CAPITOLUL VII

SOLURILE

Cuprins.
7.1. Caracteristici generale.
7.2. Clase şi tipuri de soluri reprezentative.
7.2.2. Solurile cu caracter local.
7.3. Diferenţieri regionale.
7.3.1. Grupa Unităţilor geografice extracarpatice.
Răspunsuri la teste.
Dicţionar.
Lucrare de verificare 7.
Bibliografie minimală.

OBIECTIVE

- solul este un sistem geografic distinct rezultat al unor relaţii complexe dintre o
multitudine de componenţi (minerali, aer, apă, vieţuitoare etc.) exprimate prin procese cu
desfăşurare temporară şi spaţială variată;
- diversitatea tipurilor şi subtipurilor dar şi gruparea lor în clase cu o anumită repartizare
în zone sau etaje;
- solul constituie o însemnată resursă de viaţă şi economică;
- influenţa activităţilor antropice ce conduc direct sau indirect la consemnarea sau
degradarea potenţialului solurilor.

7.1. CARACTERISTICI GENERALE

 Pe teritoriul României există un număr mare de tipuri de soluri

cu suprafeţe şi poziţii variate ceea ce exprimă un caracter net mozaicat al
acestuia.
 Desfăşurarea lor relevă:
- O strânsă legătură mai întâi cu depozitele individualizate pe diferite
formaţiuni litologice (de aici varietate în alcătuirea mineralogică, chimică,
granulometrică şi în alte proprietăţi fizice, dar şi neuniformitatea repartiţiei
teritoriale), pe seama cărora s-au individualizat ca adevărate învelişuri subţiri;
 Diferenţele de natură climatică (îndeosebi cele determinate de
regimul şi mărimea precipitaţiilor şi temperaturilor) şi în repartiţia formaţiunilor
vegetate ce asigură materia organică din sol, au un rol hotărâtor în procesele
pedogenetice şi în direcţionarea apartenenţei la o desfăşurare zonală a tipurilor
de sol.
 La fel de însemnată este dezvoltarea reliefului de la 0 la 2544
m care a facilitat impunerea unei organizări în etaje edafice de la o altitudine mai
mare de 800 m.
 La aceşti factori pedogenetici cu caracter general se adaugă
mulţi alţii care au rol regional sau local. Astfel fragmentarea cauzată de
generaţiile de văi a generat o mare complexitate de pante cu consecinţe în
diversificarea de subtipuri. În aceeaşi măsură dinamica proceselor
geomorfologice (eroziuni, alunecări, şiroire, spălare în suprafaţă etc.) s-a reflectat
într-un grad deosebit de degradare a solului pe plan local cu consecinţe în
valoarea economică a lui. Prezenţa pânzelor freatice şi caracteristicile modului
de înfăptuire a circulaţiei apei prin depozitul de alterare şi sol direcţionează
procesele pedogenetice conducând variaţii de la un sistem general normal către
unul local de salinizare, gleizare etc.
 Timpul este însă factorul general care asigură o anumită
dezvoltare a proceselor pedogenetice ceea ce se concretizează în subtipuri
aflate în stadii diferite de evoluţie.
125
  Fiecare clasă, tip sau subtip de soluri prezintă un ansamblu de
proprietăţi care îi asigură un potenţial de valorificare mai mare sau mai mic
pentru anumite folosinţe dominant agricole (culturi deosebite, păşuni, păduri etc.).
 Exploatarea neadecvată adesea abuzivă în raport de condiţiile
de mediu şi de caracteristicile solului a condus degradarea acestora (uneori pe
suprafeţe întinse).

Test de autoevaluare 1.
1.Precizaţi care sunt factorii genetici ai solurilor?
2. Ce înseamnă zonalitate şi etajare pedogeografică exemplificând pe
situaţiile concrete din ţara noastră.
Răspunsul îl găsiţi la finele capitolului.

7.2. CLASE ŞI TIPURI DE SOLURI

Există clasificări şi grupări ale solurilor realizate pe baza diferitelor criterii

din care unele au fost aplicate şi în România. Prima are la bază rolul factorilor
pedogenetici în geneza şi repartiţia lor (conducea la o grupare generală pe zone
şi etaje pedogenetice şi
la alta intrazonală cu caracter local), iar cea de-a doua (concepută în mai multe
faze după 1976), cu caracter complex morfogenetic la care se ţine cont de
caracteristicile de bază ale solului ca rezultat al rolului factorilor şi proceselor ce
le-au determinat. În ultima situaţie sunt separate 10 clase de soluri (cinci cu
caracter zonal, cu desfăşurare largă, fiind legate precumpănitor de factorii
bioclimatici iar celelalte de influenţa deosebită a unor factori locali precum roca,
umiditatea excesivă, gradul de evoluţie sau de degradare etc.
Factorii bioclimatici pun în evidenţă trei aspecte. În regiunile din est cu
climat arid şi formaţiuni de stepă şi silvostepă se desfăşoară soluri bălane,
cenuşii şi cernoziomuri tipice, apoi în sud-vest şi vest un climat umed şi cald şi
păduri de cvercinee, solurile brun-roşcate şi roşii.
La fel de însemnată este distribuţia relativ concentrică a arealelor
principalelor tipuri de soluri în raport de distribuţia masivelor carpatice (molisoluri
şi argiluvisoluri la exteriorul şi în Depresiunea colinară a Transilvaniei, apoi
cambisolurile, spodosolurile şi umbrisolurile la diferite altitudini în cadrul
acestora).

7.2.1. Clase şi tipuri de soluri zonale şi etajate

- Molisolurile (Cernisoluri) – includ soluri cu orizonturi de culoare

închisă (cenuşiu la negru) cu mult humus; sunt specifice regiunilor de stepă şi
silvostepă (estul, sud estul şi unele sectoare din vestul şi centrul României); local
apar şi alte unităţi pe roci bazice (marne calcaroase, calcare etc.). Au cea mai
mare desfăşurare (6330 mii ha, cca 26,7% din suprafaţa ţării), preponderent în
regiunile de câmpie şi podişuri joase; au fertilitate bună fiind utilizate în diverse
culturi; sunt necesare irigaţii în intervalele secetoase dar în unele situaţii şi
îngrăşăminte; rendzinele din unităţile montane, sunt caracteristice pădurea şi
pajiştile.
Principalele tipuri sunt:
 Solul bălan – are dezvoltare doar în Dobrogea fiind legat
de un climat secetos şi de loessuri şi depozite loessoide. Sunt două benzi pe
latura dunăreană şi pe cea maritimă cu extindere maximă în bazinul văilor
Carasu şi Casimcea. Prezintă carbonaţi în toate orizonturile, are o fertilitate
medie ce oferă posibilităţi de folosinţă agricolă prin utilizarea de irigaţii şi
îngrăşăminte.
 Cernoziomul – cu mai multe subtipuri ocupă cea mai mare
parte din Dobrogea (dominant în centru şi sud şi în depresiuni şi pe dealurile
joase din nord) apoi Bărăganul, Câmpia Brăilei, Câmpia Covurlui, pe terasele
126
Dunării, Prutului şi ale râurilor principale din Câmpia Moldovei, în sectoarele mai
înalte ale câmpiilor Aradului, Timişului şi Râmnicului. Sunt regiuni cu un climat cu
o cantitate de precipitaţii inferioară pierderilor prin evapotranspiraţie. Au mult
humus, sunt fertile dar necesită pentru diversele culturi agricole un volum de apă
în raport cu solicitările plantelor.

