Denumire curs:

“MANAGEMENTUL FINANCIAR AL PROIECTELOR”

Durata cursului:
1 semestru cu 2 h de curs şi 1h de seminar pe săptămână
Cadru didactic:
Conf. univ. dr. Răzvan Cătălin DOBREA
Mail: [email protected]

Cuprins orientativ:
Aspectele generale şi specifice legate de proiecte
1. Scopul şi obiectivele unui proiect
2. Analiza strategiei de proiect
3. Managementul ciclului de proiect
4. Factorii de succes ai unui proiect

Introducere şi concept in managementul financiar

1. Necesitatea conceptului de management financiar.
2. Necesitatea managementului financiar in cadrul proiectelor
3. Principii ale managementului financiar
4. Particularitati ale managementului financiar in proiecte
5. Analiza părţilor interesate de proiect.

Bugetul unui proiect, caracteristici, metode de elaborare si evaluare

1. Resursele financiare ale proiectului
2. Funcţiile bugetului unui proiect
3. Elaborarea unui buget
4. Cuantificarea costurilor proiectului
5. Metode de estimare a costurilor
6. Controlul bugetului
7. Ciclul de viaţă din punct de vedere financiar al unui proiect

Sisteme de finantare utilizate in proiecte

1. Analiza statistica a principalelor surse de finanţare
2. Clasificarea surselor de finanţare
3. Finanţarea din surse proprii a proiectelor
4. Autofinanţarea, caracteristici, avantaje, teorii ale autofinanţării
5. Exploatarea capitalului propriu
6. Determinarea capacităţii de autofinanţare a unei organizaţii

Finanţarea proiectelor din surse atrase.

1. Finanţarea din împrumuturi
2. Împrumutul obligatar;
3. Finanţarea prin credite a proiectelor
4. Tipuri de credite
5. Avantajele şi dezavanatajele finanţării prin credite
6. Documentaţia aferentă obţinerii unui credit

1
 7. Finanţarea prin factoring
8. Finanţarea prin credite de tip start-up
9. Finanţarea prin credite de tip revolving
10. Metodologia de refinanţare
11. Dobânzi de referinţă pentru credite

Finanţarea prin leasing a proiectelor

1. Concept şi caracteristici
2. Scheme asociate finanţării prin leasing
3. Tipuri de operaţiuni de leasing
4. Leasing-ul imobiliar
5. Drepturi şi responsabilităţi asociate finanţării prin leasing
6. Leasing sau credit ? (avantaje şi dezavantaje)

Analiza cost- beneficiu a proiectelor

A. Prezentare concept şi utilitate
B. Conţinut şi etape de lucru
C. Detalierea unor aspecte relevante ale etapelor, calcul de indicatori, tehnici de lucru.
D. Analiza financiară şi analiza economică

Principii, metodologie si etape specifice proiectelor europene

,

Examen: test grilă 45 de întrebări.

2
PARTEA I. INTRODUCERE

a. Analiza contextului economico-social. Necesitatea unui management financiar.

b. Conceptul de management financiar
c. Strategie – programe – proiecte
d. Scopul şi obiectivele unui proiect
e. Analiza părţilor interesate de proiect

Contextul actual al mediului economico – social

 nevoile unei organizaţii din punct de vedere financiar sunt foarte mari, iar
alternativele de obţinere a acestora sunt destul de limitate;
 consumul de resurse în cadrul unei organizaţii are un grad ridicat de certitudine,
însă rezultatele aşteptate au un grad mare de incertitudine;
 disponibilitatea resurselor financiare este din ce în ce mai restrânsă, instituţiile
financiare fiind prudente în a se angaja să finanţeze diverse proiecte;
 un proiect consumă resurse financiare, încă din faza de apariţie a idei de proiect
şi până la finalizarea completă ;
 rata mare de insucces a proiectelor;
 instabilitatea climatului economico-social.
 riscurile foarte mari ce se manifestă în cadrul proiectelor constituie, de asemenea
factori inhibitori pentru instituţiile de finanţare şi pentru promotorii de proiecte;
 lipsa de fonduri resimţită pe plan mondial se transmite şi la nivelul economiilor
naţionale;
 datorită complexităţii metodologiilor de elaborare a proiectelor şi costurilor ce
decurg din aceasta, proiectele trec din ce în ce mai mult în sfera organizaţiilor
puternice cu disponibilităţi semnificative;
 nevoile din ce în ce mai mari ale societăţii civile, dezastrele naturale şi antropice,
conflictele internaţionale consumă din ce în ce mai multe resurse financiare, toate
acestea alimentându-se dintr-un fond comun, care automat atrage după sine
diminuarea resurselor pentru alte necesităţi;

Finanţarea oricărui tip de activitate din cadrul organizaţiilor publice şi private se

realizează în principal prin intermediul unor documentaţii standardizate, care asociate o serie
de documente suport constituie, în asamblu, un proiect de finanţare.

Conceptul de management financiar

Ansamblul coerent de principii, acţiuni, tehnici, metode şi instrumente utilizate pentru
conducerea unui proiect din punct de vedere financiar. Managementul financiar se practică
manifestă pe toată durata de viaţă a unui proiect (de la apariţia ideii de proiect până la
dispariţia completă).
Funcţiile şi acţiuni specifice managementului financiar al proiectelor:
- identificarea surselor de finanţare prin prisma scopului, obiectivului şi contextului
proiectului;
- selecţia surselor de finanţare în baza unui sistem de criterii şi a costurilor asociate;
- fundamentare şi justificare a bugetului proiectului în baza acţiunilor propuse a se
realiza;
- elaborare a documentaţiei financiare a unui proiect în raport cu sistemul de finanţare
selectat (cerere de finanţare, buget, flux de numerar, analiza cost-beneficiu etc.)
- evaluare ex-ante, media-res şi ex-post pentru proiectul propus;

3
 - definirea cadrului contractual şi respectarea unor sisteme de restricţii în ansamblul
relaţiilor cu părţile interesate de proiect;
- asigurare a unui consum judicios al resurselor financiare pe toată durata proiectului
în raport cu obiectivele propuse;
- respectare a sistemului de decontare propus pentru resursele financiare şi întocmirea
documentaţiei de raportare (rapoartele de progres, rapoartele de decontare etc.)
- închiderea proiectului din punct de vedere financiar şi transferul de responsabilitate;
- întocmirea documentaţiei de monitorizare, control şi audit al proiectului din punct de
vedere financiar.

STRATEGII - PROGRAME – PROIECTE

Scop

Strategie

Program
Sistemul
de nevoi Proiect

Subproiec
t

SCOP Activităţi

STRATEGIA
Atingerea unui scop este condiţionată de întocmirea unei strategii.
STRATEGIA = rezultatul unor confruntări libere, aprofundate, complexe şi
constructive între toţii factorii participanţi şi interesaţi.
Strategia defineşte ansamblul obiectivelor majore ale organizaţiei pe termen lung,
principalele modalităţi de realizare, împreună cu resursele alocate în vederea obţinerii
avantajului competitiv potrivit misiunii organizaţiei . (Nicolescu O. (coord.) – Strategii
manageriale de firmă. Ed. Economică. Bucureşti
Din perspectiva managementului financiar, strategia reflectă:
totalitatea obiectivelor organizaţiei din punct de vedere financiar pe termen mediu şi
lung, principalele modalităţi de realizare, împreună cu resursele alocate în vederea atingerii
scopului propus.

PROGRAMUL
1. Conceptul de program: cadru instituţional care permite mai multor proiecte să fie
implementate cu scopul de a îndeplini unul sau mai multe obiective.

4
 2. Un program este constituit dintr-o serie de proiecte intercorelate, ale căror
obiective contribuie la îndeplinirea unui obiectiv comun relevant la nivel de sector de
activitate, ţară sau chiar la nivel internaţional.
3. Din punct de vedere al relaţiei proiect - program, primul dintre aceste două
elemente poate fi independent, sau poate fi inclus în cel de al doilea. Aşa cum există programe
care conţin proiecte pot exista şi proiecte al căror scop este definirea şi crearea unui program.
4. În cele mai multe cazuri, prin programe se definesc liniile directoare, bugetele
estimative, scopul comun şi rezultatele estimate, în timp ce, proiecte se evidenţiază prin ciclu
de viaţă, acţiuni specifice, management orientat pe rezultate cuantificabile şi respectarea
restricţiilor de timp, buget sau performanţă.
5. Practica europeană în domeniul proiectelor evidenţiază programele ca fiind cadrul
general prin intermediul cărora se stabilesc domeniile prioritare, relevanţa, impactul,
dimensiunea orientativă şi metodele de evaluare, în timp ce proiectele constituie
instrumentele operaţionale de atragere a fondurilor, administrare, implementare,
monitorizare şi cuantificare a rezultatelor.

Ce este un proiect ?
 o asociaţie efemeră pentru construirea viitorului şi a mediului de mâine (Gilles
Vallet - Tehniques de suivi de projets. Ed. Dunod, Paris, 1997).
 un demers specific care permite o structurare metodică şi progresivă a unei realităţi
viitoare (AFITEP – AFNOR – Vocabulaire de gestion de projets. Ediţia a 2 a, Ed.
AFNOR, Paris, 1999)
 proiectul este componenta de cel mai înalt nivel ierarhic a unui program şi constă,
de regulă, din mai multe subproiecte. (COMISIA EUROPEANĂ - Direcţia generală
XVI. Politică regională şi coeziune - Coordonarea şi evaluarea intervenţiilor)
 demersul în care resursele umane, materiale şi financiare sunt organizate în mod
specific pentru realizarea unei lucrări dintr-un domeniu de activitate, cu specificaţii
date, cu restricţii de cost şi timp, urmând un ciclu de viaţă standard pentru a realiza
schimbări benefice definite prin obiective cantitative şi calitative ( Asociaţia Română
pentru Managementul Proiectelor)
CONCLUZIE: proiectul reprezintă o investiţie de resurse pe o perioadă determinată, având
ca scop realizarea unui obiectiv sau a unui set de obiective specifice.

ABORDARE COMPARATIVĂ PROGRAM – PROIECT

Caracteristici Program Proiect
Componente de politică natională sau
1. Anvergura Initiative locale sau subprograme
regională
2. Durata Durată nedefinită sau de ordinul anilor Luni (cel mai adesea) sau ani
Buget fix, alocat cu destinaţie
3. Bugetul Buget alocat global şi modificabil
precisă
Management (planificare, coordonare, Executie, implementare,
4. Rolul echipei
control) monitorizare
Asupra rezultatelor şi
5. Orientarea evaluăriiAsupra impactului şi performanţei
performanţei

Concepte de baza: obiective, scop, rezultate, acţiuni în cadrul unui proiect

Obiective generale: impactul larg de dezvoltare la care contribuie proiectul /
programul la nivel naţional sau sectorial (legătura cu politicile şi programele în domeniu)
Scop (obiectiv specific): soluţia pentru principalele probleme identificate (formulată
ca beneficii aduse grupurilor ţintă / beneficiarilor)

5
 Rezultate (obiective imediate): soluţia pentru principalele cauze ale problemelor
grupurilor ţintă / beneficiarilor (descriu serviciile sau produsele adresate acestora)
Activităţi: sarcini prin care se îndeplinesc obiectivele imediate
Scopul şi obiectivele unui proiect

Analiza părţilor interesate de un proiect

a. Părţi interesate = persoane sau instituţii care pot afecta sau pot fi afectate de un
proiect / program.
b. Întrebări cheie
Ale cui probleme şi oportunităţi sunt analizate? Cine va avea beneficii şi cine va pierde (şi sub
ce formă) în urma proiectului?
Beneficiari = toţi cei care beneficiază de implementarea unui proiect / program:
• grup ţintă = grup / entitate afectată de proiect / program în mod direct şi
pozitiv, la nivel de scop
• beneficiari finali = toţi cei care beneficiază de pe urma proiectului pe termen
lung, la nivel de societate sau sector
Parteneri = cei ce implementează proiectul / programul; aceştia sunt cu siguranţă
părţi interesate şi pot constitui un grup ţintă al proiectului.

Analiza părţilor interesate – etape.

1. Identificarea grupurilor de persoane / instituţiilor (beneficiari, grupuri de interes,
contractori, etc.) şi stabilirea caracteristicilor grupurilor respective (sociale, economice,
statut, structură de grup)
2. Stabilirea intereselor şi a modalităţii de percepţie a problemei (nevoi şi aspiraţii,
interese, aşteptări şi îngrijorări, potenţiale atitudini şi strategii, sensibilităţi faţă de probleme
precum egalitatea sexelor, mediu, minorităţi, etc.)
3. Analiza potenţialului şi a motivaţiilor acestora de a face schimbări (puncte tari,
puncte slabe, posibile contribuţii)
4. Concluziile analizei (răspuns la întrebările: Cum să ţii seama de grup? Cum să
tratezi cu grupul? Ce acţiuni să întreprinzi?)
SCOP: maximizarea beneficiilor proiectului şi minimizarea potenţialului impact
negativ al acestuia (inclusiv a conflictelor cu părţile interesate)

6
 MATRICEA CADRU LOGIC, CICLUL DE VIAŢĂ, FACTORI DE SUCCES

Metoda Cadrului Logic sau LFA („logical framework approach”) este un instrument
de planificare si management folosit pentru proiectele de dezvoltare.
Origine - USAID,anii 1970, ulterior fiind preluata de un numar important de
finantatori, in special de agentiile implicate in acordarea de asistenta prin programe de
dezvoltare.
Metoda Cadrului Logic sintetizeaza intr-un format standard:
 ce incearca sa realizeze proiectul tau;
 cum isi propune sa faca asta;
 ce elemente sunt necesare pentru ca succesul proiectului sa fie asigurat;
 metodele prin care se poate masura evolutia proiectului;
 eventualele probleme care pot sa apara.
Matricea Cadru – Logic se construieste in faza de programare si identificare din ciclu
de viaţă. LFA, ca abordare manageriala, presupune:
- un sistem de analiza a problemelor si a nevoilor;
- realizarea unei ierarhii mijloace-scopuri;
- selectarea celei mai potrivite strategii de implementare.
Rezultatul acestei abordări analitice îl reprezintă matricea (sau cadrul logic –
„Logframe” ).
De ce oare 9 din 10 finantatori ne cer asta?... Pentru ca …..
a. 1. LFA este un instrument extrem de folositor, atat pentru planificarea cat si pentru
monitorizarea unui proiect.
a. 2. te ajuta sa parcurgi un proces util de gandire, impunandu-ti disciplina de a fi
specific si clar;
Model de matrice
Mijloace de verificare
Descrierea proiectului Indicatori Presupuneri
(MOV)
Obiectiv general Indicatori MOV
Scop Indicatori MOV Ipoteze
Obiective specifice
Indicatori MOV Ipoteze
/componente
Input-uri Indicatori MOV Ipoteze
Puncte esenţiale
Rapoarte de management
evidentiate în programul
Activităţi referitoare la progresul Ipoteze
activităţilor (milestones)
fizic şi financiar
si alte specificatii
Output-uri Indicatori MOV Ipoteze

Descrierea proiectului este completată prima, apoi ipotezele, indicatorii şi, în final,
mijloacele de verificare. Completarea matricei trebuie considerată un proces iterativ de
planificare. Chiar dupa ce a fost completata o parte a matricei, se va reveni asupra punctelor
anterioare, pentru a verifica, cu ajutorul celor două tipuri de logica (verticala si orizontala)
corectitudinea
Elementele componente ale matricei
1. Descrierea proiectului - Coloana „descrierea proiectului” din cadrul matricii logice
oferă un sumar narativ a ceea ce intenţionează proiectul să obţină şi cum. Testarea
corectitunii elementelor din aceasta coloana se face cu ajutorul logicii verticale.
2. Obiectiv general („goal”) – face referire la obiectivele sectoriale sau naţionale la
care proiectul este menit să contribuie, spre exemplu: creşterea veniturilor, imbunatatirea
statutului nutriţional, reducerea criminalităţii etc.

7
 3. Scop („purpose”) - se referă la ceea ce trebuie să se obţină în urma proiectului,
în ceea ce priveşte dezvoltarea. Scopul trebuie sa fie raspunsul la problema centrala care a
fost identificata in faza de documentare a proiectului. Ca exemplu scopul poate preconiza
o crestere in producţia agricolă, accesul mai larg la vaccinări, apă mai curată, sau capacitate
institutionala si sisteme de management locale îmbunătăţite etc. De cele mai multe ori, pentru
un proiect, există un singur scop.
4. Obiective specifice/componente. Atunci când proiectul este relativ complex şi are
un număr mare de output-uri, este util ca acestea sa fie grupate in diferite componente
(alese dupa criterii sectoriale, functionale, institutionale, etc.). In acest caz se foloseste cate un
obiectiv pentru fiecare componenta.
5. Output-uri („rezultate asteptate”) - se referă la rezultate specifice şi produse
tangibile (bunuri şi servicii) produse prin realizarea unor sarcini sau activităţi. De
exemplu: construirea unui sistem de irigare sau a unei rezerve de apă, zone de pământ plantate
sau dezvoltate, vaccinarea copiilor etc. Furnizarea outputuri-lor trebuie să se afle sub
controlul direct al managementului
Activităţile - se referă la sarcinile specifice îndeplinite pentru a atinge output-urile
cerute. Ex: pentru rezerva de apă a unei comunităţi pot fi: stabilirea comitetului celor care vor
folosi apa, pregătirea locaţiei, colectarea de materiale din zonă,
Input-uri - se referă la resursele necesare pentru realizarea activităţilor şi
producerea output-urilor, de exemplu: personal, echipament, şi materiale.
Ipoteze - condiţiile care afectează progresul sau succesul proiectului, dar asupra
cărora managerul proiectului nu are control direct, de exemplu, schimbările de preţ,
abundenta ploilor, respectarea sau nerespectarea legii, etc. O ipoteza este o propoziţie
pozitivă despre condiţiile care trebuie să fie îndeplinite pentru ca obiectivele proiectul să fie
atinse. Riscul este o propoziţie negativă despre ce ar putea împiedica obiectivele să se
îndeplinească.
Indicatori - se referă la informaţia de care avem nevoie pentru a determina
progresul spre îndeplinirea obiectivelor. Un indicator trebuie să ofere, acolo unde este
posibil, o unitate clar definită de măsură şi o ţintă care să detalieze cantitatea, calitatea sau
organizarea în timp a rezultatelor aşteptate.
Mijloacele de verificare - trebuie să specifice clar sursa din care vor fi colectate
informatiile cu privire la indicatori. Trebuie luat în considerare modul în care informaţia va
fi colectată (metoda), cine va fi responsabil şi frecvenţa cu care informaţia trebuie furnizată.
Logica verticala – unul dintre instrumentele de verificare a corectitudinii unui design
de proiect. Identifică intenţiile proiectului, clarifică relaţiile cauzale de tip mijloc-scop din
cadrul acestuia şi specifică situatiile dincolo de controlul managerului de proiect (ipotezele),
care pot influenta indeplinirea obiectivelor (coloanele 1 şi 4).
Logica orizontala - defineşte modul în care vor fi examinate obiectivele proiectului
din descrierea indicatorilor şi a mijloacelor prin care se va realiza verificarea (coloanele 2 şi
3). Logica orizontala asigură cadrul pentru monitorizarea şi evaluarea proiectului.

