STARE DE ASEDIU

— Under Siege (1985) —

de George R.R. Martin

Traducerea: Mihai Dan Pavelescu

 Stare de asediu

De pe meterezele înalte ale Vargönului, colonelul Bengt Anttonen

privea nălucirile alergând peste gheţuri.
Lumea era numai zăpadă, viscol şi ger muşcător. În jurul Helsinki-
ului, marea îngheţase bocnă, prinzând în cleştele ei nemilos cele şase
insule-citadele ale măreţei fortăreţe Sveaborg. Crivăţul era un cuţit scos
dintr-o teacă de gheaţă. Spinteca uniforma lui Anttonen, îi amorţea obrajii,
îi lăcrima ochii şi îngheţa lacrimile ce se scurgeau pe pomeţi. Vântul urla în
jurul zidurilor uriaşe din granit cenuşiu, strecurându-se pe sub uşi, prin
crăpături şi ambrazuri, furişându-se peste tot. Afară, pe marea
încremenită, izbea şuierând în artileria rusească şi înălţa norişori de
zăpadă din troiene, răsucindu-i şi învârtindu-i peste gheaţă, aidoma unor
animale stranii, albe, creaturi fantomatice şi scânteietoare, schimbându-şi
permanent forma în timpul goanei.
Erau năluci tot atât de maleabile cât şi gândurile lui Anttonen.
Bărbatul se întreba ce formă aveau să capete în clipa următoare şi încotro
alergau atât de iute copiii aceia ai crivăţului. Poate puteau să fie învăţaţi
să-i atace pe ruşi. Zâmbi, savurând ideea unor creaturi din omăt,
dezlănţuite asupra inamicului. Era un gând straniu, nebunesc. Colonelul
Bengt Anttonen nu fusese niciodată un om cu fantezie, dar în ultima
vreme mintea lui fusese deseori asaltată de asemenea viziuni.
Îşi întoarse din nou chipul către vânt, recunoscător frigului, gerului
năprasnic. Îl dorea pentru a-i potoli mânia, crestându-i inima şi amorţind
pasiunile ce se năşteau acolo. Dorea să amorţească de frig.
Gerul preschimbase până şi marea cea agitată în gheaţă nemişcată
şi rece; acum trebuia să se liniştească şi zbuciumul dinăuntrul lui Bengt
Anttonen. Deschise gura, expiră un norişor prelung de răsuflare, care se
ridică asemenea unui abur dintre obrajii înroşiţi şi inhală aerul îngheţat ce
se scurse precum oxigenul lichid.
Imediat urmă însă panica. Iarăşi, se întâmplase iarăşi. Ce era
oxigenul lichid? Într-un anume fel, ştia că era vorba despre ceva rece; mai
rece decât gheaţa şi decât crivăţul. Oxigenul lichid era tăios şi alb,
producea aburi şi curgea. O ştia, o ştia sigur, aşa cum îşi ştia numele.
Dar de unde o ştia?
Se răsuci cu spatele la metereze. Merse cu paşi mari şi iuţi,
atingând cu mâna garda săbiei, de parcă l-ar fi putut apăra împotriva
demonilor ce-i invadaseră mintea. Ceilalţi ofiţeri aveau dreptate; cu
siguranţă, înebunea. O dovedise chiar în ziua aceea, la întrunirea statului
major.
Ca de obicei în ultima vreme, întrunirea evoluase prost. Tot ca de
obicei, Anttonen ridicase glasul împotriva celorlalţi, în mod inutil, stupid. El
avea dreptate, ştia asta. În acelaşi timp, ştia că nu-i putea convinge şi că
fiecare cuvânt al său îi submina poziţia şi-i distrugea viitorul carierei.
Totul fusese stârnit din nou de Jägerhorn. Colonelul F. A. Jägerhorn
reprezenta tot ceea ce nu era Anttonen: brunet şi arătos, manierat şi
diplomat, un aristocrat cu comportarea unui aristocrat. Jägerhorn avea

2
George R.R. Martin

legături suspuse, Jägerhorn avea neamuri influente, Jägerhorn era

confidentul vice-amiralului Cart Olof Cronstedt, comandantul Sveaborgului.
La întrunire, Jägerhorn venise cu un teanc de rapoarte.
— Rapoartele sunt greşite, insistase Anttonen. Ruşii nu sunt mai
mulţi decât noi. Abia dacă au patruzeci de tunuri, sir. Sveaborg are de
zece ori mai multe.
Cronstedt păruse şocat de tonul său, de siguranţa şi insistenţa cu
care vorbise. Jägerhorn se mulţumise să zâmbească.
— Pot întreba de unde deţineţi acestc informaţii, colonele Anttonen?
intervenise el.
Aceea era întrebarea la care Bengt Anttonen n-ar fi putut răspunde
niciodată.
— Pur şi simplu, ştiu, răspunse el.
Jägerhorn răsfoise rapoartele.
— Informaţiile mele provin de la locotenentul Klick, care se află în
Helsinki şi are acces direct la surse demne de încredere în privinţa
planurilor, mişcărilor şi numărului inamicilor.
Privise către vice-amiralul Cronstedt.
— Sir, trebuie să vă spun că informaţia aceasta este mult mai
demnă de crezare decât misterioasa siguranţă a colonelului Anttonen.
Confrom datelor lui Klick, ruşii sunt deja mai numeroşi decât noi, iar
generalul Suchtelen va primi în curând suficiente întăriri pentru a lansa
atacul decisiv. În plus, au la îndemână un număr enorm de piese de
artilerie. Cu siguranţă, nu doar cele patruzeci de tunuri pe care colonelul
Anttonen le apreciază drept limita maximă a armamentului lor.
Cronstedt încuviinţase din cap. Însă Anttonen nu putuse să tacă.
— Sir, insistase el, rapoartele lui Klick nu trebuie crezute. Nu putem
avea încredere în el. Fie că se află în slujba ruşilor, fie că este înşelat de
aceştia.
— Colonele, se încruntase Cronstedt, aceasta este o acuzaţie gravă.
— Este un prost şi un blestemat de trădător Anjala!
Jägerhorn tresărise, iar vice-amiralul şi mai mulţi ofiţeri tineri
păruseră şocaţi.
— Colonele, spusese Cronstedt, este binecunoscut faptul că
colonelul Jägerhom are neamuri în Liga Anjala. Comentariile dumitale sunt
jignitoare. Situaţia noastră de aici este îndeajuns de grea pentru ca ofiţerii
să mai aibă şi conflicte din motive politice meschine. Îţi vei cere imediat
scuze.
Fără tragere de inimă, Anttonen mormăisc câteva scuze stângace.
Jägerhorn le acceptase, încuviinţând superior din cap.
Cronstedt revenise la rapoarte.
— Foarte convingătoare, spusese el, şi foarte alarmante. Exact de

3
 Stare de asediu

ceea ce mă temeam. Situaţia noastră este grea.

În mod limpede se hotărâse. Orice discuţie contradictorie era
inutilă. Cel mai adesea în astfel de clipe, Bengt Anttonen se întreba ce
nebunie pusese stăpânire pe el. Venea la întrunirile statului major hotărît
să fie circumspect şi diplomat, dar o aroganţă stranie îl cuprindea imediat
ce se aşeza. Împingea disputele verbale dincolo de pragul înţelepciunii;
nega fapte evidente şi îşi făcea duşmani peste tot.
— Nu, sir, intervenise el. Vă rog să ignoraţi informaţiile lui Klick.
Sveaborgul este vital pentru contraofensiva de primăvară. Nu avem de ce
ne teme dacă putem rezista până la topirea gheţurilor. Odată ce marea va
fi navigabilă, Suedia va trimite ajutoare.
Chipul vice-amiralului era supt şi obosit, chipul unui bătrân.
— De câte ori trebuie să mai discutăm asta? Atitudinea dumitale mă
oboseşte, şi sunt destul de conştient de importanţa Sveaborgului pentru
ofensiva de primăvară. Faptele sunt limpezi. Defensiva noastră este
şubredă, iar gheaţa face zidurile accesibile. Armatele suedeze sunt
înzăpezite...
— Sir, izbucnise Anttonen, ştim asta numai din ziarele pe care ruşii
le lasă să ajungă până la noi. Ziare franţuzeşti şi ruseşti. Nu se poate pune
bază pe asemenea surse.
Cronstedt îşi pierduse răbdarea.
— Taci! izbise cu palma în masă. M-am săturat de neîncrederea
dumitale, colonele Anttonen. Îţi respect sentimentele patriotice, dar nu şi
judecata. Pe viitor, când voi dori să-ţi cunosc opinia, ţi-o voi cere. E clar?
— Da, sir, răspunsese Anttonen.
— Pot continua? surâsese Jagerhom.
Dojana fusese la fel de aspră ca şi crivăţul.
Nu era de mirare că, după aceea, Anttonen se simţise împins către
singurătatea îngheţată a meterezelor.
Când reveni în camera lui, Bengt Anttonen se simţea confuz şi trist.
Se lăsa noaptea. Peste marea îngheţată, peste Sveaborg, peste Suedia şi
Finlanda. Şi peste Amcrica, se gândi el. Acest ultim gând îi provocă
ameţeală şi greaţă. Se aşeză pe pat, lăsându-şi capul în palme. America,
America, ce nebunie mai era şi asta, ce legătură avea războiul dintre
Suedia şi Rusia cu naţiunea aceea tânără şi îndepărtată?
Se sculă, aprinse lampa, sperând ca lumina să-i alunge gândurile
tulburătoare, şi se stropi pe faţă cu apa stătută din ligheanul de pe
lavoarul modest. Înapoia ligheanului se găsea oglinda folosită la bărbierit,
uşor deformată şi cu pete, totuşi mulţumitoare. Ştergându-şi palmele mari
şi osoase se trezi privindu-şi chipul, trăsăturile familiare şi în acelaşi timp
înspăimântător de străine. Avea păr cenuşiu şi grizonat, ochi cenuşii, nas
drept şi îngust, obraji puţin scofâlciţi, bărbie pătrată. Era prea slab,
aproape costeliv. Faţa era obişnuită, banală, încăpăţânată. Faţa pe care o
purtase toată viaţa. Bengt Anttonen se resemnase de mult cu aspectul

4
George R.R. Martin

său. De obicei nu se gândea câtuşi de puţin la el. Acum însă se holba, fără
să clipească, şi simţea cum creşte în el o fascinaţie neliniştitoare, un
sentiment de satisfacţie, o plăcere în privinţa felului cum arăta, ceva străin
lui şi tulburător. O asemenea vanitate era nesănătoasă, neomenească, un
alt semn de nebunie. Anttonen îşi smulse privirea din oglindă.
Se întinse pe pat.
Nu reuşi multă vreme să adoarmă. Sub pleoapele strânse îi dansau
viziuni şi năluci, imagini tot atât de fantastice pe cât erau şi animalele
fantomatice născute de vânt: drapele pe care nu le recunoştea, pereţi de
metal lustruit, furtuni gigantice de foc, bărbaţi şi femei hidoşi ca nişte
demoni, culcaţi în paturi de lichid arzând. Apoi, deodată, viziunile începură
să dispară, topindu-se treptat. Bengt Anttonen suspină neliniştit şi se
răsuci în somn.