Fig.47 Harta solurilor din România

 Cernoziomul cambic – este frecvent în regiuni de câmpie

sau de dealuri joase, mai umede cu formaţiuni de silvostepă (Câmpiile Mostiştea,
Olteniei, sectoarele înalte din Câmpia de Vest, cea mai mare parte din Câmpia
Moldovei, Podişul Covurlui, culoarul Bârladului şi petece în Dobrogea). Au o largă
utilizare pentru diverse culturi agricole; sunt necesare irigaţiile.
 Cernoziomul argilo-iluvial – se află ca suprafeţe largi în
câmpurile Mostiştea, Burnas, Boianu şi în nordul Câmpiei Olteniei, centrul şi
vestul Câmpiei Transilvaniei şi ca petece în sectoarele înalte din Câmpia de Vest
(mai ales între râurile Barcău şi Crasna). Are o folosinţă multiplă (culturi de
câmpii, livezi, vii).
 Solurile cenuşii şi cernozimoide sunt legat predominant de
regiunile din estul ţării (Podişul Fălticeni, rama mai înaltă a Câmpiei Moldovei,
Colinele Fălciu, sudul Colinelor Tutovei, contactul Subcarpaţilor Vrancei cu
câmpia, Podişul Niculiţel, Podişul Babadag etc.). Sunt favorabile culturilor de
câmp, livezilor, viţei de vie etc.
 Rendzinele sunt condiţionate de prezenţa calcarelor
dolomitelor, marnelor calcaroase în regiunile de podiş (Mehediniţi, Babadag) sau
de munţi joşi (Aninei, Locvei, Codru Moma, Pădurea Craiului etc.). Sunt
favorabile pădurilor, păşunilor şi local pentru unele culturi de câmp şi livezi.
 Pseudorendzinele s-au dezvoltat pe un substrat marno-
argilos în regiunile de dealuri cu climat umed frecvent sub păduri de cvercinee.
Au o răspândire mai mare în estul şi sudul Podişului Someşelor, Podişul
Secaşelor, Podişul Hârtibaci, Dealurile Târnavelor, Depresiunea Calan, în
Subcarpaţii Vâlcei, Argeşului şi Buzăului etc. Terenurile sunt propice pădurii,
127
păşunii iar pe suprafeţele netede (poduri interfluviale, terase etc.) fâneţe şi
diverse culturi.

- Argiluvisolurile (luvisolurile) – sunt soluri dezvoltate în regiunile de

câmpie înaltă, de dealuri şi în unele depresiuni montane cu altitudine mică. Aici
anual sunt temperaturi medii de 8-100, cad 550-750 mm precipitaţii, iar
formaţiunile vegetale aparţin diferitelor păduri de cvercinee. Au un orizont (B) cu
acumulare de particule argiloase, o culoare ce variază între cenuşiu şi cafeniu-
roşcat, o cantitate suficientă de humus care asigură o bună fertilitate. Ocupă o
suprafaţă totală de 6060 mii hectare (25,5% din total ţară).
Sunt folosite pentru diverse culturi de câmp, livezi, păşuni şi pădure. În
intervalele secetoase sunt necesare irigaţii iar pe versanţii din regiunile deluroase
măsuri antierozionale. Din această clasă fac parte solurile brun-roşcate, brune
argilo-iluviale cu fertilitate bună pentru diverse culturi agricole şi brune-luvice şi
luvic-albic propice pădurii şi pajiştilor.
 Solurile brun-roşcate sunt legate de sudul Podişului Getic şi
Câmpia Găvanu-Burdea, regiuni în care se resimt influenţele bioclimatice sudice
şi sud-vestice. Se remarcă prin culoare roşcată impusă de abundenţa oxizilor de
fier. Sunt utilizate pentru diverse culturi de câmp dar necesită irigaţii în anii
secetoşi.
 Solurile brune argilo-iluviale şi solurile brune-luvice au cea
mai largă desfăşurare dintre tipurile acestei clase. Se întâlnesc în aceleaşi
regiuni, ultimile dezvoltându-se pe terenuri unde se menţine o cantitate mai mare
de apă ceea ce a condus la iluvierea elementelor argiloase şi separarea unui
orizont bogat în acestea. Se întâlnesc în toate subunităţile Podişului Getic,
Podişul Sucevei, Podişul Central Moldovenesc, Colinele Tutovei în Subcarpaţii
Gorjului, Buzăului, Vrancei, Moldovei, Podişul Niculiţel, centrul şi estul Câmpiei
Transilvaniei, Dealurile Târnavelor, Podişul Hârtibaci, Dealurile de Vest, Podişul
Someşan etc. Sunt favorabile diferitelor culturi (necesită apă în anii secetoşi),
pentru livezi, fâneţe şi păduri de cvercinee.
 Luvisoluri albice apar ca suprafeţe restrânse, izolate în
Dealurile de Vest, Depresiunea colinară a Transilvaniei, Subcarpaţi, Podişul
Sucevei, Podişul Cotmeana, Podişul Cândeşti dar şi în unele depresiuni
submontane sau din Carpaţi (Haţeg, Sibiu, Făgăraş, Braşov, Ciuc, Gheorgheni,
Beiuş etc.). Au fertilitate limitată fiind folosite pentru pajişti şi păduri de cvercinee.

- Cambisolurile includ tipuri care s-au individualizat în regiunile deluroase

înalte şi în munţii până la altitudini de 1000-1200 m în condiţii de temperaturi
anuale de 4-80, precipitaţii bogate (800-1000 mm) şi de păduri de foioase (gorun,
fag) şi amestec (fag cu molid). Au culoare în general brună şi fertilitate pentru
păduri; în dealuri sunt şi suprafeţe cu livezi, fâneţe şi unele culturi. În cadrul lor la
altitudini mai mici se desfăşoară tipul brun eu-mezobazic (brune de pădure,
brune gălbui montane) apoi în spaţiul montan solurile brun-acide. Un tip aparte,
cu răspândire pe depozite rezultate din alterarea calcarului în condiţii de climat cu
influenţe subtropicale (la finele pliocenului şi începutul pleistocenului) îl reprezintă
solul roşu (terra rósa). Pe ansamblu cambisolurile reprezintă 4640 mii ha (19,5%
din suprafaţa României).
 Solul brun eu-mezobazic cu mai multe subtipuri reprezintă
cca 1/3 din solurile acestei clase fiind legate de dealurile mai înalte din
Subcarpaţi şi Podişul Getic, de unele depresiuni carpatice (Maramureş,
Petroşani, Culoarul Timiş-Cerna, Loviştea, Braşov) unele masive montane joase
din Carpaţii de Curbură, Munţii Zarand, Munţii Metaliferi, estul şi nordul
Depresiunii colinare a Transilvaniei etc. Sunt propice formaţiunilor forestiere
(păduri de gorun, fag) şi mai ales în munţi şi pe culmile deluroase înalte şi pentru
pajişti, livezi şi unele culturi, în depresiuni şi pe dealurile mai joase.
 Solul brun-acid are ponderea cea mai mare din această
clasă fiind dominant legate de Carpaţi. Ocupă areale întinse şi continui în munţii
flişului din Carpaţii Orientali, apoi pe rama montană a Carpaţilor Meridionali (800-
1200 m), Munţii Semenic, Munţii Almaj, cea mai mare parte din centrul şi nordul
128
Munţilor Apuseni etc. Sunt soluri bine structurate cu materie organică parţial
descompusă. Pe ele se dezvoltă păduri de amestec şi conifere dar şi pajişti
secundare.
 Terra rósa (solul roşu) este limitat la câteva petice prezente
în masivele calcaroase din Munţii Apuseni şi Munţii Banatului dar şi în Podişul
Mehedinţi. Conţinutul ridicat în oxizi de fier impune culoarea roşie. Pe ele sunt
pajişti secundare sau păduri.

- Spodosoluri (spodisoluri) sunt soluri de munte formate într-un climat

umed (precipitaţii 800-1200 mm) cu temperaturi scăzute (medii anuale 1-6 0) şi
sub păduri de conifere sau vegetaţie subalpină. Au humus puţin, materie
organică încă puţin descompusă şi acumulări de silice care impun un orizont
specific. Ca urmare, fertilitatea deşi redusă, asigură dezvoltarea de păduri de
conifere şi a pajiştilor secundare.
În cadrul acestei clase se impun ca tipuri – Solul brun feriiluvial (frecvenţă
mai mare sub 1600 m) şi podzolurile (îndeosebi pe culmile înalte). Ocupă o
suprafaţă de 1230 mii ha (5,2% din teritoriul României) având cea mai largă
desfăşurare în masivele Carpaţilor Meridionali, apoi în Grupa nordică a Carpaţilor
Orientali (Maramureş, Rodnei, Suhard, Mestecăniş), munţii Bistriţei, Hăşmaş,
Vrancei, Penteleu, Bihor-Muntele Mare etc.

- Umbrisolurile – includ trei tipuri legate de situaţii specifice din Carpaţi.

