MARIA

REGINA ROMÂNIEI
JURNAL DE RĂZBOI
1916–1917
Precedat de însemnări
din 1910–1916

Traducere din engleză de

Anca Bărbulescu

Ediţie îngrijită şi prefaţă de

LUCIAN BOIA
Editura mulţumeşte Arhivelor Naţionale ale României
pentru materialul documentar pus la dispoziţie şi pentru
sprijinul acordat la publicarea acestui volum.

Redactor: Adina Săucan

Coperta: Angela Rotaru
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu
DTP: Andreea Dobreci, Carmen Petrescu

Tipărit la Monitorul Oficial R.A.

© HUMANITAS, 2014, pentru prezenta ediţie

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MARIA, regina României
Jurnal de război: 1916–1917: (precedat de însemnări din 1910–1916) /
Maria, regina României; Bărbulescu Anca (trad.);
Boia Lucian (îngrijire de ed., pref.). –
Bucureşti: Humanitas, 2014
3 vol.
ISBN 978-973-50-4666-8
Vol. 1 - 2014. - ISBN 978-973-50-4667-5
I. Bărbulescu, Anca (trad.)
II. Boia Lucian (ed., pref.)
821.135.1-94
94(498)"19"Maria(0:82-94)

EDITURA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro

Comenzi prin e-mail: [email protected]
Comenzi telefonice: 0372.743.382; 0723.684.194
 NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Prezenta ediţie reproduce integral, în traducere românească (din limba

engleză), primele 14 caiete cuprinzând însemnările zilnice ale reginei Maria,
precedate de textul unor amintiri care nu fac parte din jurnal (Arhivele Naţio-
nale, Fond Casa Regală, Regina Maria, III 98 şi 102–115). Ilustraţiile – facsi-
mile ale paginilor de jurnal, fotografii, desene – sunt reproduse din aceleaşi
caiete.
Împărţirea în capitole corespunde caietelor respective. Titlurile aparţin
însă editorului, ca şi sumarele din fruntea fiecărui capitol, destinate să uşu-
reze orientarea cititorului într-un text încărcat cu detalii. Unele note infrapa-
ginale îi aparţin reginei, fiind marcate cu asterisc. Cele mai multe aparţin
însă editorului sau traducătoarei, precizându-se de fiecare dată provenienţa
lor (n. ed., respectiv n. tr.).
Am semnalat în text locurile în care lecţiunea a fost nesigură. Am optat
pentru unificarea stilurilor de datare a însemnărilor, acolo unde regina nu a
fost consecventă, trecând mai întâi datele pe stil vechi, apoi pe cele pe stil
nou (de exemplu, 30 aprilie/13 mai 1917). Cuvintele, sintagmele sau frazele
în limba franceză sunt de cele mai multe ori traduse direct în text, fiind mar-
cate însă cu caractere cursive; uneori, când au un sens foarte transparent, au
fost transcrise ca atare; la fel şi atunci când au valenţe expresive sau urmă-
resc un efect comic, fiind în acest caz traduse în notă. Sublinierile reginei
sunt marcate în text cu majuscule. Numele proprii, scrise adesea ezitant
sau inconsecvent, sunt redate în forme consacrate, cu unele excepţii.
Îngrijitorul ediţiei ţine să-i mulţumească profesorului Mihai Sorin Rădu-
lescu pentru sprijinul acordat în identificarea unor personaje.
JURNAL DE RĂZBOI
 Prolog
AMINTIRI ŞI MĂRTURISIRI:
PRIMII PAŞI AI UNEI PRINŢESE
(1910–1916)

„Niciodată n-am fost în stare să scriu cum trebuie“ — O copilărie

fericită — Rudele dragi din Rusia — „Bunica mea, regina Victoria“
— Un tată nu foarte prezent şi o mamă autoritară şi anglofobă —
Trei ani în Malta: nostalgia paradisului pierdut — Întâlnirea cu
Nando — Sigmaringen — „Unchiul“ şi „mătuşa“: regele Carol şi re-
gina Elisabeta — Cazul „Elena Văcărescu“ — Căsătoria — Un soţ
nepotrivit — Cum a primit-o Bucureştiul pe prinţesă — Temniţa
Palatului — Un dentist înţelept şi un general cu inimă de aur — Dor
de libertate — De ce taie românii pădurile? — Sinaia: splendoarea
munţilor şi plictiseala de la Peleş — Naşterea prinţului Carol
 Cotroceni Martie 1910

