiCI C., SPATARU L., TIRLEAE., Practica farmaceutică, 1971, 2, 99.
29. DÄRR A., Pharmazeutische Technologie, 4.Auflage VEB Verlag Volk und Gesundheit, Berlin, 1978.
30. DOBRESCU D., CRISTEA E., CICOTTI A., COGNIET E.: Asocierea medicamentelor –
Incompatibilităţi farmacodinamice, Editura Medicală Bucureşti, 1971.
31. Duşa Silvia, Mitroi Brânduşa, Chimie Analitică cantitativă – ghid, University Press, Târgu-Mureş, 2006
32. EROS I., Gyogyszereszet, 1970, 14, 201.
33. Fauli I Trillo C.: Tratado de Farmacia galenica., EGRAF, Madrid, 1993.
34. FARKAS, I.J., Ajjtay Mihaly, Formule magistrale, 1982.
35. FICA C., Emulsii şi suspensii farmaceutice, Editura Medicală, Bucureşti, 1973.
36. FICA C., Practica farmaceutică, 1969, 1, 31; 1971, 1, 67.
37. FICA C.: îndreptar practic pentru prepararea medicamentelor în farmacie, Editura Medicală,
Bucureşti, 1983.
38. GOODMAN L.S., GILLMAN A., Bazele farmacologice ale terapeuticii, Editura Medicală, Bucureşti, 1960.
39. GORIS AL., JANOT M.M., GORIS AN.: Pharmacie galenique, Paris, Editura Masson, 1949.
40. GRECU l., CUREA E.: Interacţiuni între substanţe medicamentoase şi macromoleculare, Editura
Dacia, 1976.
41. GRECU l., ELENA CUREA: Stabilitatea medicamentelor, Editura Medicală Bucureşti, 1994.
42. GRECU l., POPOVICI V: Substanţe auxiliare farmaceutice, Editura Facla, Timişoara, 1988.
43. GRECU l., SANDULESCU R., Echivalenţa medicamentelor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985.
44. HOBAI ŞTEFAN, ZITA FARKAS: Liposomi fosfolipidici, Editura University Press, Târgu-Mureş, 1999.
45. HORSCH W., Die Pharmazie, 1960,15, 419.
46. HORSCH W., Die Pharmazie, 1965, 20, 200.
47. IONESCU STOIAN P., BAN P., SAVOPOL E., DINCA D., GEORGESCU E.: Farmacia (Buc.), 1965,
13, 197,291 şi 341.
48. IONESCU STOIAN P., CALCANDI V., CALCANDI J., GEORGESCU E., BAN P., ANDREI I.,
BADESCU L, DINCA D.: Farmacia (Buc.), 1964, 12, 529.
49. IONESCU STOIAN P., CIOCĂNELEA V., ADAM L, BAN L, RUB-SAIDAC AURELIA, GEORGESCU
ELENA, SAVOPOL E.: Tehnică Farmaceutică, Editura II. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974.
50. IONESCU STOIAN P., CIOCĂNELEA V., ADAM L., BAN l., RUB-SAIDAC A., GEORGESCU
ELENA: Tehnică farmaceutică, Ediţia II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974.
51. IONESCU STOIAN P., COROI S., GEORGESCU E., BARON O., Farmacia (Buc.), 1967, 15, 136 şi
1970, 18, 589 şi 653.
52. IONESCU STOIAN P., MIHAILESCU F., VITEC N., BOŢEANU S.: Farmacia (Buc.), 1968, 16, 705.
53. IONESCU STOIAN P., SAVOPOL E., Georgescu Elena: Medicamente injectabile şi colire, Editura
Medicală, Bucureşti, 1970.
54. IONESCU STOIAN P., SAVOPOL E.: Extracte farmaceutice vegetale, Editura Medicală, Bucureşti, 1977.
55. IONESCU STOIAN P., TITRATU L, BAN P., ANDREI L: Farmacia (Buc.), 1965, 13, 705.
56. JAMINET F., Aspects biopharmaceutiques de la formulation des suppositoires dans „Le
suppositoire" de Guillot B.R. et Lombard A.P., Maloine S.A. Paris, 1973.
57. KAPAS M., REGDON E., REGDON G., Acta pharm. technolog., 1979, 25, 109.
58. KAROLYI l., KEDVESSYG., REGDON G., REGDON R., Die Pharmazie, 1976, 31, 179.
59. KASSEM M.A., MATTHA A.G., Pharm.Acta Helv., 1970, 45, 18, 28 şi 345.