Solul negru-acid care rezultă pe terenuri cu pajişti secundare în spaţiul etajului
coniferelor alături de solurile brune acide (spodosoluri) şi are un orizont de
culoare închisă cu mai mult humus; andosolurile sunt caracteristice munţilor
vulcanici din Carpaţii Orientali (Igniş, Gutâi, Călimani, Harghita) şi izolat în Munţii
Apuseni. Se dezvoltă de la 1000 la 1700 m atât sub pădurile de conifere dar şi de
foioase; solurile humico silicatice care sunt întâlnite în etajul alpin având de
regulă o grosime limitată, mult material rezultat din dezagregări şi aciditate mare
(pe crestele din Carpaţii Meridionali, Munţii Rodnei).

7.2.2. Solurile cu caracter local

 Sunt legate de areale în care în evoluţia acestora un factor
generator impune caracteristicile de bază.

 Solurile hidromorfe (hidrisoluri) – sunt legate de suprafeţe

plane sau cu înclinare redusă (în luncile marilor râuri, pe şesurile depresiunilor
intramontane şi intracolinare, pe unele terase joase) la care nivelul pânzei
freatice se află la mică adâncime iar apa provenită din precipitaţii sau ajunsă de
pe versanţi este slab drenată. Ca urmare, aici intervale de exces de apă,
alternează cu cele în care acesta se elimină încet ceea ce conduce la o
alternanţă de solubilizări şi de oxidări-precipitări ale oxizilor de fier şi mangan.
Sunt soluri cu humus, culoare negricioasă, cu pete rugini, puţin permeabile şi cu
fertilitate medie. Folosirea lor necesită lucrări care să asigure drenarea apei.
Tipurile principale sunt lăcoviştile (mai ales în luncile largi ale râurilor din Câmpia
Română, Podişul Sucevei, câmpiile de subsidenţă din vest (Timiş, Crişuri,
Someş, etc.) şi şesurile din depresiunile Braşov, Făgăraş, Ciuc, Gheorgheni, Baia
Mare) şi solurile gleice (în depresiunile intramontane şi câmpiile subsidente din
vestul ţării).

 Solurile halomorfe sunt specifice regiunilor unde există un

aport însemnat de săruri (cloruri sau sulfaţi) provenite din pânzele freatice
mineralizate (proces stimulat de climatul cu intervale secetoase lungi şi
precipitaţii reduse din regiunile de stepă, silvostepă) sau în vecinătatea unor
surse salifere (în regiunile de dealuri cu structuri de acest gen). Apar pe suprafeţe
variate ca mărime în lunci, în microdepresiuni de tip crov, găvane, în sectoarele
unde se realizează irigaţii necorespunzătoare (câmpiile Tecuci, Siretului, Brăilei,
Râmnicului, în lungul Călmăţuiului de Buzău, în câmpiile Crişurilor, Timişului etc.).
Sunt soluri lipsite de fertilitate pe ele existând o vegetaţie sărăcăcioasă şi
129
conţinutului ridicat de săruri. Sunt valorificate ca păşuni, iar local numai prin
efectuarea de canale de drenaj şi folosirea de amendamente gipsifere se pot
realiza şi unele culturi dar cu productivitate redusă. Se includ ca tipuri
solonceacul şi soloneţul care sunt asociate.
- Vertisoluri sunt legate de regiunile deluroase (mai ales în Podişul Getic şi
nordul Câmpiei Moldovei, în nordul Câmpiilor Găvanu-Burdea, Boian şi câteva
locuri din sudul Câmpiei de Vest). Aici la suprafaţă abundă argila şi ca urmare,
solul va fi compactizat şi va avea o porozitate mică ceea ce conduce la
îngreunarea circulaţiei apei şi aerului în intervalele cu ploi şi producerea băltirilor
şi excesului de apă, iar în cele secetoase se realizează crăparea şi ruperea
rădăcinii plantelor. Fertilitatea este redusă fiind suficientă pentru existenţa
pădurilor de cvercinee şi în mai mică măsură pentru culturi şi păşuni.
- Solurile neevoluate se întâlnesc în toate unităţile geografice
caracteristicile lor fiind – grosime redusă, stadiu de evoluţie incipient, lipsa
structurării, fertilitatea redusă şi ca urmare, o slabă utilizare. Importante sunt:
litosoluri (pe crestele Carpaţilor şi oriunde în dealuri pe pante foarte mari şi la
nivelul crestelor; pe ele se dezvoltă petece de ierburi şi tufişuri), psamosoluri (pe
dunele de nisip din Câmpia Română, Câmpia Carei, Delta Dunării etc.; puţin
humus, lipsa apei datorită infiltrării rapide; plantaţii de salcâm, plop iar în condiţii
de irigare culturi legumicole şi viţă-de-vie), aluvisoluri (mai ales pe depozite
nisipoase, pietrişuri din luncile râurilor; conţinutul variat de humus şi umectarea
favorizează dezvoltarea unei vegetaţii de pajişti şi arbori iubitori de apă precum
salcia, plopi, arini etc.), coluvisoluri (dezvoltat pe depozite acumulate la baza
versanţilor; unde coluviile sunt groase şi vechi, solul conţine humus şi are
fertilitate putând fi folosit agricol), solul turbos (legat de turbăriile din Carpaţii şi de
mlaştini; există apă în exces, materie organică nedescompusă în cantitate mare,
fertilitate redusă).
- Erodisolurile – provin din oricare sol din primele cinci clase dar care au
suferit un proces de degradare prin spălare în suprafaţă, şiroire, alunecări de
teren superficiale. Prin acestea orizonturile de la partea superioară sunt
îndepărtate iar la zi apar cele din bază cu mai mult material schelet şi fertilitate
foarte redusă. Se întâlnesc îndeosebi în regiunile deluroase şi montane pe
versanţii despăduriţi unde pluviodenudarea, torenţialitatea şi alunecările sunt
extrem de active.

Test de autoevaluare 2.
1. Pe baza datelor din bibliografie şi din capitolele analizate precizaţi care
sunt unităţile geografice în care există suprafeţele cele mai importante cu
soluri degradate.
2. Explicaţi poziţionarea arealelor cu psamosoluri şi cu soluri halomorfe.
3. Care sunt tipurile de soluri specifice Carpaţilor?
Răspunsul îl găsiţi la finele capitolului.

