Parvenitismul în literatura universală a sec.

XIX și în societatea contemporană

„Parvenitul se tîrăşte de-a buşilea în faţa celor ce-i pot fi de
folos şi este obraznic cu cei de care nu mai are nevoie.” — Honoré de Balzac
Tipologia literară a parvenitului este expresia artistică a fenomenului istoric general legat de toate
schimbările ample şi radicale ce-au marcat trecerea de la tradiţionalism la ritmul accelerat al vieţii moderne.
Dorința de parvenire este o racilă veche și universală, pe care nu au trecut-o cu vederea scriitorii
vremurilor, fiindcă literatura este cea care se ocupă de sufletele oamenilor. Balzacianismul, de exemplu, a
caracterizat „o epocă în care individul burghez, rapace și însetat de avere a vrut să parvină cu o exuberantă
explozie de energie, violență și individualism”. Așa au apărut în literatură romane cu intrigi tenebroase,
uneori chiar ridicole, conflicte violente, pasiuni, toate dezlănțuite în jurul zeului epocii – banul.
Aşa cum în literatură îşi găsesc expresia cea mai profundă şi complexă toate problemele fundamentale
ale vieţii sociale şi interioare ale omului, reflexul literar al acestui fenomen de schimbare a ritmului vieți se
manifestă îndeosebi în structura caracterului artistic. Astfel, unul din personajele societăţii în schimbare
devine arivistul sau parvenitul. Acest erou străbate literatura secolului al XIX-lea, începînd, în literele
franceze, cu Balzac, Sthendal, trecînd apoi la Maupassant. De la o literatură la alta el are nuanţe
semnificative, determinate de condiţii sociale diferite.
În societatea contemporană majoritatea doresc să parvină, doresc să-și îmbunătățească starea socială,
vor să fie admirați și populari. Parvenitul este comun tuturor categoriilor sociale, sexelor, etniilor indiferent
de culoarea lor politică.
Înzestrat în mod deosebit cu calități negative, acest tip de om împletește într-o armonie disperată
zgîrcenia și lăcomia, pretîndu-se la tot felul de fapte urîte și lingușeli pentru a urca cît mai repede și
nemeritat pe scara social-politică și dacă se poate, chiar să ajungă în vîrful piramidei sociale, la cea mai
înaltă funcție din stat.
Cu un instinct de conservare exagerat în raport cu semenii săi, parvenitul n-ar putea exista fără o
dezbatere pe măsură a instinctului de proprietate.
Nu se sfiiește de la nimic pentru a-și atinge scopul, călcînd chiar și peste cadavre. La el expresia
„scopul scuză mijloacele” este la rang de mare folosire în tentativa sa zilnică dar și bolnăvicioasă de a se
îmbogăți cît mai repede pe umerii altora.
Parvenitul prin acumularea făcută peste măsură de bunuri materiale mobile, imobile, terenuri, opere
de artă și nu numai, urmărește în avariția sa, nu numai să strîngă o avere ce depășește închipuirea celor din
jur, dar, și să cîștige o asemenea poziție social-politică, care să-i confere un grad mare de siguranță și
autoritate în societate. De obicei este foarte atent la ce vorbește din proprie inițiativă cu cei din jurul său iar
oportunismul său proverbial îl determină să ia parte la tot felul de acțiuni comune gîndindu-se permanent
ca să dea cît mai puțin și să cîștige cît mai mult chiar și din vorbe goale și enervante.
Odată ajuns în vîrf, uită de toți și de toate, mai puțin de cel care l-a propulsat în funcția care nu-i
pentru nasul lui și-l depășește din toate punctele de vedere.
 Romanul Bel-ami de G. de Maupassant a fost publicat pentru prima dată încă în 1885 și reprezintă
istoria tînărului Georges Duroy, „țanțoș din fire, dar și bățos ca un fost subofițer…cu una din acele priviri
de băiat fercheș care seamănă cu niște repezituri de uliu”, spre care toate femeile ridică capul în localuri
și se întorc spre a-l privi pe stradă. Tînăr, băiat frumos, „cu înfățișarea mîndră, statura aleasă și piciorul
drept”, cu figura sa mlădioasă ațîța dorințele femeilor de la cele mai tinere la cele mai înaintate în vîrstă.