Simt dorinţa de a-mi aşterne pe hârtie amintirile, ca să mi le pot

rechema în minte în anii ce vor urma; sunt atâtea lucruri pe care
mă tem să nu le uit, dar nu ştiu câtuşi de puţin în ce ordine am să
le povestesc. Acesta nu se vrea a fi un jurnal şi va fi prost scris.
Niciodată n-am fost în stare să scriu cum trebuie – se pare, vai, că
multe capete regale suferă de slăbiciunea aceasta –, cu toate că am
fost educată cu grijă şi am avut toate şansele pe care le-au avut şi
alte fete. Acum am aproape 35 de ani şi trăiesc deja de 17 ani în
ţara aceasta – uneori mi se pare că au fost foarte lungi, dar alteori
parcă ieri am sosit aici, ca femeie recent căsătorită, plecată departe
de casa mea fericită, în ţara aceasta necunoscută. Acum a devenit
casa mea şi o iubesc, dar primii ani au fost plini de greutăţi, pe care
am să le povestesc, una câte una. Cred că, privind înapoi, avem
tendinţa de a vedea lucrurile într-o lumină mai frumoasă şi mă
bucur că n-am început cartea aceasta la o vârstă mai tânără. Dacă
începem să povestim lucrurile în timp ce le suferim, suntem încli-
naţi, poate, să le exagerăm, sau se poate să rămânem orbi cu desă-
vârşire la cealaltă parte a situaţiei.
M-am căsătorit la doar 17 ani. Am avut o copilărie minunat de
fericită, din care voi mai povesti din când în când, cu inima plină
de recunoştinţă. Am fost cea mai mare dintre patru surori, dar
Alfred, singurul nostru frate, era cu un an mai mare decât mine.
M-am născut în Anglia, la Eastwell Park, unde mi-am petrecut
primii ani din viaţă, dar am şi călătorit mult cu familia, căci tata
era în Marină, iar mama – mare ducesă, singura fiică a ţarului
Alexandru II, care a fost, după cum se ştie, ucis în împrejurări
atât de cumplite tocmai când era pe cale, probabil, să dea ţării o
22 amintiri şi mărturisiri

constituţie.1 Aşadar, din frageda copilărie am călătorit din Anglia

în Rusia şi înapoi de mai multe ori, dar nu am decât amintiri foarte
înceţoşate despre bunicii mei din Rusia. Văd totuşi, ca într-un vis
domol, interiorul unui tren decorat cu tot luxul şi, pe un pat foarte
jos, o doamnă în vârstă, emaciată, către care eram conduşi ca s-o
sărutăm – ţarina Maria, bunica mea. Cred că pleca într-o călăto-
rie undeva în sud şi fuseserăm duşi s-o vedem pe drum. Îmi amin-
tesc că avea mâini frumoase şi ochi pătrunzători, de un cenuşiu
albăstrui. Am o amintire mai târzie de la înmormântarea ei, pe
care am privit-o de la ferestrele Palatului de Iarnă – dar e foarte,
foarte vagă. Eram tare mică pe atunci. Mai târziu, mi-l amintesc
foarte limpede pe bunicul, care ne iubea, şi, într-o vară pe care am
petrecut-o cu toţii la marele palat de la Ţarskoe Selo, când ne-am
molipsit de pojar unul după altul, venea în fiecare zi şi se aşeza
lângă fiecare din noi, pe pat. Avea o faţă blândă, care ne-a rămas
dragă, şi ochi mari, de un albastru închis; îl iubeam. Îmi mai
amintesc cum stăteam între genunchii lui în timp ce mâna doi tră-
paşi ruseşti iuţi, dar mai mult nu… Într-o zi, la Londra, am fost duşi
în odaia mamei, care plângea, şi ni s-a spus că mama trebuia să
plece fiindcă tatăl ei fusese ucis… Am privit-o cu teama admira-
tivă şi timiditatea copiilor când văd un om în toată firea plângând,
oricât de apropiat le-ar fi. Dintotdeauna mi-au fost tare dragi ru-
dele mele din Rusia şi le-am iubit mai mult decât pe unchii şi
mătuşile din Anglia. Acum, privind înapoi, îmi dau seama că am
crescut înconjurată de mulţi oameni interesanţi, dar pe atunci,
fireşte, nu ne dădeam seama.
Fireşte, pentru restul lumii cea mai interesantă de departe
este bunica mea, regina Victoria. Îmi amintesc că, pentru a deo-
sebi bunicile una de alta, pe când eram foarte mici, le numeam

