Romanul circular.

Relația incipit-final în romanul lui Liviu Rebreanu

« Ion » și « Pădurea Spânzuraților »

Incipitul și finalul din romanul „Ion” și din romanul „Pădurea spânzuraților” sunt
elemente de structură cu semnificații bine determinate. Relația dintre aceste doua elemente de
construcție este evidentă și semnificativă, caci operele încep și se termină în același punct,
descriind un întreg univers circular .

Romanul obiectiv „ION” începe cu descrierea, prin tehnica focalizarii, a drumului

către satul Pripas, văzut în mod dinamic și personificat și a așezării rurale.

Incipitul este o topografie imaginară în care se circumscrie satul ( drumul, crucea,

casa și toponimele Cismeaua Mortului, Rapele Dracului,Pripas, Jidovita) creînd impresia de
verosimilitate. Timpul din segvența descriptivă îi lasă citiorului răgaz să « vadă » locul cu
toate detaliile sale.
Lumea rurala descrisa de Rebreanu este complexă însă lipsită de omogenitate. Ceea ce
reține atenția este imaginea lui Hristos de tablă ruginită care scârțâie, anunțând parcă finalul
tragic al destinului frânt de lupta dintre cele două glasuri (iubirea față de Florica și dorința de
a avea pământ), drumul care trece prin Jidovița, urcă prin Pădurea Domnească, pe la
Cișmeaua Mortului și intră în Pripas, întâmpinat de"o cruce strâmbă pe care e răstignit un
Hristos cu fața spălăcită de ploi și cu o cununiță de flori veștede agățată de picioare. Crucea
simbolizează pământul si mai poate reprezenta si un simbol de orientare la diferite niveluri ale
omului. Drumul ne duce cu gandul spre calatoria cunoasterii, a initierii, a transformarii si a
destinului la care este supus omul.
Casa, în plan simbolic este ca o cetate, ca un templu care se află în centrul lumii.
Prima casa focalizată a satului este casa învațătorului Herdelea. Invatatorul are cea mai
importantă poziție din sat, iar faptul ca a sa este prima locuință de la intratea în sat,îi oferă
acestuia un statut privilegiat. Insă casa sa se află pe o bucată din pământul bisericii, simțindu-
se astfel incomod deoarece este în permanență "sufocat" de faptul că locuiește pe o bucata de
pământ ce nu îi aparține.Apoi este descrisă casa lui Alexandru Pop-Glanetașul “usa e închisă
cu zăvorul; coperișul de paie parcă e un cap de balaur; pereții văruiți de curând de abia se vad
prin sparturile gardului”, apărându-i cititorului ca un spațiu inchis.
Hora din curtea văduvei lui Maxim Oprea, mama Floricăi, este un pretext de a ilustra
personajele și conflictele . Acțiunea se desfășoară pe două planuri, reflectate la nivel structural
în două părți: “Glasul pământului” și “Glasul iubirii”, totalizând treisprezece capitole cu titlu
semnificativ (nu întâmplător pentru finalul conflictului personajului central Ion).
Finalul romanului Ion ca si finalul romanului Padurea Spanzuratilor inchide
cercul, restaurand ordinea.
In romanul Ion, finalul surprinde încheierea conflictului dintre cele două glasuri.
Evenimentele sunt narate cronologic, însă se înfățișează o lume unde începutul se confundă cu
sfârșitul, conflictul personajului și destinul tragic al acestuia neavând implicații în viața
satului. Astfel, la sfarsitul romanului este prezentată tot o sărbătoare, cea a Sfințirii Bisericii
și imaginea drumului alb care părăsește satul Pripas la fel de vesel din sat ca la începutul
romanului « drumul trece prin Jidoviţa, pe podul de lemn, acoperit,de peste Someș și pe urmă
se pierde în șoseaua cea mare și fără început ». Impresia de intoarcere la punctual de

1
pornire rezulta din aceasta descrierea drumului cu care se deschide și se închide cartea.
Reluarea cu valoare simbolică a incipitului ca final marchează această structura
circulară. Drumul care șerpuiește printre coline și ajunge în Pripas reprezintă calea care face
trecerea de la realitate la ficțiune ( în incipit ) și de la ficțiune la realitate (în final). Simetria
dintre cele doua elemente se realizează prin prezentarea acelorași elemente de natură
geografică, toponimică ( drumul, podul de lemn, Rapele dracului, Hristosul de
tinichea,casa lui Ion si a învățătorului Herdelea, etc), dar în ordine inversă.