Arivist de fire însă, un seducător ambițios și fără scrupule, Georges Duroy reprezintă oportunistul
care nu se gîndește decît la dînsul, care a pornit de la nimic, fiind fiul a doi bieți țărani din Chanteleu
(Rouen), și care a ajuns să dețină titlul de baron și, beat de îngîmfare, i se părea că are aripi și că va fi unul
dintre „stăpînii pămîntului”.
În opera sa, Maupassant împletește istoria oportunistului Georges Duroy care se servește de femei
pentru a ajunge pe treptele de sus. Georges Duroy este un băiat sărac la început, care era nevoit să lupte cu
miseria în care se afla și trebuia să-și socoată cu grijă cum să cheltuie cei 2 franci pe care îi avea în buzunar:
pentru prînz sau pentru cină, devenind apoi o personalitate de succes și urcat pe treptele înalte ale societății
datorită aventurilor sale amoroase cu femeile din înalta societate.
Numele de Bel Ami este dat de fetiţa doamnei de Marelle, porecla devenind în scurt timp un soi de
cod pentru calitatea de amant a lui Duroy în cercul femeilor căzute în mrejele acestuia. Treptat, porecla este
adoptată şi de bărbaţi, în condiţiile în care soţiile lor îl numeau doar în acest fel.
Fost soldat, Bel Ami devine ziarist, deşi foaia albă îl crispează, nefiind în stare să lege două cuvinte
în scris într-o frază cu sens. Nu este un om inteligent sub nici o formă, iar aria lui de acţiune se rezumă mai
mult la cuvîntul spus. Este un maestru al vorbelor goale, pompoase, al şoaptelor excitante şi al minciunilor
frumoase, atunci cînd vine vorba de femei.
Cu bărbaţii vorbeşte de cele mai multe ori în termeni duri şi tăioşi. Nu îşi face prieteni, îi pizmuieşte
în taină pe cei mai bogaţi şi mai puternici decît el şi urzeşte în permanenţă planuri de răzbunare. Are grijă
să îi ţină minte pe cei ce îndrăznesc să îi spună adevărul în faţă sau pe căi mai ocolite, care îl ironizează sau
îl jignesc.
Personajele romanului Bel-ami nu au valori înalte, ele își trăiesc viața supunîndu-se epocii lor, care
este caracterizată prin dorința de a face parte din clasa înaltă a bogaților societății și de a-și atinge scopurile
cu orice preț. George nu face nimic altceva decît să se folosească de femei pentru a se ridica în societatate.
Clotilde cu toate sentimentele sale față de George este o soție adulteră, Madeleine este o femeie rece și
inteligentă, care își înșeală se pare toți bărbații, o camaradă ideală pentru un ziarist, care e de părere că
“orice om îndrăgostit e șters din rîndul celor vii. Devine nătîng, și nu numai nătîng, dar și periculos”.
Domnul Walter este binențeles, un afacerist pus pe căpătuială, iar soția acestuia, o femeie trecută cu idealuri
amoroase adolescentine. E firesc să aibe o cădere nervoasă cînd constată că cel ce i-a fost amant urmează
să-i devină ginere.
Filosofia de viaţă din Bel-Ami este una „tendenţioasă“ în măsura în care surprinde în act tendinţa
umanităţii unei epoci şi a unei pături sociale. Scriitorul francez nu „spune“, ci „arată“, nu-şi explică
personajele, ci le expune felul de a fi , nu le interpretează, ci le lasă libere să exprime societatea în care
trăiesc. Facem, pe rînd, „cunoştinţă“ cu Georges Duroy, cu Charles şi Madeleine, cu Clotilde şi Vaudrec,
cu familia Walter şi ceilalţi, la modul cel mai familiar cu putinţă. Nu atît de naturalism e vorba, cît de o
naturaleţe clasică, dublată de o viziune modernă, deziluzionată, asupra condiţiei umane.