***
...întotdeauna durerea vine înaintea reapariţiei conştiinţei, durerea
apare prima, singura realitate într-un univers nemişcat, tăcut, pustiu,
dincolo de orice senzaţie. Pentru o secundă, pentru o oră, nu ştiu unde mă
aflu şi mi-este frică. După aceea îmi aduc aminte; întorcându-mă, mă-
ntorc, totdeauna în întoarcere există durere. Nu vreau să mă-ntorc, dar
trebuie, trebuie. Vreau puritatea calmă şi rece a gheţii şi zăpezii, atingerea
înfiorată a crivăţului, trăsăturile sănătoase ale feţei lui Bengt. Dar dispare,
deşi eu urlu şi m-agăţ de ea, plângând, jelind. Încet, încet a dispărut.
Simt mişcare în jur, e lichidul de imersiune care e cvacuat. Chipul
meu e expus primul. Inspir aerul prin nările mele lătăreţe, scuip tuburile
din gura însângerată. Când fluidul coboară sub nivelul urechilor aud un
gâlgâit, un zgomot obscen de absorbire. Maşinile vampiri s-au hrănit din
sucurile pântecelui în care am fost, sângele negru al celei de-a doua vieţi a
mele. Atingerea rece a aerului pe piele mă doare. Încerc să nu urlu,
reuşesc să reduc zbieretele la un scâncet.
Deasupra, capacul bazinului e acoperit cu o peliculă subţire, neagră,
care s-a lipit de metalul lustruit. Îmi pot zări imaginea reflectată. Sunt o
arătare înspăimântătoare, părul din nări îmi tremură pe chipul fără nas, iar
obrazul drept e umflat de o tumoare verzuie. Un diavol arătos. Rânjesc,
dezvelind şirul triplu de dinţi putrezi, printre care se împing incisivii noi,
aidoma firelor de grâu printre tulpinile tăiate ale paielor. Aştept să mă
scoată. Bazinul e prea mic, un sicriu. Sunt îngropat de viu, iar teama e o
greutate palpabilă, apăsându-mă. Ei nu mă plac. Dac’au să mă lase aici, să
mă sufoc şi să mor?
— Afară! şoptesc, dar nu m-aude nimeni.
În sfârşit capacul se ridică, şi infirmierii sunt acolo. Rafael şi Slim.
Tipi mătăhăloşi, coloşi îmbrăcaţi în alb, cu drapele cusute deasupra
buzunarelor. Nu mă pot concentra asupra feţelor lor. De obicei nu văd
prea bine, şi după întoarceri e şi mai rău. Ştiu totuşi că negrul e Rafael; se
apleacă şi scoate tuburile IV şi telemetria, în timp ce Slim îmi face injecţie.
Ah-h-h! Durerea se estompează. Mă străduiesc să prind cu mâinile

5
 Stare de asediu

marginile bazinului. Metalul se simte ciudat; mişcarea e stângace; trupul

meu răspunde cu greutate.
— De ce-a durat atâta? îi întreb.
— O urgenţă, răspunde Slim. Rollins.
Slim e un tip laconic, morocănos şi nu mă place. Ca să aflu ceva,
trebuie să-l întreb într-una. N-am putere. Prefer să mă concentrez asupra
sculatului. Ochii îmi lăcrimează după atât vreme petrecută în beznă. Poate
că infirmierii cred că plâng de bucuria întoarcerii. Or fi ei solizi da’ nu-s
prea inteligenţi. Aerul are un iz acrişor, de dezinfectant, şi se simte răceala
seacă a aparatelor de condiţionare. Rafael mă ridică din sicriu, al cincilea
sarcofag argintiu dintr-un şir de şase, toate cuplate la calculatoarele din
jur. Celelalte sicrie sunt goale acum. Mă gândesc că eu sunt ultimul vampir
care a mai reînviat în noaptea asta. Apoi îmi amintesc. Patru din ei s-au
dus, nu mai sunt de mult. Am mai rămas doar eu şi Rollins, şi cu Rollins s-a
întâmplat ceva.
Mă aşează într-un scaun şi Slim mă-mpinge pe lângă sarcofagele
goale, în susul rampei, la informare.
— Rollins? îl întreb.
— L-am pierdut.
Nu-mi plăcea Rollins. Era şi mai hidos decât mine, un homunculus
micuţ şi zbârcit, cu un craniu imens, grotesc, şi-un trup deformat, fără
braţe sau picioare. Avea ochi mari, lipsiţi de pleoape şi de aceea nu-i
putea închide niciodată. Nici chiar când dormea. În somn ţi se părea că se
holbează la tine. Şi n-avea pic de umor. Absolut nici o picătură. Cu toate
acestea, oricare i-ar fi fost defectele, Rollins era singurul rămas în afară de
mine. Acum se dusese şi el. Nu simţeam nici o părere de rău, doar o
amorţeală.
Camera de informare este cumva impersonală. Ei mă aşteaptă de
cealaltă parte a mesei. Infirmierii mă-mping în faţa lor şi pleacă. Masa e o
barieră lungă de furnir între mine şi superiorii mei, poate un cordon
sanitaire. La urma urmei, nu mă pot lăsa să mă apropii prea mult: aş putea
fi contagios. Ei sunt normali. Eu sunt... ce sunt eu? Când m-au înrolat, am
fost clasificat MU 3. Mutant Uman, categoria a treia. Sau, în jargon, mutrei.
Munu sunt lipsiţi de viaţă: morţi la naştere, avortoni, sau în comă
permanentă. Sunt milioane. Mudoi trăiesc dar sunt inutili, toţi tipii cu
degete în plus, labe de raţă şi-ochi aiurea. Câteva mii. Însă noi, mutreii,
suntem elita dracului, aşa ni se spune. Adică ne-au spus, atunci când ne-
au înrolat. Ne-au dat nume noi aici jos, în buncărul Proiectului Graham.
Bătrânul Charlie Graham însuşi ne zicea „peştişorii timpului”, da’ a crăpat
şi porecla era prea romantică pentru maiorul Salazar. Maiorul preferă
denumirea oficială a guvernului: CG, de la Crononaut Graham. Infirmierii
şi-alţii au făcut „cegi” din CG, şi noi ne ziceam la fel, eu, Nan şi cu Vierme,
pe timpul când trăiau şi ei. Acum au un simţ al umorului extraordinar. Noi
ne spuneam cegile ucigaşe. Şase cegi ucigaşe, înotând prin fluviul timpului
şi muşcând nadele unor probabilităţi. Hop ş-aşa.
Iar acum a rămas numai una.

6
George R.R. Martin

Salazar aranjează hârtii pe masă. Pare bolnav. Dincolo de tenul lui

întunecat pot distinge o nuanţă verzuie, năsănătoasă, iar sub pielea
nasului i s-au spart vinişoarele de sânge. Niciunul dintre noi n-o duce prea
bine aici, jos, dar Salazar arată mai rău decât mulţi alţii. S-a îngrăşat şi
pare diform. Uniformele îi sunt strâmte şi altele noi nu mai există. Au
închis toate magazinele şi ţesătoriile, şi peste câţiva ani o să purtăm
zdrenţe cu toţii. I-am spus lui Salazar c-ar trebui să ţină regim, dar nimeni
n-ascultă o cegă decât atunci când se vorbeşte despre nade.
— Ei? se răsteşte Salazar.
Al dracu-nceput de informare. Cu trei ani în urmă, când a-nceput
totul, era numai miere şi zahăr, foarte corect şi milităros, dar nici Maio nu
mai are acum vreme de etichetă.
— Ce s-a-ntâmplat cu Rollins? îi întreb.
Doctoriţa Veronica Jacobi stă chiar lângă Salazar. Era psiholog şef
aici, dar după moartea lui Pâiniţă Graham ea e şefa peste toate chestiile
ştiinţifice.
— Moarte prin traumă, îmi răspunde cu un ton profesional. Cel mai
probabil, a fost ucisă gazda lui.
Încuviinţez din cap. Vechea poveste. Uneori nadele muşcă şi ele.
— A reuşit ceva?
— N-am constatat nimic, spune Salazar.
Răspunsul la care m-aşteptam. Rollins reuşise contactul cu un
infanterist din armata lui Carol XII. Aveam în minte imaginea lui
caraghioasă, mărşăluindu-şi gazda până la regele adolescent şi prostănac,
şi încercând să-i spună să evite Poltava. Probabil că fusese executat pe
loc, deşi, dacă te gândeai mai bine, trebuie să fi fost vorba de altceva, mai
rapid, altfel Rollins ar fi avut timp să se desprindă.
— Raportul, continuă Salazar.
— Gata, Maio, fac eu.
Urăşte să i se spună Maio, deşi nu atât pe cât ura numele de Sally,
cum îi spunea Vierme. Noi, cegile ucigaşe, suntem nişte tipi insolenţi.
— Nimic prea grozav. Cronstedt se va-ntâlni cu generalul Suchtelen
şi va negocia predarea. Nu-l clinteşte nimic din ce-i spune Bengt. Am forţat
cam mult. Bengt crede că-nebuncştc. Mi-e frică să nu cedeze.
— Toţi peştii timpului îşi asumă riscul ăsta, spune Jacobi. Cu cât
rămâi mai mult în contact, cu atât influenţa asupra gazdei creşte, şi cu
atât devine mai posibilă identificarea prezenţei tale. Puţine gazde pot
controla situaţia.
Ronnie are o voce plăcută şi e-ntotdeauna politicoasă cu mine.
Cochetă, înaltă şi calmă, ba chiar prietenoasă şi, în primul rând, totdeauna
politicoasă. Mă-ntreb dacă ar fi tot atât de politicoasă dac-ar şti că-i pe
locu-ntâi în topul fanteziilor masturbărilor mele încă de când am sosit aici.
În Cutia lui Pâiniţă au coborât numai două femei, cu treizeci şi doi de

7
 Stare de asediu

bărbaţi şi şase cegi, iar ea este de departe cea mai mişto.