1. Regina Maria (1875–1938) este fiica prinţului Alfred, duce de Edin-

burgh (1844–1900), al doilea fiu al reginei Victoria a Marii Britanii şi al prin-
ţului consort Albert (prinţ de Saxa-Coburg-Gotha), şi a Mariei (1853–1920),
mare ducesă a Rusiei, fiica ţarului Alexandru II (victimă a unui atentat cu
bombă executat de un grup revoluționar la 13 martie 1881) şi a ţarinei Maria.
A avut un frate, Alfred (1874–1899), şi trei surori: Victoria Melita, supranu-
mită „Ducky“ (1876–1936), căsătorită cu Ernst, mare duce de Hessa şi, a doua
oară, cu Kiril, mare duce al Rusiei; Alexandra („Sandra“) (1878–1942), căsă-
torită cu Ernst, principe de Hohenlohe-Langenburg; şi Beatrice („Baby Bee“)
(1883–1966), căsătorită cu Alfonso, infante de Spania (n. ed.).
 1910 –1916 23

Bunica-regină şi Bunica-ţarină – dar ori de câte ori îmi aduc aminte

de vremurile acelea îmi amintesc limpede că ţineam mai mult la
Bunica-ţarină. Totuşi, ce aer de interes respectuos domnea întot-
deauna în jurul Bunicii-regină! Şi câtă demnitate în femeia aceea
micuţă. Când eram mici, ne cerea să o salutăm la micul dejun şi
eram aduşi în şir să-i sărutăm mâna, care întotdeauna tremura
uşor; intra în încăpere rezemându-se de un scoţian în kilt şi, mai
târziu, de un servitor indian cu mişcări silenţioase, agile, uşoare.
Le punea întrebări doicilor care-i făceau plecăciuni şi zâmbea, ară-
tând dinţi micuţi; avea o voce tare dulce, care suna parcă străin,
iar când era agitată sau supărată o ridica la anumite cuvinte în-
tr-un fel care era numai al ei şi care, mărturisesc, ne amuza une-
ori în asemenea măsură încât luasem obiceiul de a-l imita – ba
chiar de a-l imita foarte bine, spre marele haz al tuturor. Fireşte,
în copilărie ne era destul de frică de ea, iar mai târziu, când am
mai crescut, poate am început să ne temem şi mai mult. Avea un
aer imposibil de descris, un aer pe care nu l-aş putea numi altfel
decât „legendar“, părea deja o frântură de istorie vie şi o înconjura
respectul acela şoptit care impresionează. Purta întotdeauna
rochii de mătase neagră, croite ca pe vremea crinolinelor, care se
înfoiau în jurul ei; nu-mi amintesc să fi avut vreodată trenă. Toate
rochiile ei erau puţin decoltate, iar seara purta întotdeauna ume-
rii goi – nu se despărţea niciodată de boneta de văduvă, albă1. Avea
un mers foarte iute şi deloc zgomotos, dar nu-mi amintesc s-o fi
văzut vreodată mergând singură: parcă întotdeauna se sprijinea
de braţul cuiva. Se bucura de o sănătate excelentă şi ieşea zilnic
la plimbări cu trăsura la ore înaintate, oricât de urâtă era vremea.
Niciodată nu închidea trăsura, ceea ce aducea la disperare multe
rude şi multe doamne de companie. Fiind tare mărunţică şi vârst-
nică, era foarte scundă, şi îmi amintesc cum se enerva, când îmi
venea mie rândul să ies la plimbare în trăsură cu ea, văzându-mă
cum stau aplecată peste ea: de multe ori, cu un glas dojenitor
ascuns sub un zâmbet scurt şi timid, îmi spunea „copilă dragă,
prea dreaptă te ţii“ – asta după ce m-am căsătorit. Cred că nu eram
nici pe departe nepoatele ei preferate, fiindcă mama era rusoaică

1. În perioada victoriană, boneta „de văduvă“ se definea mai degrabă prin

croială (cu colţ pe frunte) decât prin culoare, deşi doliul în sine era, ca şi azi,
marcat de negru (n. tr.).
24 amintiri şi mărturisiri

