George Topârceanu

Postume

Catren Lunii.
Lună nouă, corn de aur, Scump al nopţilor tezaur, Subsemnatul proletar
N-am nimic în buzunar!
Zi de vară Linişte. Căldură. Soare.
Sălciile plângătoare Stau în aer, dormitând.
U n viţel în râu s-adapă Şi-o femeie, lângă apă, Spală rufele, cântând.
Şi din vale abia vine Murmur slab, ca de albine, Somnoros şi uniform:
Râul, strălucind în soare, Ceartă sălciile, care Toată ziulica dorm.
Sub o salcie bătrână Şi cu-o carte groasă-n mână Care-mi ţine de urât,
M-am culcat în fân pe spate, Somnul lin, pe nechemate, A venit numaidecât.
Cântec, murmur, adiere De zefir în frunze piere Şi rămâne doar un glas
Care umple valea-ngustă.
Ia te uită, o lăcustă Mi-a sărit tocmai pe nas!
Mi-a răsărit în suflet dorul… Mi-a răsărit în suflet dorul Ca o plăpândă
floare-albastră şi-ntr-un amurg de seară dulce A înflorit iubirea noastră. Dar tu
te-ai îngrijit, iubito, M a i mult de floare, ca de glastră… în taina nopţilor
tăcute, Când clipele se pierd mai greu, E u am hrănit cu lacrimi floarea Ce-
ntinerind creştea mereu, Dar azi chemând uitarea sfântă Smulg floarea
sufletului meu.
Şoaptele nopţii întrebam aseară luna gânditoare:
Dacă prin poiene a rămas o floare Neculeasă încă pentru draga mea.
Dacă sus, pe dealuri, pe poteci uitate, Pretutindeni unde m-ai văzut cu ea, Raza
ta sfioasă printre crengi străbate De-mi încurcă paşii luminoase fire,
Deşteptând în cale câte-o amintire. Dacă până-n ziuă visurile trec Dar rămân în
suflet. Pentru ce să plec…?
Du-te-n lumea largă, pentru totdeauna, Trist şi singur du-te, du-te! Zice
luna.
Şi-ntrebai lumina sufletului meu:
Dacă fără dânsa timpul trece greu, Dacă lângă dânsa mi-l aşa de bine,
Spune-mi, suflet mândru, împăcat cu tine, Pentru ce, când toate lacrimile trec
Fără nici o urmă. Pentru ce să plec?… Sufletu-mi răspunse:
Pe cărări pustii, Du-te-n lumea largă. Şi să n u mai vii.
Şi-ntrebai atuncea inima-mi trudită:
 Cea dintâi, nebuno, căzuşi în ispită, Singură-n tăcere, tu eşti vinovată Că
mă cert cu mine şi cu lumea toată.
Când stelele nopţii farmec nu mai au Fără ochii dragii. Pentru ce să
stau?… Şi-mi răspunse-n şoaptă (o, inima mea!)
Du-te-n lume singur. E u rămân cu ea.
Cântec Florile uscate Care-mi stau în glastră, Florile uscate Ştiu povestea
noastră.
Într-o dimineaţă Le-ai adus grăbită Şi-ntr-o dimineaţă Ea mi-a fost
iubită… Şi-a murit iubirea Ca o floare-n glastră, A murit iubirea înaintea
noastră.
Doamnei Aftalion Declar aici că, prin telepatie, O mână delicată mi-a
trimis Ţigări şi zece lei într-o cutie Şi pentru toate astea dau în scris Că orice
floare poate fi plantată într-un pământ străin dar, în sfârşit, Ea n-o să-şi uite
patria vreodată. Grădina mândră-n care-a răsărit… Deci pentru mine are
importanţă N u darul, ci pornirea care dă.
De-aceea, scumpă doamnă, vă rog s ă – Să nu-mi luaţi poezia drept
chitanţă!
Vă dau şi eu în schimb aceste glume. Primiţi-le c-un zâmbet, doamna
mea… Cea mai frumoasă fată de pe lume N u dă decât ce are… chiar când vrea!
Doamnei Ermosa Aftalion O amintire, doamna mea, E ca un vag parfum
de floare.
Cu cât te depărtezi de ea, Cu-atât se-ntunecă şi moare.
Pe când imaginile vii Rămân frumoase după moarte, Ca nişte fluturi
argintii Fixaţi cu acul într-o carte.
Primeşte dar acest album în care-am aruncat pe pagini Tristeţea zilelor
de-acum Topită-n vesele imagini.
Catren O, de ce nu sunt o floare, U n lăstun purtat de vânt. Ca să uit o
clipă numai Unde eşti şi unde sunt! La neige Que de fois, mon amour, aupres
du feu qui tremble, Penetres par Ies doux regrets du jour mourant, Nous
restâmes reveurs î regarder ensemble Les grands flocons de neige qui
tombaient lentement… Maintenant je suiş seul, helas! Le jour se pâme… Et je
souris (combien plus triste qu’autrefois!) Aux doux regrets d’antan qui
tombaient sur nos imes Comme les grands flocons de neige, sur les toits!
