CLASA IX

1.DIVERSITATEA LUMII VII

1.1.NOTIUNI INTRODUCTIVE
Diversitatea lumii vii a impus gruparea organismelor în sisteme de clasificare. Principalul
criteriu de clasificare este cel reproductiv. Unităţile de clasificare se numesc taxoni (taxis =
ordine), iar ramura biologiei care se ocupă cu clasificarea organismelor se numeşte taxonomie.
Grupele de organisme se încadrează în mai multe categorii sistematice: regnul, încrengătura,
clasa, ordinul, familia, genul, specia.
Specia = unitatea de bază în clasificarea organismelor şi cuprinde indivizi cu
caracteristici asemănătoare, care iau naştere din strămoşi comuni şi se pot încrucişa dând urmaşi
fertili.
Genul = mai multe specii cu caracter foarte apropiat între ele;
Familia = genuri înrudite;
Ordinul = mai multe familii cu caractere comune;
Clasa = mai multe ordine cu caractere asemănătoare;
Încrengătura = mai multe clase cu caracteristici generale comune;
Regnul = reuneşte încrengăturile cu caractere comune;
Denumirea ştiinţifică a unui individ se scrie în limba latină şi este formată din 2 cuvinte :
I cuvânt = genul şi se scrie cu literă mare
II cuvânt = specia, scris cu literă mică. Acest sistem pentru definirea organismelor a fost
introdus de Carl Linne şi se numeşte sistem binominal sau nomenclatură binară.
Ex. : Allium cepa (ceapa)
Ex. : omul : - specia: Homo sapiens sapiens,
- genul: Homo,
- familia: Hominidae,
- ordinul: Primate,
- clasa Mammalia
- încrengătura: Cordata,
- regnul: Animalia.
Organismele vii sunt clasificate în 5 regnuri :
I. Monera (Procariote) În regnul Monera sunt cuprinse organisme procariote, cu materialul
genetic sub formă de nucleoid, iar în celelalte regnuri sunt cuprinse organisme eucariote, cu
structură celulară complexă, nucleu delimitat de o membrană dublă, organite celulare, diviziune
mitotică şi meiotică.
II. Protista (Protoctista)
III. Fungi
IV. Plantae
V.Animalia
VIRUSURI
Deoarece nu au structură celulară, nu sunt încadrate în niciunul din cele 5 regnuri. Sunt
entităţi infecţioase care provoacă boli numite viroze la :
- plante: mozaicul tutunului, nanismul orezului, etc.
- animale: pesta porcină, turbarea,
- om : gripă, variolă, SIDA, rubeola, etc.
Nu au metabolism propriu, se multiplică numai în celula gazdă pe care o parazitează.
Forme :
- sferică – virusul gripal,
- cilindrică – virusul mozaicului tutunului,
- paralelipipedică – virusul variolei,
- cireaşă cu coadă – bacteriofag,
Structura :
- capsidă (înveliş) - proteine,
- genom viral (miez) - ADN la dezoxiribovirusuri (ex. bacteriofag), -ARN la
ribovirusuri (ex. VMT).

Stări :
- virion (virus infecţios matur) = unitatea morfo - funcţională a
virusurilor;
- virus vegetativ = virion fără capsidă;
- provirus = virus decapsidat integrat în cromozomul celulei gazdă.
Multiplicarea virusului în celula gazdă determină liza celulei.
Ex. : La bacterii, bacteriofagii infectează acidul nucleic din celulă, lăsând capsida în afara
acesteia. Acidul nucleic viral oferă informaţia genetică pentru replicare şi sinteza de proteine
virale, după care are loc autoasamblarea acestora.
Exemple de virusuri la om: ribovirusuri cum ar fi virusul gripal, virusul poliomielitei, virusul
turbării, HIV sau dezoxiribovirusuri ca adenovirusul care atacă sistemul respirator, virusul
herpetic localizat în ganglionii nervoşi.
REGNUL MONERA
Procariote unicelulare - nu au nucleu diferenţiat (nu e delimitat de membrană
nucleară).
Cuprinde :
- Bacterii
- Alge albastre – verzi
Bacterii – unicelulare, microscopice (0,6 – 6 micrometri), se înmulţesc prin sciziparitate
(diviziune directă).
Forme : - sferică (coci), cilindrică (bacili), spiralată (spirili, spirochete), virgulă (vibrioni).
Structură : capsulă, perete celular, membrană, citoplasmă, nucleoid, cili, flagel.

Bacteriile se clasifică în:

1. Autotrofe - chemosintetizante - hidrogenbacterii
- bacterii sulfuroase
- bacterii nitrificatoare
- bacterii feruginoase
- fotosintetizante - bacterii cromogene purpurii
2. Heterotrofe - saprofite - bacterii de putrefacţie
- bacterii fermentative
- parazite, produc boli numite bacterioze (holera, febra tifoidă,
sifilis, meningita).
Bacteriile, după tipul respiraţiei, pot fi:
- aerobe – bacilul fânului
- anaerobe – bacilul tetanosului
Alge albastre – verzi (cianobacterii) – procariote unicelulare, izolate sau coloniale, mediu
acvatic, zone umede.
Pigment albastru = ficocianina.
Nutriţie - autotrofă.
Înmulţire – prin diviziune directă (amitoză) sau prin hormogoane.
Ex.: Nostoc commune (cleiul pământului), Oscillatoria, Anabaena.
REGNUL PROTISTA (PROTOCTISTA)
- Au structură complexă şi eterogenă;
- Eucariote (au nucleu diferenţiat) unicelulare sau pluricelulare, solitare sau coloniale;
- Nutriţie autotrofă sau heterotrofă (saprofită sau parazită);
- Înmulţire asexuată şi sexuată;
Asexuată: - spori (în sporangi) : - zoospori - la alge verzi
- aplanospori - la alge roşii
Sexuată : - izogamie – 2 gameţi identici
- heterogamie – 2 gameţi diferiţi
- oogamie - gametul femel imobil
- gametul mascul mobil ( gametul mascul = anterozoid, gametul femel = oosfera);
- Locomoţia - flageli - la flagelate sau mastigine
- cili - la ciliofore
- pseudopode – la rizopode sau sarcodine

PROTISTELE se împart în:

- Alge (asemănătoare plantelor)
- Mastigine
- Rizopode(Sarcodine)
- Ciliofore
- Sporozoare
- Oomicete
- Mixomicete
ALGELE - aparatul vegetativ numit tal, nediferenţiat în rădăcină, tulpină şi frunze,
algele fiind talofite.
Alge-verzi (Chlorophyta) – în bazine acvatice, pe ziduri.
Au : - tal unicelular – verzeala zidurilor (Pleurococcus)
- tal pluricelular neramificat – mătasea broaştei (Spirogyra)
- tal pluricelular ramificat – lâna broaştei (Chladophora)
Înmulţire: - spori (asexuat);
- anizogamie sau oogamie (sexuat)
Predomină pigmentul verde = clorofila a şi b, produsul de asimilaţie: amidon, pereţi celulozici
Alge roşii (Rhodophyta) - mări şi oceane, zone calde;
- tal pluricelular, macroscopic, filamentos, lamelar
Predomină pigmentul roşu = ficoeritrină, pigmentul albastru = ficocianină şi verde =
clorofilă; produsul de asimilaţie: amilopectina
Ex : Ceramium rubrum, Porphyra, Dasya elegans.
Alge brune (Phaeophyta) - mări şi oceane, zone reci şi calde
- macroscopice
 Predomină pigmentul brun = fucoxantina; produşi de asimilaţie: laminarina, manitol
Ex. : Macrocystis, Laminaria, Fucus, Cystoseira.
Diatomee – alge brune microscopice, peretele celular impregnat cu dioxid de siliciu
(ornamentaţii), când mor => depozite de siliciu (diatomita).

MASTIGINE
FITOFLAGELATE sau fitomastigine – acvatice, solitare (Euglena verde – un
flagel, hrănire mixotrofă), coloniale (Codonosiga, Proterospongia), înmulţire asexuată
prin diviziune directă.

ZOOMASTIGINE – zooflagelate parazite (Trypanosoma produce boala somnului, transmisă de

musca ţeţe, Giardia intestinalis care provoacă enterocolita sau giardioza).

SPOROZOARE – sunt parazite, în ciclul lor de viaţă formează spori de rezistenţă.

Înmulţire : asexuat (diviziune), sexuat (gameţi).
Ex. : Plasmodiul malariei (malaria la om) al cărui vector transmiţător este femela ţânţarului
anofel şi care atacă globulele roşii. Organismul răspunde la acţiunea toxinelor prin reacţii
antigenice şi febră puternică la intervale regulate (de aici şi denumirea bolii de malarie sau
friguri de baltă); babesii (babesioza la bovine); coccidii
(coccidioza la iepuri şi păsări).

REGNUL FUNGI (ciuperci)

- Eucariote, unicelulare sau pluricelulare, microscopice sau macroscopice.
- Corp numit miceliu format din filamente ramificate numite hife.
- Celulele pot fi uni-, bi- sau multinucleate
- Miceliul fungilor este adesea denumit tal.
- Nu au clorofilă - nutriţia heterotrofă - saprofită
- parazită
- Perete celular de natură chitinoasă.
- Răspândite pretutindeni.
- Reproducere - asexuată - înmugurire
- spori
- porţiuni de miceliu
- sexuată - contopirea gameţilor sau a organelor producătoare de gameţi şi chiar prin unirea a
două celule somatice.
- Produşi de asimilaţie - glicogen şi lipide

Clasificare :
1. Clasa Zigomycetae - ciuperci inferioare, miceliul ramificat neseptat, alterează alimentele.
Exemplu: - mucegaiul alb (Mucor mucedo)
- mucegaiul negru (Rhizopus nigricans)
2. Clasa Ascomycetae - miceliul septat, dezvoltat, format din hife pluricelulare, ramificate,
organ sporifer numit ască în care se formează câte 8 ascospori, hifepluricelulare.
Exemplu:
- mucegaiul verde - albăstrui (Pennicillium notatum);
- drojdia de bere (Saccharomyces cerevisiae) - fermentaţia alcoolică;
- drojdia vinului (Saccharomyces ellipsoideus);
- cornul secarei (Claviceps purpurea) este o cipercă parazită pe ovarele tinere de secară. Se
utilizează în obţinerea unor principii active cu importanţă medicinală (ergometrina şi
ergotoxina).
Importanţa ascomicetelor:
- Obţinerea de antibiotice – penicilina;
- Industria băuturilor alcoolice - drojdia de bere şi cea a vinului
- Industria de panificaţie - drojdia de bere

3. Clasa Basidiomycetae - ciuperci superioare cu miceliu septat, ramificat, cu hife binucleate,

bine dezvoltat, pluricelular,
Organ sporifer = bazidia în care se dezvoltă câte 4 bazidiospori.
Exemplu: - saprofite: - comestibile - ciuperca de câmp (Psalliota campestris), hribi, gălbiori şi
otrăvitoare - pălăria şarpelui, buretele viperei
- parazite: rugina – grâului (Puccinia graminis), tăciunele
porumbului;
Unele ciuperci pot trăi în simbioză cu alge verzi sau cu rădăcinile plantelor superioare:
Ciuperci + rădăcinile plantelor superioare = micorize: endotrofe, ectotrofe
Ciuperci + alge verzi = licheni
Exemplu : lichenul galben, lichenul renilor, mătreaţa bradului.
REGNUL PLANTAE
Origine : provin din grupul de alge verzi asemănătoare clorofitelor actuale.
Argumente:
- au acelaşi tip de pigmenţi clorofilieni : a şi b;
- perete celular celulozic;
- produsul de asimilaţie = amidonul;
- reproducerea sexuată a Characeelor este foarte asemănătoare cu a plantelor inferioare;
Regnul Plantae:
- cuprinde organisme eucariote pluricelulare, care se hrănesc preponderent autotrof prin
fotosinteză (puţine specii se hrănesc heterotrof: saprofite sau parazite);
- se reproduc : - asexuat : - spori;
- bulbi, tuberculi, rizomi, fragmente din corp;
- sexuat germeni sexuaţi => zigoţi (în urma procesului de fecundaţie);
- sunt adaptate mediului terestru;
- ocupă toate continentele;
- sunt mai mult de 270.000 specii;

Pe baza unor criterii morfologice şi anatomice (prezenţa sau absenţa ţesuturilor vasculare;
prezenţa sau absenţa organelor vegetative adevărate). Regnul Plantae a fost divizat în două grupe
mari: plante avasculare şi plante vasculare.
Plante avasculare
Încrengătura Bryophyta sau muşchi
Sunt plante inferioare, talofite deoarece nu au ţesuturi vasculare şi nici organe vegetative.
Sunt dependente de apă atât pentru nutriţie cât şi pentru reproducere.
Trăiesc mai ales în locuri umede şi umbroase.
Alcătuire: imită cormul plantelor superioare (tal cormoid). Au structuri similare organelor
vegetative: rizoizi,
tulpiniţe, frunzuliţe.
Absorbţia apei se face pe toată suprafaţa corpului, iar conducerea din celulă în celulă.

Tulpiniţele sunt haploide, reprezintă gametofitul, pe care se formează organul

de reproducere ♂ (anteridii) şi ♀ (arhegoane).
În urma fecundaţiei se formează zigotul diploid din care se dezvoltă sporogonul (sporofit-2n)
format din filament şi capsulă în care se produc sporii. Deci, sporofitul este foarte redus şi
dependent nutriţional de gametofit.
Clase :
- Hepaticatae - ex : Marchantia polimorfa (fierea pământului);
- Briatae- ex: Sphagnum (muşchiul de turbă), Polytrichum commune
(muşchiul de pământ).în cazul briatelor, gametofitul este reprezentat de un pseudocorm cu
tulpiniţă simplă sau ramificată. Pe gametofit se formează sporofitul reprezentat de o capsulă în
care iau naştere sporii. Capsula este alcătuită din urnă cu căpăcel (opercul).
Plante vasculare (cormofite)
- au sistem vascular bine dezvoltat care serveşte la conducerea apei, sărurilor minerale, substanţe
organice;
- au toate tipurile de ţesuturi vegetale adevărate;
- au organe vegetale;
- ciclul de viaţă - predomină sporofitul;
- sunt foarte bine adaptate mediului terestru (pot rezista la uscăciune).
Se clasifică în trei filumuri : Pteridophyta, Gymnospermae, Angiospermae.
Filum Pteridophyta (ferigi)
- plante vasculare inferioare pentru că au corm incomplet, ţesutul conducător lemnos este format
din vase imperfecte (au pereţi despărţitori perforaţi);
- nu au flori, nici seminţe;
- principala formă de înmulţire este prin spori (meiospori).
Alcătuire : - rădăcini adventive
- rizom
- frunze puternic sectate (dublu penat sectate).
Frunzele pot fi: sporofile, brune (cu rol de protecţie a sporangilor), trofofile, verzi (cu rol trofic)şi
trofosporofile, verzi (cu dublu rol).
Planta este sporofitul (domină). Gametofitul este redus, asemănător unui tal, numit protal. Este
autotrof, independent nutriţional de sporofit. Sporangii pot fi grupaţi sau nu în sori.
Clasificare:
- clasa Lycopodiatae
- clasa Equisetatae
- clasa Filicatae

Clasa Filicatae grupează cele mai multe ferigi actuale, terestre şi acvatice.
Prezintă rizom şi una sau mai multe frunze de tip trofosporofilar.
Frunzele sunt de obicei penat sectate rar întregi. Sporangii sunt grupaţi în sori şi dispuşi pe
marginea sau pe dosul frunzei.
Reprezentanţi:
- tereştri – Polypodium vulgare (feriguţa), Dryopteris filix-mas (feriga comună);
- acvatici – Salvinia natans (peştişoara), Marsilea quadrifolia (trifoiul de apă).
Importanţă: - medicinală, ornamentală
- cele vechi (din Carbonifer) Þ zăcăminte de cărbune.
Filum Gymnospermae (Pinophyta)
- fac parte din grupul Spermatofite (plante cu seminţe), alături de angiosperme;
- nu formează fructe, de unde şi denumirea;
- flori slab diferenţiate: nu au învelişuri florale;
- sunt reprezentate numai de structuri reproducătoare : frunze solzoase cu doi sau mai mulţi saci
polinici (stamina, partea ♂), carpele cu cate două ovule (partea ♀);
- gametofitul ♀ este mult mai dezvoltat decât la angiosperme (tendinţa evolutivă este spre
reducerea acestuia);
- fecundaţia simplă , prin intermediul unui tub polinic (sifonogamă);
- embrion cu mai multe cotiledonate;
- ţesutul xilematic (vasele lemnoase) este format din traheide;
- sunt exclusiv plantele lemnoase (arbori, arbuşti);
- se mai numesc: cetinoase (datorită frunzelor, aciculare, xeromorfe = rezistente la uscăciune),
răşinoase deoarece au canale rezinifere Þ răşină, conifere = florile lor sunt dispuse în conuri (de
regulă sunt unisexuate, se polenizează prin vânt). Conul feminin este o inflorescenţă deoarece
fiecare macrosporofilă (solz) este însoţită de o bractee, deci este o floare. Fiecare macrosporofilă
poartă câte două ovule neînchise în ovar. Conul masculin este o floare. Microsporofilele nu sunt
bracteate, conul fiind ca o floare nudă, cu receptacul alungit şi numeroase stamine dispuse în
spirală.
Gametofitul ♂ = grăuncior de polen din sacul polinic (microspor).
Gametofitul ♀= în ovul, format din endosperm primar (rol nutritiv) şi două arhegoane
rudimentare (macrospor).
Clasa Pinatae
Ex: Picea excelsa = molid;
Abies alba = brad;
Pinus silvestris = pin;
Larix decidua = zada (are frunze căzătoare);
Taxus baccata = tisa (lemn valoros).
Filum Angiospermae (Magnoliophyta)
- plante evoluate, adaptate mediului aerian şi readaptate (unele) mediului acvatic;
- au apărut în mezozoic; mare diversitate de forme.
Elementele de superioritate:
- diversitate morfologică a cormului permite adaptarea la medii diverse;
- ţesut conducător lemnos format din vase numite trahei (vase tubulare continui);
- apar învelişurile florale (sepale, petale);
- marginile carpelelor se răsucesc şi se unesc formând ovarul;
- ovulele sunt protejate de ovar;
- polenizarea nu este numai anemofilă (prin vânt) ci şi entomofilă (prin insecte);
- fecundaţia este dublă : o celulă spermatică + oosferă Þ zigot principal (2n), iar a doua celulă
spermatică + nucleul secundar al sacului embrionar Þ zigotul secundar (3n);
- embrionul are unul sau două cotiledonate;
- ovarul Þ fruct, ovulul fecundat Þ sămânţă;
- ciclul de viaţă demonstrează adaptarea la mediul terestru;
- reducerea generaţiei gametofitice şi expansiunea celei sporofitice;
- fecundaţia este independentă de apă (gameţii ♂ ajung la oosferă prin intermediul unui tub
polinic= sifonogomie);
Clasificarea:

Doua clase : -Monocotiledonate

-Dicotiledonate
Comparaţie:
- rădăcinile monocotiledonatelor sunt fasciculate şi au structură primară toată viaţa;
- rădăcinile dicotiledonatelor sunt pivotante sau lemnoase şi pot creşte în grosime (ca şi
tulpinile), datorită meristemelor secundare;
- fasciculele de ţesut vascular sunt răspândite neuniform (la monocotiledonate), iar la
dicotiledonate sunt ordonate circular;
- frunzele au nervuri paralele la monocotiledonate, iar la dicotiledonate nervurile sunt penat sau
palmat ramificate;
- florile sunt pe tipul trei sau multiplu de trei la monocotiledonate, pe tipul cinci sau multiplu de
cinci, rar pe tipul patru la dicotiledonate;
- embrion cu un cotiledon Þ monocotiledonate;
- embrion cu două cotiledoane Þ dicotiledonate;
Reprezentanţi ai clasei Monocotiledonate:
- familia graminee (grâu , porumb, orz, ovăz, secară, trestia de zahăr)
- familia liliacee (ceapa, usturoi, laleaua )
- familia iridacee (stânjenel, gladiola)
- familia amarilidacee (ghiocel, narcisa)
Reprezentanţi ai clasei Dicotiledonate:
- familia rozacee (măceş, măr, păr, gutui, cireş, frag, căpşuni)
- familia papilionacee sau leguminoase (mazărea, fasolea, lintea, soia, salcâmul)
- familia asteracee (floarea soarelui, păpădia, crizantema)
- familia crucifere sau brasicacee (varza, rapiţa, ridichea, micşuneaua)
- familia ranunculacee (piciorul cocoşului, bujorul)
- familia umbelifere sau apiacee (morcov, pătrunjel, ţelina )
- familia lamiacee (urzica, busuioc, cimbru)
- familia solanacee (cartof, ardei, tutun)
- familia fagacee (stejar, fag, castan).
Floarea la angiosperme :
- codiţă = pedicel, peduncul;
- receptacul = parte lăţită a pedunculului;
- sepale = frunzuliţe verzi, totalitatea lor formează caliciu;
- petale = colorate divers, formează corola;
- stamine = formate din filament şi anteră cu grăuncioare de polen, totalitatea lor = androceu;
- carpele - gineceul = format din ovar cu ovule, stil şi stigmat;

Alcătuirea florii la angiosperme

Când se formează tubul polinic, nucleul generativ se divide în două spermatii (fecundaţia este
dublă).
În ovul se formează sacul embrionar cu opt celule haploide: două sinergide şi o oosferă la un
capăt; trei antipode la capătul opus şi nucleul secundar (2n) în mijloc.
Structura ovulului

REGNUL ANIMALIA
METAZOARE
- organisme eucariote pluricelulare care, în cursul dezvoltării individuale, parcurg trei stadii
preembrionare: morulă, blastulă şi gastrulă. Unele metazoare se dezvoltă din două foiţe
embrionare (ectoderm şi endoderm) şi se numesc
didermice sau diploblastice (spongierii şi celenteratele), altele, prezintă în plus a treia foiţă -
mezodermul- şi se numesc tridermice sau triploblastice (restul metazoarelor);
- sunt heterotrofe care ingeră hrana şi o digeră în cavităţi specializate ale corpului;
- au dezvoltate ţesuturi, organe şi sisteme pentru mişcare, pentru perceperea stimulilor şi un
sistem nervos pentru coordonarea activităţii acestora.