7.3. DIFERENŢIERI REGIONALE

 Cu excepţia suprafeţelor lacustre şi a albiilor minore ale

râurilor, în rest pe teritoriul României există o mare varietate de soluri care sunt
încadrate în 10 clase şi peste 30 de tipuri fiecare dintre acestea având
extensiune, grad de evoluţie şi mod de folosinţă diferit.
 Mai mult de 52% din suprafeţelor acestora aparţin claselor
molisoluri şi argiluvisoluri cu o concentrare dominant în regiunile de câmpie,
dealuri şi podişuri joase (sub 400 m), peste 26% sunt soluri din regiunile de
munte şi dealuri înalte iar restul aparţin unor tipuri şi subtipuri cu desfăşurare în
toate unităţile de relief, prezenţa lor fiind legată de anumite roci, depozite, exces
de umiditate, manifestări erozionale sau antropice etc.
 La nivelul anului 2002 din fondul funciar al României 62,1%
(14,83 milioane ha) reprezentau suprafeţele agricole cu repartiţie diferită de la o
130
treaptă de relief la alta. Dominant (cca 2/3) se află în regiunile de câmpie, dealuri
şi podişuri joase unde există concentrate şi cea mai mare parte din suprafeţele
cu soluri cu fertilitate mare care sunt favorabile unei multitudini de tipuri de culturi
(îndeosebi cele de câmp), apoi pentru fâneţe, vii, livezi.
Regiunile deluroase cu altitudini ce depăşesc 400 m au un potenţial edafic
dominat de soluri argiloiluviale şi cambisoluri iar local de areale cu soluri
intrazonale; aici procesele de versant extrem de active favorizate de pante, rocile
uşor de dislocat şi o exploatare economică deseori iraţională au condus la
degradări importante ale învelişului de sol, uneori pe areale foarte largi (mai ales
în Subcarpaţii de Curbură).
Potenţialul edafic rămâne favorabil unei economii agrosilvice cu diverse
culturi, livezi, vii pe terasele din lungul văilor şi suprafeţele slab înclinate pe când
pe versanţii cu pantă mare şi la nivelul culmilor sunt pajişti şi păduri.
În Carpaţi, situaţiile sunt mult diversificate datorită variaţiilor de altitudine,
rocă, fragmentare, pante şi de condiţii climatice. Suprafeţele arabile sunt limitate
la depresiuni unde sunt petice din tipuri de soluri cu grad de fertilitate deosebit şi
pe care se pot practica diverse culturi în raport de caracteristicile topoclimatelor.
Pe versanţi domină pe solurile cambice şi spodice pădurile de fag, amestec şi
conifere dar şi întinse areale cu fâneţe (la altitudini mai mici şi în vecinătatea
aşezărilor, în culoarele de vale) sau păşuni (la altitudini mai mari). Se adaugă pe
crestele alpine şi subalpine pe soluri puţin evoluate o vegetaţie de tufărişuri şi
ierburi.
 Exceptând solurile intrazonale şi neevoluate toate celelalte
care constituie peste 77% din fondul edafic al ţării sunt dependente în geneza,
evoluţia şi repartiţia lor de rolul a unor factori – climatic, vegetaţie şi dispoziţia
sistemului carpatic. Poziţia geografică a României într-un sector de interferenţe
bioclimatice se reflectă la nivelul altitudinilor joase şi medii, într-o predominare în
estul ţării a solurilor de stepă (molisoluri), în sud-vest a celor brun-roşcate, în vest
a celor caracteristice centrului Europei (argiluvisoluri), iar în nord a subtipurilor ce
solicită mai multă umezeală şi temperaturi mai coborâte (argiluvisoluri şi
cambisoluri, soluri gleice etc.). În Depresiunea colinară a Transilvaniei trecerea
de la topoclimatele ceva mai uscate în vest la cele mai ploioase la contactul cu
Carpaţii Orientali se reflectă în repartiţia solurilor printr-o tranziţie în acelaşi sens
de la molisoluri la argiluvisoluri (dominant) şi soluri brune eu-mezobazice.
Sistemul carpatic a impus alte aspecte. Mai întâi este etajarea exprimată prin
fâşii relativ concentrice ce se succed de la 800-2544 m (de la cambisoluri în bază
la spodosoluri la înălţime la care se adaugă mozaicul de soluri din depresiuni cu
areale mici din diferite tipuri şi subtipuri. Alt aspect este legat de influenţa unor
categorii de formaţiuni litologice (cele vulcanice pentru androsoluri, calcarele
pentru rendzine, flişul pentru solurile brune acide). Desfăşurarea munţilor
evidenţiază şi rolul de barieră geografică a Carpaţilor care se reflectă edafic în
tipurile şi ponderea deosebită a celor individualizate în estul şi sud-estul
României în raport cu cele din vestul şi centrul acesteia.
Toate acestea conduc la diferenţieri regionale evidente, fiecărei unităţi
geografice importante fiindu-i specifică o anumită grupare în desfăşurarea
tipurilor de sol. În raport de arcul carpatic aceste unităţi se înscriu în trei grupări
mari – extracarpatică, intracarpatică şi carpatică.

7.3.1. Grupa unităţilor geografice extracarpatice.

Include regiuni de câmpie, dealuri şi podişuri.
 Solurile s-au format pe loessuri, depozite loessoide şi argilo
nisipoase, roci sedimentare detritice cu grad de cimentare variat sub vegetaţie de
stepă, silvostepă şi păduri de cvercinee.
 Sunt soluri evoluate, cu fertilitate mare şi largi posibilităţi de
folosinţă. Nuanţele climatice diferite au condus la o evoluţie spre molisoluri în
regiunile din est şi sud-est, la un mozaic în cele din vest şi la dominarea
argiluvisolurilor în dealurile înalte.
 Dezvoltarea în altitudine (de la câţiva metri la peste 700 m a
condiţionat şi individualizarea unei etajări a tipurilor de sol din cele două clase).
131
  Condiţiile locale au facilitat larga dezvoltare a unor tipuri de
soluri azonale, slab evoluate de tipul celor aluviale, pe nisip, sărături, lăcovişti
etc.
 Desfăşurarea diferitelor tipuri de sol se face sub forma unor
areale extinse ce apar ca fâşii grupate la nivelul interfluviilor, culoarelor de vale
dar şi deosebit de la o regiune naturală la alta.

Podişul Moldovei.
 Potenţialul edafic este reprezentat de argiluvisoluri (pe
suprafeţe aflate la peste 300 m) dominant în nord-vest şi centru şi de molisoluri în
est şi sud (unităţi mai joase şi mai uscate).
 Sunt soluri bine structurate cu fertilitate bună ce asigură
culturi variate dar solicită şi irigaţii şi unele amendamente.
 În culoarele văilor mari (Siret, Prut, Bârlad, Suceva, Moldova,
Jijia, Bahlui) principalele tipuri de soluri se succed etajat (aluviale în lunci,
cernoziomuri şi cernoziomuri cambice pe terase, soluri cenuşii pe terasele înalte,
versanţi dar chiar şi pe culmile secundare mai joase).
 În luncile râurilor sunt soluri azonale (în Câmpia Moldovei
soluri sărăturoase de mlaştină).

Câmpia Română.
 Învelişul de soluri este alcătuit dominant din molisoluri la care
în câmpiile înalte şi spre vest se adaugă argiluvisoluri; local sunt mai multe tipuri
azonale, vertisoluri (câmpiile Boian, Găvanu, Burdea) etc.
 Diferenţele de natură climatică (mai aridă în est în raport cu
vestul câmpiei) se reflectă printr-o trecere de la cernoziomurile propriu zise (în
Bărăgan, Câmpia Brăilei, Câmpia Galaţi) la cernoziomuri argiloiluviale (în unităţile
de câmpie din centru şi vest), apoi într-o succesiune de fâşii paralele care se
succed la vest de valea Mostiştei (cernoziomuri, cernoziomuri argiloiluviale, soluri
brun roşcate, vertisoluri, soluri brune luvice etc.).
 În luncile râurilor în câmpiile de subsidenţă sunt: soluri
aluviale, gleice, lacovişti, psamosoluri, pe câmpiile de nisip (dreapta Călmăţuiului,
Ialomiţei, stânga Siretului, sudul Câmpiei Olteniei etc.), solonceacuri şi soloneţuri
(în câmpiile Brăilei, Buzăului, Siretului etc.).
 Pe ansamblu sunt soluri cu fertilitate deosebită (mai ales în
nord-est şi est care solicită irigaţii).

Podişul Dobrogei
 Sunt soluri care reflectă caracteristicile excesive ale
climatului.
 Se impun diferitele tipuri de molisoluri care acoperă peste
90% din suprafaţa Dobrogei (bălane în sectoarele joase din vestul şi estul
podişului ce au mulţi carbonaţi; cernoziomuri propriu zise dominant în sudul şi
centrul podişului).
 Local există şi suprafeţe limitate de argiluvisoluri (Podişul
Niculiţel, Babadag, Casimcea unde apar soluri brune luvice), psamosoluri (pe
grinduri şi plaje), soloneţuri, soluri aluviale mai ales în lungul Dunării, rendzine
(pe calcarele din Podişul Casimcea şi din mai multe locuri în Podişul Dobrogei de
Sud).
 Sunt soluri cu potenţial agricol ridicat dar necesită irigaţii şi
amendamente datorită conţinutului bogat în carbonaţi.

Podişul Getic
 Fondul edafic reflectă pe de-o parte caracterul zonal impus
de climat iar pe de alta influenţe regionale ale abundenţei argilelor şi degradării
pricinuite de şiroire şi alunecări de teren.

132
  Zonal aparţin aproape în totalitate ariei de dezvoltare a
argiluvisolurilor sub formaţiuni de cvercinee; există fâşii distincte de tipuri de sol
care marchează o trecere de la contactul cu Câmpia Olteniei (topoclimat mai cald
şi altitudini mici) cu soluri brun roşcate spre cel cu Subcarpaţii Getici (topoclimat
mai umed şi mai răcoros; altitudini şi fragmentare accentuată) unde domină
solurile brune luvice şi iluvisolurile albice. La limita cu Subcarpaţii sunt şi areale
de cambisoluri (brune eu-mezobazice şi brune acide).
 Abundenţa elementelor argiloase a favorizat în centru şi sud
(îndeosebi la nivelul interfluviilor individualizarea vertisolurilor), iar în nord (între
Olt şi Dâmboviţa) a solurilor gleice.
 Între solurile azonale, importante sunt cele aluviale în luncile
râurilor şi erodisolurile (în stadii diferite de evoluţie) în sectorul nordic al podişului.
 Sunt soluri cu fertilitate bună pentru diverse culturi agricole,
păşuni şi fâneţe dar se impun lucrări ameliorative.