Şi lui Vierme îi plăcea s-o privească. Ba chiar şi-a tras un fir din
dormitorul ei, ca s-o vadă-n acţiune. Ea n-a ştiut niciodată. Vierme se
pricepea la chestii d-astea; îşi făcea singur mini-camere, în atelierul lui, şi
le strecura peste tot. Zicea că dacă tot nu-şi putea trăi viaţa, voia măcar s-
o privească. Într-o seară m-a invitat la el, când Ronnie îl primea pe
căpitanul Halliburton, cel masiv şi roşcovan, şeful securităţii bazei, şi
prietenul ei în zilele alea de-nceput. M-am uitat, da, trebuie să mărturisesc
că m-am uitat. Însă dup-aia m-am înfuriat. I-am spus lui Vierme că n-avea
nici un drept s-o spioneze pe Ronnie sau pe oricare altul.
— Bă, cegă, mi-a zis el, şi ei ne fac să ne spionăm gazdele, să ne
ginim în căpăţânile lor. Reciproca mi se pare corectă.
I-am zis că asta era altceva, dar eram atât de înfuriat încât nu
puteam explica de ce anume. A fost singura ceartă dintre mine şi Vierme.
În cele din urmă n-a avut prea mare cfect. El a continuat s-o privească,
fără mine. Nu l-au prins niciodată, dar nu conta. Într-o bună zi a plecat în
timp şi nu s-a mai întors. Căpitanul Halliburton, cel mare şi puternic, a
murit şi el, cred c-a fost expus la multe radiaţii în decursul raziilor
securităţii. Din câte ştiu, aparatul lui Vierme continuă să funcţioneze şi
uneori mă gândesc să mă duc şi să trag cu ochiul, să văd dacă Ronnie are
un nou amant. Dar n-am făcut-o. De fapt, nu vreau să ştiu. Oricum, e mai
bine cu fanteziile şi visele mele erotice.
Degetele dolofane ale lui Salazar bat darabana pe masă.
— Dă raportul complet.
Oftez şi le spun ceea ce vor ei, totul până la cel mai plictisitor
amănunt. După ce termin, adaug:
— Jägerhorn este cheia. Cronstedt îl ascultă pe el, nu pe Anttonen.
Salazar se încruntă şi mormăie:
— Dac-ai putea reuşi contact cu Jägerhorn...
Boceală inutilă. Ştie că aşa ceva nu-i posibil.
— Iei ce găseşti, îi spun. Dacă tot îţi doreşti lucruri imposibile, de ce
te-opreşti la Jägerhorn? De ce nu Cronstedt? La dracu, de ce nu chiar
blestematul de ţar?
— Are dreptate, rosteşte Veronica. Ar trebui să fim mulţumiţi că-l
avem pe Anttonen. Cel puţin este colonel. E mai bine decât în toate
perioadele-ţintă.
Salazar continuă să strâmbe din nas. A fost istoric militar. Când l-au
transferat din West Point, sau, mă rog, ce mai rămăsese din el, crezuse că
va fi uşor.
— Anttonen e de mâna a doua. Trebuie s-ajungem la piesele cheie.
Crononauţii tăi dau note de subsol, chibiţi, personaje care nu interesează,
în locuri neinteresante. E imposibil.
— Ştiai asta de când ai venit, îi spun.

8
George R.R. Martin

O cegă uriaşă citând Super-nada; dac-ar ştiii, mi-ar da cu şutul din

sindicat.
— N-avem timp s-alegem.
Maio se strâmbă la mine. Casc.
— Am obosit. Vreau ceva să mănânc. Nişte-ngheţată. Vreau multă
îngheţată. Parc-ar fi un banc, nu? Cu-atâta zăpadă blestemată, şi când mă-
ntorc vreau îngheţată.
Bineînţeles nu există nici urmă de îngheţată. De o jumătate de
generaţie n-a existat nici pic de îngheţată în nenorocirea asta uitată de
Dumneazeu, căreia ei îi spun lume. Nan obişnuia să-mi povestească
despre ea. Nan era cega cea mai bătrână, singura care se născuse înainte
de explozia cea mare, şi-avea o grămadă de amintiri despre cum erau
lucrurile înainte. Mie cel mai mult îmi plăcea când îmi povestea despre
îngheţată. Spunea că era moale, rece şi dulce. Ţi se topea pe limbă şi-ţi
umplea gura cu o răceală lichidă, delicioasă. Uneori ne recita sortimentele
de îngheţată cu solemnitatea cu care căpitanul Todd citea din Biblie:
vanilie, căpşuni, ciocolată, fistic, praline, rom, banane, portocale, zmeură,
caco, lămâie şi casată. Vierme născocea alte sortimente, ca să-şi bată joc
de ea, dar nu izbutea. Pur şi simplu, Nan adăuga invenţiile la lista ei şi
dup-aceea vorbea cu nostalgie despre alune cu anşoa, cipuri de ficat şi
unde de radiaţie, până când nu mai reuşeam să disting adevărul de
născocire, şi de fapt nici nu-mi mai păsa.
Nan a fost prima pe care am pierdut-o. Oare în 1917 aveau
îngheţată în Petersburg? Eu sper că aveau. Mai sper c-a reuşit să mănânce
o cupă, sau două, înainte de a muri.
Îmi dau seama că Salazar continuă să vorbească. O face de multă
vreme.
— ...ultima noastră şansă acum, spune el.
Începe să bolborosească despre Sveaborg, despre importanţa a
ceea ce facem noi aici, despre nevoia imediată de-a schimba ceva, cumva,
pentru a preveni însăşi apariţia Uniunii Sovietice, anulând în felul acesta
războiul care a distrus lumea. Am mai auzit toate astea; le ştiu pe
dinafară. Maio are diaree verbală şi eu nu-s atât de prost pe cât par.
Ideea a fost a lui Pâiniţă Graham, ultima şansă de-a câştiga
războiul, sau poate măcar de-a ne salva noi de molime, bombe şi vânturi
otrăvite.
Istoricul era însă Maio, şi-aşa a ajuns el s-aleagă obiectivele, după
ce calculatoarele au terminat analiza probabilităţilor. Avea şase cegi şi-a
fixat şase ţinte. „Puncte nodale”, le zicea el. Momente de răspântie ale
istoriei. Bineînţeles, unele erau mai bune decât altele. Rollins a căpătat
Marele Război Nordic, Nan a luat Revoluţie, Vierme a trebuit să se întoarcă
până la Ivan cel Groaznic, iar eu am căpătat Sveaborgul. Invincibilul şi
inexpugnabilul Sveaborg. Gibraltarul nordului.
— Sveaborg n-are nici un motiv să se predea, zice Maio.

9
 Stare de asediu

Asta-i ca îngheţata pentru el. Istoria şi tactica îi oferă genul de

confort pe care Nan îl obţinea din vanilie şi fistic.
— Efectivul garnizoanei este de şapte mii de oameni, cu mult peste
numărul ruşilor asediatori. Artileria fortăreţei este superioară. Muniţiile şi
alimentele sunt suficiente. Dacă Sveaborgul rezistă până se dezgheaţă
căile maritime, Suedia va lansa contraofensiva şi asediul va fi ridicat,
întregul curs al istorici poate fi schimbat! Trebuie să-l faci pe Cronstedt să
te asculte.
— Dac-aş putea duce cu mine un text de istorie şi să-l las să
citească ce scrie despre el, sunt sigur că s-ar sui pe pereţi, zic eu.
M-am săturat de toate.
— Sunt obosit, îi anunţ. Vreau să mănânc. Brusc, fără nici un motiv,
îmi vine să plâng. Vreau să mănânc ceva, ce dracu, nu vreau să mai
discut, m-auziţi? Vreau de mâncare.
Salazar fulgeră, dar Vcronica îmi simte tensiunea din voce şi se
ridică, ocolind masa.
— Se aranjează, vorbeşte ea către mine şi Maio. Deocamdată am
realizat tot ce se poate. Să-ţi aduc ceva de mâncare.
Salazar mormăie, însă nu-ndrăzneşte să se opună. Veronica mă
împinge spre cantină.
Mă consolează în timp ce primesc o cafea chioară, o farfurie cu o
bucată de carne ciudată şi legume. Se pricepe binişor; la urma urmei, e
meseria ei. Poate că pe timpuri n-ar fi fost considerată teribil de
atrăgătoare - am văzut reviste vechi. Aici, jos, avem Playboy-uri de pe
timpuri, benzi video, romane, discuri, toate de dinainte. Bineînţeles, nimic
nou, nimic recent, numai maldăre de gunoi vechi. Ar trebui să ştiu cel mai
bine, ce naiba, practic eu învârt toate astea. Când nu bântui mintea lui
Bengt, sunt instalat în faţa monitorului pe care se derulează o emisiune TV
veche, sau un film, şi încerc să citesc şi o carte în acelaşi timp, căutând să-
mi închipui cum era viaţa înainte ca ei să distrugă totul. În felul ăsta aflu
care erau standardele pe timpuri, şi poate că-i adevărat că Ronnie nu-i la
înălţimea, să zicem, lui Bo, Marilyn, Brigitte sau Garbo. Totuşi e mai
drăguţă decât orice altceva din laboratorul ăsta blestemat şi septic. Şi nici
noi, restul, n-avem o cotă prea ridicată. Vierme nu era un Groucho, oricât
ar fi încercat; eu semăn cu Jimmy Cagney, însă tumoarea cea mare şi
verde, dinţii ăia galbeni suplimentari şi lipsa nasului mai strică puţin
aspectul.
După ce mănânc doar jumătate din porţie, las furculiţa.
— N-are gust. Pe vremea aia mâncarea avea gust.
— Eşti norocos, râde Veronica. Ai apucat s-o guşti. Pentru noi asta-i
totul.
— Norocos? Mă faci să râd. Eu cunosc diferenţa, Ronnie. Voi, nu. Îţi
poate lipsi ceva ce n-ai avut niciodată?
Sunt sătul să vorbesc despre asta, îmi face greaţă.

10
George R.R. Martin

— Vrei să jucăm şah? o întreb.