În zilele noastre mulți tineri se pot regăsi în personajul principal al romanului Bel-ami. Astăzi mulți
îi urmează exemplul. Folosindu-se de înfățișarea atrăgătoare, seducînd femei care au un statut mai înalt în
societate își ating scopurile.
Un roman scris de un al reprezentant al realismului Honore de Balzac este Moș Goriot care a fost
publicat în 1834 și face parte din Comedia umană. Acţiunea romanului se desfăşoară în pensiunea doamnei
Vauquer, unde întîlnim oameni provenind din diferite medii sociale: studenţi, negustori, ocnaşi, femei din
burghezia scăpătată etc.
La pensiunea Vauquer, Eugene de Rastig-nac, un tînăr ambiţios provenit dintr-o familie de aristocraţi
sărăciţi, face cunoştinţă cu Moş Goriot.
Moş Goriot s-a lipsit de toată averea strînsă de-a lungul vieţii pentru a-şi face fericite fiicele: pe
Anastasie de Restand (căsătorită cu un aristocrat) şi pe Delphine de Nucingen (căsătorită cu un bancher).
Pe acestea însă niciun sentiment nu le leagă de tatăl lor, considerat o persoană mult prea modestă pentru
"înalta" societate din care ele ajunseseră să facă parte. Pentru cele două fiice Goriot rămîne, pur şi simplu,
o sursă permanentă de bani.
Cele două fiice ingrate îşi vor lăsa tatăl să moară, vegheat doar de Rastignac, fără să îl viziteze nici
măcar atunci cînd acesta se afla pe patul morţii. Chiar şi pe ultimul drum, spre cimitir, Moş Goriot îl va
avea alături doar pe Rastignac. înainte de a muri Moş Goriot ajunge la trista concluzie că adevăratele
sentimente, sincere şi profunde, nu pot exista decît la oamenii săraci, lipsiţi de orice fel de avere.
Moş Goriot trăieşte drama iubirii paterne. El şi-a concentrat întreaga viaţă afectivă în jurul unui singur
sentiment, obsedant, şi anume iubirea paternă.
La fel Balzac ne descrie evoluţia tînărului provincial Eugene de Rastignac. Rastignac doreşte să
reuşească în viaţă prin muncă cinstită, dar cu timpul, sub influenţa lui Vautrin, un personaj cinic şi misterios,
el ajunge la concluzia că pentru a-şi atinge scopurile trebuie să se folosească de orice mijloc care îi apare
în cale. Vautrin luîndu-l pe Rastignac sub „protecția” sa și oferindu-i o „educație” necesară pentru a se
adapta și a supraviețui suportînd la toate principiile „moralei” burgheze, l-a făcut să-și schimbe părerea sa
despre cum el își va atinge scopurile. Acesta este marcat de dorința de a pătrunde în pătura aristocratică a
Parisului, iar cu ajutorul verișoarei sale doamna de Beauséant, regina balurilor, are ocazia de a găsi sprijinul
unor doamne cărora le oferă afecțiunea sa, printre care și Delphine, fiica lui Goriot.
Acest roman este o operă tipică realistă. Aici practic toate personajele încearcă sau au reușit să
parvină. Moș Goriot a fost un simplu lucrător la o fabrică de făinoase, iar în timpul revoluției a reușit să
cumpere fondul de comerț al fabricii, iar apoi prin diferite speculații, profitînd de foame a devenit bogat.
Fiicele sale s-au căsătorit cu bărbați bogați care făceau parte din clasa înaltă a societății.
 Eugene de Rastignac încearcă să intre în lumea de sus cu ajutorul femeilor. La început era un tînăr
naiv dar totodată și ambițios care crede că va reuși tot bazîndu-se doar pe propria inteligență, talente șii
capacități. Însa cu timpul înțelege mai bine regulile societăției burgheze și ascultînd lecțiile lui Vautrin
ajunde să realizeze că pentru a reuși este necesar să facă uz de orice mijloace inclusiv de acelea care
presupuneau degradare morală.