Le papillon Je fis un voeu tendre: Je cueilllerai la fleur Ou i l va
descendre, Pour guerir mon coeur.
II voie, i l hesite, II monte, i l descend Puis pose un instant, Sur ta main
petite, Son voi inconstant.
O, la belle offrande, La petite fleur!
Je te la demande Pour guerir mon coeur… Şomerul Umblând în sus şi-n
jos pe bulevard, A poposit la umbră sub un gard şi-l trist fiindcă nimeni nu-l
întreabă Dac-a mâncat ori dacă are treabă… Proză Ce muritor e omul din
popor!
De când există aburi şi benzină, E u n u cunosc ceva mai muritor Ca
omul, când îl calcă o maşină… îşi ia-ntr-o zi nevasta şi băiatul Sau fata şi
pleacă cu acceleratul.
Dar la un pod stricat, la un tunel, O roată sare de pe linie… şi, gata!
 S-a isprăvit cu el.
Te uiţi la altul cum adună bani, Parc-am trăi un milion de ani.
Dar într-o bună zi, te miri ce-l doare şi când să zică bodaproste. Moare.
Ce n-a făcut maşina, face boala Şi tot acolo iese socoteala… Bimbiriţichel
Fraţii lui, băieţi şi fete, A u crescut mai pe-ndelete, Toţi plângoci şi dolofani.
Cel mai tânăr dintre şapte Se numeşte Papă-lapte Şi-a-mplinit abia doi
ani.
Toată ziulica ţipă N u stă locului o clipă, (Cere lapte), vrei-nu vrei.
Biata mă-sa la tot pasul Trebuie să-l şteargă nasul Şi să-l aibă-n grija ei.
N-au nici capră, n-au nici vacă.
Mama-l văduvă săracă.
Numai Bimbiriţichel O ajută câteodată Când o vede supărată… Ce s-ar
face fără el?
II.
Într-o seară, o vecină Zice:
V i n de la grădină, Dintr-o margine de sat.
Mă dusesem, eu cu fata şi-am luat şi pe cumnata, Să culegem zarzavat.
Dar nici nu intrasem bine: De sub gard, de lângă mine Ţâşt! Un iepure
şoldan!
Arză-l focul să mi-l arză, Mi-a mâncat un car de varză, Toată munca
dintr-un an!… Bimbiriţichel deoparte Stă uitându-se-ntr-o carte, Parcă nici n-
ar auzi Chestia cu zarzavatul… Dar a doua zi, băiatul S-a sculat în zori de zi.
Unde pleacă? La grădina Unde ieri a fost vecina, într-o margine de sat.
Că-şi făcuse noaptea planul Cum să prindă el şoldanul Care fură zarzavat.
Fabule pentru copii Bivolul şi coţofana Pe spinarea unui bivol mare,
negru, fioros, Se plimba o coţofană Când în sus şi când în jos.
U n căţel trecând pe-acolo s-a oprit mirat în loc:
Ah, ce mare dobitoc!
Nu-l credeam aşa de prost Să ia-n spate pe oricine… Ia stai, frate, că e
rost Să mă plimbe şi pe mine!
Cugetând aşa, se trage îndărăt să-şi facă vânt, Se piteşte la pământ Şi
de-odată zdup! Îi sare Bivolului în spinare… Ce s-a întâmplat pe urmă nu e
greu de-nchipuit.
Apucat cam fără veste, bivolul a tresărit, Dar i-a fost destul o clipă să se
scuture şi-apoi Să-l răstoarne, Să-l ia-n coarne Şi cât colo să-l arunce, ca pe-o
zdreanţă în trifoi.
Ce-ai gândit tu oare, javră? Au, crezut-ai că sunt mort?
Coţofana, treacă-meargă, pe spinare o suport Că mă apără de muşte, de
ţânţari şi de tăuni Şi de alte spurcăciuni… Pe când tu, potaie proastă, cam ce
slujbă poţi să-mi faci?
N u mi-ar fi ruşine mie de viţei şi de malaci, Bivol mare şi puternic,
gospodar cu greutate, Să te port degeaba-n spate?… întrebare şi răspuns
Rumegând cocenii de pe lângă jug, S-a-ntrebat odată boul de la plug:
Doamne, pe când alţii huzuresc mereu, Pentru ce eu singur să muncesc
din greu?… La-ntrebarea asta, un prelung ecou I-a răspuns din slavă:
 Pentru că eşti bou… Boierul şi argatul U n boier, călare pe-o frumoasă
iapă, Trebuind să treacă într-un loc o apă Peste-o punte-ngustă şi fiind grăbit
şi-a chemat argatul şi i-a poruncit:
Ia-mi în spate iapa Şi mi-o trece apa!
N u pot, zise omul lăsând nasu-n jos.
H m! Făcu boierul foarte mânios: Leneşul la toate Zice că n u poate…
Leul deghizat Leul s-a-mbrăcat odată într-o piele de măgar, Să colinde ţara
toată Din hotar până-n hotar, Ca să vadă cum se poartă lupii (marii dregători)
Cu noroadele-l blajine de supuşi rumegători.