LOGICA VERTICALA: relaţia de cauzalitate (dacă - atunci)

Realizarea matricei logice a proiectului implică o analiză detaliată a lanţului cauzal
conţinut în structura proiectului. Acest lucru poate fi exprimat în următoarea formulă:
 DACĂ sunt introduse inputuri-le, ATUNCI se pot desfăşura in conditiile specificate
activităţile propuse;
 DACĂ se derulează aceste activităţi, ATUNCI vor rezulta output-urile;
 DACĂ sunt produse output-urile, ATUNCI obiectivele specifice/componente vor fi
atinse;

8
  DACĂ obiectivele specifice/componente sunt atinse, ATUNCI este indeplinit scopul
proiectului;
 DACĂ scopul este indeplinit, ATUNCI va fi sustinuta directia generala de dezvoltare
in care se incadreaza proiectul (obiectivul general – „goal”).
Aşadar, fiecare nivel conţine premisele pentru desfăşurarea următorului pas. Este important ca
relatia mijloace-scopuri (sau „daca –atunci”) sa fie parcursa si intr-o directie si in alta.
Direcţia generala de dezvoltare ajută la definirea scopului, acesta din urmă contribuie la
clarificarea obiectivelor, etc.

LOGICA PE ORIZONTALA
 Odată încheiată completarea descrierii proiectului şi a ipotezelor (coloanele 1şi 4),
următorul pas este să identificăm indicatorii ce pot fi folosiţi pentru măsurarea şi
evaluarea realizării obiectivelor (coloana 2) şi sursa din care pot fi obtinute repectivele
informaţii (coloana 4).
 Logica orizontală face parte din natura iterativă a analizei. Un proiect are cu atat
mai multe sanse sa fie convingator, cu cat pot fi culese mai multe informatii relevante
despre atingerea obiectivelor sale. Acest lucru ne fereste sa cadem in capcana stabilirii
unor obiective utopice, sau despre care nu vom putea obtine niciodata informatii.
Desigur aceasta nu este o regula, insa pentru un finantator este intotdeauna
important sa poata masura foarte clar eficienta investitiei sale. Astfel, fiecare nivel
din matrice poate avea nevoie de o revizuire, pe masura ce i se aplică noi teste de
logică
Managementul ciclului de viaţă al unui proiect
MCP - reprezintă un set de instrumente pentru elaborarea şi managementul proiectului,
bazat pe metoda de analiză Cadrului Logic;
Obiectivul PCM vizează îmbunătăţirea managementului proiectelor / programelor de
toate tipurile prin luarea în considerare a tuturor aspectelor esenţiale şi a condiţiilor cadru,
deopotrivă în elaborare şi în implementare.
Condiţii preliminare:
1. OBIECTIVE CLARE ŞI REALISTE pentru proiecte sau programe: distincţie clară
între obiective şi mijloacele de realizare a acestora; definiţie clară şi realistă a Scopului
Proiectului, care trebuie identifice beneficii durabile pentru grupul(urile) de interes şi
beneficiarii finali; (factorii externi, majori, ai proiectului care ar putea influena semnificativ
succesul acestuia).
2. FACTORI AI CALITĂŢII care întrezăresc beneficiile proiectului pe termen lung:
- un cadru politic stabil şi raţional asumat de beneficiar, în special pentru politicile
sectoriale şi regionale;
- alegerea tehnologiilor potrivite, utilizând, de exemplu, resurse locale regenerabile;
- respectul pentru valorile socio-culturale ale grupurilor implicate;
- viabilitatea economică şi financiară a proiectelor precum şi durabilitatea beneficiilor
generate de acestea;
- integrarea aspectelor de protecţie a mediului şi echilibrarea diferenţelor dintre bărbaţi
şi femei.
3. Consecvenţa şi contribuţia la “realizarea cuprinzătoare a obiectivelor politicii CE”
prin proiecte şi programe.

9
PRINCIPALELE DOCUMENTE ŞI DECIZII AFERENT CICLULUI DE VIAŢĂ
Domenii
Strategia prioritare,
naţională programe de
acţiune
Decizie privind Programarea
modul de utilizare a
rezultatelor în Studiu de
programe viitoare Studiu de prefezabilitate
evaluare
Evaluarea Identificarea Decizie privind
opţiunea care
trebuie studiată
Decizie de a continua aprofundat
conform planului sau de
Implementarea Acceptarea Studiu de
a reorienta proiectul
fezabilitate
Rapoarte privind
progresul proiectului Decizie privind
oportunitatea unei
propuneri de finanţare
Decizie privind
nevoia de Finanţarea Propunere de
extindere finanţare preliminară
Propunere de
finanţare

Decizie de
finanţare
Contract de finanţare

Factori de succes ai unui proiect

Ciclul de viaţă din punct de vedere financiar – Etapa de conceptie

Caracteristic pentru ciclul de viaţă al proiectului, în abordarea economică, este curba
de evoluţie a cash flow-ului diferenţiată în 3 faze semnificative.
Faza de concepţie (de pregătire), constituie perioada de trecere între idee şi acţiune.
Este intervalul de timp în care se dezvoltă o idee de proiect, când se fundamentează
necesitatea, oportunitatea şi eficienţa acţiunii, în cadrul unei documentaţii specifice.

10
 valoare
FNT

m p
n

I
d De

În perioada de implementare consumul de resurse este redus iar în proces sunt

antrenaţi acei actori sau organisme care concură la fundamentarea şi adoptarea deciziei de a
investi, la definirea concepţiei tehnice şi funcţionale a proiectului;
Pregătirea se realizează pe etape concretizate în documente specifice;
a) Identificarea şi definirea proiectului încheiată printr-un Studiu de Oportunitate;
b) Selecţia preliminară finalizată printr-un Studiu de Prefezabilitate;
c) Formularea proiectului încheiată prin Studiul de Fezabilitate;
d) Evaluarea proiectului încheiată prin Raport de Evaluare.
Raportul de evaluare este principalul document pe baza căruia se ia decizia de
adoptare sau de respingere a proiectului
2. Faza de realizare (implementarea proiectului) este perioada de timp în care
resursele alocate sunt transformate, în elementele materiale ce formează structura viitorului
proiect. Se desfăşoară conform prescripţiilor din documentaţia tehnico-economică de proiect,
şi acum creşte rolul actorilor implicaţi ce concură la transpunerea în practică a proiectului, iar
consumul de resurse investiţionale este maxim în raport cu celelalte etape.
Principalele etape ale acestei faze sunt:
a) Pregătirea tehnică a proiectului - se procedează la un studiu detaliat al problemelor
de ordin tehnic, se stabilesc tehnologiile de lucru etc.
b) Negocierea şi încheierea contractelor cu diversii actori ce concură la execuţia
proiectului: finanţatori (în cazul finanţării din surse externe), antreprenori, furnizori de
echipamente, utilităţi, materiale etc., alţi prestatori de servicii.
c) Execuţia propriu-zisă a proiectului este faza cea mai importantă din punct de
vedere al mobilizării resurselor investiţionale, al coordonării activităţii actorilor implicaţi.
Este perioada de maxim interes pentru gestionarul de proiect, dar şi pentru analistul evaluator
deoarece prezintă interes din punct de vedere al mărimi sale, al consumului de resurse şi nu în
ultimul rând, al corelării acţiunii actorilor şi coordonării lucrărilor.
d) Punerea în funcţiune este o etapă cu un pregnant caracter tehnic, de calitatea căreia
depinde eficienţa în exploatare a noilor capacităţi. Dacă este depăşită înseamnă că proiectul a
fost bine conceput, planificat şi executat, şi se încheie cu transferul de proprietate către
proprietarul proiectului şi implicit a riscurilor aferente.
Durata de execuţie se studiază cu ajutorul modelelor matematice specifice teoriei grafurilor
sau cu ajutorul graficului Gantt.
3) Faza de exploatare, numită şi durata de viaţă utilă - perioada în care se obţin,
eşalonat, rezultatele utile scontate. Durata de viată utilă a proiectului nu trebuie sa fie
confundată cu durata de amortizare contabilă a investiţiei.
In calculele economice de evaluare a proiectului se recomandă să se utilizeze durata de viaţă
utilă a proiectului.

11
 BUGETUL UNUI PROIECT, CARACTERISTICI, METODE DE
ELABORARE SI EVALUARE

Resursele financiare ale proiectului

Resursele financiare = sumele de bani disponibile / necesare/ desemnate pentru un
scop anume, anterior definit.
Bugetul = atribuie valoare financiară activităţilor proiectului, planificarea generală
desfasurandu-se în concordanţă cu cea a bugetului. Acţionează de asemenea şi un
instrument de control al resurselor financiare, orice abatere fiind luata in considerare.
Bugetarea = valoarea a ceea ce ai cheltuit, vei cheltui sau intenţionezi să cheltuieşti
pentru un anume scop.
Managementul costului de proiect include totalitatea proceselor necesare pentru ca un
proiect să fie desfăşurat în limitele bugetului aprobat.
Avand in vedere importanta bugetului in cadrul unui proiect pentru
obtinerea unei finantari nerambursabile el trebuie tratat cu seriozitate si construit
cu atentie.
Finantatorul are nevoie de informatii precise, concise şi la obiect, care sa ii poata
oferi o imagine de ansamblu a directiei pe care o vor lua fondurile sale precum si a altor
surse de finantare.
Funcţiile bugetului unui proiect
 Planificare - un buget este necesar pentru a planifica un nou proiect, astfel incat cei
de care depinde deciza sa isi faca o idee completa despre costurile proiectului. In
luarea deciziei de a incepe proiectul contează disponibilitatea fondurilor si eficienta
cu care vor fi folosite.
 Fund - raising - bugetul este punctul critic al oricarei negocieri cu finantatorii.
Acestia sunt interesati in primul rand de eficienta banilor investiti de ei, adica de
raportul beneficii/costuri.
 Implementarea proiectului - un buget clar este necesar pentru a monitoriza si a tine
sub control proiectul, o data ce acesta a inceput. Principalul instrument de
monitorizare il constituie compararea costurilor actuale cu cele din buget.
 Evaluarea proiectului - bugetul este un instrument de baza in evaluarea succesului,
atunci când acesta ia sfarsit. El ajuta sa se raspunda la intrebarea: “A realizat proiectul
ceea ce a fost stabilit initial sa realizeze?”

Elemente pentru planificarea resurselor

1. Structura de divizare a muncii: identifica disponibilitatile si activităţile proiectului
care vor avea nevoie de resurse şi aceasta reprezintă prima intrare la planificarea resurselor.
2. Documentari: privitoare la ce fel de tipuri de resurse au fost solicitate pentru lucrări
similare pe proiectele anterioare şi dacă sunt disponibile.
3. Declaraţia de intenţie: conţine justificarea şi obiectivele proiectului, amândouă
fiind considerate explicite pe perioada planificării proiectului.
4. Descrierea fondului de resurse: cunoştinţe despre resursele (oameni, echipamente,
material) potential disponibile necesare pentru planificarea resurselor.
5. Politici organizaţionale: referitoare la organizarea echipei si la achizitionarea ce
trebuie realizată pe perioada planificării resurselor.
Datorita multiplelor functii pe care le indeplineste, bugetul original trebuie sa fie
clar, logic si prezentat in mod detaliat.

12
 REALIZAREA UNUI BUGET

Cel mai important lucru intr-un buget este ca el sa surprinda in detaliu nevoile
financiare ale proiectului. Pentru aceasta, analiza trebuie sa se efectueze la nivelul
activitatilor si sarcinilor.
Pentru a ajunge la un buget final al proiectului sunt necesari patru pasi:
a. defalcarea proiectului in activitati consumatoare de resurse;
b. calculul resurselor pentru fiecare activitate;
c. estimarea costurilor;
d. prelucrarea datelor si intocmirea bugetului.

Defalcarea proiectului in activitati care consumă resurse

Metoda cea mai simpla este analiza la nivelul out-put-urilor, si realizarea unei liste
de sarcini pentru fiecare dintre acestea.
Nu trebuie omise sarcini precum: realizarea documentatiei, instruirea membrilor
echipei, evaluari intermediare, revizuiri aduse proiectului, rapoarte etc. Ignorarea unor astfel
de sarcini poate sa duca la surprize neplacute pe parcursul proiectului.

Calculul necesarului de resurse pentru fiecare activitate din proiect

Procesul de planificare a resurselor implica determinarea resurselor fizice (oameni,
instrumente, tehnici), a cantităţilor care ar trebui utilizate şi momentul când ar trebui să
îndeplinească activităţile proiectului.

RESURSE LEGATE DE PERSONAL - pentru a calcula resursele legate de personal,

se fac referi in primul rand la volumul de munca exprimat in ore sau in zile. Numarul de
persoane angajate va rezulta abia mai tarziu, in functie de resursele financiare alocate, sau de
resursele umane disponibile.
RESURSE CARE NU SUNT LEGATE DE PERSONAL:
 echipamente (calculatoare, copiatoare, mobilier, etc.);
 consumabile (topuri de hartie, cartuse de imprimanta, diskete, CD-uri, etc.) ;
 transport si diurna ;
 comunicatii (telefon, fax, posta, e-mail) ;
 publicatii (tiparire, editarea sau copierea unor brosuri, rapoarte, etc.) ;
 servicii contractate ;
 alte costuri .

Estimarea costurilor
Dupa ce aveti listate toate resursele de care este nevoie in proiect, incercati sa estimati
costul unei unitati si apoi calculati costul total.
Pentru a fi cât mai exacţi există următoarele soluţii:
- obţinerea unor informatii de la furnizori, eventual oferte stampilate pentru a le
prezenta finantatorului;
- solicitarea membrilor echipei, în special celor din departamentele specializate, să
facă o estimare;
- studiul unor proiecte similare.

13
 TIPURI DE ESTIMARE A COSTURILOR PROIECTELOR

Estimarea costurilor se face pe baza specificaţiilor proiectului.

 estimări aproximative, sunt făcute înaintea începerii proiectului, când nu există decât
informaţii vagi şi trebuie stabilite toate detaliile activităţilor viitoare. Sunt utile pentru
verificările preliminare privind necesar de resurse, selectarea cererilor de ofertă şi
pentru alte decizii de planificare în faza iniţială. Nu se pot folosi însă ca bază de preţ
fix în licitaţii. Se apreciază că o estimare cu nivel acceptabil de argumentare poate
atinge o acurateţe de +/- 25%;
 estimări comparative, se fac prin comparare costurilor pe care le-ar necesita
realizarea unui proiect nou cu costurile unor proiecte similare executate în
trecut. Se pot face înainte să înceapă proiectarea detaliată, când nu există liste de
materiale sau calendare precise de activităţi. Estimările de acest tip pot atinge o
acurateţe de cca. 15%;
 estimări de fezabilitate, se fac după efectuarea unor activităţi de concepţie
preliminară a proiectului. Este necesar să existe specificaţiile clădirilor,
amplasamentul, scheme provizorii pentru servicii, preţurile furnizorilor de
echipamente, listele de achiziţie de materiale şi celelalte planificări care pot ajuta la
estimarea costurilor materiale. Aici factorul de încredere în acurateţea estimărilor de
fezabilitate poate ajunge la +/- 10%;
 estimări definitive, sunt efectuate la sfârşitul proiectării, după ce s-au lansat
principalele comenzi de achiziţie , la preţuri cunoscute, iar activitatea de construcţie
sau asamblare în cadrul proiectului se află într-o fază avansată. Acest tip de estimare
poate fi făcută distinct sau prin actualizarea estimărilor comparative sau de fezabilitate
făcute anterior. Estimările sunt definitive atunci când acurateţea declarată este de +/-
5% .

Tehnici pentru estimarea costului

1. Estimare analogica, numita si top-down estimating, inseamna folosirea costului
actual al unui proiect anterior similar ca baza a estimarii costului proiectului curent. Se
practica frecvent estimarea costului total al proiectului cand este o suma limitata de
documentare in legatura cuproiectul (ex. in fazele incipiente). Estimarea analogica este o
forma de opinie expert.
Estimarea analogica este in general mai putin costisitoare in comparatie cu alte tehnici, dar
totodata este si mai putin precisa. Este solida numai atunci cand:
a) proiectele anterioare sunt similare in fapt si nu numai in aparenta;
b) indivizii sau grupurile de indivizi care pregatesc estimarile au expertiza necesară.
2. Modelarea parametrica. Modelarea parametrica implica folosirea caracteristicilor
proiectului (parametrii) intr-un model matematic pentru a prezice costurile proiectului.
Modelele pot fi simple (constructiile rezidentiale vor costa o anumita suma pe metru patrat al
spatiului) sau complexe (un model de software de costuri foloseste 13 factori reglati separat,
fiecare avand de la cinci la sapte puncte).
Atat costul cat si acuratetea modelelor parametrice pot varia puternic.
Sunt solide numai cand: a) documentarea folosita la dezvoltarea modelului a fost precisa;
b) parametrii folositi in model sunt usor cuantificati;
c) modelul este accesibil.
3. Estimare la varf. Aceasta tehnica implica estimarea costului activitatilor individuale
sau pachetelor de munci, apoi rezumarea sau rularea estimarilor individuale pentru un total de

14
proiect. Costul si acuratetea estimarii la varf provinedin marimea si complexitatea activitatii
individuale sau pachetului de munca: activitati mai mici cresc atat costul cat si acuratetea
procesului de estimare. Echipa de managementa proiectului trebuie sa cantareasca acuratetea
aditionala in comparatie cu costul aditional.
4. Instrumente computerizate. Instrumentele computerizate, precum software de
management de proiect si instrumentele /statistice de simulare sunt des folosite pentru a asista
estimarea costurilor. Asemenea produse pot simplifica folosirea instrumentelor descrise mai
devreme and astfel facilita rapida consideratie a multor alternative de cost.
5. Alte metode de estimare a costului. Spre exemplu analiza bancara.