şi avea o fire foarte independentă; nu cred că s-au înţeles vreodată

prea bine, aşa că nici noi nu-i eram tocmai în graţii, iar mama nu
s-a simţit niciodată foarte fericită în Anglia. Dar în copilărie
nu observam astfel de lucruri, atât de fericită ne făcea viața
oriunde ne-am fi aflat.
Când mă gândesc la ea şi la devotamentul cu care-şi închina
viaţa copiilor ei, mă cuprinde cea mai adâncă admiraţie. E o fe-
meie foarte religioasă, şi unul din cele mai mari necazuri ale ei e
că nici una din noi nu are o credinţă atât de fierbinte ca a ei. Fiind
rusoaică, este, fireşte, ortodoxă, şi peste tot unde mergea punea
să i se ridice o capelă mică, unde aducea întotdeauna un preot rus
şi doi cântăreţi. După ce s-a căsătorit, au avut loc războaie în tim-
pul cărora relaţiile dintre Anglia şi Rusia au fost foarte încordate,
iar mama a început să-şi deteste ţara adoptivă. Dar nu amintirile
ei le însemnez aici, ci pe ale mele, aşa că nu-mi pot îngădui descri-
eri lungi despre viaţa ei, pe care nu le voi include decât acolo unde
este nevoie de ele pentru a explica anumite aspecte ale propriei
mele vieţi şi sorţi. În orice caz, se împotrivea cu vehemenţă ideii
ca vreuna din fiicele ei să se stabilească în Anglia, şi, fiindcă a
avut dintotdeauna o influenţă mult mai puternică asupra noastră
decât tata, a folosit-o mereu spre ceea ce considera ea a fi binele
nostru. Vărul nostru, pe atunci duce de York şi comandant de vas,
acum prinţ de Wales1, m-a iubit de la o vârstă foarte fragedă, iar
eu îl adoram în copilărie – mai târziu şi-ar fi dorit să mă căsăto-
resc cu el –; fratele lui mai mare murise, iar el devenise moşteni-
torul unui tron de prestigiu, dar mama s-a împotrivit, fiindcă nu-i
era deloc dragă Anglia şi nu putea suporta ideea unei căsătorii
între veri primari, aşa că a reuşit să mă convingă că nici eu nu-mi
doream căsătoria aceasta; aşa s-a făcut că am ajuns în ţara aceasta,
din fericire sau din păcate…
Dar nu vreau să trec atât de repede peste copilăria mea, aşa că
am să reiau firul amintirilor de unde l-am lăsat, la regina Victoria.
Tata era cel de-al doilea fiu al ei, Alfred, duce de Edinburgh, co-
mandant de vas, considerat unul din cei mai chipeşi prinţi din
vremea lui, cu părul negru şi ochii albaştri ca safirul, care strălu-
ceau pe chipul bronzat de soare şi de vânturile mărilor. În primii

1. Viitorul George V (1863–1936), rege al Marii Britanii (1910–1936), văr

primar cu regina Maria (n. ed.).
 1910 –1916 25

mei ani de viaţă era plecat de multe ori luni de-a rândul, şi îmi
amintesc ce mare bucurie era când se întorcea.
Până la vârsta de zece-unsprezece ani am trăit la Eastwell sau,
în orice caz, acolo era locuinţa noastră principală, dar şedeam de
multe ori ba la Londra, ba la Eastwell, ba la Coburg sau în Ru-
sia – iar mai târziu am trăit trei ani în Malta, unde tata comanda
flota din Mediterana. De obicei ne închipuim că şi ceilalţi ştiu
despre familia noastră ce ştim şi noi, dar de obicei nu e aşa, astfel
încât trebuie să explic că tata fusese ales moştenitor al ducatului
de Coburg, fiindcă bătrânul duce de Coburg nu avea nici un fiu.
Ducele Ernst era unchiul tatei, fratele mai mare al tatălui lui,
prinţul consort al Angliei. Aşadar, tata a avut întotdeauna o reşe-
dinţă la Coburg şi se hotărâse ca fratele meu, Alfred, să fie crescut
în Germania, ca să dezvolte de la o vârstă fragedă simpatii ger-
mane şi să vorbească germana ca pe limba lui maternă. Hotărâ-
rea îi era pe plac mamei, care ţinea dintotdeauna mai degrabă cu
Germania decât cu Anglia, dar a adus în familie o discordie pe care
înainte de căsătorie n-am simţit-o decât vag, dar de care, din pă-
cate, mi-am dat seama imediat după aceea. Am fost crescuţi în
cea mai deplină inocenţă şi ni s-au ascuns cu toată grija orice
exemple şi influenţe dăunătoare. Când m-am căsătorit, nu ştiam
nimic despre viaţă, trebuia să învăţ totul.