Asemenea romanului "Ion", construcția narativă "Pădurea spânzuraților" este

circulară și simetrică, imaginea spânzurătorii și privirea luminoasă a condamnatului
căpătând semnificație diferită pentru protagonist la finalul romanului comparativ cu
incipitul.
Incipitul construieste o imagine sumbră, a sfarșitului unei zile mohorâte de toamnă într-
o « câmpie neagră », devitalizată, « înțepată ici-colo cu arbori arămii ». Cenușiul cerului,
negrul pământului, roșul bolnav al copacilor se completează cromatic cu « rana pământului »
din care doi gropari arunca « lut galben,lipicios ». Descrierea este facuta amanunțit ca și în
romanul Ion, lent, prin aceeași tehnică cinematografică. Satul Zirin sta « sub o pânză de fum
și de pâclă », pomii sunt desfrunziți, turnul bisericii este spântecat de un obuz, « spre
miazănoapte » se disting « ruinele gării » câmpul e devastat de toamna mohorâtă iar ploaia,
vântul, întunericul, cimitirul, precum și sârma ghimpată constituie manifestări ale naturii
aflate în concordanță cu stările sufletești ale personajelor și cu semnele unui război care pare
fără sfârșit. Tot in descrierea împrejurimilor apare și imaginea celor doua cimitire : al satului –
« cu cruci rupte, putrezite,rare, fără poartă » ca si cum moartea ar fi un fenomen izolat și
cimitirul militar- « cu crucile albe, proaspete » loc ce pare neîncăpător pentru atâtea vieți
sacrificate. Albul crucilor din cimitirul militar simbolitează forța mereu proaspătă, nesătulă a
morții. Peste imaginea apasătoare a împrejurimilor se înalță spanzurătoarea « înfiptă la
marginea satului », amenințătoare, ce « intindea brațul cu ștreangul către câmpia neagră ».
Peisajul macabru mai este sugerat și prin replica caporalului Svoboda : « Ce viata mai e și
asta…Incotro te uiți, numai moarte, și morminte, și morți… ». Dupa execuția lui Svoboda se
lasă întunericul peste tot cuprinsul dar si in sufletele celor prezenți după cum remarcă înfiorat
Bologa : « Ce întunerec, Doamne, ce întunerec s-a lăsat pe pământ… » Insă « numai
spanzurătoarea albea nepăsătoare, împrejmuită de crucile albe din cimitirul militar ». Albul
dupa cum am mai spus sugereaza primejdiile infinite si forta nesatula a mortii. Dar, in tot
acest peisaj dominat de intuneric persistă o lumină « stralucirea însuflețită » din ochii
condamnatului la moarte.
Compozitional, romanul ilustrează câteva simboluri sugestive, care se constituie în
adevarăte obsesii cu rol de accente psihologice pe parcursul întregului text narativ: imaginea
spânzurătorii, cuvântul datorie, iar lumina din ochii condamnatului devine laitmotiv.
Structural, romanul este alcătuit din patru cărți, fiecare având câte 11 capitole, cu
exceptia ultimei, care are doar 8 capitole, (interpretat prin aceea că viața tânărului Bologa s-a
sfârșit prea curând într-un mod nefiresc). Romanul are doua planuri distincte, care evoluează
paralel, dar se intercondiționează, unul al tragediei războiului, altul al dramei psihologice a
personajului principal.
Finalul romanului Pădurea Spânzuraților este marcat de motivul spanzuratorii/
spânzurării ca si incipitul. Momentul ales difera fiind sfârșitul nopții. Apare iar spânzurătoarea
ca și în scena inițială „un stâlp alb și lucios”, pământul gropii înfățișându-se „deschis ca o
rană urâtă, gălbuie”,crucea de lemn pe care este scris numele condamnatului si cu care

2
Apostol nu se mai identifica. Apostol Bologa, în preajma propriei sale dispariții nu-și mai
simte creierii clocotind si „bataile inimii ca niste ciocane” ci „isi plimba linistit privirea peste
multimea” stransa si „fu cuprins de un val de iubire izvorata parca din rarunchii pamantului.
In momentul in care isi potriveste singur streangul, lumina isi face aparitia ca in incipit insa
sub forma soarelui.

Naratorul face o retrospectivă a vieții lui Bologa, motivând devenirea personajului din
copilărie și până la înrolarea sa fiind convins că războiul este adevăratul izvor de vieți (...),
adevăratul generator de energii. Ca ofițer în armata austro-ungară, Bologa are conștiința
datoriei față de stat și se comportă exemplar, fiind numit membru în completul de judecată al
Tribunalului Militar. Criza de constiinta a personajului este generată de cuvintele tatălui său:
Ca bărbat să-ți faci datoria și să nu uiți niciodată că ești român!. Întreaga sa ființă este
dominată de aspirația spre libertate și constiința apartenenței etnice. De aceea, când află că
regimentul său trece pe frontul din Ardeal, încearcă să obțină aprobarea de a nu participa la
aceste lupte. Apare pentru prima oara dorința lui Bologa de a dezerta, de aceea el se
străduiește să se distingă prin fapte de vitejie și eroism; refuzat, încearcă să dezerteze la
muscali, dar este rănit în luptă, este spitalizat, iar după perioada de convalescență, rupe
logodna cu Marta. Total schimbată, în viața protagonistului după logodna cu Ilona, dezertarea
care seamănă cu o sinucidere, condamnarea la moarte prin spanzurare arată că Apostol Bologa
își simte sufletul împăcat cu el și cu lumea din afară.

Raportul dintre incipit si final are implicatii si asupra modului de constructie al

personajelor astfel personajul Apostol Bologa se distinge de Ion al Glanetașului prin evoluția
în plan psihologic, deoarece acesta își schimbă total viziunea asupra războiului și asupra
sinelui în urma conflictului în care este implicat, în timp ce personajul din romanul omonim
se regăsește în fiecare țăran al satului Pripas. Destinul tragic al protagoniștilor, conflictul
puternic între cele două simțiri iubirea și înavuțirea, pe de o parte, datoria față de statul austro-
ungar și asumarea morții prin spânzurare, pe de altă parte, sfericitatea la nivel structural,
compozițional sunt elementele comune celor două opere, obiectivarea realistă a temei,
concizia și precizia termenilor literari, determinând autorul să afirme „Nu frumosul, o
născocire omenească, interesează în artă, ci pulsația vieții. Când ai reușit să-nchizi în cuvinte
câteva clipe de viața adevărata, ai realizat o operă mai prețioasă decât toate frazele
frumoase din lume”.