Prelucrarea datelor şi întocmirea bugetului

Salariile - se calculează numărul de persoane ce vor fi platite şi sub ce forma (cu

norma intreaga sau conventie civila). In functie de rezultat, se determina celelalte taxe sau
beneficii salariale cum ar fi asigurarile de orice tip.
Costurile indirecte (sau de regie) – se evaluează costurile care nu sunt legate direct
de indeplinirea sarcinilor, insa pe care organizatia le suporta pentru sprijinirea proiectului.
Acestea constau in spatii pentru birouri, intretinere, electricitate, etc. Deasemenea salariile
contabilului, ale office managerului, sau ale directorului executiv fac parte din costurile
indirecte.
OBS! Anumiti finantatori au reguli specifice in privinta finantarii costurilor indirecte.
Costurile accidentale - se stabileşte o rezerva pentru cazurile de urgenta care pot
aparea in timpul proiectului.
La final realizati un tabel care sa includa toate aceste costuri, si eventual, in
coloanele din dreapta precizati si finantatorii.

Concluzii legate de buget

 bugetele cuantifică, funcţie de costuri, caracteristicile unui proiect pe tipuri de
activitati, cât si global.
 sarcina managerului este să compare bugetul din propunerea de proiect cu cel
aprobat si să pregătească o propunere de buget corectat care va fi supus spre avizare
organismului finantator in vederea contractarii proiectului;
 costurile unui proiect sunt puternic dependente de scopurile acestuia.
 costurile sunt dependente de termente şi grafice de timp, iar urgentarea lucrărilor de
obicei costă mai mult; în general, distribuitorii taxează suplimentar pentru urgenţe.

Reguli pentru buget:

 eligibil: trebuie sa respecte regulile de eligibilitate ale cheltuielilor;
 detaliat: cheltuielile sa fie prezentate clar;
 corect: trebuie sa raspunda solicitarilor finantatorului, să prezinte toate informatiile;
 echilibrat: repartizarea fondurilor intre diferitele capitole bugetare si intre parteneri
trebuie sa demonstreze ca ansamblul costurilor se refera la activitati concrete si ca
proiectul are o dimensiune realistă.

CONTROLUL BUGETULUI
Controlul bugetului presupune parcurgerea următoarelor etape:
a) influenţarea factorilor care crează schimbări în bugetul de bază în sensul limitării acestora;
b) determinarea faptului ca, bugetul de bază s-a schimbat;
c) administrarea schimbărilor actuale ale bugetului când şi dacă acestea intervin.

15
 Eligibilitatea costurilor
Costurile unui proiect pot fi: costuri eligibile şi neeligibile.
Pentru a fi considerate eligibile, costurile incluse într-un proiect trebuie:
 să fie necesare si suficiente pentru derularea proiectului;
 să se regasească în lista de cheltuieli eligibile specifice programului ales;
 să respecte principiile unui management financiar solid, realist, bazat pe eficienta;
 să fie ocazionate de derularea activitatilor incluse in proiect;
 să fie efectuate doar în perioada de timp in care este valabil contractul de
finantare;
 să fie efectiv realizate (înregistrate în contabilitate, identificabile, verificabile
etc.).
Principalele cheltuieli eligibile se pot clasifica astfel:
A. Cheltuieli directe:
- cheltuieli de personal (salarii si cheltuieli salariale aferente personalului din lista
proiectului);
- cheltuieli de deplasare: transport, cazare, diurna;
- cheltuieli necesare derularii activitatilor incluse in proiect: consumabile,
echipamente, cheltuieli de subcontractare, costuri specializate, cerute de programul
considerat;
- alte costuri, care nu se regasesc in lista de costuri eligibile specificate de programul
considerat, dar fara de care proiectul nu poate fi dus la bun sfarsit
- o suma de rezervă pentru “cheltuieli neprevazute”, care se deblocheaza doar cu
acordul scris prealabil al Autoritatii Contractante.
B. Cheltuieli indirecte: cheltuieli de regie (chirii; utilitati; telefon, posta etc.).

Costuri neeligibile
Tipurile de costuri neeligibile sunt:
- costuri pentru acoperirea unor pierderi sau datorii, dobanzi la credite anterioare;
- achiziţionarea de bunuri/servicii fara legatura cu obiectul si activitatile proiectului,
nementionate în propunerea de proiect;
- achiziţionarea de bunuri in sistemul second – hand;
- acoperirea diferentelor de schimb valutar;
- TVA, atunci cand poate fi recuperata;
- costuri legate de proiect, facute inainte sau dupa perioada de validitate a contractului
de finantare;
- costuri legate de alte activitati curente ale organizatiei promotoare, sau de actiuni
precum: sponsorizari, contribuţii în natură la alte proiecte, etc.

Observaţii pentru controlul bugetului

- efortul managerului de proiect trebuie sa fie in permanenta focalizat catre minimizarea
abaterilor dintre valorile realizate si cele planificate.
- rareori cheltuielile se fac intr-un regim constant pe durata proiectului. Urmărirea
costurilor trebuie făcută în raport cu perioada pe care se face analiza.
- O cheltuiala se poate înregistra la recepţia facturii sau la momentul efectuării plăţii, in
funcţie de procedurile financiare ale organizaţiei.

Tehnici pentru corectarea bugetelor

 Ore suplimentare;

16
  Inlocuirea resurselor umane ;
 Eliminarea sau înlocuirea costurilor nelegate de manoperă;
 Toleranta nula la schimbarile sferei de cuprindere;
 Utilizarea rezervelor bugetare (daca exista);
 Reducerea sferei de cuprindere.

Factori determinanţi pentru identificarea corectă a costurilor proiectelor

- defalcarea sarcinilor pe pachete de lucrări uşor gestionabile;
- divizarea bugetelor de costuri astfel încât fiecărui pachet de sarcini să-i corespundă un
procent stabilit din bugetul total;
- existenţa unui sistem de contabilitate a costurilor care să ofere operativ informaţii în legătură
cu evoluţia costurilor pe activităţi;
- folosirea unei metode care să permită compararea cheltuielilor efective cu cele planificate;
- existenţa unui sistem de management al calităţii care să asigure calitatea fiecărei activităţi
de prima dată;
- tratarea şi controlul corespunzător al abaterilor faţă de clauzele contractuale şi informarea
operativă a beneficiarului în legătură cu creşterile justificate de preţ;
- achitarea la termene a facturilor către furnizori şi subcontractanţi pentru a nu spori
cheltuielile prin penalizări;
- întocmirea operativă a rapoartelor asupra evoluţiei costurilor în consens cu desfăşurarea
lucrărilor, care să fie înaintate conducerii pentru a evidenţia potenţialele nerespectări ale
calendarului de lucru sau ale bugetului.

MANAGEMENTUL COSTURILOR IN PROIECTE

Managementul Costul de proiect include ansamblul proceselor generate de

planificarea, estimarea bugetului precum şi controlul costurilor, astfel încât proiectul
poate fi finalizat în cadrul bugetului aprobat.
Cf. PMBook 2004, aceasta implica 3 activităţi distincte:
I. Estimarea costurilor: dezvoltarea şi aproximarea costurilor asociate resurselor
necesare pentru a finaliza activităţile din proiect.
II. Bugetarea costurilor - agregarea costurilor estimate ale activităţilor individuale sau
de grup pentru a stabili un cost de bază.
III. Controlul Costurilor – identificarea şi influenţarea factorilor care creează diferenţe
de cost şi controlul modificărilor la bugetul proiectului proiectului.

Particularităţile managementului costurilor

- Toate cele 3 procese interacţionează cu ele precum şi cu alte procese din domenii de
cunoştinţe adiacente (man. timpului, man. calităţii etc.)
- Fiecare proces poate implica la efort una sau mai multe persoane sau grupuri de
persoane pe baza nevoilor proiectului.
- Fiecare proces se produce cel puţin o dată la un proiect şi are loc într-una sau mai
multe faze ale acestuia;
- Chiar dacă procesele sunt considerate ca elemente separate cu interfeţele bine definite,
în practică, ele se pot suprapune şi pot interacţioneze într-un mod specific;
- Ciclul de viaţă al costurilor proiectului;
- Ciclului de viaţă a costurilor poate îmbunătăţi procesul decizional şi sunt folosite
pentru a reduce costurile şi timpul de execuţie şi pentru a îmbunătăţi calitatea şi performanţa
proiectului.

17
- Managementul costul proiectului reprezintă şi o formă de răspuns la cerinţele de
informare ale părţilor interesate de proiect.
Planul de management al costurilor
- nivelul de precizie asociat fiecărui proces component al managementului costurilor.
- unităţile de măsură.
- praguri de control: praguri valorice pentru costuri sau alţi indicatori la momentele
desemnate de timp pe durata a proiectului;
- formatele de raportare.
- descrierea proceselor, modul în care acestea au fost documentate din punct de vedere
financiar.

Procesele specifice managementului costurilor în proiecte

18
 Diagrama procesului de management al costurilor

A. Estimarea costurilor
- Implică o dezvoltare aproximativă a costurilor de resurse necesare pentru a finaliza
programul activităţi al proiectului.
- Trebuie să includă o analiză comparativă de costuri potenţiale;
- Estimările de costuri sunt exprimate în unităţi monetare;
- Precizia de o estimare a proiectului va creşte pe măsură ce proiectul avansează, prin
intermediul ciclului de viaţă;
- Se vor avea în vedere următoarele categorii: munca, materiale, echipamente, servicii,
facilităţi, precum şi categorii speciale, cum ar fi o acoperirea inflaţiei sau costuri de urgenţă.
Intrări pentru estimarea costurilor
1. Factorii din mediul organizaţiei:
- Condiţiile de piaţă;
- Baze de date comerciale;
2. Evaluări interne ale organizaţiei:
- Politica de estimare a costurilor;
- Şabloane de estimare a costurilor;
- Informaţii istorice;

19
- Fisiere de la proiecte anterioare;
- Cunostinţe ale echipei de proiect;
- Lecţii învăţate din proiecte anterioare;
3. Declaraţia scopului proiectului
4. Structura detaliată a activităţilor
5. Planul de management al proiectului.
- planificarea în timp a proiectului;
- planul de management al echipei de conducere
6. Registrul riscurilor

Estimarea costurilor: tehnici şi instrumente

1. Estimarea analogică
2. Determinarea tarifelor pentru fiecare resursă (tarife unitare pe fiecare categorie de
resurse);
3. Estimare de jos in sus (Bottom-up Estimating): presupune estimarea costurilor pe
pachete de lucrări individuale sau activităţi de la cu cel mai scăzut nivel de detaliu (costul şi
precizia de estimare este determinată de dimensiunea şi complexitatea activităţii sau
pachetului de lucru);
4. Estimare parametrică
5. Software de managementul proiectelor
6. Analiza rezervelor (rezervele de urgenţă sunt costuri estimate a fi folosite de către
managerul de proiect pentru a face faţă unor evenimente anticipate);

Estimarea costurilor: ieşiri.

1. Estimarea costurilor activităţilor: evaluare cantitativă a costurilor probabile ale
resurselor necesare pentru finalizarea activităţilor din proiect.
2. Detalii suport pentru estimarea costurilor activităţilor (descrierea domeniului de
lucru al activităţii sau proiectului, documentaţia de bază pentru estimare, documentaţia pentru
modul de consum a resurselor, prezentarea constrângerilor, nivelul de abatere
3. Schimbările solicitate la nivelul resurselor şi modului de consum.
4. Actualizarea planului de management al costurilor.

B. Bugetarea costurilor
- implică agregarea costurilor estimate ale activităţilor individuale sau pachetelor de
lucru pentru a stabili o costului de referinţă total, util în evaluarea performanţei proiectului.
- scopul proiectului trebuie să fie reflectat integral în bugetul proiectului;
- estimările de cost privind planul de activităţi sau pachetele de lucru sunt elaborate
anterior şi constituie puncte de fundamentare a bugetului;

Intrări
- descrierea scopului proiectului: limitările impuse cheltuielilor de fonduri de proiect
sunt prezentate în ghidul proiectului sau în contract;
- Structura detaliată a activităţilor;
- dicţionarul activităţilor derulate în organizaţie;
- estimările privind costul activităţilor;
- detaliile suport pentru estimarea costului activităţilor;
- planificarea proiectului;
- calendarul necesarului şi disponibilităţii resurselor;
- contractul proiectului;
- planul de management al costurilor.

20
 Instrumente şi tehnici
a. Agregarea costurilor: estimările costurilor activităţilor programate sunt agregate pe
pachete de lucru. Pachetele de lucru sunt apoi agregate la nivele superioare, până la nivelul
întregului proiect;
b. Analiza rezervelor: stabileşte rezervele de urgenţă, (managementul rezervelor),
care sunt alocate pentru modificări potenţial necesare dar neplanificate. Utilizarea rezervelor
de urgenţă este posibilă doar cu aprobarea excepţională a finanţatorului; rezervele de urgenţă
nu sunt o parte din costul proiectului de referinţă, dar sunt incluse în bugetul pentru proiect.
c. Estimarea parametrică: condiţii: informaţia istorica utilizată în model este corectă;
parametrii utilizaţi în model sunt cuantificabili şi posibil de verificat; modelul utilizat este
scalabil, valabil şi pentru proiecte mari şi pentru proiecte mici;
d. Renegocierea limitelor impuse fondurilor

Ieşiri
- Costul de referinţă: acesta reprezintă o planificare pe faze a bugetului utilizată
pentru monitorizarea, controlul performanţei costurilor în cazul proiectelor; Se obţine prin
însumarea costurilor estimate în funcţie de perioada în care acestea sunt planificate.
- Cerinţele de finanţare ale proiectului: finanţarea, cerinţele totale şi periodice
(anuale sau trimestriale) sunt derivate din costul de referinţă si pot fi stabilite să fie depăşite
cu o marjă, pentru a permite fie un început mai rapid, fie un progres mai avansat care
cauzează costuri suplimentare.
- Actualizarea planului de management al costurilor;
- Lista schimbărilor necesare: acestea pot afecta planul de costuri al proiectului sau
alte componente ale proiectului: planul de activităţi, matricea cadru logic.

C. Controlul costurilor
Include activităţi precum:
- Influenţează factorii care determină schimbări ale costurilor de referinţă;
- Asigură garantarea faptului că schimbările sunt acceptate;
- Asigurarea faptului că extinderile de costuri nu depăşesc potenţialul de finanţare
autorizat periodic şi total al proiectului;
- Monitorizarea performanţei de cost pentru a detecta şi înţelege diferenţele faţă de
costul de referinţă;
- Prevenirea unor modificări incorecte, inadecvate, sau neaprobate de a fi incluse în
costul raportat sau acoperit dintr-o rezervă de buget;
- Menţinerea depăşirilor acceptate de costuri în limite acceptabile.

Intrări
- costul de referinţă;
- cerinţele de finanţare ale proiectului;
- rapoartele de performanţă;
- informaţiile referitoare la performanţele pachetelor de lucru (rezultatele care au fost
terminate, precum şi cele care nu sunt finalizate, costurile autorizate şi cele neautorizate);
- schimbările necesare aprobate;
- planul de management al costurilor.

Tehnici şi instrumente
- Sistemul de control al costurilor schimbărilor, defineşte procedurile prin care costul de
referinţă poate fi schimbat;

21
- analiza de măsurare a performanţei este de ajutor pentru a masura amploarea oricărei
variaţii care vor avea loc în mod invariabil.
- prognozele: includ estimări sau predicţii ale viitorului proiectului, pe baza
informaţiilor şi cunoştinţelor disponibile în momentul prezent.
- Revizuirea indicatorilor de performanţă.

Ieşiri
- actualizarea estimărilor de costuri;
- actualizarea costului de referinţă;
- evaluarea performanţei prin indicatori;
- prognozele complete;
- schimbările necesare;
- acţiuni corective recomandate;
- finalizarea planului de management al costurilor.

Indicatori utilizaţi in evaluarea costului proiectelor

 Costul bugetat al volumului de muncă programat (CBMP). Fiecare dintre activităţile
din cadrul proiectului are propriul său cost şi propriul program estimat. CBMP reprezintă
bugetul cumulativ.
 Costul real al volumului de muncă executat (CRME). Pe măsură ce proiectul
avansează, costul real se acumulează. Acest cost real cumulativ este trasat de-a lungul
aceleiaşi axe a timpului.
 Costul bugetat al volumului de muncă executat (CBME- valoare adăugată). Raportare
la diagrama cumulativă a valorii volumului de muncă efectiv finalizat
 Bugetul în faza finală (BAC). BAC este punctul care reprezintă bugetul total al
proiectului. Pe diagrama cumulativă, acesta va fi ultimul punct de pe curba CBMP. CBMP nu
poate fi mai mare decât BAC.
 Variaţia costului (CV).
CV = CBME – CRME
Aceasta este diferenţa dintre activitatea efectiv finalizată şi costul asociat
realizării volumului de muncă. O variaţie pozitivă înseamnă că situaţia este bună, iar o
variaţie negativă arată (înseamnă) că situaţia nu este bună.
 Variaţia programului (VP).
VP = CBME – CBMP
Aceasta este diferenţa dintre volumul de muncă efectiv finalizat şi cel care era
preconizat a fi finalizat la momentul respectiv de timp. O variaţie pozitivă înseamnă o situaţie
bună, iar o variaţie negativă invers.
 Indicele performanţei costului (CPI).
CPI = CBME / CRME
 Indicele de performanţă a programului (SPI).
SPI = CBME / CBMP
Estimare la finalizare (EAC): EAC = BAC / CPI
EAC este o estimare a costului proiectului la terminarea proiectului.
Se spune că dacă proiectul se continuă de-a lungul nivelului său actual al performanţei
privind costul, EAC va deveni costul final al proiectului.

22
AUTOFINANŢAREA PROIECTELOR DE INVESTIŢII

Surse de finanţare pe tipuri de firme

Tipuri deResurse Împrum Accesare fonduri Programe Participaţii Alte surse

firme proprii bancare publice ale U.E. Fonduri Investiţii

Micro 78,2 47,8 0,8 3,7 0,7 -

Mici 81,1 50,9 1,6 8,1 1,0 0,5

Mijlocii 82,7 49,7 3,5 6,2 1,6 1,93

Aspecte generale legate de conceptul de finanţare

- rata înaltă de mortalitate a IMM-urilor este legată şi de evaluarea nerealistă a
nevoilor de finanţare precum şi finanţarea propriu-zisă insuficientă a activităţii pe elemente de
prioritate.
- între cele două surse majore de finanţare (proprii şi atrase) trebuie să existe un
echilibru judicios, lipsa acestuia generând riscuri mari pentru acţiunari, creditori, clienţi,
funizori şi chiar pentru autorităţi publice.
- managementul financiar la nivel de organizaţie presupune existenţa permanentă a
unor fluxuri financiare, pozitive şi negative, organizate şi programate conform intereselor
organizaţiei pentru satisfacerea obiectului de activitate în condiţii de rentabilitate şi eficienţă.