Podişul Mehedinţi.
 Condiţiile de relief, rocă şi topoclimat au favorizat
dezvoltarea mai multor tipuri care ocupă suprafeţe variate – soluri brun acide
(cele mai numeroase), rendzine (pe calcare), soluri cernoziomoide şi aluviale în
depresiuni.

Subcarpaţii.
 Desfăşurarea arealelor diferitelor tipuri de sol reflectă trei
situaţii – modificarea condiţiilor de mediu odată cu trecerea de la regiunile de
dealuri, podiş, câmpie la cele de munte (de la molisoluri, argiluvisoluri la
cambisoluri); influenţele caracteristicilor climatice deosebite între estul şi vestul
ţării; reflectarea presiunii antropice printr-o accentuare a degradării solurilor mai
ales pe versanţii văilor principale.
 Sunt soluri cu fertilitate bună pentru livezi, păşuni, fâneţe dar
şi pentru unele culturi agricole.
- În Subcarpaţii Moldovei se disting: molisoluri (soluri cernoziomoide şi
cenuşii), în depresiuni şi pe glacisurile de contact cu dealurile; argiluvisoluri
(soluri brune luvice şi luvisoluri albice) pe dealuri şi fâşii de soluri aluviale în
luncile râurilor mari. Distribuţia reflectă mai ales influenţele climatului continental
din est.
- În Subcarpaţii de Curbură
 climatul (influenţe sudice, estice şi mai ales cele foehnale) a
determinat dezvoltarea a trei fâşii concentrice cu soluri zonale – cambisoluri
(brune eu-mezobazice şi brune acide pe culmile înalte de lângă munţi),
argiluvisoluri (brune luvice şi luvisoluri albice) pe cea mai mare parte a lor şi
molisoluri (soluri cenuşii şi cernoziomoide) la exterior spre câmpie între Trotuş şi
Teleajen;
 fragmentarea accentuată de către mai multe generaţii de văi
a determinat mozaicul de areale mici de soluri zonale asociate cu erodisoluri pe
versanţii intens afectaţi de alunecări şiroire şi torenţialitate;
- În Subcarpaţii Getici se separă două sectoare distincte.
 la est de valea Oltului în care în jumătatea nordică sunt soluri
brune acide şi cea sudică cu luvisoluri, soluri eu-mezobazice şi erodisluri datorită
înălţimilor mai mari fragmentări importante, frecventării alunecărilor şi şiroirii;
 la vest de valea Oltului care edafic este mult mai omogenă
datorită altitudinilor mai mici şi influenţelor climatice dinspre sud-vest; există
soluri brune luvice, luvisoluri albice şi soluri aluviale în depresiuni şi soluri brune
eu-mezobazice asociate cu brun acide la nivelul interfluviilor.

Câmpia de Vest (Banato-Someşană)

 existenţa a două tipuri de unităţi de câmpie (înalte de
glacisuri şi joase cu exces de umiditate pe un fond general de coborâre
subsidentă) şi deosebirile de natură climatică între unităţile din sud şi cele
nordice constituie factorii de bază ce au impus diferenţierea edafică;
133
  pe câmpiile înalte şi la contactul cu dealurile sunt
argiluvisoluri (brun roşcate în Câmpia Vinga, brune luvice, luvisoluri albice în rest)
la care se adaugă molisoluri (cernoziomuri, cernoziomuri cambice şi cernoziomuri
argilo iluviale) mai ales în câmpiile dintre Bega şi Crişul Alb, Corei etc., larg
folosite în diverse culturi de câmp, livezi, vii;
 pe câmpiile joase (Timişului, Crişurilor, Someşului) deşi în
bună măsură s-au realizat canalizări, excesul de apă este frecvent fiind abundent
în intervalele cu precipitaţii bogate. Ca urmare, aici au o desfăşurare largă
lăcoviştile, solurile glecie, solurile sărăturoase (areale însemnate între Bega şi
Timiş, între Crişul Alb şi Crişul Repede);
 pe Câmpia Corei în alcătuirea căreia relieful de dune este
dominant s-a individualizat o bandă de aproape 60 km lungime de psamosoluri
pe care există plantaţii de salcâm şi culturi de viţă-de-vie.

Dealurile de Vest
 sunt constituite din mai multe unităţi colinare cu înălţimi
frecvent sub 400 m care sunt separate de culoarele văilor carpatice ce se
deschid larg spre câmpie (aici sunt 2-3 terase care se efilează spre vest în nivelul
câmpiilor); se adaugă două neante climatice a căror departajare se realizează
între Mureş şi Crişul Alb;
 în aceste condiţii edafic s-au separat două grupări de
unităţi – una sudică (bănăţeană) cu o dominare netă a argiluvisolurilor (mai ales
brune luvice şi luvisoluri albice) şi alta nordică (crişano-someşană) în care
argiluvisolurile prezente mai ales pe terenurile cu altitudini de 180-250 m se
asociază cu cambisoluri (brune eu-mezobazice şi brune acide) sub păduri de
gorun şi pe dealuri cu înălţimi de peste 400 m;
 azonal sunt soluri aluviale, pseudorendzine şi rendzine,
lacovişti (în şesuri aluviale din depresiunile Baia Mare, Vad Borod);
 sunt atât soluri cu fertilitate bună pentru culturi agricole dar
şi pentru fâneţe, livezi şi pădure.

Grupa unităţilor geografice intracarpatice:

 Include unităţi din Depresiunea colinară a Transilvaniei.
 Solurile s-au format pe aluviuni de terasă şi diverse depozite
rezultate din formaţiuni sedimentare (argile, marne, gresii, calare, tufuri etc.).
 Sunt soluri bine dezvoltate, cu fertilitate bună ce permite o
folosire agricolă largă. Dominant sunt argiluvisoluri la care se adaugă mai întâi în
regiunile mai joase şi cu precipitaţii mai puţine molisoluri (vest şi sud) iar apoi pe
dealurile înalte unde precipitaţiile sunt mai bogate (în est şi nord) cambisoluri.
 În lunci pe terenurile cu exces de umiditate, în arealele cu
blocuri de sare şi pe versanţii cu pante accentuate pe care torenţialitatea este
activă s-au individualizat soluri azonale.
 Distribuţia arealelor cu diferite tipuri de sol reflectă deseori în
influenţa unor factori generali (climat mai uscat în sud şi sud vest şi mai umed şi
rece în est şi nord altitudinea care imprimă o uşoară etajare, dezvoltarea
culoarelor de vale principale şi a interfluviilor majore) şi locali (areale mici şi
discontinui).
 Există diferenţe evidente între specificul edafic al fiecărei
subunităţi naturale.

Podişul Someşan (Someşelor)