În societatea contemporană persoane asemănătoare personajelor romalui lui Balzac sînt o mulțime.
Unii profitînd de situații de criză, prin intermediului speculațiilor devin bogați, alții fac uz de tot felul de
mijloace ca să se ridice pe scara socială. Relațiile dintre oameni la fel își pierd valoarea, căsătoriile se fac
nu din dragoste, dar din interes financiar mai mult. Fiecare încearcă să parvină, încearcă să se ridice pe
scara socială și mulți nu țin cont de conștiință și morală.
Roşu şi negru, romanul lui Stendhal, este, în primul rînd, după cum anunţă şi subtitlul – Chronique
du XIX siècle –, o nuanţată frescă socială şi istorică a secolului al XIX-lea. Sunt dezvăluite, de exemplu,
amănunte mai puţin cunoscute despre Revoluţia din iulie 1830 – acţiunea romanului fiind plasată între 1826
şi 1831 – sau este vizată, critic şi ironic, diferenţa de mentalităţi dintre Paris şi provincie.
Povestea lui Julien Sorel, fiul unui tăietor de lemne, inteligent, curios, un bun cunoscător al limbii
latine – lucru care îl va ajuta în ascensiunea socială –, este povestea unui personaj ambiguu, care, cînd naiv,
cînd ipocrit, cînd răutăcios ori cinic, cînd înţelegător, îi induce în eroare pe toţi cei din jurul său, făcîndu-şi
astfel loc în societatea înaltă vremii de atunci. Sărac, el este ambiţios. Dispreţuit, nu disperă şi dovedeşte,
în cele din urmă, că merită, la fel de bine ca oricare om, o situaţie socială, şi prin urmare financiară, sigură.
Julien Sorel, nu e un simplu arivist, e un personaj înzestrat cu calităţi de excepţie: ambiţie, inteligenţă,
voinţă, caracter, perseverenţă, energie. La el concesiile cerute de parvenire sunt contrazise de demnitatea şi
mîndria omului de jos care îşi simte valoarea. Ca să ajungă la o situaţie socială superioară, trebuie să lupte
curajos, tenace, dispreţuind prejudecăţile.
Pentru a ajunge un aristocrat desăvîrşit, Julien Sorel ştie că trebuie să deprindă anumite abilităţi
sociale – atît de familiare clasei aristocrate –, care presupun, în primul rînd, ipocrizie, viclenie, impostură.
În scurt timp, însă, ca preceptor al celor trei copii ai primarului Renal, iar, mai apoi, ca secretar al
marchizului de la Mole, le va asimila poate prea bine. Julien Sorel îşi va juca atît de bine rolurile (sociale),
încît distincţia dintre aparenţă şi realitate, dintre iluzie şi adevăr, se va estompa pînă la completa dispariţie.
Pentru început, familia lui Julien, tatăl şi fraţii săi, prin ironii şi răutăţi, nu îl vor lăsa să se afunde prea
mult în acel joc al iluziilor pe care Julien credea că îl stăpîneşte atît de bine. Mai încolo, fără această
şicanare, tînărul arivist va deveni victima propriului său joc. Julien Sorel va regreta acest joc al iluziilor,
lăsîndu-se pradă remuşcărilor.