Clasificarea surselor de finanţare

a. în funcţie de originea surselor de fonduri:
- surse proprii(exploatarea capitalului propriu, autofinanţare);
- surse atrase (credite, subvenţii, colaborări etc.);
b. în funcţie de participarea la modificarea capitalului:
- creşterea capitalului;
- împrumuturi şi credite;
- autofinanţări în cadrul aceluiaşi exerciţiu;
- subvenţii şi subscripţii publice;
- credite de asociere.
c. în funcţie de temporalitatea lor:
- surse de finanţare pe termen lung;
- surse de finanţare pe termen mediu;
- surse de finanţare pe termen scurt.

PROVENIENŢA ŞI UTILIZAREA SURSELOR DE FINANŢARE

23
 SURSE DE FINANŢARE

Pe termen scurt: Pe termen lung:

-credite bancare; - capital social;
- creditori diversi. - profit nedistribuit;
- rezerve; - împrumuturi.

Utilizarea fondurilor

ACTIVE FIXE: ACTIVE CIRCULANTE:

- terenuri,clădiri; - disponibilităţi;
- echipamente. - stocuri, decontări etc.

Costuri cu amortizarea

Costuri cu mărfurile Vânzări

PROFIT

Impozite Dividende Profit nedistribuit

FINANŢAREA DIN SURSE PROPRII

Este dependentă de capacitatea de organizaţiei de a aduce un profit mai mare, din

care o parte se reţine pentru investiţii necesare ciclului de exploatare şi pentru sporirea
capitalului fix.
Este rezultanta unor activităţi complexe precum producţia, comerţul, distribuţia,
financiară etc.
Categorii de surse de finanţare:
- capitalul iniţial al întreprinderii;
- fondul de amortizare;
- partea nedistribuită a profitului organizaţiei;
- completarea capitalului iniţial cu noi participări de capital (aport de capital al
acţionarilor).

24
Autofinanţarea
Presupune ca organizaţia să îşi asigure dezvoltarea cu forţe proprii, folosind ca sursă
principală o parte din profitul obţinut, fondul de amortizare şi creşterea activelor circulante.
Avantaje:
- autonomia financiară asigurată permite independenţa în gestionare faţă de
organismele financiare şi de credit;
- constituie un mijloc sigur de finanţare, o sursă independentă şi stabilă;
- asigură întreprinderii un mare grad de libertate privind dezvoltarea investiţiilor, cu
condiţia realizării unor investiţii utile, profitabile;
- permite frânarea îndatorării şi implicit reducerea cheltuielilor financiare;
- permite măsurarea randamentului capitalurilor proprii, respectiv a rentabilitatii
financiare (autofinantarea neta / capitalul propriu);
- reprezintă factorul hotărâtor în asigurarea accesului pe piaţa de capital şi
atragerea de noi capitaluri din afara întreprinderii.

Dimensiunea autofinanţării
a) Autofinantarea de mentinere: se refera la acele sume puse in asteptare urmand
ca din ele sa fie efectuate in viitor cheltuieli prin care se va pastra nivelul atins al
patrimoniului net. Ponderea principală în acest caz o detin amortizarile normale care
corespund pierderii reale de evaluare a imobilizarilor, alaturi de amortizarile cu caracter
special si de provizioane, in special cele constituite pentru acoperirea cresterilor de preturi.
b) Autofinantarea neta este constituita ca parte a autofinantarii brute care
depaseste necesarul cerut de refacere a capitalurilor imobilizate si uzate integral si care
au ca efect o crestere a patrimoniului si o crestere a avutiei actionarilor. Autofinantarea neta se
constituie in principal din profitul constituit pentru rezerve, adica din acele beneficii care
raman dupa deducerea impozitului, a dividendelor, a stimulentelor salariale.
CASH-FLOW-ul reprezinta o autofinantare bruta inainte de repartizarea
profitului pe destinaţiile mentionate.

Teorii cu privire la autofinanţare

Există 3 teorii distincte cu privire la autofinanţare:
a. Teoria reziduală: dividendele sunt elemente reziduale în procesul investiţional.
Rata de randament scontat a investiţiilor este superioară costului marginal al capitalului
necesar investiţiilor.
Etapele specifice:
- determinarea necesarului de capital pentru investiţii;
- determinarea volumului de capital provenit din capitalul propriu (Cp) în totalul fondurilor
cerute (Ct);
- determinarea profitului nedistribuit (Pnd) ce poate contribui la capitalul propriu;
- dacă profiturile nedistribuite sunt insuficiente, se estimează volumul acţiunilor noi ce
trebuie emise (Ae);
- dacă profiturile sunt mai mari decât necesarul pentru creşterea capitalului propriu, diferenţa
se distribuie sub forma de dividende (D=Pnd – Cp)
b. Teoria de indiferenţă: investitorii sunt indiferenţi faţă de politica de dividende a
organizaţiei. Ipoteza acestei teorii este legată de faptul că în cazul în care firma nu plăteşte
dividende, aceasta presupune creşterea valorii acţiunilor cu valoarea profiturilor nedistribuite.
c. Teoria “vrabiei din mână”: specifică acţionarilor care nu sunt indiferenţi faţă de
sumele primite sub forma de dividende. Investitorii sunt mai puţin siguri de câştigurile de
capital ce urmează a fi generate de profiturile acumulate reinvestite, decât pentru plata
dividendelor.

25
 Observaţii!
O1. Deşi este politică financiară cea mai dorită nu este benefic să se exagereze,
deoarece conduce la o ruptură de piaţa financiară şi la o mobilitate mai mică a
capitalului.
O2. Este obligatoriu de efectuat o comparaţie între costul capitalului propriu şi
costul capitalului împrumutat.
O3. Există numeroase cazuri în care costul capitalului propriu este mai ridicat
decât de cel al capitalului împrumutat.

Exploatarea capitalului: creşterea de capital se realizează prin fonduri proprii aduse

din afara organizaţiei de către acţionarii acesteia.

Se realizează de obicei în cazul unor proiecte majore de dezvoltare.

Presupun operaţiuni financiare, după cum urmează:
a. Creşterea capitalului în numerar = emisiuni noi de acţiuni subscrise în numerar,
ce generează lichidităţi suplimentare. Pot fi propuse de acţionarii organizaţiei sau pot fi
emisiuni publice ceea ce conduce la îmbunatăţirea lichidităţii şi a fondului de rulment.
b. Creşterea capitalului ca urmare a operaţiunilor de fuziune, absorbţie: se emit
acţiuni în contrapartidă înscrierii în activul bilanţier a bunurilor aduse. (aportul în natură).
Consecinţă: capitalul permanent şi imobilizările cresc în acelaşi timp, însă fondul de rulment
rămâne constant, ceea ce determină o creştere a necesarului de finanţare pe termen lung.
c. Creşterea capitalului prin conversia datoriilor: dacă organizaţia înregistrează
greutăţi, creditorii pot să accepte convertirea creanţelor în acţiuni, fapt ce nu aduce lichidităţi
suplimentare, dar modifică structura financiară a întreprinderii.
d. Creşterea capitalului prin încorporarea de rezerve: presupune transferul contabil
al postului de rezerve în postul de capital. Tehnic aceasta presupune creşterea valorii nominale
a vechilor acţiuni sau prin emisiuni de noi acţiuni, de aceeaşi categorie şi valoare cu cele
existente.

Concluzii:
1. Creşterea capitalului intervine atunci autofinanţarea nu este suficientă sau când
gradul de îndatorare al organizaţiei este prea mare.
2. Reuşita creşterii de capital este dependentă de conjunctura favorabila a pieţei. În
perioadele de creştere bursieră, creşterile de capital sunt numeroase, în timp de în perioadele
de conjunctură defavorabilă se înregistrează o reducere a emisiunilor de acţiuni.
3. Decizia de majorare a capitalului poate să fie luată ca urmare a existenţei
pericolului de modificare a structurii puterii în cadrul întreprinderii.
4. Costul capitalului propriu reprezintă rata de randament minim a capitalului
obţinută de investitor, în măsură să garanteze acţionarilor un câştig comparabil celui pe care
l-ar putea obţine pe piaţă, în aceeaşi clasă de risc.

Decizia de utilizare a finanţării interne

Deşi finanţarea din fonduri proprii pare cea mai ieftină, există restricţii legate de apariţia
unor implicaţii legate de:
- imobilizarea sumelor necesare investiţiei;
- reducerea lichidităţii societăţii;
- importanţa plasării acestor sume în alte activităţi, poate cu o rată a profitului mai
mare.

26
 - mărimea autofinanţării degajată de o întreprindere joacă un puternic rol de semnalizare
a performanţelor acesteia. Ea indică potenţialilor investitori ai întreprinderii dacă aceasta este
capabilă să utilizeze eficient capitalurile încredinţate şi să le asigure o remunerare
atrăgătoare.
- pentru creditori mărimea absolută şi relativă a autofinanţării certifică nivelul
capacităţii de rambursare precum şi nivelul riscului de neplată.

Determinarea capacităţii de autofinanţare

Finanţarea internă se reflectă prin intermediul capacităţii de autofinanţare.
Metode de determinare:
a1. Metoda soldurilor intermediare de gestiune.
Punctul de plecare al metodei este valoarea adăugată (VA), în raport cu care:
- se scade valoarea impozitelor, taxelor şi vărsămintelor (ITV), precum şi valoarea
cheltuielilor salariale (S);
- se corectează rezultatul cu categoria alte venituri (Av), şi respectiv alte cheltuieli (-Ac),
respectiv diverse, financiare şi excepţionale;
- se scade partea de profit repartizată salariaţilor (Psp);
- se scade impozitul pe profit (Ip);
Relaţia de calcul:
CAF = VA – ITV – S + Av - Ac- Psp - Ip
EBE = VA – ITV - S
CAF = EBE + A(v-c) – Psp – Ip.

a.2. Metoda contului de rezultate.

Punctul de plecare al metodei este valoarea cifrei de afaceri (CA), în raport cu care:
- se scad cheltuielile variabile Cv, cheltuielile generale Cg, amortizarea A, obţinându-se
rezultatul brut (Pb);
- se scade impozitul pe profit Ip şi se obţine profitul net Pn;
- se adaugă amortizarea (A).
Relaţia de calcul:
CAF = CA – Cv – Cg – A – Ip + A
CA - (Cv + Cg - A) = Pb
CAF = Pb – Ip + A.

1. FINANŢAREA DIN ÎMPRUMUTURI

Deşi apare ca fiind una dintre sursele cele mai scumpe, aproape toate organizaţiile
apelează la acest tip de finanţare.
Utilizarea acestei surse este condiţionată de o serie de restricţii legate de:
- situaţia anterioară a firmei;
- contextul de pe piaţa financiară şi interesul instituţiilor specializate;
- respectarea unor criterii de eligibilitate legate de natura organizaţiei, domeniul de
activitatea şi destinaţia cheltuielilor programate a se efectua.
Din perspectivă temporală, împrumuturile pot fi:
- împrumuturi pe termen scurt (pînă la 1 an de zile), peste 50% din total;
- împrumuturi pe termen mediu (între 2 şi 7 ani);
- împrumuturi pe termen lung (peste 7 ani).

27
 A. Împrumutul obligatar: reprezintă un contract de credit pentru procurarea resurselor
financiare necesare cu respectarea unor obligaţii de plăţi stricte, accesibil doar S.A. sau
societăţi de stat.
Obligatiunile = titluri de valoare, negociabile, ce reprezintă un drept de creanţă asupra
capitalurilor împrumutate unei societati. De obicei, aceste imprumuturi au un cost de
procurare mai mic decat subscrierile la capitalul social si nu afecteaza dreptul de proprietate al
actionarilor.
Împrumuturile obligatare sunt instituite pe termen lung.
Elemente specifice:
- valoarea totală a împrumutului; numărul de obligaţiuni emise, valoarea nominală,
durata împrumutului, modul de rambursare, mărimea dobânzii sub formă de rată şi sub formă
absolută, preţul de emisiune şi preţul de rambursare.
- preţul de emisiune (sumă plătită de cel care subscrie) se stabileşte indirect; pot fi
emisiuni la paritate (valoare nominală egală cu preţ de emisiune, VN = PE) sau subparitate
(PE<VN) sau supraparitate (PE > VN);
- preţul de rambursare = suma pe care o plăteşte emitentul creditorului la scadenţă,
diferenţa dintre preţul de rambursare şi valoarea nominală reprezintă prima de rambursare
(profitul creditorului).
Condiţii de emitere:
- S.A. trebuie să aibă cel puţin 2 ani de experienţă şi cel puţin două bilanţuri legal
aprobate;
- să asigure garanţii obligatarilor;
- obligaţiunile emise de autorităţi publice se asigură cu garanţii de stat.

Rambursarea se poate face in mai multe modalitati:

 prin anuitati constante(rambursarea se face prin transe egale de imprumut);
 prin anuitati variabile (pentru a avea anuitati constante este necesar ca rambursările
împrumutului să varieze crescător şi compensator cu variatia descrescatoare a dobanzii);
 integral la scadenta (dobanda calculandu-se de fiecare data cand se plateste la toata
valoarea imprumutului).
 prin vanzare la Bursa de Valori (este preferată pentru societatea imprumutată atunci
când cursul bursier al oligatiunilor este inferior valorii de rambursat).

Avantajele acestui tip de credit sunt legate de:

- remuneraţia se deduce de profitul impozabil, ceea ce creşte gradul de accesibilitate.
- garantează un venit fix din dobânzi, spre deosebire de acţiuni a căror deţinere generează
venituri variabile;
- pentru emitent, acesta suportă costuri administrative mai reduse, o parte din cheltuieli sunt
realocate împrumutaţilor.
- protejează capitalul de încredere al organizaţiei faţă de public şi parteneri de afaceri.

Riscurile asumate de proprietarul unei obligaţiuni sunt mai mici decât cele ale
proprietarului de acţiuni, în caz de lichidare, creditorii au prioritate în faţa acţionarilor.

B. Finanţarea prin intermediul creditelor

În ultimii 8 ani peste 50% din IMM-uri au apelat la un credit bancar pentru finanţarea
afacerilor, creşterea cea mai mare fiind la firmele foarte mici, cu cifra de afaceri sub 1,5 mil.
euro.

Domeniile care accesează cel mai adesea credite sunt:

28
 - Locul I: domeniul retail;
- Locul II: domeniul construcţiilor;
- Locul III: domeniul serviciilor.
Caracteristici:
 cel care dă cu împrumut suma de bani (banca sau instituţia de finanţare) îşi menţine
dreptul de proprietate asupra sumelor împrumutate, însă îşi pierde dreptul de folosinţă, care se
transferă solicitantului de credit;
 creditul este acordat pe o perioadă de timp determinată, stabilită încă de la momentul
acordării acestuia şi denumită (scadenţă sau termen de rambursare);
 creditul trebuie rambursat instituţiei finanţatoare în baza unei metodologii stabilită în
contractul de creditare (lunar, anual, cu rate egale, crescătoare sau descrescătoare);
 solicitantul creditului trebuie să plătească celui de la care a împrumutat o dobândă
(preţul pentru faptul că utilizează suma de bani respectivă).
 suplimentar solicitantul creditului plăteşte şi anumite comisioane pentru operaţiuni:
transfer, gestiune etc.
 creditele se acordă pe bază de garanţii ferme prezentate de debitor.

Creditul bancar = credit acordat sunt sub formă de lichidităţi sau disponibilităţi în
cont pentru finanţarea sau cofinanţarea unor proiecte.
Tehnic un credit pentru finanţarea unui proiect poate fi sub forma: avans într-un cont
curent pe care solicitantul îl utilizează atunci când necesarul depăşeşte disponibilităţile
proprii, linia de credit sau credite cu destinaţie specială, adică au o anumită destinaţie în
cadrul unui proiect, care nu poate fi schimbată.
Elemente de relevanţă pentru acordare:
- domeniul de activitate;
- dimensiunea activităţii;
- tipul de proiect, durata de viaţă;
- capacitatea de a genera efecte pozitive etc.
Creditul comercial se acordă pentru întreprinzători la vânzarea mărfurilor sub forma
amânării plăţii (este mai puţin utilizat în cadrul finanţării proiectelor, se utilizează mai mult în
faza de implementare şi funcţionare).
Avantajele sunt pentru:
- furnizorul îşi vinde marfa, fără să aştepte momentul în care cumpărătorul va dispune
de bani în acest mod economisind cheltuielile de depozitare, conservare, pază etc.
- clientul : nu este obligat să împrumute sume de bani pentru a-şi plăti necesarul de
produse sau servicii, sume care ar implica anumite costuri (dobânzi, comisioane etc.) şi timp.
Credit în descoperit de cont/Overdraft: sunt disponibile numai prin conturile curente
ale clientului si implicã posibilitatea retragerii de cãtre client a unei sume mai mari decât cea
de care dispune. Dobânda se percepe la soldul debitor rãmas de platã si în mod normal, se
calculeazã zilnic.
Credite pentru investiţii.
a. organizaţii eligibile
- să fie constituite conform legii si sa desfasoare activitati legale potrivit statutului său
de functionare sau a actului de constituire;
- să nu se afle, la momentul solicitarii, in litigiu cu alta banca sau institutie a statului,
pentru neindeplinirea unor obligatii contractuale sau de alta natura, anterioare acestei
solicitari;
- să figureze in evidentele Centralei Riscurilor Bancare cu serviciul datoriei A. in
cazul in care figureaza cu serviciul datoriei B sau C, sumele trebuie sa fie mai mici de o
anumita valoare;

29
 - să nu figureze in Centrala Incidentelor de Plati cu interdictie de emitere de cecuri, in
ultimele 12 luni.
b. destinaţia creditului
- finantarea investiţiilor - achiziţionare echipamente, mobilier, autovehicule,
cumparare de spatii pentru desfasurarea activitatii, modernizare/amenajare de sedii,
cumparare de terenuri, etc.
- refinantarea unor credite de investitii contractate la alte societati de finantare.
Sunt necesare garanţii pentru acoperirea creditului, iar creditul nu poate acoperi mai
mult de 85% din valoarea investiţiei.

Creditul de consum este creditul folosit la vânzarea cu plata în rate a unor bunuri de
valori mari şi folosinţă îndelungată sau prestarea unor servicii.

Creditul ipotecar este creditul contractat pentru achiziţia sau constituirea de

proprietăţi imobiliare (case, sedii etc.) fiind garantat cu aceste proprietăţi. Acesta, de obicei
este acordat pe termen lung (peste 5 ani).

Credit ipotecar
- tip de credit acordat de instituţii financiare autorizate, destinat să finanţeze
construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinatie
locativa, industriala sau comercială.
- un credit ipotecar este prin definitie un credit garantat cu proprietatea cumpărată; (în
caz de neplată a ratelor banca are dreptul de a lichida garanţia ipotecară).
- pentru a evita situaţiile accidentale se încheie o asigurare care să acopere toate
riscurile majore cum sunt: deces, boala, somaj, accidente, etc.
- scopul bancii este acela de a-şi încasa regulat platile aferente creditului ipotecar si nu
de a prelua proprietati pe care ulterior să le vândă;
- creditul ipotecar este una din formele de creditare cu cel mai scazut nivel al dobânzii
datorita riscului mic pe care îl implică.