Martie 1912

Nu am scris de mult, viaţa e atât de ocupată, anii se scurtează

şi sunt atâtea de făcut, atâtea de trăit, atâtea de gândit. Dar e o
mare bucurie să privesc înapoi şi să-mi amintesc, iar acum, ui-
tându-mă în urmă, tot ce era rău şi crud se îndulceşte, iar ce era
frumos şi fericit îşi păstrează aura luminoasă. Cred că am avut
din naştere o fire de artist, dintotdeauna am iubit frumosul şi cu
trecerea anilor îl iubesc tot mai mult, de aceea nu pot să nu mă
întristez când văd cum mi se ivesc pe faţă riduri mărunte, care-mi
ştirbesc din netezimea pielii și forma feţei. Întotdeauna am fost
considerată o femeie frumoasă – de fapt, după părerea mea, am
fost considerată chiar mai frumoasă decât eram –, dar viaţa femeii
e mult mai interesantă când e luată drept „o frumuseţe“ de toată
26 amintiri şi mărturisiri

lumea: lucrul acesta îi îmbogăţeşte viaţa, dar i-o şi umple de cap-

cane, ispite şi primejdii necunoscute. La primii paşi în viaţă nu ne
dăm seama de puterea şi slăbiciunea ascunse în propria natură,
care se arată, ba una, ba cealaltă, în funcţie de renghiurile pe care
ni le joacă soarta. Încă din copilărie aveam admiratori şi, ca să fiu
foarte sinceră, m-au urmărit toată viaţa. Spuneam, glumind cu
cineva drag, că „există două feluri de femei: cele iubite şi cele ne-
iubite“. Pot mărturisi fără să roşesc că eu am făcut parte dintot-
deauna dintre cele iubite de la vârsta fragedă de treisprezece ani,
când George, pe atunci duce de York, îmi spunea că nu e pe lume
fiinţă să-i fie mai dragă decât mine, iar pe atunci eram, după cum
ţin bine minte, o fetiţă deloc dezvoltată, în rochie albă, cu un şirag
de coral la gât şi o coamă deasă de păr de o culoare exact ca a au-
rului, căreia surorile mele îi spuneau întotdeauna „galben“.
Întotdeauna am fost vanitoasă într-o oarecare măsură, mi-au
plăcut hainele frumoase, dar în copilărie eram o mică sălbatică şi
nu voiam să cresc mare. Îmi plăcea să călăresc şi să mă caţăr în
copaci, să alerg fără pălărie prin soare, iar una din primele mele
nefericiri a fost când mi s-au lungit rochiile şi mi s-a prins părul.
A fost chiar o asemenea jale încât îmi amintesc că mama l-a trimis
să vorbească cu noi pe cel mai bun prieten al nostru, un anume
căpitan Maurice Bourke, fratele lordului de Mayo, care comanda
pe atunci iahtul tatălui meu, în Malta, ca să ne convingă să accep-
tăm îngrozitoarea schimbare fără să ne răzvrătim de-a dreptul.
Căpitanul Bourke e una din cele mai dragi amintiri ale mele.
Era bun prieten cu părinţii mei în zilele acelea fericite, când tata
era comandantul flotei din Malta. Îl iubeam din toată inima, chiar
cu gelozie, era Domnul meu, idealul meu. Îi iubeam faţa de irlan-
dez, arsă de soare şi bine-dispusă, cu zâmbetul atât de însufleţit,
cu dinţi albi ca zăpada, care păreau mai numeroşi decât ai celor-
lalţi, şi o gură puţin strâmbă, care-i sporea farmecul zâmbetului;
se purta ras şi avea părul negru, des şi creţ. Înţelegea copiii şi
reuşea să ne facă să acceptăm restricţii împotriva cărora am fi
încercat altfel să ne revoltăm. Îmi amintesc şi acum cu un fior de
plăcere cât de tare puteam să-l ador. Au trecut deja vreo zece ani
de când a murit, dar aş vrea să-i mai pot spune câtă recunoştinţă
îi port pentru bucuria pe care mi-o aducea pe atunci.
Vai, câte sunt de povestit, am să ajung oare să le spun pe toate?
Malta singură îmi aduce sub ochii minţii o lume întreagă de amin-
 1910 –1916 27