Julien nu reușește să se integreze în societatea pariziană care îl ,,condamna" încă de la început din
cauza originii sale umile. Reușește însa să o facă pe Mathilde, fiica marchizului să se indragostească de el,
și chiar o lasă însărcinată. În mod evident, cei doi urmează să se căsătorească, după ce marchizul îl
innobilează pe Julien, acesta din urma obținînd în sfîrșit rangul rîvnit și puterea politică ce îi urmează. Totul
ar fi fost bine daca doamna de Renal nu ar fi trimis o scrisoare marchizului în care să îi spună ca noul nobil
este de fapt un afemeiat și un manipulator. Astfel că căsătoria este anulată, și pentru a se răzbuna, Julien o
împușcă pe fosta lui amantă; aceasta nu moare, dar tînărul este arestat. Doar la închisoare, cînd realizează
că nu mai are nici un viitor, Julien redevine cel care a fost de la început. Se deliberează de orgoliul său, de
ambițiile sale și este din nou liber și sincer. Devenind într-adevăr liber, la proces Julien spune ceea ce
crede: că este vinovat, însă societatea nu-l judecă pentru ceea că a vrut să omoare un om, ci din motiv că
el care vine din clasa de jos a avut îndrăzneala și talentul să devină unul din cei de sus, să-i cunoască din
interior iar apoi să se dezică și să-i critice. Societatea a condamnat plebleul răzvrătit.
Istoria lui Julien reprezintă istoria unei parveniri nereușite și totodată nu este o istorie individuală, ci
tipică. Prin aceasta Sthendal a prezentat istoria tinerii și promițătoarei generații de după revoluție căreia
Restaurația i-a închis toate posibilităților.
Romanul Bîlciul deșertăciunilor, scris de William Makepeace Thackeray este numit chiar de autor
„roman fără erou”. Acesta redă o panoramă a Angliei secolelor XVIII-XIX, cu toate schimbările pe care
Revoluţia franceză şi domnia lui Napoleon Bonaparte le-a adus Europei. Romanul aduce
descrierea societăţii ca întreg. Aici se pune în evidență natură umană, cu toată ipocrizia, oportunismul, ura
şi egoismul care marchează viaţa personajelor stăpînite de dorința de a deține bunurile lumeşti. Deşi nu
fundamental rău, fiecare erou al textului este pervertit pînă la un anumit grad, atins fie de lăcomie, vanitate,
egoism sau de pură laşitate.
Romanul are în centru povestea a două tinere diametral opuse ca personalitate: Amelia Sedley şi
Becky Sharp. Amelia este cea blîndă, dulce, iubită de toți, deşi nu sclipitor de inteligentă sau impunătoare,
iar Rebecca este construită cumva în antiteză, o tînără femeie ambiţioasă, deşteaptă şi dornică să-şi
depăşească cu orice preţ condiţia de copil orfan şi sărac.
Autorul îşi concentrează întreaga atenţie asupra lui Becky Sharp. Redînd evoluţia acestei eroine,
Thackeray reuşeşte să surprindă viciile unei societăţi bur-ghezo-aristocrafice în care adevăratele valori
umane sunt înlăturate de egoism, de setea de parvenire şi carierism.
Becky este o fată orfană, fiica unui artist boem şi a unei dansatoare franţuzoaice. Dorinţa ei de
parvenire se conturează încă din vremea în care era elevă la pensionul aristocratic al domnişoarei Pinkerton,
o adevărată "universitate a snobismului". Pensionul îl urma fără plată, în schimbul lecţiilor de limbă
franceză pe care le făcea cu elevele. Suferinţele şi umilinţele pe care le va îndura aici declanşează în ea
sentimentul de invidie. Din acest moment unicul ei ţel în viaţă este să facă avere şi să ocupe o poziţie socială
înaltă. în acest scop, Becky, de îndată ce va părăsi pensionul, va fi gata de orice: să înşele, să trădeze, să
distrugă existenţa altora.
Într-o societate în care domneşte snobismul, Becky Sharp este nevoită să salveze aparenţele,
atribuindu-şi încă din adolescenţă o origine nobiliară. Femeie frumoasă şi inteligentă, ambiţioasă şi fără
scrupule, Becky nu se va da înapoi de la nimic pentru a îşi atinge scopul. Fiecare om din viaţa ei nu
reprezintă decît o treaptă a scării pe care trebuie să o urce în drumul spre îmbogăţire şi înalta societate.
