MINISTERUL EDUCAŢIEI CERCETĂRII TINERETULUI ŞI SPORTULUI

Str. N. Iorga nr. 1, Tîrgu Mureş - 540088, ROMÂNIA

©Universitatea “Petru Maior” din Tîrgu Mureş 2018

Reproducerea conţinutului acestei publicaţii, integrală sau parţială, în forma

originală sau modificată, precum şi stocarea într-un sistem de regăsire sau
transmitere sub orice formă şi prin orice mijloace sunt interzise fără autorizarea
scrisă a autorului şi a Universităţii „Petru Maior” din Tîrgu Mureş.
Utilizarea conţinutului acestei publicaţii, cu titlu explicativ sau justificativ, în
articole, studii, cărţi este autorizată numai cu indicarea clară şi precisă a sursei.
 UNIVERSITATEA „PETRU MAIOR” DIN TÎRGU-MUREŞ
DEPARTAMENT IFR
Specializare: DREPT

Conf. univ. dr. Nicolae PLOEŞTEANU

Asist. univ. Ozana VODĂ

CURS PRACTIC DE LOGICĂ JURIDICĂ

SPECIALIZAREA : DREPT

2
OBIECTIVELE CURSULUI:
Însuşirea de către studenţi a principiilor logice;
Formarea deprinderilor de aplicare a acestor principii;
Formarea capacităţii de a distinge între adevăr şi fals, a capacităţii de analiză si
sinteză, de a interpreta corect normele juridice, a capacităţii de a argumenta şi a
construi demonstraţii valide, formarea deprinderilor de a rezolva diverse tipuri de
raţionamente.

COMPETENŢE:
Studenţii vor fi capabili să aplice principiile logice;
Studenţii vor avea capacitatea de a dinstinge între adevăr şi fals, capacitatea de analiză
şi sinteză;
Studenţii vor fi apţi să rezolve raţionamente analitice, logice etc.;
Studenţii vor fi capabili să arumenteze şi să construiască demonstraţii valide.

CONŢINUTUL CURSULUI:

1. Partea I-a a testului: Elemente de rationament analitic

Scurta prezentare a testului

Modele de teste de rationament analitic

2. Partea a II-a a testului : Elemente de rationament logic

Aspecte teoretice de logica generala si de logica juridica

Modele de teste de rationament logic

3. Partea a III-a a testului: Capacitatea de intelegere a unui text scris

Aspecte teoretice : metodele specifice

Modele de teste privind capacitatea de intelegere a unui text scris

3
PREZENTAREA CURSULUI
Cursul are trei parti:
PARTEA I: ELEMENTE DE RATIONAMENT ANALITIC
PARTEA A II-A: ELEMENTE DE RATIONAMENT LOGIC
PARTEA A III-A: CAPACITATEA DE INTELEGERE A UNUI TEXT SCRIS

TEMA 1

1. PARTEA I A TESTULUI: ELEMENTE DE RATIONAMENT ANALITIC

OBIECTIVE:
Să înţeleagă ce reprezintă raţionamentul analitic;
Să îşi însuşească metodele specifice de rezolvare a raţionamentelor analitice.
COMPETENŢE:
Studenţii vor fi capabili să rezolve teste ce implică raţionamente analitice.
CONŢINUT:
Prezentarea testului
Test de autoevaluare

SCURTA PREZENTARE A TESTULUI

Judecatorii se confrunta cu necesitatea de a stabili STARI DE FAPT, chiar in domenii

in care nu au competenta profesionala.
O precizare: proba nu are in vedere interpretarea juridica a starilor de fapt sau
aplicarea normelor la situatii individuale.
Premisa probei: Starea de fapt pe care judecatorul O RETINE (si la care urmeaza sa aplice
dispozitii legale) este CONCLUZIA unei rationari analitice, care cuprinde mai multe scheme
de inferente (judecati, rationamente logice).

Orice hotarare judecatoreasca poate fi asimilata unui rationament DEDUCTIV avand

urmatoarea structura:

Premisa 1. Starea de fapt retinuta dupa administrarea si evaluarea probelor

Premisa 2. Starea de drept: norma aplicabila starii de fapt retinute, in opinia judecatorului
Concluzie: Dispozitivul propriu-zis al hotararii judecatoresti.

Aceasta structura este specifica silogismului judiciar.

Rationamentul analitic sta la baza stabilirii PRIN INDUCTIE, pornind de la
propozitiile particulare cuprinse in probele administrate, a starii de fapt.
Sursele de dificultate ale probei:
-Varietatea naturii rationamentelor

-Unele rationamente sunt inductive (majoritatea), judecatorul trebuind sa aiba

capacitatea de a folosi in mod constient metodele inductiei, care necesita cateva
aptitudini personale:
- spirit de observatie (trebuie sa observe, de exemplu, care sunt
elementele de convergenta dintre 5-6 sustineri si care sunt
elementele de divergenta, pentru a aplica metoda reziduurilor,
metoda diferentei sau metoda concordantei, metoda variatiilor
concomitente (vezi 3.1 , analiza INFERENTELOR
INDUCTIVE)
- atentie
- capacitate de memorare
- capacitate de a compara si de a stabili termenii comparabili
-Alte rationamente sunt deductive, dar cuprind premise obtinute la randul lor prin
inductie
-Diversitatea problemelor care se nasc pornind de la aceeasi stare de fapt
-capacitatea de a detasa problemele care trebuie rezolvate privitoare la aceeasi
stare de fapt, fara sa creeze confuzii intre probleme din cauza faptului ca inductiile
care trebuie operate sunt cu aceleasi premise

Scopul probei - sa determine daca judecatorul are capacitatea de a opera inductii in

mod corect

TEST DE AUTOEVALUARE:

MODELE DE TESTE DE RATIONAMENT ANALITIC

Testul nr. 1.
Zamfir intervievează un număr de exact cinci dintr-un total de şapte candidaţi pentru un post –
Georgescu, Imre, Luca, Necula, Orlov, Radu, şi Tănase. Zamfir îi intervievează pe cei cinci,
unul câte unul, câte o singură data pe fiecare. Desfăşurarea interviului trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:

Luca este cel de-al doilea sau cel de-al treilea intervievat.

Unul dintre cei doi – Necula sau Tănase – este intervievat ultimul.

Dacă este intervievat, atunci Georgescu este intervievat primul.

Dacă amândoi sunt intervievaţi, atunci Imre este intervievat imediat după Radu.

Dacă amândoi sunt intervievaţi, atunci Orlov este intervievat imediat după Radu.

Dacă amândoi sunt intervievaţi, atunci Tănase este intervievat imediat după Necula.

6
 1. Care anume dintre următoarele variante ar putea fi o listă completă şi exactă a
candidaţilor pentru post în ordinea în care participă la interviu?

(A) Georgescu, Luca, Imre, Necula, Tănase;

(B) Georgescu, Luca, Imre, Radu, Necula;

(C) Georgescu, Radu, Orlov, Luca, Tănase;

(D) Imre, Georgescu, Luca, Orlov, Tănase

(E) Orlov, Radu, Luca, Necula, Tănase

2. Care anume dintre următoarele afirmaţii trebuie să fie adevărată?

(A) Imre nu este primul intervievat.

(B) Orlov nu este cel de-al doilea intervievat.

(C) Imre nu este cel de-al treilea intervievat.

(D) Radu nu este cel de-al patrulea intervievat.

(E) Necula nu este cel de-al cincilea intervievat.

3. Dacă Georgescu nu este intervievat, atunci care anume dintre următoarele afirmaţii
trebuie să fie adevărată?

(A) Imre este cel de-al doilea intervievat.

(B) Luca este cel de-al doilea intervievat.

(C) Orlov este cel de-al doilea intervievat.

(D) Necula este intervievat ultimul.

(E) Tănase este intervievat ultimul.

4. Care anume dintre următoarele variante reprezintă o listă completă si exactă a

numărului de ordine în care poate avea loc interviul lui Imre?

(A) primul, al doilea, al treilea

(B) primul, al treilea, al patrulea

(C) al doilea, al treilea, al patrulea

(D) primul, al doilea, al treilea, al cincilea

(E) primul, al doilea, al treilea, al patrulea

7
 5. Dacă Orlov este primul intervievat, atunci care anume dintre următoarele afirmaţii ar
putea fi adevărată?

(A) Imre este intervievat al treilea.

(B) Imre este intervievat al patrulea.

(C) Necula este intervievat al treilea.

(D) Radu este intervievat al doilea.

(E) Radu este intervievat al treilea.

6. Care anume dintre următoarele variante reprezintă o listă completă şi exactă a

candidaţilor care trebuie intervievaţi?

(A) Georgescu

(B) Imre

(C) Luca

(D) Georgescu, Luca

(E) Georgescu, Luca, Tănase

7. Dacă Imre este intervievat al patrulea, atunci care anume dintre următoarele
afirmaţii trebuie să fie adevărată?

(A) Georgescu este intervievat

(B) Orlov este intervievat

(C) Radu este intervievat.

(D) Luca este intervievat al doilea.

(E) Necula este intervievat ultimul.

8. Dacă Georgescu este intervievat primul şi Orlov al doilea, atunci fiecare dintre
următoarele afirmaţii ar putea fi adevărate, CU EXCEPŢIA:

(A) Imre este intervievat al patrulea.

(B) ) Radu este intervievat al patrulea.

(C) Necula este intervievat ultimul.

8
 (D) Tănase este intervievat ultimul.

(E) Atât Necula cât şi Tănase sunt intervievaţi.

Testul nr. 2
O agenţie de publicitate are exact şapte reprezentanţi – Fetzger, Jianu, Liptak, Mărăscu, Pîrvu,
Rădoi, Suciu. Noua sa campanie publicitară este prezentată unui singur client de către unul
sau mai mulţi dintre reprezentanţii săi, cu respectarea următoarelor condiţii:

Dacă campania este prezentată de către Fetzger, atunci prezintă şi Mărăscu şi

Pîrvu.

Dacă prezintă Jianu, atunci Rădoi nu prezintă.

Dacă Rădoi nu prezintă, atunci prezintă Pîrvu.

Dacă prezintă Liptak, atunci prezintă fie Jianu, fie Suciu, fie amândoi.

Dacă prezintă atât Liptak cât şi Suciu, atunci Mărăscu nu prezintă.

9. Care anume dintre următoarele variante ar putea fi o listă completă şi exactă a

reprezentanţilor care fac prezentări?

(A) Mărăscu, Suciu

(B) Fetzger, Mărăscu, Rădoi

(C) Fetzger, Liptak, Mărăscu, Pîrvu

(D) Mărăscu, Pîrvu, Rădoi, Suciu

(E) Jianu, Liptak, Mărăscu, Rădoi, Suciu

10. Dacă prezintă atât Liptak cât şi Rădoi, atunci care anume dintre următoarele afirmaţii
ar putea fi adevărată?

(A) Fetzger prezintă.

(B) Jianu prezintă.

(C) Mărăscu prezintă.

(D) Exact doi dintre cei şapte reprezentanţi prezintă.

(E) Exact trei dintre cei şapte reprezentanţi prezintă.

9
11. Care anume dintre următorii reprezentanţi ai Agenţiei ar putea fi cel care prezintă singur?

(A) Fetzger

(B) Jianu

(C) Liptak

(D) Rădoi

(E) Suciu

12. Dacă Pîrvu nu prezintă, atunci care anume dintre următoarele variante reprezintă
numărul maxim al reprezentanţilor care fac prezentarea?

(A) doi

(B) trei

(C) patru

(D) cinci

(E) şase

13. Dacă exact doi dintre reprezentanţii Agenţiei fac prezentarea, atunci care anume
dintre următorii reprezentanţi NU POATE fi unul din cei doi?

(A) Liptak

(B) Mărăscu

(C) Pîrvu

(D) ) Rădoi

(E) ) Suciu

14. Dacă Fetzger prezintă, atunci care anume dintre următoarele enunţuri trebuie să fie
adevărat?

(A) Cel puţin trei dintre reprezentanţi prezintă.

(B) Cel mult patru dintre reprezentanţi prezintă.

(C) Nici Jianu şi nici Rădoi nu prezintă.

10
 (D) Exact unul dintre Liptak sau Suciu prezintă.

(E) Fie Jianu fie Suciu prezintă, fie amândoi.

15. Care anume dintre următoarele variante NU POATE reprezenta o listă exactă
parţială a reprezentanţilor Agenţiei care fac prezentarea ?

(A) Fetzger, Jianu, Pîrvu

(B) Fetzger, Liptak, Rădoi

(C) Fetzger, Pîrvu, Suciu

(D) Jianu, Liptak, Mărăscu

(E) Liptak, Pîrvu, Rădoi

16. Să presupunem că înlocuim condiţia că dacă Rădoi nu prezintă noua campanie

publicitară atunci o face Pîrvu, cu condiţia că Pîrvu prezintă dacă prezintă şi Rădoi. Dacă
toate celelalte condiţii rămân valabile, atunci care anume dintre următoarele variante NU
POATE reprezenta o lista completă şi exactă a reprezentanţilor Agenţiei care fac prezentări ?

(A) Jianu, Pîrvu

(B) Jianu, Mărăscu, Pîrvu

(C) Liptak, Rădoi, Suciu

(D) Liptak, Pîrvu, Suciu

(E) ) Mărăscu, Pîrvu, Rădoi

BIBLIOGRAFIE:
Bieltz, P., Logică juridică, Bucureşti, 2000
Mihai, Gheorghe, Argumentare şi interpretare în drept, Bucureşti, 2000
Mihai, Gheorghe, Metoda logică în drept, vol. I, Ed. All Beck, B., 2005

11
 TEMA 2

2. PARTEA A II-A A TESTULUI : ELEMENTE DE RATIONAMENT LOGIC

OBIECTIVE:
Să cunoască formele logice;
Să opereze cu formele logice.

COMPETENŢE:
Studenţii vor fi capabili să opereze cu termeni, cu propoziţiile logice, să rezolve teste
de raţionament logic.
CONŢINUT:
Definirea şi caracterizarea formelor logice
Test de autoevaluare

DEFINIREA ŞI CARACTERIZAREA FORMELOR LOGICE

1. TERMENII
Cuvintele, noţiunile, termenii
Componentele termenilor
Felurile termenilor
Raporturile dintre termeni
Operaţii logice cu termeni
Definirea
Diviziunea şi clasificarea
Analiza şi sinteza
Specificarea şi generalizarea
Diferenţierea şi integrarea

2. PROPOZIŢIILE LOGICE
Valoarea de adevăr a propoziţiilor logice
Structura propoziţiei logice
Tipuri de propoziţii logice
Propoziţii cognitive şi propoziţii noncognitive
Propoziţii simple şi propoziţii compuse
Propoziţiile categorice
Propoziţiile modale
Propoziţiile modale alethice
Propoziţiile deontice
Propoziţiile opinabile

12
 3.RAŢIONAMENTELE
Structura raţionamentelor
Validitatea raţionamentelor
Clasificarea raţionamentelor
Inferenţele imediate
Silogismul categoric
Conţinutul silogismului categoric
Figurile silogistice
Legile silogismului
Legile generale ale silogismului
Legile speciale ale silogismului (legile figurilor silogistice)
Specificul silogismului zis judiciar
Silogismele eliptice (prescurtate)
Entimema
Epicherema
Inferenţele cu propoziţii compuse
Inferenţele ipotetice sau pure (ipotetico - ipotetice)
Inferenţele ipotetico - categorice
Inferenţele disjunctivo - categorice
Inferenţele ipotetico-disjunctive sau mixte
Inferenţele nedeductive
Inferenţele inductive
Inducţia completă
Inducţia incompletă
Inferenţa prin analogie (Raţionamentul de analogie)

13
 DEFINIREA ŞI CARACTERIZAREA FORMELOR LOGICE

1. TERMENII
Cuvintele, noţiunile, termenii
Cuvântul poate fi considerat ca unitatea semnificativă a unei limbi (cf. O. Ducrot).
Un cuvânt sau un grup de cuvinte care poartă un înţeles se numeşte noţiune.
Cuvintele sau grupurile de cuvinte care exprimă un înţeles, adică noţiuni, denumind
totodată ceva, se numesc termeni. Totalitatea cuvintelor utilizate în legislaţie şi jurisprudenţă
formează limbajul juridic constituit dintr-un vocabular tehnic propriu-zis (d.e., “cambie”,
“infracţiune”, “instanţă de judecată”), un vocabular tehnic adaptat (d.e., “casare”, “tâlhărie”) şi
un vocabular uzual (d.e., “informaţie”, “educaţie”, “atitudine”).
Forma lingvistică ce exprimă o noţiune are rolul de nume pentru obiectele pe care
noţiunea le reprezintă la nivelul gândirii noastre.
Numele poate fi simplu, când constă dintr-un singur cuvânt, sau complex, când constă
dintr-un grup de cuvinte. Deci, noţiunea este exprimată printr-un cuvânt sau grup de cuvinte.
Ansamblul format dintr-un nume şi o noţiune se numeşte termen.
Noţiunea reprezintă conţinutul logic al termenului.
Termenul este o formă logico-lingvistică ce posedă o structură proprie, ceea ce
înseamnă că nu se identifică, nu se reduce la cuvânt şi nici la eventuala reprezentare care-l
însoţeşte.
Termenul nu este, deci, un simplu element al limbajului, ci o formă logico-lingvistică,
despre care putem spune că desemnează (denotă, denumeşte), ceva. Entitatea la care se referă
termenul se numeşte denotat (referent). Deoarece termenul se referă într-un anumit “mod” la
denotat, vom spune că el are un sens.
1. 2. Componentele termenilor
Termenii au două componente: intensiunea (conţinutul) şi extensiunea (sfera).
Intensiunea cuprinde ansamblul notelor lui, iar extensiunea - obiectele la care se poate aplica.
Intensiunea este conotată, iar extensiunea este denotată de termeni. Aceasta este foarte
important practic; ca să ne facem înţeleşi între noi nu este nevoie să aducem obiectul la care se
referă termenii, ci este suficient să spunem un cuvânt sau un grup de cuvinte care, constituind
un termen, semnifică şi denumeşte. Astfel, dacă spun “naufragiu maritim”, întrucât grupul de
cuvinte exprimă un termen cu înţeles, nu este necesar să prezint nemijlocit în instanţă obiectul
concret naufragiul maritim; dacă spun “libertate”, întrucât cuvântul exprimă un termen cu
înţeles, nu este necesar să prezint nemijlocit obiectul abstract libertate. Prin intensiunea şi
extensiunea lor, termenii ţin locul obiectelor la care se referă.
Intensiunea este formată din ansamblul proprietăţilor comune necesare (ansamblul
notelor) care sunt cuprinse în noţiunea corespunzătoare (noţiunea exprimată de termenul
respectiv). Aceste note aparţin obiectelor care alcătuiesc clasa la care se referă termenul.
În legătură cu intensiunea unui termen juridic apar două situaţii concrete:
a) legiuitorul impune expres înţelesul lui şi atunci avem de-a face cu interpretarea
strictă;
b) legiuitorul nu precizează limitele înţelesului şi atunci practicianul are posibilitatea
extinderii înţelesului şi, prin consecinţă, lărgirea clasei de obiecte la care se referă,
adică avem de-a face cu interpretarea extensivă.
De aici decurge o primă particularitate care ar viza logica juridică: legea impune
intensiunea şi extensiunea unor termeni juridici sau le conturează doar în principiu, lăsând
libertate instanţelor să opereze în limitele legalităţii. Nici gândirea matematică, nici aceea
psihologică nu relevă acest aspect.
 Conotaţiile, adică notele care alcătuiesc intensiunea unui termen juridic, date de legea
în vigoare, formează înţelesul juridic obiectiv atât pentru instanţe, cât şi pentru autoritatea
legiuitoare. Acest înţeles juridic obiectiv este constituit din conţinutul literei şi al spiritului
legii.
Extensiunea este constituită din totalitatea obiectelor la care termenul poate fi aplicat.
De exemplu, “infractor” se poate aplica la toţi indivizii care sunt infractori.
Obiectele care alcătuiesc extensiunea unui termen sunt desemnate sau denotate de
acesta.
Clasa de obiecte care alcătuieşte o instituţie juridică este desemnată şi constituie
extensiunea unui termen juridic. Astfel, clasa de obiecte a unei anumite instituţii de drept civil
este desemnată de termenul “răspundere delictuală”, format din două cuvinte româneşti. De
aceea dreptul pozitiv se prezintă ca un ansamblu complex de instituţii juridice, desemnate de
termeni juridici exprimaţi în limbajul actelor normative emanate de autoritatea legiuitoare.
În ceea ce priveşte raportul dintre extensiune şi intensiune, remarcăm două aspecte:
a). raportul de dualitate
- extensiunea = totalitatea de obiecte ce au determinări (note) care formează
intensiunea termenului;
- intensiunea = totalitatea de determinări (note) ale obiectelor care formează
extensiunea termenului.
b). variaţia invers proporţională a extensiunii şi intensiunii
Potrivit acestei reguli, când intensiunea creşte, extensiunea se micşorează; şi invers, cu
cât un termen este mai abstract, cu atât referentul său este mai larg şi are mai puţine note.
De exemplu, termenul de “lege” este un termen mai general în comparaţie cu termenul
de ”lege penală”:
- extensiunea termenului “lege penală” < extensiunea termenului “lege”
- intensiunea termenului “lege penală” > intensiunea termenului “lege”
Lege

Lege
penală

Intensiunea unui termen determină extensiunea lui.

1. 3. Felurile termenilor
Distincţia dintre diferitele tipuri de termeni vizează două criterii logice principale:
extensiunea şi intensiunea.
A). După extensiune, deosebim:
a). Termenii cognitivi şi termenii pragmatici
Termenii cognitivi sunt termenii a căror extensiune este dată în mod obiectiv şi îşi
păstrează înţelesul în orice situaţie. De exemplu, termenul “om”.
Termenii pragmatici sunt termenii a căror extensiune este dată de o convenţie şi se
modifică în funcţie de contextul social - istoric. De exemplu, termenul “infractor”.
b). Termenii precişi şi termenii imprecişi
Termenii precişi sunt termenii a căror extensiune este bine determinată, cunoscându-se
ce obiecte sunt desemnate de ea. De exemplu, “contract”, “triunghi”.
Termenii imprecişi (vagi) sunt termenii a căror extensiune nu este bine determinată,
criteriile de delimitare a sferei nefiind stabilite riguros. De exemplu, “tânăr”, “prezent”,
“grămadă”.

16
 c). Termenii concreţi şi termenii abstracţi
Termenii concreţi au o extensiune reală, ei se referă la obiecte reale. De exemplu,
“avocat”, “bun”.
Termenii abstracţi nu pot fi aplicaţi unei realităţi, nu au corespondent în realitate. De
exemplu, “morală”, “raport juridic civil”, “bunătate”.
d). Termenii vizi, termenii nevizi şi termenii ideali
Termenii vizi nu desemnează nici un obiect real. Aceştia sunt:
- logic – vizi: cei ce cuprind o contradicţie logică; de exemplu,” infractor –
nevinovat”.
- factual – vizi: ceea ce înseamnă că sunt vizi doar în raport cu experienţa noastră
factuală; de exemplu, “regele Elveţiei”.
Termenii nevizi sunt termenii a căror extensiune cuprinde cel puţin un element. De
exemplu, “autor”, “răspundere”.
Termenii ideali sunt termenii rezultaţi prin procesul de idealizare. De exemplu, “drept
subiectiv”, “corp solid”.
e). Termenii singulari (individuali), termenii generali şi termenii categoriali
Termenii singulari (individuali) sunt termenii desemnează obiecte singulare
(individuale), extensiunea lor având un singur element.
Sunt incluse numele proprii (de exemplu, “Mihai Eminescu”, “Europa” ), expresii
(“sistemul nostru solar”, “capitala României”).
Termeni generali sunt termenii a căror extensiune cuprinde cel puţin două elemente.
De pildă, “apărare”, “monedă”, “capitală”.
Termenii categoriali sunt termeni de maximă generalitate. În drept, sunt termeni –
categorii – acei termeni care au generalitate pentru întreaga realitate juridică. De exemplu,
“normă juridică” .
B).După intensiune, deosebim:
a). Termenii absoluţi şi termenii relativi
Termenii absoluţi au înţeles de sine stătător. De exemplu, “carte”, “animal”,
“magistrat”.
Termenii relativi exprimă o relaţie între două sau mai multe obiecte. De exemplu,
“sinonim”, “însoţitor”, “tată”.
b). Termenii simpli şi termenii compuşi
Termenii simpli conţin un singur cuvânt. De pildă, “judecător”, “pedeapsă”.
Termenii compuşi sunt formaţi din mai multe cuvinte. De exemplu, “drept subiectiv
civil”, “pedeapsă contravenţională”.
c). Termenii pozitivi şi termenii negativi
Termenii pozitivi indică prezenţa unor note. De exemplu, “prietenos”, “moral”,
“coerent”, “legitim”.
Termenii negativi indică absenţa unor note. De exemplu, ”incoerent”,” neprietenos”,
“imoral”.
Observăm că prin procedee lingvistice cum ar fi prefixarea negativă: a-, anti-, ne-,
non-, in-, termenii pozitivi se transformă în termeni negativi.
d). Termenii colectivi şi termenii distributivi (divizivi)
Termenii colectivi sunt termeni care denotă o mulţime de obiecte a căror note nu se
păstrează prin trecerea de la întreg la parte.
Aceştia pot fi:
- individual – colectivi (denotă o colecţie de obiecte): Delta Dunării, Curtea
Constituţională a României;
- general – colectivi (denotă o clasă de colecţie de obiecte): ”pădure”, “armată”,
“bibliotecă”.

17
 În cazul termenilor colectivi notele întregului nu devin notele părţilor componente.
Termenii distributivi (divizivi) sunt termenii a căror extensiune s-a format prin
selectarea obiectelor care o alcătuiesc, unul câte unul, pe baza unor note comune a acestor
obiecte. Aceşti termeni sunt termeni generali. De exemplu, “carte”, “act”, “infracţiune”. Tot
ce este adevărat despre întreaga clasă este adevărat şi despre fiecare componentă a ei.
e). Termenii independenţi şi termenii dependenţi (corelativi)
Doi termeni sunt independenţi dacă unul din ei nu-l antrenează pe celălalt, nici negaţia
lui, ceea ce înseamnă că pot fi gândiţi separat. De exemplu, “culoare” şi “responsabilitate”.
Termenii dependenţi (corelativi) sunt termenii care nu au sens decât în raport cu alţii.
De exemplu: “absolut – relativ”, “părinţi – copii”, “soţ – soţie”, “cauză - efect”, “reclamant –
pârât”.
1. 4. Raporturile dintre termeni
Termenii nevizi se raportează între ei atât sub aspect extensional, cât şi sub aspect
intensional.
A).Din punct de vedere al extensiunii, între termeni există patru tipuri de raporturi:
a). Raportul de identitate există între termeni dacă şi numai dacă fiecare membru al
clasei de obiecte la care se referă un termen este membru al clasei de obiecte la care se referă
celălalt termen. Astfel, dacă fiecare obiect din extensiunea unui termen notat cu litera A este
obiect şi în extensiunea unui termen notat cu litera B, atunci termenii A şi B au extensiuni
identice. De pildă, termenii “Declaraţia martorului” şi “mărturie” sunt termeni identici. Să nu
confundăm identitatea extensională a termenilor cu sinonimia cuvintelor; “jurnal” şi “ziar” sunt
cuvinte sinonime care exprimă acelaşi termen în limba română. Identitatea extensională are
aplicaţii în operaţia logică a definiţiei, unde dacă definitul şi definitorul nu sunt identici
definiţia este greşită sub aspect logic formal.
Trebuie să precizăm că identitatea termenilor nu se confundă cu sinonimia cuvintelor.
Raportul de identitate poate fi reprezentat grafic:

A, B

A(a, b, c) = B(a, b, c)
Fie doi termeni A şi B. Dacă A are clasa (a, b, c), şi B are clasa (a, b, c), atunci A şi B
sunt identici.
b). Raportul de excludere există atunci când termenii au extensiuni total diferite, astfel
că nici un obiect al clasei unuia nu se află în clasa celuilalt. De exemplu, “probe” şi “vicii de
consimţământ”.