Avantajele acestui sistem de finanţare:

 timp scurt de acces la resursele financiare necesare;
 accesibil în orice moment, în funcţie de rezultatele economice anterioare;
 poate fi obţinut un volum variabil de resurse financiare, funcţie de necesităţi;
 posibilitate de negociere a condiţiilor de rambursare;
 poate fi rambursat anterior perioadei stabilite dacă situaţia economică o permite.
Dezavantaje:
 apariţia unor obligaţii suplimentare (dobândă, garanţii);
 existenţa unor formalităţi obligatorii de îndeplinit;
 încarcă suplimentar costurile organizaţiilor, afectează indicatorii de lichiditate.
 odată accesat un credit sunt limitate ulterior posibilităţile de a obţine şi altele până la
încheierea primului;
 necesitatea existenţei unor garanţii ale organizaţiei solicitante, a căror valoare trebuie
să depăşească valoarea împrumutului.
 finanţarea afacerilor de tip start-up este limitată (activitate desfăşurată sub 1 an de
zile), cauza: aproximativ 50% din afacerile de tip start-up mor în primele 18 luni de activitate
Documente aferente obţinerii unui credit
1. Cerere de credit (furnizată de către instituţia bancară, agenţia de implementare,
banca, ONG-ul care acordă creditul).
2. Documente juridice de constituire a organizaţiei:

30
 - copii după statutului societăţii şi contractul de societate;
- copii după actele judecătoreşti de înfiinţare a societăţii;
- copie a Certificatului de Înmatriculare la Registrul Comerţului;
- copie a Certificatului de Înregistrare Fiscală - Cod fiscal;
- copii după Actele Adiţionale înregistrate la Registrul Comerţului cu
modificările ulterioare datei de înfiinţare;
3. Documente financiare:
- bilanţul contabil anual pentru ultimii 2-3 ani şi, după caz, ultimul bilanţ
semestrial (cu toate anexele);
- balanţele de verificare pe ultimele trei luni, situaţia patrimoniului;
- situaţia bugetului de venituri şi cheltuieli (prognoza contului de profit şi
pierderi);
- situaţii financiare curente ale debitorului şi ale oricărui garant al acestuia.
4. Plan de afaceri.
Funcţie de cerinţele unui anumit creditor, de specificul proiectului, de beneficiarul
acestuia pot fi solicitate o serie de documente suplimentare faţă de cele prezentate anterior.

Finanţarea prin factoring

Factoring-ul =contract comercial de creditare la care participă o societate specializată
(societate bancară sau o instituţie financiară specializată) în încasarea de facturi denumită
factor şi o societate comercială furnizoare de produse sau servicii denumită aderent.
Aderentul urmăreşte să-şi încaseze preţul facturilor înainte de termenul de scandenţă,
iar factorul urmăreşte să obţină un beneficiu, de regulă un anumit procent din facturile pe care
le decontează în avans.În activitatea de factoring ia partea şi beneficiarul (clientul) care va
notificat că trebuie să plătească factura la scadenţă factorului.

Tipuri de contracte:
- factoring tradiţional (old line factoring) - factorul plăteşte facturile in momentul în
care intră în posesia lor;
- factoring la scandenţă (maturity factoring) - factorul plăteşte facturile la momentul
scadenţei lor;
Prin încheierea unui contract de factoring nu se are în vedere o operaţiune izolată ci se
urmăreşte de regulă exclusivitatea pe un anumit segment de clienţi, regiune, sau ţară.
Avantajul aderentului este unul major pentru că acesta nu trebuie să încaseze facturile
de la o multitudine de clienţi, ci le încasează direct de la societatea de factoring. Factorul
acceptă facturile pe riscul său, iar în cazul în care debitorul nu plăteşte acesta nu poate cere
plata de la aderent (cu excepţia cazului în care aderentul nu furnizează către beneficar
serviicile sau mărfurile care fac obiectul facturii). Pentru a-şi asuma riscul neplăţii unei
facturi, factorul trebuie să o accepte mai intâi, altfel spus acesta va lucra doar cu clienţii care-i
agreează şi care prezintă garanţii.

Servicii asociate:

a. Finantarea facturilor. Companiile de Factoring au rol de finantator pentru

activitatea societatii. Compania de Factoring cumpara de la organizaţii facturile cu plata la
termen ce atestă livrări de mărfuri, executări de lucrări si prestari de servicii la intern si/sau la
export si plateste imediat 80% din contravaloarea facturilor cumparate de la acestea. Diferenta
ramasa de 20% va fi platita de Compania de Factoring dupa ce incaseaza contravaloarea
facturilor de la debitorii pentru care au fost emise respectivele facturi.

31
 b. Gestiunea creantelor. Compania de Factoring va asigura gestiunea creantelor care
va cuprinde administrarea creantelor precum si colectarea acestora la scadenta. Prin
administrarea creantelor se înţelege urmarirea acestora pentru fiecare debitor in parte si
realizarea unor situatii privind debitorii, facturile incasate pentru fiecare debitor in parte,
modul de stingere al creantelor, etc.
c. Protectie impotriva riscului de neplata. Compania de Factoring asigura protectia
contra riscului de neplata pana la 80% din contravaloarea facturilor la intern si pana la 100%
din contravaloarea facturilor de export.
d. Monitorizare plati debitori. Se oferă informatii despre istoricul de plata al
clientilor precum si despre modul in care acestia achita sau nu la termen creantele provinite
din facturile finantate.

Finanţarea proiectelor prin credite de tip start-up (Credite start-up = credite ptr.
idei de afaceri)
Elemente de relevanţă pentru acordare:
- verificarea riguroasă a administratorului şi a asociaţilor la Birourile de Credit şi
Centrala Riscurilor Bancare;
- analiza detaliată a experienţei profesionale a persoanelor implicate (istoricul acestora
este uneori decisiv pentru credit);
- studiul de fezabilitate trebuie să fie bine fundamentat şi , dacă se poate, elaborat de o
societate specializată;
- întreprinzătorul trebuie să acopere cel puţin 25% din valoarea totală a investiţiei;
- durata de graţie este de aproximativ 6 -12 luni, iar perioada de rambursare variază
între 5 – 8 ani;
- dacă organizaţia poate aduce garanţii, aceasta facilitează accesul la finanţare (sunt
acceptate garanţii imobiliare;
- în general se finanţează afaceri de dimensiuni mici, cu pondere semnificativă a
resurselor umane în procese, prestări servicii etc.

Finanţarea prin credite de tip revolving (revolving = credit cu reinnoire

automată).
Creditul „revolving“ este o linie de imprumut pusa de banca la dispozitia clientului si
pe care acesta o poate „trage“ treptat, oricand doreste, platind in schimb un comision in cazul
neutilizarii ei si o dobanda normala in cazul „tragerii“.
Facilitatea este o linie de credit cu o limită aprobată şi este destinată finanţării unor
tranzacţii specifice de comert. Valabilitatea facilitatii este de max. 364 zile, cu posibilitatea de
reinnoire cu acordul partilor. Se utilizeaza in mod curent in situatiile in care iesirile si
intrarile de numerar sunt previzibile (de exemplu pentru a acoperi perioada dintre momentul
livrarii si momentul incasarii creantelor).
Clientul poate trage sume fixe, pana la o limita de suma si o scadenta agreata, pentru
perioade fixe de timp (1, 3 sau 6 luni), la rate de dobanda fixe. Odata rambursata, suma
respectiva poate fi trasa din nou (facilitate revolving).

Credite de refinanţare
Refinantarea presupune rambursarea unui credit mai vechi si mai costisitor prin
contractarea unui nou imprumut in acest scop.

Motive:
- scăderea accentuată a dobânzilor;
- îmbunătăţirea condiţiilor de creditare la multe dintre banci;

32
- creşterea riscului valutar;
- evoluţia ratei dobânzilor şi a perioadei de creditare;
- schimbarea unui credit in valuta intr-unul in lei, evitandu-se astfel si riscul valutar.
- se utilizează în cazul creditelor imobiliare şi ipotecare;

Etapele unei refinanţări a unui proiect

1. Preaprobare - a creditului care urmeaza a fi refinantat (numai in baza veniturilor
realizate de solicitant; coplatitor si dupa caz familia acestuia).
2. Aprobare - prezentarea documentelor de proprietate a bunurilor imobile ce urmează
a fi aduse în garanţie; evaluarea bunurilor ce vor fi constituite în favoarea băncii de către
societăţile de evaluare agreate de banca; aprobarea creditului de refinantare
(imobiliar/ipotecar); semnarea contractului de credit imobiliar/ipotecar.
3. Constituirea unor garantii (ipoteca si polite de asigurare) - semnarea contractului de
garantie (ipoteca) si autentificarea acestuia; incheierea politei de asigurare a bunului adus in
garantie in favoarea bancii, precum si polita de asigurare de viata a imprumutatului.
4. Utilizarea creditului - semnarea de catre client a ordinului de plata pentru
plata/rambursarea creditului bancii finantatoare si, dupa caz, a altor costuri aferente creditului;
incasarea sumei de catre banca finantatoare este conditionata de transmiterea unei confirmari
de emitere a adresei de radiere a ipotecii de rang, al carei beneficiar a fost.

Dobânzi de referinţă pentru credite

EURIBOR – (European Interbank Offered Rate) este un indice de referinta
independent, recunoscut international reprezentând rata dobânzii minime sau de baza
comunicata de Banca Centrala Europeana pentru creditele acordate în euro de catre o banca
de prim rang unei alte banci de prim rang (fixata la ora 11 a.m., ora Bruxelles-ului).
LIBOR (London Interbank Offered Rate) = este cea mai activa rata din lume care
caracterizeaza piata dobanzilor bancare. Ea sa determina in functie de dobanzile pe care
bancile care fac parte din piata financiara londoneza le ofera pentru depozitele la termen ale
clientilor lor. Cursul LIBOR determina evolutia multor altor derivate financiare, printre care
tranzactiile futures pe dobanzi, swap-urile si Eurodolarii. Datorita faptului ca Londra este un
centru financiar international, LIBOR se calculeaza atat pentru lira sterlina, cat si pentru
dolarul american, dolarul canadian, yenul japonez, francul elvetian si alte valute majore pe
piata financiara.
LIBOR se calculeaza la ora 11:00 a fiecarei zile lucratoare de catre Asociatia
Bancherilor Britanici (British Bankers Association). LIBOR este calculate pentru depozite cu
termene variiind intre o zi (overnight) si un an. Pentru perioadele cu variatie continua a
cursului ratelor dobanzilor, LIBOR este fix pentru 24 de ore, iar diferenta intre media ratelor
momentane si LIBOR este foarte mica.
BUBID (BUBID) = Rata medie a dobânzii la depozite pe piata interbancara; (rata
dobanzii acordata de o banca pentru depozitele constituite la ea este mai mica decat BUBID,
banca asigurandu-si un profit din diferenta.
BUBOR = rata dobânzii la care băncile plasează bani pe piaţa interbancară.
Descriptorul 6M semnifică faptul că sumele sunt atrase – plasate la un interval de 6 luni

FINANŢAREA PRIN LEASING A PROIECTELOR:

33
 Leasing = formă de închiriere realizată de societăţi financiare specializate (societăţi
de leasing) a unor bunuri, echipamente, către organizaţii care nu dispun de fonduri proprii ori
nu pot sau nu doresc să recurgă la credite bancare pentru achiziţionarea acestora direct de la
producători sau distribuitori.
Din punct de vedere economic, leasingul este asociat unui împrumut pe termen mediu
şi lung: iniţial se dobândeşte dreptul de utilizare, ulterior acesta se transformă în drept de
proprietate, în schimbul unor plăţi periodice.
Din punct de vedere financiar, leasingul prezintă în raport cu creditele avantaje legate
de supleţe în utilizare, posibilitatea acoperiririi integrale a necesarului de capital, avantaje
fiscale.

A. Schema „clasică“ este aceea în care finanţatorul dispune de resurse financiare

proprii, pe care le antrenează în finanţarea proiectului care va face obiectul contractului de
leasing.
În acest caz, bunul este achiziţionat din
surse financiare proprii, iar in structura ratelor
de leasing va aparea dobanda pe care
beneficiarul ar plăti-o unei bănci, dacă ar
achiziţiona un credit, dobanda ce trebuie sa fie
atractiva pentru acesta.

B. Leasing cu finanţare externă

Societatea de leasing finanţează operaţiunile pe baza unor surse financiare atrase (de
regulă de la bănci). În acest caz, dobânda
percepută de bancă este transferată
beneficiarului în cadrul ratelor de leasing.
Aceasta este schema cea mai întâlnită în
practică, întrucât volumul operaţiunilor de
leasing depăşeşte potenţialul financiar al
societăţilor specializate în operaţiunile de
leasing.

C. Leasing cu levier

Schema este utilizată frecvent în tranzacţiile cu echipamente de mare valoare, în

care societatea de leasing finanţează doar o parte din valoarea bunului, restul fiind
acoperită de diferiţi creditori (societăţi de finanţare) care, contra unei dobânzi, îşi vor
recupera sumele avansate din ratele de leasing
încasate de la beneficiari.
Garanţia rambursării sumelor o reprezintă
garanţiile oferite în cadrul contractului de leasing de
către beneficiari societăţii de leasing. Sunt situaţii în
care furnizorul livrează bunul pe credit, urmând a
recupera contravaloarea lui pe măsura încasării
ratelor de leasing de la beneficiar.
D. Leasing cu credit furnizor

34
 Furnizorul este producătorul bunului şi efectuează operaţiunea de leasing.
Lucrurile în acest caz se simplifică, întrucât nu sunt necesare fonduri pentru achiziţia bunului
de către societatea de leasing, care este aceeaşi cu cea a furnizorului.
E. LEASING CU OPERATOR INTERCALAT.
În practică pot apărea situaţii în care beneficiarul să nu aibă bonitatea solicitată de
finanţator pentru a putea beneficia de facilităţile finanţării în leasing a unui proiect. De
aceea se poate apela la o altă societate comercială care să devină titularul contractului de
leasing şi cu care să se asocieze pentru a derula contractul. În acest caz, contractul de
leasing va fi încheiat de societatea care deţine garanţiile necesare derulării operaţiunii şi se va
stipula posibilitatea subînchirierii sau exploatării în comun cu alte societăţi comerciale a
bunului care face obiectul contractului.

E. Leasing de tip lease - back

Există o schemă de derulare a operaţiunilor de leasing specifică lease-back-ului, în
care intervin doar beneficiarul şi societatea de leasing (finanţatorul). Relaţia dintre aceştia
se reduce la următoarele: beneficiarul trimite scrisoare de intenţie societăţii de leasing în
vederea solicitării unui credit. Societatea de leasing acceptă sau respinge solicitarea
beneficiarului. În cazul acceptului beneficiarul vinde bunurile
aflate în proprietate finanţatorului, care le închiriază în baza
unui contract de leasing. La finele locaţiei bunurile revin în
proprietatea beneficiarului în urma achitării valorii lor
reziduale

Analog cu mecanismul de derulare a lease-back-ului este cel al leasingului acţionar.

Deosebirea apare în faptul că beneficiarul nu vinde bunuri, ci acţiuni ale societăţii unui fond
de investiţii care le va lua în locaţie în schimbul unei chirii stipulate în contractul de locaţie.
Aşadar, în acest caz beneficiarul vinde acţiuni pe care le preia în locaţie urmând a le
răscumpăra la finele perioadei de locaţie.
Tipuri de operatiuni de leasing
Conform legislatiei in vigoare, exista doua tipuri de leasing:
- leasing financiar;
- leasing-ul operational.

a.Leasing financiar reprezinta acea operatiune care îndeplineste una sau mai multe
dintre urmatoarele conditii:
1. riscurile si beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul leasingului
sunt transferate utilizatorului la momentul la care contractul de leasing produce efecte;
2. contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului ce
face obiectul leasingului catre utilizator la momentul expirarii contractului;
3. perioada de leasing depaseste 75% din durata normala de utilizare a bunului ce face
obiectul leasingului.
Leasing operaţional
Contract de leasing operational - orice contract de leasing incheiat intre locator si
locatar, care nu indeplineste conditiile contractului de leasing financiar;

35
 - presupune că utilizatorul finanţării nu se angajează să cumpere bunul (plăteşte
suma stabilită prin contract, iar la final bunurile se reîntorc la compania de leasing);
- avantajul principal este legat de sistemul de amortizare al bunului, care rămâne
în sarcina firmei de leasing, şi nu a clientului (leasing financiar), ceea ce elimină din
structura de cost pe cel cu amortizarea;
- termenele contractuale sunt mai scurte decât durata de folosinţă (ratele nu acoperă
costul bunului, sistemul fiind utilizat pentru birotică sau software, din cauza uzurii morale
rapide;
- în funcţie de tipul de leasing: financiar sau operaţional, rata de leasing este
cheltuială la nivelul amortizării şi al dobânzii (leasing financiar) sau poate fi încadrată
la cheltuieli de exploatare integral (leasing operaţional).

Leasing imobiliar
- reprezintă o alternativă valabilă la creditele bancare pentru locuinţe;
- avantajul il constituie faptul ca in momentul achiziţiei unui imobil solicitantul nu
este obligat sa dea un avans fix, asa cum se cere in cazul creditului ipotecar, (avansul este
negociat cu compania de leasing);
- pentru a dobândi un imobil in sistem de leasing este necesar în primul rând ca
societatea de leasing sa devina proprietara imobilului in speţă, (dobandirea se face prin
incheierea unui act autentic de regula de vanzare cumparare);
- la finalul contractului de leasing, în situatia in care utilizatorul doreşte
transferul de proprietate al imobilului, desi aceasta se realizeaza la valoarea reziduala conform
OG 51/1997, între societatea de leasing şi utilizator trebuie să intervină un nou contract de
vanzare cumparare;
- finanţările unui leasing imobiliar se realizează pe termene mai scurte decât
creditele imobiliare sau ipotecare; (ex. valoarea minimă a unei finanţări este de 1 milion Euro,
iar perioada de finanţare poate ajunge până la 15 ani, în funcţie de obiectul finanţat şi de
valoarea acestuia);
- accesarea unei finantari pentru achizitia unui imobil este mult mai facila prin
modalitatea leasing-ului decat accesarea unui credit bancar.