Zâmbeşte şi se ridică să caute cutia. După o oră, câştigă prima
partidă şi o începem pe a doua. Aici jos, în Cutia lui Pâiniţă, există vreo
duzină de jucători de şah; acum, când Graham şi Vierme nu mai sunt, îi
pot bate pe toţi, cu excepţia lui Ronnie. Chestia caraghioasă e că-n 1808
aş fi putut deveni campion mondial. Şahul a progresat mult în ultimii două
sute de ani, şi am memorat deschideri la care tipii de pe vremea aia nici
măcar n-au visat.
— Jocul nu înseamnă numai deschideri din manuale, rosteşte
Veronica şi-mi dau seama c-am vorbit cu glas tare.
— Tot aş câştiga, insist eu. Ce dracu, doar ei au murit de secole. Ce,
mai pot lupta?
Ea surâde şi mută un cal.
— Şah.
Îmi dau seama că am pierdut iarăşi.
— Într-o bună zi trebuie să-nvăţ şi jocul ăsta, mă căinez. Halal
campion mondial!
Veronica începe să pună piesele înapoi în cutie.
— Chestia asta cu Sveaborgul este tot un fel de partidă de şah,
rosteşte ea, un joc de şah peste timp, noi şi suedezii împotriva ruşilor şi
naţionaliştilor finlandezi. Tu ce mutare crezi că ar trebui să folosim pentru
Cronstedt?
— Oare de ce ştiam că discuţia se va întoarce aici? fac eu. Să mor
dac-am habar. Cred că Maio are vreo idee.
Ea încuviinţă din cap. A devenit serioasă. Chip palid, gingaş,
încadrat de păr negru.
— O idee disperată. Şi momentul este disperat.
Mă întreb cum ar fi dacă aş reuşi? Dacă aş schimba ceva. Ce s-ar
întâmpla cu mine, zăcând acolo, în sicriul meu întunecat? Desigur, există
mai multe ipoteze, dar nimeni nu ştie exact.
— Şi eu sunt un om disperat, duduie, mă prostesc, gata de măsuri
disperate. E clar că subtilitatea mea n-a făcut nici un rahat. S-auzim. Ce
mai trebuie să-l pun pe Bengt să facă? Să inventeze mitraliera? Să
dezerteze la rusnaci? Să facă striptease pe metereze? Ce anume?
Ea îmi spune.
Cad pe gânduri.
— Poate c-o să meargă. Cel mai probabil însă e c-o să-l trimit pe
Bengt în cea mai nenorocită temniţă de-acolo. De data asta, precis c-o să
creadă că s-a ţicnit. S-ar putea ca Jägerhorn să-l împuşte pe loc.
— Nu, mă contrazice Veronica. În felul lui, Jägerhorn este un idealist.
Un om cu principii. Pare riscant, dar nu câştigi o partidă de şah fără să
rişti. O s-o faci?

11
 Stare de asediu

Are un zâmbet extraordinar. Cred că mă place. Înalţ din umeri.

— S-ar putea, îi răspund. N-am loc de-ntors.

***
— „... să permită să se trimită la rege doi curieri, unul pe drumul
nordic, celălalt pe cel sudic. Aceştia vor avea asupra lor paşapoarte şi
permise de liberă trecere, şi vor beneficia de orice sprijin li se poate
acorda pentru a ajunge la destinaţie. Scris pe insula Lonan, şase aprilie,
1808.”
Citirea cadenţată a ofiţerului se opri brusc şi statul major rămase
cufundat într-o tăcere de moarte.
Viceamiralul Cronstedt se ridică greoi.
— Aceasta este convenţia, rosti el. Considerând dificultatea poziţiei
noastre, este mai bine decât am fi putut spera. Am consumat deja o
treime din muniţii; datorită gheţii suntem expuşi din toate părţile; suntem
inferiori numeric şi obligaţi să adăpostim un număr mare de refugiaţi care
ne consumă proviziile. Generalul Suchtelen ar fi putut cere capitularea
noastră necondiţionată. Prin mila Domnului, n-a făcut-o. Ni s-a permis să
păstrăm trei din cele şase insule ale Sveaborgului şi putem obţine încă
două, dacă cinci nave de război suedeze ne vor veni în ajutor înainte de
data de trei mai. Dacă Suedia nu ne ajută, va trebui să ne predăm. Totuşi,
până la sfârşitul anului flota va trebui să revină în Suedia, şi această
convenţie va permite evitarea altor vărsări de sânge.
Cronstedt se aşeză. De lângă el se ridică Jägerhorn.
— Dacă navele suedeze nu sosesc la timp, spuse el, trebuie să
organizăm capitularea garnizoanei.
Porni după aceea să discute amănuntele.
Bengt Anttonen tăcea. Se aşteptase la aşa ceva, cumva ştiuse că
avea să urmeze o asemenea veste, şi totuşi era stupefiat. Cronstedt şi
Jägerhorn negociaseră un dezastru. Era o prostie. Era stupid. Era o
nenorocire lipsită de speranţe. Capitularea imediată a insulelor Wester-
Swartö, Langörn şi Oster-Lilla-Swartö, ceva mai târziu şi a restului
garnizoanei, amânată pentru o lună lipsită de sens. Istoria avea să-i
blesteme. Elevii de şcoală aveau să le batjocorească numele. Iar el,
neajutorat.
Când reuniunea luă sfârşit, ceilalţi se ridicară să plece. Anttonen se
sculă odată cu ei, hotărât să tacă, să părăsească încăperea fără nici un
cuvânt, să-i lase, dacă voiau să vândă Sveaborgul pentru treizeci de
arginţi. Dar când încercă să se îndrepte spre uşă, pornirea îl apucă şi-l
împinse către Cronstedt şi Jägerhorn. Cei doi îl priviră apropiindu-se. Lui
Anttonen i se păru că citeşte în ochii lor o resemnare obosită.
— Nu trebuie să faceţi aşa ceva, rosti el apăsat.
— S-a terminat, răspunse Cronstedt. Subiectul este închis, colonele.
Ai fost prevenit. Vezi-ţi de îndatoririle dumitale.

12
George R.R. Martin

Se sculă şi se întoarse să plece.

— Ruşii vă păcălesc, izbucni Anttonen.
Cronstedt se opri şi-l privi.
— Domnule amiral, trebuie să mă ascultaţi. Clauza aceasta,
convenţia potrivit căreia vom păstra fortăreaţa dacă cinci nave de război
ajung aici până la data de trei mai, este o înşelăciune. Gheaţa nu se va
topi până la trei mai. Nici o navă nu va reuşi să ajungă până la noi.
Armistiţiul stipulează ca ultimă oră a intrării navelor în portul Sveaborg
amiaza zilei de trei mai. Generalul Suchtelen va folosi intervalul de timp
prevăzut în convenţie pentru a-şi deplasa artileria şi a obţine controlul
asupra mării. Orice navă care va încerca să ajungă în Sveaborg va fi
bombardată. Şi mai este ceva. Curierii pe care îi trimiteţi regelui, sir,
sunt...
Faţa lui Cronstedt era gheaţă şi granit.
— Am auzit îndeajuns, ridică el palma. Colonele Jägerhorn,
arestează-l pe acest nebun.
Îşi adună hârtiile, refuzând să-l privească pe Anttonen în ochi, şi
părăsi mânios încăperea.
— Colonele Anttonen, eşti arestat, vorbi Jägerhorn cu o neaşteptată
blândeţe în glas. Te previn, nu te împotrivi, nu vei face decât să
înrăutăţeşti lucrurile.
Anttonen se întoarse şi-l privi. Simţea un gol în inimă.
— Nu ascultaţi. Nici unul dintre voi nu vrea să asculte. Ştii ce faci?
— Cred că da, răspunse Jägerhorn.
Anttonen îl prinse de piepţii uniformei.
— Habar n-ai. Crezi că nu ştiu cine eşti, Jägerhorn? Eşti un
naţionalist, lua-te-ar dracu! Asta-i marea epocă a naţionaliştilor. Tu şi Liga
la Anjala, blestemaţii tăi de nobili finlandezi, cu toţii sunteţi naţionalişti.
Urâţi dominaţia Suediei. Ţarul v-a promis că sub protecţia lui Finlanda va fi
stat autonom şi de-aia aţi renunţat la loialitatea faţă de coroana suedeză.
Colonelul F.A. Jägerhorn clipi din ochi. O expresie ciudată îi străbătu
chipul înainte de a se putea controla.
— Nu poţi ştii asta, spuse el. Nimeni nu ştie condiţiile... eu...
Anttonen îl zgudui puternic.
— Istoria o să râdă de tine, Jägerhorn. Datorită ţie, Suedia va pierde
războiul ăsta, capitulând Svaborgul, şi tu o să obţii ceea ce doreai. Ţarul va
acorda Finlandei autonomia. Însă nu va mai fi liberă decât acum, sub
Suedia. O să vă schimbaţi regele ca pe o cotă în scădere la bursă, pentru
măcelari, şi n-o să câştigaţi nimic în urma tranzacţiei.
— O... o cotă în scădere la bursă? Ce-i asta?
— O cotă în scădere la... nu ştiu, se strâmbă Anttonen. Îi dădu
drumul celuilalt. Dumnezeule, ştiu. Este un loc unde... unde se vând lucruri

13
 Stare de asediu

şi se fac afaceri. Un târg. Este plin de maşini ciudate şi mirosuri ciudate. Îşi
trecu degetele prin păr, străduindu-se să nu urle. Jägerhorn, mintea îmi
este plină de demoni. Doamne, trebuie să mă spovedesc. Glasuri... aud
glasuri zi şi noapte, ca franţuzoaica Ioana, fecioara-soldat. Ştiu ceea ce se
va petrece.
Privi în ochii lui Jägerhorn, îi zări teama şi ridică palmele liniştindu-l.
— Nu-i vina mea, crede-mă. Mă rog pentru linişte, pentru eliberare,
însă şoaptele continuă şi accesele acestea ciudate mă posedă. Nu-mi
aparţin mie, totuşi trebuie să fi fost trimise cu un scop, trebuie să fie
adevărate, altfel de ce m-ar tortura Domnul? Ai milă, Jägerhorn. Ai milă de
mine, şi ascultă-mă!
Colonelul Jägerhorn se uită peste umărul lui Anttonen, căutând
ajutor, dar rămăseseră singuri.
— Da, făcu el. Glasuri, ca franţuzoaica. Nu înţeleg.
Anttonen scutură din cap.
— Asculţi, însă nu vrei să crezi. Eşti un patriot; visezi că vei fi un
erou. Nu vei fi un erou. Finlandezii obişnuiţi nu împărtăşesc visele tale. Ei
îşi amintesc Marea Urgie. Îi urăsc pe ruşi, deoarece sunt duşmanii
dintotdeauna. Te vor urî şi pe tine. Iar sărmanul Cronstedt... Generaţii
întregi de finlandezi şi suedezi îl vor blestema. Va trăi în noul Mare Ducat
al Finlandei, cu o rentă de la ruşi, şi va muri ruinat la 7 aprilie 1820, la
doisprezece ani şi o zi după ce s-a întâlnit cu Suchtelen pe Lonan şi a
promis Sveaborgul ruşilor.
După mai mulţi ani, un bărbat pe nume Runeberg va scrie mai
multe poeme despre acest război. Ştii ce va spune despre Cronstedt?
— Nu, răspunse Jägerhorn. Zâmbi nesigur: Tot glasurile acelea ţi-au
spus?
— M-au învăţat versurile pe dinafară, încuviinţă Bengt Anttonen, şi
recită:
Spuneţi-i braţul în care am sperat,
în clipa grea fugar,
spuneţi-i Năpastă, Dispreţ, Păcat
şi Moarte şi Amor,
dar nu îi pomeniţi adevăratul nume
să nu roşească cei ce-l poartă-n lume.
— Aceasta este gloria pe carc o câştigi aici împreună cu Cronstedt.
Acesta ţi-e locul în istorie. Îţi place?
Jägerhorn îl ocolise precaut; acum avea cale liberă spre uşă. Totuşi
ezita.
— Vorbeşti nebunii, îi spuse. Şi totuşi, de unde puteai cunoaşte
promisiunile ţarului? Eram gata să te cred. Glasuri? Ca franţuzoaica?
Vocea Domnului, zici?