Nevertebrate:
Filumurile: spongieri, celenterate, viermi laţi, viermi cilindrici, viermi inelaţi, moluşte,
artropode, echinoderme şi stomocordate.
Cordate:
Filumurile: urocordate, cefalocordate, vertebrate.
Animalele didermice: spongieri (poriferii) şi celenteratele.

Filum celenterate (Cnidaria) :

- metazoare acvatice inferioare, simetrie radiară sau secundar bilaterală;
- 2 straturi de celule între care se află o substanţă gelatinoasă = mezoglee;
- au celulele diferenţiale: musculare, nervoase, epiteliale, cnidoblaste (celule cu rol de apărare),
urticante;
- cavitatea corpului:
- simplă (hidrozoare)
- compartimentată (antozoare)
- cu aspect de sistem gastrovascular (scifozoare);
- au un singur orificiu : bucoanal înconjurat de tentacule;
- digestie:
- extracelulară, în cavitatea corpului;
- intracelulară
- reproducere: - asexuată;
- sexuată.
- 2 forme de existenţă : - polip - forma fixă;
- meduza - forma mobilă.

Clasificare (3 clase) :
a. hidrozoare: predomină forma de polip - Hydra viridis (hidra de apă dulce) are aspect
saciform, orificiu bucoanal cu tentacule, hrănire activă, iar digestia este extracelulară continuată
cu cea intracelulară;
b. scifozoare: meduza de curent rece (Aurelia aurita) este transparentă, asemănătoare unei
umbreluţe, nutriţia este heterotrofă;
c. antozoare (anthos = floare; zoon = animal) : coralul roşu (Corallium rubrum), dediţei de
mare, Madrepora sp. Þ formarea recifelor de corali.

Animale tridermice
Încrengătura (filum) viermi laţi (Plathelmintes)
- sunt primele organisme cu organe. Corpul este turtit dorsoventral.
- Sunt lipsiţi de celom;
- Majoritatea sunt viermi paraziţi.

Clasificare:
- clasa trematode – cuprinde viermi paraziţi a căror denumire vine de la prezenţa unui orificiu
(trema) în mijlocul ventuzei bucale.
Reprezentant: Fasciola hepatica (viermele de gălbează) care se fixează în canalele biliare ale
ovinelor.
Are forma unei seminţe de dovleac. Respiră anaerob.
- clasa cestode – cuprinde viermi plaţi paraziţi cunoscuţi şi sub numele de tenii.
Taenia solium (tenia porcului) care are corpul alcătuit din : scolex cu cârlige şi ventuze de
fixare, gât şi strobil (cu numeroase segmente = proglote). Are creştere continuă.
Sistemul reproducător se repetă în fiecare segment Þ număr imens de ouă. Nu au sistem
digestiv, hrana ajunge prin osmoză în corpul parazitului. Respiraţia este anaerobă. Are două
gazde: gazda intermediară este porcul, iar cea definitive este omul (la nivelul intestinului
subţire).
Încrengătura viermilor cilindrici (Nemathelminthes)
- liberi sau paraziţi;
- corp moale, nesegmentat;
- simetrie bilaterală;
- prezintă teacă musculocutată
- apare o cavitate internă = pseudocelom. Au orificiu bucal şi orificiu anal.
Reprezentanţi : - clasa nematode cu: limbricul (Ascaris sp.), Trichinella sp. (trichina) şi
Oxyurus (oxiurul).

Încrengătura viermilor inelaţi (Annelida) :

- sunt celomate (cavitate internă adevărată). Corpul este segmentat.
- au sistemul nervos (ganglionar scalariform), sistem digestiv, respirator, circulator şi excretor.
- pe părţile laterale ale corpului au nişte expansiuni tegumentare = parapode sau cheţi.
Reprezentanţi :
Polichete- ex. Nereis – au parapode şi cheţi. Au cap distinct, ochi, tentacule.
- Oligochete - râma (Lumbricus terestris). Nu au cap, nu au parapode, cheţii sunt înfipţi direct în
tegument. Sunt saprofite.
Importanţă ecologică - datorită galeriilor pe care le sapă şi prin care se asigură aerisirea solului,
pătrunderea apei în sol şi ameliorarea structurii acestuia, oligochetele sunt considerate adevărate
„pluguri” naturale.
- Hirudinee - lipitoarea (Hirudo medicinalis), este ectoparazit temporar, saliva conţine o
substanţă anticoagulantă = hirudină. Trăieşte în ape stătătoare.
Importanţă: lipitorile sunt folosite în chirurgia plastică, în repararea ţesuturilor, în restabilirea
postoperatorie a fluxului sanguin şi împotriva coagulării sângelui.

Încrengătura moluşte (Mollusca)

- corp moale, protejat de cochilie. Simetria este bilaterală (cu excepţia gasteropodelor = melci).
Corpul este alcătuit din cap, masă viscerala şi picior. Masa viscerală este acoperită cu o manta
care secretă cochilia. Piciorul este musculos, cu forme diverse. Între manta şi corp se află
cavitatea paleală unde se găsesc branhiile. La
unele forme mantaua este bine vascularizată şi permite schimburile de gaze respiratorii.
Reprezentanţi :
- clasa gasteropode (melcii) au masa viscerală protejată de o cochilie calcaroasă în spirală,
prezintă tentacule,iar capul şi piciorul se pot retrage în cochilie. Sunt hermafrodiţi, cu fecundaţie
internă. Pot fi utilizaţi în alimentaţie.

- clasa lamelibranhiate (scoici) cuprinde moluşte care trăiesc în ape dulci sau marine. Au simetrie
bilaterală, sunt lipsite de cap, masa viscerală este protejată de valve prinse de ligamente. Se
hrănesc prin filtrarea apei, respiră prin
branhii, iar reproducerea este sexuată, sexele fiind separate. Sunt utilizate în alimentaţie, pentru
confecţionarea unor obiecte de podoabă, bibelouri, nasturi sau pentru obţinerea perlelor.
- clasa cefalopode (caracatiţa, sepia, nautilul) cuprinde cele mai evoluate moluşte. Piciorul s-a
transformat în braţe sau tentacule şi în sifon. Cochilia este externă şi spiralată (nautil) sau internă
şi redusă (sepie, caracatiţă).
Mediul de viaţă este exclusiv marin, nutriţia carnivoră, respiraţia branhială, reproducere sexuată,
cu sexe separate. Au valoare nutritivă.

Încrengătura artropode (Arthropoda)

- corp segmentat, protejat de un exoschelet format din chitină. Năpârlesc pentru că învelişul dur
nu le-ar permite creşterea. Au apendice (‘picioruşe’ cu segmente articulate între ele, de aici
denumirea grupului). Musculatura
corpului este striată. Sunt adaptate tuturor mediilor de viaţă.

Au un sistem respirator traheal (tuburi care se deschid la exterior prin pori şi duc aerul direct la
ţesuturi)
Reprezentanţi :
- clasa Arahnide (păianjeni) - corp format din cefalotorace şi abdomen, 4 picioare articulate, o
pereche de cleşti (chelicere) cu canale ale glandei veninoase, glande sericigene (pentru pânza de
păianjen). Reproducere sexuată,
sexe separate şi dimorfism sexual.
Importanţă: distrug insectele dăunătoare. Unele specii parazitează alte organisme şi pot
transmite agenţi patogeni ( ex. pentru encefalită).
- clasa Crustacee (raci) :
- cefalotorace şi abdomen;
- exoscheletul este format din chitină impregnată cu carbonat de calciu;
- 2 perechi de antene;
- pereche de cleşti;
- crustă calcaroasă.
- clasa Miriapode (urechelniţa) - număr mare de picioruşe
- clasa Insectele: cele mai numeroase animale, adaptate la toate mediile de viaţă.
Corp: - cap cu antene şi ochi compuşi
- torace pe care se prind aripile dorsal şi picioarele ventral;
- abdomen
Se dezvoltă prin metamorfoză.
 Locomoţia se realizează prin zbor la majoritatea insectelor. Sunt fitofage sau
carnivore, respiră prin trahei, reproducerea este sexuată, iar dezvoltarea prin metamorfoză
incompletă (lăcustă) sau completă (ex. cărăbuşul).
Importanţă: unele insecte sunt dăunătoare pentru culturile agricole sau parazitează pe om şi pe
animalele domestice dar există şi specii folositoare pentru că realizează polenizarea sau produc
miere. Fluturele de mătase este crescut pentru firul din care îşi construieşte gogoşile pentru
protejarea pupele.

1.2.CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII ÎN ROMÂNIA

Biodiversitatea (diversitatea speciilor) reprezintă varietatea organismelor ce populează

un anumit spaţiu (habitat). Biodiversitate înseamnă specii numeroase dar şi un fond de gene
imens care poate fi utilizat în ameliorarea plantelor cultivate. Plantele asigură nu doar hrana
pentru toate celelalte organisme ci şi produse de interes industrial: fibre, coloranţi, esenţe,
medicamente, uleiuri, tananţi, aromatizanţi şi oxigenul necesar respiraţiei.
Exploatarea iraţională a diversităţii organismelor a determinat dispariţia multor specii
şi chiar grupe întregi de specii. Când biodiversitatea scade, fondul genetic este puternic
ameninţat. Deşi ideea ocrotirii naturii este veche, ea a devenit o problemă esenţială a omenirii
mai ales în ultima vreme când efectele deteriorării mediului au devenit uneori catastrofale.
Căi pentru protejarea mediului:
- ocrotire unor specii pe cale de dispariţie printr-o legislaţie corespunzătoare, declarându-le
monumente ale naturii. În ţara noastră sunt declarate monumente ale naturii şi ocrotite
următoarele specii de plante: floarea de colţ, garofiţa Pietrei Craiului, ghinţura, sângele
voinicului, bulbucii de munte, iedera albă, papucul doamnei, laleaua pestriţă, floarea de lotus,
nufărul alb, brânduşa galbenă, ghimpele, crinul de pădure, bujorul românesc, jneapănul, tisa,
laricea etc..
Dintre animalele ocrotite fac parte:

-aspretele şi lostriţa, broasca de mlaştină, broasca ţestoasă de uscat, şarpele de nisip, pelicanul
comun, pelicanul creţ, lebăda,lopătarul, dropia, corbul, cocoşul de munte, cocoşul de mesteacăn,
bufniţa, capra neagră, râsul etc..

- înfiinţarea de parcuri şi rezervaţii naturale unde să fie asigurate condiţii optime pentru unele
specii de plante şi animale aflate în pericol.

. În ţara noastră această acţiune a început încă de la sfârşitul secolului al XIX- lea, printre
iniţiatori aflându-se Dimitrie Brândza, întemeietorul Grădinii Botanice din Bucureşti. În
1928, Emil Racoviţă propune elaborarea unei legi speciale pentru ocrotirea unor specii
considerate adevărate comori. În 1930 este înfiinţată Comisia Monumentelor Naturii.
Aceasta a pus sub ocrotire Rezervaţiile naturale „Parcul Naţional Retezat”, „Pietrosul
Rodnei”, „Pădurea Letea”, „Piatra Craiului”, „Codrul Secular Slătioara”. Parcul Delta Dunării,
Parcul Naţional Retezat şi Parcul Naţional din Munţii Rodnei sunt recunoscute pe plan
internaţional ca rezervaţii ale biosferei. În prezent, de ocrotirea naturii se ocupă o serie de
organisme naţionale şi internaţionale: Ministerul Apelor, Pădurii şi Protecţiei Mediului, Comisia
pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii (în ţara noastră), UNESCO, OMS (Organizaţia Mondială
a Sănătăţii), UICN (Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii) – pe plan mondial.

2 CELULA – UNITATEA STRUCTURALĂ ŞI FUNCŢIONALĂ A

VIEŢII

2.1.STRUCTURA, ULTRASTRUCTURA ŞI ROLUL COMPONENTELOR

CELULEI
Definiţie: celula este unitatea structurală şi funcţională a organismelor.
Poate exista independent sau în complexe celulare.
Când este independentă, reprezintă un sistem biologic deschis (deoarece reuneşte mai multe
componente sau subsisteme). Când este integrată într-un ţesut, celula reprezintă un subsistem
care se subordonează sistemului (ţesutului) din care face parte.
Tipuri de celule
Există două tipuri fundamentale de organizare celulară: procariot şi eucariot.
Organizarea de tip procariot este caracteristică organismelor din regnul Monera: bacterii şi
cianobacterii.
Organizarea de tip eucariot este întâlnită la toate celelalte organisme.
CELULELE PROCARIOTE
- au organizare simplă, iar materialul lor nuclear nu este delimitat de citoplasmă;
- au dimensiuni reduse, formă sferică sau cilindrică.
Structură:
1. Peretele celular rigid, dominant lipoproteic. Conţine o componentă specifică numită sac
mureinic.
2. Membrana celulară sau plasmalema – delimitează citoplasma. Este lipoproteică, are două
straturi de fosfolipide printre care se găsesc proteine globulare.
3. Citoplasma - ocupă tot spaţiul celular. Este o soluţie coloidală în care mediul de dispersie este
apa , iar faza dispersată sunt substanţele organice şi minerale. În celulele tinere, citoplasma aderă
strâns la membrană şi se prezintă ca o masă densă, omogenă.
În celulele mature, citoplasma se depărtează de membrană, capătă aspect
granulat şi se vacuolizează.
4. Materialul genetic (nucleoid sau echivalent nuclear). Nu are înveliş nuclear, se află direct în
citoplasmă. Este reprezentat printr-un singur cromozom, alcătuit dintr-o moleculă de ADN de
formă circulară, foarte bine pliată. Înainte de diviziune, în celulă pot fi 2 sau 4 cromozomi.
Cromozomul bacterian poartă informaţia genetică necesară coordonării metabolismului, creşterii
şi multiplicării celulare.
5. Ribozomii – particule citoplasmatice foarte mici, alcătuite din ARN şi proteine. Numărul lor
variază în funcţie de starea de activitate a celulei. Rol : sinteza proteinelor.
6. Aparatul fotosintetic – prezent la bacteriile fotosintetizatoare. Este format din lamele şi
vezicule ale membranei celulare (tilacoide). Conţine pigmenţi fotosintetizatori. La bacterii
aparatul fotosintetizator este legat de membrană, iar la algele albastre–verzi = cianobacterii este
separat de membrană.
7. Mezozomii sunt structuri formate prin invaginarea membranei celulare. De ei este ancorat
cromozomul bacterian. Au funcţii multiple, dar în special, participă la respiraţia celulară.
8. Incluziunile celulare – sunt produşi metabolici aflaţi temporar în celulă. Pot fi organici
(amidon, glicogen) sau anorganici ( CaCO3, sulf coloidal).

Celulă procariotă
Se înmulţesc prin diviziune directă sau sciziparitate.

CELULE EUCARIOTE
- au forme diverse şi structură complexă;
- dimensiuni medii 10-30m ;
- prezintă compartimentarea spaţiului celular printr-un sistem de membrane (citomembrane sau
endomembrane).
Structură
1. Membrana celulară (membrana plasmatică, plasmalema ) este un înveliş universal de natură
lipoproteică. Moleculele componente sunt dispuse conform modelului în ,,mozaic fluid”
(proteinele sunt dispersate pe şi în straturi de fosfolipide rezultând un caracter mozaicat).
Fosfolipidele conţin grupări polare hidrofile şi hidrofobe. Cele hidrofile se orientează spre
interiorul, respectiv exteriorul membranei, iar cele hidrofobe spre mijlocul membranei.

Structura membranei celulare

Lipidele reprezintă o barieră în calea substanţelor hidrofile sau încărcate electric dar sunt
permeabile pentru substanţele lipofile.
Proteinele reprezintă componenta funcţională; asigură specificitatea membranelor. Ele se pot
găsi la exteriorul stratului lipidic (extrinseci) sau în interior (intrinseci). Dacă traversează stratul
lipidic rezultă proteine transmembranare.
Proteinele ,,permit“ trecerea anumitor substanţe în celulă. Asigură schimburile selective între
celulă şi mediul extern.
2. Peretele celular – este o structură întâlnită doar la ciuperci, alge şi plante.
Este un înveliş suplimentar, rigid dominant polizaharidic. Este considerat component neviu sau
neprotoplasmatic. Are rol de exoschelet (schelet extern). Asigură rezistenţa plantei la factori de
mediu şi la acţiunea gravitaţiei. Pereţii celulari sunt solidarizaţi între ei printr-o formaţiune
numită lamelă mijlocie.

Peretele celular şi lamela mijlocie

La plante, componenta de bază a peretelui celular este celuloza (considerată cea mai
abundentă substanţă organică din natură).

În cazul ciupercilor, componenta de bază este chitina, celuloza fiind absentă. Pereţii
celulari prezintă pori, numiţi punctuaţiuni. La acest nivel, ajung cordoane citoplasmatice care vor
realiza conexiuni funcţionale cu celulele vecine. Ele se numesc plasmodesme.
Pereţii celulari pot fi impregnaţi cu diverse substanţe care le conferă o rezistenţă
sporită; cu suberină (la plantele lemnoase la care se distruge epiderma, iar funcţia de apărare este
luată de un ţesut numit suber sau lignină (în pereţii vaselor lemnoase).