Deci, trecând el într-o seară la o margine de crâng Ca un biet măgar
nătâng, Nişte lupi, cum îl văzură, se reped la el pe loc Şi-ntr-o clipă îl înşfacă,
grămădindu-l la mijloc.
Staţi, mişeilor! Ajunge. Că vă rup în dinţi acuşi!
(Strigă leul, apărându-şi pielea cea adevărată.) Astfel vă purtaţi voi oare
cu iubiţii mei supuşi?… Lupii, cunoscându-l glasul, îndărăt s-au tras pe dată şi
de frică se făcură mici, ca nişte căţeluşi.
O, măria-ta! Iertare!
Zise cel mai diplomat. Semănai aşa de tare C-un măgar adevărat!…
Fabule mici pentru oameni mari Omul şi raţa Unui om, săracul, într-o
dimineaţă, I-a murit o raţă, Bietul om, de ciudă, tare s-a-ntristat, Când văzu
că-l moartă cu adevărat.
Dar la scurtă vreme, în aceeaşi lună, I-a murit şi soacra tot de moarte
bună… Morala: Să n u pierzi nădejdea, orice-ar fi să fie: După întristare, vine
bucurie.
Doi prieteni U n beţiv din lumea toată (Care se numeşte Nae), Ce fusese
rupt odată De nevastă-sa-n bătaie, Auzind cum că nevasta unui prieten i-a
cârpit Şi aceluia o palmă, foarte mult s-a veselit… Morala: Râde ruptul de
cârpit.
Cin’ s-a fript cu ciorbă… Fratele nevestei unui negustor A venit odată pe
la casa lor, Zicând că la noapte, mâine, cine ştie, Are gând să plece în călătorie
Şi că, prin urmare, Vrea să-şi sărute sora la plecare.
Ba să nu pui gura pe nevasta mea, A strigat bărbatul, că intri-n belea!
Şi de ce să n u pun gura, măi cumnate, Când ştii că mi-e soră şi că eu i-s
frate?
Poţi să-l fii şi tată! Zise omul scurt. Cin’ s-a fript cu ciorbă suflă şi-n
iaurt.
Văduva şi piticul Zice că demult, odată, U n pitic s-a însurat Cu o văduvă
bogată, Ce fusese măritată Cu un mare om de stat.
Şi-o fi dus ea, altădată, o viaţă mai tihnită, Dar la urmă şi piticul a făcut-
o fericită… Cu muncă şi cu răbdare, Poţi face cât unul mare.
Măgarul în grevă U n măgar s-a pus în grevă, nu se ştie pentru ce… Eşti
folositor, vezi bine, Dar să nu crezi că pe lume n u se poate fără tine.
Microscopică Când pleca odată la război un om, I-a strigat o cioară dintr-
un vârf de pom:
Du-te la bătaie, pentru ţară mori şi-ţi va da nevasta un copil din flori.
 Omul, Auzind acestea, n-a mai vrut să plece, Deci a fost la urmă, fiindc-a
dezertat, Condamnat la moarte şi executat.
Morala: Cine crede tot ce-l spui Este vai de capul lui.
Plouă… Pe-aici când plouă, plouă îndesat, N u ţine ca la noi un ceas ori
două.
Că ziua plouă, plouă pe-nserat şi când se crapă iar de ziuă. Plouă.
În faptul zilei, streşinile plâng.
Pădurea stă plouată ca o curcă.
Natura calcă cu piciorul stâng: Pe-aici când plouă. Plouă, nu se-ncurcă!
Iar când s-arată soarele sărac.
De după nouri, ca să-ţi facă-n ciudă, N-apuci a scoate nasul din cerdac,
Că până la întoarcere. Te udă.
Există şi răstimpuri când se moaie, Când parcă nu mai toarnă-aşa, de
sus şi cerul câte-oleacă, spre apus, Se luminează puţintel a ploaie.
Atunci se cheamă că e timp frumos (Măcar că tot mai cade-un pic de
bură), Dar fumul din ogeac se lăsa-n jos şi porcul umblă tot cu paiu-n gură…
Romanţă în stil vechi Se stinge amurgul cu roşii văpăi şi noaptea de vară
Coboară-n tăcere pe munţi şi pe văi, înaltă şi clară.
La marginea apei să-şi caute vad O turmă s-abate.
Răsare şi luna din codri de brad, în singurătate.
Măicuţele-n umbra părerii de rău Se duc să se culce; Din vale s-aude un
glas de pârău Sălbatic şi dulce.
Odihna s-aşterne pe sfântul lăcaş Din vremea străbună.
Şi numai o fată cu dor pătimaş M a i cântă sub lună.
Iubitul şi-aşteaptă s-o prindă în braţ La poală de munte şi lung s-o
sărute cu dulce nesaţ, Pe ochi şi pe frunte.
Din tren Ca un val de cer senin Prins în volbură nomadă Curge vântul
cristalin Pe câmpia de zăpadă.
Fara urma, tara ţel, Gândul meu pierdut aleargă La întrecere cu el şi se
pierde-n zarea largă.

SFÂRŞIT