60. KATA M., Die Pharmazie, 1968, 23, 368.
61. KEDVESSY G., MEZEY G., Acta Pharm.Hung., 1968, 28, 285.
62. KEDVESSYG., Gyogyszertechnologia, Medicina, Budapest, 1971.
63. KEDVESY Gy.: Gyogyszertechnologia, Medicina, Budapest, 1981.
64. KERESZTES A., BERZSENYi M., Die Pharmazie, 1969, 24, 220.
65. KERESZTES A., KEDVESSY G., Die Pharmazie, 1965, 20, 371.
66. KERESZTES A.: Acta Pharm.Hung., 1971, 41, 83.
67. Le Hir A.: Pharmacie Galénique, 7éme édition, Ed. Masson, Paris, 1995.
68. LEUCUTA S.: Farmacocinetica în terapia medicamentoasă, Editura Medicală, Bucureşti, 1989.
69. LEUCUTA S.: Introducere în biofarmacie, Editura Dacia, 1975.
70. LEUCUTA S.: Medicamente vectorizate, Editura Medicală Bucureşti, 1996.
71. LEUCUTA S.: Sisteme farmaceutice cu cedare cu viteză controlată şi de transport la ţintă, Practica
farmaceutică, 1987.
72. LEUCUTA S.: Tehnologia formelor farmaceutice, Editura Dacia Cluj-Napoca, 1995.
73. LEUCUTA S.: Tehnologie farmaceutică industrială, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
74. LEUCUTAS., POP R: Farmacocinetică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981.
75. MINDRU l., LEGA A., Chimia macromoleculelor şi a coloizilor, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1977.
76. MÖES A., JAMINET F., Pharm.Acta Helv. 1976, 51, 119.
77. MÖES A., Labo Pharm. Problemes et Technique, 1975, 249,1191.
78. MÖZES G., VÂMOS E., Reologia es reometria, Müszaki Könyvkiado, Budapest, 1968.
79. PASICH J., DROBNICKA B., Die Pharmazie, 1980, 7, 416.
80. PASICH J., GALOCH B., KUSTRA K., Die Pharmazie, 1979, 34, 7, 413.
81. PASICH J., GALOCH B., ROBSKOWSKI J., Die Pharmazie, 1978, 33, 8, 526.
82. POPESCU C., BRAILEANU CL.: Îndreptar farmaceutic, Editura Medicală, Bucureşti, 1976.
83. POPOVICI A. şi colab. Revista Medicală (Târgu-Mureş), 1971, 17, 432; Farmacia (Buc.), 1971,
19, 151, 157,225; 1972,20,49,567; 1973,21, 109; 1975,23,105.
84. POPOVICI A., BAN l., TOKES B., NICOLAESCU l., SUCIU G., MATHE l., NĂSTASE V., STAVRI
N.: Bazele teoretice ale tehnologiei farmaceutice, Editura Mirton, Timişoara, 1998.
85. POPOVICI A., BAN l.: Supozitoare, Editura Medicală, Bucureşti, 1988.
86. POPOVICI A., BECUS M., LAURENŢIU, HANKO Z.: Revista Medicală (Târgu-Mureş), 1968, 14,
3, 334-339.
87. POPOVICI A., CIURBA ADRIANA: Formular cosmetic, Editura Tipomur, Târgu Mureş, 1998.
88. POPOVICI A., Farmacia (Buc.), 1983, XXXI, 4, 193-203.
89. POPOVICI A., LUPSA M.; Revista Medicală (Târgu-Mureş), 1969, 15, 19.
90. POPOVICI A., PETEANU E., PETER M.: Farmacia (Buc.), 1969, 17, 415.
91. POPOVICI A., RAUCESCU A., Farmacia (Buc.), 1979, 27, 1,5-12.
92. POPOVICI A., ROGOŞCA M.: Practica farmaceutică, 1980, 71-77.
93. POPOVICI A., TÖKES B., SUCIU G., PAPP I.: Reologia formelor farmaceutice, Editura Medicală,
Bucureşti, 1985.
94. POPOVICI A., URŞICĂ L.; Emulsii multiple, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2001.
95. POPOVICI A.: Unguente farmaceutice, Editura Medicală, Bucureşti, 1975.
96. POPOVICI ADRIANA ŞI BAN IOAN, Tehnologie farmaceutică, Editura Tipour Târgu-Mureş, 2004.
97. POPOVICI ADRIANA, IOLANDA CSEGEDI, PAPP l., ROGOŞCĂ MĂRIA, VERONICA POP:
îndrumător pentru lucrări practice. Litografia IMF Târgu Mureş, 1981.
98. POPOVICI ADRIANA, SUCIU GH., GAFITEANU E., MOTOCESCU R.: Preparate farmaceutice,
Editura Medicală, Bucureşti, 1986.
99. POPOVICI ADRIANA: Incompatibilităţi farmaceutice, Editura University Press, Târgu-Mureş, 2002.
100. POPOVICI ADRIANA: Liposomi medicamentoşi, Farmacia (Buc.) 1986, 1-20.
101. POPOVICI ADRIANA: Sisteme terapeutice, Farmacia (Buc.) 1983, 4,193-203.
102. POPOVICI I, LUPUEASA, D, Tehnologie farmaceutică, vol. I., Editura Polirom, Iaşi, 1997.
103. PUISIEUX F., SEILLER M., Agents de surface et emulsions. Galenica 5. Leş systems disperses.
Technique et Documentation, Lavoisier, Paris, 1983.
104. RITSCHEL W.A.: Angewandte Biopharmazie, Wissenschaftl. Verlag, Stuutgart, 1973.
105. RITSCHEL W.A.: Handbook of basic pharmacokinetics, Third Edition 1986, Drug Intell'mgence
Publication Inc. Hamilton.
106. SALLAM E., IBRAHIM H.l., TAKIEDDIN M., OTHMAN M., MUŢI H., SULEIMAN M.: 5 eme Congres
International Technologie pharmaceutique, Vol.V, p. 489, 1989, Paris.
107. SIPOS EMESE, CIURBA ADRIANA, Tehnologie farmaceutică pentru Asistenţi de farmacie, 2003.
108. SPERGELY B., TAKÂCSI NAGY G.: Gyogyszereszet, 1966, 10, 373.
109. SPERGELY B., TAKÂCSI NAGY G.: Gyogyszereszet, 1964, 8, 203.
110. STANCIU N., OPĂRI A., ISBASESCU C., BERAL H.: Medicamente injectabile, Editura Medicală,
Bucureşti, 1958.
111. STANESCU V., BEACA M., Farmacia (Buc.), 1976, 24, 3, 137-143.
112. STANESCU V., BEACA V., VITEC N., BARCARI V., Practica farmaceutică, 1970, 3, 1, 13.
113. STANESCU V., BRAILEANU CL., MOTOCESCU R., BEACA M., Practica farmaceutică, 1973, 6, 2,25.
114. STANESCU V., BRĂILEANU C., MOTOCESCU R., BEACA M., Practica farmaceutică, 1975, 3-57.
115. STANESCU V., SAVOPOL E., Incompatibilităţi medicamentoase, Editura Medicală, Bucureşti, 1980.
116. STANESCU V., SAVOPOL E., Substanţe auxiliare farmaceutice, Editura Medicală, Bucureşti, 1969.
117. STANESCU V., SAVOPOL E.: Interacţiuni medicamentoase, Editura Medicală, Bucureşti, 1991.
118. STANESCU V., Tehnică farmaceutică, Editura Medicală, Bucureşti, 1983.
119. STĂNESCU V.: Comprimate farmaceutice, Editura Medicală, 1972.
120. STUTTGEN G., SCHAFFER H., Funktionelle Dermatologie, Springer Verlag, Berlin, Heidelberg,
New-York, 1974.
121. SUCHER H., FUCHS P., SPEISER P.: Pharmaceutische Technologie, Georg Thieme Verlag,
Stuttgart, 1978.
122. SURDEANU E., GAFITEANU E., VERBUTA A., ZVORISTEANU V., GAVRILITA L., BUIUC S.:
Practica farmaceutică, 1968, 1, 2, 87.
123. TILENSCHI S., Chimie coloidală, Editura Tehnică, Bucureşti, 1964.
124. VOIGT R., BORNSCHEIN M., Lehrbuch der pharmazeutischen Technologie, 2. Auflage, VEB
Verlag Volk und Gesundheit Berlin, 1975.
125. *** Farmacopeea Română, Ediţia IX-a, Editura Medicală, Bucureşti, 1976.
126. *** Farmacopeea Română, Ediţia X-a, Editura Medicală, Bucureşti, 1993.
127. *** Farmacopeea Română, Ediţia X-a, Editura Medicală, Bucureşti, Suplimentul I (2000),
Suplimentul II (2001), Suplimentul III (2004).
128. *** European Pharmacopoeia 5th, Counsil of Europe, Strasobourg, (2004).
129. *** The United States Pharmacopoeia XXIII, (1995), Rockville.
130. *** British Pharmacopoeia, (1993).