3. Citoplasma - constituent universal viu sau protoplasmatic. Cuprinde spaţiul dintre membrana
celulară şi nucleu. Este formată dintr-o substanţă fundamentală numită citosol sau hialoplasmă
sau matrix citoplasmatic şi organite celulare.
Citosolul este o soluţie coloidală care se poate afla sub formă relativ fluidă numită sol (în
celulele cu activitate fiziologică intensă) sau în stare vâscoasă numită gel (în celulele cu
metabolism latent). Cele două stări sunt reversibile.

4. Organitele celulare – sunt compartimente celulare delimitate de membrane simple sau duble
şi în care se desfăşoară procese metabolice specifice, relativ independente de alte compartimente
(reticul endoplasmatic, dictiozomi, mitocondrii, lizozomi, centrozom, plastide, vacuole).
Excepţie: ribozomii, care nu sunt delimitaţi de membrane dar sunt consideraţi organite
celulare pentru că au rol foarte important în sinteza proteinelor.

5. Ribozomii - au aspect de granule dispersate în citoplasmă sau ataşate de membranele

reticulului endoplasmatic (RE). Se mai numesc granulele lui Palade. Sunt formaţi din două
subunităţi inegale, în compoziţia cărora intră ARN şi proteine (sunt ribonucleoproteine). Au rol
în sinteza proteinelor.

6. Reticulul endoplasmatic - un sistem de canalicule ramificate, uneori cu dilataţii numite

vacuole. Leagă membrana celulară de membrana externă a nucleului şi se extinde în tot spaţiul
celular. Asigură transportul intra şi intercelular.
 Poate fi neted (REN) sau rugos (REG) – acesta din urmă având ataşaţi ribozomi pe
membrane şi participă la sinteza de proteine.

7. Dictiozomii (aparatul Golgi) – sunt vezicule aplatizate, strâns solidarizate, delimitate de

citomembrane. Din ei se pot desprinde vezicule în care sunt împachetate substanţe care vor fi
transportate în alte părţi ale celulei sau la exterior. Rol: secretă polizaharide, enzime sau
hormoni.

Aparat GOLGI
8. Lizozomii - sunt vezicule delimitate de membrane în care se află enzime hidrolitice. Rol:
degradarea enzimatică a unor substanţe. Se mai numesc ,,stomacul celulei”. Se găsesc mai ales în
celula animală.

9.Vacuolele - compartimente veziculare, delimitate de o membrană numită tonoplast. Au rol în

depozitarea apei, a unor ioni minerali sau substanţe organice diverse. Totalitatea lor formează
vacuomul celular.

10. Mitocondriile – sunt organite prezente în toate celulele eucariote aerobe.

Au formă, număr şi mărimi variabile. Sunt organite autodivizibile deoarece conţin ADN, ARN,
ribozomi şi proteine specifice, adică un aparat genetic de tip procariot. Concluzia: mitocondriile
sunt la origine bacterii de tip aerob care au ajuns în simbioză cu celula eucariotă.
Structură:
- învelişul mitocondrial este format din două membrane: externă (netedă şi cu
numeroşi pori) şi internă (cutată, înalt impermeabilă şi energizantă);
- matrixul mitocondrial, este o soluţie de substanţe organice şi minerale în care
domină enzimele care catalizează reacţiile din ciclul Krebs (degradarea acidului piruvic la dioxid
de carbon, apă şi energie).
- aparatul genetic de tip procariot.
Rol: asigură respiraţia celulară („uzinele energetice ale celulei”).

Mitocondria
Plastidele – sunt organite specifice organismelor vegetale (alge şi plante).
Totalitatea plastidelor dintr-o celulă formează plastidomul.
Sunt autodivizibile. Au forme şi mărimi diferite. Se clasifică în:
- Fotosintetizatoare (cloroplaste, rodoplaste, feoplaste)
- Nefotosintetizatoare (leucoplaste, cromoplaste).
Plastidele provin din proplastide care sunt plastide mici, nediferenţiate, care se divid.
Leucoplastele - sunt plastide fără pigmenţi (incolore), cu rol în depozitarea unor substanţe de
rezervă: amidon (amiloplaste), uleiuri volatile (oleoplaste) sau proteine (proteoplaste).

Cromoplastele – sunt plastide colorate în galben, portocaliu sau roşu. Conţin pigmenţi
carotenoizi (xantofila, carotina). Ex. petalele florilor.

Cloroplastele - au rol în procesul de fotosinteză deoarece conţin pigmenţi asimilatori - clorofile.

La algele roşii, întâlnim rodoplastele care conţin un pigment roşu, ficoeritrina, alături de clorofila
a şi d. La algele brune se găsesc feoplastele, care conţin fucoxantină (pigment brun) şi clorofila a
+ c. Purtătorii de pigmenţi de la alge se mai numesc cromatofori.
Structura unui cloroplast:
- învelişul cloroplastelor este dublu: membrana externă şi membrana internă;
- stroma - este substanţa fundamentală în care se află enzime care catalizează reacţiile de
întuneric ale fotosintezei (ciclul Calvin).
- aparatul genetic – format din ADN şi ARN proprii, alături de proteine şi ribozomi proprii. Se
replică (se divid) independent de informaţia din nucleu. Este un aparat genetic de tip bacterian.
Concluzie: plastidele sunt la origine bacterii fotosintetizatoare simbionte.
- sistemul tilacoidal - format din vezicule aplatizate numite tilacoide. Tilacoidele sunt asociate şi
ordonate unul peste altul sub formă de fişicuri cilindrice numite grane.
Zonele dintre grane se numesc intergrane.
Membranele tilacoidale se deosebesc de alte membrane pentru că au pigmenţi clorofilieni
datorită cărora sunt capabile de conversia energiei luminoase în energie chimică, în cadrul
reacţiilor de lumină ale fotosintezei.

Cloroplast

Nucleul - este cel mai voluminos organit. Conţine informaţia genetică şi are rol coordonator al
celulei. Este autodivizibil.
Celulele pot fi mononucleate (majoritatea), binucleate (celulele hepatice) sau polinucleate
(celulele musculare striate).
Forma nucleului este de obicei, sferică sau turtită atunci când sunt pline cu produşi metabolici,
care împing nucleul în apropierea membranei celulare. Celulele active au un nucleu lobat (oferă
o suprafaţă mare de schimb).
Structură:
- înveliş format din două membrane prevăzute cu pori (pentru schimburile de substanţe dintre
nucleu şi citoplasmă). Învelişul diferenţiază celula eucariotă de cea procariotă.
- nucleoplasma (carioplasma) – are consistenţă fluidă. În nucleoplasmă sunt înglobate cromatina
şi nucleolul sau nucleolii. Cromatina este alcătuită din ADN, ARN, proteine histonice şi
nonhistonice, ioni de calciu şi magneziu, lipide. În timpul diviziunii celulare, cromatina se
spiralizează şi formează cromozomii. Nucleolul este format din ARN şi proteine şi are rol în
biogeneza ribozomilor.
ADN-ul conţine informaţia genetică necesară celulei. Pe baza acestei informaţii se
realizează sinteza substanţelor necesare metabolismului celular şi se asigură transmiterea acesteia
la alte celule în procesul de diviziune. ARN-ul se sintetizează pe matriţă de ADN şi poate fi:
ARN–mesager care copiază un segment de ADN şi transportă acest mesaj în citoplasmă la
ribozomi unde are loc sinteza de proteine;
ARN–de transport care leagă anumiţi aminoacizi şi îi transportă la locul sintezei proteice, ARN–
ribozomal care intră în alcătuirea ribozomilor alături de proteinele ribozomale.

Cilii şi flagelii - sunt organite prezente doar la anumite celule care se pot deplasa.
Un flagel are: membrană, teacă, axonemă (formată din proteine contractile).
La baza flagelului / cilului, se află corpul bazal care generează axonema şi coordonează mişcările
organitelor.

Centrozomul - se află în celulele animale. Este format din d oi centrioli aşezaţi perpendicular
unul pe celălalt. În jurul lor se află o zonă plasmatică mai densă, numită centrosferă. În prima
etapă a diviziunii (profază), centriolii se deplasează spre polii celulei şi, între ei, se formează
fusul de diviziune. De filamentele fusului de diviziune
se ataşează cromozomii prin intermediul centromerelor.

Funcţiile celulei:
1. Excitabilitatea – este răspunsul specific dat de o celulă la acţiunea unui factor de
mediu.
2. Mişcarea - presupune deplasarea activă a unor constituenţi celulari (mitocondrii,
cloroplaste), precum şi curenţii citoplasmatici din celulă. Unele celule au cili, flageli sau
pseudopode.
3. Semipermeabilitatea - este proprietatea membranei celulare de a fi permeabilă
pentru apă şi anumite substanţe sub formă de ioni sau molecule şi impermeabilă pentru substanţe
de dimensiuni mari.

4. Transportul celular - poate fi pasiv (fără consum de energie) prin difuziune

(deplasarea moleculelor de la concentraţie mare la concentraţie mică) şi prin osmoză (trecerea
apei prin membrane dintr-o soluţie diluată spre o soluţie concentrată) sau activ, cu consum de
energie. Se realizează împotriva gradientului de concentraţie (de la
concentraţie mică la concentraţie mare), prin utilizarea proteinelor de transport, canalelor sau
pompelor ionice.
5. Polarizarea electrică a membranei - datorită repartiţiei inegale a ionilor (+) şi (-) pe
cele două feţe ale membranei.

2.2.DIVIZIUNEA CELULARA

Diviziunea celulară asigură continuitatea vieţii. Se finalizează cu înmulţirea celulelor şi,

ca urmare, cu înmulţirea organismelor (în cazul celor unicelulare), cu formarea corpului sau cu
formarea gameţilor.
Factorii diviziunii celulare pot fi interni sau externi. Factorii interni se referă la starea de
sănătate a celulelor şi la procesele metabolice care duc la dublarea conţinutului celular. Factorii
externi pot fi: temperatura, diferite substanţe stimulatoare, vitamine, radiaţii X.
Când celulele cresc, nu-şi mai pot îndeplini funcţiile în organism. Prin diviziune, se
restabileşte volumul iniţial.
Perioada de la formarea unei celule şi până la încheierea diviziunii celulare, poartă numele de
ciclu celular. Durata ciclului celular diferă de la un tip de celulă la altul. Ciclul celular cuprinde
două etape: interfaza şi diviziunea. Interfaza
(interchineza) este etapa dintre două diviziuni succesive. Cuprinde aproximativ 90% din durata
ciclului celular.

Este subdivizată în trei perioade: G1 sau etapa presintetică - se desfăşoară procese care
pregătesc faza următoare: sinteza enzimelor implicate în replicarea ADN şi în transcrierea
informaţiei genetice, decondensarea cromozomilor (care sunt monocromatidici) şi replicarea
centrozomului; perioada S (de sinteză) în care se replică materialul genetic şi cromozomii devin
bicromatidici; perioada G2 (postsintetică sau premitotică) în care se sintetizează moleculele
necesare desfăşurării mitozei.
Diviziunea propriu - zisă este relativ scurtă (cc. 10%). Procesele din această etapă duc la
diviziunea nucleului (cariochineza) şi a citoplasmei (citochineza) şi se finalizează cu formarea a
două sau patru celule fiice.
În diviziune sunt implicate mai multe formaţiuni: cromozomii şi fusul de diviziune.
Cromozomii sunt structuri genetice care poartă informaţia ereditară. Numărul lor este constant
pentru o anumită specie. Între două diviziuni (în interfază), cromozomii se găsesc sub formă
decondensată, respectiv sub formă de cromatină.
Cromatina are ca unităţi structurale nucleosomii alcătuiţi dintr-un cilindru de proteine histonice
pe care se înfăşoară fibra de AND, formând câte o spiră la fiecare capăt al cilindrului.
Cromozomul din primele faze ale diviziunii are în componenţa sa două elemente
fibrilare (fibre de cromatină) numite cromatide. Cele două cromatide ale unui cromozom sunt
omoloage (identice) din punct de vedere morfologic, biochimic, genetic şi funcţional; una
reprezintă copia celeilalte, deoarece rezultă în urma unui fenomen de replicare semiconservativă.
Se mai numesc cromatide surori sau cromozomi fii. Cromatidele sunt unite într-un punct numit
centromer.
 După poziţia centromerului, cromozomii pot fi: metacentrici (zona centrală),
submetacentrici (în apropiere de centru), subtelocentrici (în apropiere de un capăt) şi telocentrici
sau acrocentrici (în capătul cromozomului).

Setul de cromozomi caracteristic unei specii, formează cariotipul speciei.

Fusul de diviziune se formează pornind de la două centre de organizare situate în apropierea

nucleului. Cele două centre (centrioli) se deplasează spre cei doi poli ai celulei şi între ele se
dispun microtubuli sub formă de fus. Fusul de diviziune se formează numai în timpul diviziunii
celulare, la începutul metafazei şi are rolul de a repartiza în mode egal cromozomii fii în cele
două celule fiice care rezultă în urma diviziunii.

Diviziunea celulară poate fi directă şi indirectă.

Diviziunea directă (amitoza)
Este specifică procariotelor, rar eucariotelor (în cazul tumorilor). Nu se formează fus de
diviziune. Celula mamă, ajunsă în stadiul de maximă creştere, se scindează printr-un sept
transversal în două celule fiice, identice sau aproape identice.
Septul este format din membrana plasmatică şi din peretele celular.

Diviziune directă prin formarea unui perete transversal

Diviziunea indirectă (cariochineza)
După locul unde se desfăşoară şi tipul de celule fiice care rezultă, cariochineza este de două
tipuri: mitotică sau mitoza şi meiotică sau meioza:

Mitoza - este diviziunea celulelor somatice. Se caracterizează prin păstrarea numărului de

cromozomi.
Celula care intră în diviziune are 2n cromozomi (două seturi de cromozomi: un set de la mamă şi
un set de la tată), adică este diploidă. În urma mitozei rezultă două celule fiice, fiecare cu 2n
cromozomi.
Mitoza se desfăşoară în următoarele etape: profaza, metafaza, anafaza şi telofaza.
Profaza se caracterizează prin condensarea cromozomilor (spiralizarea acestora), dezorganizarea
progresivă a nucleolului, deplasarea la polii opuşi a centriolilor şi formarea fusului de diviziune
şi dezorganizarea membranei nucleare.

Metafaza este etapa în care cromozomii bicromatidici se spiralizează la maxim şi se prind cu

centromerii de filamentele fusului de diviziune. Cromozomii bicromatidici se aşază într-un
singur plan formând placa ecuatorială sau metafazică. În această fază, cromozomii pot fi
fotografiaţi, decupaţi şi ordonaţi în perechi obţinând
cariotipul speciei respective.

Anafaza – în care cromozomii clivează longitudinal de la nivelul centromerilor şi devin

monocromatidici. Anafaza este considerată ca fiind momentul în care cromozomii
monocromatidici se află la jumătatea distanţei dintre ecuator şi polii celulei.

Anafaza
Telofaza – încheie diviziunea nucleului. Fenomenele sunt invers faţă de profază: cromozomii se
decondensează, reapar nucleolii, se reface membrana nucleară şi dispare fusul de diviziune.

Telofaza
Paralel sau succesiv cu evenimentele telofazei are loc diviziunea citoplasmei sau citochineza.
La plante, citochineza se realizează prin formarea unui perete transversal, iar la animale are loc
ştrangularea progresivă, mediană a celulei mamă.
 Celule fiice diploide
Meioza - este întâlnită la organismele cu înmulţire sexuată şi contribuie la menţinerea constantă
a garniturii cromozomale, caracteristică unei specii.
La plante, duce la formarea celulelor reproducătoare asexuate (spori) şi se mai numeşte sporală,
iar la animale se finalizează direct cu formarea gameţilor şi se numeşte gametică.
Meioza duce la înjumătăţirea numărului de cromozomi şi, implicit, a cantităţii de ADN în
celulele fiice. În meioză, celula iniţială diploidă se divide de două ori deşi cantitatea de ADN s-a
dublat o singură dată.
Meioza se desfăşoară în două etape: reducţională (meioza I) şi ecvaţională sau de maturaţie
(meioza II) şi se finalizează cu patru celule haploide.

Etapa reducţională.

Se desfăşoară în aceleaşi faze ca şi mitoza.

Profaza I este mult mai lungă decât cea mitotică. Cel mai important eveniment îl reprezintă
împerecherea cromozomilor omologi şi formarea bivalenţilor sau tetradelor cromozomiale
(cromozomii din aceeaşi pereche se numesc omologi şi sunt formaţi din câte două cromatide
fiecare, în total patru cromatide, adică o tetradă).
Locurile în care cromozomii se ating se numesc chiasme. La acest nivel, cromozomii se pot rupe
şi pot realiza schimburi de gene, fenomen numit crossing-over. Rezultă cromozomi recombinaţi
care asigură variabilitatea organismelor.

Alte evenimente: - condensarea cromozomilor, dispariţia nucleolului şi dezorganizarea

membranei nucleare, formarea fusului de diviziune.
 Profaza I
Metafaza I – cromozomii, sub formă de tetrade se aşează în plan ecuatorial formând placa
metafazică

Anafaza I - cromozomii bicromatidici se desprind din tetrade şi se află la jumătatea drumului

dintre ecuator şi poli. Spre fiecare pol porneşte câte un set de cromozomi (n).

Anafaza I
Telofaza I - cromozomii bicromatidici ajung la polii celulei, se despiralizează, reapar nucleolii şi
se refac membranele nucleare. Fusul de diviziune dispare.

Urmează citochineza şi rezultă două celule fiice, fiecare cu n cromozomi (celule haploide).

Celule fiice haploide

Etapa ecvaţională sau meioza II se desfăşoară ca o mitoză obişnuită cu: profaza II, metafaza II,
anafaza II, telofaza II.
Între meioza I şi meioza II nu mai este nevoie de interfază pentru că deja cromozomii sunt
bicromatidici.
Profaza II este foarte scurtă: se dezorganizează învelişul nuclear, se formeză fusul de diviziune,
se spiralizează cromozomii.

Metafaza II - cromozomii bicromatidici se prind prin centromeri de fusul de diviziune şi se

dispun într-un singur plan în placa metafazică.
Anafaza II - se desprind cromatidele şi se formează cromozomi monocromatidici, care vor fi
traşi spre polii celulei. Se găsesc la jumătatea distanţei spre poli.
Telofaza II – se individualizează nucleele haploide prin formarea învelişului nuclear.
Rezultatul final: patru celule haploide (cu jumătate din numărul de cromozomi al celulei mamă).
Importanţa diviziunii
Meioza şi mitoza sunt două mecanisme apărute în cursul evoluţiei organismelor prin care se
asigură multiplicarea, perpetuarea şi evoluţia sistemelor biologice sau autoreproducerea
sistemelor vii. Mitoza generează uniformitate şi asigură continuitatea; meioza generează
biodiversitate şi promovează discontinuitatea şi evoluţia organismelor.

3.EREDITATEA ŞI VARIABILITATEA LUMII VII

3.1.CONCEPTE
Definiţie: ereditatea este capacitatea organismelor vii de a transmite trăsăturile lor specifice
descendenţilor. Rezultă că ereditate este o trăsătură caracteristică tuturor organismelor, are
caracter universal.
Variabilitatea este proprietatea organismelor de a se deosebi unele de altele prin anumite
caractere.
Asemănările sau trăsăturile ereditare constituie informaţia genetică sau zestrea ereditară a
organismelor. Ereditatea asigură existenţa speciei dar şi transmiterea caracteristicilor individuale
(ex. culoarea părului, a ochilor) de la părinţi la urmaşi.
Unitatea genetică purtătoare a informaţiei genetice este gena.