A B

A(a,b,c) B(a,b,c)

c). Raportul de ordonare evidenţiază două tipuri de termeni: termenul supraordonat şi

termenul subordonat.

18
 Dacă orice obiect din extensiunea unui termen notat cu litera A este obiect şi în extensiunea
unui termen notat cu litera B, dar nu şi reciproca, atunci spunem că termenii A şi B se află în
următoarele raporturi de ordonare:
A este subordonat lui B; A este inclus în B
B este supraordonat lui A; B îl include pe A.
De pildă, dacă A = magistrat, B = jurist, atunci termenul magistrat este inclus în
extensiunea termenului jurist, este subordonat, iar termenul jurist include extensiunea
termenului magistrat, este supraordonatul lui.
În cazul raportului de ordonare, extensiunea unui termen (termenul subordonat) se
cuprinde total în extensiunea altui termen (termen supraordonat).
Termenul supraordonat este gen faţă de termenul subordonat; termenul subordonat
este specie faţă de termenul supraordonat.
De exemplu,” raport juridic civil” (A), “raport juridic” (B).

A(a, b) B (a, ,b, c, d)

În acest raport de ordonare A este subordonat lui B, B este supraordonat lui A.

Din raportul de ordonare rezultă, pentru exemplul dat, trei propoziţii:
1. Orice raport juridic civil este raport juridic.
2. Unele raporturi juridice sunt raporturi juridice civile.
3. Unele raporturi juridice nu sunt raporturi juridice civile.
d). Raportul de încrucişare există între minimum doi termeni, când unele elemente ale
extensiunii unui termen sunt unele elemente ale extensiunii celuilalt termen.
Dacă există cel puţin un obiect din extensiunea unui termen, A, care este obiect şi al
extensiunii unui termen B, fiecare din termenii A şi B având în extensiunile lor obiecte proprii,
atunci raportul dintre ele este de încrucişare. De pildă, termenii “consultant juridic” şi
“avocat”, “iresponsabil” şi “major”, “uzucapiune” şi “posesie” sunt în raport extensional de
încrucişare. Si aici putem greşi, confundând coincidenţa parţială a cuvintelor cu încrucişarea
extensională a termenilor. Cuvântul “meşter” şi cuvântul “maistru” pot avea şi sens comun şi
sens diferit, dar caracterul lor polisemantic nu înseamnă încrucişare extensională, ci aplicaţii de
sens.

A(a,b,e, f ) A B B(a,b,c,d )

De exemplu, “jurist”(A) şi “diplomat” (B).

Conform schemei, rezultă următoarele propoziţii:
1. Unii jurişti sunt diplomaţi.
2. Unii diplomaţi sunt jurişti.
3. Unii jurişti nu sunt diplomaţi.

19
 4. Unii diplomaţi nu sunt jurişti.
e). Raportul de opoziţie. Dacă între extensiunile a doi termeni, A şi B, nu există nici un
obiect comun, atunci termenii A şi B sunt în raport extensional de opoziţie. Astfel, între
termenii violare de domiciliu şi violare de corespondenţă raportul este de opoziţie, în cadrul
genului “infracţiune”.
Opoziţia poate fi contrară sau contradictorie; este contrară dacă între opuşi se găseşte
un termen intermediar, ca în cazurile “noapte”-”zi” sunt termenii “seară”, “zori” sau
“conformism”-”anticonformism este termenul intermediar “neconformism”. etc. Este
contradictorie opoziţia dacă între opuşi nu există nici un termen intermediari, ca în cazurile
“licit”-”ilicit”, “dreptate”-”nedreptate”, “retroactiv”-”ultraactiv” etc.
Aplicaţia raportului extensional de opoziţie o întâlnim în operaţiile logice ale diviziunii
şi clasificării unde, dacă greşim, putem ajunge cu uşurinţă la grave erori judiciare.
Aceste raporturi extensionale apar în scheme de propoziţii descriptive:
Toţi A sunt toţi B (identitate); Toţi A sunt unii B (incluziunea speciei în gen); Unii A
sunt toţi B (genul include specia); Unii A sunt unii B (obiectele lui A şi B din
încrucişare); Unii A nu sunt unii B (obiectele lui A care nu sunt în B, din încrucişare);
Unii B nu sunt unii A (obiectele lui B care nu sunt în A, din încrucişare); Nici un A nu
este B (opoziţie).
Dar propoziţiile nu informează numai despre legăturile extensionale, ci şi despre
proprietăţi şi relaţii dintre termeni. Astfel:
1. Toţi judecătorii audiază, Martorul a declarat conştient şi liber, Unele datorii au fost
achitate la timp sunt propoziţii care descriu stări de lucruri, calităţi, însuşiri.
2. X este cumnat cu Z, Y este moştenitorul lui W sunt propoziţii care descriu relaţii.
B).Din punct de vedere al intensiunii, termenii sunt comparabili şi / sau necomparabili.
Când notele termenilor juridici se referă la acelaşi domeniu al realităţii juridice, ei sunt
comparabili sub aspect intensional; de exemplu, termenul de “complicitate” şi termenul de
“legătură subiectivă”. În caz contrar, ei sunt incomparabili.
Termenii comparabili se află în următoarele raporturi:
a). Raport de identitate – când diferă între ei doar ca formă lingvistică. De exemplu,
“soţie” – “nevastă”.
b). Raport de simplă diferenţiere – când termenii specie se deosebesc în cadrul
aceluiaşi gen. De exemplu: “avocat”, “judecător”, “procuror”, “consilier juridic”, în cadrul
genului “jurist”.

A B C D

c). Raport de contrarietate – când doi termeni nu pot fi aplicaţi în acelaşi timp şi sub
acelaşi raport aceluiaşi obiect. De exemplu, recurent şi intimat într-un proces penal.

A B

20
 d). Raport de contradicţie – când doi termeni nu pot coexista, nici nu pot să fie ambii
absenţi în acelaşi timp şi sub acelaşi raport.
De exemplu:
1. legal (A) – ilegal (B)
AB

2. infractor (A) – non-infractor (B)

A B

Operaţii logice cu termeni

Cu ajutorul operaţiilor logice, gândirea noastră construieşte termeni din alţi termeni.
Datorită acestei capacităţi a minţii umane, naturale, numim aceste operaţii - operaţii
constructive.
Sunt posibile următoarele operaţii cu termeni: definirea, diviziunea, clasificarea,
analiza, sinteza, specificarea, generalizarea, diferenţierea, integrarea.
Este important să nu se confunde operaţia care construieşte cu rezultatul, cu
construcţia însăşi. Rezultatul corespunzător fiecărei operaţii, în ordinea în care le-au
enumerat, sunt: definiţia, divizatul, clasa, analizatul, propoziţia de sinteză, obţinerea speciei,
obţinerea genului, diferenţa, întregul.
Definirea
Definirea este operaţia logică prin care se stabileşte intensiunea unui termen, adică se
indică notele caracteristice ale acestuia, care îl deosebesc de oricare alt termen. În acest fel se
relevă esenţa unui obiect abstract, sensul sau semnificaţia unui termen sau a unui nume.
Structură:
- Definirea se referă la ceea ce în logică se numeşte obiectul raţional de definit sau
definitul (definiendum).
- Acest obiect este dezvăluit cu ajutorul unei propoziţii care poartă denumirea de
definitor sau propoziţie definitoare (definiens).
- Între propoziţie definitoare şi obiectul raţional de definit există o relaţie de identitate
extensională şi intensională (relaţie de definiţie). Această relaţie este foarte importantă pentru
că ea indică identitatea dintre intensiunea definitului şi intensiunea definitorului, cât şi
identitatea dintre extensiunea definitului şi definitorului.
În operaţia de definire funcţionează două principii logice: principiul identităţii şi
principiul noncontradicţiei între termeni.
Procedee de definire:
Definirea se poate face prin mai multe procedee:
a). prin exemplificare – când se specifică un obiect din extensiunea termenului. De
pildă: Viciu de consimţământ este, de exemplu, dolul .(cf. art. 953 C. civ.)
b). prin enumerare – când definitorul indică toate obiectele cunoscute din clasa
definitului.

21
 O asemenea definire prin enumerare întâlnim în art. 182 alin. 1 Cod penal: “Fapta prin
care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare
îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, sau care a produs vreuna din următoarele consecinţe:
pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică
ori psihică, sluţirea, avortul, ori punerea în primejdie a vieţii persoanei, se pedepseşte cu
închisoare de la 2 la 7 ani”.
c). prin indicare ( sau prin ostensie) când se arată obiectul printr-un gest oarecare şi se
foloseşte una din expresiile: “Ce este X ?”, “Iată-l !”, “Acesta este X” (şi se arată, se indică).
d). prin sinonimie – când se defineşte un termen prin alt termen care posedă acelaşi
înţeles.
De exemplu: decretul este o lege în sens larg; partaj succesoral înseamnă împărţirea
moştenirii.
Definiţia prin sinonimie nu este satisfăcătoare deoarece se poate ajunge la eroarea
logică denumită “cerc în definiţie”. Cuvintele poartă şi încărcătura afectivă a utilizatorului şi
din această perspectivă au semnificaţii afective deosebite.
e). prin stipulare – atunci când se determină semnificaţia unui termen într-un context
specific (“Prin X vom înţelege …”).
f). prin gen proxim şi diferenţă specifică – care constă în următoarele:
- introducerea termenului de definit într-un termen care este genul său, ţinând seama
de asemănările cu alţi termeni;
- diferenţierea termenului de ceilalţi termeni incluşi în gen, prin stabilirea
deosebirilor ori a diferenţelor.
În cazul acestui procedeu de definire, se stabilesc două tipuri de relaţii între termeni:
subordonare şi coordonare.
Definirea prin gen proxim şi diferenţă specifică presupune îndeplinirea a două
condiţii:
- genul să fie proxim, adică supraordonat imediat;
- diferenţa să fie specifică, ea constând într-o notă proprie care să deosebească
definitul de celelalte specii incluse în genul proxim.
Schema:
A = dfBC
A = definitul (specie)
B = genul proxim
C = diferenţa specifică
Exemple:
1). Judecătorul este magistratul care soluţionează cauze penale, civile şi administrative
într-o instanţă.
2). Criminalistica este ştiinţa auxiliară a dreptului care are ca obiect elaborarea
mijloacelor tehnice, a metodelor şi procedeelor tactice de descoperire şi cercetare a urmelor
infracţiunii, precum şi identificarea făptuitorilor.

Specia Genul Diferenţa specifică (a speciei faţă de gen)

Judecător Magistrat Soluţionează cauze penale, civile şi administrative

Ştiinţă Are ca obiect elaborarea mijloacelor tehnice, a metodelor şi
Criminalistica auxiliară a procedeelor tactice de descoperire şi cercetare a urmelor
dreptului infracţiunii, precum şi identificarea făptuitorilor

22
 Acest procedeu nu se poate folosi pentru definirea categoriilor - care sunt termeni de
maximă generalitate şi, prin urmare, nu au un gen proxim.

Tipuri şi feluri de definiţie

Există diferite criterii de stabilire a tipurilor de definiţii:
1. După natura entităţii definite, distingem: definiţii reale, definiţii nominale.
a). Definiţiile reale dezvăluie determinările caracteristice ale obiectelor gândite, adică
scot în evidenţă notele lor distinctive în raport cu clasele altor obiecte.
De exemplu, norma juridică este o regulă generală şi obligatorie de conduită ce poate
fi adusă la îndeplinire de organele abilitate ale statului, iar în caz de nevoie prin constrângere
organizată.
b). Definiţiile nominale sunt cele ale căror obiect este cuvântul sau grupul de cuvinte
prin care se exprimă o noţiune. De exemplu, numim “normă juridică” regula generală şi
obligatorie de conduită ce poate fi adusă la îndeplinire de organele abilitate ale statului, iar în
caz de nevoie prin constrângere organizată.
Observăm că în al doilea caz, obiectul definiţiei este numele de normă juridică şi nu
norma juridică însăşi. Una este să spunem “calomnia este infracţiune”. Alta este să spunem
“numim cu cuvântul << calomnie >>, infracţiunea”.
Definiţiile nominale sunt de trei feluri: definiţii lexicale, definiţii de precizare, definiţii
stipulative.
- Definiţiile lexicale se întâlnesc în dicţionare, în care sunt relevate înţelesurile unui
cuvânt prin trimitere la alte cuvinte.
- Definiţiile de precizare completează sau modifică înţelesul unui termen sau al unei
expresii.
- Definiţiile stipulative introduc termeni noi fie cu ajutorul unor cuvinte noi, fie cu
ajutorul unor cuvinte aflate deja în circulaţie.
2. După forma logico-lingvistică, definiţiile se divid în: definiţii explicite, definiţii
implicite.
a) Definiţiile explicite au o formă standard, definitul şi definitorul fiind bine
determinate.
Forma principală a definiţiei explicite este definiţia generică, aceea care conţine gen
proxim şi diferenţă specifică. Definitul este exprimat printr-o noţiune gen a lui, căruia i se
asociază o notă de diferenţiere faţă de oricare noţiune din genul respectiv.
De exemplu, “omul este fiinţă raţională”; “fiinţă” reprezintă genul, iar “raţională” este
diferenţa specifică faţă de orice altă specie din genul “fiinţă”.
Funcţie de forma diferenţei specifice, definiţiile generice sunt de mai multe feluri:
definiţii atributive; definiţii genetice; definiţii operaţionale; definiţii relaţionale; definiţii
funcţionale.
- În definiţiile atributive, definitorul prin notele diferenţei specifice exprimă calităţile,
însuşirile distinctive ale obiectului definit. De exemplu, “majoră este o persoană care a
împlinit 18 ani”.
- Definiţiile genetice se mai numesc definiţii constructive, prin ele definitorul indicând
modul de formare a entităţii definite. De pildă, “omorul este infracţiunea care constă în
suprimarea cu intenţie a vieţii unei persoane”.
- Definiţiile operaţionale indică în definitor operaţii, acţiuni, probe, modalităţi de
identificare şi delimitare a obiectului la care se referă definitul. De exemplu, cercetarea penală
este o activitate desfăşurată în cadrul urmăririi penale de către organele prevăzute de lege,
constând în strângerea şi verificarea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la
identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este
sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

23
 - Definiţiile relaţionale indică prin definitor relaţii specifice obiectului la care se
referă. De pildă, definiţia subiectului de drept: “Subiectul de drept este persoana fizică sau
juridică care constituie, modifică sau stinge raporturi juridice concrete”.
- Definiţiile funcţionale indică prin definitor funcţiile obiectului la care se referă. De
exemplu, “avocatul este persoana cu pregătire de specialitate care acordă asistenţă juridică”.
Toate cele 5 definiţii sunt definiţii reale.
b). Definiţiile implicite nu au o formă standard, definitul şi definitorul fiind evidenţiate
prin context.

Diviziunea şi clasificarea
A). Diviziunea este operaţia logică prin care se descompune termenul – gen în
speciile sale. De exemplu, termenul “drept” se divide în “drept public” şi “drept privat”;
termenul de “nulitate” se divide în “nulitate absolută” şi “nulitate relativă”.

B C

D E F G H

Diviziunea se foloseşte în doctrină şi în argumentarea juridică. Este chiar

recomandabil ca o problemă juridică să fie divizată în subprobleme care sunt mai uşor de
soluţionat. Diviziunea este importantă pentru că dezvăluie extensiunea termenilor.

Structură
Diviziunea cuprinde:
- genul, care mai este denumit termenul de divizat;
- diferenţa specifică, numită fundamentul diviziunii;
- speciile, numite membrii diviziunii

Tipuri de diviziune:
- dihotomică (diviziune în 2 specii);
- trihotomică (diviziune în 3 specii);
- tetratomică (diviziune în 4 specii);
- politomică (diviziune în mai mult de 4 specii).

B). Clasificarea este operaţia logică prin care se alcătuieşte genul din speciile sale.
De exemplu: când spunem că ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea alcătuiesc o normă
juridică, am făcut o clasificare.

A B C D E

F G

24
 Clasificarea este o grupare a obiectelor în clase, după anumite criterii, într-o ordine
ierarhică şi într-un tot unitar şi organic, astfel încât fiecare clasă să ocupe un anumit loc, în
conexiune cu celelalte clase. Clasificarea operează asupra obiectelor despre care avem o
noţiune. Clasificarea presupune dezvăluirea claselor şi formarea acestora.

Structură
Clasificarea cuprinde:
- elementele clasificării, adică termenii care sunt supuşi clasificării şi formează
obiectul clasificării (termeni daţi);
- clasele, respectiv termenii obţinuţi ca rezultat al clasificării;
- criteriul clasificării(diferenţa specifică)

Tipuri de clasificare:
a). după numărul claselor obţinute:
- clasificare dihotomică (2 clase);
- clasificare politomică
b). după caracterul criteriului folosit:
- clasificare naturală sau teoretică (criteriu obiectiv);
- clasificare artificială sau pragmatică (criteriu convenţional)
c). după numărul de nivele:
- clasificarea uninivelară;
- clasificarea multinivelară
d). după operaţiile ce pot fi aplicate obiectelor din clasele obţinute:
- clasificare nominală;
- clasificare ordinală

Regulile diviziunii şi clasificării:

1). Ambele operaţii necesită 3 feluri de termeni: termeni daţi, termeni construiţi şi
diferenţele specifice.
2). Între termenii daţi şi termeni construiţi să existe raport de ordonare.
3). Diferenţele specifice să fie unice într-o operaţie. Astfel, câte fundamente sau câte
criterii sunt, tot atâtea diviziuni sau clasificări sunt.
4). Extensiunea genului să fie epuizată prin diviziune sau clasificare, adică operaţia să
fie completă.
5). Speciile să fie termeni exclusivi între ei.
Nerespectarea acestor reguli conduce la apariţia erorilor în diviziune şi clasificare:
- diviziune / clasificare incompletă;
- existenţa a două sau mai multor fundamente ale diviziunii, respectiv a două sau
mai multor criterii ale clasificării, pe aceeaşi treaptă;
- termeni – specii nu se află în raport de excludere între ei.

Analiza şi sinteza
A). Analiza este operaţia logică prin care se construieşte din termenul care se referă la
un întreg, mulţimea termenilor care se referă la părţile întregului.
De exemplu, atributele proprietăţii: ius utendi, ius fruendi, ius abutendi.
B). Sinteza este operaţia logică prin care din mulţimea termenilor care se referă la
părţile unui întreg se construieşte termenul care se referă la întreg.
Sinteza este operaţia inversă analizei.

25
 Specificarea şi generalizarea
A). Specificarea este operaţia logică prin care se realizează trecerea de la un termen la
un termen subordonat, cu extensiune mai mică.
Prin această operaţie se construieşte specia din genul său.
De exemplu, trecem de la genul “faptă juridică” la specia “faptă juridică penală”.
B). Generalizarea este operaţia logică prin care se realizează trecerea de la un termen
la un termen supraordonat, cu extensiune mai mare.
Prin această operaţie se construieşte genul din specie.
De exemplu, reclamant în dosarul X – reclamant în general.

Diferenţierea şi integrarea
A). Diferenţierea este operaţia logică prin care se construieşte dintr-un termen care se
referă la un întreg, un termen care se referă la una din părţile întregului.
În acest fel se explică, de exemplu, formarea dezmembrămintelor dreptului de
proprietate. Proprietatea conferă stăpânire deplină asupra lucrului. Prin aceasta se deosebeşte
de dezmembrămintele sale: uzufruct, abitaţie şi superficie. Proprietatea poate fi dezmembrată
până la punctul reţinerii de către proprietar numai a dreptului de a dispune. Dincolo de acest
punct întâlnim nuda proprietate.
B). Integrarea este operaţia logică prin care se construieşte dintr-un termen care se
referă la una din părţile întregului, un termen care se referă la întreg.
Aplicarea acestei operaţii o avem procedând invers în cazul dezmembrămintelor
dreptului de proprietate.

2. PROPOZIŢIILE LOGICE
Una din formele logice fundamentale o constituie propoziţia logică.

Valoarea de adevăr a propoziţiilor logice

Potrivit logicii clasice bivalente a propoziţiilor cognitive, caracteristica oricărei
propoziţii este aceea de a fi purtătoare de adevăr, şi anume, ea este adevărată ori falsă.
Adevărul revine ca proprietate numai propoziţiilor cognitive (descriptive). Propoziţiile
descriptive şi numai ele, de tipul “Actul a fost încheiat”, “Socrate este muritor”, “Cartea se
află în bibliotecă” au valoare de adevăr.
A spune însă că o propoziţie este adevărată sau falsă, nu înseamnă că şi ştim dacă este
adevărată sau falsă. Pentru a şti dacă este adevărată sau falsă, trebuie dovedită una din aceste
valori. De exemplu, propoziţia: “X este vinovat” fiind o propoziţie logică, este adevărată sau
falsă. Dar nu ştim dacă este adevărată sau dacă este falsă, ci trebuie să dovedim. Propoziţia
logică este purtătoare de adevăr, pentru că în această formă logică este concentrată o
informaţie cu sens, iar sensul este asigurat de corespondenţa informaţiei cu obiectul la care se
referă.
Noi avem posibilitatea să formulăm o multitudine de propoziţii. Aceasta nu înseamnă
că dacă le declarăm am şi spus adevărul sau falsul. Simpla declaraţie nu garantează nici
adevărul, nici falsul.
În mod tradiţional, se spune despre o propoziţie logică că ea afirmă sau neagă ceva
despre altceva. De exemplu:
- A este B (afirmăm pe B despre A);
- A nu este B (negăm pe B despre A).
Dacă formulăm enunţul “A are proprietatea B”, acesta este adevărat (1) sau fals (0).
Faptul că X afirmă nu înseamnă că a dovedit, iar faptul că X neagă nu înseamnă că a infirmat.

26
 Structura propoziţiei logice Propoziţia
logică are două elemente:
- subiectul logic (S),
- predicatul logic (P).
Legătura dintre S şi P este desemnată prin verbul “este” sau prin alt verb.
a). Subiectul logic este termenul despre care se afirmă sau se neagă ceva.
Subiectul propoziţiei logice reflectă obiectul propoziţiei logice.
În propoziţia “Tâlhăria este infracţiune”, subiectul logic este “tâlhăria” pentru că
despre acest termen se afirmă ceva. Obiectul propoziţiei logice nu este însă tâlhăria, ci faptul
ilicit penal, desemnat de termenul “tâlhărie”. Deci există un fapt ilicit în realitatea juridică, iar
acest fapt ilicit este fixat în termenul juridic “tâlhărie”.
b). Predicatul logic este termenul care oglindeşte însuşirea afirmată sau negată despre
obiectul de care se referă subiectul logic.
Legătura dintre subiectul logic şi predicatul logic este desemnată prin verbul “este“.
Într-o propoziţie, acest verb poate îndeplini:
- o funcţie existenţială: Acolo este cineva.
- o funcţie atributivă: Cerul este albastru.
- o funcţie de incluziune: specia “răspundere civilă” se include în clasa
“răspunderii”.
- o funcţie de apartenenţă: D.M. este student la Facultatea de Drept.
Forma clasică a propoziţiei logice este S este P.
Din cele prezentate mai sus remarcăm că propoziţia logică este forma structurată în
subiect logic şi predicat logic, legate prin verbul a fi sau oricare alt verb. Prin verb, predicatul
logic afirmă sau neagă total sau parţial despre subiectul logic a) că se este inclus (d.e.,
“Calomnia este infracţiune”); b) că aparţine (“X este infractor”; c) că posedă o notă
(“Declaraţia a fost semnată”); d) că se află într-o relaţie (“Ion este frate cu Vasile”).
Atât subiectul logic, cât şi predicatul logic pot fi formaţi dintr-un termen sau din mai
mulţi termeni.
Propoziţia “Calomnia este infracţiune” are subiectul şi predicatul logic formaţi din câte
un termen: “Calomnia” (S) şi “Infracţiune”.(P). Desigur, termenii logici pot fi exprimaţi prin
mai multe cuvinte, în orice limbă, dar tot doi termeni rămân: “Fapta socială interzisă prin art.
cutare din codul penal român (S) este infracţiune la adresa persoanei (P)”. Asemenea tip de
propoziţii se numesc simple.
Dimpotrivă, sunt compuse propoziţiile cu mai mulţi termeni care constituie subiectul
sau/şi predicatul logic:
“Elevii şi profesorii(S1 şi S2) vizitează un muzeu (P).”
Observăm că termenii sunt legaţi între ei prin conjuncţia “şi”, prin disjuncţia “sau”.
Atunci vom spune că propoziţiile logice compuse pot fi conjunctive, disjunctive sau
mixte. Desigur, şi în cazul lor, termenii pot fi exprimaţi prin mai multe cuvinte: “Produsele
periodice ale pământului (S1), precum şi produsele animalelor ale fermei “Agricola” (S2) au
fost unele vândute (P1), iar altele donate (P2)”. “Ferma “Agricola” (S) şi-a vândut produsele
periodice ale pământului şi produsele animalelor sale (P1), iar altele le-a donat(P2)”.
Aplicând raporturile extensionale dintre termeni la subiectul şi predicatul logic al unei
propoziţii logice, remarcăm că predicatul logic afirmă sau neagă despre întreaga extensiune a
subiectului logic sau despre o parte a acesteia:
- în “Orice calomnie este infracţiune” se afirmă despre întreaga extensiune a subiectului
logic. Spunem, în acest caz că subiectul logic este afirmat în universalitatea sa şi
reprezentăm cazul prin schema SaP

27
 - în “Nimeni nu este mai presus de lege” se neagă despre întreaga extensiune a subiectului
logic. Spunem, în acest caz că subiectul logic este negat în universalitatea lui şi
reprezentăm cazul prin schema SeP
- în “Unele fapte sociale nu sunt fapte juridice” se neagă despre o parte a extensiunii
subiectului logic. Spunem, în acest caz că subiectul logic este negat particularitatea lui şi
reprezentăm cazul prin schema SoP
- în “Unele fapte sociale sunt săvârşite de minori” se afirmă despre o parte a extensiunii
subiectului logic. Spunem, în acest caz că subiectul logic este afirmat în particularitatea lui
şi reprezentăm cazul prin schema Sip.