 pe cea mai mare parte sunt argiluvisoluri (brune
luvice şi luvisoluri albice; în nord pe culmile mai înalte sub păduri de gorun şi fag
există şi areale cu soluri brune eu-mezobazice, iar pe calcare şi marne-rendzine
şi pseudorendzine; în sud şi est (culoarul văii Someşul Mic) există cernoziomuri,
în lungul luncilor văilor soluri aluviale, uneori lacovişti.
- În Câmpia Transilvaniei există două sectoare distincte – cel central
vestic dominant cu molisoluri (cernoziomuri argilo-iluviale şi cambice) şi altul
central estic cu argiluvisoluri (brune luvice, luvisoluri albice). Frecvenţa
134
alunecărilor de teren, şiroirii şi torenţilor în condiţiile unei utilizări agricole aproape
în întregimea spaţiului a facilitat extinderea suprafeţelor cu erodisoluri.
- Podişul Târnavelor se distinge printr-o repartiţie destul de mozaicată a
arealelor cu diferite tipuri de sol, situaţie determinată de fragmentarea accentuată
a reliefului şi de deosebirile de natură climatică dintre estul şi vestul regiunii. În
vest şi sud-vest unde se înregistrează efecte foehnale (temperaturi mai ridicate şi
precipitaţii mai puţine), dar şi pe terasele Târnavelor Hârtibaciului sunt molisoluri
iar în est unde înălţimile sunt mai ridicate şi climatul mai răcoros sunt dominant
argiluvisoluri. Se adaugă pe versanţi areale cu erodisoluri iar pe fundul văilor
soluri aluviale şi adesea lacovişti.
- Dealurile şi depresiunile circumtransilvane (peritransilvane) conţin
câteva tipuri de soluri în strânsă legătură cu condiţiile oroclimatice. Astfel pe
dealuri sunt soluri brune eu-mezobazice şi brune acide; în depresiuni
argiluvisoluri, soluri aluviale, lăcovişti iar în sectoarele cu blocuri de sare la zi
(Sovata, Praid, Şieu, Ocna Sibiului etc.) soluri halomorfe.
Grupa unităţilor geografice carpatice.
 Include depresiunile şi masivele din Carpaţi în care
solurile s-au format pe depozite şi roci variate (sedimentare, eruptive,
metamorfice), pe versanţi cu pante şi expuneri deosebite, la altitudini variabile ce-
au impus condiţii de natură termică şi umiditate specifice în câteva etaje.
 Cambisolurile şi spodosolurile care se succed în fâşii
etajate relativ concentrice au fertilitate pentru păduri şi păşuni. Suprafeţe întinse
aparţin şi andosolurilor pe roci vulcanice. În etajele alpin şi subalpin sunt soluri
neevaluate iar în depresiuni şi pe terenurile cu exces de umiditate sunt areale
discontinui cu lacovişti, soluri turboase etc.
 Există diferenţe în modul de desfăşurare a tipurilor de
sol între marile sisteme de masive carpatice.

Carpaţii Orientali.
 în vest în masivele vulcanice la peste 1300 m altitudine sunt
andosoluri pe când mai jos acestea vin în asociere cu solurile brun acide; cea
mai largă desfăşurare este în M. Căliman unde pe creastă (la peste 1800 m) sunt
şi soluri alpine;
 în depresiunile tectonice şi de baraj vulcanic există două
situaţii mai întâi pe culmile joase, şesuri şi glacisuri sunt soluri bine formate cu
potenţial pentru diverse culturi şi fâneţe (subtipuri de soluri brune acide – ex.
Maramureş, Braşov şi chiar soluri cernozomoide ex. Braşov) şi apoi pe şesurile
cu acces de umiditate unde sunt lacovişti, soluri gelice şi turboase (ex, Ciuc,
Gheorgheni);
 pe masivele alcătuite din roci cristaline, dar şi pe cele din
flişul sau conglomeratic s-au dezvoltat soluri brune acide şi podzoluri; în munţii
Rodnei şi Maramureşului pe crestele ce depăşesc 1800 m există soluri alpine, iar
pe versanţii montani despăduriţi şi cu pante accentuate, alunecările de teren,
şirorirea şi spălarea în suprafaţă au condus la individualizarea de erodisoluri şi
regosoluri.

Carpaţii Meridionali.
 dominat există tipuri din clasele cambisoluri şi spodosoluri;
 desfăşurarea arealelor acestora reflectă trei situaţii. Prima
are caracter precumpănitor în toate masivele cristaline unde se impune o etajare
relativ concentrică (soluri brune acide la bază şi în depresiunea Loviştea; brune
acide feriiluviale şi podzoluri pe culmile înalte până în 2000 m şi soluri alpine pe
crestele ce depăşesc această valoare); celelalte au caracter limitat fiind legate pe
de-o parte de depresiunile Călan-Hunedoara-Haţeg unde condiţiile regionale au
facilitat argiluvisoluri (brune luvice) şi chiar soluri cernozomoide, iar pe de altă
parte sunt rendzinele pe masivele calcaroase (Mehedinţi, Cernei, Orăştiei, Piatra
Craiului, sudul munţilor Parâng şi Căpăţânei);

Carpaţii Occidentali.
135
  pe cea mai mare parte din suprafaţa masivelor care îi
alcătuiesc (precumpănitor pe cele cristaline) există diferite tipuri de cambisoluri
(brune acide, brune luvice, brune cumezobazice);
 în munţii calcaroşi (Aninei, Pădurea Craiului şi parţial în
Locvei şi Almăj, Codru Moma, Bihor, Trascău etc.) în asociere cu cambisoluri
sunt rendzine; se adaugă pe munţii vulcanici (Metaliferi) petece de andosoluri;
 în majoritatea depresiunilor (mai ales în cele cu şesuri
aluviale extinse precum cele de pe Crişuri, Nera) sunt argiluvisoluri (brune, luvice
şi luvisoluri) şi soluri neevaluate şi lăcovişti;
 sistemul edafic este favorabil diverselor culturi (până la cca
1000 m altitudine) fâneţelor şi pasurilor dar şi domeniului silvic.

Test de autoevaluare 3.
1. Realizaţi un profil pedogeografic între localităţile Bicaz şi Iaşi şi precizaţi
legăturile dintre repartiţia tipurilor de sol şi condiţiile de mediu.
2. Caracterizaţi pedogeografic Depresiunea Braşov şi Delta Dunării.
3. Precizaţi potenţialul agroproductiv a trei unităţi din medii geografice.
Răspunsul îl găsiţi la finele capitolului.

RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE DE

AUTOEVALUARE

Testul 1
1. Solurile sunt rezultatul interferenţei în timp a factorilor ce alcătuiesc mediu geografic. Mai întâi
sunt rocile de la partea superioară a scoarţei care suferă procese de dezagregare, alterare prin
acţiunea agenţilor externi între care cei de natură climatică şi apa au un rol esenţial. Rezultă un
depozit mai mult sau mai puţin grosier în care treptat se acumulează şi materie organică din ceea
ce rămâne din plantele şi animalele care au vieţuit o perioadă de timp. Ca urmare, treptat
depozitul se transformă în sol cu mai multe orizonturi ce au proprietăţi diferite între care
fertilitatea, structura, textura sunt importante. Deci factorii genetici sunt roca, climatul, apa,
formaţiunile biotice dar şi presiunea exercitată de om.
2. Zonalitatea pedogeografică reprezintă un sistem de grupare de tipuri de soluri impuse de
condiţiile climatice majore de pe suprafeţele continentale. În cadrul zonei climatice temperate
există o astfel de grupare care se desfăşoară şi pe teritoriul ţării noastre. Diferenţele de natură
climatică au facilitat ca grupări – molisolurile (în unităţi cu topoclimat mai uscat şi cald – Podişul
Moldovei, Câmpia Română, Dobrogea şi în Câmpia de Vest), argiluvisoluri (în unităţi deluroase şi
de podiş jos sub 600 m, cu climat mai umed şi mai răcoros) şi cambisoluri (în unităţi deluroase
înalte cu climat mai rece şi umed, subpăduri de gorun şi fag).
Etajarea pedogeografică constituie tot un sistem de grupare de tipuri de soluri dar într-o regiune
muntoasă înaltă. Aici schimbarea condiţiilor de natură climatică (temperaturi tot mai scăzute cu
creşterea în altitudine, paralel cu creşterea cantităţilor de precipitaţii) şi trecerea de la pădurile de
fag la cele de conifere şi mai sus la pajiştile alpine care au condus la dezvoltarea unor tipuri de sol
pe fâşii concentrice care se succed de la bază la creasta munţilor. În Carpaţi sunt tipuri de sol
care aparţin claselor cambisoluri (la bază) şi spodosoluri (de la 1000 m în sus).