 În societatea contemporană, parveniții sînt oriunde. Asemeni domnișoarei Sharp ei au scopul să obțină
tot ce-și doresc nu prin căi sincere, dar încearcă prin tot felul de manipulări, șiretlicuri și amăgiri să se
folosească de oameni și prin intermediul lor să-și atingă scopul. Parvenitismul în zilele noastre este ceva
absolut normal, fiecare încearcă să parvină în modul său. Societatea prezentului nostru nu are mari deosebiri
de cea a realismului, la fel banul este principalul lucru în viața multor dintre noi. În jurul banului se rotesc
toate intrigile și manipulările, tot se face pentru a cîștiga cît mai mulți bani, și, de multe ori nu prin căi
cinstite. În viziunea unui parvenit, fiind de fire invidioasă, zgîrcită și cinică, banul poate deschide orice ușă
în fața lui și-l poate ajuta să-și îndeplinească toate dorințele.
Dorința de a parveni a redevenit un ideal pentru mulțimea societății contemporane. Dorința de avea
ceva ce au alții, ceva mai frumos și mai prețios trezesc în ei această dorință de parvenire, care se poate naște
în sufletele unor oameni imorali, invidioși și egoiști care folosesc o gamă întreagă de mijloace precum
lingușirea, minciuna, lăcomia, înșelătoria, furtul, batjocura, cinismul, viclenia, compromisul, și uneori chiar
violența. Retrăim, se pare, o viață balzaciană, dar mult mai crudă fiindcă este pe deplin conștientă, oamenii
dornici de parvenire sunt diabolici, mințile lor sunt mult mai instruite în acest scop.
Parvenitismul în zilele noastre a devenit mult mai crud, din motiv că societatea snoabă și arogantă
oferă șansa oricui să parvină și nimeni nu duce cont de valorile morale. Parveniții merg direct spre ținta lor,
călcînd fără rușine pe inimile oamenilor care au avut încredere în ei, care cîndva l-au ajutat. Astăzi mulți
au reușit să ajungă pe scara cea mai înaltă a societății datorită vicleniei și manipulării. Pentru acești oameni
legea „nu este bătută în cuie”, ea există doar pentru „prostime”.
Puțini se găsesc astăzi dintre acei asemănători lui Julien Sorel personajului principal din „Roșu și
Negru” de Sthendal, care să-și recunoască vina și să regrete cu adevărat de tot ce au făcut. Puțini azi sînt
acei care acordă atenție conștiinței și care au remușcări în privința la ceea ce au făcut, cînd erau conduși de
invidie și de dorința de a-și depăși condiția umană.
Mai mulți sînt asemeni lui George Duroy, personajul romanului „Bel-ami” de Guy de Maupassant.
Orbiți de dorința de a face parte din clasa celor bogați acești oameni nu au limite în a-și îndeplini scopul.
Pentru ei nimic nu este mai important ca acesta și fac orice pentru el. Ei nu au mustrări de conștiință sau
remușcări în privința faptelor pe care le fac.
În societatea noastră, parvenitismul a devenir demult ceva comun și specific pentru orice om. Nu mai
este ceva ieșit din comun să dorești să-ți schimbi condiția socială, să cîștigi bani sau să devii popular, însă
este foarte important de modalitățile alese pentru atingerea acestui scop. Este într-adevăr periculos atunci
cînd în procesul parvenirii, omul pierde relațiile bune cu cei apropiați, deoarece le trădează încrederea, cînd
se distrug familii din cauza banului, fiindcă este pus mai sus decît valorile simple precum dragostea,
încrederea, sinceritatea sau omenia. Dar de multe ori, ajunși la sfirșitul aventurii lor, parveniții nu simt
fericirea pe deplin, deoarece el deja a pierdut încrederea celor apropiați. Și prea tîrziu realizează faptul că
fericirea nu constă în bani sau statut social, ci în lucruri simple, care trebuiesc prețuite.
 Resurse bibliografice
1. Bel-mi, Guy de Maupassant;
2. Roșu și Negru, Sthendal;
3. Moș Goriot, Honore de Balzac;
4. Bîlciul deșertăciunilor, William Makepeace Thackeray;
5. https://aliosapopovici.wordpress.com/2013/08/08/parvenitul-zilelor-noastre/