Tipuri de propoziţii logice

Propoziţii cognitive şi propoziţii noncognitive
După conţinutul lor, propoziţiile logice pot fi cognitive sau non-cognitive.
- Propoziţiile cognitive se mai numesc propoziţii descriptive sau constatative sau
indicative, deoarece ele descriu o stare de fapt, o situaţie, o realitate. Aceste propoziţii conţin
semnificaţii cognitive şi pot fi adevărate sau false.
De exemplu, propoziţia “Acest complet de judecată este format din trei judecători”
este o propoziţie constatativă.
Întrucât au valoare de adevăr, propoziţiilor cognitive se testează folosind mijloacele
deducţiei sau inducţiei.
- Propoziţiile noncognitive sunt de mai multe feluri:
1). Propoziţii prescriptive, care prescriu o conduită bazată pe o acţiune. Gândirea
juridică foloseşte propoziţii prescriptive, care exprimă intenţia de a determina o anumită
acţiune din partea celui căruia i se adresează. Testarea propoziţiilor prescriptive are loc printr-
o acţiune practică. La rândul lor, propoziţiile prescriptive pot fi:
a). Propoziţii de ordin sau de ordine
De exemplu: “Închide uşa !”, “Scrie !”
Ordinele nu au valoare de adevăr. Ele au valoare de executare. Şi ordinele sunt
bivalente, dar bivalenţa lor se referă la o valoare practică, valoarea de executare (un ordin se
execută sau nu se execută, tertium non datur).
b). Propoziţii normative (normele)
Normele sunt propoziţii prescriptive, deoarece ele apar în trei modalităţi: “este
obligatoriu să”, “este interzis să”, “este permis să”. De exemplu, ”Este obligatoriu ca
infractorii să fie pedepsiţi”.
Normele au valoare de realizare. Ele se referă la o realitate viitoare şi impun o
conduită viitoare, nu una trecută sau prezentă. Destinatarilor li se cere să realizeze obligaţia,
interdicţia sau permisiunea prevăzută de norma juridică. Dreptul urmăreşte echilibrul între
interesul personal al individului, şi interesul general al comunităţii. El menţine acest echilibru
prin ordinea juridică.
2). Propoziţii optative, de tipul: “Aş declara recurs, dar nu am motive întemeiate”.
Propoziţiile optative nu au valoare de adevăr, ci valoarea lor este satisfacerea sau
nesatisfacerea.
3). Propoziţii de promisiune
De exemplu, “Îţi promit să-ţi restitui datoria pe data de …”
Aceste propoziţii nu au valoare de adevăr, ci au valoare de satisfacere / nesatisfacere.
Pentru exemplul dat, promisiunea se realizează în cazul în care persoana X a restituit banii la
data respectivă; la această dată spunem că promisiunea este satisfăcută sau ne satisfăcută.
4). Propoziţii opinabile (doxative), de forma: “Eu cred că …”, “Eu sunt convins că…”.
Propoziţiile opinabile nu au valoare de adevăr, ci, în raport de destinatar, au valoare de acord
sau dezacord. Destinatarul este de acord sau nu este de acord cu opinia respectivă. Dacă o

28
persoană nu este de acord cu opinia, autorul opiniei are două variante: să nu insiste deloc şi să
lase persoana (destinatarul) cu opinia proprie, sau să – i obţină acordul. A doua variantă are
importanţă în drept şi în acest sens sunt utilizate tehnici de convertire a dezacordului în acord
pe cale argumentativă sau retorică.
5). Propoziţii apreciative, evaluative sau de valoare (propoziţii axiologice). În drept,
este dificil să facem distincţia între propoziţiile descriptive şi propoziţii evaluative.
Propoziţiile evaluative sunt propoziţiile care au ca predicat o valoare. De exemplu,
propoziţiile “După părerea mea, X este un om corect”, “X este vinovat”, “X este criminal”,
sunt propoziţii apreciative.
Criteriul de stabilire a valorii propoziţiilor apreciative este unanimitatea de înţeles a
valorii incluse în propoziţie, în comunitatea în care trăim noi.
Gândirea juridică foloseşte propoziţii axiologice, evaluative, apreciative, care exprimă
intenţia de a da o apreciere după o scară valorică, unei conduite, unei fapte, unui act.
Orice calificare juridică este fixată în propoziţii axiologice.
Propoziţiile evaluative se testează prin unanimitatea acceptării.
6). Propoziţii interogative
Un aspect important legat de tipurile de propoziţii prezentate mai sus (1 … 5) priveşte
sursa lor. Aceste propoziţii provin din întrebări, apar ca răspunsuri la întrebări, fie în forma
afirmativă (afirmaţie), fie în forma negativă (negaţie). De exemplu:
- Propoziţia cognitivă în forma afirmativă “Acest complet este format din trei
judecători” apare ca răspuns la întrebarea: “Din câţi judecători este format acest complet de
judecată ?“
- Propoziţia normativă în forma afirmativă “Este obligatoriu să încheiem contracte cu
respectarea condiţiilor prevăzute de lege” este răspuns la întrebarea: “De ce încheiem
contracte, respectând condiţiile prevăzute de lege ?”
- Propoziţia opinabilă de tipul “Eu sunt convins că Vasile a mărturisit adevărul”
constituie răspunsul întrebării: “Care este opinia ta cu privire la cele mărturisite de Vasile ?”
- Propoziţia evaluativă în forma negativă ”După părerea mea, Ion nu este vinovat”
reprezintă răspunsul la întrebarea: “Cum apreciezi poziţia subiectivă (vinovăţie / nevinovăţie)
a lui Ion în raport cu fapta de omor comisă ?”
Funcţie de tipul propoziţiilor, pe care le considerăm răspunsuri la întrebări, putem
releva valoarea lor. Aşa cum am precizat când am discutat despre tipurile de propoziţii
(descriptive, deontice, opinabile, apreciative, optative, de promisiune), fiecare din acestea are
o valoare specifică, şi această valoare se verifică, se probează prin experimentare,
argumentare sau demonstraţie.
Propoziţia interogativă se află într-o formă logică, aşa cum sunt şi alte propoziţii:
cognitive, optative, prescriptive, apreciative.
Procesul cunoaşterii începe cu abordarea unor probleme, probleme exprimate prin
întrebări. El continuă cu răspunsurile la întrebări, răspunsuri care sunt aserţiuni, şi se încheie
cu aplicaţii ale răspunsurilor. În procesul cunoaşterii folosim trei feluri de enunţuri:
- aserţiuni care sunt fie adevărate, fie false;
- întrebări care sunt valide sau nevalide;
- propoziţii normative şi de altă natură care sunt realizate sau nerealizate.
Întrebarea este o formă logică materializată într-o propoziţie verbală interogativă care
exprimă insuficienţa cunoştinţelor noastre despre ceva, orientând cunoaşterea spre
completarea cunoştinţelor cu scopul de a înlătura incertitudinea cognitivă.
Întrebarea, ca formă mentală, are o anumită structură logică internă. În general, orice
întrebare cuprinde două elemente: presupoziţia şi incertitudinea.
A). Presupoziţia este o cunoştinţă iniţială care serveşte drept criteriu pentru formularea
întrebării.

29
 Ea se prezintă ca o variabilă propoziţională: “? p”, “? q”, “? r” …
B). Al doilea element al întrebării este incertitudinea, adică ceea ce este pus sub
semnul întrebării. Din punct de vedere formal este operatorul interogaţiei (întrebării) plasat
înaintea variabilei. De exemplu: “Ce faci acolo ?”, “Unde te duci ?”, “Pentru ce-mi pui
întrebarea asta?”, “Cum s-au întâmplat lucrurile ?”
Forma logică este “? p” .
Răspunsul este soluţia de adevăr obţinută de la cel întrebat, adică o nouă propoziţie
care conţine mesaje determinate de întrebările formulate anterior.
Răspunsul la întrebare se obţine formând o propoziţie din datul întrebării prin
substituirea necunoscutei cu una din valorile acesteia. Dacă valoarea aparţine domeniului
necunoscutului, răspunsul este adecvat, iar în caz contrar răspunsul este neadecvat.
Răspunsul corect depinde în mare măsură de validitatea, de corectitudinea întrebării.
Corecte sunt considerate acele întrebări ale căror presupoziţii sunt adevărate, iar conţinutul lor
este clar, univoc şi consistent. În caz contrar, ele sunt incorecte.
De pildă, “Când a fost adoptată de către Parlamentul român Legea cu privire la
privatizarea a 55 % din suprafaţa planetei Marte ?” Întrebarea este nevalidă, incorectă,
deoarece presupoziţia că a fost adoptată cândva o asemenea lege este falsă.
În dependenţă de funcţiile cognitive ale întrebărilor, de componenţa lor, distingem mai
multe feluri de întrebări. De exemplu, în criminalistică funcţionează formula celor 7 întrebări:
ce, unde, când, cine, cum, în ce scop, cu ajutorul cui ?
a). Întrebările de decizie sau decizionale sunt cele mai simple întrebări, denumite şi
întrebări “da – nu” (DA / NU).
De pildă: “Adulterul este infracţiune ?”
Dacă nu se răspunde la întrebări prin DA sau NU, spunem că se eludează întrebarea,
iar răspunsul este nevalid.
b). Întrebările cu trei sau mai multe răspunsuri.
De exemplu, la întrebarea: “Cum s-a rănit victima ?”, sunt răspunsuri de tipul: “A
căzut din automobil”; “A fost împinsă”; “A fost lovită”.
c). Întrebările completive se referă nu la adevărul propoziţiei întregi, ci doar la
componentele sale. Este cazul clasei întrebărilor care încep cu “C”: care, cine, ce, cât, când,
cum.
Prin întrebările “ce” completive, anchetatorul tinde să obţină informaţii cu privire la
identitatea, la mecanismul unui proces, unui eveniment, unei stări de lucruri.
Specificul acestor întrebări constă în faptul că ele presupun o soluţionare pozitivă
anterioară a întrebărilor de decizie corespunzătoare.
Orice întrebare completivă este corect pusă, dacă şi numai dacă înaintea ei a fost
rezolvată întrebarea de decizie corespunzătoare. De exemplu, întrebarea: “Cum l-ai ucis pe
X?” este corect pusă dacă a fost soluţionată anterior întrebarea “Tu l-ai ucis pe X ?”
Precizăm că trebuie să existe o ordine coerentă, raţională, a întrebărilor.
d). Întrebările explicative, care sunt de tipul: “De ce ?”, sunt întrebări care caută cauza,
motivul, scopul, principiul.
Întrebările explicative se pun în ştiinţă, în viaţa de toate zilele şi, evident, în activitatea
juristului.
Ele sunt întrebări “De ce?” atât în sensul “de ce” - ului, cauzal, cât şi în sensul “de ce”
-ului teleologic (de scop). De exemplu: “De ce ai comis crima ?”, “Pentru ce te-ai dus acolo
?”
Noi nu întrebăm întotdeauna “pentru ce ?”, ci “de ce?”. Aici “de ce” are sensul de
“pentru ce ?”

30
 Asemenea întrebări sunt folosite în activitatea anchetatorului, a criminalistului, a
omului de ştiinţă, care, cu toţii, vor să găsească sursa fie a unei necunoaşteri teoretice, fie a
unei necunoaşteri acţionale.

Propoziţii simple şi propoziţii compuse

După structura lor, propoziţiile logice sunt simple sau compuse.
Propoziţiile simple sunt formate dintr-un singur subiect logic şi un singur predicat
logic.
Criteriile de clasificare ale propoziţiilor simple sunt următoarele:
1. conţinutul predicatului logic;
2. cantitatea obiectelor despre care judecăm;
3. calitatea termenului de legătură, a copulei logice;
4. modalitatea legăturii predicatului cu subiectul logic;
5. caracterul raportului stabilit între subiectul logic şi predicatul logic.
După conţinutul predicatului logic distingem următoarele tipuri de propoziţii logice:
- propoziţii atributive (“Toţi studenţii din acest amfiteatru studiază intens la
bibliotecă.”);
- propoziţii de relaţii (“Dunărea este mai mare decât Oltul, dar mai mică decât
Nilul.”);
- propoziţii existenţiale (“Plouă.”)
Propoziţiile de relaţii pot fi de mai multe feluri:
- propoziţii de relaţii obiectuale;
- propoziţii de relaţii spaţiale;
- propoziţii de relaţii temporale;
- propoziţii de relaţii cauzale, care pot fi:
- propoziţii de relaţii cauzale mecanice;
- propoziţii de relaţii cauzale teleologice
Toate aceste propoziţii pot lua forma afirmativă sau negativă.
Propoziţiile compuse sunt formate din două sau mai multe subiecte logice şi din două
sau mai multe predicate logice.
O propoziţie este compusă dacă este formată din propoziţii simple (propoziţii
categorice) cu ajutorul unor conectori (operatori) propoziţionali.
a). Negaţia - este propoziţia formată dintr-o propoziţie simplă cu ajutorul operatorului
“nu”, “non”.
Simbolizare: , -, , ( p )
Această propoziţie:
- este adevărată când propoziţia simplă este falsă;
- este falsă când propoziţia simplă este adevărată. Prin negaţie se schimbă valoarea de
adevăr a propoziţiei simple iniţiale.
Negaţia ca propoziţie compusă nu trebuie confundată cu propoziţia negativă simplă,
care are negaţia în interiorul ei. O propoziţie p poate fi ea însăşi o propoziţie negativă.
Exemplu: dacă avem o propoziţie simplă pe care o considerăm falsă: “Inculpatul este
minor”, atunci negaţia pusă înaintea unei propoziţii false formează un enunţ adevărat: “Nu
este adevărat că inculpatul este minor”.
b). Conjuncţia este propoziţia compusă din două sau mai multe propoziţii simple, cu
ajutorul operatorului propoziţional “şi”. În loc de ”şi” putem folosi “dar”, “însă”.
Simbolizare: &, , , (p q )
Conjuncţia:
- este adevărată atunci când fiecare membru al său numit “conjunct“ este adevărat;
- este falsă când cel puţin unul din membrii săi este fals.

31
 Exemplu: “Inculpatul este recidivist şi trebuie sancţionat conform prevederilor legale
privind sancţionarea recidivei”.
c). Disjuncţia
Are două forme:
- disjuncţia neexclusivă (inclusivă);
- disjuncţia exclusivă.
Disjuncţia neexclusivă (inclusivă) este propoziţia compusă din două sau mai multe
propoziţii simple, cu ajutorul operatorului propoziţional “sau” (lat. “vel”), care se mai scrie
“sau / şi”.
Simbolizare: , (p q)
Această propoziţie
este adevărată când cel puţin un membru al său numit disjunct este adevărat;
este falsă dacă toţi membrii săi sunt falşi.
Exemplu: “X este student sau X este funcţionar sau X este profesor”.
În cazul disjuncţiei neexclusive, cel puţin una din stările de fapt are loc.
Disjuncţia exclusivă este propoziţia compusă din două sau mai multe propoziţii
simple, cu ajutorul operatorului propoziţional “sau … sau”, “ori … ori”, “fie … fie”(lat. “aut
… aut”).
Simbolizare: w, (p w q)
Această propoziţie
este adevărată dacă unul şi numai unul din membrii săi este adevărat, celălalt (ceilalţi)
fiind fals;
este falsă dacă toţi membrii săi sunt adevăraţi sau dacă toţi membrii săi sunt falşi.
Exemplu: “Inculpatul este minor sau major”.
În cazul disjuncţiei exclusive, numai una din stările de fapt are loc.
d). Implicaţia
Este propoziţia compusă din două propoziţii simple cu ajutorul operatorului
propoziţional “dacă … atunci”. Prima propoziţie se numeşte antecedentul implicaţiei, iar a
doua propoziţie se numeşte consecventul implicaţiei.
Simbolizare: , , (p q)
Implicaţia:
- este adevărată când ambii membri ai săi sunt adevăraţi sau ambii membri ai săi sunt
falşi sau dacă antecedentul este fals şi consecventul este adevărat;
- este falsă dacă antecedentul este adevărat şi consecventul este fals.
Observăm că adevărul este implicat de orice (şi de adevăr şi de fals), iar falsul implică
orice (şi adevăr şi fals).
Exemplu: “Dacă X este vinovat, atunci trebuie pedepsit”.
e). Echivalenţa
Este propoziţia compusă din două propoziţii simple, cu ajutorul operatorului
propoziţional “dacă şi numai dacă”.
Simbolizare: , , (p q)
Echivalenţa:
- este adevărată dacă ambii membri sunt adevăraţi sau ambii membri sunt falşi;
- este falsă atunci când unul din membri este adevărat iar celălalt este fals.
Echivalenţa este o implicaţie reciprocă: (p q) & (q p).
Exemplu: “O lege va fi promulgată de preşedintele ţării dacă şi numai dacă este
adoptată cu majoritatea corespunzătoare atât în Camera Deputaţilor cât şi în Senat.”

32
 Valoarea de adevăr a propoziţiilor compuse apare ca dependentă de valoarea de adevăr
a propoziţiilor componente. Datorită acestui motiv, propoziţiile compuse pot fi considerate ca
funcţii de adevăr care se împart în trei grupe:
- tautologii (sau funcţii identic adevărate sau legi logice) – reprezintă funcţiile care
sunt adevărate pentru orice valori de adevăr ale membrilor.
De exemplu, p p , [(p q) & p] q, [(p q) & q ] p
- contradicţii (sau funcţii identic false) – reprezintă funcţiile care sunt false pentru
orice valori de adevăr ale membrilor.
De exemplu, p & p
- funcţii realizabile – reprezintă funcţiile care sunt adevărate pentru anumite valori
de adevăr ale membrilor şi sunt false pentru alte valori de adevăr ale membrilor.
De exemplu, p q, p q, p q

P q p p &q p q pwq p q p q

1 1 0 1 1 0 1 1
1 0 0 0 1 1 0 0
0 1 1 0 1 1 1 0
0 0 1 0 0 0 1 1

Propoziţiile categorice
Propoziţia care relaţionează doi termeni cu ajutorul copulei verbale se numeşte
propoziţie categorică. Propoziţia categorică enunţă ceva despre un obiect determinat sau
despre membrii unei clase de obiecte. Spunem că este o propoziţie de predicaţie.
Propoziţiile categorice (sau de predicaţie) sunt propoziţiile prin care se afirmă sau se
neagă predicatul despre subiect, fără nici o condiţie. Ele sunt de forma S este P.
Propoziţiile categorice se deosebesc una de alta în funcţie de două criterii:
- după calitate: propoziţii afirmative, propoziţii negative.
Specificul propoziţiilor categorice de a afirma sau de a nega se numeşte calitatea lor.
De exemplu: - “Dreptul este ştiinţă.” - este o propoziţie categorică afirmativă.
- “Pictura nu este ştiinţă.” – este o propoziţie categorică negativă.
Atât propoziţiile afirmative cât şi cele negative pot fi adevărate sau false.
- după cantitatea obiectului cuprins în subiectul logic: propoziţii universale,
propoziţii particulare, propoziţii singulare.
Logica tradiţională a studiat numai propoziţiile particulare şi universale, propoziţiile
singulare fiind asimilate cu cele universale. Propoziţiile singulare sunt propoziţiile logice în
care afirmăm sau negăm ceva despre un singur obiect. Deoarece subiectul lor reprezintă o
clasă cu un singur element, ele sunt interpretate ca universale.
Îmbinând cele două criterii (cantitatea şi calitatea), obţinem patru forme de propoziţii
categorice:
- universal - afirmativă (A) S a P : Toţi S sunt P; x (Sx Px)
- universal - negativă (E) S e P : Nici un S nu este P; x (Sx P x)
- particular - afirmativă (I) S i P : Unii S sunt P; x (Sx & Px)
- particular - negativă (O) S o P : Unii S nu sunt P; x (Sx & P x)
Exemple: Fie termenii de “furt” şi “faptă ilicită”. Legătura dintre ei relevă patru forme
de propoziţii logice:

33
 1. Orice furt este o faptă ilicită. (A); S a P;
2. Nici un furt nu este faptă ilicită. (E); S e P;
3. Unele furturi sunt fapte ilicite. (I); S i P;
4. Unele furturi nu sunt fapte ilicite. (O); S o P.
Precizăm că tipurile fundamentale de propoziţii categorice A, E, I, O nu epuizează
diversitatea formelor reale ale acestui tip standard de forme logice (ele sunt 32). Dar noi ne
vom ocupa de acestea patru:

Distribuirea termenilor
Un termen este distribuit dacă în propoziţia categorică apare în totalitatea extensiunii
sale.
Un termen este nedistribuit dacă în propoziţia categorică apare doar într-o parte a
extensiunii sale.
Dacă notăm cu “+” termenul distribuit şi cu “-” termenul nedistribuit, vom avea
următoarele situaţii, prezentate în tabel:

S P
A + -
E + +
I - -
O - +

Observăm că subiectul logic (S) este distribuit în propoziţiile universale (A şi E), iar
predicatul logic (P) este distribuit în propoziţiile negative (E şi O).

Pătratul logic al propoziţiilor categorice

Între propoziţiile categorice A, E, I şi O există patru tipuri de raporturi logice care pot
fi redate printr-o schemă logică numită pătratul logic al propoziţiilor categorice sau pătratul
lui Boethius (480 – 524 e.n.).

A E
contrarietate

a a
l contradicţie l
t t
e e
r I O r
na subcontrarietate na
r r
e e

34
 Acest pătrat logic evidenţiază raporturile existente între cele patru propoziţii
categorice:
- raportul de contrarietate (între A şi E);
Două propoziţii: universal – afirmativă (A) şi universal – negativă (E) nu pot fi
adevărate în acelaşi timp, dar pot fi false amândouă în acelaşi timp.
De exemplu: Fie termenii “infracţiune” şi “furt”; putem formula cu aceşti doi termeni
două propoziţii universale: “Orice infracţiune este furt”; “Nici o infracţiune nu este
furt”. Amândouă propoziţiile pot fi false împreună, dar nu pot fi adevărate împreună.
- raportul de subcontrarietate (între I şi O);
Două propoziţii: particular - afirmativă (I) şi particular - negativă (O) pot fi adevărate
în acelaşi timp, dar nu pot fi false în acelaşi timp.
- raportul de alternare (între A şi I; E şi O);
O propoziţie universală şi particulara ei alternează atât sub aspectul adevărului, cât şi
al falsului, astfel:
- Dacă universala este adevărată, particulara ei este adevărată.
- Dacă particulara este falsă, universala ei este falsă.
- Dacă universala este falsă, particulara ei este nedecisă.
- Dacă particulara este adevărată, universala ei este nedecisă.
Remarcăm că în cazul raportului de alternare, propoziţiile A şi E sunt propoziţii
supraalterne, iar propoziţiile I şi O sunt propoziţiile subalterne ale acestora (în raportul de la A
la I, A este supraalterna lui I; în raportul de la E la O, E este supraalterna lui O; în raportul de
la I la A, I este subalterna lui A; în raportul de la O la E, O este subalterna lui E).
De exemplu, dacă formulăm propoziţia universal – afirmativă: “Orice delapidare este
infracţiune” şi particulara ei “Unele delapidări sunt infracţiuni”, putem spune:
- Dacă este adevărat că toate delapidările sunt infracţiuni, atunci este adevărat că unele
delapidări sunt infracţiuni;
- Dacă este fals că unele delapidări sunt infracţiuni, atunci este fals că toate
delapidările sunt infracţiuni;
- Dacă este fals că toate delapidările sunt infracţiuni, nu putem decide dacă este
adevărat sau fals că unele delapidări sunt infracţiuni;
- Dacă este adevărat că unele delapidări sunt infracţiuni, nu putem decide dacă este
adevărat sau fals că toate delapidările sunt infracţiuni.
Noi săvârşim deseori eroarea logică de a trece de la adevărul particularei la adevărul
universalei ei. De la unii la toţi nu este permis a se trece decât pe linia falsului. De la toţi la
unii, se trece pe linia adevărului.
- raportul de contradicţie (între A şi O; E şi I)
Două propoziţii: A şi O, respectiv E şi I, nu pot fi nici adevărate şi nici false
amândouă în acelaşi timp:
- Când una este adevărată, în mod necesar cealaltă este falsă.
- Când una este falsă, în mod necesar cealaltă este adevărată.

În pătratul logic constatăm 24 de raporturi de adevăr între propoziţiile categorice, din

care 16 au caracter determinat univoc, iar 8 au un caracter nedeterminat, nedecis, probabil.
Aceasta înseamnă că în 16 cazuri, dacă cunoaştem valoarea de adevăr a unei propoziţii, putem
deduce în mod necesar - fără a examina realitatea la care se referă şi fără a avea nevoie de
informaţii în plus - valoarea de adevăr a altei propoziţii logice.
Dacă vom nota : adevărul cu “1”, falsul cu ”0”, nedecisul cu “?”, şi vom considera
fiecare din cele patru propoziţii categorice (A,E,I,O) adevărată, respectiv falsă, putem deduce
următoarele concluzii în mod nemijlocit:

35
 1 E = 0; O = 0; I = 1
A
0 E = ?; O = 1; I = ?

1 O = 1; I = 0; A = 0
E
0 O = ?; I = 1; A = ?

1 A = ?; E = 0; O = ?
I
0 A = 0; E = 1; O = 1

1 I = ?; A = 0; E = ?
O
0 I = 1; A = 1; E = 0

Propoziţiile modale
Propoziţiile logice în care se constată faptul real al apartenenţei sau neapartenenţei
unei însuşiri la un obiect se numesc propoziţii asertorice. Dar observând această apartenenţă,
cercetând aceste apartenenţe ale unei însuşiri la un obiect A constatăm că însuşirea poate
exista, dar poate şi să nu existe. Acest “poate exista”, “poate şi să nu existe” caracterizează o
apartenenţă posibilă a însuşirii la obiectul A.
Propoziţiile logice care exprimă legătura posibilă dintre o însuşire oarecare şi un
obiect A oarecare se numesc propoziţii posibile.
“A are sau nu are proprietatea ” este o propoziţie asertorică.
“A posibil că are proprietatea ” este o propoziţie posibilă.
Propoziţiile logice care exprimă apartenenţa unei însuşiri ce nu poate lipsi obiectului
A se numeşte propoziţii apodictice.
Clasificarea propoziţiilor în: asertorice, posibile, apodictice, se numeşte clasificare
după modalitate, întrucât ne arată modul în care se leagă subiectul de predicat. În propoziţiile
asertorice ne este arătat modul real; în propoziţiile posibile ne este arătat modul posibil; în
propoziţiile apodictice ne este arătat modul sigur.
În secolul XX îndeosebi, s-a dezvoltat o componentă a logicii numită logica modală
care se ocupă de propoziţiile modale.
Propoziţiile modale au în structura lor două părţi:
- o parte care conţine informaţii despre atitudini, opinii, asentimente ale subiecţilor
cunoaşterii şi acţiunii faţă de un obiect oarecare. Această parte se numeşte modus (M)
şi reprezintă modalitatea propriu-zisă.
- o parte care conţine cunoştinţa, informaţia de bază. Această parte se numeşte dictum
(D) şi reprezintă o propoziţie categorică sau un alt tip de propoziţie logică.
Atât modus-ul cât şi dictum-ul pot fi afirmate sau negate. După calitatea modus-ului şi
a dictum-ului, propoziţiile modale pot fi: MD , MD , M D , M D .

M D Simbolul propoziţiei
a a A M = modus
a n E D = dictum

36
 n a I a = afirmat
n n U n = negat

A E

U I

A – E – raport de contrarietate
I – U – raport de subcontrarietate
A–U
raport de alternare
E– I

A–I
raport de contradicţie
E–U
Noi putem substitui pe D cu o propoziţie oarecare notată cu p; p este o propoziţie
asertorică. Acestei propoziţii noi îi putem ataşa diferite modalităţi, dar toate modalităţile
împreună cu p formează clasa (MD).
Există mai multe tipuri de modalităţi (tipuri de M):
1. Modalităţi alethice: Este necesar; Este posibil; Este imposibil; Este contingent.
2. Modalităţi epistemice: Este verificat; Este admisibil; Este infirmat; Este indecis.
3. Modalităţi deontice: Este obligatoriu; Este permis; Este interzis; Este
indiferent; Este recomandabil.
4. Modalităţi opinabile: Sunt convins; Consider; Mi se pare; Contest.
Precizăm că o propoziţie oarecare nu primeşte orice fel de modalitate.
Fie propoziţia “Metalele sunt conducătoare de electricitate”. Acestei propoziţii putem să-i
ataşăm modalităţi alethice (de exemplu: Este necesar ca metalele să conducă electricitate.) sau
epistemice (de exemplu: Este verificat că metalele sunt conducătoare de electricitate), dar nu
deontice. În cazul modalităţilor alethice avem de – a face cu o stare de lucruri, iar în cazul
modalităţilor epistemice ne interesează valoarea cunoştinţelor. Propoziţiile modale pot fi
afirmate sau negate în modus şi în dictum.