Gena reprezintă un segment din macromolecula de ADN care conţine informaţia necesară
sintezei unei catene polipeptidice.
Totalitatea genelor care intră în structura genetică a unui organism, constituie genotipul
acelui organism.
Totalitatea manifestărilor morfologice , fiziologice, biochimice şi comportamentale ale
unui organism, constituie fenotipul acestuia. Fenotipul este rezultatul interacţiunii dintre genotip
şi mediu. Exemplu: în cazul culorii ochilor, genotipul BB sau Bb determină nuanţe închise
(fenotip), iar bb (genotip) determină culoarea albastră (fenotip).
Genele au fost numite iniţial factori genetici sau ereditari. Ele sunt situate în
cromozomi, într-o succesiune liniară, fiecare ocupând un anumit loc numit locus genic (plural,
loci genici).
Pe cromozomii omologi (din aceeaşi pereche), genele perechi ocupă acelaşi locus şi
se numesc gene alele. Ele apar prin mutaţia genei normale sau sălbatice şi influenţează acelaşi
caracter.
 Dacă un organism conţine gene alele identice (AA sau aa), se numeşte homozigot, iar,
dacă are gene alele diferite (Aa), se numeşte heterozigot.
Variabilitatea poate fi definită ca diferenţele existente între indivizii aceleiaşi specii
sub raportul însuşirilor genotipice şi fenotipice.
Variaţiile sunt răspunsuri ale organismelor la factorii din mediul extern sau intern.

3.2. MECANISMELE DE TRANSMITERE A CARACTERELOR

EREDITARE

Legile eredităţii

Primele legi ale geneticii au fost elaborate de Gregor Mendel în urma studiilor efectuate
pe plante de mazăre.
Mazărea (Pisum sativum) este o plantă autogamă, deoarece realizează autopolenizarea.
Din această cauză, diferitele varietăţi de mazăre se păstrează nemodificate, ca linii pure, de-a
lungul generaţiilor. Aceste linii pure au o structură homozigotă şi au fost utilizate de Mendel în
experimentele de hibridare.
Hibridarea este încrucişarea dintre organisme care se deosebesc prin una sau mai multe
perechi de caractere ereditare. Procesul se notează simbolic cu X. Dacă organismele se
deosebesc printr-o singură pereche de caractere, procesul se numeşte monohibridare; prin două
perechi, dihibridare, etc.
Rezultatul hibridării este un organism hibrid, cu structură heterozigotă sau impură (Aa).
Exemplu: prin încrucişarea plantelor care produc flori roşii (AA) cu plante care produc flori albe
(aa), se obţin plante care au flori roşii. Plantele obţinute constituie prima generaţie sau F1.
Caracterul de floare roşie care s-a manifestat la plantele hibride din F1 a fost numit caracter
dominant şi notat cu literă mare: A.
Caracterul de floare albă, care a rămas ascuns la plantele din F1, a fost numit recesiv şi
notat cu literă mică: a.

Plantele din F1 au fost lăsate să se autopolenizeze şi a rezultat generaţia a doua, F2, în care trei
părţi din plante au produs flori roşii şi o parte , flori albe. Apariţia a două tipuri de caractere din
organismele hibride, se numeşte segregare.
Segregarea a fost de 3 dominant la 1 recesiv.
Interpretarea rezultatelor
În pistilul plantelor din F1 s-au produs 50% oosfere cu factorul ereditar A şi 50% oosfere cu
factorul ereditar a. În stamine s-au format 50% grăuncioare de polen cu factorul A şi 50%
grăuncioare de polen cu factorul a.
Se observă că gameţii sunt puri din punct de vedere genetic, deoarece ei rezultă prin meioză şi
fiecare va avea doar unul din factorii ereditari pereche. În celulele somatice, factorii ereditari
sunt sub formă de perechi.
Gameţii formaţi se unesc pe bază de probabilitate: oricare gamet femel are şansa de a se uni cu
oricare gamet mascul şi invers.
În F2 rezultă de fapt trei structuri genetice şi două fenotipuri:
25% - AA – organisme homozigote dominante
50% - Aa - organisme heterozigote
25% - aa - organisme homozigote recesive
Raportul de segregare după genotip este de 1:2:1, iar după fenotip este de 3:1.
Pe baza acestor experienţe, Mendel a formulat primele legi ale eredităţii:
Legea I – sau legea purităţii gameţilor, conform căreia gameţii sunt totdeauna puri din punct de
vedere genetic deoarece conţin doar un factor din perechea de factori ereditari
Legea a II-a – sau legea segregării independente a perechilor de caractere.
Conform acestei legi, dacă se încrucişează două organisme care diferă între ele prin mai multe
perechi de caractere, fiecare caracter se transmite independent, pe baza legii anterioare (gameţii
vor conţine câte un factor din fiecare pereche).
Exemplu: prin încrucişarea între plante de mazăre cu bob neted şi de culoare galbenă cu
plante care au boabe zbârcite şi verzi, rezultă în F1 numai plante hibride cu bob neted şi de
culoare galbenă. Dacă notăm cu A factorul ereditar pentru bob neted, cu a factorul ereditar
pentru bob zbârcit, cu B factorul pentru culoare galbenă şi cu b factorul ereditar pentru culoare
verde, organismele parentale vor fi AABB, respectiv aabb, iar organismele din F1 vor avea
genotipul AaBb.
Fiecare organism hibrid va produce patru tipuri de gameţi: AB, Ab, aB, ab.
Prin combinarea celor patru tipuri de gameţi femeli cu cele patru tipuri de gameţi
masculi obţinem următoarele combinaţii.
Se obţin 16 combinaţii genotipice: în 9 dintre acestea se află factori ereditari dominanţi (AABB;
AABb; AaBb; AaBB), care determină fenotipul bob neted şi de culoare galbenă.
În trei combinaţii intră factorul dominant pentru aspectul neted (AA sau Aa) alături de factorul
pentru culoare în stare homozigotă recesivă (bb); în alte trei combinaţii se află factorul B (BB
sau Bb) alături de factorul a în stare homozigotă. O singură combinaţie va prezenta ambele
caractere în stare recesivă homozigotă (aabb).
Raportul de segregare după fenotip va fi: 9:3:3:1.

Importanţa legilor eredităţii

Mendel a pornit de la constatarea că în celulele somatice factorii ereditari (genele) se găsesc sub
formă de perechi, iar, în timpul meiozei, se despart şi se formează gameţii puri din punct de
vedere genetic. În procesul fecundaţiei are loc unirea la întâmplare a gameţilor de sex opus şi
rezultă indivizi la care se manifestă caracterul dominant şi indivizi la care se manifestă caracterul
recesiv. Transmiterea caracterelor ereditare se realizează prin intermediul factorilor ereditari
(genelor) situaţi în cromozomi şi prezenţi în toate celulele corpului.

Abateri aparente de la legile mendeliene

Relaţii între gene alele
În afară de relaţia dominanţă - recesivitate, între genele alele se pot manifesta şi ale
raporturi: semidominanţa, supradominanţa, polialelia, gene letale, codominanţa.
Semidominanţa sau dominanţa incompletă – se manifestă în cazul hibrizilor care au
genele alele în stare heterozigotă şi manifestă un fenotip intermediar între fenotipurile parentale.
Exemplu: la barba-împăratului, Mirabilis jalapa, există structura genetică tip
RR, care determină flori de culoare roşie şi structura tip rr, care determină flori de culoare albă.
În urma hibridării, rezultă plante cu flori roz şi genotipul Rr.

În F2 are loc segregarea: o parte plante cu flori roşii, două părţi plante cu flori roz şi o
parte plante cu flori albe. Segregarea genotipică este identică cu cea fenotipică: 1:2:1.
 Supradominanţa – în acest caz, organismele heterozigote manifestă caracterul
dominant mult mai puternic decât forma homozigotă dominantă.
Exemplu: la musculiţa de oţet, Drosophila melanogaster, culoarea ochilor este roşu -
cărămiziu şi este dată de genele dominante w+w+. Prin mutaţia genei normale sau sălbatice, au
apărut forme cu ochi albi, caracter dat de gena recesivă w, în stare homozigotă. Prin încrucişarea
între forma normală w+w+ cu forma mutantă ww, au
rezultat hibrizii w+w, la care culoarea roşie este mai intensă decât la forma w+w+.

Polialelia – apare prin mutaţii succesive ale genei normale cu formarea genelor alele
a1, a2………an, care determină variaţii ale aceluiaşi caracter la indivizii unei populaţii.
Exemplu: culoarea bobului de grâu variază de la roşu la alb trecând prin 15 nuanţe
intermediare, în funcţie de genele alele prezente în genotipul acestuia.
Genele letale – sunt genele care în stare homozigotă determină moartea organismului.
Exemplu: şoarecii galbeni sunt totdeauna heterozigoţi deoarece, prin încrucişarea a
doi şoareci galbeni, se obţin atât şoareci galbeni cât şi şoareci de altă culoare. Raportul de
segregare este de 2:1.

Prin sacrificarea femelelor gestante, s-a constatat că unii embrioni cu blana galbenă erau
deja morţi.
Gene codominante - în populaţia umană există trei gene care determină grupele
sanguine: LA, LB şi l. Fiecare individ are doar două dintre aceste gene rezultând următoarele
combinaţii: LALA (grupa A homozigot), LAl (grupa A heterozigot), LBLB (grupa B
homozigot), LBl (grupa B heterozigot), ll (grupa 0) şi LALB (grupa AB). Genele LA şi LB sunt
dominante asupra genei l iar, împreună sunt codominante deoarece dau un fenotip nou: grupa de
sânge AB. Fenomenul se numeşte codominanţă.
Cunoaşterea modului de transmitere a grupelor sanguine este importantă în stabilirea
paternităţii şi în realizarea transfuziilor de sânge.

3.3.TEORIA CROMOZOMIALĂ A EREDITĂŢII

Explicarea mecanismelor de transmitere a caracterelor ereditare revine şcolii americane

condusă de Thomas H. Morgan.
Morgan a lucrat pe musculiţa de oţet (Drosophila melenogaster) şi a dovedit rolul
cromozomilor, respectiv al ADN, în transmiterea caracterelor ereditare.
 Cercetările ulterioare au demonstrat că ADN-ul este substanţa ereditară, substratul chimic al
eredităţii la toate organismele.
Pe baza experimentelor efectuate, Th. Morgan şi colaboratorii au elaborat tezele teoriei
cromozomiale a eredităţii.
Conform primei teze, genele sunt situate în cromozomi una în continuarea celeilalte, adică
linear.
Acest lucru este normal având în vedere că un organism are mai multe caractere ereditare,
respectiv gene, decât numărul de cromozomi. Genele sunt plasate în locuri specifice numite loci
genici.
A doua teză este cea a transmiterii în bloc (înlănţuit) a genelor aflate în acelaşi cromozom.
Procesul se numeşte linkage. În timpul diviziunii, cromozomii îşi păstrează integritatea lor
morfologică, transmiţându-se ca unităţi independente de la celula mamă la celulele fiice.
Exemplu: prin încrucişarea unei musculiţe femelă normală (aripi normale şi ochi normali) cu
un mascul dublu mutant (ochi cafenii şi aripi vestigiale), obţinem în F1 numai musculiţe
normale.

Dacă se încrucişează un mascul din F1 cu o femelă dublu mutantă (încrucişarea cu o formă

homozigotă de tip parental se numeşte backcross sau retroîncrucişare şi este o metodă de analiză
genetică) vom obţine 50% musculiţe normale dar heterozigote şi 50% musculiţe dublu mutante
(raport de segregare 1:1).
Genele s-au transmis înlănţuit deoarece se aflau pe acelaşi cromozom. Dacă genele ar fi fost
pe cromozomi diferiţi, ar fi avut loc o segregare de tip mendelian şi ar fi apărut combinaţii noi
prin recombinare intercromozomială.
În cazul în care se utilizează o femelă cu aripi normale şi corp de culoare neagră şi un mascul
cu aripi vestigiale şi corp gri normal, obţinem în F1 organisme normale dublu heterozigote. O
femelă heterozigotă din F1 se încrucişează cu un mascul dublu mutant recesiv şi rezultă generaţia
F2 cu patru tipuri de organisme: 83%-prezintă caractere care seamă cu forma maternă şi paternă
şi 17%- sunt indivizi recombinaţi genetic, apăruţi în urma crossing-over – ului.
 Obs. Femelele au grupele de linkage mai slabe şi permit ruperea cromatidei.
Această abatere de la linkage determină realizarea unei recombinări de gene.
Ştim că în profaza I meiotică are loc schimbul reciproc de gene sau crossing – over.
Crossing – overul este cea de a treia teză a teoriei cromozomiale.
Cunoaştem că în meioză (profaza I) cromozomii parentali se grupează în perechi de omologi sau
bivalenţi.

3.4. DETERMINISMUL CROMOZOMIAL AL SEXELOR

Tipul Drosophila de determinism cromozomial al sexelor se regăseşte şi la mamifere, inclusiv

la om, şi la unele plante –spanac, cânepă, hamei. Th. Morgan a demonstrat existenţa unor
cromozomi ai sexului (heterozomi) la femelă (XX) şi la mascul (XY). Acest determinism
cromozomial al sexelor asigură în descendenţă un raport constant şi egal între sexe (sex_ ratio
1:1). Femelele sunt homogametice pentru că produc un singur tip de gameţi ( cu cromozomul X),
iar masculii sunt heterogametici pentru că produc două tipuri de gameţi (unii cu cromozomul X,
alţii cu Y).

Un alt tip de determinism cromozomial este tipul Abraxas (fluture) pe care îl întâlnim la
amfibieni, reptile, păsări. Tipurile de heterozomi sunt: XX pentru masculi care sunt
homogametici şi XY pentru femele care sunt heterogametice.

3.5. INFLUENŢA MEDIULUI ASUPRA EREDITĂŢII

Mutaţiile sunt modificări bruşte ale structurii şi funcţiilor materialului genetic, care se pot
transmite ereditar şi nu sunt cauzate de recombinări genetice.
Clasificarea mutaţiilor se poate realiza după mai multe criterii:

- după tipul celulei afectate, mutaţiile pot fi gametice (se transmit ereditar) şi somatice (apar în
cursul vieţii individuale şi afectează doar anumite părţi din organism; nu se transmit
descendenţilor decât dacă aceştia se înmulţesc vegetativ);

- după modul în care apar, mutaţiile pot fi naturale (cu frecvenţă redusă) şi artificiale sau induse
(cu frecvenţă mai mare);

- după cantitatea de material genetic implicat, mutaţiile sunt: genomice, cromozomiale şi genice.
Mutaţiile genomice afectează setul haploid de cromozomi din celulele somatice. Pot fi poliploidii
(se multiplică numărul de genomuri) şi aneuploidii (se modifică numărul anumitor cromozomi
din genom).
Organismele poliploide se împart în autopoliploide, care îşi multiplică singure setul de
cromozomi şi rezultă forme tri- şi tetraploide (ex. viţa de vie, mărul, salcia, plopul, sfecla de
zahăr, secara) şi alopoliploide care au rezultat din hibridări interspecifice ( ex. grâul comun este
un hexaploid format pe cale naturală în mai multe etape: încrucişarea a două specii diploide şi
obţinerea unei forme tetraploide; acestă formă tetraploidă a fost încrucişată cu alta diploidă şi a
rezultat o specie hexaploidă).
Aneuploidia reprezintă o modificare inexactă a setului de cromozomi prin non-disjuncţia sau
nesepararea cromozomilor în cursul meiozei. Rezultă astfel gameţi cu n+1 sau cu n-1 care, prin
fecundarea cu gameţi normali, vor da naştere unor indivizi cu monosomie (2n-1) sau cu trisomie
(2n+1).

Mutaţiile cromozomiale sunt cauzate de ruperi ale unor fragmente din cromozomi care pot duce
la: translocaţii (ataşarea unui segment cromozomal la un cromozom neomolog), deleţii (pierderea
unui segment), inversii (inversarea ordinii genelor într-un cromozom), duplicaţii (translocarea
unui segment cromozomal pe cromozomul omolog).
Mutaţiile genice constau în modificarea structurală a unei singure gene.

Mecanismele care produc mutaţii genice sunt: substituţia, adiţia de nucleotide, deleţia sau
inversia ordinii nucleotidelor. Mutaţiile genice pot fi dominante, recesive, codominante,
semidominate sau letale.
Factorii care produc mutaţii se numesc factori sau agenţi mutageni. Agenţii mutageni pot
fi: fizici (radiaţii neionizante – UV, radiaţii ionizante: raze Rontgen, gamma, alfa,
beta); chimici (alcaloidul colchicina extras din brânduşa de toamnă şi care blochează fusul de
diviziune, agenţi alkilanţi precum iperita – gaz de luptă utilizat în Primul Război Mondial -,
derivaţi ai bazelor azotate, medicamente, pesticide) sau biologici (virusurile rubeolei, oreionului,
hepatitei, herpesului care produc tumori, sarcoame, leucemii).

3.6.GENETICĂ UMANĂ

Genetica umană studiază transmiterea ereditară a caracterelor normale şi patologice.

Transmiterea caracterelor respectă legile mendeliene de transmitere şi de segregare. Celulele
umane conţin 2n = 46 cromozomi distribuiţi în 22 perechi de autozomi şi o pereche de
heterozomi (XX la femeie şi XY la bărbat).
 Atunci când apar modificări în structura sau cantitatea de material genetic uman, apar bolile
ereditare.

Cele mai multe boli ereditare sunt cauzate de aberaţiile cromozomiale şi de mutaţiile genice.
Aberaţiile cromozomiale pot fi numerice sau structurale. Aberaţiile numerice pot afecta
autozomii şi produc boli autozomale sau heterozomii şi produc boli heterozomale.
Boli autozomale (numerice):
- sindromul Down este o trisomie autozomală cauzată de non-disjuncţia cromozomilor din
perechea 21 în timpul formării gameţilor, ca urmare, organismul respectiv are trei cromozomi în
această pereche. Copiii cu sindrom Down sunt retardaţi, au faţa cu trăsături asiatice şi
malformaţii viscerale diverse.
Boli heterozomale (numerice):
- sindromul Turner se manifestă la femei şi este o monosomie caracterizată prin lipsa unui
cromozom X. formula cromozomială este 45 (X0). Femeile afectate au talie redusă, ovare
atrofiate, sterilitate;
- sindromul Klinefelter - apare la bărbaţi cu formula cromozomială 47 (XXY) sau 48 (XXXY).
Se caracterizează prin obezitate, sterilitate, glande mamare dezvoltate;
- sindromul Triplu-x sau superfemela – prezintă un cromozom X suplimentar. Formula
cromozomială este 47 (XXX).
Se caracterizează prin anomalii fizice şi psihice.
Boli structural – cromozomiale:
- sindromul Cri-de-chat - apare prin deleţia braţului scurt al cromozomului din perechea 5.
Copiii cu acest sindrom sunt retardaţi, au malformaţii ale laringelui, ceea ce determină ţipătul
caracteristic al copiilor afectaţi.
Mutaţiile genice – duc la apariţia bolilor metabolice ereditare. Se pot clasifica astfel:
- după tipul genei mutante în boli dominante şi boli recesive;
- după poziţia genei în boli autozomale şi heterozomale.

Exemple de boli autozomale dominante: polidactilia caracterizată prin prezenţa unui deget
supranumerar; sindactilia (degete unite).
Exemplu de maladie autozomală recesivă: albinismul manifestat prin lipsa pigmentului
melanic din piele, păr, iris.
Boli heterozomale:
- hemofilia manifestată prin incapacitatea de coagulare a sângelui şi apariţia de hematoame la
cele mai mici traumatisme. Gena mutantă se află pe cromozomul X, de aceea boala se manifestă
la descendenţii de sex masculin. Mama este purtătoarea genei pentru hemofilie (aparent
sănătoasă) şi are genotipul XhX. La femeie, gena hemofiliei se exprimă doar în condiţie
homozigotă (XhXh), cel mai adesea incompatibilă cu supravieţuirea, pe când la bărbat, ea se
poate exprima într-un singur exemplar (XhY), condiţie numită hemizigoţie.
- daltonismul constă în incapacitatea persoanei respective de a deosebi culoarea roşie de cea
verde (lipseşte pigmentul fotosensibil pentru roşu). Este provocat de o genă recesivă plasată tot
pe cromozomul X
 CLASA X
1.ŢESUTURI VEGETALE ŞI ANIMALE
Definiţie. Ţesutul este o grupare permanentă de celule interdependente care au aceeaşi origine,
formă, structură şi care îndeplinesc aceleaşi funcţii. Procesul prin care se formează ţesuturile se
numeşte histogeneză.