14
George R.R. Martin

— Domnul? oftă Anttonen. Nu ştiu. Glasuri, Jägerhorn, asta-i tot ce

aud. Poate că am înebunit.
— Spui că ne vor blestema? se strâmbă Jägerhorn. Ne vor denumi
trădători, şi ne vor batjocori?
Anttonen nu răspunse. Nebunia se întinsese; îl cuprinsese o
disperare neajutorată.
— Nu, continuă Jägerhorn. Este prea târziu. Convenţia e semnată.
Ne am pus onoarea în joc. Iar Cronstedt este influenţabil. Familia lui e aici,
şi se teme pentru ea. Suchtelen l-a manevrat cu dibăcie, iar noi ne-am
jucat rolurile. Nu se mai poate schimba nimic. Nu cred în nebunia asta a
ta, şi chiar dacă aş crede, tot nu se mai poate face ceva. Corăbiile nu vor
sosi la timp. Sveaborgul trebuie să capituleze, iar războiul să se termine
prin înfrângerea Suediei. Cum ar putea fi altfel? Ţarul este aliat cu însuşi
Bonaparte, nu poate fi oprit!
— Alianţa nu va dura, rânji Anttonen. Francezii vor porni asupra
Moscovei şi ea îi va distruge aşa cum l-a distrus şi pe Carol XII. Iarna va fi
Poltava lor. Însă toate acestea vor veni prea târziu pentru Finlanda, şi prea
târziu pentru Sveaborg.
— Este deja prea târziu, repetă Jägerhorn. Nimic nu mai poate fi
schimbat.
Pentru prima dată, Bengt Anttonen întrezări o şansă infimă.
— Nu-i prea târziu.
— Şi ce ai vrea să facem? Cronstedt s-a hotărât. Vrei să ne
răsculăm?
— În Sveaborg va avea loc o răscoală, fie că noi vom participa fie ca
nu. Va eşua.
— Şi atunci?
Bengt Anttonen înălţă ochii şi-l fixă pe Jägerhorn.
— Convenţia prevede că putem trimite regelui doi curieri, care să-l
informeze când trebuie să ajungă corăbiile suedeze.
— Da. Diseară, Cronstedt îi va alege pe curieri, iar mâine dimineaţă
vor pleca, cu permise semnate de Suchtelen.
— Cronstedt te ascultă. Convinge-l ca eu să fiu unul dintre cei doi
curieri.
— Tu? Pentru ce? Jägerhorn se încruntă. Poate că glasul pe care-l
auzi este al propriei tale conştiinţe. Poate că asediul prelungit te-a slăbit şi
vrei să fugi spre libertate.
— Pot dovedi adevărul spuselor mele, rosti Anttonen.
— Cum?
— Mâine în zori ne vom întâlni lângă mormântul lui Ehrensvard şi-ţi
voi spune numele curierilor aleşi de Cronstedt. Dacă am dreptate îl vei
convinge să mă trimită pe mine în locul unuia dintre ei. Va fi de acord.

15
 Stare de asediu

Abia aşteaptă să scape de mine.

Colonelul Jägerhorn îşi frecă bărbia, gândindu-se.
— Cu excepţia lui Cronstedt, nimeni n-ar putea cunoaşte numele
acelea. Bine. Întinse mâna: de acord.
Dădură mâna. Jägerhorn se întoarse să iasă, dar se opri în uşă.
— Colonele Anttonen, rosti el, mi-am uitat însărcinarea. Te găseşti
în custodia mea. Du-te în camera dumitale şi rămâi acolo până în zori.
— Bucuros, încuviinţă Anttonen. În zori vei vedea că am avut
dreptate.
— Poate, replică Jägerhorn, însă din punctul nostru de vedere, sper
să greşeşti.

***
...iar maşinile sug noaptea lichidă care mă conţine şi zbier atât de
tare încât Slim se trage îndărăt, privindu-mă atent. Îi zâmbesc larg: şiruri
după şiruri de dinţi galbeni şi putrezi.
— Scoate-mă de-aici, fazanule! răcnesc cu.
În jurul meu durerea este un păienjeniş, totuşi acum nu mai pare
atât de profundă. Aproape că mă pot scula; de data asta durerea are o
răsplată.
Mi se face o injecţie şi sunt aşezat pe scaun, dar acum abia aştept
informarea. Înhaţ roţile şi mă împing, eliberându-mă de Rafe, huruind pe
coridoare ca pe timpuri, când mă întreceam cu Vierme. Singura problemă
o constituie o rampă şi acolo mă ajung din urmă tipii cei puternici şi tăcuţi,
în costumele lor de culoarea îngheţatei (cel puţin aşa pretindea Nan), însă
urlu la ei să mă lase în pace. Mă lasă. Sunt al dracului de surprins.
Maio este puţin derutat când apar singur în odaie. Încearcă să se
ridice.
— S-a...?
— Stai jos, Sally, îi spun. Veşti bune. Bengt l-a îmbrobodit pe
Jägerhorn. Credeam c-o să facă pe el, zău. Cred c-am prins un fir. Mâine
dimineaţă mă-ntâlnesc cu Jägerhorn, ca să batem palma.
Ascultându-mă, rânjesc în sinea mea. Mâine, hei, vorbesc despre
anul 1808, totuşi simt că este mâine.
— Acum vine întrebarea de baraj. Trebuie să cunosc numele celor
doi tipi pe care Cronstedt o să-ncerce să-i trimită regelui suedez. Dovezi,
înţelegi? Jägerhorn zice c-o să mă trimită pe mine, dacă-l pot convinge.
De-aia, zic, caută numele alea, Maio, şi când o să zic cuvintele magice,
barza o să coboarc şi-o să ne dea Sveaborgul.
— E un detaliu destul de obscur, mormăie Salazar. Solii au fost
întârziaţi săptămâni de zile şi n-au reuşit s-ajungă la Stockholm până la
data capitulării. S-ar putea ca numele lor să se fi pierdut pentru totdeauna.

16
George R.R. Martin

Plângăreţul dracului, mă gândesc; niciodată nu eşti mulţumit.

Ronnie se repede şi ea:
— Domnule maior Salazar, ar fi bine ca numele acelea să nu se fi
pierdut pentru totdeauna, ori pentru noi. Eşti istoricul nostru militar. Ai
sarcina de-a cerceta cu multă atenţie fiecare perioadă investigată.
Aşa cum îi vorbeşte n-ai bănui niciodată că el e şeful.
— Proiectul Graham a avut prioritate absolută. Ai la dispoziţie
memoriile calculatoarelor, plus fişierul pentru toate persoanele din
Sveaborg şi acces la Colegiul de Război din New West Point. Poate că
reuşeşti chiar să ajungi la cineva în ceea ce-a mai rămas din Suedia. Nu-mi
pasă cum faci, dar trebuie s-o faci. S-ar putea ca întregul proiect să atârne
de această informaţie, întreaga lume. Trecutul şi viitorul nostru. N-ar
trebui să-ţi spun toate astea.
Se întoarse spre mine. O aplaud. Zâmbeşte.
— Te-ai descurcat bine, îmi spune. Ne dai detaliile?
— Îmhî. A fost elegant ca un tort, îi zic. Cu îngheţată pe deasupra.
Cum i se spunea?
— A la mode.
— Sveaborg á la mode, încuviinţez şi-i servesc.
Vorbesc, şi vorbesc. Când în cele din urmă termin Maio pare
încântat, deşi e tot morocănos. Destul de bine pentru o cegă, mă gândesc.
— Bun, spun când sfârşesc. Şi dup-aia? Bengt e numit curier, da? Şi,
nu ştiu cum, eu reuşesc să trimit mesajul. Îl evit pe Suchtelen, nu mă las
reţinut, suedezii trimit cavaleria...
— Cavaleria? pare derutat Sally.
— O figură de stil, îi răspund cu o răbdare neobişnuită.
Maio încuviinţează din cap.
— E adevărat, zice el, generalul Suchtelen a minţit şi i-a reţinut pe
soli, ca o măsură suplimentară de asigurare. La urma urmei, gheaţa s-ar fi
putut topi. Corăbiile ar fi putut ajunge la timp. A fost însă o precauţie
inutilă. În anul acela, gheaţa din jurul Helsinkiului s-a topit cu mult după
data limită a capitulării.
Mă priveşte solemn. Niciodată n-a arătat bolnav şi nuanţa verzuie a
pielii atenuează efectul pe care încearcă să-l obţină.
— Trebuie să dai o lovitură îndrăzneaţă. Conform convenţiei, vei fi
trimis ca emisar, împreună cu celălalt sol, vei fi dus înaintea lui Suchtelen,
ca să primiţi permisele de liberă trecere prin liniile ruseşti. Atunci este
momentul loviturii. Convenţia e semnată şi pe vremea aceea războiul era
o chestiune de onoare. Nimeni nu se va aştepta la trădare.
— Trădare? întreb, deoarece nu-mi place ce aud.
Pentru o clipă zâmbetul lui Maio este aproape adevărat; în sfârşit

17
 Stare de asediu

ceva care-i place.