Propoziţiile modale alethice

Sub aspectul valorii de adevăr, propoziţiile alethice sunt adevărate sau false. Valoarea
de adevăr a propoziţiilor modale este determinată de valoarea de adevăr a dictum-ului şi de
veridicitatea, de justeţea modus-ului.
De pildă, propoziţia “Este necesar ca infractorii să fie pedepsiţi” este adevărată;
propoziţia “Este imposibil ca infractorii să fie pedepsiţi” este falsă.

37
 Din punct de vedere calitativ, propoziţiile alethice sunt afirmative sau negative. Ele
pot fi afirmate sau negate în modus şi în dictum. De exemplu, putem formula propoziţiile:
“Este necesar să plouă”, “Nu este necesar să plouă”, “Este necesar să nu plouă”, “Nu este
necesar să nu plouă”. Fiecare din acestea poate să fie adevărată sau falsă.
Propoziţii modale alethice sunt:
Este necesar p. Lp
Este posibil p. Mp
Este imposibil p. Up
Este contingent p. Qp
Fie propoziţia “Plouă”, pe care o putem modaliza în patru feluri:
Este necesar să plouă.
Este posibil să plouă.
Este imposibil să plouă.
Este contingent să plouă.

Pătratul logic al propoziţiilor modale alethice

În ceea ce priveşte raporturile între cele patru propoziţii modale alethice, acestea se
pot stabili pe baza pătratului logic. Pătratul logic este important în teoria probării judiciare.

Lp Up

Mp Qp
Între Lp şi Up există raport de contrarietate. Necesitatea şi imposibilitatea pot fi
amândouă false, dar nu pot fi amândouă adevărate.
Între Mp şi Qp există raport de subcontrarietate. Contingenţa este definită drept ceva
care este posibil să fie şi este posibil să nu fie, iar posibilitatea este definită ca opusul
imposibilităţii. Posibilitatea şi contingenţa pot fi amândouă adevărate, dar nu pot sta împreună
în fals.
Între Lp şi Mp există raport de alternare. Dacă necesitatea este adevărată, posibilitatea
este adevărată. Dacă posibilitatea este falsă, atunci necesitatea este falsă.
În raport de alternare se află şi propoziţiile modale Up şi Qp.
Între Lp şi Qp, respectiv între Up şi Mp există raport de contradicţie. Necesitatea şi
contingenţa, respectiv imposibilitatea şi posibilitatea, fiind în raport de contradicţie, nu pot sta
împreună nici în adevăr, nici în fals.
Pătratul logic poate fi extins la cele patru grupe de echivalenţe.

38
 Purpirea Iluace

Purpirea: Lp Mp Qp Up

Iluace: Up Qp Mp Lp

Amebimus: Mp Lp Up Qp
Edantuli: Qp Up Lp Mp
Amebimus Edantuli

Observăm că:
- în raportul de contrarietate se păstrează modus-ul, dar se neagă dictum-ul;
- în raportul de subcontrarietate se păstrează modus-ul, dar se neagă dictum-ul;
- în raportul de alternare se neagă atât modus-ul, cât şi dictum-ul;
- în raportul de contradicţie se neagă numai modus-ul.
Propoziţiile deontice
În activitatea practică, adeseori apelăm la propoziţii deontice:
- Este obligatoriu p.
- Este permis p.
- Este interzis p.
Aceste propoziţii se folosesc în raţionamentele prescriptive, în discursurile normative,
în textele de lege. Logica deontică se ocupă de propoziţiile deontice (normative). Dreptul
obiectiv, oricare ar fi el şi din orice timp ar fi el, conţine structuri deontice.
Este imposibil de formulat vreun text normativ juridic în afara propoziţiilor deontice
fără ca prin aceasta formularea să fie incoerentă.
Propoziţiile deontice sunt:
Este obligatoriu p. Op
Este interzis p. I p
Este permis p. Pp
Este indiferent p. In p
Este recomandabil p. R p

Spre deosebire de propoziţiile modale alethice şi epistemice, care au valoare de adevăr

(sunt adevărate sau false, tertium non datur), propoziţiile deontice nu au valoare de adevăr, ci
au valoare de realizare.
Pătratul logic al propoziţiilor deontice

Op Ip

Pp Rp

39
 O propoziţie oarecare “Ion semnează contractul” care este o propoziţie asertorică,
devine deontic modalizabilă astfel:
- Este obligatoriu Ion să semneze contractul. (Op)
- Este interzis Ion să semneze contractul. (Ip)
- Este permis Ion să semneze contractul. (Pp)
- Este recomandabil Ion să semneze contractul. (Rp)
Pătratul logic al propoziţiilor deontice evidenţiază următoarele raporturi între acestea:
- Raportul de contrarietate existent între Op şi Ip. Propoziţiile “Este obligatoriu Ion să
semneze contractul” şi “Este imposibil Ion să semneze contractul” pot fi amândouă
nerealizate de către Ion, dar nu pot fi amândouă realizate de către Ion.
- Raportul de subcontrarietate existent între Pp şi Rp. “Este permis lui Ion să semneze
contractul” şi “Este recomandabil ca Ion să semneze contractul” pot fi amândouă realizate de
către Ion, dar nu pot fi amândouă nerealizate de către Ion.
- Raportul de alternare existent între Op şi Pp ,respectiv Ip şi Rp.
- Dacă Ion realizează obligaţia, atunci realizează şi permisiunea de a semna contractul.
- Dacă Ion nu realizează permisiunea, atunci el nu realizează obligaţia.
- Dacă Ion realizează interdicţia de a semna contractul, atunci realizează
recomandarea.
- Dacă nu realizează recomandarea, nu realizează interdicţia.
- Raportul de contradicţie existent între Op şi Rp, respectiv Ip şi Pp. Obligaţia şi
recomandarea, respectiv interdicţia şi permisiunea, nu stau împreună nici în realizare,
nici în nerealizare.
- Dacă se realizează obligaţia, nu se realizează recomandarea.
- Dacă nu se realizează obligaţia, se realizează recomandarea.
- Dacă se realizează permisiunea, nu se realizează interdicţia.
- Dacă nu se realizează permisiunea, se realizează interdicţia.
Între propoziţiile deontice se pot stabili următoarele echivalenţe:
O p I p Pp
Ip Op Pp
P p I p Op
Logica normelor este indispensabilă pentru analiza formală a pledoariilor avocaţilor, a
hotărârilor judecătoreşti, a interpretărilor date textului normativ.
Propoziţiile opinabile
În aplicarea dreptului se întâlneşte şi un alt tip de propoziţii modale: propoziţiile
opinabile.
Nu vom confunda propoziţiile de opinie cu propoziţiile opinabile.
Propoziţiile de opinie descriu opinia cuiva. De exemplu, “Ion crede că a luat la
cunoştinţă”. O propoziţie de opinie poate fi verificată cât se poate de obiectiv; ea are valoare
de adevăr. De exemplu, “După părerea lui A, B este …”
Propoziţiile opinabile exprimă punctul de vedere al autorului unei opinii. De exemplu,
“Eu, Ion, cred că am luat la cunoştinţă”.
O propoziţie opinabilă este de tipul:
- Eu sunt convins că p̂ . (Acp̂)
- Mie mi se pare că p̂ . ( Aap̂ )
- Eu consider că p̂ . ( Aip̂ )
- Eu contest că p̂ . ( Aep̂ )
În structura propoziţiei opinabile distingem:
- autorul opiniei, care se implică în enunţ (“ eu”);

40
 - relaţia opinabilă identificată prin verb;
- obiectul asupra căruia se răsfrânge atitudinea autorului.
Propoziţiile opinabile nu au valoare de adevăr, ci valoare de acord sau dezacord , în
raport de destinatar.
Fie propoziţia: “Eu sunt convins că Ion spune minciuni”. Când spunem că propoziţia
opinabilă nu are valoare de adevăr nu ne referim la “Ion spune minciuni”, ci ne referim la
opţiunea autorului opiniei (convingerea personală a acestuia: ”eu sunt convins”). Adevărul
nu priveşte opinia, ci obiectul la care se referă opinia (obiectul opiniei). “Opinia mea” poate
determina acordul sau dezacordul destinatarului.
Pătratul logic al propoziţiilor opinabile
Acp̂ Aep̂

Aip̂ Aap̂

Raporturile dintre propoziţiile opinabile pot fi redate pe baza acestui pătrat logic:
- Raportul de contrarietate: convingerea şi contestaţia pot sta împreună în dezacord,
dar nu pot sta împreună în acord.
- Raportul de subcontrarietate: consideraţia şi părerea nedecisă pot sta împreună în
acord, dar nu pot sta împreună în dezacord.
- Raportul de alternare: consideraţia este subalterna convingerii, iar părerea nedecisă
este subalterna contestaţiei. Dacă A are acordul convingerii, are şi acordul consideraţiei.
- Raportul de contradicţie: contestaţia şi consideraţia sunt opuse, la fel şi convingerea
şi părerea nedecisă. Contestaţia şi consideraţia nu pot sta împreună nici în acord , nici în
dezacord.
Între propoziţiile opinabile se pot stabili următoarele echivalenţe:
(Acp̂) Ai p̂ Ae p̂ Aap̂
( Aip̂) Ac p̂ Aep̂ Aa p̂
( Aep̂) Ac p̂ Aa p̂ Ai
( Aap̂ ) Acp̂ Ai p̂ p̂ Ae
p̂
Propoziţiile opinabile au importanţă practică în studierea opiniilor teoretice ale
juriştilor, cât şi în expunerea pe care o facem noi în instanţă în calitate de jurişti profesionişti.

3. RAŢIONAMENTELE LOGICE
Raţionamentul este forma logică în care dintr-una sau mai multe propoziţii date,
numite premise, se derivă o propoziţie nouă, numită concluzie, respectându-se legile logice de
derivare.

Structura raţionamentelor
A raţiona constă în a deriva o propoziţie (numită concluzie) din una sau mai multe
propoziţii (numite premise), respectând legile logice de derivare. De pildă, dintr-o propoziţie
“Nimeni nu este mai presus de lege” putem deriva concluzia “Unii cetăţeni nu sunt mai presus

41
de lege”. Din două propoziţii “Nici un cetăţean nu este mai presus de lege” şi “Parlamentarii
sunt cetăţeni” derivăm concluzia “Parlamentarii nu sunt mai presus de lege”. Dacă propoziţiile
premise sunt adevărate sau acceptate ca adevărate şi sunt respectate legile de derivare, atunci în
mod necesar concluzia este adevărată sau acceptat adevărată. Dacă una din premise este falsă,
chiar dacă legile de derivare sunt respectate, concluzia este falsă; dacă premisele sunt adevărate
şi o lege de derivare este încălcată (omisă), atunci concluzia este falsă. Prin urmare, a raţiona
corect - în drept, ca şi în oricare alt domeniu al cunoaşterii şi acţiunii - înseamnă a construi
raţionamente cu respectarea legilor logice de derivare a concluziei din premise. Corectitudinea
logică este o condiţie necesară, nu şi suficientă pentru a obţine o concluzie adevărată sau
acceptată ca adevărată; mai este necesară o condiţie - premisele să fie adevărate sau acceptate
ca adevărate.
Să ilustrăm aceste cazuri:
1. Orice calomnie este infracţiune (adevărată).
Orice furt este infracţiune (adevărată).
deci, Orice furt este calomnie (fals, datorită încălcării regulilor de derivare).
2. Orice tâlhărie este infracţiune (adevărată).
Furtul asociat cu violenţă nu este tâlhărie (fals).
deci, Furtul asociat cu violenţă nu este infracţiune (fals, datorită falsităţii celei
de a doua premisă).
Noi am prezentat, în exemplele de mai sus, structuri standard de raţionamente.
Schema structurii standard este:
MaP
SaM
SaP
Raţionamentele ca forme logice de gândire comportă derivarea unei concluzii fie pe
cale deductivă, fie pe cale inductivă, din propoziţii adevărate, acceptate ca adevărate sau
probabile.
Validitatea raţionamentelor
Un raţionament este valid dacă din propoziţii adevărate luate ca premise se obţine o
concluzie adevărată, respectându-se legile logice de derivare.
Un raţionament corect construit (valid) respectă legile logice de construcţie şi dacă
premisele sunt adevărate, atunci concluzia este inevitabil adevărată. Prin urmare, fără
asigurarea că am respectat legile de derivare, raţionamentul nu poate fi valid.
Dacă notăm: A = adevărat, F = fals, C = legile de construcţie sunt respectate, C =
legile de construcţie nu sunt respectate, V = valid, NV = nevalid, putem prezenta astfel
aspectele legate de validitatea raţionamentului:
Premise Legi de construcţie Raţionament
A C V
A C NV
F C NV
F C NV

Clasificarea raţionamentelor
Raţionamentele se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii:
- după direcţia derivării concluziei: raţionamente deductive şi raţionamente
inductive.
Este foarte mare deosebirea dintre raţionamentele deductive şi raţionamentele
inductive.

42
 Raţionamentele deductive au ca premise propoziţii generale adevărate din care se
derivă, după anumite reguli, concluzia.
După numărul premiselor, raţionamentele deductive pot fi: nemijlocite (imediate) -
cele care au o singură premisă, sau mijlocite (mediate) – cele care au cel puţin două propoziţii
ca premise.
Raţionamentele inductive sunt raţionamentele în care premisele sunt propoziţii care
descriu cazuri singulare din care concluzia derivă o cunoştinţă generală, după anumite reguli
logice de inducţie.
- după alcătuirea lor pot fi: raţionamente simple şi raţionamente compuse.
- după natura premiselor: raţionamente categorice (premisele sunt propoziţii
categorice), raţionamente ipotetice (premisele sunt propoziţii ipotetice),
raţionamente disjunctive (premisele sunt propoziţii disjunctive), raţionamente
mixte (premisele pot fi propoziţii de un fel împreună cu propoziţii de alt fel).

Inferenţele imediate
Inferenţele imediate se numesc astfel, deoarece dintr-o propoziţie categorică asumată
ca premisă este derivată fără nici un intermediar o concluzie, care este tot o propoziţie
categorică.
Această derivare fără intermediar (sau nemijlocită) este corectă dacă se respectă legile
logice de derivare şi nu este corectă în caz contrar.
Inferenţele imediate sunt: conversiunea; obversiunea; contrapoziţia; inferenţele
exprimate prin pătratul logic.
a). Conversiunea este operaţia logică prin care subiectul logic şi predicatul logic din
premisă îşi schimbă funcţiile în concluzie. În cazul acestei operaţii nu este vorba despre o
permutare pur şi simplu, ci de o schimbare de funcţii între S şi P. Propoziţia iniţială se
numeşte convertenda, iar propoziţia finală se numeşte conversa.

Convertenda Conversa
A: Toţi S sunt P. Unii P sunt S. (I)
E: Nici un S nu este P. Nici un P nu este S. (E)
I: Unii S sunt P. Unii P sunt S. (I)
O: Unii S nu sunt P. --------------
Observaţii:
- în cazul propoziţiilor de tip A există o conversiune prin accident (conversio per
accidens). Aceasta este conversiunea în care se schimbă cantitatea propoziţiei: din
universal afirmativă, propoziţia devine particular afirmativă. De exemplu, din
propoziţia “Toate actele juridice civile sunt acte juridice” prin conversiune se
obţine “Unele acte juridice sunt acte juridice civile”.
- în cazul propoziţiilor de tip E şi I există o conversiune simplă (conversio simplex).
Aceasta este conversiunea care nu duce la schimbarea cantităţii propoziţiei. De
exemplu, din propoziţia “Unii studenţi sunt jurişti”, prin conversiune obţinem
“Unii jurişti sunt studenţi”.
b). Obversiunea este operaţia logică prin care dintr-o propoziţie categorică dată numită
obvertenda se obţine o altă propoziţie categorică de calitate inversă, numită obversa, prin
negarea simultană a predicatului şi a copulei (a legăturii din S şi P).
Obvertenda Obversa
A: Toţi S sunt P. Nici un S nu este non-P. (E)
E: Nici un S nu este P. Toţi S sunt non-P. (A)
I: Unii S sunt P. Unii S nu sunt non-P. (O)
O: Unii S nu sunt P. Unii S sunt non-P. (I)

43
 De pildă, din propoziţia “Nici un procuror nu este ministru”(E), prin obversiune
obţinem “Toţi procurorii sunt non-miniştri” (A). În propoziţia a doua avem de-a face cu
schimbarea calităţii propoziţiei, iar predicatul este negat.
c). Contrapoziţia
Contrapoziţia este operaţia logică prin care pornind de la o propoziţie iniţială de tip A,
E, I sau O obţinem o altă propoziţie al cărei subiect este negaţia predicatului propoziţiei
iniţiale.
Putem avea două cazuri:
- cazul în care numai predicatul propoziţiei iniţiale apare negat în concluzie (dar ca
subiect). Concluzia este numită contrapusa parţială;
- cazul în care ambii termeni apar negaţi în concluzie, numită contrapusa totală.
Contrapoziţia este o inferenţă compusă dintr-o succesiune de obversiune, conversiune
şi obversiune.
Contrapusa parţială Contrapusa totală
A Toţi S sunt P. Nici un S nu este Nici un non-P nu este Toţi non-P sunt non-S.
: non-P S.
E Nici un S nu Toţi S sunt non-P. Unii non-P sunt S. Unii non-P nu sunt
: este P. non-S.
I: Unii S sunt P. Unii S nu sunt non- --------------------------
P.
O Unii S nu sunt Unii S sunt non-P. Unii non-P sunt S. Unii non-P nu sunt
P. non-S.

d). Inferenţele exprimate prin pătratul logic

Dintr-o propoziţie categorică, pe baza raporturilor din pătratul logic, se pot deriva
corect, nemijlocit, 24 de concluzii.

Silogismul categoric
Este tipul fundamental de inferenţă deductivă mediată, alcătuit din trei propoziţii
categorice, dintre care două sunt premise, iar a treia este concluzia.
Denumirea de mediată corespunde faptului că pentru justificarea concluziei se
apelează la două premise, iar denumirea de silogism i-a fost dată acestei inferenţe de către
Aristotel.
Silogismul categoric are două forme:
- aristotelică: (M – P şi S - M) S – P;
- tradiţională: M este P. M-P
S este M. S-M
Deci, S este P. S-P

Aceste scheme exprimă forma standard a silogismului.

De pildă, Toate infracţiunile sunt fapte ilicite.
Şantajul este infracţiune.
Deci, şantajul este faptă ilicită.

44
 Conţinutul silogismului categoric
Silogismul categoric conţine:
- trei propoziţii categorice, dintre care două propoziţii sunt premise: premisa
majoră (conţine P logic al concluziei), premisa minoră (conţine S logic al concluziei),
iar a treia propoziţie este concluzia. Din însăşi definiţia silogismului categoric rezultă
că el are trei propoziţii şi numai trei;
- trei termeni: termenul minor (subiectul concluziei), termenul major
(predicatul concluziei) şi termenul mediu (care nu apare în concluzie, dar face legătura
între subiectul şi predicatul concluziei). Precizăm că un silogism corect construit are
trei şi numai trei termeni.
Cercetând structura premiselor şi a concluziei, observăm că predicatul concluziei
apare în prima premisă ca predicat al acesteia, iar subiectul concluziei apare în a doua premisă
ca subiect al acesteia. Subiectul logic şi predicatul logic ai concluziei se numesc termeni
extremi ai silogismului. Termenul mediu în propoziţia majoră este subiect, în propoziţia
minoră este predicat, dar nu mai apare în concluzie. Acest termen are rolul să facă legătura
între subiectul şi predicatul concluziei. Deci el leagă, mediază, sau intermediază între
subiectul şi predicatul concluziei.
În silogismul dat ca exemplu avem:
- 3 propoziţii: premisa majoră (Toate infracţiunile sunt fapte ilicite), premisa minoră
(Şantajul este infracţiune) şi concluzia (Şantajul este o faptă ilicită);
- 3 termeni: termenul minor – S (şantaj), termenul major – P (fapte ilicite), termenul
mediu – M (infracţiuni).
În exemplul dat concluzia este o propoziţie universal afirmativă care cuprinde
termenul “şantaj” ca subiect al ei şi termenul “fapte ilicite” ca predicat al ei. Termenul mediu
“infracţiuni” în propoziţia majoră este subiect, în propoziţia minoră este predicat, dar nu mai
apare în concluzie. El doar leagă subiectul şi predicatul concluziei.
Un silogism categoric, pentru a fi eficient din punct de vedere cognitiv, trebuie să
întrunească două condiţii: premisele să fie adevărate şi derivarea concluziei să aibă loc
conform legilor de derivare. Dacă premisele sunt adevărate şi nu respectăm legile de derivare,
atunci concluzia nu este univoc desprinsă şi poate să fie falsă. Dacă una din premise este
falsă, atunci concluzia nu se impune cu necesitate.
Un silogism categoric este valid dacă are premise adevărate şi din acestea rezultă o
concluzie adevărată, respectându-se legile de derivare. Validitatea silogismului categoric se
poate stabili prin: verificarea respectării legilor silogismului (a legilor generale şi a legilor
speciale), reducerea la unele moduri valide (reducere directă sau reducere indirectă) şi metoda
diagramelor Venn.

Figurile silogistice
Un silogism se poate construi plasând termenul mediu cu funcţii diferite în premise.
După funcţiile îndeplinite în premise de termenul mediu se disting patru figuri
silogistice:

Figura I M–P Termenul mediu are în premisa majoră funcţia de subiect,

S–M iar în premisa minoră funcţia de predicat.
S–P

45
 Modurile valide ale figurii I sunt:

Moduri principale Moduri subalterne

Barbara Celarent Darii Ferio Barbari Celaront
A E A E E A
A A I I A A
A E I O O I

Exemplu: Toate infracţiunile sunt fapte ilicite.

Furtul este infracţiune.
Deci, furtul este faptă ilicită.

Figura II P–M Termenul mediu are funcţia de predicat,

S–M atât în premisa majoră, cât şi în premisa minoră.
S–P

Modurile valide ale figurii II sunt:

Moduri principale Moduri subalterne

Cesare Camestres Festino Baroco Cesaro Camestrop
E A E A E A
A E I O A E
E E O O O O

Exemplu: Nici un om moral nu este infractor.

Toţi asasinii sunt infractori.
Deci, nici un asasin nu este om moral.

Figura III M-P Termenul mediu are funcţia de subiect,

M–S atât în premisa majoră, cât şi în premisa minoră.
S–P

Modurile valide ale figurii III sunt:

Moduri principale Moduri subalterne

Cesare Camestres Festino Baroco Cesaro Camestrop
E A E A E A
A E I O A E
E E O O O O

46
 Exemplu: Toţi juriştii studiază dreptul civil.
Unii jurişti sunt profesori.
Deci, unii profesori studiază dreptul civil.

Figura IV P–M Termenul mediu are funcţia de predicat în premisa

majoră
M–S şi funcţia de subiect în premisa minoră.
S–P

Modurile valide ale figurii IV sunt:

Moduri principale Moduri

subalterne
Bramantip Camenes Dimaris Fesapo Fresison Camenop
A A I E E A
A E A A I E
I E I O O O

Exemplu: Toate infracţiunile sunt fapte de pericol social.

Nici o faptă de pericol social nu este licită.
Deci, nici un licit nu este infracţiune.

Legile silogismului
Legile generale ale silogismului
Din premise adevărate putem deriva o concluzie adevărată în chip univoc, numai dacă
respectăm anumite legi de construcţie corect-logică numite legile generale ale
silogismului. Aceste legi, a căror respectare asigură validitatea silogismului categoric,
se referă la termeni şi la premise.
a). Legile termenilor
- Într-un silogism valid există 3 şi numai 3 termeni.
Nerespectarea acestei legi determină o eroare numită “împătrirea termenilor”. De
exemplu: Dosarul este substantiv.
Judecătorii citesc dosare.
Deci judecătorii citesc substantive.

Aici este o împătrire a termenilor, pentru că termenul de “dosar” este folosit cu un

dublu înţeles: un înţeles în prima propoziţie, un alt înţeles în a doua.
- Într-un silogism valid termenul mediu este distribuit cel puţin în una din premise.
Altfel spus, termenul mediu trebuie să apară cu întreaga lui extensiune în cel puţin una din
premise.
În exemplul:
Nici un parlamentar nu este judecător.
Unii jurişti sunt parlamentari.
Deci, unii jurişti nu sunt judecători.
Termenul mediu este “parlamentar” care în premisa majoră este luat în întregimea
sferei sale.

47
 În exemplul:
Unii jurişti sunt savanţi.
Toţi profesorii de drept penal sunt savanţi.
Deci, unii profesori de drept penal sunt savanţi.
raţionamentul este nevalid, este incorect logic, pentru că termenul mediu nu este distribuit în
nici o premisă.
- Extensiunile termenilor din concluzie (S şi P) nu trebuie să depăşească extensiunile
lor din premise. Altfel spus, enunţând în concluzie o proprietate despre o clasă de obiecte nu o
putem presupune în premisă doar la o parte din ele.
De pildă:
Toţi juriştii studiază dreptul internaţional.
Nici un minor nu este jurist.
Deci, nici un minor nu studiază dreptul internaţional.

În acest exemplu, datorită faptului că subiectul logic din concluzie nu are aceeaşi
extensiune ca şi în premisa minoră, raţionamentul este nevalid.
Dar dacă spunem:
Toţi juriştii studiază dreptul internaţional.
Nici un minor nu studiază dreptul internaţional.
Deci, nici un minor nu este jurist.
atunci raţionamentul este valid, pentru că distribuţia termenilor major şi minor este respectată.

b). Legile premiselor

Legi referitoare la calitatea premiselor :
- din două premise afirmative rezultă cu necesitate o concluzie afirmativă;
cel puţin una din premise este afirmativă;
- dintr-o premisă afirmativă şi una negativă rezultă cu necesitate o concluzie
negativă.
Legi referitoare la cantitatea premiselor :
- dintr-o premisă universală şi una particulară rezultă cu necesitate o concluzie
particulară;
- cel puţin una din premise este universală.
Cunoscând aceste legi putem construi raţionamente, putem urmări dacă adversarul
construieşte raţionamente corecte, sau premeditat putem construi raţionamente incorecte
încălcând una din aceste 8 legi şi adversarul poate fi indus în eroare.

Legile speciale ale silogismului (legile figurilor silogistice)

În figura I:
- premisa majoră este o propoziţie universală;
- premisa minoră este o propoziţie afirmativă.
În figura II:
- premisa majoră este o propoziţie universală;
- una din premise este o propoziţie negativă;
- concluzia este o propoziţie negativă.
În figura III:
- premisa minoră este o propoziţie afirmativă;
- concluzia este o propoziţie particulară.
În figura IV:
- când premisa majoră este o propoziţie afirmativă, premisa
- minoră este o propoziţie universală;

48
 - când o premisă este o propoziţie negativă, premisa majoră este o propoziţie
universală;
- când premisa minoră este o propoziţie afirmativă, concluzia este o propoziţie
particulară.