1.1. ŢESUTURILE VEGETALE

Ţesuturile vegetale sunt mai puţin diversificate comparativ cu cele animale. Se disting două
tipuri fundamentale : meristematice şi definitive sau adulte.
1. Ţesuturile meristematice ( sau generatoare) – sunt ţesuturi cu caracter embrionar, care asigură
creşterea şi dezvoltarea plantei. Celulele sunt nediferenţiate şi nespecializate, cu capacitate nelimitată
de diviziune. Forma celulelor este poligonală, au pereţi subţiri, citoplasma abundentă şi nucleu
voluminos. Embrionii sunt alcătuiţi
din astfel de celule, care constituie meristemele primordiale. La plantele mature, meristemele
primordiale se păstrează doar la nivelul vârfurilor de creştere.

Meristem

Există şi meristeme cu un început de diferenţiere, dar care îşi păstrează capacitatea de

diviziune.
Acestea se numesc meristeme primare şi sunt localizate în vârfurile de creştere, sub
meristemele primordiale. Se numesc meristeme apicale. Alte meristeme primare se pot găsi la
nivelul internodurilor plantelor articulate. Acestea se numesc meristeme intercalare. Meristemele
primare asigură creşterea în lungime.

Celulele rezultate în urma diviziunilor celulelor meristematice îşi pierd capacitatea de a se

divide şi se diferenţiază în ţesuturile adulte (definitive), dobândind proprietăţi specifice.
Unele celule din cadrul ţesuturilor definitive îşi redobândesc capacitatea de diviziune şi devin
meristeme secundare. Acestea asigură creşterea în grosime a plantei.
Deoarece sunt plasate lateral faţă de axul plantei, se mai numesc şi meristeme laterale.

Există două tipuri de meristeme secundare: cambiu şi felogenul. Ambele se divid şi generează
alternativ celule spre interior şi exterior. Cambiul vascular produce ţesutul lemnos spre interior şi
ţesutul liberian spre exterior (de aici denumirea de zonă generatoare libero-lemnoasă). Felogenul
apare în scoarţă şi formează ţesutul secundar
de apărare (suber) spre exterior şi feloderm spre interior (=zona generatoare suberofelodermică).
2. Ţesuturi definitive (adulte) – sunt formate din celule mari, cu puţină citoplasmă, vacuole
voluminoase şi pereţi celulari modificaţi secundar.
Se clasifică în: ţesuturi apărătoare (de protecţie), fundamentale, mecanice, conducătoare şi
secretoare.
Ţesuturi de apărare – au rolul de a proteja organele plantelor de acţiunile nocive ale unor factori
de mediu (temperaturi, uscăciune, agenţi poluanţi, microorganisme patogene). Principalele
ţesuturi apărătoare sunt: epiderma, exoderma, endoderma şi suberul.

Epiderma – este formată dintr-un singur strat de celule aplatizate, cu perete extern impregnat cu
substanţe grase care formează un strat protector = cuticulă.

Celulele sunt solidarizate între ele. Unele celule se pot modifica formând papile, peri radiculari
sau stomate.

Exoderma – este primul strat al scoarţei rădăcinii, care se suberifică şi preia funcţia de protecţie
a rizodermei exfoliate.
Endoderma - este ultimul strat al scoarţei rădăcinii, format din celule cu pereţi parţial
suberificaţi.
Suberul - este format din mai multe straturi de celule moarte, cu pereţi suberificaţi (impregnaţi
cu suberină). Uneori, este gros şi formează pluta. Suberul este întrerupt din loc în loc de porţiuni
subţiri, prin care se realizează schimburile gazoase şi care se numesc lenticele.
Ţesuturi fundamentale sau parenchimatice (celulele au cele trei diametre aproximativ egale) -
sunt cele mai abundente şi sunt formate din celule vii, poliedrice, sferice sau ovale. După rolul
îndeplinit pot fi: parenchimuri de asimilaţie, de depozitare, acvifer şi aerifer.
Parenchimul de asimilaţie (clorenchim) - este format din celule bogate în cloroplaste. Se găsesc
în special în frunze şi au rol important în fotosinteză.

Ţesut asimilator
Parenchimul pentru depozitare - format din celule cu vacuole mari, care depozitează o cantitate
însemnată de substanţe organice (amidon, inulină, lipide, proteine, etc).
 Ţesut de depozitare (amidon)

Parenchimul aerifer (aerenchim) – prezintă spaţii mari intercelulare în care se depozitează

cantităţi mari de gaze utile. Este caracteristic plantelor acvatice.
Parenchimul acvifer - depozitează apa. Este întâlnit la plantele suculente din regiunile secetoase.
Ţesuturi de susţinere (mecanice) – îndeplinesc funcţia de a asigura rezistenţa mecanică la
îndoiri, torsionări şi de a menţine o anumită poziţie în spaţiu. Există două tipuri fundamentale de
ţesuturi mecanice: colenchimul şi sclerenchimul.
Colenchimul – este un ţesut viu, elastic, format din celule elongate, cu pereţii celulozici,
îngroşaţi neuniform.

Colenchim
Sclerenchimul – este un ţesut mort, rigid, format din celule cu pereţii puternic şi uniform
lignificaţi. Dacă celulele sunt izodiametrice, se numesc sclereide, iar dacă sunt alungite
(heterodiametrice), se numesc fibre sclerenchimatice.

Sclerenchim
Ţesuturi conducătoare – asigură transportul sevelor din corpul plantelor.
Există două tipuri de vase: lemnoase şi liberiene. Vasele lemnoase (xilematice) - au rolul de a
conduce apa şi sărurile minerale dizolvate (seva brută), absorbită din sol. Sunt formate din celule
moarte, cu pereţii puternic îngroşaţi (lignificaţi). Dacă pereţii transversali dintre celule persistă,
vasele se numesc traheide, considerate vase primitive, imperfecte. Astfel de vase sunt prezente la
ferigi şi gimnosperme.
La angiosperme, pereţii transversali ai celulelor dispar şi formează tuburi continui. Vasele
se numesc trahei. Vasele lemnoase sunt asociate cu alte elemente:
- fibre lemnoase şi parenchim lemnos şi formează împreună ţesutul xilematic sau fascicule
xilematice (lemnoase).
 Vase lemnoase
Vasele liberiene (floematice) – conduc seva elaborată de la nivelul frunzei spre celelalte organe
vegetative şi reproducătoare. Vasele liberiene sunt formate din celule vii, elongate, cu pereţi
celulozici, cu un complement normal de organite, anucleate, articulate cap la cap. Pereţii
transversali sunt perforaţi şi rezultă plăci ciuruite, iar vasele se numesc şi tuburi ciuruite. Vasele
liberiene sunt asociate cu ţesut parenchimatic şi ţesut mecanic formând ţesutul liberian
(floematic) organizat în fascicule liberiene.

Vase liberiene
Ţesuturi secretoare (glandulare) - formate din celule cu conţinut protoplasmatic dens, cu
capacitate de a sintetiza şi secreta o gamă variată de substanţe: uleiuri eterice, parfumuri, răşini,
latex, alcaloizi, hormoni vegetali, enzime, cauciuc, taninuri. Celulele secretoare ale unei plante
nu formează un ţesut propriu-zis deoarece nu au origine comună şi nici continuitate structurală.
Pot fi celule izolate, peri, canale sau cavităţi. Se găsesc în frunze, flori, învelişurile seminţelor.

1.2.ŢESUTURI ANIMALE
Ţesuturile animale sunt mult mai diversificate şi se clasifică, după funcţiile lor, în patru categorii
fundamentale: ţesuturi epiteliale, conjunctive, musculare şi nervos.

1. Ţesuturi epiteliale – acoperă suprafaţa externă a corpului şi căptuşesc interiorul organelor

cavitare. Celulele sunt strâns unite între ele şi au forme variabile.
Epiteliile nu sunt vascularizate şi se hrănesc prin difuziune din ţesutul conjunctiv adiacent.Între
epiteliu şi ţesutul conjunctiv se află membrana bazală.
Se clasifică după funcţie, număr de straturi, forma celulelor în: epitelii de acoperire, epitelii
glandulare şi epitelii senzoriale.
 Ţesut epitelial
a. Epitelii de acoperire – acoperă suprafaţa corpului la exterior şi căptuşesc cavităţile interne ale
acestuia. Celulele au formă turtită (pavimentoasă), cubică sau cilindrică. Unele epitelii
unistratificate asigură trecerea substanţelor dintr-o zonă în alta a corpului.

b. Epiteliul glandular – este diferenţiat şi specializat pentru o activitate de secreţie. Majoritatea

glandelor secretorii sunt derivate din straturi de celule epiteliale.
Ele sunt asociate cu ţesutul conjunctiv şi vase de sânge şi formează glande endocrine (produc
hormonii pe care îi elimină direct în sânge), exocrine (produc diverse substanţe pe care le elimină
fie la exteriorul, fie la interiorul corpului, prin intermediul unor canale) şi mixte (au atât funcţie
endocrină cât şi exocrină, cum ar fi pancreasul,
testiculele, ovarele)
c.Epiteliu senzorial – este format din celule epiteliale modificate, aflate în legătură fibrele
nervoase. Au atât funcţie de acoperire cât şi de recepţie a stimulilor.
Intră în structura segmentelor periferice ale unor analizatori: olfactiv, gustativ.

2.Ţesuturi conjunctive – provin din mezenchim ( sau mezoderm – foiţă mijlocie din structura
embrionului). Au rol important în hrănirea altor ţesuturi. Celulele sunt distanţate între ele şi
înglobate într-o substanţă care variază de la un ţesut la altul. Această substanţă se numeşte
substanţa fundamentală şi poate avea consistenţă moale, semidură sau dură. Printre celule se află
fibre conjunctive: de colagen, de reticulină sau de elastină.
Se pot clasifica după consistenţa substanţei fundamentale în: ţesuturi conjunctive moi,
ţesuturi conjunctive semidure sau cartilaginoase şi ţesuturi conjunctive dure sau osoase.

a. Ţesuturi conjunctive moi – leagă diferitele părţi ale organelor, învelesc organele, depozitează
grăsime, intervine în protecţia mecanică şi în termoreglare, formează elementele figurate ale
sângelui.
Există mai multe tipuri de ţesuturi conjunctive moi: laxe, fibroase, reticulare, elastice şi adipoase.
- ţesuturi conjunctive laxe – conţin mai puţine fibre, dar multe celule şi substanţă fundamentală.
Au rol trofic şi se pot găsi sub epitelii, de-a lungul vaselor de sânge şi nervilor, între organe;
- ţesuturi conjunctive reticulate - conţin fibre de reticulină ordonate în reţea în ochiurile căreia se
găsesc celule hematoformatoare. Se află în măduva osoasă roşie, în splină, în ganglionii
limfatici;
- ţesutul conjunctiv adipos – celulele adipoase conţin picături de grăsime situate în zona centrală.
Se găseşte sub piele şi are rol în termoreglare;
 Ţesut adipos
- ţesuturi conjunctiv fibros – domină fibrele de colagen. Formează structuri care leagă oasele
între ele (ligamente) şi muşchii de oase (tendoane);
- ţesuturi conjunctive elastice – domină fibrele de elastină şi se găsesc în tunica medie a vaselor
de sânge.

b. Ţesuturi cartilaginoase – au în structura lor celulele numite condrocite, fibre de colagen şi

elastice, înglobate în substanţa fundamentală reprezentată de condrină impregnată cu săruri
minerale( Ca, Na). Ţesutul cartilaginos nu este vascularizat; hrănirea se face prin difuziune, din
pericondru (membrană conjunctivă vascularizată situată la exteriorul cartilajului).
Ţesutul cartilaginos este tare, dar flexibil cu o mare rezistenţă. Cartilajele acoperă capetele
oaselor care se articulează. Se disting trei tipuri fundamentale de cartilagii: hialine (ex. cartilajele
costale), fibroase ( discurile intervertebrale) şi elastice ( epiglota, pavilionul urechii).

c. Ţesutul osos – este dur, rezistent la presiune şi tracţiune. Osul este un ţesut conjunctiv
specializat, în care fibrele de colagen sunt acoperite de substanţă fundamentală dură, care are o
componentă minerală dominantă (circa 66%) formată din săruri de fosfor şi calciu şi una
organică oseina. Celulele acestui ţesut pot fi osteoblaste (celule tinere, care se divid şi secretă
oseină), osteocite (celule mature) şi osteoclaste (celule mari, bogate în enzime hidrolitice, cu rol
în distrugerea şi limitarea ţesutului osos). Poate fi compact sau spongios. Ţesutul osos compact
este format din lame concentrice dispuse în jurul unui canal Havers.

Ţesut osos compact

În canalele Havers pătrund vase de sânge şi nervi. Un canal Havers + lame concentrice din jurul
său între care se află cavităţi (osteoplaste) cu osteocite, formează un sistem haversian sau osteon
( unitatea structurală a osului compact). Se întâlneşte la suprafaţa tuturor oaselor şi în corpul
oaselor lungi (diafize).
Ţesutul spongios – lamele osoase se întretaie şi delimitează spaţii numite areole sau trabecule în
care se află măduva roşie (hematogenă). Se află în interiorul oaselor late şi în capetele oaselor
lungi (epifize).

3. Ţesutul muscular este format din celule care au capacitatea de a se contracta.

Pe lângă organitele comune, aceste celule posedă organite specifice numite miofibrile, bogate în
actină şi miozină (proteine contractile).
Există trei tipuri de fibre musculare netede, striate şi miocardice.

a. Ţesutul muscular striat - intră în alcătuirea muşchilor care se prind pe oase.

Celulele (fibrele) sunt alungite, cilindrice, cu numeroşi nuclei dispuşi periferic, în apropierea
membranei celulare. Membrana celulară se mai numeşte sarcolemă. Iar citoplasma se numeşte
sarcoplasmă.
Actina şi miozina sunt asociate în fibre cu aspect striat, numite miofibrile.
Atunci când miofilamentele de actină alunecă printre cele de miozină, miofibrilele se scurtează şi
muşchiul se contractă. Activitatea muşchilor striaţi este controlată voluntar.

b. Ţesutul muscular neted - este alcătuit din celule lungite, fusiforme, cu un singur nucleu,
situat central. Intră în structura pereţilor vaselor de sânge, stomacului, intestinelor, uterului.
Activitatea muşchilor netezi nu este sub control voluntar, iar contracţiile fibrelor netede durează
mai mult decât ale fibrelor striate. Miofilamentele sunt organizate mai lax şi dispare aspectul
striat.

c. Ţesutul cardiac (miocardul)- este alcătuit din fibre asemănătoare ţesutului muscular striat.
Intră în alcătuirea muşchiului cardiac. Celulele cardiace sunt mai scurte decât cele striate şi au un
singur nucleu, situat central. Prezintă ramificaţii ale căror capete fuzionează cu ramificaţiile
celulelor vecine. Celulele cardiace comunică direct între ele şi nu pot funcţiona independent ci
numai în grup, la unison. Activitatea celulelor cardiace constă în contracţii ritmice, intrinseci. Nu
se află sub control voluntar.

Ţesut muscular cardiac

4. Ţesutul nervos - este cel mai specializat ţesut. Ţesutul nervos este alcătuit din două tipuri de
celule: neuroni şi celule gliale.
 Ţesut nervos
Neuronii sunt celule specializate în generarea şi conducerea impulsului nervos.
Nu se divid. Un neuron este format din corpul neuronului (pericarion) şi două feluri de
prelungiri: dendrite şi axon. Pericarionul este protejat de o membrană, numită neurilemă, conţine
citoplasmă (neuroplasmă), nucleu, organite comune şi organite specifice. Organitele specifice
sunt reprezentate de neurofibrile şi corpii Nissl.
Dendritele sunt prelungiri neobligatorii, subţiri şi ramificate. Ele conduc impulsul nervos
spre corpul celular (centripet sau aferent). Axonul este o prelungire unică şi obligatorie care
conduce impulsul nervos de la corpul celular (centrifug sau eferent).
Neuronii stabilesc legături atât între ei cât şi cu celulele receptoare şi efectoare.
Legăturile se numesc sinapse. Unii neuroni au şi funcţie glandulară (ex. neuronii din
hipotalamusul anterior secretă hormoni care sunt depozitaţi în hipofiza posterioară).
Celulele gliale alcătuiesc nevroglia. Aceste celule au rol trofic, de susţinere, de cicatrizare şi rol
secretor. Ele contribuie la menţinerea unei anumite compoziţii ionice a ţesutului nervos şi, prin
aceasta, facilitează propagarea impulsului nervos. Spre deosebire de neuroni, celulele gliale se
divid şi ocupă locul neuronilor distruşi.

2.STRUCTURA ŞI FUNCŢIILE FUNDAMENTALE ALE

ORGANISMELOR VII

2.1.FUNCŢIILE DE NUTRIŢIE ALE ORGANISMELOR VII

FUNCŢIILE DE NUTRIŢIE sunt cele care asigură schimbul de materie şi energie între
organism şi mediul său de viaţă. Organismul, fie el vegetal sau animal, preia din mediu anumite
substanţe pe care le transformă în substanţe proprii, sau pe care le utilizează ca atare, fără să le
transforme. Substanţele nefolositoare sau cele aflate în exces, sunt eliminate din organism.
Schimburile materiale presupun şi conversia energiei: luminoasă, chimică, termică, calorică etc.
Transformările substanţelor se realizează prin două procese esenţiale care constituie

METABOLISMUL : ASIMILAŢIA şi DEZASIMILAŢIA.

Asimilaţia (Anabolism) = ansamblul reacţiilor de sinteză a substanţelor proprii organismului (se
realizează cu consum de energie).
Dezasimilaţia (Catabolism) = ansamblul reacţiilor de degradare a unor substanţe din organism
(se realizează cu eliberare de energie).
Funcţiile de nutriţie sunt :
1. HRĂNIREA
2. RESPIRAŢIA
3. CIRCULAŢIA
4. EXCREŢIA

1.1 NUTRIŢIA ÎN LUMEA VIE

Organismele au nevoie de energie pentru a funcţiona şi pentru a se integra în mediul de viaţă.
Energia este obţinută prin arderea substanţelor organice.
Organismele pot avea nutriţie :

AUTOTROFĂ = îşi «prepară singure hrana» (sintetizează substanţe organice) utilizând energia
luminoasă (solară) sau energie chimică:
- FOTOSINTEZA;
- CHEMOSINTEZA.

HETOROTROFĂ = substanţele organice sunt preluate din mediul de viaţă (HOLOZOICĂ şi

SAPROFITĂ) sau din organisme gazdă (nutriţie PARAZITĂ).
MIXOTROFĂ = se hrănesc şi autotrof şi heterotrof (Euglena verde, plantele semiparazite şi cele
carnivore).

HRĂNIREA LA EUCARIOTE

Nutriţia La Plante
Majoritatea plantelor se hrănesc AUTOTROF prin FOTOSINTEZĂ.
Există şi plante (puţine) cu nutriţie MIXOTROFĂ şi HETEROROFĂ (plantele parazite).