IV Si Ix. Forme Farmaceutice Solide

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

IV Si Ix. Forme Farmaceutice Solide

Încărcat de

Informații document

Descriere originală:

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

IV Si Ix. Forme Farmaceutice Solide

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SCOALA POSTLICEALA „HENRI COANDA”

Prepararea pulberilor presupune următoarele operaţii:

D. Amestecarea şi divizarea pulberilor

Figura 6.4. Linguriţa pentru divizarea pulberilor

Figura 6.5. Dispozitiv de divizare a pulberilor după volum

Reguli practice pentru prepararea pulberilor

Caractere şi control. Conservare

F.R. X prevede controlul următorilor parametrii:

d) Uniformitatea masei. Acest parametru se determină la pulberile divizate. Se cântăresc 20

Pulberi oficinale în F.R. X

Substanţele se pulverizează, se amestecă şi se trec prin sita V.

2. Pulvis Efervescens Laxans

Pulberile se amestecă până la omogenizare.

6.1.7. Exemple de Pulberi magistrale

1. Pulbere bronhodilatatoare pentru copii sub un 1 an

Exemple de pudre magistrale

CAPSULE. CAPSULAE (F.R. X)

Tipuri de capsule utilizate în practica farmaceutică

A. Capsule de hârtie (Capsulae Papiraceae)

Pulberile care se prepară în cantităţi mai mari de 5 g sunt ambalate în pungi.

B. Capsule Amilacee (Capsulae Amylaceae)

a – formă normală; b – formă „nasture”; c – formă „saturn”

Figura 6.6. Capsule amilacee

Figura 6.7. Schema maşinii pentru prepararea capsulelor amilacee

Figura 6.8. Forme metalice folosite la prepararea capsulelor

Figura 6.9. Procedeul Schererr pentru prepararea capsulelor gelatinoase

Figura 6.10. Prepararea capsulelor gelatinoase prin picurare cu aparatul Globex

C3. Tipuri de capsule gelatinoase

c3) Caracteristicile capsulelor operculate şi factorii de care depind alegerea lor

Mărimea capsulei 000 00 0 1 2 3 4 5

Capsulele operculate goale se păstrează în recipiente închise ermetic în condiţii de umiditate şi

Figura 6.12. Gelulier

c4.2.) Modalităţi de umplere a capsulelor în industria farmaceutică

Figura 6.13. Schema umplerii automate a capsulelor operculate în flux liniar

Figura 6.14. Umplerea capsulelor operculate în flux circular

Închiderea capsulelor este foarte importantă şi se realizează în diferite moduri:

A4. Dozare. Determinarea conţinutului de substanţă activă se realizează în următorul mod: se

A5. Identificarea. Determinarea se face conform indicaţiilor din monografia respectivă.

Capsule oficinale în F.R. X

Capsulele cu ampicilină conţin 250 mg ampicilină pe capsulă.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: antibiotic betalactamic.

Capsulele cu ciclofosfamidă conţin 50 mg ciclofosfamidă pe capsulă.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: citostatic.

3. Capsule Natrii Iodidi [131I]

Capsulele cu oxacilină sodică conţin 250 mg oxacilină pe capsulă.

5. Capsulae Retinoli Acetatis

Sinonim: capsule cu acetat de vitamina A

Capsulele cu rifampicină conţin 150 mg sau 300 mg rifampicină pe capsulă.

Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: antibiotic antituberculos.

7. Capsulae Tetracyclini Hydrochloridi

Capsulele cu clorhidrat de tetraciclină conţin 250 mg clorhidrat de tetraciclină.

8. Capsulae -Tocopherolo Acetatis

Sinonim: capsule cu vitamina E.

GRANULATE. GRANULATA (F.R. X)

Prepararea granulatelor neacoperite

Figura 6.16. Schema compactorului Hutt cu 2 cilindri

Figura 6.17. Granulatorul clasic

Figura 6.19. Granulatorul rotativ

Figura 6.20. Granulatorul cu cilindrii