Specificul silogismului judiciar

Din secolul al XIX-lea s-a afirmat că activitatea de aplicare a dreptului este, sub
aspectul logicii formale, un silogism sau o succesiune de silogisme.
Atunci nu era cunoscută logica deontică şi silogismul judiciar era interpretat ca un
silogism oarecare de tip categoric.
De exemplu:
Copiii moştenesc părinţii.
Cei înfiaţi au calitatea de copii.
Deci, cei înfiaţi moştenesc pe părinţi.
Dacă analizăm acest exemplu de silogism observăm că acesta nu are nimic juridic în
el, nu cuprinde nici o normă juridică în vigoare. Această propoziţie este una descriptivă, nu
una prescriptivă. Pentru a fi un silogism corect construit, propoziţia majoră ar trebui să fie o
normă juridică aferentă dreptului familiei sau dreptului civil – succesiuni. Propoziţia minoră
este o propoziţie constatativă a unui fapt care s-ar subsuma sau nu s-ar subsuma dispoziţiei
normei, iar concluzia ar uni norma cu fapta.
De pildă:
Orice subiect de drept S este obligat să săvârşească fapta Y.
S I a săvârşit fapta Y - I.
Deci S - I a îndeplinit o obligaţie.
Fapta Y desemnează o clasă de fapte şi S – o clasă de subiecţi generici.
Oricărui subiect de drept S i se interzice să săvârşească fapta Y, căci în caz contrar va
fi sancţionat Sa.
Subiectul X – I nu a săvârşit fapta Y – I.
Deci subiectul S nu va fi sancţionat Sa.
Dimpotrivă, dacă minora precizează: X nu a îndeplinit interdicţia, el va fi sancţionat Sa.
Într-o hotărâre judecătorească sunt cuprinse trei elemente:
- descrierea faptelor prin interpretarea probelor;
- interpretarea legii;
- decizia, care uneşte descrierea faptelor cu interpretarea legilor.
În instanţă, trebuie refăcute faptele care s-au petrecut, trebuie să recompunem faptele
aşa cum s-au petrecut, aşa cum au fost. Trecutul poate fi recompus cu ajutorul premiselor.
Faptele au fost cele care au fost. Ne interesează aceste fapte, pentru că ele nu sunt
fapte juridice decât dacă şi numai dacă legea leagă de acestea consecinţe juridice.
Faptele sunt cele care sunt. Ele devin juridice dacă şi numai dacă legea leagă de ele
consecinţe juridice.
Legea leagă sau nu leagă consecinţe juridice de o anumită faptă. Prima întrebare este:
”Ce prevede legea ?” Pentru a interpreta, căutăm textul legii. Decidem spunând că
legea încadrează sau nu încadrează fapta respectivă.
De exemplu, fapta de a adresa cuvinte injurioase unei persoane X devine faptă juridică
dacă textul legii leagă de această faptă o consecinţă juridică. Remarcăm că potrivit Codului
penal fapta de a aduce injurii unei persoane pune în pericol demnitatea ei se pedepseşte cu
închisoarea, constituind o infracţiune contra demnităţii persoanei.
Silogismul judiciar prezintă în premisa majoră norma juridică, în premisa minoră
fapta, iar concluzia transformă fapta în faptă juridică.

49
 Dacă A susţine şi B susţine non , judecătorul alege între sau non . ( sau non
reprezintă o disjuncţie exclusivă).
Exemplu: X este vinovat sau nu este vinovat (tertium non datur).

A: B: J w
Dacă A susţine şi B susţine , întrucât sau se află în disjuncţie
inclusivă, judecătorul poate alege sau sau sau .

A: B: J
Exemplu: X este instigator sau complice la crimă.
X este coautor.

Silogismele eliptice (prescurtate)

Entimema
Termenul “entimema” provine din grecescul “enthymema” (enthyme = în gând).
Definiţie: Entimema este silogismul simplu (prescurtat), din care este omisă o
propoziţie (una din premise sau concluzia), considerându-se că este subînţeleasă.
Tipuri de entimeme
Există trei feluri de entimeme:
- entimema de ordinul I în care lipseşte premisa majoră
Structura entimemei: “S” este “P”, deoarece este “M”.
În exemplul: “Hoţii trebuie pedepsiţi, fiindcă sunt infractori”, premisa majoră omisă ar
fi: “Orice infractor trebuie pedepsit”. Silogismul complet este:
Orice infractor trebuie pedepsit.
Hoţii sunt infractori.
Deci, hoţii trebuie pedepsiţi.
- entimema de ordinul II în care lipseşte premisa minoră
Structura entimemei: “M” este “P”, deci “S” este “P”.
În exemplul “Orice infractor trebuie pedepsit, deci hoţii trebuie pedepsiţi”, premisa
minoră omisă este “Hoţii sunt infractori”.
- entimema de ordinul III în care lipseşte concluzia
Structura entimemei: “M” este “P”, iar “S” este “M”.
În exemplul “Orice infractor trebuie pedepsit, iar hoţii sunt infractori”, concluzia
omisă ar fi “Hoţii trebuie pedepsiţi”, însă aici este subînţeleasă.
În activitatea raţională, uneori chiar şi specialiştii se confruntă cu unele dificultăţi cu
privire la procesele de raţionare cu silogisme prescurtate sau eliptice.
Exemplu:
Nici un politician nu spune întotdeauna adevărul.
Deci, nici un politician nu este om onest.
Premisa majoră care lipseşte ar fi: “Omul onest spune întotdeauna adevărul”.
Termenii acestui silogism sunt: S = politician, P = om onest, M = a spune întotdeauna
adevărul.
Pentru a construi silogismul complet, mai întâi se stabileşte structura entimemei şi
apoi structura silogismului:

50
 SeM PaM (a e e - 2)
SeP SeM
SeP
Silogismul complet este: Toţi oamenii oneşti spun întotdeauna adevărul.
Nici un politician nu spune tot timpul adevărul.
Deci, nici un politician nu este om onest.

Epicherema
Termenul provine din limba greacă: epicheireima = suprapunere, adaos de motivări
suplimentare.
Definiţie: Este silogismul complex (compus) prescurtat, în care una sau ambele
premise sunt entimeme.
Forme
Epicherema are două forme:
- prima formă, în care premisa majoră este entimemă, iar premisa minoră este o
propoziţie categorică.
“A” este “B”, deoarece este “C”.
“B” este “D”.
Deci, “A” este “D”.
Exemplu:
Persoana X a comis un accident rutier, fiindcă era în stare de ebrietate.
Cei ce comit accidente rutiere sunt pedepsiţi.
Deci, persoana X va fi pedepsită.
- a doua formă, în care ambele premise sunt entimeme:
“A” este “B”, deoarece este “C”.
“D” este “A”, deoarece este “E”.
Deci, “D” este “B”.
Exemplu:
Nici un judecător nu este avocat, deoarece nici un judecător nu acordă asistenţă
juridică.
Aceste persoane sunt judecători, deoarece soluţionează în instanţă cauze civile.
Deci, aceste persoane nu sunt avocaţi.

Inferenţele cu propoziţii compuse

Inferenţele ipotetice sau pure (ipotetico - ipotetice)
Sunt ipotetice sau pure inferenţele în care atât premisele cât şi concluziile sunt
propoziţii ipotetice (condiţionale).
Astfel de inferenţe ce conţin, de exemplu, 3 premise, au următoarea structură:

B A q p
C B r q
C D sau r s
A D p s

51
 Exemplu:
“Dacă vei conduce automobilul fiind în stare de ebrietate, atunci vei
comite un accident rutier”.
Dacă vei comite un accident rutier, atunci vei fi amendat.
Dacă vei fi amendat, atunci va suferi familia.
Dacă vei conduce automobilul fiind în stare de ebrietate, atunci va suferi familia.
Validitatea acestui raţionament se poate demonstra cu ajutorul tabelelor propoziţiilor
compuse. În cazul dat, formula raţionamentului este următoarea:

[(A B) (B C) (C D)] (A D)
sau
[(p q) & (q r) & (r s)] (p s)

p q R s (p (q (r (p [(p q) & (q r) [(p q) & (q r) & (r

q) r) s) s) & (r s)ţ s)ţ (p s)

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1
1 1 1 0 1 1 0 0 0 1
1 1 0 1 1 0 1 1 0 1
1 1 0 0 1 0 1 0 0 1
1 0 1 1 0 1 1 1 0 1
1 0 1 0 0 1 0 0 0 1
1 0 0 1 0 1 1 1 0 1
1 0 0 0 0 1 1 0 0 1
0 1 1 1 1 1 1 1 1 1
0 1 1 0 1 1 0 1 0 1
0 1 0 1 1 0 1 1 0 1
0 1 0 0 1 0 1 1 0 1
0 0 1 1 1 1 1 1 1 1
0 0 1 0 1 1 0 1 0 1
0 0 0 1 1 1 1 1 1 1
0 0 0 0 1 1 1 1 1 1

Aceasta este o tautologie(lege logică).

Inferenţele ipotetico - categorice

Sunt acele inferenţe în care una din premise este o propoziţie ipotetică (implicaţie,
propoziţie condiţională), iar cealaltă, împreună cu concluzia, sunt propoziţii categorice.
Această inferenţă are două forme:
a). Prima formă se numeşte modus ponens (modus ponendo-ponens) sau modul
afirmativ (lat. "ponere” = a afirma, a pune).
Afirmând antecedentul în premisa minoră, afirmăm consecventul în concluzie.
p q [(p q) & p] q
p
q

52
 p q p q (p q) & p [(p q) & p] q
1 1 1 1 1
1 0 0 0 1
0 1 1 0 1
0 0 1 0 1

Acesta este un mod valid, o tautologie (lege logică).

Exemplu:
Dacă ai comis omor, atunci vei fi sancţionat cu privaţiune de libertate.

X a comis omor.
Deci, X va fi sancţionat cu privaţiune de libertate.

Această formă a inferenţei ipotetico - categorice are şi un mod nevalid, care constă în
afirmarea consecventului în premisa minoră.
p q [(p q) & q] p
q
p
p q p q (p q) & q [(p q) & q] p
1 1 1 1 1
1 0 0 0 1
0 1 1 1 0
0 0 1 0 1

b). A doua formă de numeşte modus tollens (modus tollendo - tollens) sau modul
negativ (lat. “tollere” = a nega, a suprima).
Negând consecventul în premisa minoră, negăm antecedentul în concluzie.
p q [(p q) & q ] p

p
p p Q q p q (p q) & q [(p q) & q ] p
1 0 1 0 1 0 1
1 0 0 1 0 0 1
0 1 1 0 1 0 1
0 1 0 1 1 1 1

53
 Acesta este un mod valid, o tautologie (lege logică).
Exemplu:
Dacă ai comis omor, atunci vei fi sancţionat cu privaţiune de libertate.
X nu este sancţionat cu privaţiune de libertate.
Deci, X nu a comis omor.
Această formă a inferenţei ipotetico - categorice are şi un mod nevalid, care constă în
negarea antecedentului în premisa minoră.
p q [(p q) & p ] q

q
P p q q p q (p q) & p [(p q) & p ] q
1 0 1 0 1 0 1
1 0 0 1 0 0 1
0 1 1 0 1 1 0
0 1 0 1 1 1 1

Inferenţele disjunctivo - categorice

Sunt acele inferenţe în care o premisă este disjuncţie exclusivă, iar cealaltă premisă şi
concluzia sunt propoziţii categorice.
Această inferenţă are două forme:
a). Prima formă numită modus ponendo – tollens (modul afirmativo - negativ)

pwq [(p w q) & p] q

p

P q q pwq (p w q) & p [(p w q) & p] q

1 1 0 0 0 1
1 0 1 1 1 1
0 1 0 1 0 1
0 0 1 0 0 1

Exemplu:
Această faptă a fost săvârşită sau de A sau de B.
Această faptă a fost săvârşită de A.
Deci, această faptă nu a fost săvârşită de B.

54
 b). A doua formă numită tollendo – ponens (modul negativo - afirmativ)
pwq [(p q) & p ] q

P p q pwq (p w q) & p [(p w q) & p ] q

1 0 1 0 0 1
1 0 0 1 0 1
0 1 1 1 1 1
0 1 0 0 0 1

Exemplu:
Această faptă este sau furt sau omor.
Această faptă nu este furt.
Deci, această faptă este omor.

Inferenţele ipotetico-disjunctive sau mixte

Inferenţele mixte în care una din premise este o propoziţie ipotetică, iar cealaltă este o
propoziţie disjunctivă, se numesc ipotetico – disjunctive sau lematice.
Dacă propoziţia disjunctivă afirmă antecedenţii premisei ipotetice, atunci se spune că
lema este constructivă. Dacă, dimpotrivă, neagă, atunci lema se numeşte distructivă.
După natura concluziei, distingem două moduri: modul simplu (în care concluzia este
o propoziţie categorică) şi modul compus (în care concluzia este o propoziţie disjunctivă).
După numărul alternativelor cuprinse în propoziţia disjunctivă, există mai multe feluri
de leme: dilemă, trilemă, polilemă. Cea mai cunoscută este dilema.
Dilema este silogismul cu premise - propoziţii ipotetice şi disjunctive şi cu concluzii -
propoziţii categorice sau disjunctive.
Distingem patru tipuri de dilemă:
a). dilema simplă constructivă
Dacă A atunci C. p q
Dacă B atunci C. r q
A sau B. p r
Deci, C. q
De pildă:
Dacă fapta antisocială prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni,
atunci ea trebuie sancţionată penal.
Dacă fapta antisocială prezintă gradul de pericol social al unui delict, atunci ea
trebuie sancţionată civil.
Fapta antisocială prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni sau al unui
delict.
Deci, fapta antisocială trebuie sancţionată penal sau civil.

55
 b). dilema simplă distructivă
Dacă A atunci B. p q
Dacă A atunci C. p r
Nu B sau nu C. q r
Deci, nu A. p
De pildă:
Dacă reziliezi contractul, pierzi imobilul.
Dacă reziliezi contractul, eşti obligat la dezdăunări.
Nu pierzi imobilul şi nu eşti obligat la dezdăunări.
Deci, nu reziliezi contractul.

c). dilema complexă constructivă

Dacă A atunci B. p q
Dacă C atunci D. r s
A sau C. p r
Deci, B sau D. q s
De pildă:
Dacă există circumstanţe personale agravante, atunci pedeapsa va fi mărită.
Dacă există circumstanţe personale atenuante, atunci pedeapsa va fi redusă.
Există circumstanţe personale agravante sau există circumstanţe personale atenuante.
Deci, pedeapsa va fi mărită sau pedeapsa va fi redusă.

d). dilema complexă distructivă

Dacă A atunci B. p q
Dacă C atunci D. r s

Nu B sau nu D. q s

Deci, nu A sau nu C. p r
De pildă:
Dacă actul juridic a fost întocmit fără respectarea dispoziţiilor prevăzute de lege
pentru validitatea sa, atunci actul juridic este nul.
Dacă actul juridic a fost încheiat cu consimţământul viciat, atunci actul juridic poate fi
atacat.
Actul juridic nu este nul sau actul juridic nu poate fi atacat.
Deci, actul juridic nu a fost întocmit fără respectarea dispoziţiilor prevăzute de lege
pentru validitatea sa sau actul juridic nu a fost încheiat cu consimţământul viciat.

Inferenţele nedeductive
Logica tradiţională divizează inferenţele în inferenţe deductive şi inferenţe inductive.
Deducţia porneşte de la general, iar inducţia de la particular.
Există o diferenţă între inferenţele care generalizează şi inferenţele care
particularizează.

56
 Logica contemporană a estompat această diferenţă dintre deducţie şi inducţie, pe de o
parte. Pe de altă parte, logica contemporană nu mai pune deducţia şi inducţia în relaţii de
excludere. În al treilea rând, logica contemporană nu consideră că deducţia a epuizat trecerea
de la general spre particular, iar inducţia, de asemenea, nu se epuizează ca modalitate de
trecere de la singular (particular) la general.
În zilele noastre vorbim de inferenţe nedeductive în care includem: inferenţele
inductive (cercetate de logica inductivă) şi inferenţa prin analogie.
Inducţia este foarte importantă în gândirea juridică, în activitatea juridică.
În silogismul judiciar se pune întrebarea unde găsim premisa minoră.
De exemplu, este o pricină oarecare . Ea are la bază un microsistem factual în care
sunt angajaţi (minimal) doi tipi: Tipul A se duce la avocatul X. Tipul B se duce la avocatul Y.
Fiecare spune că este nevinovat, susţinând că vinovatul este celălalt. În faţa
judecătorului, A aduce nişte probe, iar B aduce alte probe.
Judecătorul formulează câte o propoziţie despre fapta respectivă, astfel încât să rezulte
o concluzie generală.
Codul de procedură penală prevede că judecătorul trebuie să-şi asume concluzia, ceea
ce înseamnă că aceasta trebuie să fie a lui (nici a lui A, nici a lui B, nici a unui avocat, nici a
altuia). Ea poate să concorde cu una din aceste poziţii:
Procurorul, în interogatoriu, face inducţie. De asemenea, avocatul a făcut o anumită
inducţie, sugerându-i judecătorului o anumită concluzie. (Fiecare avocat transmite alt tip de
propoziţii). Judecătorul face un raţionament inductiv. În cazurile de completare a legii se
apelează la inducţia prin analogie. Din indicii, din probele, judecătorul formulează propoziţii,
pentru a generaliza în concluzie.

Inferenţele inductive
Cunoaşterea începe întotdeauna cu analiza datelor empirice, cu cercetarea faptelor
concrete, pentru a se descoperi însuşiri, proprietăţi generale într-o clasă de obiecte, de entităţi.
Operaţiile raţionale prin care gândirea avansează de la cunoştinţe particulare spre
cunoştinţe generale se numesc inferenţe inductive.
Inferenţele inductive au o structură internă specifică lor: un număr de premise şi
concluzia. Premisele sunt alcătuite din propoziţii care exprimă apartenenţa unei anumite note
”P” unei serii de obiecte S ce aparţin aceleiaşi clase K.

Inducţia completă
S1 … P (obiectul S1 are propoziţia P)
S2 … P (obiectul S2 are propoziţia P)
S3 … P (obiectul S3 are propoziţia P)
Deci (S1 . S2 . S3) … P
(S1 . S2 . S3) = K (S1 şi S2 şi S3) este identic cu clasa K
K… P (clasa K are proprietatea P)

În schema de mai sus clasa K este formată din trei elemente.

Prin urmare, dacă şi numai dacă obiectele epuizează sfera clasei K, atunci concluzia
certă este că această clasă K are proprietatea P. În acest caz există o inducţie completă.

57
 Exemplu:
X este pedepsit de lege.
Y este pedepsit de lege.
Z este pedepsit de lege.
X, Y, Z sunt, toţi, infractori.
Toţi infractorii sunt pedepsiţi de lege.

Dată fiind validitatea ei, inducţia completă produce concluzii adevărate, evident, din
premise adevărate. Acest tip de inferenţă nu poate fi însă folosit decât în cazuri excepţionale,
şi anume numai atunci când clasa studiată este finită şi, în plus, fiecare din elementele ei poate
fi examinat. Totodată, inducţie completă are o valoare de cunoaştere redusă; deşi în raport cu
fiecare din premise concluzia ei este o propoziţie generală, ea nu face altceva decât să
exprime într-o formă concisă ceea ce premisele au redat pe larg (în mod amănunţit).
Dacă avem schema:

S1 …P
S2 …P
S3 …P
……… ……..
Pr (S1 . S2 . S3) … P

observăm că, dacă obiectele care au proprietatea P nu epuizează clasa K, atunci

concluzia nu este certă, ci este probabilă. Deci, intervine probabilitatea (Pr).
Dacă clasa K este formată din elementele:

K (S1, S2, S3, … Sn)

P (S1, S2, S3)
Pr (P(K))

Probabilitatea este introdusă în concluzie când clasa nu este epuizată.

Inducţia incompletă
Se prezintă în două forme:
– inducţie prin simplă enumerare;
– inducţie ştiinţifică
a). Inducţia prin simplă enumerare apare la nivelul cunoaşterii comune (spontană şi
neorganizată) şi constă în obţinerea unei concluzii generale doar pe baza repetării unor
constatări (fapte) într-un număr mai mic sau mai mare de cazuri.
Datorită caracterului nesigur al inducţiei prin simplă enumerare, concluziile astfel
obţinute trebuie tratate cu prudenţă, cel puţin atât timp cât ele nu au fost supuse unei verificări
temeinice.

58
 b). La nivelul cunoaşterii ştiinţifice, inducţia ştiinţifică este o inferenţă în care
generalizarea - trecerea de la individual (particular) la general - are loc pe baza selectării
riguroase a proprietăţilor necesare ale obiectelor clasei date.
Pentru o fundamentare cât mai solidă a inducţiei incomplete în cunoaşterea ştiinţifică,
observaţia are un caracter dirijat, iar experimentele ştiinţifice intervin de multe ori, esenţial, în
formularea premiselor.
De exemplu, dacă acest P este o notă necesară, atunci nu trebuie să epuizăm pe K
(obiectele din clasa K) pentru a trage o concluzie certă. Pentru ca propoziţia “Toţi oamenii
sunt muritori” să fie adevărată ar fi trebuit ca Aristotel să treacă în revistă toate elementele
clasei K.
Această inducţie este miezul cunoaşterii ştiinţifice în drept. În activitatea juridică
trebuie să punem accentul pe ceea ce este necesar.
Stabilirea legăturilor cauzale este o operaţie dificilă determinată de caracterul complex
al raporturilor dintre diferitele entităţi. Aceste dificultăţi se datorează amestecului cauzelor cu
condiţiile, amestecului efectelor, pluralităţii cauzelor, confundării motivelor cu cauzele sau
condiţiile, ceea ce în cercetarea juridică şi în raţionamentele de interpretare a faptelor şi a
legilor are serioase influenţe.
O altă dificultate provine din forma inferenţei cauzale în care se combină condiţii
(cauze) necesare, suficiente, necesare şi suficiente.
Scopul principal al inferenţelor inductive constă tocmai în descoperirea diverselor
cauze pe cale raţională.
Cauzalitatea teoretică este guvernată de principiul echivalenţei cauzei cu efectul. Acest
principiu poate fi exprimat astfel:
- Ori de câte ori apare cauza, apare efectul.
- Dispare cauza, dispare efectul.
- În orice circumstanţe, dacă apare cauza apare şi efectul.
- Dacă diferă efectele diferă cauzele, fiecărui efect corespunzându-i o cauză unică.
- La efecte asemănătoare corespund cauze asemănătoare.
Conform acestui principiu s-au formulat cinci metode de raţionare inductivă:
1. – metoda concordanţei (adveniente causa, advenit effectus);
2. – metoda diferenţei (sublata causa, tollitur effectus);
3. – metoda combinată a concordanţei şi diferenţei;
4. – metoda variaţiilor concomitente (variante causa, variatur effectus);
5. - metoda rămăşiţelor sau a reziduurilor (manente causa, permanet effectus).

1.Metoda concordanţei constă în întemeierea concluziei pe faptul că, din compararea

mai multor situaţii în care este prezent fenomenul a (fenomenul cercetat), se observă că din
totalitatea împrejurărilor A, B, C, D, E, F, care precedă (însoţesc) apariţia lui a, una singură,
respectiv A, apare în mod constant. Deci, A este cauza lui a.

ABCD … abcd
AEFG … aefg
A … a

Această concluzie este certă (dacă am epuizat clasa K) sau probabilă (dacă clasa K nu
a fost epuizată).

59
 Exemplu: Dacă toate faptele săvârşite se caracterizează prin acelaşi mod de operare, se
poate trage concluzia că ele au fost comise de aceeaşi persoană (cu un grad foarte mare de
probabilitate).

2.Metoda diferenţei constă în întemeierea concluziei pe faptul că au fost identificate

două situaţii, astfel încât fenomenul investigat apare numai în prima din ele, în timp ce a doua,
în care a nu mai apare, conţine ca antecedent aceleaşi împrejurări ca şi prima, cu excepţia unei
singure împrejurări; împrejurarea antecedent care este prezentă în prima situaţie (când este
prezent şi a), dar este absentă în cea de-a doua (când este absent şi a), reprezintă cauza
(probabilă) a lui a (A, este probabil, cauza lui a).

ABCD … abcd
B C D … bcd
A … a

De exemplu, dacă cineva ţi se arată prieten atunci când îţi merge bine şi ţi se arată
indiferent atunci când îţi merge rău, rezultă că, de fapt, el nu-ţi este prieten sau că este un tip
interesat (în sens pragmatic). Observăm că în exemplul dat, cauza apariţiei prieteniei este
purul interes. Lipseşte interesul, lipseşte prietenia. Este prezent interesul, este prezentă
prietenia.

3.Metoda combinată a concordanţei şi a diferenţei

Potrivit acestei metode, dacă două sau mai multe cazuri de apariţie a fenomenului
cercetat au o singură împrejurare comună, în timp ce două sau mai multe cazuri asemănătoare
cu primele au în comun numai absenţa acestei împrejurări, atunci împrejurarea prin care cele
două grupuri de cazuri diferă este cauza fenomenului.

ABCD … abcd ABCD … abcd

AEFG … aefg B C D … bcd
A … a

De exemplu: dacă furturile se comit într-un anumit ritm M în contextul sărăciei şi

şomajului şi ritmul scade în absenţa sau în nivelul mic de sărăcie şi şomaj, atunci, probabil, că
sărăcia şi şomajul fac parte din sistemul cauzal al furtului.
Dacă numărul infracţiunilor este mai mic într-un eşantion de creştini (în sensul că
trăiesc creştineşte) şi este mai mare într-un grup de oameni diferiţi religios, sau chiar atei,
atunci probabil că credinţa creştină face parte din sistemul cauzal al absenţei furtului.

4.Metoda variaţiilor concomitente întemeiază concluzia pe faptul că, din compararea

mai multor situaţii în care apare a, în fiecare din aceste situaţii a având o altă intensitate
(marcată în schemă prin indicii: 1, 2, 3), reiese că din totalitatea împrejurărilor A, B, C, care
precedă (însoţesc) apariţia lui a, intensitatea uneia singure variază analog (creşte sau
descreşte) cu intensitatea lui a; uneori poate varia şi intensitatea altora din împrejurările
antecedente, dar nu în acelaşi fel în care variază intensitatea lui a.

60
 A1 B C … a1 b c
A2 B C … a2 b c
A3 B C … a3 b c
A … a

De pildă, criminalitatea contra persoanei creşte în sezonul cald şi scade în sezonul

rece, ceea ce înseamnă că şi condiţiile de mediu influenţează criminalitatea
(infracţionalitatea).

5.Metoda reziduurilor se aplică exclusiv atunci când fenomenul investigat face parte
dintr-un complex cauzal şi când unele din relaţiile cauzale din structura acestui complex sunt
deja cunoscute. Dacă scădem dintr-un fenomen acea parte ce ne-a permis să aflăm prin
inducţii anterioare care este efectul anumitor antecedenţi, atunci ceea ce rămâne din fenomen
este efectul antecedenţilor rămaşi.

ABCD … abcd
A … a
B … b
C … c
D … d

De exemplu, dacă X era prezent în locuinţa părţii vătămate, cu care era în relaţii de
prietenie, iar partea vătămată a constatat lipsa obiectelor sustrase imediat după părăsirea
încăperii de către X, iar X a fost văzut ulterior în piaţă, vânzând acele obiecte, se poate
presupune cu multă credibilitate că X este făptuitorul.