I. Autotrofia la plante se poate realiza prin fotosinteză.

Hrănirea autotrofă = plantele îşi prepară singure hrana folosind energia luminoasă (fotosinteza).
Definiţie : Fotosinteza este procesul prin care plantele verzi transformă substanţele anorganice în
substanţe organice în prezenţa luminii.
Este singurul proces natural prin care se obţine O2. Substanţele anorganice sunt:
H2O, sărurile minerale, CO2.
Ecuaţie chimică:

Apa şi sărurile minerale sunt transportate prin xilem (vase lemnoase) spre frunze. Lumina este
absorbită de pigmenţii asimilatori (clorofila a) şi este convertită în energie chimică. CO2 ajunge
în frunză din aerul atmosferic. Rezultă O2 care va fi eliberat în mediu şi substanţe organice. O
parte din acestea rămân în frunză (amidon), altă parte formează seva elaborată (apă şi glucoză)
transportată prin floem (vase liberiene) la toate ţesuturile plantei unde poate fi consumată sau
depozitată.
Transferul celor două gaze implicate (O2, CO2) se realizează prin stomate.
Fotosinteza se desfăşoară în organele verzi ale unei plante. Mecanismul fotosintezei:
1. faza de lumină - se desfăşoară în grana
- are loc fotoliza apei cu obţinere de oxigen

- se obţine energia necesară pentru sinteza substanţelor organice; această energie se acumulează
în substanţe macroergice (ATP).
2. faza de întuneric – se desfăşoară în stroma
- are loc sinteza de substanţe organice simple (cu 3 sau 4 atomi de
carbon) urmată de o succesiune de reacţii de sinteză care au ca rezultat producerea de glucide,
proteine, lipide – ciclul CALVIN

EVIDENŢIEREA PROCESULUI DE FOTOSINTEZǍ

Metodele de evidenţiere a procesului de fotosinteză se bazează pe determinarea cantităţii
de CO2 absorbit, de O2 eliberat sau a substanţelor organice sintetizate, a substanţei uscate totale
(biomasa) sau numai a carbonului acumulat. Deoarece concomitent cu fotosinteza are loc si
respiraţia, datele obţinute experimental indică fotosinteza aparentă. Pentru obţinerea fotosintezei
reale, la valoarea celei aparente se va adăuga consumul de substanţa organică prin respiraţie.
Experimental în laboratorul de biologie, punerea în evidenţa a O2 produs şi CO2
absorbit în procesul de fotosinteză se poate realiza astfel: se secţionează un fragment de Elodea
sp. sau altă plantă acvatică şi se introduce cu partea secţionată în sus, într-o eprubetă cu apă de
robinet. Eprubeta se aşeză în apropierea unei surse de lumină. După 2-3 minute se observă
degajarea de bule de gaz la nivelul secţiunii.
Gazul produs este O2, lucru ce poate fi demonstrat prin ridicarea eprubetei şi introducerea rapidă
a vârfului unui băţ de chibrit incandescent care se va reaprinde (O2 este un gaz care întreţine
arderea).
Dacă vom pune fragmentul de Elodea sp. într-o eprubetă cu apă fiartă şi răcită şi o vom
expune la lumină, vom observa că nu se mai degajă bule de gaz(O2), deoarece prin fierbere, CO2
solvit în apă a fost înlăturat. Dacă se adaugă în apa fiartă şi răcită o cantitate mică de NaHCO3
(carbonat acid de sodiu), planta va degaja din nou bule de
O2 deoarece NaHCO3 pune în libertate CO2 necesar desfăşurării fotosintezei, după reacţia :
Metode bazate pe evidenţierea substanţelor organice produse
Experimental, în laboratorul de biologie poate fi evidenţiată substanţa organică produsă prin
fotosinteză astfel : se acoperă parţial o frunză cu o bucată de staniol şi se lasă la lumină câteva
ore. Se rupe apoi frunza de pe plantă, se fierbe câteva minute în apă, apoi câteva minute în
alcool. Frunza decolorată prin fierbere se introduce într-o soluţie de iod în iodură de potasiu. Se
va observa colorarea în albastru a zonelor care conţin amidon, acolo unde nu a existat staniol şi
unde s-a realizat fotosinteza (iodul dă o coloraţie albastră în prezenţa amidonului). În partea care
a fost acoperită cu staniol, fotosinteza nu a avut loc, nu s-a produs amidon şi, ca urmare, va
rămâne decolorată.

ROLUL PIGMENŢILOR ASIMILATORI (clorofila a şi clorofila b)

Fotosinteza se desfăşoară în cloroplaste, la nivelul granei. Membrana tilacoidală este formată din
două straturi fosfolipidice (la fel ca membrana cloroplastului, a mitocondriei şi a celulei). Aceste
membrane tilacoidale reprezintă sediul reacţiilor dependente de lumină ale fotosintezei. Ele au pe
suprafaţă sau încorporate, molecule cu clorofilă, pigmenţi asociaţi, sisteme de transport de
electroni şi enzime. Moleculele care absorb lumina sunt dispuse în fotosisteme.

Tipuri de pigmenţi asimilatori :

- clorofila a , este prezentă în toate organismele fotosintetizatoare;
- clorofila b, este întâlnită în algele verzi, muşchi şi cormofite (la plantele superioare, raportul
valoric între clorofila a/clorofila b este de 3/1);
- clorofila c (alge brune, diatomee, dinoflagelate);
- clorofila d ( alge roşii);
- clorofila e ( alge galben–aurii);
- ficoeritrina (alge roşii);
- ficocianina (cianobacterii)

Roluri :
Pigmenţii asimilatori au rolul de a absorbi, în funcţie de particularităţile spectrului lor de
absorbţie, radiaţiile luminoase a căror energie este utilizată în sinteza substanţelor organice.
Capacitatea de absorbţie a luminii se datorează posibilităţii formării electronilor energizanţi.
Lumina absorbită de clorofilă determină eliberarea unui electron cu potenţial energetic foarte
mare, electron care în final va reveni la clorofilă dar cu un potenţial energetic mult mai mic. In
cadrul acestei reacţii clorofila joacă rol de catalizator, molecula de clorofilă oxidată, revenind din
nou la forma iniţială prin (re)captarea unui electron.
Fiecare tip de pigment asimilator are capacitatea de a absorbi şi a utiliza în fotosinteză
anumite radiaţii luminoase, de culoare complementară culorii lor. Algele verzi şi plantele
superioare realizează cel mai bine fotosinteza în lumină roşie, iar algele roşii la lumină verde.
Radiaţiile verzi au o frecvenţă mai mare decât cele roşii, pătrunzând mai adânc în masa apei. Ca
urmare, algele roşii trăiesc la adâncimi mai mari spre deosebire de algele verzi.
Importanţa fotosintezei:
- Este singurul proces natural prin care se obţine oxigenul. Acesta este folosit în procesul
respirator la plante şi animale (respiraţie aerobă). Este un gaz care întreţine arderea, participând
la procesele de oxido-reducere a substratului organic. Prin schimburile de O2 şi CO2 fotosinteza
intervine în menţinerea unei compoziţii relativ constante a aerului atmosferic.
- Prin fotosinteză s-a obţinut stratul de ozon (O3) ce protejează Pământul de efectele dăunătoare
ale radiaţiilor solare.
- Prin desfăşurarea acestui proces funcţionează toate ecosistemele: acvatice (datorită fotosintezei
realizate de alge) şi terestre (datorită fotosintezei realizate de celelalte plante, în special
Gimnosperme şi Angiosperme). Într-un ecosistem, principalele relaţii interspecifice sunt relaţiile
trofice. Ele se bazează pe hrănire. Plantele constituie sursa de hrană pentru animalele fitofage
care constituie hrana animalelor zoofage. Plantele se numesc producători primari (P) datorită
fotosintezei – ele produc O2 şi substanţe organice.
Fotosinteza asigură echilibrul ecologic.

Influenţa factorilor de mediu :

Intensitatea fotosintezei este influenţată de o serie de factori din mediul de viaţă :

LUMINA - prin intensitatea şi lungimea de undă (compoziţie). Este principalul factor de care
depinde fotosinteza. Intensitatea luminii variază în funcţie de anotimp şi nebulozitate. Începe de
la câteva zeci de lucşi până la 50 000 lucşi. Intensitatea fotosintezei depinde de tipul de plante (la
cele iubitoare de lumină intensitatea fotosintezei creşte proporţional cu intensitatea luminii spre
deosebire de plantele umbrofile la care intensitatea fotosintezei scade la intensitatea mare a
luminii.
Compoziţia luminii – se constată că intensitatea fotosintezei creşte în lumină roşie şi scade în
lumină verde.
TEMPERATURA - fotosinteza se realizează de obicei începând de la temperaturi de 0°C
(excepţie făcând coniferele sau grâul care realizează fotosinteza la - 4° – -6°C) până la
temperaturi de 25 - 30°C (la plantele din regiunea temperată) sau +35 - +40°C (la plantele
mediteraneene) când se înregistrează maximul intensităţii fotosintezei.

DIOXIDUL DE CARBON (CO2) - în aerul atmosferic CO2 se află în concentraţie de 0,03 %

iar O2 în procent de 21%. Creşterea concentraţiei de CO2 de la 0,03% până la 2-5% determină
creşterea intensităţii fotosintezei (se practică în sere pentru creşterea productivităţii). Variaţii ale
concentraţiei de CO2 se produc frecvent datorită raportului fotosinteză / respiraţie şi a activităţii
industriale.

APA este un factor esenţial în realizarea fotosintezei, reprezentând materia primă alături de
sărurile minerale şi dioxidul de carbon. Ea reprezintă de asemeni suportul sevei brute şi a celei
elaborate.
SĂRURILE MINERALE - influenţează intensitatea fotosintezei deoarece prezenţa lor în sol
determină realizarea fotosintezei, creşterea concentraţiei lor în sol ducând la creşterea intensităţii
fotosintezei.
NUTRIŢIA SIMBIONTĂ
Simbiozele sunt asociaţii între două organisme aparţinând unor specii diferite între care se
stabilesc legături diferite, în principal legate de hrănire. Relaţia este una reciproc avantajoasă,
ambele specii implicate având de câştigat - este o relaţie probiotică.
Micorizele = sunt asociaţii între rădăcinile plantelor şi unele specii de ciuperci din sol. Ele pot fi
ectotrofe (hifele formează un manşon în jurul rădăcinilor) şi endotrofe (hifele miceliene pătrund
în interiorul rădăcinii). Sunt şi cazuri de micorize ecto-endotrofe. Ciuperca furnizează plantei apa
şi săruri minerale, iar planta aprovizionează ciupercile cu substanţe organice.
Lichenii = sunt asocieri între hife de ciupercă şi talul unei alge verzi unicelulare sau o
cianobacterie. Legătura este una durabilă concretizată printr-un organism simbiont (talul
lichenilor) care nu poate exista fără unul din organismele simbionte.
Ciuperca furnizează algei apa şi săruri minerale preluate din substrat, din precipitaţii sau vapori
de apă, iar alga substanţe organice produse prin procesul de fotosinteza.
Simbioza dintre plantele superioare şi bacteriile fixatoare de azot = rădăcinile plantelor
leguminoase (fasole, mazăre, salcâm, bob, linte etc.) prezintă nodozităţi în care se află bacterii
fixatoare de azot atmosferic. Nodozităţile se formează prin multiplicarea bacteriilor în celulele
scoarţei radiculare. Azotul fixat de către bacterie în corpul plantelor leguminoase, o ajută pe
aceasta în creştere şi dezvoltare. Rădăcinile plantelor rămase după moartea acestora în sol, îl
îmbogăţesc în azot, motiv pentru care este indicată o rotaţie a culturilor (se vor cultiva pe solul
respectiv alte plante care au nevoie de azot).

NUTRIŢIA MIXTA este întâlnită la :

- vâsc (planta semiparazită - care realizează şi fotosinteză pentru că are clorofilă, dar se hrăneşte
şi heterotrof parazit cu ajutorul pintenilor care ajung la seva elaborată a plantei gazde).
- plantele carnivore (realizează fotosinteza pentru că au pigmenţi clorofilieni dar se hrănesc şi
heterotrof saprofit cu insecte şi chiar cu amfibieni de talie mică; au nevoie de un supliment de
azot pe care-l iau din exoscheletul insectelor).

NUTRIŢIA LA ANIMALE

Animalele sunt organisme HETEROTROFE care pot lua hrană din mediul înconjurător prin
osmoză, fagocitoză şi prin ingerare pe cale bucală.
Definiţie: digestia reprezintă funcţia de nutriţie prin care substanţele organice (complexe,
specifice) din alimente sunt transformate în substanţe simple nespecifice, uşor asimilabile ce
poartă denumirea de nutrienţi.
Alimentele conţin: apă, săruri minerale, substanţe organice (proteine, glucide, lipide, vitamine).
Apa şi sărurile minerale sunt consumate ca atare, fără să sufere transformări, spre deosebire de
proteine, glucide şi lipide care sunt transformate prin digestie.
Apa reprezintă principalul solvent. Este un substrat metabolic. Activează anumite enzime.
Sărurile minerale intervin în reacţiile metabolice. Menţin echilibrul hidroelectrolitic.
Vitaminele sunt biocatalizatori. Nu suferă transformări prin digestie.
Proteinele sunt macromolecule (biopolimeri). Sunt alcătuite din succesiuni de peptide (catene
polipeptidice). Unităţile de structură sunt aminoacizii (doi aminoacizi formează o peptidă). Prin
digestie chimică, proteinele se transformă în aminoacizi (elemente simple, nespecifice).

Rol :
- plastic, constituent (cărămizile vieţii)
- funcţional / proteinele funcţionale = enzime (catalizatori ai reacţiilor metabolice)
- energetic (arderea a 1g proteine = 4,1 kcal)

Lipidele sunt substanţe organice complexe.

Se mai numesc şi grăsimi. Unităţile de structură sunt reprezentate de acizi graşi şi glicerol.

Rol:
- energetic (arderea a 1g lipide = 9,3 kcal)
- termoreglare

Glucidele sunt substanţe organice complexe, polizaharide (carbohidraţi).

Unităţile de structură sunt monozaharidele (glucoza, fructoza, etc.). Se mai numesc şi zaharuri
sau substanţe dulci.

Rol:
- energetic (arderea a 1g glucoză = 4,3 kcal). Reprezintă hrana favorită a organismelor (de la
bacterii la mamifere).
Aceste transformări chimice reprezintă digestia chimică.
Transformările mecanice reprezintă digestia mecanică iar cele fizice, digestia fizică.

RESPIRAŢIA ÎN LUMEA VIE

Definiţie : Respiraţia reprezintă funcţia de nutriţie prin care organismele îşi asigură energia
necesară funcţionării şi integrării în mediul de viaţă.
Respiraţia este de două tipuri :
a) RESPIRAŢIE AEROBĂ
b) RESPIRAŢIE ANAEROBĂ
a) Respiraţia AEROBĂ se realizează în prezenţa oxigenului luat din mediul de viaţă. Acesta
este un gaz care întreţine arderea. În celule, la nivelul mitocondriilor au loc procese de
oxidoreducere a substratului respirator – organic (glucoza, acizi graşi, glicerol şi mai rar
aminoacizi). În urma arderilor complete se formează apă, energie şi
dioxid de carbon. Dioxidul de carbon este un gaz toxic şi este eliminat din organism.
Acest tip de respiraţie este întâlnit la majoritatea organismelor vii.
Reacţia chimică:

MECANISMUL RESPIRAŢIEI :
Respiraţia se realizează la nivelul mitocondriilor (organite comune celulei EK vegetale şi a celei
animale).
Cuprinde trei etape :
- glicoliza, se desfăşoară în citoplasmă în lipsa oxigenului şi constă în descompunerea glucozei
în două molecule de acid piruvic. Energia degajată este înmagazinată în 2 ATP.
- decarboxilarea (ciclul Krebs), se desfăşoară în mitocondrie, produşii finali ai acestei reacţii
fiind CO2 şi atomi de hidrogen care se unesc cu oxigenul printr-o serie de reacţii de
oxidoreducere sau prin transport de atomi de hidrogen (fosforilarea oxidativă). Energia rezultată
este înmagazinată în 36 ATP.

b) Respiraţia ANAEROBĂ se realizează în absenţa oxigenului (anoxie).

Substratul respirator se descompune în produşi intermediari, dioxid de carbon şi o cantitate mai
mică de energie. Nu se formează apă. Respiraţia anaerobă se mai numeşte şi FERMENTAŢIE.
Este întâlnită la drojdii (levuri) şi bacterii care secretă fermenţii ce acţionează asupra substratului
respirator. Sunt şi organisme EK care au respiraţie anaerobă şi anume formele endoparazite
(limbric, tenie, viermele de galbează, giardia etc.) ele degradează glicogenul gazdei rezultând
CO2, hidrogen şi acizi toxici ce afectează gazda.
Reacţia chimică pentru ANAEROBIOZĂ:

Fermentaţia este de patru tipuri (după produsul intermediar obţinut) :

- alcoolică / produsul intermediar este alcoolul etilic / importanţa : obţinerea produselor de
panificaţie (drojdia de bere = Saccharomyces cerevisiae) / obţinerea berii (Saccharomyces
cerevisiae) şi a vinului (drojdia vinului = Saccharomyces ellipsoideus).
- lactică / produsul intermediar este acidul lactic / importanţa : obţinerea produselor lactate
fermentate / prepararea murăturilor (Lactobacillus bulgaricus; Streptococcus lactis) /
descompunerea substratului organic din sol (bacteriile
descompunătoare).
- acetică / produsul intermediar este oţetul (acid acetic = CH3COOH)
- butirică / produsul intermediar este acidul butiric
Alte bacterii anaerobe: metanogene, termoacidofile (trăiesc în ape acide şi cu temperaturi foarte
înalte) şi halofile (trăiesc în medii sărate).

CIRCULAŢIA LA PLANTE

Absorbţia apei şi sărurilor minerale

Plantele subacvatice pot absorbi apa prin toată suprafaţa corpului. La celelalte plante se
diferenţiază organe specializate pentru absorbţie, şi anume rădăcinile cu perişori absorbanţi.
Absorbţia apei se bazează pe un fenomen fizic numit osmoza : o soluţie mai concentrată
absoarbe apa dintr-o soluţie mai diluată atunci când între ele se află un perete semipermeabil. In
cazul rădăcinii, cele doua soluţii sunt : sucul vacuolar din celulele epidermice şi soluţiile din sol.
Apa absorbită este transmisă din celulă în celulă, de la perişorii absorbanţi până la vasele
lemnoase.
Absorbţia sărurilor minerale se face independent de absorbţia apei şi ea se bazează pe
difuziune, realizându-se cu consum de energie.
Circulaţia sevei brute
Seva bruta este o soluţie ce conţine apă şi săruri minerale.
Ascensiunea acestora se face prin vasele lemnoase.
Forţele care contribuie la circulaţia sevei brute sunt :
1. Presiunea radiculara – este rezultatul activităţii celulelor rădăcinii, ce pompează apa în mod
activ. Acest fenomen are valori pozitive primăvara. Se poate evidenţia prin secţiuni realizate in
tulpinile plantelor lemnoase.
Ex: primăvara ,după taiere, viţa de vie “ plânge”
2. Forţa de sucţiune – a frunzelor se datorează transpiraţiei. Acest mecanism de transport este
pasiv, fără consum de energie.
Cu cât transpiraţia este mai intensă , cu atât forţa de sucţiune este mai mare. Aceasta este
influenţata de umiditatea atmosferică, de temperatura.
Plantele superioare absorb apa în mod pasiv şi activ.
Absorbţia pasivă se realizează datorită transpiraţiei de la nivelul frunzelor, celule acestora se
găsesc mereu într-o stare de nesaturaţie, ceea ce determină mărirea forţei de sugere sau de
sucţiune. Aceasta se transmite în lungul vaselor de lemn din frunze, tulpină şi din rădăcină, până
la perişorii absorbanţi unde forţa de sugere determină absorbţia continuă a apei. În acest proces,
un rol activ îl au frunzele şi din acest motiv absorbţia apei de către rădăcină a fost denumită
absorbţie pasivă.
Absorbţia activă se realizează la plantele bine aprovizionate cu apă şi, în condiţii fiziologice
normale, se dezvoltă în rădăcina lor, o presiune pozitivă, care face ca apa să fie absorbită de
rădăcină şi condusă prin tulpină până la frunze. Cea mai mare cantitate de apă absorbită de o
plantă se datorează absorbţiei pasive.
Circulaţia sevei elaborate
Seva elaborata este o soluţie de apă şi substanţe organice, substanţe produse de frunze prin
fotosinteza. Ea trebuie să ajungă în toate celelalte organe ale plantei.
Seva elaborata circulă prin vasele liberiene, activ (cu consum de energie) şi, în general, mai încet
decât seva brută (deoarece vasele liberiene au citoplasma). In unele organe se fac rezerve de
substanţe organice. Când plantele au nevoie (condiţii nefavorabile, boli de ex.), substanţele
organice sunt transportate din aceste rezerve spre alte părţi ale plantei, tot prin vasele liberiene.
Deci, seva elaborata poate circula în ambele sensuri.