Etapele leasing-ului imobiliar

- clientul identifica bunul imobiliar dorit (teren si/ sau cladire finalizata);
- clientul alcătuieste documentatia standard;
- societatea de leasing analizează documentaţia;
- societatea de leasing face raportul de evaluare pentru situatia data;
- se trece la negocierea structurii de finantare;
- se semnează simultan un contract de vânzare-cumparare între societatea de leasing si
proprietarul bunului prin care societatea de leasing cumpara la indicatia clientului bunul
imobiliar respectiv si un contract de leasing intre societatea de leasing si clientul utilizator ;
- bunul respectiv este luat in garantie de catre banca finantatoare a societatii de
leasing;
- în baza acestui contract de garantie, societatea de leasing trage banii de la banca si ii
vireaza proprietarului imobilului, alaturi de avansul clientului;
- în acest moment, societatea de leasing devine proprietar, înaintând spre utilizare
clientului bunul imobiliar dorit;
- clientul foloseşte imobilul pe toată perioada de finanţare, având toate drepturile, mai
putin dreptul de dispoziţie (n.r. in cadrul perioadei de leasing se pot efectua chiar si
subinchirieri ale imobilului respectiv cu acordul finantatorului, in functie de necesitatile si
planurile financiare ale utilizatorului) ;

36
 - clientul va plati ratele de leasing pe perioada specificata in contract, lunar sau
trimestrial, dupa cum a fost negociat;
- la finalul perioadei de leasing are loc transferul de proprietate odată cu achitarea de
către client a ultimei rate şi, după caz, a valorii reziduale stipulate în contract.

Sinteza obligaţiilor utilizatorului

a) să efectueze receptia si sa primeasca bunul la termenul stipulat în contractul de leasing;
b) să exploateze bunul conform instructiunilor si sa asigure instruirea personalului
desemnat sa îl exploateze;
c) să nu greveze de sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing fara acordul
finantatorului;
d) să efectueze plăţile cu titlu de rata de leasing în cuantumul valoric stabilit şi la
termenele prevazute în contractul de leasing;
e) să suporte cheltuielile de întretinere si alte cheltuieli care decurg din contractul de
leasing, sa îsi asume pentru întreaga perioada a contractului, în lipsa unei stipulatii contrare,
totalitatea obligatiilor care decurg din folosirea bunului direct sau prin prepusii sai.

Sinteza obligaţiilor finanţatorului

a) să respecte dreptul utilizatorului de a alege furnizorul potrivit necesităţilor;
b) să încheie contract de vânzare-cumparare cu furnizorul desemnat de utilizator, în
conditiile expres formulate de catre acesta;
c) să încheie contract de leasing cu utilizatorul si sa transmita acestuia, în temeiul
contractului de leasing, toate drepturile cu exceptia dreptului de dispoziţie;
d) să respecte dreptul de optiune al utilizatorului, care consta în posibilitatea de a opta
pentru prelungirea contractului sau pentru achizitionarea ori restituirea bunului;
e) să îi garanteze utilizatorului folosinţa linistită a bunului, în condiţiile în care acesta a
respectat toate clauzele contractuale;
f) să asigure, printr-o societate de asigurare, bunurile oferite în leasing.

Tipuri de leasing in funcţie de valoarea reziduală

a. Full Payout Leasing presupune ca ratele sunt calculate astfel incat la finalul
contractului de leasing sa fie achitata in intregime valoarea obiectului finantat. In plus sunt
acoperite toate costurile aditionale aferente. Finanţarea de tip Full Payout se foloseste in mod
frecvent pentru leasing-ul de echipamente.
b. Leasing-ul cu valoare reziduală presupune ca ratele de leasing sa fie astfel calculate,
încât la finalul contractului o parte din valoarea bunului rămâne neachitată. Această formă de
leasing se foloseste frecvent în cazul leasing-ului pentru autovehicule sau leasing-ului
imobiliar.
La finalul contractului de leasing, clientul (utilizatorul) cumpără bunul respectiv.
Avantajul principal este acela ca ratele sunt mai mici decat in cazul leasing-ului tip Full
Payout.
c. Sale & Lease Back este un tip de contract de leasing in care utilizatorul este si
furnizorul bunului finantat. Utilizatorul vinde un bun aflat in proprietatea sa societatii
finantatoare si in baza unui contract de leasing pe termen lung isi pastreaza dreptul de
uzufruct asupra acestuia contra unei chirii lunare.
d. Leasing „cross-border” poate fi financiar sau operational, si este o operatiune de
leasing ce se efectueaza intre un finantator non-rezident si un utilizator rezident.

e. Leasing intern este operatiunea de leasing care se efectueaza intre doi rezidenti.

37
 Ce este leaseback-ul?
Termenul „leaseback“ desemneaza operatiunea prin care un mijloc fix (cladiri,
vehicule, echipamente) este vandut catre un investitor si rascumparat de vanzator in leasing.
Ce avantaje are vanzatorul?
 deblocheaza o suma mare de bani pentru alte investitii;
 beneficiaza de o sursa de finantare, in cazul in care indatorarea la banca este foarte
mare;
 beneficiaza de o sursa de finantare, atunci cand activele sunt subevaluate, in cazul unui
credit bancar.
Concluzie:
 Vanzarea unui activ, urmata de inchirierea lui in regim de leasing, reprezinta o sursa
utila de finantare. Desigur ca ea poate parea scumpa in comparatie cu celelalte, dar avand in
vedere ca aceasta sursa vine la momentul oportun, adica atunci cand nu aveti alte posibilitati
de finantare, ea isi pastreaza atractivitatea.
Avantajele acestui tip de finantare
 protejarea capitalului propriu ;
 gestiunea lichiditatilor firmei ;
 protectia impotriva uzurii morale;
 transparenta costurilor ;
 economisiri fiscale ;
 dimensionarea potrivita a investitiilor .

La cedarea contractului de leasing

Proprietar fiind societatea de leasing, pana la momentul in care este achitata ultima
rata, neplata poate fi sanctionata foarte rapid: firma finantatoare vine si isi recupereaza
bunul care ii apartine, debitorul neputand opune nici o piedica impotriva acestei actiuni. In
plus, deoarece leasingul poate fi asimilat intr-o anumita masura unei inchirieri a bunului, toate
ratele achitate sunt pierdute de debitor, considerandu-se ca acestea au acoperit plata folosirii
bunului.
Exista totusi o modalitate ca banii sa nu fie definitiv pierduti de catre persoana care a
beneficiat de respectivul autoturism: cedarea contractului de leasing catre o persoana
fizica sau juridica.
Contractul de novatiune:
Suma pe care persoana care cedeaza contractul o poate obtine in urma tranzactiei este egala,
de obicei, cu valoarea avansului pe care aceasta l-a achitat la incheierea contractului
initial de leasing. La o asemenea tranzactie, ratele achitate deja se pierd, cedentul contractului
de leasing obtinand in general doar valoarea avansului achitat initial, dupa cum declara
specialistii in domeniu

ANALIZA COST BENEFICIU A PROIECTELOR

Tematica cursului:
A. Prezentare concept şi utilitate
B. Conţinut şi etape de lucru
C. Detalierea unor aspecte relevante ale etapelor, calcul de indicatori, tehnici de lucru.

38
D. Analiza financiară şi analiza economică

Analiza Cost - Beneficiu este un instrument analitic, utilizat pentru a estima (din punct
de vedere al beneficiilor şi costurilor) impactul socio-economic datorat implementării
anumitor acţiuni şi/sau proiecte. Impactul trebuie să fie evaluat în comparaţie cu obiective
predeterminate, analiza realizându-se în mod uzual prin luarea în considerare a tuturor
indivizilor afectaţi de acţiune, în mod direct sau indirect.
Analiza Cost-Beneficiu este principalul instrument de estimare si evaluare
economica a proiectelor finantate din fondurile europene.
Obiectivele sale sunt:
- de a stabili masura in care proiectul contribuie la politica de coeziune economica
si sociala (obiectivele POS / POR)
- de a evalua gradul în care sunt respectate obiectivele axei prioritare si operatiunii in
cadrul careia se solicita fonduri. Scopul este de a răspunde la următoarele întrebări: Proiectul
contribuie la îndeplinirea obiectivelor politicii regionale a Uniunii Europene? Încurajează
creşterea economică şi stimulează ocuparea forţei de muncă? Regula este simplă: dacă
beneficiile nete pentru societate ale proiectului (beneficii minus costuri) sunt pozitive, atunci
societatea este avantajată de proiect deoarece beneficiile sale depăşesc costurile.
- de a stabili masura in care proiectul are nevoie de co - finantare din fondurile
europene pentru a fi viabil financiar.
Pentru a verifica dacă un proiect ar trebui să fie cofinanţat, se utilizează analiză
financiară a analizei cost-beneficiu: dacă valoarea financiară a investiţiei (veniturile
proiectului minus costurile proiectului), fără contribuţia fondurilor europene, este negativă,
atunci proiectul poate fi cofinanţat. În acest caz, contribuţia UE nu trebuie să depăşească suma
de bani care face proiectul rentabil, pentru ca să nu apară suprafinanţarea.
Analiza Cost-beneficiu justifica necesitatea si importanta proiectului, fiind un
document obligatoriu care trebuie anexat Cererii de Finantare sau o parte integranta a
studiului de fezabilitate

Evaluarea prin ACB face referire la:

1. activitate ce evidentiază viabilitatea de natură economico – financiară a unui
proiect;
2. activitate efectuată cu scopul depistării unor erori din faza de proiectare sau
implementare (informaţii incorecte, ipoteze de lucru nerealiste etc.)
3. activitate menită să aducă corecţiile necesare pentru buna desfăşurare a
proiectului;
4. activitate în baza căreia se realizează o selecţie a proiectelor, în funcţie de anumite
criterii.

Principalele etape ale ACB

- definirea obiectivelor proiectului şi specificarea setului de alternative;
- identificarea subiecţilor care vor primii beneficiile şi a celor care vor suporta
costurile;
- identificarea impacturilor şi selectarea indicatorilor de măsură (unităţi de măsură);
- estimarea cantitativă a impacturilor de-a lungul duratei de viaţă a proiectului;
- cuantificarea monetară a tuturor impacturilor;
- actualizarea valorii beneficiilor şi a costurilor;
- calculul indicatorilor pentru fiecare alternativă în parte;
- efectuarea analizelor de sensibilitate;
- formularea unor recomandări pe baza indicatorilor şi analizei de sensibilitate.

39
 Identificarea setului de proiecte alternative:
Identificarea opţiunilor urmăreşte găsirea diferitelor alternative de atingere a
obiectivelor specifice (şi a standardelor, după finalizare) ale proiectului, care au fost stabilite
în secţiunea precedentă. În mod obişnuit această identificare este cuprinsă în partea tehnică a
studiului de fezabilitate. În cazul în care această identificare este corect realizată, nu este
necesară reluarea ei în ACB.
- etapa presupune identificarea setului de variante de proiect, alternative, care vor fi luate
în calcul;
- dificultatea etapei rezidă din faptul că numărul de variante poate fi foarte mare, deoarece
schimbarea unei caracteristici a unui proiect poate genera o noua variantă de proiect;
- prin ACB se compară beneficiul net al investirii resurselor într-un proiect cu beneficiul net
al unui proiect ipotetic, ce reprezintă situaţia ce urmează a fi schimbată dacă proiectul aflat în
studiu va fi pus în practică;
- proiectul ipotetic este de fapt un proiect contrafaptic = status quo, situaţia în care nu se
schimbă nimic în politica organizaţiei sau guvernamentală;

În HG 28/2008 se prevede ca cel puţin trei opţiuni să fie luate în considerare:

- Varianta zero (variantă fără investiţie), reprezintă alternativa de continuare a activităţii fără
nicio intervenţie;
- Varianta medie (variantă cu investiţie minimă), care include toate costurile realiste necesare
pentru întreţinere/mentenanţă plus o valoare minimă a costurilor de investiţie sau de
îmbunătăţiri necesare evitării sau întârzierii deteriorării sau atingerii unui nivel minim în
respectarea conformităţii cu standardele de securitate.
- Varianta maximă (variantă cu investiţie maximă), implică implementarea integrală a
investiţiei propuse în vederea atingerii obiectivelor aşteptate;

Identificarea subiecţilor care vor primi beneficiile şi a acelora care suportă

costurile
1. În primul rand trebuie stabilită perspectiva din care se face analiza: locală,
regională, naţională sau internaţională (în funcţie de aceasta se identifică subiecţii);
2. În anumite situaţii perspectiva nu este decisă de analist ci de autorităţile
superioare: guvern, patronate etc.
3. Se grupează pe categorii grup ţintă, beneficiarii direcţii, indirecţi şi respectiv cei
generatori de costuri sau cei care vor suporta costurile.

Identificarea impacturilor şi alegerea indicatorilor de măsură

Lista impacturilor de fapt presupune o listă pe fiecare proiect a beneficiilor şi
costurilor precum şi unităţile de măsură necesare pentru cuantificare. Impactul defineşte în
general: intrările (resursele necesare) şi ieşirile (rezultatele produse);
Specificarea indicatorilor de măsură este obligatoriu a se face odată cu specificarea
categoriilor de efecte sau eforturi;

În general în ACB analiza se concentrează doar asupra efectelor unui proiect care
influenţează indivizii vizaţi de proiect, aşa numitele efecte fără importanţă pentru alte
categorii nu sunt luate în calcul;
Pentru orice efect trebuie analizată relaţia de tip cauză – efect între rezultatul
concret al unui proiect şi utilitatea sa pentru indivizii vizaţi. Sunt cazuri în care această
relaţie este este atît de evidentă încât nu se mai pune la îndoială , ex. utilizarea vehiculelor şi
nr de accidente mortale, sau cazuri în care relaţia cauzală este foarte greu de definit: circulatia

40
 rutieră şi presiunea arterială a locuitorilor din zonă. Unele efecte sunt dependente de evoluţia
cercetărilor şi rezultatelor ştiinţifice.
Atenţie specială trebuie acordată acelor efecte care deşi par a fi unul şi acelaşi lucru
sunt sesizate diferit de diverse grupuri de oameni. Ex. zonele inundate: pentru locuitorii
din regiune constituie costuri majore datorită pierderii locuinţelor sau a suprafeţelor agricole,
în timp ce pentru grupurile de vânători reprezintă beneficii datorită imbuntăţirii faunei.

Elemente de interes
- orizontul de timp;
- determinarea costurilor totale (cu investiţia şi cu exploatarea);
- veniturile generate de proiect;
- valoarea reziduală a investiţiei;
- verificarea sustenabilitatii financiare;
- selectarea corespunzătoare a ratei dobânzii;
- determinarea principalilor indicatori de performanţă;
- determinarea ratei de cofinanţare.

Orizontul de timp
Orizontul de timp defineşte numărul maxim de ani pentru care se fac previziunile.
Previziunile trebuie formulate pe o perioadă corelată cu viaţa proiectului din punct de
vedere economic şi trebuie să fie suficientă pentru a evidenţia impactul acestuia pe termen
mediu şi lung.
Alegerea orizontului de timp are un efect important asupra rezultatelor procesului
de evaluare prin intermediul indicatorilor specifici.
Numărul maxim de ani pentru orizontul de timp este legat de sectorul în care se
face investiţia cu evidenţierea faptului că acesta nu trebuie să fie atât de lung încât să
depăşească durata de viaţa utilă a proiectului.
Recomandări asupra orizontului de timp pe diferite domenii de activitate.

Domeniul de referinţă Orizontul de timp mediu

1. Energie 15-25
2. Apa si mediu 30
3. Căi ferate 30
4. Drumuri 25-30
5. Porturi şi aeroporturi 25
6. Telecomunicaţii 15
7. Industrie 10
8. Alte servicii 15

În timp ce aceste limite se aşteptată să fie relevante în majoritatea cazurilor, se pot

utiliza orizonturi de timp specifice determinate în funcţie de caracteristicile particulare ale
proiectului. În astfel de cazuri, analiza trebuie să justifice în mod corespunzător alegerea unei
perioade de referinţă diferite.

Previziunea cantitativă a efectelor

Presupune cuantificarea tuturor efectelor pentru fiecare alterantivă de proiect de-a
lungul duratei de viaţă a acestuia.
Predicţia este esenţială pentru proiect dar în acelaşi timp este şi foarte dificilă.
Există foarte puţine studii comparative publicate ale ACB care să ofere informaţii
utile asupra calităţii şi acurateţii predicţiilor. Dificultatea este cu atât mai mare cu cât

41
 proiectele sunt mai unice, au un orizont mai mare de timp, sau relaţiile dintre variabil sunt
complexe.

Determinarea costurilor cu investiţia

Costuri cu investiţia determinate pe baza de deviz (teren, clădiri, echipamente,
întreţinere neprevăzută, licenţe, alte cheltuieli etc.). La această categorie de costuri trebuie
introduse şi cele cu înlocuirea echipamentului de scurtă durată şi valoarea reziduală.
Pentru aceste costuri se întocmeste şi tabelul surselor de finanţare în care se evidenţiază
contribuţia privată, contribuţia locală, regională, naţională, finanţarea din credite sau
alte imprumuturi. (vezi tabelul de exemplu). Un alt aspect de care se ţinea seama este legat
de eligibilitatea costurilor, toate fiind grupate pe cele două categorii costuri eligibile şi
neeligibile.

Valoarea reziduală a investiţiei

Valoarea reziduală reprezintă valoarea rămasă a obiectivului de investiţii la finalul

orizontului de timp.
Intotdeauna valoarea reziduală se include cum semn pozitiv, adica este o intrare
pentru proiectul respectiv şi se va include la venituri.
Se poate calcula în mai multe moduri, între care cele mai uzuale sunt:
- prin luarea în calcul a valorii de piaţă a capitalului fix la sfârşitul orizontului de
timp;
- prin luarea în calcul a valorii reziduale a tuturor activelor şi pasivelor.

Valoarea reziduală este considerată valoare de lichidare.

Altă metoda: FN n 1
VR 
kg

k = rata de actualizare 5% în termeni reali (fără inflaţie)

g = rata de creştere medie anuală estimată pentru fluxul de numerar al proiectului, în
perpetuitate

Determinarea costurilor de exploatare

Costurile de operare cuprind toate plăţile prevăzute pentru achiziţionarea de bunuri şi
servicii care nu sunt de natură investiţională, întrucât acestea sunt realizate în fiecare exerciţiu
financiar. Aceste costuri pot să includă: cheltuielile directe de producţie (consumul de
materiale şi servicii, personal, întreţinere, costuri generale de producţie), cheltuieli
administrative şi generale, cheltuieli de vânzare şi distribuţie. În calculul costurilor de operare,
vor fi excluse toate elementele care nu generează o cheltuială monetară efectivă, chiar dacă
acestea sunt elemente incluse în mod normal în contabilitate (amortizarea, orice rezerve
pentru costurile de înlocuire viitoare, fonduri de rulment).
Costuri de exploatare includ acele categorii de costuri care sunt necesare pentru
funcţionarea viitorului obiectiv de investiţii: materii prime, materiale, energie, combustibili,
întreţinere, regie, costuri administrative, cheltuieli de desfacere etc.