— Îl ucizi pe Suchetelen, spune el.
— Cum?
— Te foloseşti de Anttonen. Îl faci să clocotească de mânie. Îl faci
să-şi scoată sabia. Să-l omoare pe Suchtelen.
Am priceput. O nouă mişcare în jocul de şah de peste timp.
Gambitul cegii.
— O să-l ucidă pe Bengt, îi zic.
— Ai timp să-l părăseşti, răspunde Salazar.
— Poate o să-l ucidă prea repede. Adică pe loc.
— Este un risc pe care trebuie să ţi-l asumi. Şi alţii şi-au jertfit viaţa
pentru patrie. E război. Se încruntă: Succesul tău ne poate salva pe toţi.
Când o să schimbi trecutul, se poate ca prezentul aşa cum este el acum,
să înceteze de-a mai exista, şi noi o dată cu el. Însă patria va dăinui şi,
împreună cu ea milioanele de oameni pe care i-am pierdut. Alte versiuni
ale noastre, mai sănătoase şi mai fericite, se vor bucura de traiul liniştit
care ne-a fost refuzat nouă. Tu însuţi te vei naşte întreg, fără deformări.
— Sau talent, îl completez. În care caz, nu voi putea să mă mai
întorc şi să fac chestia asta şi, deci, trecutul va rămâne neschimbat.
— Aici nu se aplică paradoxul. Ţi s-a mai explicat. Trectul, prezentul
şi viitorul nu sunt contemporane. Şi schimbarea n-o vei face tu, ci
Anttonen. El aparţine timpului respectiv.
Maio este nervos. Degetele lui groase, arămii, bat darabana pe
masă.
— Eşti laş?
— Hai sictir, tu şi-ai tăi, îi spun. Nu-nţelegi. Mă doare-n cur de mine.
Mai bine-aş fi mort. Dar îl vor ucide pe Bengt.
— Şi ce dacă?
Veronica ascultase atentă. Acum se apleacă peste masă şi-mi
atinge mâna cu blândeţe.
— Eu înţeleg, rosteşte ea. Te identifici cu el, nu?
— E un om bun, le explic. Oare se pare că bat în retragere? Foarte
bine atunci; bat în retragere. Şi-aşa nu-mi place că-l împing în pragul
nebuniei; nu vreau să moară. Sunt un mutant, o cegă, am trăit asediat
toată viaţa, şi-o să mor aici, însă Bengt are oameni care-l iubesc, are toată
viaţa-n faţă. O dată ce iese din Sveaborg, poate să se ducă oriunde în
lume.
— A murit acum două sute de ani, zice Salazar.
— Azi dup-amiază am fost în mintea lui, mă răstesc.
— Va fi o victimă a războiului, reflectă Maio. În război, soldaţii mor.
Asta-i legea, atunci ca şi acum.

18
George R.R. Martin

Altceva mă deranjează.
— Mda, poate, e soldat, cu asta-s de acord. Când s-a-nrolat, era
conştient de riscurile meseriei. Dar pentru el contează onoarea, Sally. Un
fleac pe care noi l-am uitat. Să moară-n luptă, da, însă voi vreţi să fac din
el un asasin, să violeze un pact. E un bărbat cinstit. Toţi o să-l condamne.
— Scopul scuză mijloacele, spune indiferent Salazar. În ciuda
pactului, îl ucide pe Suchtelen, perfect. Cade şi pactul. Locţiitorul lui
Suchtelen este mult mai puţin priceput, mai predispus la răbufniri
temperamentale, mai doritor de o victorie spectaculoasă. Îi voi spune că
Cronstedt ţi-a ordonat să-l asasinezi pe Suchtelen. Va anula armistiţiul şi
va porni un atac furibund asupra fortăreţei, atac pe care, inexpugnabilă
cum este, Sveaborg îl va respinge cu uşurinţă. Pierderile ruşilor vor fi
masive, iar hotărîrea suedezilor va fi întărită de ceea ce vor vedea ca fiind
o trădare rusească. Cu dovezi concrete asupra minciunilor ruseşti,
Jägerhorn va trece în cealaltă tabără. Cronstedt, eroul de la Ruotsinsalmi,
va deveni şi eroul Sveaborgului. Fortăreaţa nu va capitula. În primăvară,
flota suedeză va debarca o armată în Sveaborg, înapoia liniilor ruseşti, în
vreme ce a doua armată suedeză va coborî din nord. Întregul curs al
războiului se va schimba. Când Napoleon va porni asupra Moscovei, St.
Petersburg va fi deja cucerit de armata suedeză. Ţarul va fi prins în
Moscova, întemniţat şi executat. Napoleon va instala un guvern marionetă
şi se va retrage spre nord, pentru a face joncţiunea cu aliaţii suedezi în St.
Petersburg. Noul regim rus nu va avea viaţa scurtă a restauraţiei franceze
şi Rusia va evolua spre o democraţie parlamentară liberă. Uniunea
Sovietică nu va mai apare niciodată pentru a se război cu Statele Unite.
Sublinie ultimele cuvinte izbind cu pumnul în masă.
— Asta crezi tu, îi spun.
Salazar se înroşeşte.
— Asta-i extrapolarea calculatorului, insistă el.
Îşi fereşte totuşi ochii. O căutătură rapidă în lateral, dar eu m-am
prins. Curios. Nu mă poate privi direct.
Veronica mă strânge de mână.
— S-ar putea ca extrapolarea să fie greşită. Mai mult sau mai puţin.
N-avem însă altceva. Şi este ultima noastră şansă. Îţi înţeleg grija pentru
Anttonen, realmente ţi-o înţeleg. E normal. Luni de zile ai făcut parte din
el, trăindu-i viaţa, împărtăşindu-i gândurile şi sentimentele. Reţinerea ta îţi
face cinste. Dar acum, vizavi de viaţa acestui om stau în balanţă milioane
de vieţi. Vizavi de viaţa unui om deja mort. Decizia îţi va aparţine numai
ţie. Poate cea mai importantă decizie din istorie... şi numai tu o poţi lua.
Zâmbeşte: Măcar gândeşte-te serios.
Când pune problema aşa, ţinându-mă mereu de mână, nu pot
rezista. Ah, Bengt! Privesc în altă parte... şi suspin.
— Diseară scoate pileala, îi spun obosit lui Salazar, chestiile alea pe
care le păstrezi dinainte de război.

19
 Stare de asediu

Maio mă priveşte surprins şi stânjenit; labagiul credea că lădiţa lui

cu Glenivet, Irish Mist şi Remy Martin era un secret bine păstrat. Aşa şi
fusese, până descoperise una din mini-camcrcle lui Vierme, hop ş-aşa.
— Nu cred că mahmureala o să-ţi facă bine, zice el.
Îşi apără comoara. E imbecil, posac şi enervant, însă nimeni n-a zis
că nu-i şi egoist.
— Gălăgia şi dă-i drumu’, mă răstesc.
Diseară n-o să fiu renegat. Îl abandonez pe Bengt; Maio dă ceva de
băut.
— Vreau să mă matolesc, îi spun. E momentul să bem pentru
nenorociţii ăia de morţi şi să toastăm pentru cei vii, din trecut şi din
prezent. Astea-s regulile, dă-te dracu’! Cega-i băgată-n sos de vin, ca să
fie şi ea o nadă.

***
În curtea centrală a Vargönului, Bengt Anttonen aştepta în gerul
dinaintea zorilor, înapoia lui se afla mormântul lui Ehrensvard, locul de
odihnă al celui care clădise Sveaborgul şi care acum dormea în sânul
creaţiei sale, cu osemintele în siguranţă îndărătul tunurilor şi zidurilor din
granit, păzite de toată puterea ei semeaţă. O construise inexpugnabilă şi
aşa era - nimeni nu putea veni să-i tulbure liniştea. Acum voiau s-o
cedeze.
Sufla crivăţul. Venea urlând dintr-un cer negru şi gol, agita ramurile
dezgolite ale copacilor din curtea pustie şi pătrundea prin hainele groase
ale lui Anttonen. Sau poate că îl încerca un alt fior: cel al fricii. Zorile se
apropiaseră. Deasupra stelele păleau. Mintea lui era pustie, plină de
ecouri, batjocoritoare. În curând lumina urma să se ivească deasupra
orizontului şi, o dată cu ea, avea să vină Jägerhorn, cu chip dur, încruntat,
întrebând. Iar Anttonen nu avea ce să-i răspundă.
Auzi zgomot de paşi. Cizmele lui Jägerhorn răsunau pe piatră.
Anttonen se întoarse către el, privindu-l cum urca treptele spre mormântul
lui Ehrensvard. Se opri la o jumătate de metru de Anttonen; doi
conspiratori, întâlnindu-se în frig şi beznă. Îl salută cu o mişcare scurtă din
cap.
— Am fost la Cronstedt.
Anttonen deschise gura. Răsuflarea lui ţâşni precum un nor de aburi
în văzduhul îngheţat. În clipa când era gata să fie înghiţit de hău, să
recunoască faptul că glasurile ce răsunau în el îl trădaseră, ceva şopti
undeva în adâncul lui. Rosti două nume.
Urmă o tăcere atât de lungă, încât Anttonen începu iarăşi să se
teamă. Să fi fost totuşi nebunie şi nu glasul Domnului? Să fi greşit?
Jägerhorn privea însă în jos, încruntându-se, apoi îşi pocni mâinile
înmănuşate cu un gest hotărît.
— Dumnezeu să ne ajute, spuse el, dar te cred.