3.9.2. Inferenţa prin analogie (Raţionamentul de analogie)

Referindu-ne la analogie, observăm că logica o consideră o formă de raţionament,
stilistica o tratează ca figură de stil, retorica o cuprinde ca procedeu de convingere, iar teoria
interpretării juridice ca tehnică de completare a dreptului pozitiv. Dar peste tot rostul ei este să
regăsească legături în diversitatea care separă entităţile; dacă atenuăm exigenţele diversităţii,
vom afla legături acolo unde ele nu transpar nemijlocit.
Când spunem “Judecătorul este pentru societate, ceea ce chirurgul este pentru bolnav”,
am făcut o analogie subînţelegând o legătură între societate şi omul bolnav organic, între
natura activităţii chirurgului şi natura activităţii judecătorului. Art. 1303 C. civ. rom. “Preţul
vânzării trebuie să fie serios şi determinat de părţi” are la bază două analogii: una pentru
termenul “serios”, alta pentru termenul “părţi”. Cu ajutorul analogiei, sunt formate metaforele,
chiar şi în coduri, cu toată aspiraţia legiuitorului la simplitate, claritate şi precizie: obligaţiile
“se sting” prin analogie cu focul, privilegiile “produc” prin analogie cu activitatea umană, un
drept este “vătămat” prin analogie cu un corp organic rănit fizic, lucrul are “fructe” prin
analogie cu un pom fructifer, un act este “lovit de nulitate” prin analogie cu impactul unui
obiect fizic asupra altui obiect fizic.
Limbajul juridic nu este eminamente tehnic, profesionalizat, are loc o continuă
transformare a termenilor limbajului obişnuit în termeni cu semnificaţie juridică: aval,
detentor precar, amnistie etc. La urma urmelor, în limbajul moralei, al etnologiei şi al

61
dreptului nu există decât o singură noţiune “familie”, dar deliberat termenul “familie” capătă
sensuri diferite; ba chiar, înlăuntrul dreptului, ramurile lui vin cu sensuri proprii şi doar
contextul ne spune care din aceste sensuri sunt de aplicat, uneori însuşi legiuitorul îşi
precizează opţiunea prin definiţii legale.
Ch. Perelman precizează că acest raţionament de analogie are următoarele 4 forme:
1. A este pentru B, ceea ce A este pentru C.
2. A este pentru B, ceea ce B este pentru C.
3. A este pentru B, ceea ce D este pentru C.
4. A este pentru B, ceea ce C este pentru B.
Pornind de la aceste tipuri clasice, Perelman consideră că ele se pot multiplica. Aceste
patru scheme ale lui Perelman se bazează pe schema logică:

a … P, Q, R
b … P, Q a, b = obiecte, entităţi
b…R P, Q, R = proprietăţi

a şi b au în comun proprietăţile P şi Q, a are în plus proprietatea R. Conchidem că şi b

are proprietatea R (Deci, b având proprietatea R este analog cu a).
În schemele perelmaniene remarcăm că nu toate proprietăţile unei entităţi sunt
caracteristice, specifice, esenţiale. O proprietate este esenţială atunci când în absenţa ei
entitatea nu mai este ceea ce este. Dacă proprietatea nu este esenţială, în absenţa ei entitatea
rămâne ceea ce este.
Când facem un raţionament de analogie şi avem în vedere proprietăţile transferabile de
la un obiect la altul, aceste proprietăţi trebuie să fie esenţiale şi nu neesenţiale. Când avem în
vedere utilizarea analogiei pentru cunoaştere, trebuie să ţinem seama de proprietăţile P, Q, R:
acestea să fie proprietăţi necesare şi nu întâmplătoare.
În schema “A este pentru B, ceea ce C este pentru D” se ştie că între C şi D este relaţia
Rf şi, deoarece între A şi C există note comune esenţiale, între B şi D există note comune
esenţiale, între A şi B ar exista relaţia Rf1.
Dacă în schema “A este pentru B, ceea ce A este pentru C” substituim A / sensul
normei N, B / un caz B, C / alt caz C, atunci schema se poate citi “Sensul normei N este
pentru cazul B, ceea ce sensul normei N este pentru cazul C”, deoarece între B şi C s-au
constatat note comune esenţiale. Aceasta este posibil numai dacă pentru B nu există nici o altă
normă prin care să se soluţioneze, iar între B şi C notele comune să fie esenţiale pentru ca ele
să fie asemănătoare. Situaţia de “nu există nici o altă normă de soluţionare” se numeşte lacună
a legii, iar soluţionarea prin analogie realizează o completare a dreptului, dar nu în sensul de
creare a lui de către instanţă, ci de valorificare a lui mai profundă.
Deoarece în momentul edictării legii agentul legiuitor nu poate avea o viziune
exhaustivă asupra evoluţiei raporturilor sociale, uneori în respectiva lege este posibil să apară
lacune, lipsuri, asupra cărora atrage atenţia un raport social imprevizibil ivit. Acesta este
motivul pentru care se utilizează analogia, în baza căreia organele competente soluţionează
prin cauze similare cu aceea dedusă judecăţii, deoarece în caz contrar ar încălca obligaţia de a
judeca orice pricină.
Totuşi, după unii autori (Raulph) o faptă neregăsibilă într-un tip de fapte nu este
permis să fie tratată prin analogie, întrucât astfel am săvârşi un act de creaţie a legii sau o
calificare împotriva intenţiei legiuitorului. Numai că, deoarece analogia are validitate juridică
doar pentru pricina concretă de soluţionat şi notele comune subînţelese sunt esenţiale,

62
analogia este justificată; faptul că legiuitorul nu a prevăzut ceva nu dovedeşte că este contrar
intenţiei lui, pentru că nu avem a cere legiuitorului să prevadă totul.
În analogie concluzia este probabilă. Ca orice probabilitate, aceasta poate creşte sau se
poate reduce. Cu cât creşte numărul proprietăţilor esenţiale comune, cu atât probabilitatea
creşte. Cu cât scade numărul proprietăţilor esenţiale comune, cu atât probabilitatea se reduce.

Regulile analogiei
- însuşirile comune ale obiectelor comparate sunt mai numeroase decât însuşirile
diferite;
- însuşirile comune sunt mai importante decât diferenţele dintre aceste obiecte;
- însuşirile comune ale obiectelor analogiei sunt proprietăţi relevante ale obiectelor,
uşor de identificat şi precizat;
- mulţimea obiectelor comparate, având aceleaşi însuşiri comune, este mai mare;
- concluzia este mai restrânsă sub aspectul a ceea ce susţine despre obiectul în
cauză.
Respectarea acestor reguli determină creşterea gradului de probabilitate a concluziei;
nerespectarea lor determină diminuarea gradului de probabilitate a concluziei, iar uneori poate
transforma concluzia analogiei într-o propoziţie falsă (falsă analogie).

Tipuri de analogie
- analogia comună şi analogia ştiinţifică;
- analogia întâmplătoare şi analogia sistematică;
- analogia după însuşiri şi analogia după relaţii (analogia structurală, analogia
morfofuncţională, analogia bazată pe relaţia cauzală).
Discutând despre tipurile de analogie, putem efectua analogia având în vedere
însuşirile (a şi b analog datorită unor însuşiri şi comune), componentele (a şi b analog
datorită unor componente şi comune), funcţiile (a şi b analog datorită unor funcţii şi
comune), cauzele (a şi b analog datorită unor cauze şi comune).
Dezavantajul raţionamentului de analogie constă în aceea că se pot comite sofisme:
confundarea esenţialului cu neesenţialul poate conduce la o concluzie pripită (în analogia
cauzală, funcţională, structurală).

2.2.TEST DE AUTOEVALUARE

1. Ştiinţa nu poate explica adecvat fenomene emoţionale cum ar fi frustrarea sau emoţia
resimţită în faţa unui tablou. Din moment ce nu pot fi explicate cu ajutorul fizicii, chimiei sau
neurofiziologiei, emoţiile omeneşti nu pot fi fenomene fizice.

Care dintre următoarele este o premisă necesară pentru ca mai sus amintita concluzie să
decurgă în mod logic?
(A) Tot ce nu este fenomen fizic nu poate fi explicat de ştiinţă.
(B) Nimic din ce poate simţi un singur subiect nu poate fi studiat ştiinţific.
(C) Fizica, chimia şi neurologia folosesc tipare explicative similare.
(D) Tot ce nu este fenomen fizic este un fenomen emoţional.
(E) Orice fenomen fizic poate fi explicat de fizică, chimie sau neurofiziologie.

63
2. Nici o democraţie nu ar trebui să ceară cetăţenilor săi să aibă acte de identitate naţionale,
pentru că asemenea acte sunt caracteristice societăţilor totalitare şi au servit numai pentru a
urmări cetăţenii şi a-i ţine sub control.

Care anume dintre enunţurile de mai jos, dacă este presupus, implică logic concluzia de mai
sus?
(A) Orice democraţie care cere cetăţenilor săi să aibă acte de identitate naţionale devine, ca
rezultat, din ce în ce mai totalitară.
(B) Actele de identitate naţionale pot servi doar pentru a-i urmări pe cetăţeni şi a-i ţine sub
control.
(C) Nici o democraţie nu ar trebui să-şi urmărească cetăţenii şi să-i ţină sub control.
(D) Cei care susţin existenţa actelor de identitate naţionale doresc să facă societatea mai
totalitară.
(E) O democraţie nu trebuie să adopte nici una dintre trăsăturile caracteristice unei societăţi
totalitare.

3. Un jurist: Se întâmplă foarte des ca în sala de judecată să apară mărturii ştiinţifice eronate
şi, cu timpul, astfel de mărturii în diferite procese pot ajunge să influenţeze cerinţele
procedurale ale unei întregi profesii. De exemplu, aşa-zişi martori experţi în procese de
malpraxis au depus mărturie că utilizarea unui monitor fetal în sala de naşteri ar fi împiedicat
apariţia anumitor complicaţii la naştere, chiar dacă părerile lor nu au fost confirmate de ştiinţa
medicală. Totuşi, ca urmare a deciziilor luate pe baza acestor mărturii, utilizarea monitorului
fetal în sala de naşteri a devenit o normă profesională.
Care dintre propoziţiile de mai jos exprimă cel mai exact concluzia principală la care ajunge
juristul?
(A) Nu ar trebui să se permită personalului medical să depună mărturie în probleme în care nu
sunt specialişti.
(B) Oamenii de ştiinţă adevăraţi nu ar trebui să permită aşa-zişilor experţi să depună mărturii
înşelătoare.
(C) Mărturia ştiinţifică în multe procese nu este atât de sigură pe cât se lasă să se creadă.
(D) Utilizarea exagerată a monitorului fetal în timpul unei naşteri se datorează mărturiilor
ştiinţifice eronate prezentate în sala de judecată.
(E) Mărturiile ştiinţifice eronate prezentate în procese pot avea efecte importante asupra
procedurilor folosite de experţi în anumite domenii.

64
4. Ca să ai succes într-o anumită carieră trebuie să ai talent şi tenacitate. Vincenţiu nu a avut
succes în cariera sa. Prin urmare, cel mai probabil nu a avut nici talent, nici tenacitate.

Care dintre raţionamentele de mai jos conţine aceeaşi greşeală de logică ca şi cel de mai sus?
(A) Dacă nu ai atât muşchi puternici, cât şi o respiraţie bună, nu poţi alerga repede. Elena
aleargă foarte repede. Prin urmare are fie muşchi puternici, fie o respiraţie bună.
(B) Ca să faci cafea bună, ai nevoie de apă limpede şi cafea proaspătă. Cine a făcut cafeaua
asta proastă probabil că nu a folosit nici apă limpede, nici cafea proaspătă.
(C) Unele plante cresc repede dacă primesc îngrăşământ şi multă lumină. Prin urmare, planta
asta care creşte repede a primit fie îngrăşământ, fie multă lumină.
(D) Ca să se însănătoşească, un câine adult are nevoie atât de hrană cât şi de dragoste. Acest
câine adult a primit hrană, dar nu a primit dragoste. Prin urmare, probabil că nu este sănătos.
(E) Nu întotdeauna când este înnorat şi frig ninge. Prin urmare, nu e nevoie să fie înnorat sau
frig ca să ningă.

5.Adrian: „cei mai mulţi oameni care săvârşesc infracţiuni violente nu se gândesc serios dacă
sau cum vor fi pedepsiţi pentru acele infracţiuni. Iar cei care nu săvârşesc infracţiuni violente
nu au înclinaţia de a face aşa ceva. Decât să dăm sentinţe aspre cu executare efectivă pentru a
reduce rata infracţionalităţii violente, ar trebui să ne ocupăm de cauzele primare ale violenţei”.
Dorin: „aţi spune oare acelaşi lucru despre infracţiunile non-violente, cum ar fi evaziunea
fiscală? Pedepsele cu executare efectivă sunt cu siguranţă un factor descurajator în asemenea
cazuri. În orice caz, eu sunt convins că pedepsele cu executare efectivă împiedică săvârşirea
de acte violente de către cei mai mulţi oameni care altfel şi-ar vătăma semenii”.
Dialogul dintre Adrian şi Dorin sprijină cel mai puternic afirmaţia că ei nu sunt de acord cu
privire la:

(A) cel mai bun mod de a reduce infracţionalitatea violentă este să se abordeze cauzele
primare ale violenţei
(B) oamenii care săvârşesc infracţiuni violente merită o pedeapsă aspră
(C) oamenii care săvârşesc infracţiuni violente se gândesc serios la modul în care vor fi
pedepsiţi pentru faptele lor
(D) sentinţele cu executare efectivă vor descuraja pe cei mai mulţi oameni care altfel ar
săvârşi infracţiuni violente
(E) ) pedepsele severe reduc cazurile de evaziune fiscală.

6.Un politolog: „toate guvernele demne de respect permit cetăţenilor lor să nu fie de acord cu
politicile guvernului. Nici un guvern demn de respect nu lasă minorităţile neprotejate. Deci,
orice guvern care protejează minorităţile permite critica politicilor sale.”

Care dintre următoarele scheme de raţionare defectuoase se aseamănă cel mai mult cu aceea
din raţionamentul politologului?

65
(A) Politicienii sunt admirabili dacă pun interesele celor pe care îi servesc mai presus de
interesele proprii. În acest fel, politicienii care uneori ignoră interesele propriilor alegători în
favoarea poporului luat ca întreg merită admiraţie, pentru că pun interesele celor pe care îi
servesc mai presus de cele proprii.

(B) Toţi interpreţii de jazz pot improviza, şi nu există interpret de jazz care să nu poată citi
note. În consecinţă, toţi muzicienii care pot citi note pot să şi improvizeze.

(C) Ecosistemele cu un climat răcoros şi uscat sunt populate de mamifere mari. Nici un
ecosistem populat de mamifere mari nu are o floră abundentă şi variată. Astfel, ecosistemele
care nu au o climă răcoroasă şi uscată au o floră abundentă şi variată.

(D) Unii intelectuali nu sunt activi din punct de vedere social, şi nici un intelectual nu este un
sportiv profesionist. Prin urmare, orice sportiv profesionist este activ din punct de vedere
social.

(E) Povestirile scrise la persoana întâi dezvăluie gândurile autorului dar le ascund pe cele ale
celorlalte personaje. Unele povestiri scrise la persoana a treia dezvăluie motivaţiile fiecărui
personaj. Astfel, cărţile care au la bază dezvăluirea motivaţiilor tuturor personajelor trebuie
scrise la persoana a treia.

7.Este uşor de văzut că la firma de construcţii consiliul de administraţie este corupt şi trebuie
înlocuit. Există multe cazuri de dare de mită de către persoane din staff-ul d-lui Wagston,
membru al consiliului de administraţie, cazuri care sunt de notorietate. Aceste fapte de dare de
mită au avut o influenţă pernicioasă asupra atribuirii unor contracte guvernamentale.

Cel mai serios motiv de critică a raţionamentului de mai sus este că:

(A) ) argumentul nu arată că actele de corupţie nu se limitează la staff-ul lui Wagston.

(B) argumentul nu arată că staff-ul lui Wagston ar fi săvârşit fapte de dare de mită altele decât
mituirea unor funcţionari guvernamentali.

(C) argumentul nu explică relaţia dintre darea de mită şi corupţie.

(D) argumentul prezumă, fără a da şi o justificare, că întregul staff al lui Wagston săvârşeşte
fapte de corupţie.

(E) argumentul încearcă să distragă atenţia de la probleme de fond, prin atacarea caracterului
membrilor consiliului de administraţie.

8.Un specialist în etică: „toţi oamenii se nasc cu dreptul de a nu suferi vătămări de pe urma
violenţei fizice, iar săvârşirea unei fapte de violenţă împotriva oricărei persoane care se
bucură de acest drept este greşită din punct de vedere moral. Totuşi, violenţa fizică este
permisă din punct de vedere moral atunci când reprezintă o apărare împotriva oricărei
persoane care atacă fizic o fiinţă umană nevinovată”.

66
Care dintre următoarele principii, dacă este valabil, ajută cel mai mult la rezolvarea
aparentului conflict dintre afirmaţiile de mai sus?

(A) Nici un om care a atacat fizic un alt om nu este nevinovat.

(B) Violenţa fizică este acceptabilă din punct de vedere moral atunci când este îndreptată
împotriva cuiva care nu se bucură de dreptul de a nu fi vătămat fizic.

(C) Orice fiinţă umană nevinovată are dreptul de a nu fi atacată fizic.

(D) ) Prin atacarea fizică a unui alt om se pierde automat dreptul de a nu suferi violenţe fizice.

(E) Nici un om care a încălcat vreodată drepturile unei fiinţe umane nevinovate nu este
nevinovat.

9.Deoarece empatia este esenţială pentru ca oamenii să accepte respectarea unor coduri
morale, care uneori le cer să ignore propriul interes pentru a face bine altora, societăţile
civilizate nu ar putea exista fără empatie.

Care dintre următoarele afirmaţii este o premisă cerută de raţionamentul de mai sus?

(A) Societatea civilizată poate exista numai dacă există oameni dispuşi să ignore măcar din
când în când interesul propriu pentru a-i ajuta pe alţii.

(B) Lipsa de empatie faţă de alţi oameni duce de obicei la fapte în detrimentul societăţii
civilizate.

(C) Dacă fiecare membru al unei societăţi este dispus să-şi ignore câteodată interesul propriu
pentru a ajuta pe alţii, acea societate este civilizată.

(D) În unele societăţi civilizate, au apărut coduri morale care includ cerinţa ca oamenii să-şi
neglijeze propriile interese pentru a-i ajuta pe alţii.

(E) Oamenii care dau dovadă de empatie tind să-şi ignore interesul propriu pentru a ajuta pe
alţii.

10.Tinerii consideră că eforturile de a reduce poluarea, sărăcia şi războiul sunt sortite

eşecului. Acest pesimism este probabil dăunător pentru viitorul omenirii deoarece oamenii îşi
pierd motivaţia de a se mai strădui să atingă nişte ţeluri pe care le consideră nerealizabile.
Trebuie să facem tot ce putem pentru a preveni pierderea motivaţiei şi ca atare, trebuie să
facem astfel încât copiii noştri să creadă în posibilitatea unui viitor mai bun.

Care dintre următoarele este o premisă de care depinde argumentul de mai sus?

(A) Dacă oamenii sunt motivaţi să muncească pentru a rezolva problemele omenirii atunci vor
putea să creadă că viitorul poate fi mai bun şi vor fi mai puţin pesimişti.

67
(B) Dacă dăm oamenilor posibilitatea de a crede că e posibil un viitor mai bun vom ajuta la
prevenirea pierderii motivaţiei, care rezultă din convingeri pesimiste referitoare la viitor.

(C) Optimismul în privinţa viitorului este mai bun decât pesimismul, chiar dacă optimismul se
bazează pe o viziune iluzorie asupra a ceea ce s-ar putea întâmpla.

(D) Dacă generaţiile viitoare cred că viitorul poate fi mai bun, atunci poluarea, sărăcia şi
războiul vor fi eliminate.

(E) Răspândirea actuală a unor probleme ca poluarea şi sărăcia provine din incapacitatea
generaţiilor anterioare de a crede că viitorul poate fi mai bun.

11.Un politolog: „una dintre cele mai interesante dileme ale politicii democrate contemporane
se referă la reglementarea fondurilor pentru campanii electorale. Sigur că, în nişte limite largi,
oamenii ar trebui să fie liberi să-şi cheltuiască banii după cum găsesc de cuviinţă. Pe de altă
parte, candidaţii care pot să cheltuiască sume mult mai mari decât toţi rivalii lor au un avantaj
incorect prin posibilitatea de a-şi face publice propriile platforme. Statele democratice au o
mare obligaţie de a se asigura că toate vocile au şanse egale de a fi auzite, dar statele nu
trebuie să subvenţioneze campanii costisitoare pentru fiecare candidat. Soluţia dilemei este,
deci, limpede:

Care din afirmaţiile următoare este completarea cea mai logică a argumentului politologului?

(A) ar trebui să se permită numai candidaţilor cu resurse considerabile de finanţare a

campaniei să candideze pentru ocuparea unei funcţii publice”.
(B) este justificată instituirea unei limite superioare a fondurilor care pot fi cheltuite de un
candidat într-o campanie electorală”.
(C) este justificată subvenţionarea de către stat a tuturor campaniilor electorale, cu un mic
procent din costul total al acestora”.
(D) tuturor persoanelor bogate trebuie să li se interzică să-şi cheltuiască proprii bani în
campanii electorale”.
(E) oricărui candidat ar trebui să i se permită să cheltuiască în campania electorală la fel de
mulţi bani cât doreşte orice alt candidat să cheltuiască”.

12.Un proprietar de magazin: „în fiecare din ultimii cincisprezece ani cea mai aglomerată zi
de cumpărături în magazinul meu era în luna aprilie, după care urma întotdeauna un sezon
prosper de primăvară. Totuşi, anul acesta am avut o zi în luna martie care a fost mai
aglomerată decât oricare dintre zilele din aprilie. Aşa că, probabil, întregul sezon de
cumpărături de primăvară va fi slab”.

Care dintre cele de mai jos descrie cel mai exact o eroare în raţionamentul proprietarului de
magazin?

(A) ) Raţionamentul prezumă, fără a oferi o justificare, că dacă există o relaţie cauzală
între două evenimente atunci unul dintre ele trebuie să fie singura cauză pentru producerea
celui de-al doilea.

68
(B) Raţionamentul nu ia în considerare faptul că probabilitatea ca un întreg sezon de
cumpărături să fie slab nu poate fi mai mare decât probabilitatea ca oricare din zilele acelui
sezon să nu fie aglomerată.
(C) Raţionamentul deduce, doar pe baza susţinerii că un anumit eveniment a precedat multă
vreme şi de fiecare dată un al doilea eveniment, că acest al doilea eveniment probabil nu se va
produce dacă nu are loc primul.
(D) Raţionamentul prezumă, fără a oferi o justificare, că dacă magazinul proprietarului are un
sezon slab anul acesta înseamnă că fiecare zi de cumpărături din sezonul de anul acesta va fi
mai slabă decât oricare zi de cumpărături din oricare sezon anterior.

(E) Raţionamentul conchide că una dintre cauzele posibile ale producerii unui eveniment este
cauza reală doar pentru că o altă cauză posibilă a acelui eveniment a fost eliminată.

13.Un politolog: „pentru ca toţi membrii săi să fie puternici la capitolul politică externă, o
alianţă de ţări trebuie să reacţioneze agresiv la probleme. O alianţă nu va face acest lucru
decât dacă fiecare dintre membrii ei percepe acele probleme ca fiind grave. Dar ţările Uniunii
Europene nu vor percepe toate o problemă ca fiind gravă decât dacă sunt toate de acord că ea
ameninţă economia alianţei lor. Deci, nu toate ţările Uniunii Europene vor fi puternice la
capitolul politică externă”.

Care dintre premisele de mai jos este necesară pentru a putea trage în mod logic concluzia de
mai sus?

(A) Ţările care refuză să adere la alianţe reacţionează în general mai agresiv la probleme decât
o fac ţările care aderă la alianţe.
(B) Ţările devin mai puţin agresive în politica lor externă dacă o bunăstare economică mai
mare le face să creadă că au mai mult de pierdut reacţionând agresiv la probleme.
(C) Problemele care par unora dintre ţările membre ale Uniunii Europene să ameninţe
economia alianţei nu dau aceeaşi impresie şi altora .
(D) Ţările membre ale Uniunii Europene care nu percep relevanţa economică a problemelor
au în general o politică externă slabă.
(E)Alianţele care aduc beneficii economice unei anumite ţări nu sunt în mod necesar benefice
şi din punctul de vedere al politicii externe.

14.Toate cărţile din bibliotecă au un loc anumit pe rafturi, care este înregistrat într-un catalog.
Cartea pe care o vrea Horaţiu lipseşte de la locul ei din raft, şi nu e citită de nimeni în sala de
lectură. Din moment ce nu e nici împrumutată unui cititor acasă, nici nu e în teancul de cărţi
ce urmează a fi pus la loc şi nici parte din vreo expoziţie specială, trebuie să fi fost fie rătăcită,
fie furată.

69
Care dintre următoarele descrie cel mai corect metoda de raţionament folosită mai sus?

(A) O observaţie despre un obiect este folosită ca bază pentru o concluzie generală despre
statutul unor obiecte asemănătoare.

(B) Este izolată o deficienţă în sistem susţinându-se că acest sistem nu a putut păstra controlul
asupra unuia dintre obiectele pe care trebuia să le aibă sub control.

(C) Este respinsă o concluzie despre un anumit obiect, observându-se că o generalizare care se
aplică la cele mai multe astfel de obiecte nu se aplică şi obiectului în cauză.

(D) Este respinsă o generalizare arătându-se că ea nu se poate aplica într-un anumit caz
particular.

(E) Se ajunge la concluzie prin eliminarea altor explicaţii posibile pentru un anumit fapt
observat.

15. Ca să reziste în timp, o democraţie are nevoie de cetăţeni capabili de gândire şi acţiune
independentă. Dar cetăţenii nu pot niciodată să-şi păstreze o astfel de autonomie decât dacă au
dreptul la intimitate.

Dacă afirmaţiile de mai sus sunt adevărate, care dintre enunţurile de mai jos trebuie, de
asemenea, să fie adevărat?

(A) Cetăţenii al căror drept la intimitate este apărat sunt capabili de gândire şi acţiune
independentă.

(B) Guvernările nedemocratice nu protejează niciodată dreptul la intimitate al cetăţenilor lor.

(C) Asigurarea dreptului la intimitate pentru cetăţeni păstrează caracterul democratic al

guvernării.

(D) În orice democraţie care rezistă în timp cetăţenii au dreptul la intimitate.

(E)Fiecare persoană al cărei drept la intimitate este apărat este un cetăţean al unei democraţii
durabile.

16. Un moralist : „acţiunile imorale sunt acelea care fac rău altor oameni. Dar, din moment ce
aceste acţiuni ajung până la urmă să fie vătămătoare pentru cei care le săvârşesc, cei care
acţionează imoral o fac doar din ignoranţă asupra unora din consecinţele propriilor acţiuni şi
nu dintr-un defect de caracter.”

Care dintre propoziţiile de mai jos este o premisă cerută de argumentul moralistului?

(A) Oamenii care nu realizează consecinţele propriilor acţiuni nu pot avea răspunderea morală
a acelor consecinţe.

70
(B) O acţiune face rău celor care o săvârşesc numai dacă până la urmă face rău şi altor
oameni.