Anumite categorii de costuri nu trebuie incluse în această categorie:

- amortizarea sau deprecierea, deoarece nu reprezintă plaţi efective în numerar;

42
- orice rezerve pentru costurile viitoare de înlocuire, pentru că nu reprezintă un
consum real de bunuri sau servicii;
- orice rezerve neprevăzute, deoarece incertitudinea fluxurilor viitoare se
cuantifică prin analizele de senzitivitate şi nu prin costuri suplimentare.

Calcularea valorii monetare a efectelor

Practic aceasta presupune “ monetizare” = atribuirea unei valori într-o monedă de
importanţă semnificativă (euro, dolar) a tuturor efectelor identificate.
Aceste estimări trebuie să fie bazate pe unele studii desfăşurate la un orizont de
timp corespunzător foarte apropiat de momentul analizei.
Anumite impacturi sunt foarte greu de cuantificat şi evaluat în termeni monetari.
(ex. estimările impacturilor asupra mediului sunt în general dificile şi discutabile).
Valoarea poate fi exprimată în termeni de disponibilitate de plată . Daca avem de a
face cu pieţe funcţionabile atunci disponibilitatea de plată se determină pe baza celei mai
potrivite curbe a cererii, dacă însă pieţele nu funcţionează estimarea unor efecte este adesea
imposbilă sau durează foarte mult. În practică majoritatea analiştilor ACB nu reinventează
mecanisme şi se inspiră, corectează rezultatele unor cercetări anterioare.

Există şi cazuri în care pentru un anumit efect disponibilitatea de plată să fie zero .
ex. construcţia unui dig generează un efect de ocupare a unei suprafeţe pe marginea fluviului
care aparţine de obicei autorităţilor. Pentru aceasta însă nimeni nu este dispus să plătească, ca
urmare disponibilitatea de plată este zero.

Determinarea veniturilor:
Proiectele generează propriile lor venituri din vânzarea de bunuri şi servicii; de exemplu, tarife pentru alimentarea cu
apă, taxa pentru lucrări publice sau acces pe autostradă. Aceste venituri se vor determina prin previzionarea
cantităţilor de produse/ servicii furnizate şi a preţurilor lor (analiza cererii).
a. Dacă proiectul este generator de bunuri şi servicii atunci veniturile se determină
prin previzionarea cantităţii de bunuri / servicii şi pe baza preţurilor relative.
b. Există cazuri la proiectele publice la care investitorul este diferit de organizaţia
care exploatează infrastructura şi aceasta va plăti un tarif către primul de utilizare. In acest
caz se iau in calcul doar veniturile înregistrate de proprietarul infrastructurii.
c. Veniturile trebuie cuantificate fără TVA, alte taxe fiind incluse doar dacă sunt
în sarcina investitorului şi de asemenea nu se iau in calcul subvenţiile sau alte transferuri de
la autorităţi.

Actualizarea valorii beneficiilor şi costurilor pentru obţinerea valorii actuale

Costurile şi beneficiile se obţine de-a lungul unei perioade mari de timp (ani) şi din
acest punct de vedere este necesară o însumare a celor obţinute în fiecare an.
Tehnica actualizării permite aflarea valorii prezente sau a valorii actuale VA.
Transformarea se realizează pe baza factorului de actualizare 1/(1+a)t unde a este
rata de actualizare iar t este anul de referinţă. Valoarea actualizată a costurilor VA(C) şi
valoarea actualizată a beneficiilor se determină cu formulele:

n
1
VA (C )   Bt 
n
1
1  a  t VA ( B )   Ct 
t 0
t 0 1  a  t

43
 Rata de actualizare
Stabilirea ratei de actualizare este întotdeauna o problema mai dificilă datorită
numeroaselor influenţe. Metoda cea mai simplă vizează stabilirea ratei în funcţie de costul
de oportunitate al capitalului. Rata de actualizare recomandată în calculele analizei
financiare este pentru perioada 2007 – 2013 cuprinsă în intervalul 5 – 6%.
Factorul de actualizare utilizat este: 1
1  a  t

STRUCTURA ANALIZEI FINANCIARE

Obiectivul analizei financiare este de a calcula performanţa financiară a proiectului

propus pe parcursul perioadei de referinţă, cu scopul de a stabili cel mai potrivit sistem de
finanţare pentru acesta. Această analiză se referă la susţinerea financiară şi sustenabilitatea pe
termen lung, indicatorii de performanţă financiară, precum şi justificarea pentru volumul
asistenţei UE necesare.

1. INVESTITIA TOTALA
5. CALCULAREA FRR/C

2. COSTURILE SI
VENITURILE TOTALE 4. SUSTENABILITATEA
AFERENTE FINANCIARA
EXPLOTARII

5. CALCULAREA FRR/K
3. SURSE DE
FINANTARE

Scopul analizei este de a utiliza previziunile fluxului de numerar al proiectului

pentru a calcula ratele randamentului adecvate:
Rata financiară internă a investiţiei FRR/C;
Rata financiară internă a capitalului FRR/K;
Valoarea netă financiară actuală FNPV.

AF constituie un set de tabele cele colectează fluxurile financiare ale investiţiei ,

descompuse la nivelul investiţiei totale , costurile şi veniturile aferente exploatării, sursele de
finanţare şi analiza fluxului de numerar pentru durabilitatea financiară.
Un proiect este considerat sustenabil din punct de vedere financiar, atunci când
acesta nu prezintă riscul de a rămâne fără numerar în viitor. Un element important îl
reprezintă planificarea intrărilor şi ieşirilor de numerar. Analiza trebuie să demonstreze
capacitatea de a acoperi plăţile an de an prin sursele de finanţare (inclusiv veniturile, precum
şi orice fel de transferuri de numerar), pentru întreaga perioadă de referinţă a proiectului.
Sustenabilitatea are loc în cazul în care fluxul de numerar net cumulat este pozitiv pentru toţi
anii de analiză.

44
 Determinarea indicatorilor de performanţă
Indicatorii utilizaţi pentru analiza financiară sunt:
- rata financiară internă a rentabilităţii;
- valoarea financiară netă prezentă a proiectului, calculaţi pentru totalul investiţiei
(FRR/C) şi pentru capitalul investit (FRR/K).
Formulele de calcul:
n
1
VAN   Vh   I h  Ch   
h 0 1  a  h
VAN 
FRR  amin   amax  amin  
VAN   VAN 

n
CFt VR
VAN    I
t 1 1  a  1  a t 0
t

Indicatorii se pot calcula automat prin intermediul functiilor financiare.

RRF/C măsoară capacitatea proiectului de a genera fonduri care să asigure o
rentabilitate adecvată a tuturor surselor utilizate pentru finanţare (de exemplu capitalul propriu
sau împrumuturi). După cum a fost prezentat anterior, RRF/C se calculează pornind de la
proiecţia fluxului de numerar care acoperă viaţa economică a proiectului şi include investiţia
iniţială, costurile de înlocuire, costuri de operare şi întreţinere, taxele - ca ieşiri, iar încasările
din veniturile proiectelor şi valoarea reziduală a proiectului la sfârşitul vieţii economice - ca
intrări.
Rata de rentabilitate financiară a capitalului propriu (RRF/K) măsoară capacitatea
proiectului de a asigura o rentabilitate adecvată a capitalului naţional investit şi a contribuţiei
capitalului privat, dacă este relevant. (RRF/K) se calculează pornind de la acelaşi flux de
numerar dar prin deducerea din costurile de investiţie ale proiectului, a împrumuturilor
externe şi contribuţia UE.
RRF/K după subvenţie nu trebuie să depăşească o anumită limită (CE recomandă 8%)
pentru a evita o rentabilitate excesivă pentru beneficiarului proiectului pe cheltuiala
contribuabilului european. Această limită trebuie să fie justificată, ţinând cont de
profitabilitatea aşteptată în mod normal de la proiectele de investiţii similare în sectorul avut
în vedere pentru proiect.
Valori obţinute sunt cele care decid acceptarea unui proiect. Pentru investiţii
productive ratele financiare ale rentabilităţii se situează în jurl valorii de 10%
Pentru proiectele de infrastructura ratele financiare ale rentabilităţii sunt mai mici si chiar
negative datorită unor cauze diverse. O rata financiară scazută nu inseamna obligatoriu că
proiectul este slab şi nu poate fi finanţat, ci doar evidenţiază faptul că investiţia nu este
profitabilă din punct de vedere financiar, iar aplicantul trebuie să specifice resursele
alternative ce vor atrase.
Sustenabilitatea financiară implică existenţa unui flux de numerar cumulat pozitiv
pentru fiecare an al proiecţiilor (mai simplu, suficient numerar pentru desfăşurarea fără
probleme a operaţiunilor în fiecare an). Deficitele temporare pot fi acoperite eventual printr-
un credit revolving (care apoi va fi luat în considerare la determinarea fluxului de numerar),
având în vedere că ipotezele referitoare la acest credit revolving sunt rezonabile în relaţie cu
pieţele financiare locale.

Calculul valorii nete a fiecărei variante alternative

45
 Valoarea netă reprezintă de fapt diferenta dintre valoarea actuală a beneficiilor si
valoarea actuală a costurilor.
Regula principală de decizie:
- cand nu există status quo, decizia este simplă: proiectul se acceptă se acceptă dacă
VAN este pozitivă
- cand există mai multe alternative , regula de selecţie vizează selecţia proiectului cu cea
mai mare VAN, în ipoteza că cel puţin o VAN este pozitivă. Dacă nici o valoare nu este
pozitivă atunci toate variantele se resping şi se preferă varianta status quo.adica situaţia
nemodificată.
Regula deciziei pe baza VAN este aceea că se poate aplica doar la variantele
specificate, dar există cazuri cînd sunt si variante mai bune, Deşi criteriul VAN constă într-o
mai eficientă alocare a resurselor nu se poate recomanda cea mai cea mai eficientă variantă.
Analistul cel mai probabil nu include in calcul si varianta optimă din anumite motive.
Limitele capacităţii de cunoaştere sau limitele analizei raţionale îl pot impiedica pe analist să
identifice si să analizeze varianta optimă.
Rata de cofinanţare
Defineşte procentul care evidenţiază cât din costurile eligibile sunt acoperite
dintr-o finanţare nerambursabilă.
Se remarcă printr-un plafon maxim aplicabil în funcţie de anumite consideraţii, după
cum urmează:
- zona de implementare;
- tipul organizaţiei solicitante;
- domeniul de activitate;
- tipul de proiect etc.

Analiza economică
Obiectivul analizei economice este de a demonstra că proiectul are o contribuţie
pozitivă netă pentru societate şi, în consecinţă, merită să fie cofinanţat din fonduri ale UE.
Pentru alternativa selectată beneficiile proiectului trebuie să depăşească costurile proiectului
şi, mai specific, valoarea actualizată a beneficiilor economice ale proiectului trebuie să
depăşească valoarea actualizată a costurilor economice ale proiectului.
Are drept scop evaluarea contribuţiei proiectului la bunăstarea economico-socială a
regiunii sau a ţării. Se efectuează la nivel macroeconomic (regiune sau ţară), fără a se ţine
seama de organizaţia dezvoltatoare de proiect. Transferul de la analiza financiară la cea
economică ţine seama de factorii de conversie adecvaţi pentru fiecare categorie de venituri
sau cheltuieli şi ia în calcul o serie de externalităţi, costuri şi beneficii sociale ce nu au fost
evaluate la analiza financiară.
Practic esenţa trecerii reprezintă transformarea preţurilor pieţei, utilizate la analiza
financiară în preţuri contabile, ce ţin seama de corecţiile datorate imperfecţiunilor pieţei.
Tranformarea se face prin atribuirea unui factor de conversie ad-hoc pentur fiecare categorie
de cheltuieli.
La nivel internaţional există anumite categorii de venituri şi cheltuieli care au factori
standardizaţi şi altele pentru care se dfinesc în mod particular.

Etapele în care se derulează conversia vizează:

- et.1. corecţii ale taxelor, subvenţiilor sau altor tranferuri;
- et. 2. corecţii ale externalităţilor;
- et. 3. conversia preţurilor de piaţ în preţuri contabile cu luare în calcul a costurilor şi
beneficiilor sociale (determinarea factorilor de conversie).

46
 Corecţiile fiscale
Sunt necesare datorită faptului că preţurile de pe piaţă includ impozitele, taxele şi
anumite operaţiuni de transfer, ce afectează preţurile relative; eliminarea total a acestora
dintr-un preţ de piaţă este aproape imposibilă.
Corecţiile fiscale sunt necesare pentru acele elemente ale preţurilor financiare care nu
sunt legate de conţinutul costurilor de oportunitate a resurselor implicate. Din acest punct de
vedere, corecţiile vor include deducerea taxelor indirecte (de exemplu TVA), a subvenţiilor şi
transferurilor simple (de ex. plata la contribuţiei la asigurările sociale). În particular, costurile
investiţiei pentru beneficiarii care nu sunt înregistraţi ca plătitori de TVA (şi pentru care TVA-
ul nu este recuperabil) trebuie să includă TVA-ul în analiza financiară. Aceasta, oricum, va fi
exclusă din analiza economică.
Corecţiile vizează:
- toate preţurile intrărilor şi ieşirilor luate în calcul să nu includă TVA sau alte
impozite indirecte;
- preţurile însă trebuie să includă impozitele directe;
- transferurile interne trebuie eliminate.

Corecţiile externalităţilor
Beneficiile proiectului pot avea forma beneficiilor pentru societate care nu sunt
considerate în mod corespunzător în analiza financiară, chiar dacă sunt un rezultat aşteptat al
proiectului, deoarece nu sunt integral cuprinse în preţurile financiare datorită lipsei unei valori
de piaţă (şi/sau datorită distorsionărilor pieţelor).
Este de reţinut faptul că proiectul poate avea şi externalităţi negative care nu se
reflectă în costurile de oportunitate şi care este necesar să fie luate în considerare în analiza
economică. Externalităţile negative pot avea forma unor posibile impacturi asupra mediului
(distrugerea peisajului, impactul natural, pierderea din suprafaţa şi valoarea imobiliară a
terenului datorită unor efecte negative asupra ambientului, cum ar fi zgomotul sau mirosul),
impact negativ datorită deschiderii zonelor de construcţie (efect temporar) sau creşterea
emisiilor datorită intensificării activităţilor de transport induse de proiect (de ex. ca rezultat al
stabilirii staţiilor de transfer pentru transportarea deşeurilor la zona de depozitare).
Determinare costurilor şi a beneficiilor externe neluate în calcul la analiza
financiară;
A. Beneficii sociale: reducerea riscului de accidente în anumite zone, economisirea
timpului de transport, îmbunătăţirea speranţei de viaţă prin optimizarea sistemului sanitar
Costuri sociale: pierderea de producţie agricola datorate utilizării diferite a
terenurilor, costuri nete adiţionale pentru autorităţi legate de extinderea reţelelor de utilităţi
etc.
Externalităţilor trebuie pe cît posibil să li se dea o valoare monetară, în caz contrar ele
fiind cuantificate prin indicatori nonmonetari.
Impactul asupra mediului trebuie descris şi evaluat corespunzător prin metode
specifice eventual calitative si cantitative. Aceasta presupune atribuirea unor valori contabile
corespunzătoare costurilor de mediu.
B. ex: costurile de mediu ale unui drum pot fi apreciate prin pierderea valorii proprietarilor
datorită poluarii;
Costuri de mediu evaluate prin creşterea potenţială a cheltuielilor alocate sănătăţii în
rândul rezidendenţilor sau muncitorilor.

O altă problemă a externalităţilor vizează utilizarea unor suprafeţe de teren sau clădiri
ce aparţin domeniului public. In acest trebuie realizată o evaluare a lor la nivelul costului de

47
oportunitate şi nu la nivelul contabil sau de piaţă. Aceasta trebuie să se facă ori de cîte ori
există opţiuni alternative în utilizarea bun, chiar dacă el este public.

Transformarea preţurilor pieţei în preţuri contabile

Obiectivul etapei este acela de a determina coloana factorilor de conversie; Etapa
vizează eliminarea distorsiunilor preţurilor determinate de imperfecţiunile de pe piaţă,
constrângeri legale, raţiuni istorice, informaţii incomplete.Prin aceasta se urmăreşte
reflectarea corespunzătoare a costurilor de oportunitate socială a resurselor.

Exemple de distorsiuni
Distorsionarea salariilor: salariile curente reprezintă un factor puternic de distorsiune
al costului de oportunitate al forţei de muncă datorită imperfecţiunilor pieţei. Ex. angajarea
de forţa de muncă suplimentară este la un anumit moment dat un cost social, datorită
indisponibilităţii acesteia pentru alte scopuri sociale alternative , dar în acelaşi timp
generează şi un beneficiu legat de venitul adiţional creat prin noile locuri de muncă.

Alte distorsiuni
1. Pentru fiecare bun comercializabil preţurile la graniţă sunt uşor disponibile
2. Pentru bunurile necomercializabile, preţurile echivalente internaţionale trebuie
determinate. Factorul de conversie standard este utilizat pentru bunurile necomerciabilizabile
de mai mică importanţă, în timp ce pentru bunurile necomercializabile importante, se
utilizează factori de conversie specifici.
Exemplificare pentru estimarea factorului de conversie standard (milioane de Euro):
1) total importuri (M) M = 2000
2) total exporturi (X) X = 1500
3) taxe de import (Tm) Tm = 190
4) taxe de export (Tx) Tx = 25
Formula care trebuie utilizată pentru calcularea Factorului de Conversie Standard (SCF):
SCF = (M+X)/ (M+Tm) + (X-Tx)
SCF = 0,8
3. Teren: Guvernul pune la dispoziţie terenul la un preţ redus cu 50%, în comparaţie cu
preţurile pieţii. În acest caz preţul pieţii este dublu faţă de cel curent. Preţul de vânzare trebuie
să fie dublat pentru a reflecta piaţa internă şi, deoarece nu există niciun factor de conversie
specific, factorul de conversie pentru transformarea preţului pieţii în preţ la frontieră este
factorul de conversie standard. Factorul de conversie pentru teren este: = 2*0,8= 1,60.
4. Clădire: costul total este alcătuit din 30% forţă de muncă necalificată (factorul de
conversie pentru forţa de muncă necalificată este 0,48), 40% costul materialelor importate cu
costul tarifelor de import de 23% şi taxele de vânzare de 10% (factorul de conversie 0,75),
20% materiale locale (SCF=0,8), 10% profituri (SCF=0). Factorul de conversie este:
(0,3*0,48)+(0,4*0,75)+(0,2*0,8)+(0,1*0)=0,60.
5. Echipamente: importate fără taxe şi tarife (SCF=0).
6. Stoc de materii prime: se presupune că se utilizează doar materiale comercializabile;
articolul nu este supus taxelor iar preţul pieţii este egal cu preţul la granita. SCF=1.
7. Ieşire: proiectul produce două ieşiri: A, importat şi B, un produs intermediar
necomercializabil. Pentru a proteja firmele interne guvernul a impus o taxă de import de 33%
la articolul A. Factorul de conversie pentru A este 100/133=0,75. Pentru articolul B, deoarece
nu există un factor de conversie specific, SCF=0,8.