20
George R.R. Martin

— Voi fi curier?
— Am discutat chestiunea aceasta cu viceamiralul Cronstedt. I-am
reamintit de anii tăi de serviciu militar, de cariera excelentă. Eşti un soldat
bun şi un om de onoare, slăbit numai de propriul tău patricism şi de
presiunea asediului. Eşti tipul de luptător care nu poate suporta
inactivitatea, care trebuie mereu să facă ceva. I-am spus că meriţi mai
mult decât arestul şi dizgraţia. I-am mai spus să nu se îndoiască de faptul
că, în calitate de sol, vei redeveni tu însuţi. Şi, îndepărtându-te din
Sveaborg, vom îndepărta în acelaşi timp o sursă de tensiune şi
nemulţumiri în jurul căreia se poate închega o răzmeriţă. Viceamiralul este
pe deplin conştient că mulţi dintre soldaţi sunt dispuşi să nu onoreze
convenţia încheiată cu Suchtelen. L-am convins, surâse Jägerhorn. Mă
pricep la convins oameni, Anttonen. Pot conduce o discuţie tot aşa cum
Bonaparte îşi conduce armatele. Aşa încât, victoria aceasta este a noastră.
Ai fost numit curier.
— Bun, făcu Anttonen.
De ce-şi simţea inima grea? Ar fi trebuit să se bucure...
— Ce vei face? întrebă Jägerhorn. Pentru ce am conspirat?
— Nu te voi împovăra cu ştiinţa aceasta, răspunse Anttonen.
Era o ştiinţă pe care n-o avea nici el. Trebuia să fie curier, lucrul
acesta îl ştia de o zi, însă motivul continua să-i rămână obscur, iar viitorul
era tot atât de rece cât şi lespedea mormântului lui Ehrensvard, şi nebulos
precum răsuflarea lui Jägerhorn. Avea o presimţire stranie, sentimentul
unui dezastru iminent.
— Bine, încuviinţă Jägerhorn, să sperăm că am acţionat în mod
înţelept. Îşi scoase mănuşa şi-i întinse mâna: Contez pe dumneata, pe
chibzuinţă şi onoarea dumitale.
— Onoarea mea, repetă Anttonen. Încet, mult prea încet, îşi trase
mănuşa pentru ca să dea mâna cu bărbatul mort din faţa lui. Mort? Nu era
mort; era viu, în came şi oase. Era însă frig sub copacii despuiaţi, iar
atingerea mâinii lui Jägerhorn era aidoma gheţii.
— Poate că avem şi noi particularităţile noastre, vorbi Jägerhorn,
dar, la urma urmei, suntem amândoi finlandezi, patrioţi şi oameni de
onoare, iar acum suntem şi prieteni.
— Prieteni, repetă Anttonen.
Iar în mintea sa, mai puternic ca oricând, atât de limpede şi puternic
încât parcă vorbise cineva chiar îndărătul lui, se auzi o şoaptă, cumva
tristă şi amară: „Hai, momeală, dă mâna cu-amicu’ tău, cega”.

***
Hai, Four Roses, strângeţi-vă cât puteţi, că timpu’ zboară şi cega
asta care rânjeşte azi, mâine poa’ să moară. Hop ş-aşa, iarăşi matol, a
doua noapte la rând, gâlgâind băuturica lu’ Maio, da’ ce mai contează, n-o
să mai aibă nevoie de ea. După următoarea călătorie el nici măcar n-o să

21
 Stare de asediu

mai existe, sau aşa-mi zic ei. De fapt, nici nu va fi existat vr’odată, chestie
care mi se pare dubioasă de tot. Bătrânu’ maior Sally Salazar, cu deştele
lui mari şi groase, tenul verzui, stilul enervant, bocitor ş-arogant, azi dup-
amiază, la ultima informare, arăta perfect real, însă dup-aia se va dovedi
că n-a existat niciodată. Nici un Vierme, Rafe sau Slim. Nan nu ne-a
povestit niciodată despre îngheţată şi toată list-aia de nume ş-arome,
vanilie şi rom, sunt totuna cu Ninive şi Tir, hop ş-aşa. N-au existat
niciodată, n-ţ-ţţ, şi mai dau una peste cap, beau singur în cameră, în cubu’
meu, plăcerea ultimei cine lichide, da’ unde dracu-mi sunt nenorociţii ăia
d-apostoli? Aha, beau, pilesc, da’ nu cu mine.
N-ar trebui să ştie, nimeni n-ar trebui să ştie, doar eu, Maio şi
Ronnie, da’ a răsuflat, îmhî, ş-acolo, pe coridoare, e petrecere-n lege, cu
pileală, cântece şi caft, chiar şi ceva ciocane pentru băftoşii carc-au găsit
cu cine, din care eu nu fac parte, din păcate. Vreau să ies, să mă bag şi
eu, să ciocnesc câteva cu băieţii, da’ nu, Maio zice că nu, e periculos, un
beţivan din-ăia poa' să creadă că ş-amărâta asta de viaţă e mai bună
decât nimicul care va urma şi ia să-i facem felu’ lu’ ceg-aia, care strică tot
hazu’. Aşa că stau în cămăruţa mea, ş-o frig de unu’ singur, înconjurat de-
alte cinci cămăruţe şi, mai jos, la capătu’ coridorului, e mai mult ca sigur
vr’un paznic şucărit la culme că nu chefuieşte şi el, că nu simte pent’u
ultima dată ce-i viaţa şi că treb'e să mă ţină pe mine-năutru şi p-ăilalţi
afară.
Pe undeva, speram că Ronnie ar putea trece pe la mine, aşa, să bea
un ultim păhărel şi să mă bată la un ultim joc de şah şi, poate, chiar să-mi
dea un pupic, chestie care-i de fapt un vis ridicol, da’ cumva nu vreau să
mor virgin, chiar dacă n-am să mor de fapt, pentru că dacă reuşesc, atunci
nici măcar nu m-am născut vr’odată. E-al dracu’ de măreţ din partea mea,
dacă vrei să ştii, şi p-altcineva nici n-ai pe cine-ntreba. Inc-o duşcă, da’
sticla-i aproape goală. Trebuie să-l sun pe Maio, să-i mai cer una. De ce n-o
veni Ronnie? N-o s-o mai văd niciodată după ziua de mâine, mâine-mâine
şi mâine de-acu’ două sute de ani. Aş putea refuza să mă duc, să rămân
aici şi să-i ţin în viaţă pe băieţii veseli, da’ cred că ei nu i-ar place asta. E
mult mai sigură pe ea decât mine. Azi dup-amiază am întrebat-o dacă
extrapolările lui Sally ne pot da vreo indicaţie asupra efectelor secundare.
Adică, noi schimbăm războiu’ ăsta şi nu capitulăm Svcaborgu’ şi (sperăm)
scăpăm de ţar, şi (sperăm) scăpăm şi de Uniunea Sovietică, şi (asta
sperăm în primu’ rând) poate c-anulăm războiu’ şi toate alea, bombele,
radiaţiile, bolile, da’ şi pe-alealalte bune, chiar şi-ngheţata cu unde de
radiaţie, care era favorita lu’ Vierme, da’ dac-anulăm şi altele? Adică, dacă
Rusia o să se schimbe şi noi o să pierdem Alaska? Şi vodca? Şi pe George
Orvell? Şi pe Karl Marx? De fapt, am şi încercat să-l desfiinţăm pe Karl
Marx; altă cegă, Jeffie Orbu’, s-a-ntors s-aibă grijă de Karlie, da’ n-a reuşit.
Poale că faptu’ c-a-nceput să vadă a-nsemnat prea mult pentru el. De-aia
a trebuit să rămânem cu Karl, deşi dacă stai să te gândeşti, cui îi pasă de
Karl Marx; şi-o să-l pierdem pe Groucho? Nu Groucho, Groucho nu, asta
nu-mi place, azi-noapte am prins un purice în pijama, da’ cum a ajuns în
pijama n-o să ştiu niciodată, da’ ce dracu’, cine ştie cum ajungem noi,
cegile, acolo unde-ajungem, e ca piesele alea de domino care când cad
dărâmă alte piese, nu m-am priceput niciodată la domino, eu sunt jucător

22
George R.R. Martin

de şah, campionul mondial în exil temporal, ăsta-s , dominou’ i-un joc

tâmpit şi idiot. Da’ dacă nu merge, am întrebat-o pe Roniie, dacă
desfiinţăm noi Uniunea Sovictică, da’ să zicem că Hitler câştigă al doilea
război mondial şi ne-apucăm să ne bombardăm cu rachele şi gaze
biotoxice cu nemţii nazişti? Sau cu englejii? Sau, poate, cu - cum gura mă-
sii îi zice? - Austro-Ungaria, de unde să ştii? Superputerea Austro-Ungaria,
ce idee, ieri noapte am prins un Habsburg în pijamaua mea, cegile mi l-au
pus acolo, hop ş-aşa.
Ronnie n-a făcut nici o promisiune, nu m-a vrăjit cu nimic. A dat din
umeri şi mi-a zis o poveste despre un cal. Cică unui tip trebuia să i se taie
capu’, în fine, de un rege de pe vremuri, înţelegi, aşa că-i zice regelui că
dacă-i dă un an la dispoziţie îl învaţă pe calu’ regelui să vorbească. Regelui
i-a plăcut ideea, cine ştie de ce, poate că-i plăcea lui educaţia, habar n-am,
da’ i-a dat tipului un an. Şi-atunci prietenii tipului i-au zis, băi, ce-i asta, nu
poţi învăţa un cal să vorbească. Şi tipu’ a zis, chestia-i că mai am un an în
faţă şi se poate întâmpla orice. Poate c-o să moară regele. Poate c-o să
mor eu. Poate c-o să moară calu’. Sau poate c-o să-nceapă calu’ să
vorbească.
Sunt matol cui, sunt, îhî, ş-am în cap numa’ cegi, cai care vorbesc,
dominouri care cad şi iubire ne’mpărtăşită şi, deodată, treb’e s-o văd. Pun
sticla jos, încetişor, atent, deşi-i goală, nu vreau cioburi în acvariu’ cegii şi
mă-mping afară pe coridor, merg încet, nu-s prea coordonate mişcările.
Paznicu-i la capătu’ coridorului şi pare că se gândeşte. Îl ştiu puţin. Un
negru barosan din secu, îi zice Dex.
— Salut, Dex, m-apropii de el, ce-i rahatu’ ăsta, hai la petrecere,
vreau s-o văd pe mititica-aia de Ronnie.
Mă priveşte şi clatină din cap.
— Haide, îi zic.
Îi arunc toate prafurile-n ochi. Ce dracu’, mă lasă-n drum? Nu-i om şi
el? Nimic, Dex zice:
— Asta-i ordinul, nu pleci nicăicri.
Îmi vin toţi dracii, asta nu-i cinstit, vreau s-o văd pe Ronnie. Îmi
adun toate puterile şi-ncerc să trec pe lângă el. Rahat; Dex se-ntoarce, îmi
blochează drumul, apucă scaunul şi-l împinge. Mă duc înapoi, o roată s-
agaţă de ceva, mă dau peste cap şi cad din scaun. Mă lovesc şi mă doare
nasol de tot. Fac pariu că dac-aveam nas, îmi dădea borşu’.
— Stai acolo, bă, caricatura dracu’, îmi spune Dex.
Încep să plâng, lua-l-ar dracu’ şi el se uită la mine cum îmi ridic
scaunul şi mă târăsc pe el. Rămân locului, privindu-l. Şi el mă priveşte,
nemişcat.
— Te rog, îi zic în cele din urmă.
Clatină din cap.
— Atunci, du-te şi ad-o. Zi-i că vreau s-o văd.
— E ocupată, rânjeşte Dex. E cu maiorul Salazar. Nu vrea să te