Testul 2
1.Solurile degradate sunt cele care în urma producerii unor procese geomorfologice intense pierd
o parte din orizonturi, materialele fiind îndepărtate şi acumulate în amestec la baza pantelor.
Degradarea este activă pe versanţii cu o înclinare mai mare, pe care nu există sau este slab
dezvoltat un strat vegetal, în intervale de timp cu ploi torenţiale sau de scurtă durată. Un factor
important îl reprezintă activităţile antropice care conduc la stimularea şiroirii, spălării în suprafaţă,
alunecărilor etc.
Coroborând aceste condiţii şi raportându-le la unităţile geografice din ţara noastră se poate
concluziona – degradarea solurilor este posibilă în fiecare dintre acestea dar diferenţiat ca
intensitate în funcţie de modul de asociere al factorilor favorizanţi. Ca urmare, arealele cu cele
mai însemnate degradări de sol aparţin versanţilor dealurilor, frunţilor de terase, versanţilor
136
 tani despăduriţi. Degradări se produc şi în regiunile de câmpie la nivelul munţilor şi teraselor
e (prin inundaţii, revărsări repetate, sărăturare, spulberarea solurilor nisipoase de către vânt).
ele două clase de soluri se încadrează în grupa celor azonale, fiind dependente de rolul pe
anumiţi factori locali l-au avut şi îl au în geneza şi evoluţia lor. De aceea ele pot fi întâlnite pe
e de relief şi în condiţii climatice deosebite.
mosolurile sunt cele care s-au format pe acumulările de nisip. Acestea se află în mai multe
uni fiind fie depozite fluviatile fie fluviomarine. Primele se află în Câmpia Română şi Câmpia
est şi pe o mică suprafaţă în Depresiunea Braşov (la Reci) şi au rezultat din aluviunile depuse
Dunăre şi de unele din cele mai importante râuri carpatice la nivelul luncii, a teraselor
oare şi chiar pe interfluvii.
Se găsesc în sudul Câmpiei Olteniei pe dreapta văilor Ialomiţa, Călmăţui, în Bărăgan şi pe stânga
Bârladului în Câmpia Siretului. În Câmpia de Vest arealul cel mai mare se află în Câmpia Corei.
Arealele mic sunt şi în Carpaţi (la Reci pe stânga luncii Râului Negru şi pe ostrovul Moldova Nouă
din Defileul Dunării). Se adaugă acumulările de pe grindurile din Delta Dunării, complexul Razim-
Sinoe dar şi pe unele sectoare de plaje de pe litoral. Originea nisipurilor este dublă – din aluviunile
cărate de fluviu dar şi din materialele transportate de valuri pe platforma litorală şi depuse la ţărm.
Indiferent de situaţie frecvenţa vânturilor cu o viteză mare pe de o parte a accentuat depunerea
nisipului pe anumite direcţii, iar pe de alta a creat un relief de dune cu înălţimi variabile. Deci sunt
acumulări recente supuse unor modificări accentuate determinate de vânt. Ca urmare, pe ele nu s-
au putut realiza soluri bine structurate cu grosimi mari; nu au fertilitate mare şi nici nu menţin apa
(sunt permeabile). Ca urmare, valorificarea economică este limitată la unele culturi agricole şi mai
ales pentru plantaţii forestier (salcâm) şi în anumite condiţii pentru viţă-de-vie şi alte culturi (irigaţii,
îngrăşăminte, fixarea dunelor etc.).
Solurile halomorfe sunt legate de terenurile unde la suprafaţă are loc o concentrare mare de săruri
(nitriţi, sulfaţi, cloruri etc.). Acestea provin fie din masive de sare, ghips etc. aflate la suprafaţă sau
la adâncime mică fie prin ridicarea prin capilaritatea apei mineralizate din pânzele freatice aflate la
adâncimi mici. Procesul este activ în regiunile de stepă şi silvostepă unde precipitaţiile sunt reduse
iar evanaţia este puternică. Ca urmare, se produce o acumulare treptată de săruri în toate
orizonturile ceea ce conduce la o fertilitate redusă şi la posibilităţi foarte mici de folosire agricolă
(dominant pentru pajişti cu randament precar). Utilizarea pentru alte culturi se face doar pe
suprafeţe reduse şi numai în condiţiile asigurării unei desalinizări intense.
Terenurile unde s-au dezvoltat sărături sunt frecvente în Câmpia Română (în luncile văilor din
Câmpiile Buzăului, Râmnicului, Siretului, pe areale mai mici în lunca Dunării) în câmpiile de
subsidenţă Timiş şi Crişuri, dar local şi în Subcarpaţi (unde la zi sunt masive de sare). Se adaugă
unele fâşii de pe terenurile nisipoase de pe litoral şi din Delta Dunării.
3. Etajarea condiţiilor de climă şi vegetaţie impusă de desfăşurarea reliefului de la 500-600 m în
depresiunile mari la 2500 m pe crestele munţilor s-a răsfrânt şi în formarea şi evoluţia solurilor.
Există mai multe tipuri de sol care se încadrează în clasele cambisoluri (brune eu-mezobazice,
brune acide etc.) şi spodosoluri (brune feriiluviale, podzoluri, brune alpine etc.) ce au o dezvoltare
sub formă de areale concentrice care se dispun etajat de la baza munţilor către crestele alpine. La
acestea se adaugă mai multe tipuri şi subtipuri ce au caracter azonal fiind determinate de anumite
condiţii locale de rocă, umiditate etc. Între acestea se impun andosolurile pe rocile vulcanice (în
masivele din Carpaţii Orientali şi sudul Munţilor Apuseni), rendzinele pe calcare (Munţii Aninei,
Munţii Pădurea Craiului, Munţii Bihor etc.), loviştile şi solurile turboase în depresiunile cu exces de
apă, solurile aluviale din luncile marilor râuri etc.

Testul 3
1. Aliniamentul Bicaz-Piatra Neamţ-Iaşi intersectează mai multe unităţi geografice din Carpaţi,
Subcarpaţii Moldovei şi Podişul Moldovei în fiecare dintre acestea existând condiţii de mediu ce au
condus la dezvoltarea anumitor tipuri de soluri.
În Carpaţi profilul se desfăşoară prin Munţii Stânişoarei ce au altitudinii sub 1400 m; sunt alcătuiţi
din fliş (alternanţe de strate de gresii, marne, argile) au un climat cu temperaturi medii moderate
(anual de la 6 la 40, în iulie-august de la 140 la 100, în ianuarie de la –6 la –80 etc.), precipitaţii de
800-1000 mm cu o repartiţie bogată primăvara şi vara şi o haină vegetală alcătuită din păduri de fag
(fag şi gorun la contactul cu dealurile), fag şi molid şi doar pe creste din molid compact. În aceste
condiţii aici s-au dezvoltat dominant cambisoluri (soluri eu-mezobazice şi brune acide) şi doar pe
creste spodosoluri. Pe versanţii despăduriţi producerea alunecărilor de teren şi a şiroirii a condus la
individualizarea erodisolurilor.