EXCREŢIA

Excreţia reprezintă eliminarea unor substanţe din corpul plantelor sau animalelor. Substanţele
eliminate pot fi rezultate din procesele metabolice (dezasimilaţie ), pot fi substanţe care se găsesc
în exces la un moment dat, pot fi substanţe străine pătrunse în organism (ex. medicamente) sau
substanţe cu rol de semnal chimic (ex. nectarul).

EXCREŢIA LA PLANTE

Plantele utilizează doar 1% din apa absorbită pentru fotosinteză,iar restul de 99% se elimină sub
formă de vapori,prin transpiraţie sau sub formă de picături, prin gutaţie (fenomen mai rar).
Transpiraţia

Procesul se desfăşoară la nivelul stomatelor, prezente mai ales la nivelul frunzelor. O cantitate
redusă de apă se poate elimina prin cuticula celulelor din epiderma frunzelor (1/10din vapori).
Celulele stomatelor prezintă clorofilă, astfel că, la lumină, realizează sinteza de substanţe
organice solubile a căror concentraţie creşte. Ca o consecinţă, ele absorb apă din celulele vecine,
se deformează şi ostiola se deschide permiţând transpiraţia.
Se observă un ciclu de închidere – deschidere a stomatelor în funcţie de lumină şi temperatură.
Avantaje ale transpiraţiei:
- asigură forţa de sucţiune necesară absorbţiei şi transportului sevei brute în plantă;

- împiedică supraîncălzirea plantelor;

- menţine ostiolele deschise, asigurând schimbul de gaze necesar fotosintezei şi respiraţiei;

- favorizează coacerea fructelor prin deshidratare.

EXCREŢIA LA ANIMALE
La animale, excreţia se poate realiza pe cale : renală şi extrarenală.
Excreţia extrarenală reprezintă eliminarea substanţelor toxice prin: piele şi producţiunile ei
(păr, unghii, pene etc.), expiraţie, defecaţie, salivă etc.
Excreţia renală reprezintă formarea şi eliminarea urinei. Acest lucru se realizează la nivelul
sistemului excretor.
Sistemul excretor la mamifere este alcătuit din:
- rinichi
- căi urinare: uretere, vezica urinară şi uretra.
La nivelul rinichilor se formează urina care va fi transportată prin căile urinare către exterior.
Rinichii
- sunt organe pereche, situate în regiunea lombară, de o parte şi alta a coloanei vertebrale;
- sunt puternic vascularizaţi;
- la nivelul lor se formează URINA;
- sunt alcătuiţi (la mamifere) din regiune corticală (granulară), în care se găsesc glomerulii renali
şi tuburile urinifere şi regiune medulară cu una sau mai multe piramide renale. Rinichii sunt
protejaţi de o capsulă renală.
Unitatea de structură şi funcţie a rinichiului este NEFRONUL. Un rinichi prezintă un
număr foarte mare de nefroni ( la om, aproximativ un milion). Un nefron este alcătuit din :
capsula Bowman (care adăposteşte glomerulul Malpighi - un ghem de capilare sanguine), tub
contort proximal, ansa Henle, tub contort distal care se deschide într-un tub colector împreună cu
alte tuburi distale. Capsula Bowman împreună cu glomerulul renal formează corpusculul renal.
La nivelul acestuia, prin procese de filtrare a sângelui, se formează urina primară. De-a lungul
tuburilor urinifere au loc procese de reabsorbţie tubulară şi de secreţie care au ca rezultat
formarea de urină finală.
Căile urinare: - se pot clasifica în căi intrarenale (calice mici, calice mari, pelvis renal) şi
extrarenale (uretere, vezica urinară – cu rol în acumularea urinei – şi uretra). Aceste căi au rol în
transportul şi eliminarea urinei – proces numit micţiune.
2.2. FUNCŢIILE DE RELAŢIE
SENSIBILITATEA ŞI MIŞCAREA LA PLANTE
Sensibilitatea şi mişcarea sunt însuşiri esenţiale ale materiei vii. La plante, mişcările sunt
mai puţin evidente şi deci, mai greu de sesizat, având rol în desfăşurarea proceselor metabolice.
Mişcările active ale celulelor mobile se numesc tactisme. De exemplu, gameţii bărbăteşti
se deplasează spre cei femeieşti care produc nişte substanţe chimice specifice.
Mişcările active ale plantelor fixate sunt de mai multe tipuri: tropisme şi nastii.

Tropismele sunt mişcări de curbură (orientate) induse de direcţia de acţiune a unor excitanţi din
mediul extern. Sunt de mai multe tipuri :
- fototropismele – sunt mişcările de orientare ale părţilor aeriene ale plantei înspre sursa de
lumină, mişcare ce favorizează procesul de absorbţie a energiei luminoase;
- geotropismele – reprezintă orientarea organelor plantelor în sensul atracţiei gravitaţionale sau în
sens opus.
Rădăcinile prezintă geotropism pozitiv, iar tulpinile şi frunzele geotropism negativ.

Chemotropismele – constau în proprietatea rădăcinilor de a se orienta către regiunile din sol mai
bogate în substanţe minerale;
Hidrotropismele – constau în însuşirea rădăcinilor de a se orienta spre regiunile din sol mai
bogate în apă.
Nastiile sunt mişcări neorientate ale plantelor. Sunt de mai multe tipuri :
- fotonastii – sunt determinate de variaţiile în timp ale intensităţii luminii şi se produc datorită
gradului variat de hidratare a citoplasmei celulare în timpul unei zile (trifoi, lalea, păpădie,
zorele, regina nopţii);
- termonastii – sunt determinate de variaţiile de temperatură ale mediului şi acţionează corelat cu
fotonastiile (ex. florile de lalele care se deschid la căldură);
- nictinastii – sunt mişcări ale florilor şi frunzelor unor plante, influenţate de alternanţa zi -
noapte.
- seismonastii – sunt produse de factori mecanici (ex. mimosa, măcrişul iepurelui).

SENSIBILITATEA LA ANIMALE

ORGANELE DE SIMŢ LA MAMIFERE

Recepţia, transmiterea şi analiza informaţiilor primite din mediul extern şi intern al
organismului sunt realizate de către analizatori. Un analizator este alcătuit din: segment periferic
(receptorul), segment intermediar (de conducere), segment central (de proiecţie).
Receptorii sunt localizaţi in general, in organe specializate - organe de simt - sau la
nivelul altor organe care îndeplinesc mai multe funcţii - tegument, limba. După tipul stimulilor
specifici Receptorii sunt: fotoreceptori, fonoreceptori, chemoreceptori, etc.
Ochiul la mamifere
Analizatorul vizual are rol in percepţia formei, culorii, mărimii, mişcării, luminozităţii, distantei
dintre animal şi obiectele din mediul înconjurător.
Ochiul este alcătuit din :
- globul ocular: 3 tunici, aparatul optic.
- organe anexe: glande lacrimale, muşchi, gene.
Tunicile sunt:
- sclerotica: albă, de natură fibroasă şi cu rol de protecţie;
- coroida: vasculară, cu rol în nutriţie; din ea se diferenţiază corpul ciliar, irisul (au rol esenţial în
procesul de acomodarea vederii la distanţă) şi ligamentul suspensor al cristalinului (cu rol în
fixarea cristalinului);
- retina: de natură nervoasă, sediul celulelor fotoreceptoare.
Aparatul optic, cu rol în focalizarea radiaţiilor luminoase pe retină, este format din:
- cornee transparentă;
- umoare apoasă;
- cristalin (lentilă biconvexă);
- corp vitros.

Ochiul
Retina are origine ectodermică şi prezintă 10 straturi alcătuite din celule:
pigmentare, fotoreceptoare, orizontale, bipolare, multipolare.
Celulele fotoreceptoare sunt:
- celule cu con - conţin pigmenţi fotosensibili – iodopsina - şi sunt dispuse, în general, în zona
centrală a retinei şi au rol în vederea colorată;
- celule cu bastonaş - conţin pigmenţi fotosensibili – rodopsina - şi sunt dispuse spre periferia
retinei fiind responsabile pentru vederea în alb şi negru.
Animalele diurne au un număr mai mare de celule cu conuri, iar cele nocturne prezintă un
număr mai mare de celule cu bastonaş, deci o sensibilitate mai mare la lumina de intensitate
foarte slabă.
Retina are o zonă de acuitate vizuală maximă - foveea centralis, în care se formează
imaginea obiectului privit: reală, mică, răsturnată.
Mecanismele de acomodare necesare formării corecte a imaginilor pe retină:
- se realizează pentru vederea la distanţă cu ajutorul cristalinului;
- se realizează pentru intensitatea luminii de către iris.
Traseul razelor de lumina prin ochiul mamiferelor
Lumina pătrunde prin cornee, străbate umoarea apoasă, apoi trece prin cristalin care focalizează
razele luminoase astfel încât să cadă pe retină - în fovee - locul unde se formează imaginea. In
celulele fotoreceptoare, în prezenţa luminii, au loc reacţii fotochimice care declanşează impulsul
nervos. Acesta este condus ulterior prin celulele bipolare, celule multipolare şi nervii optici către
segmentul central al analizatorului vizual unde se formează senzaţia de văz.
Urechea la mamifere
Receptorii pentru auz şi pentru echilibru sunt localizaţi în urechea internă.
Celelalte componente ale urechii au rolul de a conduce şi de a amplifica sunetele.
Urechea prezintă trei regiuni: externă, medie, internă.
Urechea externă cuprinde:
- pavilion - cu rol în captarea sunetelor
- canal auditiv extern - cu rol în conducerea undelor sonore spre timpan.
Urechea medie este o cavitate mică cu aer şi un lanţ de trei oscioare: ciocan, nicovala şi scăriţa.
Are rol de acomodare a sunetelor primite de la timpan, prin diminuarea sau amplificarea
intensităţii lor şi de conducere a acestora la urechea internă.

Ureche internă este formată dintr-un labirint osos în care se află un labirint membranos.
Labirintul osos este format din:
- trei canale semicirculare osoase,
- vestibul osos,
- melc osos.
Labirintul membranos este format din :
- 3 canale semicirculare membranoase,
- vestibul membranos: utricula, sacula,
- melc (cohlee) membranos.
Urechea internă conţine receptorii auditivi dispuşi într-o structură specializată numită organul
Corti, situat în canalul cohlear al melcului membranos.
Aceşti receptori sunt celule specializate prevăzute cu cili la polul apical şi înconjurate de
terminaţii nervoase la polul bazal. Vibraţiile sonore ajunse la nivelul acestor receptori,
declanşează impuls nervos preluat de nervii acustici şi transmis la nivelul segmentului central
(lobul temporal), unde se formează senzaţia auditivă.
Urechea internă mai conţine receptori vestibulari care dau informaţii despre mişcările de rotaţie
contribuind la menţinerea echilibrului.
In utriculă şi saculă se găsesc cei doi receptori pentru poziţie. Celulele senzoriale au cili care
străbat un strat gelatinos.
Deasupra lor se află grăuncioare de calcar. Când se schimbă poziţia cili se deformează, iar
informaţia este preluată de dendritele neuronale de la polul bazal al celulelor senzoriale.
La baza celor trei canale semicirculare se afla receptori pentru rotaţie. Cili celulelor senzoriale
sunt incluşi într-o crestă gelatinoasă. Rotaţia capului face să se deplaseze lichidul din canale
(endolimfa) care deformează creasta gelatinoasă cu cilii celulelor senzoriale. Influxul nervos de
la nivelul receptorilor vestibulari ajung pe calea
nervului vestibular în lobul temporal unde se formează senzaţia de echilibru.
Nasul la mamifere
Cavităţile nazale sunt căptuşite cu mucoasa respiratoare cu rol în condiţionarea aerului şi
mucoasa olfactivă – receptorul mirosului.
Epiteliul olfactiv conţine neuroni senzitivi bipolari şi celule de susţinere.
Neuronii bipolari recepţionează stimulul specific şi îl transformă în impuls nervos. Impulsul
nervos este preluat de nervul olfactiv (format din axonii neuronilor bipolari) şi îl conduce la
segmentul central din scoarţa cerebrală, unde se
formează senzaţia de miros.

Pentru om simţul mirosului are rol în:

- aprecierea calităţii aerului respirat
- împreuna cu simţul gustului, în aprecierea alimentelor.
Limba la mamifere
Limba are rol în digestie, în vorbire dar şi ca organ de simţ pentru sensibilitatea gustativă.
Receptorii gustativi sunt stimulaţi prin contactul direct cu substanţele sapide.
Receptorii gustativi sunt reprezentaţi sub forma de muguri gustativi alcătuiţi din:
- celule senzitive receptoare şi celule de susţinere.
 La mamifere, mugurii gustativi sunt asociaţi în papile gustative. Acestea sunt de mai
multe tipuri: filiforme, foliate, fungiforme şi dispuse diferit pe suprafaţa limbii.
Impulsul nervos este preluat de către terminaţiile nervoase de la baza mugurilor gustativi
şi transmis la segmentul central din scoarţa cerebrală unde se formează senzaţia de gust.
Mugurii gustativi au o viaţă scurtă (4 - 5 zile) fiind continuu înlocuiţi, deoarece sunt
supuşi permanent acţiunii hranei cu care intră în contact.
La om exista 4 gusturi fundamentale: dulce, acru, sărat şi amar. Pentru recepţionarea fiecăruia
dintre ele există papile gustative specializate, dispuse caracteristic pe limbă.
Celelalte gusturi rezultă prin combinarea celor patru gusturi fundamentale.
Pentru a preciza calitatea alimentelor introduse în cavitatea bucală sunt implicate ambele
sensibilităţi, atât gustativă cât şi cea olfactivă.
Pielea la mamifere
Pe lângă alte funcţii ( protecţie mecanică, protecţie biologică, izolare termică, reglare termică,
excreţie) pielea are şi funcţia de organ de simţ.
Este alcătuită din trei lame suprapuse :
- epiderm ( în contact cu mediul extern)

- derm (o pătură conjunctivă densă)

- hipoderm ( în profunzime)
Anexele pielii sunt: cornoase (unghii şi păr) şi glandulare (glandele sudoripare, sebacee,
mamare).
Pielea conţine receptori tactili, termoreceptori şi receptori pentru durere.
Impulsurile nervoase de la nivelul acestor receptori sunt conduse prin intermediul fibrelor
nervoase spre măduvă şi creier.

SISTEMUL NERVOS LA MAMIFERE

Este format din :

1. Sistemul nervos central care cuprinde :
- creierul
- măduva spinării
Sistemul nervos central cuprinde centrii nervoşi care primesc informaţii de la receptori.
Receptorii sunt celule speciale care prelucrează informaţiile şi transmit comenzi către organele
efectoare ( muşchi şi glande)
2. Sistemul nervos periferic este compus din :
- nervi
- ganglioni nervoşi
Face legătura dintre sistemul nervos central şi organele corpului:
Sistemul nervos din punct de vedere funcţional este compus din doua compartimente (fiecare
având o parte centrală şi una periferică):
- sistemul nervos somatic ( al vieţii de relaţie) care are rol de a integra organismul în mediul său
de viaţă.
- sistemul nervos vegetativ cu rol de a regla activitatea organelor interne.
Măduva spinări
Este localizată în canalul vertebral şi are formă cilindrică. În secţiune transversală măduva
spinării are următoarea structură:
- substanţa cenuşie localizată la interior, cu aspect de litera H (conţine corpurile neuronilor care
formează centri nervoşi);
- substanţa albă la exterior, formată din prelungirile neuronilor (în special, axoni) grupate în
fascicule, cu rol de conducere a impulsurilor nervoase spre creier (căi ascendente), dinspre creier
(căi descendente) sau între etaje ale măduvei (căi de asociaţie).

Secţiune transversală prin măduvă

Măduva spinării la mamifere este conectată la organele corpului prin 31 de perechi de nervi
spinali. Fiecare nerv spinal prezintă:
- rădăcină posterioară senzitivă, care intră în măduvă;
- rădăcină anterioară motoare, care pleacă din măduvă;
- trunchi mixt;
- ramuri mixte.

Structura nervului spinal. Arcul reflex somatic.

Măduva spinării îndeplineşte funcţia reflexă şi funcţia de conducere.
Funcţia reflexă
La baza activităţii sistemului nervos stă actul reflex cu arcul reflex. În substanţa cenuşie se
găsesc centrii a diferite reflexe somatice şi vegetative.
Reflex = răspuns prompt al organismului la acţiunea unui stimul. Structurile anatomice prin care
circulă impulsurile pentru realizarea unui reflex poartă numele de arc reflex.
Un arc reflex cuprinde: un receptor, o cale aferentă – CA (senzitivă), un centru nervos - CN, o
cale eferentă – CE (motorie) şi un efector (vezi structura nervului spinal).

În general sunt considerate somatice reflexele care au efectori somatici (muşchi striaţi) şi
vegetative, cele care au ca efectori muşchii netezi şi glandele.
La nivelul măduvei se închid reflexe somatice care pot fi monosinaptice (cuprind doi neuroni şi o
sinapsă; ex. reflexul rotulian sau reflexul bicipital) sau polisinaptice care au pe traseu unul sau
mai mulţi neuroni de asociaţie alături de neuronii motori şi cei senzitivi (ex. reflexele de apărare
sau de flexie).
Reflexele vegetative asigură realizarea unor activităţi ale organelor interne cum sunt
micţiunea, defecaţia, modificări ale organelor genitale legate de actul sexual, vasoconstricţia etc.
Centrii medulari se află în legătură cu celelalte etaje ale nevraxului prin căi de conducere.
Funcţia de conducere
Se realizează prin intermediul substanţei albe.
Căile de conducere sunt:
- ascendente (ale sensibilităţii);
- descendente (ale motilităţii): - voluntare
- involuntare.
Prin intermediul funcţiei de conducere, centrii superiori coordonează activitatea centrilor
inferiori.

Creierul (encefalul)
Encefalul este format din: trunchi cerebral, cerebel, diencefal şi emisfere cerebrale.

Trunchiul cerebral – are formă de trunchi de piramidă şi este situat în continuarea măduvei
spinării. Este format din: bulb, punte şi mezencefal. Substanţa cenuşie este situată central sub
formă de insule (nuclei) înconjurate de substanţa albă.
Fiecare nucleu grupează neuroni cu anumite funcţii.
Nucleii senzitivi primesc impulsuri dinspre organele de simţ din limbă, urechea internă, piele şi
muşchii capului.
Nucleii motori comandă mişcări ale muşchilor din regiunea feţei, limbii şi faringelui.
Nucleii vegetativi sunt centrii unor reflexe vegetative: salivar, gastrosecretor, lacrimal, respirator.
Nucleii trunchiului cerebral se afla sub controlul etajelor superioare ale creierului.
Reflexele care se închid la nivelul trunchiului cerebral sunt înnascute şi de aceea se numesc
reflexe necondiţionate.
Trunchiul cerebral prin poziţia pe care o ocupă asigură comunicarea dintre celelalte componente
ale sistemului nervos central.

