Poezia 'Flori de mucigai' de Tudor Arghezi descrie condiția dificilă a artistului și proclamă dreptul acestuia de a-și alege propriul destin artistic. Ea are valoare de artă poetică prin atitudinea sfidătoare față de modul convențional de a concepe creația.
0 evaluări0% au considerat acest document util (0 voturi)
34 vizualizări2 pagini
Poezia 'Flori de mucigai' de Tudor Arghezi descrie condiția dificilă a artistului și proclamă dreptul acestuia de a-și alege propriul destin artistic. Ea are valoare de artă poetică prin atitudinea sfidătoare față de modul convențional de a concepe creația.
Poezia 'Flori de mucigai' de Tudor Arghezi descrie condiția dificilă a artistului și proclamă dreptul acestuia de a-și alege propriul destin artistic. Ea are valoare de artă poetică prin atitudinea sfidătoare față de modul convențional de a concepe creația.
Poezia 'Flori de mucigai' de Tudor Arghezi descrie condiția dificilă a artistului și proclamă dreptul acestuia de a-și alege propriul destin artistic. Ea are valoare de artă poetică prin atitudinea sfidătoare față de modul convențional de a concepe creația.
Descărcați ca DOCX, PDF, TXT sau citiți online pe Scribd
Descărcați ca docx, pdf sau txt
Sunteți pe pagina 1din 2
Flori de mucigai
de Tudor Arghezi
În literatura română, perioada interbelică reprezintă o perioadă de acumulări intensive, de
modificări spectaculoase, de inovaţii atât la nivel formal, cât şi la nivelul conţinutului. Mişcările literare de la începutul secolului, care îndreptaseră literatura înspre fondul autohton (sămănătorismul, poporanismul) dau naştere ideologiilor tradiţionaliste. În acelaşi timp, literatura română se îndreaptă spre literatura universală, prin activitatea cenaclului Sburătorul, care este sinonimă cu un intens proces de modernizare a structurilor narative şi lirice. Eugen Lovinescu definea modernismul ca o „mişcare literară ieşită din contactul mai viu cu literaturile occidentale şi, îndeosebi, cu literatura franceză”, accentuând ideea că este vorba despre contactul cu literaturile occidentale de după 1880. La baza acestui proces de modernizare a literaturii române stă principiul sincronismului (principiul care asigură dinamica fenomenelor culturale şi sociale ale secolului al XX-lea românesc). Reprezentativ pentru această perioadă este poetul Tudor Arghezi care a debutat în 1927 cu volumul Cuvinte potrivite, urmat de Flori de mucigai, 1907 – Peizaje, Cântare omului, Cărticica de seară (1896 – la 16 ani – Tatălui meu, în 1910 – Rugă de seară). După volumul de debut, surprinzător prin noutatea expresiei artistice şi prin tematică, în 1931 apare un alt volum arghezian, cel puţin la fel de surprinzător - Flori de mucigai – întregul volum pare să confirme versurile emblematice pentru creaţia argheziană, exprimate în poemul cu statut de artă poetică, Testament: „Din bube, mucegaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.” Poezia care deschide volumul poate fi considerată tot o artă poetică. La nivel stilistic, titlul se validează ca un oximoron, care pare a copia modelul baudelairian din Florile răului, deoarece asociază un termen din sfera semantică a frumosului – „flori” – cu unul din cea opusă – „mucigai”. La nivel semantic, din punct de vedere denotativ, titlul fixează imaginarul poetic în sfera spaţiului închis, umed, specific închisorilor, propice „florilor de mucigai”, pete de culoare în cadrul unui univers tern, mohorât, dezolant. În sens conotativ, se validează ideea că în orice existenţă sordidă poate exista ceva frumos, „floarea” devenind un simbol al naşterii frumuseţii din materia imundă. La nivel metatextual, titlul avertizează asupra formulei lirice uzitate de poet, estetica urâtului. Incipitul are caracter declarativ, verbul de persoana I identificând eul liric subiectiv:”Le-am scris cu unghia pe tencuială”. Termenii utilizaţi în prima secvenţă poetică conturează imaginea unui spaţiu închis, a unei materialităţi grele, elementare, un spaţiu interior, ostil. Întunericul sugerează claustrarea, devenind laitmotiv al poeziei şi al volumului. Se descrie un spaţiu al singurătăţii absolute, din