23
 Stare de asediu

vadă.
Îl pironesc cu privirea. O privire rea, intimidatoare. Nu se sperie. Nu
poate fi adevărat, nu? Ea şi Maio? Ea şi moş Sally Faţă-verde? Nici vorbă,
nu-i genul ei, ea are gusturi mai rafinate, ştiu precis. Zi că nu-i aşa,
moşule. Mă-ntorc spre cămăruţa mea. Dex se uită-n altă parte. Hop ş-aşa,
l-am păcălit.
Camera lui Vierme este după a mea, ultima de pe coridor. Toate au
rămas aşa cum le-a lăsat el. Deschid aparatul şi mă joc cu blestematele
ale de butoane, încercând să-nţeleg cum merge. În momentu’ ăsta nu-s
tocma’ lucid, îmi cam treb’e timp, da-n cele din urmă reuşesc şi sar de la o
scenă la alta, prin Cutia lu’ Pâiniţă, savurând toate imaginile de viaţă din
Statele Unite care-mi sunt servite de fantoma deşteaptă a lu’ Vierme.
Fiecare scenă are farmecu’ ei aparte. În infirmerie se trage o poştă, pe una
din mesele pe care jucam şah cu Ronnie. Doi securişti babani se mardesc
în ecluză; au ceva vechime, sunt numa’ sânge şi nu-mi pot da seama care-
s; se caftesc orbeşte, izbindu-se cu pumnii lor mari, icnind, pe când alţii
stau în jur şi-i aţâţă. Slim şi Rafe poştesc o marijuana, rezemaţi de racla
mea. Slim zice c-ar trebui să rupă toate firele, să paradească totul ca să nu
mai pot călători-n timp. Rafe zice c-ar fi mai simplu să-mi sucească gâtul.
Am impresia că nici el nu mă mai iubeşte. Poate c-o să-l tai de pe lista mea
de Crăciun. Norocul cegii c-amândoi sunt prea criţă ca să poată face ceva.
Mai urmăresc vreo alte şase scene şi-n cele din urmă, şovăind, comut pe
camera lui Ronnie, unde-o văd regulându-se cu maiorul Salazar.
Hop ş-aşa, cum-ar zice Vierme, de fapt, la ce te aşteptai?
Eu nu te-aş fi putut iubi, dragostea mea atât de adorată, nu puteam.
Păşeşte-n frumuseţe precum ziua-n amurg. Însă nu-i chiar atât de
frumoasă, nu prea, în 1808 există femei mai frumoase şi Bengt e taman
bărbatul care să le aibă, deşi probabil că Jägerhorn ar face treaba mai
bine. Veronica mea e doar regina-albină a unui stup corupt, murdar, asta-i
tot. Acum au terminat. Vorbesc. De fapt, Maio vorbeşte, fie binecuvântat,
litania lui de îngheţată, s-a drăgostit cu Ronnie şi-acu zace acolo-n pat,
pălăvrăgind despre Sveaborg, lua-l-ar dracu’.
— ...doar treizeci la sută şanse ca masacrul să aibă loc, spune el,
fortăreaţa e puternică, formidabil de putemică, însă ruşii-s destui şi dacă
aduc trupe odihnite, grijile lui Cronstedt s-ar putea dovedi întemeiate.
Oricum, tot ar reuşi. Asasinatul... în fine, orice convenţie va fi anulată şi o
să-i măcelărească pe toţi dinăuntru şi Sveaborg va deveni un fel de Alamo
suedez, iar potecile divergente ar trebui să se unească iarăşi.
Probabilitate-i destul de mare. Oricum, rezultatul final ar fi acelaşi.
Ronnie însă nu-l ascultă; are pe chip o privire pe care nu i-am mai
văzut-o, beată, flămândă, speriată şi acum se mişcă în josul bărbatului şi
face ceva ce-am văzut numai în imaginaţia mea, şi-acum, nu mai vreau să
văd, nu, nu, oh, nu, nu, oh, nu.

***
Generalul Suchtelen îşi stabilise cartierul general şi postul de

24
George R.R. Martin

comandă la periferia Helsinkiului, un alt vicleşug inteligent. Când

Sveaborgul îndreptă tunurile asupra lui, fiecare al treilea proiectil cădea în
oraşul pe care fortăreaţa trebuia să-l apere, până când, în cele din urmă,
Cromstedt ordonă încetarea focului. Suchtelen profitase de această
concesie, ca şi de toate celelalte. Biroul său era larg şi confortabil; înapoia
ferestrelor, silueta cenuşie a Sveaborului se înălţa mătăhăloasă deasupra
întinderii albe de gheaţă. Anttonen o privi morocănos, aşteptând în
anticameră, împreună cu celălalt emisar al lui Cronstedt şi cu ruşii care îi
escortaseră. În cele din urmă, uşile duble se deschiseră şi apăru un
căpitan rus, brunet.
— Generalul vă aşteaptă, rosti el.
Generalul stătea înapoia unei mese late din lemn. În dreapta lui se
afla un aghiotant. Uşa era păzită de un soldat. Căpitanul intră cu emisarii
suedezi. Pe tăblia imensă a mesei se găseau o călimară, un tampon de
sugativă şi două permise de liberă trecere. Permisele asigurau,
traversarea liniilor ruseşti până la Stockholm şi regele suedez - un permis
pe drumul sudic, iar celălalt pe cel nordic, Suchtelen rosti ceva în ruseşte;
aghiotantul traduse. Aveau să capete cai, iar pe drum îi aşteptau
schimburi odihnite; ordinele respective fuseseră deja transmise. Anttonen
asculta cuvintele cu o ciudată senzaţie de gol şi un vag sentiment de
dezorientare. Suchtelen avea să-i lase să plece. De ce-l mira lucrul acesta?
La urma urmei, se respectau condiţiile convenţiei. Pe când translatorul
vorbea monoton, Anttonen se simţi tot mai pierdut şi agitat. Se străduise
să ajungă acolo, aşa îi spuseseră glasurile, ajunsese şi nu ştia de ce, sau
ce trebuia să facă. Îi înmânară unul dintre permise, îl puseră în palma lui
întinsă. Poate că atingerea hârtiei a fost de vină; sau poate altceva.
Deodată îl cuprinse o furie sângerie, o mânie pătrunzătoare, oarbă şi
devastatoare, încât, pentru o clipă, lumea păru că pâlpâie şi dispare, iar el
se găsea altundeva, privind trupuri goale împerechindu-se într-o încăpere
ai cărei pereţi erau făcuţi din dale verzui-albicioase. Apoi reveni, mânia
continuând să-l ardă, deşi acum se răcea rapid. Toţi îl priveau cu ochi
holbaţi. Tresărind, Anttonen îşi dădu seama că lăsase permisul să cadă pe
podea, iar degetele lui apucaseră mânerul săbiei şi o trăseseră pe
jumătate din teacă, cu lama strălucind mată în razele de soare strecurate
prin fereastră. Dacă ei ar fi reacţionat mai rapid, l-ar fi putut opri, dar îi
surprinsese pe toţi. Suchtelen începuse să se ridice din scaun, mişcându-
se parcă cu încetinitorul. Încetinitorul?, se întrebă Bengt, asta ce mai era?
Dar ştia, ştia. Acum sabia era complet scoasă din teacă. Îl auzi pe căpitan
strigând ceva înapoia lui, aghiotantul coborî mâna spre pistol, dar nu era
McGraw Mână-Iute, nici vorbă, Bengt era călare pe situaţie, hop ş-aşa.
Rânji, întoarse sabia cu mânerul în faţă şi o întinse generalului Suchtelen.
— Sabia mea, domnule general, şi complimentele colonelului
Jägerhorn, se auzi rostind Bengt Anttonen. Fortăreaţa este în mâinile
dumneavoastră. Colonelul Jägerhorn sugerează să ne întârziaţi misiunea.
Sunt de acord. Reţineţi-ne aici şi sunteţi sigur de izbândă. Lăsaţi-ne să
plecăm şi cine ştie ce dezastru întâmplător ar putea să apară, aducând
flota suedeză? Până la trei mai este timp destul. În timpul ăsta poate
moare regele, sau poate moare calul, sau murim noi doi. Sau poate o să

25
 Stare de asediu

înceapă calul să vorbească.

Translatorul lăsă pistolul şi începu să traducă. Bengt Anttonen se
pomeni cuprins de o elocvenţă pe care i-ar fi putut-o invidia până şi bunul
său prieten, Jägerhorn. Vorbi într-una, mereu. Avu un moment când îl
încercă o slăbiciune ciudată, când îl arse stomacul şi capul i se învârti dar,
cumva, ştia că nu avea de ce să fie alarmat, pilulele îşi făceau efectul şi un
monstru murea, hăt departe, într-un coşciug metalic cufundat în beznă şi
apoi, nimic, hop ş-aşa, un asediu lua sfârşit iar un altul avea să continue
mereu, mereu, însă ce conta pentru Bengt, lumea era un tort gigantic,
împodobit şi gustos. Se gândi că acela era începutul unei minunate
prietenii şi, ce dracu’, poate că le-ar fi salvat fundurile dacă, întâmplător,
ar fi avut chef, însă ar fi făcut-o aşa cum voia el.
După o vreme, Suchtelen încuviinţă din cap, întinse mâna şi acceptă
sabia.

***
În ziua de trei mai, Anul Domnului una mie opt sute opt, colonelul
Bengt Anttonen a ajuns în Stockholm, purtând un mesaj pentru Gustav al
IV-lea Adolf, regele Suediei. În aceeaşi zi, Sveaborgul, inexpugnabilul
Sveaborg, Gibraltarul nordului, a capitulat înaintea unei armate ruseşti
inferioară numeric.
După încheierea războiului, colonelul Anttonen a renunţat la cariera
militară din armata suedeză, emigrând, mai întâi în Anglia, apoi în
America. S-a stabilit la New York, unde s-a însurat, a avut nouă copii şi a
devenit un ziarist cunoscut şi influent, respectat pretutindeni pentru
neobişnuita sa capacitate de a sesiza cursul viitor al evenimentelor. Când
acestea îi înşelau aşteptările, ceea ce s-a întâmplat rareori, Anttonen era
mereu descumpănit. A fost unul dintre fondatorii partidului republican, iar
articolele lui au avut un rol important în alegrea lui John Charles Freemont
ca preşedinte, în 1856.
În 1857, cu un an înaintea morţii sale, Anttonen a jucat împotriva lui
Paul Murphy, în cadrul unui turneu de şah desfăşurat la New York şi a
pierdut după o partidă îndelung elogiată. După joc, singurul lui comentariu
a fost: „Îl puteam bate la domino”, o frază pe care biografii lui Murphy o
citează cu multă plăcere.

26