137
 Între Piatra Neamţ şi Roman profilul traversează Subcarpaţii Moldovei care aici sunt reprezen
depresiunea Cracău (300-350 m altitudine, climat moderat cu temperaturi medii anuale în jur
şi 600 mm de precipitaţii, ierni reci cu zăpadă multă şi inversiuni de temperatură; păduri de go
stejar în cea mai mare parte înlocuite de culturi de câmp pe terase şi glacisuri şi livezi şi păş
versanţi; există soluri cernoziomoide, cernoziomuri cambice în vatra depresiunii şi cenu
glacisuri) şi un şir de dealuri joase (350-450 m altitudine, temperaturi mai joase şi precipita
bogate, pâlcuri de pădure de stejar, gorun şi pajişti; soluri brune, brune luvice) care până la
Siretului se continuă prin terase (soluri cernoziomoide şi cenuşii).
Între Roman şi Iaşi sunt traversate de culoarul Siretului (terase şi lunci cu molisoluri şi
aluviale), Podişul central Moldovenesc (300-400 m altitudine, platouri cu păduri de gorun, st
versanţi cu degradări de teren; temperaturi medii anuale în jur de 90 şi 500-550 mm precipitaţi
soluri brune luvice, brune argilo iluviale, erodisoluri) şi sudul Câmpiei Moldovei (versanţi cu
alunecări, terase la 100-160 m lunca Bahluiului etc.;
climat secetos cu temperaturi medii de 10 0 anual, -3, -40 iarna când sunt şi geruri şi invesriuni de
temperatură, 20-210 vara cu nuemroase intervale secetoase; vegetaţie de silvostepă care a fost
aproape în întregime înlocuită de culturi agricole; solurile sunt cernoziomuri şi cernoziomuri
cambice, soluri cenuşi la contactul cu versanţii dealurilor, soluri aluviale în luncile din văi şi
erodisoluri pe versanţi.
2. Depresiunea Braşov se află în sudul Crapaţilor Orientali, la contactul cu Carpaţii Meridionali.
Are origine tectonică, un graben realizat la finele pliocenului şi începutul cuaternarului; relieful
reprezentat de şesul depresionar, una două terase, lunci şi sectoare joase mlăştinoase în
porţiunile cu subsidenţă activă, este înconjurat de culmi muntoase cu altitudini de 1000-2000 m şi
versanţi cu pante accentuate; climatul montan se caracterizează prin ierni lungi şi reci cu
frecvenţe în versiuni de temperatură când valorile acesteia scad sub –300 (la Bad s-a înregistrat
valoarea minimă absolută –38,50 în 1942) şi veri ploioase cu ceţuri frecvente; vegetaţia specifică
care aparţine pădurilor de fag şi de amestec (fag şi conifere) a fost în cea mai mare măsură
înlocuită de culturi agricole şi păşuni dar s-a păstrat la contactul cu munţii, în sectoarele
mlăştinoase şi pe dunele de nisip.
În aceste condiţii solurile sunt diverse. Pe şesurile mai înalte s-au dezvoltat soluri cernoziomoide
(mai ales în sectorul Târgu Secuiesc); pe conurile piemontane şi terasele din centru şi vest sunt
soluri eu-mezobazice şi luvice pe şesurile joase cu exces de umiditate (de la marginea conurilor
piemontane şi a glacisurilor, în sectoarele uşor subsidente) din centru şi Covasna sun lăcovişti şi
soluri gleice, pe dunele de nisip s-au conturat psamosoluri etc.
Delta Dunării reprezintă un sector de câmpie în formare dezvoltată în locul unui golf al mării din
holocen. Dezvoltarea de grinduri fluviatile nu numai la crearea unor fâşii de uscat pe care s-a
instalat vegetaţie hidrofilă şi holofilă dar şi la conturarea unor soluri adecvate. Roca pe care s-au
dezvoltat acestea este nisipul, pânza de apă este la mică adâncime, condiţiile climatice relevă
rolul distinct pe care vântul îl are în impunerea mobilităţii nisipurilor, creşterile frecvente de debit
ale Dunării facilitează revărsări şi inundaţii etc.
Există două tipuri de soluri cu grad de evoluţie diferit în funcţie de condiţiile locale. Peste tot sunt
psamosoluri dar care în porţiunile mai înalte ale grindurilor acoperite de vegetaţie, ca urmare a
încorporării unei cantităţi mai mari de materie organică şi a unui drenaj mai bun au evoluat spre
psamosoluri cambice. Se adaugă în sectoarele joase slab drenate lăcovişti şi soluri halomorfe.
3. Potenţialul agroproductiv este condiţionat de proprietăţile solurilor (îndeosebi fertilitate,
structură, textură, constituenţi etc.). Ele diferă de la o unitate geografică la alta fiind dependente
de tipul de roci (depozite) pe care s-au format (argiloase, loessuri, nisipoase, calcaroase etc.) de
condiţiile climatice, formaţiunile vegetale, presiunea antropică etc. Câteva exemplificări sunt
elocvente.
Molisolurile sunt în cea mai mare măsură dezvoltate în regiunile de câmpie pe depozite loessoide
şi loessuri într-un climat cald şi cu precipitaţii puţine sub formaţiuni vegetale de stepă şi
silvostepă. Au grosime mare, orizonturi bine structurate şi cu fertilitate deosebită. În aceste condiţii
ele au un potenţial agroproductiv foarte bun pentru toate tipurile de culturi doar pentru cele care
necesită apă sunt necesare irigaţii.
Spodosolurile cuprind mai multe tipuri cu largă dezvoltare în Carpaţi la altitudini de regulă de
peste 1000 m. Se dezvoltă îndeosebi pe rocile metamorfice (şisturi cristaline) dar sunt întâlnite şi
pe gresii din unităţile de fliş. Sunt soluri formate în climat rece (temperaturi medii anuale sub 4 0) şi
cu umiditate însemnată (precipitaţii de peste 1000 mm/an) sub formaţiuni vegetale variate (de la
păduri de amestec cu molid-fag, la conifere şi pajişti în spaţiul alpin). Predomină la altitudini mai
mici solul brun acid cu fertilitate bună pentru păduri şi pajişti secundare. Locul lor pe munţii mai
138
 sunt luate de diferite subtipuri de podzoluri care au o aciditate deosebită şi o fertilitate
să dar suficientă pentru dezvoltarea pădurilor de molid iar local pe terenurile defrişate, pentru
ti secundare.
ri hidromorfe sunt frecvente în regiunile cu exces de apă prezente în luncile largi, în câmpiile
idente (Titu, Timişului, Someşului etc.) în unele depresiuni montane (Braşov, Ciuc) sau de la
ginea acestora (Făgăraş, Beiuş etc.). Apariţia lor este condiţionată de stagnarea apei la
ncime mică ceea ce îngreunează aerarea, permite acumularea de oxizi de fier şi mangan, o
tate redusă. Există mai multe subtipuri (lăcovişti, soluri gleice) a căror folosire este posibilă
ru pajişti unele tufărişuri şi o vegetaţie forestieră săracă. Culturile nu sunt rentabile decât în
iţiile realizării de lucrări de drenaj profund şi permanent a apei.

DICŢIONAR

Asanare – ansamblu de lucrări hidrotehnice care se execută pentru înlăturarea excesului de apă
de pe anumite terenuri. În funcţie de cauzele care determină excesul de umiditate şi de scopurile
urmărite (economico-agricole ori sanitare), asanarea se realizează prin: îndiguiri, regularizări de
debite, desecări, lucrări de amenajare a lacurilor şi bălţilor.
Azonal – tip de vegetaţie sau de sol care nu este legat de o anumită zonă sau etaj climatic.
Degradarea terenurilor – proces de scădere a potenţialului economic al unor suprafeţe, manifestat
prin mărirea gradului de fragmentare, scăderea sau chiar pierderea fertilităţii solului. Degradarea
apare îndeosebi în regiunile cu roci friabile (argile, marne, gresii) şi versanţi cu înclinare mare, şi,
în multe situaţii, este favorizată de activitatea antropică: defrişări, păşunat excesiv, lucrări
agrotehnice incorecte.
Desecare – acţiune de eliminare a excesului de apă din sol sau de la suprafaţa solului, care se
poate realiza prin lucrări de asanare, de drenaj sau prin înălţarea terenurilor joase, în vederea
obţinerii unor noi terenuri agricole din motive igienico-sanitare.
Exces de umiditate – abundenţă de apă în sol sau într-un depozit; provoacă lăcuiri, înmlăştinire
etc.
Fertilitate – proprietate a solurilor de a asigura plantelor substanţele nutritive, apa, aerul de care
au nevoie pentru creşterea şi dezvoltare.
Gleizare – proces pedogenetic care constă în eliberarea fierului în condiţii de exces de apă.
Humus – parte a materiei organice din sol aflată în grade diferite de descompunere; influenţează
mult fertilitatea solului.
Orizont de sol – strat distinct în profilul unui sol prin caracteristicile fizice, chimice, alcătuire etc.;
se notează cu litere.
Pedogeneză – proces complex care duce la formarea şi evoluţia solului.
Podzolire – proces de spălare a elementelor bazice şi a coloizilor din orizontul superior al solului
care se îmbogăţesc în silice; se realizează în regiunile cu climat rece şi umed (ex.: sub pădurile
de conifere).
Profil de sol – ansamblul orizonturilor care compun solul şi care sunt notate prin litere; este
rezultatul unei evoluţii naturale de durată; prin procese naturale (eroziune) sau activităţi antropice
poate fi influenţată alcătuirea sa.
Structura solului – indică modul de asociere al elementelor în agregate cu mărime şi formă
deosebită (grăunţoase, prismatice, columnare, lamelare).
Textura solului – indică alcătuirea granulometrică dominantă: ex: nisipoasă, argiloasă etc.

LUCRAREA DE VERIFICARE 7

Caracterizarea pedogeografică a regiunii naturale în care se află localitatea de

domiciliu (plan-localizare, caracteristici geografice-relief, climă, apă, vegetaţie;
clasă şi tipurile de sol frecvente; presiunea antropică şi gradul de degradare a
solurilor, folosinţa economică).

Bibliografie

139
Neguţ S., Ielenicz M., Apostol Gabriela – manualele de Geografia României din
clasele VIII şi XII.
XXX
, (1983) – Geografia României, vol I, Edit. Academiei.
Ujvari I., (1972) – Geografia apelor României, Edit. Ştiinţifică.
Ielenicz M, Erdeli G, Marin I., (2001), Dicţionar de termeni geografici, Edit.
Corint.

140