tiri, toate nespus de fericite. Malta, primul loc unde am făcut

cunoştinţă cu Sudul şi toate farmecele lui, Malta, plină de mister
şi încântare, tocmai la vârsta când viaţa pare mai încântătoare
ca oricând. Dintotdeauna am avut o capacitate formidabilă de a mă
bucura. Am înţeles dintotdeauna la joie de vivre, poate fiindcă am
fost mereu sănătoasă şi teafără, dar în mod sigur şi pentru că
am avut o copilărie atât de fericită. Mai târziu, după căsătoria atât
de timpurie, am trăit ani amari, în care bucuria îmi părea foarte
departe, dar temelia aceea de încântare parcă mi-a dat tăria să
îndur şi să depăşesc cele mai aprige furtuni. Nu se poate doborî
la pământ o fiinţă făcută să trăiască, o fiinţă care trebuie să tră-
iască şi poate chiar să învingă (deşi a presupune asta înseamnă
să ispitim soarta) fiindcă Dumnezeu i-a dat o sănătate şi o vigoare
care nu trebuie irosite. O, da! trebuie să trăiesc şi să iubesc şi să
dăruiesc şi să muncesc, trebuie să râd şi să plâng, trebuie să lupt
şi să cad şi să înving… da, încerc să înving fiindcă, orice ar fi, mă
simt puternică şi fără vină, simt că nu degeaba mi s-a dat o vitali-
tate atât de minunată.
Dar să revin la Malta; e cea mai dragă amintire a mea, aşa că
nu pot să nu vorbesc despre ea ceva mai mult, fiindcă, în fond,
pentru mine scriu. Motivul pentru care am avut o copilărie atât
de fericită a fost că familia noastră era numeroasă. Eram cinci,
fratele meu, Alfred, cel mai mare, apoi eu, apoi Victoria Melita,
poreclită Ducky, apoi Cassandra, sau Sandra, şi Beatrice, căreia
îi spuneam Baby, care era cu opt ani mai mică decât mine şi pe
atunci era un copilaş. Tovarăşa mea clipă de clipă şi cea mai dragă
prietenă a mea era Ducky. Era doar cu un an mai mică, dar părea
mai mare, fiindcă era mai înaltă şi mai brunetă, în timp ce eu
eram mai scundă şi aveam „părul galben“. Toată lumea credea că
ea era cea mai mare, ceea ce nu ne plăcea nici mie, nici ei. Ne deo-
sebeam la fel de mult la fire ca şi la înfăţişare. Eu eram veselă,
însufleţită, puţin frivolă, preferata tuturor, considerată foarte
drăguţă, mă împrieteneam uşor cu toţi, eram cea mai puţin bă-
nuitoare fiinţă de pe faţa pământului, nu tocmai isteaţă, slabă la
învăţătură, dar fericită, fericită, fericită. Ducky era mai deşteaptă
decât mine, mai bună la învăţătură, mult mai tristă, de multe ori
invidioasă şi bosumflată, dar ne iubeam din toată inima şi nici
nu ne puteam închipui o zi una fără cealaltă, sau un joc ori un
lucru care s-o intereseze pe una, dar nu şi pe cealaltă. Desigur, ne
 CUPRINS

„Aş vrea să fiu eu rege.“ Jurnalul de război al reginei Maria

(Prefaţă de Lucian Boia) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5

Notă asupra ediţiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15

JURNAL DE RĂZBOI

Prolog
Amintiri şi mărturisiri:
primii paşi ai unei prinţese (1910–1916) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19

I. „Soarele străluceşte şi va fi război!“

(octombrie 1914; august–septembrie 1916) . . . . . . . . . . . . . . . . . . 93

II. Ţara în primejdie (septembrie –octombrie 1916) . . . . . . . . . . . . . . 137

III. Moartea principelui Mircea şi refugiul în Moldova

(octombrie–noiembrie 1916) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 185

IV. Primele săptămâni la Iaşi (noiembrie–decembrie 1916) . . . . . . . . 235

V. În pragul unui nou an (decembrie 1916–ianuarie 1917) . . . . . . . . 273

VI. O iarnă geroasă şi tristă (ianuarie–martie 1917) . . . . . . . . . . . . . 313

VII. Raze de speranţă (martie –mai 1917) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 383