(C) Numai o persoană cu un defect de caracter ar săvârşi cu bună ştiinţă fapte care până la
urmă ar face rău altora.

(D) Aceia care, acţionând imoral, ajung să-şi facă singuri rău nu aveau de gând să facă acel
rău.

(E) Nici unul dintre cei care îşi fac rău cu bună-ştiinţă nu duce lipsă de defecte de caracter.

BIBLIOGRAFIE:
Bieltz, P., Logică juridică, Bucureşti, 2000
Mihai, Gheorghe, Argumentare şi interpretare în drept, Bucureşti, 2000
Mihai, Gheorghe, Metoda logică în drept, vol. I, Ed. All Beck, B., 2005

71
 TEMA 3
3. PARTEA A III-A A TESTULUI: CAPACITATEA DE INTELEGERE A UNUI
TEXT SCRIS

OBIECTIVE:
Să cunoască metodele specifice pentru înţelegerea susţinerilor orale şi a textelor scrise;
Să utilizeze aceste metode;
Să dobândească aptitudinea de a analiza şi înţelege susţineri prale şi texte scrise.
COMPETENŢE:
Studenţii vor fi capabili să analizeze şi să înţeleagă un text scris, utilizând metodele
proprii logicii.
CONŢINUT:
Aspecte teoretice: metode specifice
3.2.Test de autoevaluare
ASPECTE TEORETICE : METODELE SPECIFICE

Judecatorii se confrunta in activitatea zilnica cu necesitatea de a intelege atat sustinerile orale,

cat si texte scrise.

Textele scrise provin:

- fie de la practicieni ai dreptului (exemplu: jurisprudenţa, actele redactate de
avocati),
- fie de la teoreticieni ai dreptului (ex: doctrina, articole de specialitate,
manuale, monografii)
- fie de la legiuitor (dispozitii legale)
- fie de la persoane straine de mediul juridic (parti, unii experti, terti de
proces care consemneaza in scris stari de fapt etc.)

O precizare: proba nu are in vedere interpretarea juridica a dispozitiilor legale

Premisa probei: UN TEXT ESTE UN MIJLOC DE COMUNICARE, iar judecatorul este

DESTINATARUL mesajului consemnat in scris de emitent

Sursele de dificultate ale probei:

- intentionalitatea:
 textele sunt consemnate si prezentate judecatorului CU UN SCOP
 modalitatea de concepere a unui text este aleasa CU UN SCOP
(spre exemplu, elemente nerelevante pot fi inserate in text pentru a
distrage judecatorul de la ideea de la care s-a pornit, astfel incat par
acceptabile sau clare concluzii pentru un argument a carui teza este

72
 neclara; la fel, in mod deliberat se prezinta un petit nestructurat,
pentru determina judecatorul sa gaseasca singur solutii pentru a
stgructura si intemeia petitul, in ideea ca numai in cazul in care va
gasi singur argumente sa il admita, va gasi si sursa legala necesara
precizarii petitelor; or, solutia corecta este ca judecatorul sa isi dea
seama de aceasta intentie si sa suspende cauza pana la precizarea
petitului s.a.m.d. )

- acuratetea mesajului: ceea ce se doreste a se sustine este consemnat

 mai mult sau mai putin clar,
 mai mult sau mai putin structurat pe idei si argumente,
 cu sau fara elemente relevante
 cu sau fara elemente nerelevante

Scopul probei - sa determine daca judecatorul are capacitatea:

1. de a identifica scopul unui mesaj scris

2. de a separa propria lui interpretare a textului (si intentionalitate) de scopul
autorului textului si de scopul mesajului in sine
3. de a identifica consecintele faptului ca judecatorul este de acord cu sustinerile
autorului/perspectiva pe care o deschide faptul ca judecatorul, in urma intelegerii
textului, este de acord cu autorul lui
4. de a identifica teza principala a unui mesaj scris
5. de a identifica argumentele unei teze intr-un mesaj scris
6. de a identifica contraargumentele unei teze intr-un mesaj scris
7. de a identifica tezele secundare din mesajul scris, relatiile in care se afla acestea cu
teza principala si cu scopul autorului, cu scopul mesajului, argumentele si
contraargumentele tezelor secundare
8. de a identifica presupozitiile implicite avansate de autor
9. de a stabili valoarea logica notiunilor, propozitiilor si rationamentelor utilizate,
precum si natura si forta logica a relatiilor dintre ele
10. de a identifica elementele retorice ale mesajului, eventualele incercari de
manipulare; identificarea scopului manipularii
11. de a separa elementele de la pct.9 de restul mesajului
12. de a constientiza permanent, in tot timpul alocat intelegerii textului scris, ca scopul
mesajului scris este convingerea judecatorului si de se interoga permanent asupra
punctelor 1-11 de mai sus si asupra acordului personal cu sustinerile autorului;
grija de a-si pastra gandirea independenta si critica

Metoda: cele prezentate mai sus sunt in acelasi timp 12 reguli metodice de intelegere a
textului scris

1. Capacitatea de a identifica scopul unui mesaj scris

- sunt trei scopuri posibile ale unui mesaj (sunt de fapt scopuri ale oricarui discurs)
- convingerea (crearea, intarirea, inlaturarea unor opinii)

73
 - seductia (crearea, intarirea, inlaturarea unor impresii)
- incitarea (provocarea unor emotii)

- in general, textele in cadrul acestei probe sunt persuasive (vizeaza convingerea

judecatorului)

2. Separarea propriei interpretari a textului (si a propriei intentionalitati) de

scopul autorului textului si de scopul mesajului in sine

- din punctul de vedere al intentionalitatii, distingem:

a) intentia mesajului in sine
b) intentia autorului mesajului
c) intentia celui care interpreteaza mesajul

- judecatorul trebuie sa identifice cele trei intentii, operatiune dificila, care

implica:
- exercitiu
- obisnuinta de a constientiza mersul propriei judecati
- stapanirea unor tehnici de interpretare
- judecatorul trebuie sa separe cele trei intentii IN TOT TIMPUL alocat textului

3. Identificarea consecintelor faptului ca judecatorul este de acord cu sustinerile

autorului/perspectiva pe care o deschide faptul ca judecatorul, in urma
intelegerii textului, este de acord cu autorul lui

- textul care este dat spre analiza judecatorului nu trebuie rupt din contextul
sau.
- In ceea ce priveste notiunea de „context”, din aceasta perspectiva, judecatorul
trebuie sa considere context orice element al realitatii care reprezinta
baza/perspectiva/scopul/motivul/mobilul etc. care se afla in legatura directa
cu textul

4. Identificarea tezei principale a unui mesaj scris

- operatiune aparent simpla

- operatiunea nu poate fi facuta corect fara rezolvarea celor trei probleme puse mai
sus

- DUPA CE a fost identificata, teza principala trebuie sa fie constientizata pentru

rezolvarea fiecaruia dintre punctele de mai jos; din punct de vedere metodic, dupa ce
s-a ajuns la o concluzie la punctele de mai jos (5-12) trebuie sa fie pusa in relatie
aceasta concluzie cu teza principala

74
5. Identificarea argumentelor unei teze intr-un mesaj scris:
- Argumentul are din punct de vedere logic structura unui RATIONAMENT
(v. Materialul pus la dispozitie pentru proba de rationament logic)
- Reamintim ca orice rationament are premise si concluzii
- Argumentele pot fi
Deductive
Inductive
Analogice
- Trebuie identificat tipul de argument
- Argumentul invita la un mers al gandirii de la concluzie (teza de
argumentat- poate fi teza principala sau o teza secundara) catre premise:
autorul urmareste ca prin text sa formeze o opinie cu privire la teza principala
(concluzia ); pentru a face acest lucru, el gaseste premise CARE POT
FUNDAMENTA aceasta teza; daca chiar si aceste premise sunt greu de
acceptat, in opinia autorului, el le poate transforma in concluzii ale unei alte
linii de argumentare, care fundamenteaza la randul ei aceste premise
- textele sunt mai mult sau mai putin structurate pe argumente
- unele texte „anunta” teza, argumentele si contraargumentele, altele nu
- faptul ca argumentele nu sunt prezentate „ca argumente” nu inseamna ca ele
nu exista; de ex. "exemplele”, „cazurile similare”, „analogiile” inserate in text
sunt argumente
- este posibil ca ele sa nu existe, dar acest lucru trebuie sa fie stabilit cu atentie
- argumentarea nu are nimic de a face cu demonstratia: argumentarea nu este
constrangatoare din punct de vedere logic, ci vizeaza ACORDUL
DESTINATARULUI, deci ceea ce este acceptabil pentru un om rezonabil

6. Identificarea contraargumentelor unei teze intr-un mesaj scris:

- Contraargumentele sunt tot argumente, dar in sprijinul tezei contrare sau

contradictorii fata de teza principala
- de obicei contraargumentele nu sunt prezentate, in ideea ca ele ar putea
deservi scopului autorului
- prezentarea contraargumentelor este specifica discursurilor structurate,
persuasive, de mare tinuta intelectuala (e.g. doctrina), care tind sa arate toate
obiectiile care se pot aduce teze
- „daramarea contraargumentelor” este ea insasi o metoda foarte buna de
persuadare
- Un contraragument propriu-zis, nemanipulator este cel care sprijina teza
CONTRADICTORIE, in raport cu teza autorului (teza care se afla IN
OPOZITIE TOTALA cu teza autorului)
- Reamintim distictia intre raportul de contrarietate si cel de contradictie
intre propozitii (v. Materialul pus la dispozitie pentru proba de rationament
logic)
- Prezentarea argumentelor pentru teza contrara (mai usor de acceptat), ca fiind
argumentale pentru teza contradictorie (care nu sunt prezentate pentru ca sunt
mai greu de acceptat) trebuie identificata si constientizata, intrucat este
manipulatorie

75
7. Identificarea tezelor secundare din mesajul scris, a relatiilor in care se afla
acestea cu teza principala si cu scopul autorului, cu scopul mesajului,
argumentele si contraargumentele tezelor secundare

- operatiunea permite identificarea intregii scheme de argumentare

- acest pas presupune in primul rand cunoasterea:
 raporturilor dintre notiuni
 raporturilor dintre propozitii
 naturii rationamentelor (inductive,deductive, analogice)
- in al doilea rand, acest pas presupune EVALUAREA (stabilirea valorii)
notiunilor, propozitiilor, rationamentelor; reamintim ca:
 notiunile sunt cu sens sau fara sens (nu pot fi evaluate altfel)
 propozitiile sunt:
o adevarate sau false (daca sunt propozitii categorice)
o realizabile sau nerealizabile (daca sunt propozitii
deontice –NORME- nu neaparat juridice)
o sincere sau nesincere (daca sunt propozitii opinabile)
o alte valori pentru alte tipuri de propozitii (v.
Materialul pus la dispozitie pentru proba de
rationament logic) – cel mai des sunt intalnite cele
trei tipuri de propozitii de mai sus

 judecatile (rationamentele) sunt valide (corecte dpdv logic) sau

nevalide (incorecte dpdv logic)
- cand se face aceasta evaluare, trebuie sa se tina seama de distinctia dintre text si formele
logice din text (e.g. propozitia logica nu se confunda cu propozitia gramaticala)

8. Identificarea presupozitiilor implicite avansate de autor:

- este necesara, pentru ca de obicei este manipulatorie

- presupozitia este o propozitie logica, inexistenta la nivel textual, de care
autorul se foloseste in argumentare ca avand o anumita valoare logica, dar pe
care acesta nu o fundamenteaza
- de cele mai multe ori, aceste presupozitii reprezinta una dintre premisele
argumentarii
- din cauza ce ele nu sunt fundamentate (nici macar prezentate de autor), multe
dintre argumente par a fi rationamente imediate (formate doar dintr-o
premisa si concluzie), desi ele sunt rationamente mediate (au doua premise,
dintre care una este presupozitia, care exista logic, desi este inexistenta in
text, si concluzia)
- sunt exercitii care prezinta aceste presupozitii ca asumptii (adica drept
afirmatii pe care autorul textului si le asuma, presupunandu-le, spre exemplu,
adevarate fara a le fundamenta); asumptiile sunt acceptabile in argumentare,
cu o singura conditie: ca ele sa fie prezentate ca atare (ca asumptii); in aceste
conditii, judecatorul urmeaza sa vada daca si el poate sa accepte asumptia;
daca o accepta, inseamna ca poate urmari mai departe argumentul; daca
asumptia nu e acceptabila, atunci concluzia nu este argumentata, indiferent de
argumentare.

76
 9. Restabilirea valorii logice notiunilor, propozitiilor si rationamentelor utilizate,
precum si a naturii si fortei logice a relatiilor dintre ele

- cei 12 pasi prezentati sunt stabiliti metodic

- presupozitiile nu pot fi identificate fara parcurgerea pasului 7, dar dupa
stabilirea presupozitiilor si asumptiilor, trebuie reparcurs pasul 7:
stabilirea schemei finale de argumentare

10. Identificarea elementelor retorice ale mesajului, a eventualelor incercari de

manipulare; identificarea scopului manipularii

- pe baza schemei finale de argumentare se pot identifica elementele

retorice
- elementele de retorica trebuie sa sustina argumentarea, sa o lumineze,
sa ii dea greutate, sa implice in logica argumentarii subiectivismul
autorului, sinceritatea cu care el sustine teza de argumentat, sa etaleze
vectorul general al mesajului autorului; ele sunt firesti si binevenite,
chiar daca prezenta lor face mai dificila identificarea logicii
argumentarii (tine de destinatar sa o identifice pe aceasta sau sa omita
identificarea ei)
- unele elemente de retorica sunt de natura sofistica (sunt greseli
intentionate de logica facute cu scop de manipulare); aceste elemente
trebuie identificate cu atentie
- dupa identificare trebuie sa se stabileasca care este aspectul de la care
autorul, prin mijloacele folosite, a incercat sa abata atentia judecatorului

11. Separarea elementelor de la pct.9 de restul mesajului

- dupa identificarea elementelor de retorica manipulatorie trebuie sa se
stabileasca care este aspectul de la care autorul, prin mijloacele folosite,
a incercat sa abata atentia judecatorului
- daca este nevoie, trebuie reparcursi toti pasii de mai sus, in lumina celor
descoperite cu aceasta ocazie

12. Constientizarea permanenta, in tot timpul alocat intelegerii textului scris, ca

scopul mesajului scris este convingerea judecatorului si de se interoga
permanent asupra punctelor 1-11 de mai sus si asupra acordului personal cu
sustinerile autorului; grija de a-si pastra gandirea independenta si critica

- judecatorul nu trebuie sa uite nicio clipa faptul ca trebuie sa fie neutru fata de
scopurile autorului textului, fata de subiectivismul acestuia si trebuie sa
identifice toate aspectele de natura personala care ar fi de natura sa duca la

77
 partinirea autorului textului; de aceea trebuie sa se intrebe permanent DACA
ESTE DE ACORD cu autorul textului SI CARE ESTE FUNDAMENTUL
ACESTUI ACORD (fundamentul acordului trebuie sa se gaseasca in ceea ce
este rational, sau este rezonabil; el nu trebuie sa se regaseasca in ceea ce este
emotional)

TEST DE AUTOEVALUARE
MODELE DE TESTE PRIVIND CAPACITATEA DE INTELEGERE A UNUI TEXT
SCRIS

Textul nr. 1
Suntem familiarizaţi cu distincţia dintre versuri şi proză foarte
devreme în educaţia noastră. Ni se impune treptat convingerea că, dacă
spunem ce gândim, scriem proză şi că versul este o modalitate
ingenioasă, dar fundamental pervertită, de a distorsiona exprimări
5 normale in proză. Această convingere nu se formează doar în şcoală cât
prin experienţa repetată de observare a prozei şi versului în acţiune, şi
înrădăcinată în această convingere este presupunerea că proza este
limbajul vorbirii obişnuite. Dar lucrurile nu stau aşa. În istoria literaturii
observăm că tehnicile mai evoluate de versificaţie au apărut de obicei
10 înaintea – chiar cu secole întregi – tehnicilor evoluate ale prozei.
Proza este exprimarea sau imitarea gândirii focalizate sau o
descriere controlată în cuvinte, iar unitatea sa de bază este propoziţia.
Nu decurge de aici că toată proza este descriptivă sau meditativă şi cu
atât mai puţin că este logică, ci numai că proza imită, în ritmul şi
15 structura sa, exprimarea verbală a unei minţi raţionale. Proza, deci, nu
este o vorbire obişnuită, ci o vorbire obişnuită foarte îngrijită, care e
conştientă că se prezintă în faţa unui public şi care şi-a pregătit dinainte
relaţia pe care o va avea cu acel public. Este limbajul obişnuit al
oamenilor care au darul de a vorbi bine şi au ajuns să stăpânească
20 dificilul său idiom. Totuşi, când vorbesc, chiar şi aceştia vor evita
exprimarea preţioasă sau „vorbitul ca din carte”; ritmul vorbirii lor arată
influenţa a ceva ce nu este proză. Dacă te rătăceşti într-un oraş străin şi
ceri cuiva indicaţii, nu-ţi va răspunde în proză nici chiar omul cu cel
mai mare dar al vorbirii. Ceea ce vei obţine va fi un ritm al vorbirii
25 prolix şi repetitiv, şi în care unitatea verbală este la fel de puţin
propoziţie de proză pe cât strofă de poezie.
Vorbirea obişnuită se ocupă mai ales de transpunerea în cuvinte a
ceea ce, nu foarte riguros, este denumit fluxul conştiinţei: reveriile,
amintirile, îngrijorările, asocierile, tristeţile şi dorurile care ne trec
30 continuu prin minte şi pe care adesea le numim gânduri. Această
vorbire obişnuită se ocupă în principal cu exprimarea de sine. Şi, fie din
lipsă de
maturitate, fie din preocupare pentru altceva, fie din absenţa unui
receptor, ea nu este complet conştientă că are un public. Conştiinţa

78
35 deplină a faptului că există un public face vorbirea să fie retorică, iar
retorica înseamnă un ritm devenit convenţional. Ritmul neregulat al
vorbirii obişnuite poate deveni convenţional în două feluri. Un fel este
să îi impui un model de recurenţă; al doilea fel este să impui tiparul
logic şi semantic al propoziţiei. Avem de-a face cu versuri când
40 aranjamentul cuvintelor este dominat de ritm şi sunet recurente şi avem
de-a face cu proză când este dominat de relaţia sintactică între subiect şi
predicat. Dintre cele două, versul este de departemodul mai simplu şi
mai primitiv, ceea ce explică faptul că versurile au apărut în istorie mai
de timpuriu decât proza.
45

50

79
1. Care dintre următoarele variante exprimă cel mai exact ideea principală a pasajului?

(A) Deşi proza este considerată a fi mai asemănătoare vorbirii obişnuite decât versurile, de
fapt, versurile sunt acelea care sunt mai asemănătoare pentru că au evoluat din
vorbirea obişnuită mai devreme şi au acelaşi ritm neregulat.

(B) Deşi versurile sunt mai simple şi mai primitive decât proza, ele sunt mai asemănătoare
cu vorbirea obişnuită în sensul că ambele se ocupă în principal de exprimarea de sine.

(C) Deşi versurile sunt privite ca o distorsionare a prozei, ambele reprezintă metode de a
face să devină convenţionale ritmurile neregulate ale vorbirii obişnuite, iar proza este
cea mai sofisticată şi deci, cea mai recentă dintre aceste tehnici.

(D) Deşi proza este considerată a fi mai literală decât versurile, versurile impun asupra
vorbirii obişnuite un tipar ritmic şi de sunet care lipseşte din proză.

(E) Deşi proza este folosită pentru exprimare directă, iar versurile sunt o metodă
ingenioasă de exprimare indirectă, proza şi versurile se aseamănă prin aceea că ambele
depind de repetitivitate pentru a face să devină convenţional ritmul neregulat al
vorbirii obişnuite.

2. Conform pasajului, care dintre următoarele afirmaţii este adevărată în privinţa limbajului
obişnuit al oamenilor cu un mare dar al vorbirii?

(A) Încearcă să transpună în cuvinte fluxul conştiinţei.

(B) Conţine puţine subiecte sau predicate identificabile.

(C) Este conştient de relaţia sa cu publicul care-l ascultă.

(D) Are acelaşi tipar al ritmului ca vorbirea obişnuită.

(E) Evită în mod conştient ritmurile şi sunetele poetice.

3. În contextul pasajului, a pune vorbirea obişnuită să fie foarte îngrijită (al doilea paragraf)
înseamnă s-o faci mai:

(A) poetică

(B) logică

(C) retorică

(D) idiomatică

(E) recurentă
4. După cum se poate deduce din pasaj, care dintre următoarele afirmaţii e cel mai probabil s-
o creadă autorul?

(A) Şcoala ar trebui să pună accent mai mare pe versuri decât pe proză.

(B) Unitatea de bază a versurilor este strofa.

(C) Oamenii cu un mare dar al vorbirii ajung să stăpânească proza mai repede decât
versurile.

(D) Dezvoltarea versurilor a precedat-o pe cea a prozei şi a vorbirii obişnuite.

(E) Ritmul prozei este prolix şi repetitiv.

5. Pasajul oferă un răspuns la fiecare dintre întrebările de mai jos, CU EXCEPŢIA UNEIA;
care este aceasta?

(A) Care este relaţia între proză şi gândire?

(B) Care este relaţia între versuri şi vorbirea obişnuită?

(C) Care este unitatea de bază a prozei?

(D) Care este unitatea de bază a vorbirii obişnuite?

(E) Care este scopul principal al vorbirii obişnuite?

6. Pasajul sugerează că vorbirea obişnuită este probabil mai puţin eficace decât proza pentru:

(A) a transmite emoţii

(B) a exprima empatie

(C) a alcătui argumentaţii convingătoare

(D) a transpune în cuvinte amintiri din copilărie

(E) a imita mişcarea gândirii obisnuite

7. Scopul principal al ultimului paragraf din pasaj este acela de:

(A) a analiza ritmul neregulat al vorbirii obişnuite.

(B) a explica modul în care atât poezia cât şi proza conferă caracter convenţional vorbirii
obişnuite.

(C) a critica punctul de vedere că proza şi poezia sunt cu adevărat diferite.

81
 (D) a introduce diversele elemente ale fluxului conştiinţei.

(E) a susţine că vorbirea obişnuită este inferioară atât prozei cât şi poeziei.

8. Care dintre următoarele tehnici concordă CEL MAI PUŢIN cu ceea ce susţine autorul
despre modul în care versurile modifică vorbirea obişnuită?

(A) Inversarea ordinii standard a cuvintelor pentru a atrage atenţia asupra unui anumit
substantiv sau verb.

(B) Repetarea anumitor consoane sau vocale pentru a sugera sonoritatea a ceea ce se
descrie.

(C) Impunerea unui tipar regulat de cuvinte sau silabe accentuate şi neaccentuate.

(D) Folosirea de mai multe ori a unor cuvinte sau afirmaţii pentru a intensifica reacţia
emoţională a ascultătorului.

(E) Folosirea rimei pentru a crea un sentiment de muzicalitate a cuvintelor rostite.

9. În acest pasaj, scopul principal al autorului este cel mai probabil :

(A) să pună la îndoială distincţia între versuri şi proză.

(B) să descrie procesul prin care proza a evoluat din versuri.

(C) să explice de ce proza este limbajul vorbirii obişnuite.

(D) să susţină că dezvoltarea prozei o precede pe cea a poeziei.

(E) să corecteze punctul de vedere cel mai răspândit privitor la relaţia dintre proză şi
poezie.

82
Textul nr. 2

Adesea auzim de la reprezentanţii comunităţii

ştiinţifice că este iraţional ceea ce susţine aşa-zisa pseudo-
ştiinţă. De exemplu, oamenii de ştiinţă sunt uimiţi de larga
acceptare a astrologiei, care postulează existenţa unei
5 relaţii de cauzalitate între planete şi viaţa oamenilor ce
poate fi analizată utilizând un sistem ezoteric care
combină matematica şi astronomia. Nu am intenţia aici de
a sprijini sau combate susţinerile astrologiei. Ceea ce mă
interesează mai curând este să cercetez caracterul
10 afirmaţiei că astrologia este iraţională. Este de presupus că
practicanţii ştiinţei „raţionale” au în minte o anumită
calitate pe care nu o regăsesc când au în vedere astrologia,
dar este prezentă când au în vedere, de exemplu, fizica,
biologia sau astronomia. Dar ce înseamnă, de fapt, să spui
15 că o anumită disciplină este raţională sau nu?
În comunitatea ştiinţifică sunt unii pentru care această
întrebare va suna caraghios. Lor le este pur şi simplu
evident că astrologia nu este raţională; ideea că poziţia
planetelor la momentul naşterii cuiva îi poate influenţa
20 caracterul sau viitorul este, susţin ei, absurdă la prima
vedere. Categoric, această atitudine comportă un anumit
grad de plauzibilitate intuitivă. Aş dori totuşi să sugerez
că acestă abordare intuitivă este exact cea greşită când
cercetăm caracterul raţional al unor discipline cum este
25 astrologia, pentru că ea se reduce practic la un simplu apel
la bunul-simţ. Dacă în stabilirea graniţelor raţionalului ne-
am baza numai pe asemenea apeluri, atunci ar ieşi din
sfera raţionalului nu numai discipline abstracte, cum este
fizica cuantică, ci şi însăşi susţinerea că Pământul e
30 rotund.
Unii ar putea sugera că ceea ce arată caracterul
iraţional al astrologiei nu este faptul că pare să contrazică
bunul-simţ, ci faptul că teoria pe care se bazează nu oferă
nici un aparat pentru a demonstra modul în care se
35 presupune că ar funcţiona legătura dintre corpurile cereşti
şi vieţile oamenilor. Tot ce se afirmă este că o astfel de
legătura există. Dar nici măcar acestă sugestie nu
funcţionează corespunzător pentru a respinge astrologia.
Pentru că şi în chimie, ca şi în astrologie, există legături
40 inexplicabile şi care nu pot fi justificate: care este, de
exemplu, mecanismul prin care o particulă pozitivă atrage
o particulă negativă? Se poate spune că există între ele o
„forţă”, dar această afirmaţie nu este decât o reformulare a
afirmaţiei că una dintre particule o atrage pe cealaltă.
45 Până la urmă nu există nici o modalitate de a
determina a priori dacă ceva este raţional sau nu. Nici
convingerile bazate pe bunul-simţ şi nici legăturile

83
 explicabile nu joacă un rol în stabilirea caracterului
raţional al unei discipline. Din contră, caracterul raţional
50 depinde în întregime de existenţa datelor empirice.
Întrucât comunitatea ştiinţifică a catalogat discipline ca
astrologia ca fiind iraţionale, ea nu a examinat deloc
datele relevante. Până ce o va face, va trebui ca oamenii
de ştinţă să admită că judecăţile pe care le fac despre aşa-
55 zisele pseudo-ştiinţe nu reflectă aproape nimic în plus
decât propriile prejudecăţi.

60

65

84
10. Care dintre următoarele variante reprezintă rezumatul cel mai complet şi exact al
pasajului?

(A) Oamenii de ştiinţă au respins pe nedrept astrologia ca fiind iraţională pentru că modul
lor de utilizare a criteriilor de plauzibilitate intrinsecă şi de legături cauzale explicabile
îi impiedică să vadă caracterul valid al unei discipline, care este evident la o
examinare atentă a datelor empirice relevante.

(B) Adesea oamenii de ştiinţă judecă discipline cum e astrologia pe criterii de

plauzibilitate intrinsecă şi legături cauzale explicabile, ceea ce îi duce la respingerea
pe nedrept a acestor discipline ca fiind iraţionale în loc să cerceteze datele empirice
relevante pentru ceea ce susţin disciplinele respective.