Rata de actualizare utilizată la analiza economică , denumită şi rată de actulizare

socială trebuie să reflecte viziunea in care costurile şi beneficiile sociale vitoare trebuie

48
evaluate în raport cu cele actuale. Ea diferă aproape întotdeauna de cea utilizată la analiza
financiară. Valoarea recomandată pentru proiecte este situată în intervalul 5-6%.
Se calculează apoi indicatorii specifici pentru analiza economică cu observaţia ca ei
trebuie să înregistreze valori mai bune decât la analiza financiară.
ratei interne de rentabilitate economice sunt sub 5% si VAN este negativă, atunci
proiectul nu poate fi acceptat sau trebuie reanalizată structura. Excepţie fac doar proiectele
care au valoare mare nonmonetară, care trebuie însă detalaită şi justificată corespunzător

Efectuarea analizelor de sensibilitate

Obiectivul analizei de risc şi senzitivitate este de a evalua performanţa indicatorilor de
profitabilitate a proiectului. În acest sens, prima parte a analizei (analiza de sensitivitate)
urmăreşte identificarea variabilele critice şi impactul lor potenţial asupra modificării
indicatorii de profitabilitate, cea de a doua parte (analiza riscului) are ca scop estimarea
probabilităţii acestor modificări care au avut loc, rezultatele acestei analize exprimându-se ca
medie estimată şi deviaţie standard ale indicatori menţionaţi.

Nivelul de incertitudine este intotdeauna unul foarte ridicat în ceea ce priveşte

efectele, impacturile sau evaluare monetară a fiecărui tip de impact. Incertitudini pot exista şi
la stabilirea ratei de actualizare, perspectiva de analiză.
Numărul de analize este limitat si trebuie concentrat pe ipotezele cu potenţial impact cel mai
mare si cel mai important.
Analiza riscului presupune constă în evaluarea probabilităţii ca un proiect să obţină o
performanţă satisfăcătoare (sub forma ratei interne de renatabilitate) ca si variabilitate
rezultatului în raport cu cea mai buna estimare facută.
Scopul analizei de senzitivitate este de a selecta variabilele critice ale modelului , ale
căror variaţii pozitive sau negative, comparate cu cea mai buna estimare în proiectul analizat
au cel mai mare efect asupra indicatorilor proiectului.
Analiza de senzitivitate şi risc se realizează în trei paşi, rezultatul fiecăruia urmând a fi
reflectat în cererea de finanţare:
1. identificarea variabilelor critice: stabilirea acelor variabile care sunt considerate
critice pentru indicatorii de performanţă ai proiectului. Acest lucru se realizează prin
modificarea procentuală de +/- 1% a unui set de variabile ale proiectului şi apoi calcularea
valorii indicatorilor de profitabilitate. Orice variabilă a proiectului pentru care variaţia cu 1%
va produce o modificare cu mai mult de 5% în valoarea de bază a VNAF sau VNAE va fi
considerată o variabilă critică;
2. Calcularea valorilor de comutare a variabilelor critice: luând în considerare rezultatele
obţinute la primul pas, orice variabilă a proiectului pentru care variaţia cu 1% va produce o
modificare cu mai mult de 5% în valoarea de bază a VNAF sau VNAE va fi considerată o
variabilă critică. Pentru variabile critice se solicită calcularea aşa numitei valorii de comutare,
care reprezintă variaţia (în procente) a variabilei critice care face ca indicatorul de
performanţă analizat (VNAF sau VNAE) să treacă prin zero.
3. Estimarea distribuţiei probabilităţii pentru indicatorii de profitabilitate: acest pas implică o
evaluarea calitativă a factorilor relevanţi care pot afecta valorile variabilelor critice, precum şi
măsurile incluse deja în proiect pentru a reduce impactul acestor factori.
Odată identificate se cuantifica influenţa fiecărei variabile critice si se stabilesc
limitele de eficienţa ale proiectului si se stabilesc concluziile ce se impun.

Analiza multicriteriala
Are drept scop analiza unei varităţi de variante de obiective în legătură cu proiectul
propus. Etape

49
 - Identificarea unor obiective care trebuie să fie măsurabile, nu redundante dar alternative;
- Atribuirea pentru fiecare obiectiv a unor ponderi care să evidenţieze importanţa
pentru organizaţie sau evaluator;
- Definirea criteriilor de evaluare: priorităţi urmărite de diferiţi subiecţi implicaţi sau
referinţe la anumite aspecte particulare ale evaluării.
- Analiza impactului: analiza pentru fiecare din criteriile alese a efectelor pe care le
produce si stabilirea rezultatelor cantitative şi calitative;
- Estimarea efectelor intervenţiei exprimate în criterii selectate: atribuirea pentru
fiecare rezultat anterior a unor scoruri;
- Agregarea scorurilor diferitelor criterii pe baza preferinţelor relevate.
- Evidenţierea rezultatului final sub forma decizie de investiţii pe baza alternativei celei
mai bune.
Formularea de recomandări
Analistii ce fac recomandari dar nu iau decizii. ACB se concentrează asupra modului în care
ar trebui alocate si are caracter orientativ, nu se pretinde a fi o teorie pozitivă descriptivă
despre modul în care să se ia decizii. Există numeroase limite ce contribuie legate de decizia
politică şi administrativă care uneori bat decizia economică.

PRINCIPII, METODOLOGIE SI ETAPE SPECIFICE PROIECTELOR

EUROPENE

Ce este o finantare nerambursabilă ?

 o alocare financiara a unei institutii (finantator) catre un promotor de proiect care
doreste realizarea acestuia si implicit atingerea unor obiective bine determinate;
 se acorda intotdeauna pe baza unor documentatii complexe, standardizate al caror
continut este reglementat (impus) de catre finantator (cerere de finantare, plan de afaceri,
studiu de fezabilitate etc);
 scopul si obiectivele propuse in cadrul proiectului trebuie sa fie definite si
cuantificate calitativ si cantitativ.

50
 sumele primite se completeaza cu partea de contributie a beneficiarului de proiect
(procent de cofinantare);
 pentru organizatiile private modul de functionare are in vedere decontarea unor
cheltuieli deja efectuate si mai putin alocarea in avans (valoarea avansului este limitata la un
procent de 20 – 40%);
 pentru organizatiile publice banii se aloca si in avans, dar conditionat de proceduri
specifice de utilizare si verificare permanenta.

Fonduri structurale
UE urmareste realizarea a: trei obiective pentru reducerea diferentelor dintre statele membre
si anume:
- convergenta;
- competitivitatea regionala si ocuparea fortei de munca;
- cooperarea teritoriala europeana.
Pentru realizarea acestor obiective se aloca statelor membre un sprijin financiar acordat prin
intermediul instrumentelor structurale.
 �Fondul European de Dezvoltare Regionala(FEDR) - finanteaza in principal
infrastructura, investitiile generatoare de locuri de munca, proiectele de dezvoltare locala si
ajutoarele pentru intreprinderile mici si mijlocii.
 �Fondul Social European (FSE)
 �Fondulde Coeziune (FC) - sprjiina finantarea proiectelor majore de infrastructura in
domeniul mediului si al transporturilor.
si doua Actiuni Complementare:
 Fondul European pentru Agricultura si Dezvolare Rurala (FEADR);
 Fondul European pentru Pescuit (FEP).

Sumele disponibile
 Între 2007 şi 2013, România ar urma să primească 17,3 miliarde de euro de la
Bruxelles drept fonduri de coeziune şi 12,2 miliarde de euro drept fonduri pentru
agricultură şi dezvoltare rurală. În aceeaşi perioadă, contribuţia ţării noastre la bugetul
Uniunii va fi de 8,1 miliarde de euro.
 Deşi, aparent, va primi mulţi bani, România nu este printre principalele beneficiare
ale finanţărilor europene în perioada 2007-2013.
 În această perioadă, Polonia va primi aproape 60 de miliarde de euro, Cehia şi Ungaria
(fiecare cu circa zece milioane de locuitori) vor atrage 22-23 de miliarde de euro fiecare, iar
Grecia şi Portugalia (cu un număr de locuitori similar) vor accesa 18, respectiv 19 miliarde de
euro. Cu cele cinci milioane de locuitori ai săi, Slovacia va primi peste zece miliarde de euro,
iar Slovenia, care nu are nici două milioane de locuitori (mai puţin decât Bucureştiul), are
alocate 3,7 miliarde de euro.
DOCUMENTE DE PROGRAMARE 2007-2013

51
 Planul Naţional de
Dezvoltare

Cadrul Strategic Naţional de

Liniile strategice de Referinţă
coeziune ale UE
POS

Documentul Cadru de
Implementare
Ghidul
solicitantului

Obiective si instrumente financiare pentru 2007-2013

Instrumente F.E.D.R. F.S.E. F.C.

Obiective - Convergenta - Convergenta - Convergenta
- Competitivitate regionala si - Competitivitate regionala
ocuparea fortei de munca si ocuparea fortei de munca
- Cooperare teritoriala europeana
Prioritati - Accent pe Strategia Lisabona - Accent pe Strategia - Infrastructura
- Infrastructura Lisabona de mediu si
- Investitii - Training transport (TEN)
- Cercetare si Dezvoltare - Ocupare - Transport in
-IMM-uri - Capacitate institutionala si afara TEN
eficienta administrativa - Transport
Urban
- Energie

Alocarea financiara pe programe operationale

52
 PO Competitivitate Infrastruct Mediu Regional Asistenta DezvoltareResuselor Capacitate
de tehnica Umane Administrativa
transport
Procent
13,3 % 23,8 % 23,5% 19,4 % 0,9% 18,1 % 1,1 %
alocat

CIRCUITUL PROIECTULUI

Comitet de
monitorizar
e
eligibilităţii
Verificare Listă proiecte
Evaluarea selectate
Cerere Organismul tehnică Autoritatea de Organismul
Beneficiar finanţare Intermediar şi financiară Management Intermediar
Evaluarea şi selecţia
proiectelor

Plată Încheiere contract

de finanţare
U.E.

Cerere de Autoritatea
Unitatea de Autoritatea Cerere de Organismul Implementare
Plată rambursare de
Plată (AM) Certificare/Plat autorizată
rambursare Intermediar Beneficiar
certificată Managemen verificată
ă Cerere de
t
rambursare

Documentaţii specifice finantarii nerambursabile

 Studiu de oportunitate:
- regionale;
- sectoriale;
- speciale.
 Caietele de sarcini;
 Studiu de prefezabilitate – selectia preliminara si definirea
proiectului
 Studiu de fezabilitate - definirea completa a proiectului, analiza de
viabilitate proiect
 Studiu de eligibilitate:
- eligibilitatea organizaţiei;
- eligibilitatea campului de aplicaţie a proiectului;
- eligibilitatea costurilor;
- eligibilitatea zonei;
- eligibilitatea partenerilor.
 Documente de identificare
 Statut, Extras de la Registrul Comerţului
 Certificat de înregistrare la Registrul Comerţului
 Declaratie privind încadrarea întreprinderii în categoria IMM
 Declaraţia privind calculul pentru întreprinderi partenere sau legate

 Declaraţia de eligibilitate completată conform modelului standard (reprezentant

legal)

53
 Declaraţia de angajament completată conform modelul standard (reprezentant legal)
 Situaţii financiare şi fiscale
 Bilanţul contabil pentru ultimul an fiscal încheiat, inclusiv Contul de Profit si
Pierdere
 Adeverinţa că solicitantul nu are datorii la bugetul de stat (de la Administraţia
Financiară,
 Cazierul judiciar al reprezentantului legal al solicitantului/Cazierul fiscal al
reprezentantului legal al solicitantului, ataşat în original

DEPUNERE, EVALURE, SELECŢIE

Procedura de depunere – continuă, cu termen fix

Procedura de evaluare şi selecţie – continuă, fără ierarhizare

1. VERIFICAREA ADMINISTRATIVĂ informare beneficiar

2.VERIFICAREA ELIGIBILITĂŢII informare beneficiar

 eligibilitatea solicitantului
 eligibilitatea proiectului

3.EVALUARE TEHNICO – FINANCIARĂ

După fiecare etapă, solicitantul va fi informat asupra rezultatului

VERIFICAREA ADMINISTRATIVĂ
 Verificarea criteriilor de transmitere etapă eliminatorie
Lipsa a trei documente
 Cererea de finanţare şi documentele anexate sunt în format corespunzător;
 Formularul de solicitare complet şi corect, semnat, ştampilat corespunzător;
 Toate documentele solicitate să fie furnizate (în maxim 5 zile)
 Dacă CF este corect completată şi completă se înregistrează în SUIM (Sistem
Unic Informaţional de Management) şi primeşte un număr unic de înregistrare
 Dacă CF nu este completă / corectă, se respinge ca fiind neconformă
ATENŢIE
Solicitanţii trebuie să verifice dacă dosarul CF este complet, pe baza Grilei
de verificare a conformităţii administrative (Anexa la CF)

VERIFICAREA ELIGIBILITATII
Grila de eligibilitatea solicitantului
Grila de eligibilitate a proiectului
Se pot solicita documente lipsă de la solicitant – termen de răspuns 5 zile
Ambele etape - sistem de validare cu DA/NU
ATENŢIE
În cazul respingerii CF, se recomandă solicitantului luarea în considerare a motivelor
de respingere, corectarea/completarea CF şi redepunerea acesteia dacă termenul de depunere
specificat în apelul de proiecte nu este depăşit. Procesul de evaluare se reia întegral.

54
 EVALUAREA TEHNICĂ ŞI FINANCIARĂ

Procedura de evaluare – continuă

 proiectul va fi evaluat de către evaluatori independenţi pe baza criteriilor de selecţie
aprobate de Comitetul de Monitorizare
 evaluatorul poate cere informaţii suplimentare de clarificare de la solicitant cu privire
la documentele existente.
 dacă există dubii privind informatiile prezentate in CF, OI poate initia vizite la locul de
desfasurare a investitiei.
 după evaluare, toate proiectele vor fi transmise Comitetului de Selecţie

SELECŢIA PROIECTELOR

Decizia de finantare este luata de catre Comitetul de Selecţie care poate decide să:
 aprobe proiectul fara modificarea conţinutului şi condiţiilor din CF;
 aprobe proiectul cu reducerea costurilor totale (o cheltuială nu este eligibilă sau
nu este justificată, însă conţinutul tehnic al proiectului este aprobat iar solicitantul trebuie sa
implementeze proiectul în întregime);
 respingă proiectul;
 poate solicita motivat reevaluarea proiectului.
Condiţia de finanţare - Punctaj minim, în limita bugetului alocat

Lista proiectelor aprobate va fi transmisă spre aprobare AM şi apoi va fi publicată pe

site-ul finantatorului.

GRILĂ DE EVALUARE TEHNICO-ECONOMICĂ

Criterii Punctaj
Max
1. RELEVANŢA PROIECTULUI 15
A. Argumentarea necesităţii proiectului pentru activitatea şi dezvoltarea
companiei – necesitate şi impact

2. CALITATEA ŞI COERENŢA PROIECTULUI 44

A. Corelarea între obiective, rezultatele aşteptate şi activităţi

B.Obiective şi indicatori măsurabili pentru rezultatele proiectului;

C. Bugetul proiectului – complet, realist, cheltuieli incadrate corect

D. Eficienţa investiţiei – Indicatorii de rentabilitate

E. Soluţia tehnică – adecvată scopului proiectului

2. CALITATEA ŞI COERENŢA PROIECTULUI 44
A. Corelarea între obiective, rezultatele aşteptate şi activităţi
B.Obiective şi indicatori măsurabili pentru rezultatele proiectului;
C. Bugetul proiectului – complet, realist, cheltuieli incadrate corect
D. Eficienţa investiţiei – Indicatorii de rentabilitate
E. Soluţia tehnică – adecvată scopului proiectului

55
 2. CALITATEA ŞI COERENŢA PROIECTULUI 44
A. Corelarea între obiective, rezultatele aşteptate şi activităţi
B.Obiective şi indicatori măsurabili pentru rezultatele proiectului;
C. Bugetul proiectului – complet, realist, cheltuieli incadrate corect
D. Eficienţa investiţiei – Indicatorii de rentabilitate
E. Soluţia tehnică – adecvată scopului proiectului

5. CAPACITATEA DE IMPLEMENTARE 12
A.Experienţa anterioară a solicitantului în managementului de proiecte;
B. Capacitatea operaţională şi de management a solicitantului
TOTAL 100

NIVELE DE CERTIFICARE ŞI CONTROL

 Primul nivel – Organismul intermediar
• Verificare administrativă, financiară şi tehnică
• Verificarea realităţii şi legalităţii cheltuielilor
• Control la fata locului la nivelul beneficiarului (100% sau
eşantion)
 Nivelul al doilea – Autoritatea de Management
• Control de sistem la nivelul OI
• Autorizarea cererilor de rambursare verificate de OI
• Control la faţa locului (%) pe baza de eşantion (analiză de risc)
 Nivelul al treilea – Autoritatea de Certificare şi Plată
• Verificări la nivelul AM
• Certifică sumele autorizate de AM
• Verificări la faţa locului la OI, beneficiari – dacă este cazul
RAMBURSAREA CHELTUIELILOR
Nr. total de cereri de rambursare,
 maxim 3 (pentru proiectele de maxim 12 luni)
 maxim 5 (pentru proiectele de maxim 24 luni)
 se vor reliefa în graficul de rambursare din contractul de finanţare.
Prima cerere de rambursare - maxim 4 luni de la semnarea contractului de finanţare.
Beneficiarul va transmite previziuni privind fluxurile financiare trimestrial
ULTIMA CERERE DE RAMBURSARE
Beneficiarul va depune şi:
 raportul de audit realizat de un auditor extern
 copia contractului cu furnizorul/furnizorii soluţiei care constituie obiectul proiectului,
prin care se asigură mentenanţa proiectului pe o perioadă de 36 de luni, după finalizarea
acestuia.
 copia contractului de asigurare a tuturor bunurilor achiziţionate prin proiectul finanţat
din Fonduri Structurale.
Valoarea cheltuielilor eligibile solicitate spre rambursare în ultima cerere de rambursare
trebuie să fie de minim 15% din valoarea finanţării rambursabile.

56