Cerebelul
Situat dorsal faţă de trunchiul cerebral, este legat de acesta prin trei perechi de cordoane de
substanţă albă numite pedunculi cerebeloşi.
Prezintă două emisfere cerebeloase unite median de un corp alungit numit vermis.
Substanţa cenuşie este dispusă la exterior şi la interior. La exterior substanţa cenuşie formează
scoarţa cerebeloasă, iar la interior este organizată sub formă de nuclei înconjuraţi de substanţa
albă care ocupă zona centrală.
Cerebelul are rol în menţinerea echilibrului pe baza informaţiilor primite de la urechea internă.
Controlează poziţia corpului, primind informaţii de la receptorii din muşchi şi articulaţii.
Cerebelul nu iniţiază mişcări, el asigură precizia mişcărilor comandate de emisferele cerebrale.

Diencefalul
Diencefalul este parţial acoperit de emisferele cerebrale.
Este format din talamus, hipotalamus, epitalamus, metatalamus.
Substanţa cenuşie este organizată sub formă de nuclei: nucleii diencefalici (talamici) cei mai
voluminoşi primesc impulsuri pe căi senzitive: vizuală, auditivă, gustativă, tactilă, termică,
dureroasă, proprioceptivă şi vestibulară. Axonii acestor neuroni fac sinapse cu scoarţa cerebrală.

Hipotalamusul se află în partea inferioară a diencefalului şi prezintă centrii vegetativi cu diferite

funcţii:
- reglează temperatura corpului;
- reglează comportamentul legat de actul alimentar;
- reglează activitatea organelor sexuale;
- determină manifestările legate de emoţii.
Activitatea hipotalamusului este supusă controlului telencefalului.

Emisferele cerebrale
Emisferele cerebrale reprezintă etajul nervos cel mai bine dezvoltat şi care acoperă aproape în
întregime toate celelalte vezicule nervoase.
Emisferele cerebrale sunt separate printr-un şanţ interemisferic şi unite la bază prin punţi de
substanţă albă.
Substanţa cenuşie formează scoarţa cerebrală şi este sediul activităţii nervoase superioare.
Are o structură complexă, cu şase straturi de neuroni între care se realizează numeroase sinapse,
fapt demonstrat de performanţele exprimate prin complexitatea comportamentului. Neuronii din
scoarţa cerebrală nu au formă fixă. Ei îşi modifică forma prelungirilor, realizând legături
sinaptice (circuite neurale noi). Ex: circuite noi:
în procesul de învăţare.
Pe suprafaţa scoarţei cerebrale se observă şanţuri adânci care delimitează lobii: frontal, parietal,
temporal, occipital şi şanţuri superficiale care delimitează arii ce îndeplinesc funcţii diferite:
senzitive, motoare, asociaţie.
Ariile senzitive sunt: vizuală, olfactivă, auditivă, gustativă, somestezică.
Ariile motoare comandă mişcările, în special pe cele voluntare.
Ariile de asociaţie realizează o prelucrare complexă a informaţiei.
Cu cât mamiferele sunt mai evoluate, cu atât emisferele sunt mai voluminoase şi au scoarţa
cerebrală pliată prin formarea unor şanţuri.
La baza emisferelor cerebrale se găsesc corpii striaţi, implicaţi în reglarea poziţiei şi mişcărilor.

LOCOMOŢIA LA ANIMALE

Locomoţia înseamnă deplasarea activă în spaţiu a corpului, deci o activitate care reclamă energie
mecanică.
La cordate şi în special la vertebrate, datorită apariţiei scheletului intern, locomoţia este realizată
de către sistemul locomotor alcătuit din două componente:
- pasivă – sistemul osos;
- activă – sistemul muscular.

SISTEMUL LOCOMOTOR LA MAMIFERE ( SCHELETUL ŞI MUSCULATURA

MEMBRELOR)

Scheletul este alcătuit din:

• scheletul capului:
- neurocraniu (frontal, parietal, temporal, occipital, sfenoid, etmoid);
- viscerocraniu (maxilar, mandibula, zigomatice).
• scheletul trunchiului:
- coloana vertebrală cu zona: cervicală, toracală, lombară, sacrală, coccigiană;
- coaste;
- stern.
• scheletul membrelor:
- anterioare (humerus, radius, ulna, carpiene, metacarpiene, falange)
- posterioare (femur, fibula ,tibia, tarsiene, metatarsiene, falange).
Membrele anterioare se articulează la trunchi prin centura scapulară formată din omoplat şi
clavicula.
Membrele posterioare se articulează la trunchi prin centura pelviană formată din oasele coxale şi
osul sacrum.
La mamifere lungimea oaselor membrelor şi uneori numărul lor prezintă modificări reflectând
unitatea dintre forma şi funcţia organelor în diferite condiţii de viaţă.
La mamiferele terestre se constată modificări numai în regiunea labelor:
- plantigrade: calcă pe toată talpa (arici, urs, om)
- digitigrade: calcă numai pe degete (pisica, lupul)
- unguligrade: se sprijină pe vârful degetelor care sunt protejate de o copită (porc, oaie, cal).
La mamiferele acvatice locomoţia se bazează pe ondularea corpului, iar reducerea membrelor
contribuie la forma hidrodinamică.
Liliacul are falange lungi şi subţiri care susţin membrana aripii. Se remarcă sternul mărit pe care
se inseră muşchii pectorali puternici care mişcă aripile.
La om adaptarea scheletului la locomoţia bipedă presupune următoarele modificări:
- toracele se lărgeşte şi împinge membrele superioare în lateral;
- articulaţia humerusului cu omoplatul a devenit foarte mobilă;
- mâna, eliberată de funcţia locomotorie, s-a adaptat în vederea efectuării unor acţiuni
specifice (apucare, scris), în care un rol important îl are poziţia opozabilă a degetului mare;
- oasele centurii pelviene se lărgesc şi se unesc cu osul sacrum formând bazinul;
- oasele gambei cad perpendicular pe oasele plantei;
- oasele tarsiene si metatarsiene conturează o boltă a labei piciorului, conferindu-i
elasticitate şi permiţându-i repartizarea greutăţii corpului pe toată suprafaţa de sprijin;
- coloana vertebrală, pe lângă rigiditate, capătă o formă specifică de ,,S" cu patru curburi
fiziologice, formă care înlesneşte deplasarea.
Musculatura membrelor

Relieful unui os reflectă modul cum se inseră muşchii pe el şi forţa de tracţiune a muşchiului,
deci mărimea acestuia. Forma organelor sistemului locomotor este adaptată la un anumit tip de
locomoţie într-un anumit mediu.
Muşchii membrelor anterioare: deltoid, biceps branhial, triceps branhial, pronatori, supinatori,
extensori, flexori.
Muşchii membrelor posterioare: fesieri, croitor, cvadriceps femural, adductor lung, muşchii
gambei, extensori, flexori.
Organizarea sistemului locomotor şi coordonarea nervoasă permit realizarea unor mişcări precise
şi o deplasare coordonată a organismelor în mediu.

2.3.REPRODUCEREA ÎN LUMEA VIE

Reproducerea este una dintre însuşirile de bază ale organismelor vii, aceea de a da naştere la noi
organisme asemănătoare lor.
Această funcţie se realizează pe seama materialelor din mediu care sunt transformate de către
organisme în substanţe proprii, pe baza codului genetic moştenit de la părinţi.

Reproducerea asigură înmulţirea şi continuitatea speciilor, precum şi variabilitatea acestora prin

combinarea şi recombinarea genetică.
În general, reproducerea are loc prin două modalităţi esenţiale:
- sexuată, cu alternarea în ciclul de viaţă a meiozei şi fecundaţiei (haplofaza şi diplofaza) care
asigură fenomenul de variaţie genetică prin recombinare;
- asexuată sau agamică, prin dezvoltarea noilor indivizi fie dintr-o singură celulă (germeni
specializaţi), fie dintr-un grup de celule (germeni nespecializaţi).
Reproducerea asexuată se realizează prin diviziune directă (la organismele unicelulare - bacterii,
cianobacterii, protozoare), prin spori sau prin fragmente din organism (înmulţire vegetativă - la
plante).

REPRODUCEREA ASEXUATĂ LA PLANTE

Se poate realiza prin structuri specializate =spori, la muşchi şi ferigi sau prin organe vegetative.
La unele plante se dezvoltă structuri vegetative specializate pentru înmulţire.
Ex. la grâuşor (Ficaria verna), se formează muguri care se desprind de pe planta mamă şi
generează noi plante; bulbii, rizomii şi tuberculi se pot utiliza în acelaşi scop.înmulţirea
vegetativă la plante asigură transmiterea întregii informaţii genetice, fără recombinare genetică.
Modalităţi de înmulţire vegetativă:
- prin despărţirea tufelor (bujor, margaretă);
- prin stoloni ( căpşun);
- prin rizomi (irs, menta);
- prin separarea rădăcinilor tuberizate (dalie);
- prin bulbi (lalea, zambilă, ceapă);
- prin tuberculi (cartof);
- prin butăşire – fragmente din plantă care sunt puse la înrădăcinat (viţa de vie, salcie, trandafir,
muşcată);
- prin marcotaj – înrădăcinarea unor fragmente prin îndoirea ramurilor şi acoperirea cu pământ.
Desprinderea de planta mamă se face după formarea rădăcinilor adventive (viţa de vie, coacăz);
- prin altoire – constă în îmbinarea a două plante: portaltoiul care are rădăcini şi altoiul, partea pe
care vrem să o înmulţim. Reuşita altoirii depinde mult de îndemânarea celui care execută
operaţia = punerea în contact a meristemelor celor două plante (pomi fructiferi, citrice,
trandafiri);
- prin microbutăşire sau culturi de celule şi ţesuturi vegetale – este o metodă modernă în care se
utilizează fragmente de meristeme sau celule care se cresc pe medii de cultură speciale
(compoziţie optimă, hormoni de creştere).

REPRODUCEREA SEXUATĂ LA ANGIOSPERME

În ciclul de viaţă al angiospermelor alternează două generaţii: generaţia diploidă (2n),

reprezentată de sporofit şi generaţia haploidă (n), reprezentată de gametofit. La angiosperme,
gametofitul se află într-o structură specială numită floare, care reprezintă un complex de organe
de reproducere. Floarea este un lăstar scurt, cu creştere limitată, ale cărui frunze metamorfozate
s-au transformat în organe reproducătoare. Angiospermele au ovulele închise în ovar.
După fecundaţie, ovarul se transformă în fruct, iar ovulul în sămânţă.

Componentele unei flori la angiosperme sunt:

a) învelişul floral – este nediferenţiat, caz în care se numeşte perigon (P), iar elementele sale se
numesc tepale sau diferenţiat în caliciu (totalitatea sepalelor = K) şi corolă (totalitatea petalelor
= C).
b) organele de reproducere – androceul (totalitatea staminelor = A) şi gineceul (totalitatea
carpelelor = G).
Staminele reprezintă organele de reproducere mascule. Fiecare stamină este formată din filament
şi anteră. În anteră se diferenţiază celula mamă microsporală (2n).
Aceasta se divide reducţional şi formează patru microspori (n), primele celule ale generaţiei
gametofitului mascul. Fiecare microspor se divide mitotic pentru a forma granula de polen –
microspor cu două nuclee: un nucleu vegetativ şi altul generativ.

Alcătuirea florii la angiosperme

Carpela este organul de reproducere femel al florii.
Acest organ este format din:
- stigmat, o formaţiune lipicioasă pe care ajung granulele de polen;
- stil;
- ovar, care este partea bazală a carpelei. Poate fi superior – se inseră pe receptacul sau inferior –
este inclus în receptacul.
În interiorul ovarului, pe peretele lui, se dezvoltă ovulele. Celula mamă megasporală se află în
ovule; ea va forma gametofitul femel.
Această celulă mamă megasporală diploidă se divide meiotic în patru celule sporale haploide, din
care trei degenerează. Megasporul viabil se divide mitotic, dar important este faptul că
diviziunea nucleelor nu este însoţită de separarea citoplasmei, astfel că rezultatul este o celulă cu
opt nuclee. Cele opt nuclee sunt grupate câte patru la fiecare capăt al megasporului. Apoi câte un
nucleu din fiecare grup migrează către centrul celulei formând nucleul secundar, diploid.
Ulterior, se divide citoplasma şi rezultă gametofitul femel sau sacul embrionar. Un nucleu
haploid va deveni gametul femeiesc sau oosfera.
Florile sunt adesea grupate în inflorescenţe.

Fecundaţia şi dezvoltarea embrionară

Insectele sau vântul transportă polenul pe stigmatul florii. La suprafaţa granulei de polen există o
substanţă care interacţionează cu materialul lipicios de pe stigmat. După polenizare, granulele de
polen se îmbibă cu lichid de la suprafaţa stigmatului. Celula vegetativă din granula polinică
pătrunde printre celulele stilului spre ovar formând tubul polinic (procesul de germinaţie al
polenului).
Nucleul generativ se divide mitotic şi rezultă două spermatii (gameţi masculi). Tubul polinic
pătrunde în sacul embrionar şi spermatiile sunt depozitate într-o sinergidă. Aceasta va degenera
şi spermatiile eliberate se vor uni cu oosfera, respectiv cu nucleul secundar al sacului embrionar.
Din prima unire se formează zigotul principal (2n) care va da naştere embrionului, iar din a doua
unire se formează zigotul accesoriu (3n) din care rezultă endospermul secundar (albumen), ţesut
necesar hrănirii embrionului. După formarea endospermului secundar, începe diviziunea
zigotului principal şi se formează părţile componente ale embrionului: radicula, muguraşul şi
cotiledoanele.
Fructul şi sămânţa
După fecundaţie, învelişul ovulului se îngroaşă şi rezultă tegumentul seminal.
Sămânţa este formată din embrion diploid, endosperm triploid şi înveliş seminal.
Embrionul poate avea un cotiledon (la plantele monocotiledonate) sau două (la plantele
dicotiledonate).

Structura seminţei
În paralel, se realizează carpogeneza (formarea fructului) prin modificări ale ovarului. Fructele
sunt formate din pericarp cu următoarele componente: epicarp (coajă), mezocarp (miez) şi
endocarp.
După consistenţa pericarpului, fructele pot fi: cărnoase – conţin ţesuturi moi, bogate în substanţe
nutritive: - bacă – cu mai multe seminţe (viţa de vie, tomate);
- drupă – cu o singură sîmânţă (cireş, prun, cais). Uneori, drupele pot fi compuse (mur, zmeur)
- poamă – ex. măr, păr, gutui;
sau uscate - indehiscente (nu se deschid), cum ar fi nuca ( stejar, fag, alun, achenă ( floarea
soarelui, chimen , păpădie) cariopsă (grâu, orz, porumb),
- dehiscente (ser deschid), cum ar fi păstaia (fasole, mazăre, salcâm) , silicva (rapiţa, varza),
capsulă (brânduşa de toamnă).
Pot fi şi fructe false care provin din concreşterea ovarului cu alte părţi ale florii (măr, cîpşun,
măceş).

REPRODUCEREA LA OM
Generalităţi:

Sistemul reproducător cuprinde:

- glande sexuale
- conducte genitale
- organe genitale externe
- glande anexe
Sistemul reproducător bărbătesc

Glandele sexuale sau testiculele sunt protejate de un pliu tegumentar numit scrot. Au formă
ovoidă şi sunt acoperite de o membrană numită albuginee. În partea superioară şi posterioară,
aceasta se îngroaşă şi formează mediastinul din care pleacă radiar lame conjunctive care
delimitează lobulii testiculari. În alcătuirea lobulilor intră tuburile seminifere în care se produc
spermatozoizii.
Testiculul este o glandă mixtă deoarece secretă şi hormoni sexuali bărbăteşti, respectiv
testosteron.
Conductele genitale – sunt tuburi care acumulează şi conduc sperma. Aceasta este formată din
spermatozoizi şi lichid spermatic. Sperma trece succesiv prin: canalul epididimului, canalul
deferent şi canalul ejaculator care se deschide în uretră.
Uretra străbate penisul şi este cale comună pentru eliminarea urinei şi a spermei.
Glandele anexe – sunt reprezentate de prostată şi vezicule seminale. Prostata este situată sub
vezica urinară şi secretă un lichid care constituie mediul nutritiv şi de mişcare pentru
spermatozoizi. Veziculele seminale sunt glande pereche , situate posterior de vezica urinară şi
care secretă, ca şi prostata, un lichid ce intră în compoziţia spermei.
Sistemul reproducător femeiesc

Glandele sexuale sunt ovarele, situate în pelvis. Ovarul este acoperit de un epiteliu simplu şi
conţine numeroşi foliculi ovarieni aflaţi în diverse stadii de dezvoltare: primordiali, primari,
secundari, şi cavitari.
Începând de la pubertate, în fiecare lună se maturează câte un folicul cavitar în care ,prin meioză,
se va forma un ovul. Ovulul va fi expulzat din ovar – proces numit ovulaţie - şi va fi preluat de
trompele uterine.
Ovarul are structură şi funcţii complexe. El produce ovule şi hormoni sexuali femeieşti.
Căile genitale – sunt reprezentate de trompele uterine care captează ovulul şi în care are loc
fecundaţia, uter în care ajunge embrionul în stadiul unei grămezi de celule, are loc fixarea
acestuia în peretele uterului (proces numit nidaţie) şi dezvoltarea până în momentul naşterii şi
vaginul care este un organ nepereche ce se deschide în vulvă.
Glandele anexe – sunt glandele mamare formate din acini glandulari şi canale excretoare. Au rol
în producerea şi expulzarea laptelui.
Fecundaţia - reprezintă unirea spermatozoidului cu ovulul. Nucleii haploizi ai celulelor gametice
migrează spre centrul celulei ou unde se desfăşoară fuziunea într-un nucleu diploid. Rezultatul
fuziunii este zigotul, prima celulă a embrionului, care, prin diviziuni mitotice succesive, urmate
de diferenţiere şi specializare celulară, va forma un nou individ.
Boli cu transmitere sexuală

Sifilisul – este cauzat de Treponema pallidum (prezent în sânge). Poate fi:

- sifilis primar – la 12 săptămâni după contactul sexual infectant apare o rană pe vagin sau la
nivelul penisului;
- sifilis secundar – între 2 – 6 luni de la infecţie apare o erupţie roşie pe corp, febră, dureri de cap
sau gât;
- sifilis terţiar – se instalează după câţiva ani de la infecţie şi apar afecţiuni ale inimii şi
creierului.

Gonorea – este cauzată de o bacterie şi se manifestă prin scurgere galben – verzuie din vagin sau
din penis, dureri abdominale, dureri şi arsuri la urinare.
Simptomele apar la 10 zile după infecţie.

Candidoza – provocată de ciuperca Candida albicans. La femei afectează vulva şi vaginul, iar la
bărbaţi penisul. Se manifestă prin: scurgere vaginală groasă, albicioasă, inflamaţia vulvei, dureri
şi / sau arsuri la urinat, mâncărime în zona genitală, inflamaţia penisului.

SIDA – (sindromul imunodeficitar dobândit) este etapa finală a infecţiei cu virusul HIV (izolat în
1981 şi care afectează progresiv sistemul imunitar). Se manifestă prin: depresie imună majoră,
dezvoltarea infecţilor virale, bacteriene, micotice, apariţia de tumori, afectarea sistemului nervos
central şi, în final, moartea.
Prevenire. Măsurile de prevenire sunt comune pentru toate bolile cu transmitere sexuală şi
constau în: evitarea relaţiilor sexuale cu persoane necunoscute sau cu persoane care au relaţii
sexuale cu mai mulţi parteneri; folosirea prezervativului; utilizarea seringilor şi acelor de unică
folosinţă; controlul donatorilor de sânge; respectarea normelor de igienă prin folosirea corectă a
WC-urilor; întreţinerea unei igiene corespunzătoare a organelor genitale.