(C) Oamenii de ştiinţă îşi trădează prejudecăţile personale când condamnă o disciplină ca
astrologia ca fiind iraţională pe baza aplicării asupra datelor empirice relevante a
criteriilor de plauzibilitate intrinsecă şi de legături cauzale explicabile.

(D) Oamenii de ştiinţă se înşeală când aplică astrologiei criteriile de plauzibilitate

intrinsecă şi de legături cauzale explicabile, pentru că aceste calităţi lipsesc şi multor
discipline aşa-zis raţionale ale căror susţineri nu sunt puse la îndoială de către oamenii
de ştiinţă.

(E) În absenţa datelor empirice, oamenii de ştiinţă ar trebui să afirme că o disciplină este
iraţională numai dacă mai întâi i-au aplicat criteriile de plauzibilitate intrinsecă şi de
legături cauzale explicabile şi au constatat că îi lipsesc ambele calităţi.

11. Care anume dintre variantele de mai jos reprezintă o critică a astrologiei acceptată de
autor?

(A) Astrologia nu este o disciplină validă.

(B) Astrologia, conform bunului-simţ, este iraţională.

(C) Astrologia nu îndreptăţeşte o cercetare ştiinţifică.

(D) Astrologia trebuie judecată folosind criterii apriorice.

(E) Astrologia ar trebui să explice toate legăturile sale cauzale.

12. În scrierea pasajului, scopul principal al autorului a fost cel mai probabil acela:

(A) de a convinge comunitatea ştiinţifică de faptul că astrologia este o disciplină

raţională, pentru că se bazează pe un sistem care combină două alte discipline
raţionale.

85
 (B) de a critica oamenii de ştiinţă pentru faptul că au catalogat discipline ca astrologia
drept iraţionale, deşi aceste discipline nu sunt, de fapt, mai puţin raţionale decât
ştiinţa „raţională”.

(C) de a cerceta motivele pentru care oamenii de ştiinţă au fost reticenţi în a accepta
datele empirice care arată că discipline ca astrologia sunt de fapt raţionale.

(D) de a susţine că oamenii de ştiinţă se înşeală când cataloghează discipline ca astrologia

ca fiind iraţionale pe baza unor criterii apriorice mai curând decât în urma unei
examinări a datelor empirice.

(E) de a recomanda ca oamenii de ştiinţă să se abţină de la a cataloga discipline ca

astrologia ca fiind iraţionale până ce nu reuşesc să justifice legăturile cauzale din aşa-
zisa ştiinţă raţională.

13. De care anume dintre explicaţiile propuse pentru susţinerea că astrologia este iraţională se
ocupă autorul în al treilea paragraf?

(A) Astrologia nu explică afirmaţiile de ordin cauzal pe care le face despre lumea fizică.

(B) Astrologia face afirmaţii de ordin cauzal despre lumea fizică şi care nu pot fi testate pe
cale empirică.

(C) Astrologia face afirmaţii de ordin cauzal despre lumea fizică şi care sunt în mod
demonstrabil false.

(D) Astrologia nu se conformează noţiunilor de bun-simţ despre cauzalitate din lumea

fizică.

(E) Astrologia nu a efectuat teste empirice ale afirmaţiilor de ordin cauzal pe care le face
despre lumea fizică.

14. Autorul foloseşte exemplul atracţiei între particule în principal pentru :

(A) a sprijini afirmaţia conform căreia chimia este o disciplină iraţională.

(B) a sprijini afirmaţia că multe dintre legăturile cauzale ale aşa-ziselor discipline raţionale
contrazic bunul-simţ.

(C) a sprijini afirmaţia că disciplinele abstracte, cum este fizica cuantică, sunt, de fapt,
iraţionale.

(D) a combate afirmaţia că o disciplină este iraţională dacă nu sunt explicate toate
legăturile sale cauzale.

(E) a combate afirmaţia că toate legăturile cauzale ale aşa-zisei ştiinţe raţionale sunt
sprijinite de date empirice.

86
15. Având în vedere pasajul, e probabil ca autorul să fie de acord cu toate enunţurile de mai
jos, CU EXCEPŢIA:

(A) adesea oamenii de ştiinţă resping prematur susţinerile anumitor discipline, ca fiind
iraţionale.

(B) convingerile bazate pe bunul-simţ nu joacă nici un rol în stabilirea caracterului raţional
al unei discipline.

(C) caracterul raţional al unei discipline poate fi stabilit uneori şi fără a face referire la
dovezi empirice.

(D) aşa-zisele pseudo-ştiinţe nu ar trebui respinse fără a fi mai întâi supuse testării
empirice.

(E) unele dintre afirmaţiile fizicii cuantice par să contrazică bunul-simţ.

16. Având în vedere pasajul, pe care anume dintre următoarele cercetări ştiinţifice ar
considera-o autorul ca fiind cea mai relevantă pentru evaluarea caracterului raţional al
astrologiei?

(A) Un sondaj ştiinţific pentru stabilirea numărului exact de oameni care cred în
astrologie.

(B) O analiză psihologică a oamenilor de ştiinţă pentru a stabili de ce au aceştia o

prejudecată împotriva astrologiei.

(C) Un examen scris pentru a stabili nivelul de cunoştinţe în domeniul matematicii şi

astronomiei al oamenilor care cred în astrologie.

(D) Un test al capacităţii oamenilor de a face preziceri ale viitorului pe baza viselor lor.

(E) O cercetare a caracterului şi istoriei vieţii oamenilor născuţi exact în acelaşi moment.

87
Textul nr. 3

Gazul natural – un amestec de metan şi alte hidrocarburi în

stare gazoasă – se formează din zăcăminte naturale subterane de
ţiţei brut sau din materie organică în şisturi bituminoase de
acelaşi tip cu cele care produc ţiţei. Geologii petrolişti sunt în
5 general de acord că alcătuirea specifică a unui gaz natural dintr-
un anumit zăcământ este rezultatul compoziţiei materiei-sursă şi
al condiţiilor care prevalau în roca-mamă atunci când s-au format
ţiţeiul şi gazul. Deşi zăcămintele, aflate în roci capabile să reţină
ţiţeiul şi gazul care migrează în ele, se pot afla la distanţă foarte
10 mare de roca-mamă, se consideră în general că traseul pe care au
migrat ţiţeiul şi gazul nu constituie un factor semnificativ care să
afecteze compoziţia gazului natural din zăcăminte. Totuşi, o
cercetare a gazului natural dintr-un zăcământ aflat într-o
formaţiune geologică numită şisturile Bakken sugerează că
15 geologii ar trebui să-şi revizuiască punctul de vedere despre
efectele migraţiei asupra zăcămintelor de gaz natural.
Acest zăcământ a furnizat geologilor un set neobişnuit de
circumstanţe, deoarece aici nu a avut loc nici o migraţie. Şisturile
din roca-mamă sunt şi roca ce conţine zăcământul, astfel că gazul
20 natural a rămas staţionar încă de la formare. Analizele pe
eşantioane de gaz natural din zăcământ arată că distribuţia
gazelor este izbitor de diferită de cea a gazelor din zăcămintele
tipice. În concret, datele arată un conţinut de metan al acestor
gaze evident mai scăzut decât cel ce se poate regăsi în alte
25 zăcăminte de gaze naturale. Explicaţia cea mai la îndemână este
că formarea gazului natural depinde de traseul migraţiei sale;
cazul acestui zăcământ pare să arate că măcar conţinutul de
metan, dacă nu şi altele, depinde de o asemenea mişcare.
Dacă acest lucru se dovedeşte adevărat, înseamnă că
30 geologilor petrolişti le-a scăpat un element crucial al formării
gazelor naturale, şi anume traseul migraţiei gazului şi ţiţeiului
prin scoarţa Pământului.
Oricât de convingătoare ar părea dovezile oferite de
zăcământul de şisturi Bakken, impactul lor asupra teoriei
35 formării gazului natural nu este în întregime limpede. Unii
oameni de ştiinţă au sugerat că în acest zăcământ s-ar putea să fie
vorba despre acţiunea unor influenţe mai subtile. Una dintre
posibilităţi implică rolul catalizatorilor, agenţi chimici care ajută
în cadrul unui proces de formare dar nu apar necesarmente în
40 compoziţia produsului final. Folosind catalizatori metalici, o
serie de cercetători au generat în laborator compoziţii de gaz
natural care seamănă foarte mult cu cele mai multe dintre cele
care se găsesc în general în stare naturală. Aceste rezultate
sugerează că s-ar putea pur şi simplu ca în zăcământul Bakken să
45 nu fi existat aceşti catalizatori, în timp ce cele mai multe
zăcăminte îi au din abundenţă. O altă posibilitate este ca anumite
micro-organisme producătoare de metan, numite metanogene, să
 joace un rol în compoziţia gazului natural. Dacă este aşa, atunci
datele din acest zăcământ s-ar putea să indice pur şi simplu că a
50 fost un sistem închis în care nu au intrat metanogene.

55

60

65

70

75

80

89
17. Care din cele de mai jos descrie cel mai corect ideea principală a pasajului?

(A) Un punct de vedere general acceptat despre formarea gazelor naturale a fost pus la
îndoială de o serie de date oferite de un zăcământ de gaze naturale, dar încă nu s-a stabilit
ferm necesitatea revizuirii a acestui punct de vedere.

(B) Geologii petrolişti, în strădania lor de a înţelege formarea gazului natural, se concentrează
pe zăcământul de şisturi Bakken datorită cantităţii mari de şisturi pe care o conţine.

(C) Deşi teoria convenţională a formării gazelor naturale a fost răsturnată recent, alţi factori o
vor readuce probabil la nivelul său anterior de popularitate în rândurile geologilor petrolişti.

(D) Gazele naturale se pot fabrica direct în laborator prin folosirea de catalizatori, a căror
absenţă a fost demonstrată în zăcământul de şisturi Bakken.

(E) Cândva ignorate, traseele de migraţie sunt cunoscute acum ca jucând un rol central în
formarea gazelor naturale, iar efectul acestor trasee este influenţat de o serie de factori mai
subtili.

18. Care dintre următoarele afirmaţii poate fi dedusă cel mai rezonabil din pasajul de mai sus?

(A) Explicaţiile bazate pe catalizatori şi metanogene pentru prezenţa metanului în gazele

naturale sunt mai solide din punct de vedere ştiinţific decât teoria migraţiei.

(B) Importanţa zăcământului de şisturi Bakken pentru teoriile asupra compoziţiei gazelor
naturale va fi dificil de evaluat, deoarece geologii care interpretează datele oferite de
zăcământ nu sunt decât rareori de acord .

(C) Conţinutul de metan al gazelor naturale este posibil să depindă atât de migraţie cât şi de
prezenţa fie a catalizatorilor fie a metanogenelor.

(D) Dacă gazul natural din zăcământul de şisturi Bakken şi-ar fi avut originea în ţiţei brut şi
nu în materie organică, aceasta ar explica parţial conţinutul său scăzut de metan.

(E) Până la descoperirea unui alt zăcământ staţionar în care nivelul de metan să fie similar
celui care se găseşte în zăcămintele tipice, zăcământul de şisturi Bakken va continua să dea
peste cap majoritatea teoriilor despre compoziţia gazelor naturale.

19. Dacă geologii petrolişti ar hotărî să nu ţină cont de punctul de vedere conform căruia s-ar
putea să fie nevoie să fie revizuite efectele migraţiei gazelor naturale în lumina datelor oferite
de zăcământul de şisturi Bakken, autorul pasajului ar privi această decizie cel mai probabil ca:

(A) o indicaţie clară că oamenii de ştiinţă au ignorat până acum sistematic probe care ar putea
infirma teoriile tradiţionale ale geologilor.

(B) un lucru regretabil, deoarece zăcământul de şisturi Bakken arată o posibilă deficienţă la
nivelul opiniilor acceptate şi invită la cercetări suplimentare.

90
(C) surprinzătoare, dar acceptabilă deoarece geologia petrolului este o disciplină ştiinţifică
riguroasă şi respectată.

(D) ) un pas dificil dar responsabil către înţelegerea fenomenului, din moment ce zăcământul
de şisturi Bakken este o anormalitate şi deci uşor de interpretat greşit.

(E) lăudabilă deoarece celelalte teorii referitoare la zăcământul de şisturi Bakken sunt mai
plauzibile din punct de vedere ştiinţific şi mai convingătoare.

20. Conform pasajului de mai sus, geologii petrolişti au căzut în general de acord că unul
dintre următorii factori este central în privinţa compoziţiei gazelor naturale, care dintre ei?

(A) adâncimea la care s-a format gazul

(B) prezenţa catalizatorilor metalici în zăcământ

(C) condiţiile din roca-mamă

(D) ) traseul de migraţie al gazului

(E) ) prezenţa metanogenelor în zăcământ

21. Care dintre enunţurile următoare descrie cel mai corect principalul scop al autorului din
pasajul aflat la rândurile 63-68?

(A) să arate că descoperirea unui fenomen neobişnuit a dat naştere unui larg efort de căutare a
datelor ştiinţifice care să sprijine diverse explicaţii ale fenomenului.

(B) să ofere o justificare a faptului că pentru o serie de descoperiri asupra unui fenomen
neobişnuit este preferată în general o anumită explicaţie alternativă în dauna alteia.

(C) să furnizeze dovezi că o altă explicaţie a descoperirilor asupra unui fenomen neobişnuit
este plauzibilă şi ar trebui luată în discuţie.

(D) să sprijine sugestia că, până la apariţia altor date ştiinţifice, definitive, descoperirile
asupra unui anumit fenomen neobişnuit vor trebui lăsate fără nici un fel de explicaţie.

(E) să sugereze că o anumită explicaţie alternativă a descoperirilor asupra unui fenomen

neobişnuit nu va fi niciodată probată ca fiind adevărată, ci poate fi doar simulată cu ajutorul
unui model.

22. Care dintre următoarele sugerează pasajul că ar fi o trăsătură necesară a unui zăcământ de
gaze naturale?

(A) rocă-mamă bogată în ţiţei brut

(B) prezenţa fie a metanogenelor fie a catalizatorilor

91
(C) un traseu de migraţie dinspre roca-mamă a ţiţeiului

(D) ) orice depozit subteran de materie organică

(E) formaţiuni de rocă capabile să reţină ţiţei şi gaze

23. Care din concluziile de mai jos poate fi trasă cel mai rezonabil din paragraful al doilea?

(A) Migraţia gazelor naturale se poate observa numai în urma unei monitorizări atente a
traseului pe parcursul multor ani.

(B) Gazul natural din zăcământul de şisturi Bakken este considerat a fi de calitate mai bună
decât cel din zăcămintele tipice, din cauza conţinutului său mai scăzut de metan.

(C) Gazele naturale din zăcămintele tipice trec prin perioade staţionare dar nu rămân
staţionare atât de mult timp ca cele din zăcământul de şisturi Bakken.

(D) Posibilitatea ca gazul din zăcământ să fi migrat de la roca-mamă şi apoi să se fi întors a

fost eliminată sau trecută cu vederea.

(E)Alte formaţiuni de roci capabile să păstreze ţiţei şi gaze sunt foarte departe de zăcământul
de şisturi Bakken.

92
Textul nr. 4

Deşi este cel mai bine cunoscută pentru opera

ei literară, Edith Wharton (1862-1937) a scris
mult şi despre arhitectură şi decoraţiuni. Ea s-a
concentrat pe "designer", care trebuie să ţină cont
5 de constrângerile impuse de o locuinţă deja
existentă şi să producă un design bun pe fondul
unei structuri imperfecte şi ilogice. Aceasta a dus
la o meditaţie prelungită asupra esteticii spaţiilor
închise, în care înseşi limitele care restrâng
10 expresia artistică sunt privite ca oferind cadrul
care o face posibilă. Această temă a spaţiului
închis apare şi în opera ei literară, servind ca o
metaforă a multiplelor constrângeri impuse de
societate şi tradiţie.
15 Pe la sfârşitul secolului aceste constrângeri nu
erau nicăieri mai evidente decât în ceea ce
priveşte poziţia femeii în societate. Deşi opera ei
literară abordează cu multă înţelegere
complexităţile şi tragediile vieţii femeilor din
20 clasa de mijloc, Edith Wharton, spre deosebire
de multe alte feministe ale vremii, era pesimistă
cu privire la posibilitatea de a sfărâma barierele
tradiţionale ridicate în calea promovării femeilor.
Ea a ales în schimb o cale diferită, deşi tot
25 feministă, în credinţa că cea mai mare şansă a
femeilor era obţinerea autodeterminării
economice în cadrul societăţii tradiţionale. În
acest scop, ea a devenit managerul propriei
cariere, unul isteţ şi încrezător în forţele proprii.
30 Ea s-a întreţinut din scris la o vreme la care cele
mai multe scriitoare erau fie incapabile să facă
acest lucru, fie erau forţate, spre deosebire de
Wharton, să scrie sub pseudonime masculine.
Scepticismul ei cu privire la valoarea unei
35 schimbări sociale mai radicale reflecta o credinţă
fundamentală în multe dintre aspectele societăţii
tradiţionale. Metafora spaţiului închis exprima
atitudinea ei ambivalentă faţă de o societate pe
care o percepea ca fiind atât limitativă cât şi
40 oferind o structură necesară.
Această atitudine ambivalentă a fost
exprimată şi în viziunea estetică a lui Wharton.
În scrierile ei despre arhitectură, simpatia ei se
îndreaptă mai degrabă spre designerul de
interioare care trebuie să lucreze cu o serie de
50 constrângeri date de locuinţa respectivă pentru a
o face locuibilă, decât spre arhitect care primeşte
mână liberă într-o mult mai mare măsură şi, după
 părerea ei, produce prea adesea, în numele
autonomiei artistice, spaţii în care nu se poate
55 locui. Această preferinţă se potriveşte cu
respingerea ei vehementă faţă de acei artişti şi
acele mişcări artistice care, la suprafaţă cel puţin,
sunt cei mai de frunte reprezentanţi ai
schimbării, şi care, printre altele, cer
60 abandonarea formelor închise ale genurilor
folosite de şcolile principale. În proza ei literară
ea adesea a ales genul nuvelei, care este cel mai
constrângător şi concentrat dintre genurile de
proză, şi care cere scriitorului să se adapteze la
65 convenţii literare pre-determinate – cum ar fi un
început în ritm rapid şi un deznodământ dramatic
– la care se aşteaptă publicul. În acelaşi timp, ea
recunoaşte că povestirea trebuie, într-o anumită
măsură, să-şi dicteze propria structură. Deoarece
70 pretenţiile antinomice ale tradiţiei şi autonomiei
individuale constituie o temă recurentă a
nuvelelor lui Wharton, forma reflectă conţinutul
în acest caz prin încorporarea aceleiaşi dialectici
a spaţiului închis.
75

80

85

94
24. Care dintre următoarele exprimă cel mai corect ideea principală a fragmentului?

(A) Deşi Wharton era feministă, era mai interesată de independenţa economică a femeilor
decât de cea politică.

(B) Edith Wharton era independentă din punct de vedere artistic şi financiar, în ciuda faptului
că apăra rolul tradiţional al femeii.

(C) Spaţiul închis, ca temă proeminentă a scrierilor literare ale lui Edith Wharton, îşi are
originea în lucrările ei despre arhitectură şi decoraţiuni interioare.

(D) Faptul că Edith Wharton este o mare nuvelistă se datorează abordării ei complexe a temei
spaţiului închis.

(E) Edith Wharton privea constrângerile tradiţionale de ordin social şi artistic ca având
consecinţe atât pozitive cât şi negative, aşa cum se poate vedea din viaţa şi opera sa.

25. Fragmentul sugerează că autorul ar fi cel mai de acord cu una dintre afirmaţiile de mai jos
cu privire la feminism în perioada vieţii lui Edith Wharton. Care este aceasta?

(A) ) Feminismul avea ca scop principal să schimbe viaţa femeilor din clasa de mijloc.

(B) Feminismul a inspirat un mare număr de femei să urmeze o carieră de succes ca scriitoare.

(C) Feminismul a pierdut din popularitate din cauza incapacităţii sale de a face progrese în
surmontarea obstacolelor din calea promovării femeilor.

(D) Feminismul poate îmbrăca forme diferite, rămânând în acelaşi timp constant angajat în
direcţia promovării femeilor.

(E) Feminismul se baza pe punctul de vedere conform căruia cheia pentru promovarea femeii
rezidă în eliminarea obstacolelor de ordin economic, şi nu politic, cu care se confruntă ea.

26. Care dintre următoarele descrie cel mai bine atitudinea autorului faţă de faptul că Edith
Wharton a ales genul nuvelei?

(A) ) indignare faţă de nevoia de a face un compromis.

(B) regret, temperat de admiraţie faţă de independenţa economică astfel dobândită a lui Edith
Wharton.

(C) apreciere a potrivirii acestui gen literar cu ideile lui Edith Wharton.

(D) aprobare, deoarece a deschis poarta pentru alte scriitoare

(E) ambivalenţă faţă de limitarea externă impusă asupra expresiei artistice a lui Edith
Wharton.

95
27. Care dintre următoarele abordări critice faţă de opera unui romancier s-ar asemăna cel mai
mult cu descrierea lui Edith Wharton aşa cum este ea făcută de autor?

(A) Credinţa romancierului în schimbările sociale fundamentale poate fi regăsită în temele din
opera romancierului.

(B) Atitudinea romancierului faţă de schimbările sociale este folosită pentru a explica
utilizarea de către acesta de tehnici caracteristice romanelor la modă.

(C) În opera romancierului a fost descoperit un conflict între convingerile sale politice şi cele
estetice.

(D) Se descriu ambiţiile personale ale romancierului şi apoi se arată că ele sunt acelea ale
personajelor din opera sa.

(E) Se demonstrează că, de fapt, convingerile politice şi estetice ale romancierului sunt
rezultatul unor consideraţiuni de ordin economic.

28. Care dintre următoarele enunţuri este sugerat de informaţiile conţinute în fragment?

(A) Edith Wharton şi-a sacrificat idealurile feministe pentru a evita să-şi îndepărteze editorii
şi cititorii.

(B) Edith Wharton a văzut reprezentarea lărgită la nivel politic ca fiind cea mai bună cale de a
îmbunătăţi condiţia femeii în societate.

(C) Edith Wharton asemuia societatea unei case în care nu se poate locui şi care trebuie
reconstruită din temelii.

(D) Edith Wharton s-a concentrat pe nuvelă pentru că era genul literar cel mai profitabil
financiar.

(E) În domeniul artei, Edith Wharton prefera experimentele de mică amploare în locul celor la
scară largă.

29. Fragmentul sprijină fiecare dintre afirmaţiile de mai jos despre nuvelele lui Edith Wharton
CU EXCEPŢIA celei în sensul că:

(A) Adeseori evoluează înspre un punct culminant dramatic.

(B) Forma lor este adeseori o oglindă a conţinutului lor.

(C) Protagoniştii lor ajung adesea la independenţă economică.

(D) Au adesea un început în ritm alert.

(E) De cele mai multe ori respectă convenţiile literare ale vremii lui Edith Wharton.

96
30. În acest fragment, autorul caută în principal să:

(A) arate modul în care Edith Wharton a creat posibilităţi de auto-exprimare în interiorul unor
convenţii prestabilite.

(B) explice modul în care a reuşit Edith Wharton să depăşească constrângerile sociale şi să
devină o romancieră cu succes financiar.

(C) compare viaţa şi atitudinile lui Edith Wharton cu stereotipurile tradiţionale pe care le
aveau de suportat femeile.

(D) ) identifice originea interesului lui Edith Wharton faţă de arhitectură şi design.

(E) arate că, în ciuda aparenţelor, Edith Wharton era o feministă.

31. Contrastul dintre designerul de interioare şi arhitect din al treilea paragraf este prezentat ca
fiind analog contrastului:

(A) dintre valorile artistice şi cele sociale în literatură.

(B) dintre artiştii care lucrează cu genurile tradiţionale şi cei care fac mai multe experimente.

(C) dintre nuvelă şi alte forme literare, mai deschise.

(D) dintre constrângerile pe care le resimţea Edith Wharton în viaţa ei şi libertatea de care se
bucura în cadrul operei ei literare.

(E) dintre feministe căutând independenţa financiară şi feministe care susţineau schimbări
sociale mai radicale.

32. Care dintre următoarele descrie cel mai complet şi corect organizarea fragmentului?

(A) ) Se prezintă unele din lucrările non-beletristice ale lui Edith Wharton, după care urmează
o explicaţie a modului în care aceste lucrări i-au permis să devină independentă din punct
de vedere economic.

(B) ) Se subliniază convingerile feministe ale lui Edith Wharton, după care urmează o discuţie
a modului în care acestea au fost adaptate în viaţa şi opera sa.

(C) Se discută ambivalenţa lui Edith Wharton în ceea ce priveşte schimbarea socială, după
care urmează o analiză a modului în care i-a folosit această ambivalenţă ca subiect în opera sa
literară.

(D) Se descrie tema spaţiului închis la Edith Wharton, după care aceasta este aplicată la
filosofia ei socială şi estetică.

97
(E) Sunt discutate scrierile lui Edith Wharton despre arhitectură şi design, după care sunt
folosite ca element de comparaţie şi contrast faţă de opera ei literară.

33. Cu care dintre scenariile de nuvelă de mai jos s-ar potrivi cel mai bine caracterizarea pe
care o face autorul operei literare a lui Edith Wharton?

(A) Lupta unei femei pentru independenţă financiară o împinge să fure bani şi să fugă în altă
ţară, unde îşi ia o nouă identitate.

(B) O femeie, ţinută în casă de o boală, este împinsă spre blânde reverii de obiectele
tradiţionale din camera sa.

(C) O femeie se hotărăşte să facă o carieră în medicină după ce fiica sa se însănătoşeşte în

urma rănilor căpătate într-un accident.

(D) Două surori, după ce au trăit înstrăinate mai toată viaţa în urma unui conflict pe care l-au
avut când erau copii, se împacă după ce rămân amândouă văduve.

(E) O femeie este sfâşiată de cerinţele divergente ale rolului său de soţie şi mamă pe de o
parte şi ale dorinţei sale de a excela ca pictoriţă pe de altă parte.

34. Fragmentul sugerează că probabil Edith Wharton ar fi cel mai de acord cu unul dintre
următoarele enunţuri despre tradiţiile culturale. Care este acesta?

(A) Tradiţiile represive pot fi depăşite numai treptat, din cauză că cei care beneficiază de pe
urma acestor tradiţii se vor strădui să le păstreze.

(B) Constrângerile impuse de tradiţie, oricât de împovărătoare ar fi, sunt valoroase datorită
culturii pe care o fac posibilă.

(C) Într-o literatură bună este esenţial să se sublinieze punctele forte ale unei culturi
tradiţionale şi nu slăbiciunile acesteia.

(D) Oamenii trebuie să se resemneze cu închistarea pe care le-o impun tradiţiile culturale
pentru că aceste tradiţii reflectă un consens cultural.

(E) Tradiţiile au continuitate pentru că ele reflectă o înţelepciune de durată, care este mai
presus de dictaturile efemere ale voinţei individuale.

BIBLIOGRAFIE:
Bieltz, P., Logică juridică, Bucureşti, 2000
Mihai, Gheorghe, Argumentare şi interpretare în drept, Bucureşti, 2000
Mihai, Gheorghe, Metoda logică în drept, vol. I, Ed. All Beck, B., 2005

98