care lipseşte până şi graţia divină: „Pe un părete de firidă goală, / Pe întuneric, în singurătate, / Cu puterile neajutate, / Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul / Care au lucrat împrejurul / Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.” Adjectivul obţinut prin prefixare negativă – „neajutate” – este ilustrativ pentru condiţia eului liric. Animalele biblice, secundanţi ai celor trei evanghelişti, lipsesc din existenţa creatorului arghezian. Versurile acestei strofe conturează un imaginar al temniţei. Perspectiva este modernă, unul dintre elementele definitorii pentru lirica modernistă fiind imposibilitatea interpretării ei liniare, textul obligând permanent la reveniri, reconsiderări. Cursivitatea este asigurată de folosirea consecventă a ingambamentului, procedeu artistic prin care se continuă ideea începută într-un vers în următorul. Din punct de vedere stilistic, această primă secvenţă lirică este lipsită de artificiul metaforizant. Expresivitatea rezultă din caracterul surprinzător al asocierilor, procedeele artistice fiind puţine: enumeraţia – Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul” – epitetul – „firidă goală”, „puterile neajutate”. Se poate stabili o relaţie de echivalenţă între florile de mucegai şi stihuri, ceea ce presupune metamorfoza artistică a unei realităţi (florile de mucegai se transformă în stihuri). Artisticul ca modalitate de ieşire din contingent, ideea că poezia înseamnă atemporalitate constituie principiul organizator al ultimelor versuri din prima strofă: „Sunt stihuri fără an”. Perpetuarea în timp a creaţiei artistice – „fără an” – conservă momentul elaborării – „Stihurile de-acum”. Enumeraţia prin care se prezintă caracteristicile liricului din Flori de mucigai are rolul de a puncta ineditul formulei artistice abordate, estetica urâtului: „Stihuri de groapă, / De sete de apă / Şi de foame de scrum, / Stihurile de acum.” În legătură cu absenţa ajutorului divin în creaţie se dezvoltă sensurile metaforei „unghia îngerească”. Creatorul încearcă recuperarea inspiraţiei de natură divină, dar ostilitatea mediului face imposibil acest lucru: „Când mi s-a tocit unghia îngerească / Am lăsat-o să crească / Şi nu a mai crescut - / Sau nu o mai am cunoscut”. Prima strofă, având structură polimorfă, se organizează în jurul ideii de singurătate absolută a creatorului, claustrat într-un spaţiu al temniţei din care a dispărut orice speranţă; se prefigurează o stare de revoltă. A doua strofă, un catren, propune imaginea unui univers exterior, la fel de ostil ca şi acela din prima strofă. Spaţiul interior şi spaţiul exterior se află în consonanţă: „Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară. / Şi mă durea mâna ca o gheară / Neputincioasă să se strângă. / Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.” Verbele la imperfect transmit ideea continuităţii stării de dizgraţie a eului liric, percepută dureros. Mâna, motiv central al textului poetic, prin semnificaţii, devine simbolul actului creator şi al destinului artistului. „Neputincioasă”, mâna inspiraţiei angelice refuză sau nu poate „să se strângă”. Ca în majoritatea textelor argheziene, atitudinea nu este de resemnare. Refuzându-şi destinul, creatorul arghezian se revoltă împotriva propriei condiţii: „Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”. Ultima sintagmă, simbol al direcţiei infernului, validează noua formulă literară, reafirmând orgolios estetica urâtului. Aşadar, poezia „Flori de mucigai” de Tudor Arghezi are valoare de artă poetică prin această atitudine sfidătoare faţă de un mod de a concepe scrisul. Proclamându-şi dreptul de a-şi alege destinul – „m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă” – eul liric arghezian realizează în acest text una dintre cele mai emoţionante şi mai dureroase confesiuni despre rolul, menirea artei şi a artistului. Întregul volum va susţine această atitudine, confirmând unicitatea glasului poetic al celui pe care Tudor Vianu îl consideră cel mai mare poet de după Eminescu, având aceeaşi influenţă asupra limbajului poeziei ca şi marele romantic.