Misiologie Si Ecumenism 3

STUDIUL 1
MISIOLOGIA ORTODOXĂ CA DISCIPLINĂ

TEOLOGICĂ
1. ASPECTE PRELIMINARE:
Definiţia Misiologiei
Ortodoxe
A. CITAT PRELIMINAR:
Obiectul studiului
• PREOT PROFESOR ION BRIA:
Scopul studiului
Metoda studiului
- „Până
„
Împărţirea materiei acum nu există o teologie a misiunii sau o
de studiu misiologie ortodoxă, care să exprime practica
Necesitatea şi
misionară concretă a Bisericilor Ortodoxe. O
utilitatea studiului
asemenea reflexiune şi prezentare sistematică este cu
atât mai necesară astăzi, cu cât se constată nu numai că mărturia
misionară este decisivă pentru medierea în timp şi spaţiu a
Tradiţiei, ci şi că această slujire apostolească constituie o sursă de
inspiraţie pentru gândirea teologică. Teologia, care nu este altceva
decât articularea în expresie verbală a practicii unei Biserici locale, nu
poate fi indiferentă la modul în care acea Biserică exercită
lucrarea de propovăduire a Evangheliei şi de zidire a Trupului lui
Hristos în timpul şi locul în care este trimisă”
B. SENSUL MÂNTUIRII:
- MÂNTUIREA ÎNSEAMNĂ CUNOAŞTEREA VOII LUI DUMNEZEU ŞI ÎMPLINIREA PORUNCILOR LUI
PRIN ACTE CONCRETE SAU FAPTE BUNE.
- cuvintele lui Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu Întrupat sunt dătătoare de
viaţă: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi viaţă” - IOAN 6, 63.
- MÂNTUIREA ESTE ÎNTOARCEREA LA O NOUĂ VIAŢĂ, ESTE ÎNTÂLNIREA OMULUI CU DUMNEZEU
CEL ÎN TREIME, ÎNTÂLNIRE CARE POATE AVEA LOC DOAR ÎN BISERICA SA, PRIN HRISTOS, ÎN
DUHUL SFÂNT, Biserica fiind “Stâlpul şi temelia adevărului” - I TIMOTEI
3,15.
C. BISERICA – PĂSTRĂTOAREA ADEVĂRULUI MÂNTUITOR:

- în Biserică, prin Duhul Adevărului, cuvintele lui Hristos se păstrează
nealterat, având valabilitate până la sfârşitul veacurilor: „Cerul şi
pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” - MATEI 24, 35.
- „Biserica deţine de la Hristos, prin Sfinţii Apostoli, întregul adevăr
dumnezeiesc despre mântuire, puterea de a sfinţi pe cei ce vin la
ea sau care sunt membrii ei, prin Sfintele Taine săvârşite de Hristos
Însuşi în Duhul Sfânt, prin episcopul şi preoţii ei, precum şi puterea de a
conduce fără greşeală pe fiii ei pe drumul mântuirii şi de a lucra
cu ei mântuirea lor, din puterea dată ei de Hristos însuşi” – Preot
prof. DUMITRU RADU.
- ca organ de mântuire şi sfinţire a credincioşilor, Biserica asigură
unitatea în acelaşi Duh, Duhul Adevărului, care nu robeşte, ci ne
face liberi:
1
- „Cel ce ne-a învrednicit să fim slujitori ai Noului Testament, nu ai literei,
ci ai duhului; pentru că litera ucide, iar Duhul face viu” - II CORINTENI 3,
6
- nu cuvântul garantează supravieţuirea duhului autentic creştin,
ci invers.
- dacă prin absurd s-ar pierde toată Scriptura, Cel care va ţine unitatea
Bisericii lui Hristos este Duhul Său care S-a pogorât în lume la Cincizecime,
înainte de a fi alcătuit canonul biblic: „Ar fi trebuit să n-avem nevoie de
ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viaţă atât de curată încât harul
Duhului să fi ţinut locul Scripturilor în sufletele noastre. Şi după cum
Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit ca şi inimile
noastre să fi fost scrise cu Duhul cel Sfânt” – SFÂNTUL IOAN GURĂ DE
AUR1
- misiunea Bisericii lui Hristos este aceea de a păstra unitatea
Duhului şi de a păstra tălmăcirea Scripturilor, de la începutul ei şi
până la sfârşitul veacurilor.
- orice tendinţă centrifugă duce la ruperea de Trupul tainic, duce
la sectă, erezie şi schismă.
- Biserica lui Hristos este într-o continuă dezvoltare, ca grăuntele
de muştar care creşte copac mare: „Împărăţia cerurilor este asemenea
grăuntelui de muştar, pe care, luându-l omul l-a semănat în ţarina sa, şi
care este mai mic decât toate seminţele, dar când a crescut este mai mare
decât toate legumele şi se face pom, încât vin păsările cerului şi se
sălăşluiesc în ramurile lui” - MATEI 13, 31 – 32
- „Sub influenţa lui Hristos, Biserica se dezvoltă, dar până la Rusalii ea
trăieşte o viaţă secretă, în umbră, ignorare, ca un copil”2 – această idee
este preluată de la SFÂNTUL GRIGORIE CEL MARE, MARE care o enunţa în
3
lucrarea Variae Ecclesie aetates .
- învăţăturile greşite nu fac altceva decât să oprească şi să altereze
această creştere a Bisericii în Duhul lui Hristos, fapt pentru care se
impune cu necesitate la nivel teologic o disciplină care să studieze
critic şi obiectiv principiile unui bun misionarism, actualizat la
vremurile prezente, şi în acelaşi timp să combată toate
învăţăturile greşite, străine Bisericii lui Hristos.
2. DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL MISIOLOGIEI ORTODOXE ŞI ECUMENISMULUI:

A. TERMINOLOGIE:
- MISIUNE, MISIOLOGIE:
- substantivul misiune, respectiv disciplina Misiologie, provin din
latinescul missio, - onis, substantiv în declinarea a III-a
imparisilabică, substantivul amintit derivând din verbul în
conjugarea a II-a, mitto, - ere, misi, missum, care înseamnă a
trimite, a dedica, a furniza, a aduce, a emite etc.
1
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilia I-a la Evanghelia după Matei, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”,
vol. 23, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994, p. 15.
2
R. P. MARIE – HUGUES LAVOCAT, L'Ésprit de Vérité et d'Amour, Paris, 1968, p. 137.
3
SFÂNTUL GRIGORIE CEL MARE, Variae Ecclesie aetates, Morales, XIX, 12-19, P. L., LXXV, col. 108.
2
- ECUMENIC, MIŞCAREA ECUMENICĂ:
- cuvântul ecumenic, provenit din termenul grecesc oecumene
înseamnă pământ locuit, lumea.
- în acest sens, Mişcarea ecumenică este „mişcarea de refacere a
unităţii văzute a Bisericii, divizată de-a lungul istoriei, datorită factorilor
teologici şi neteologici, pe calea acordurilor şi dialogului teologic, a
mărturiei comune, a cooperării şi asistenţei reciproce”.4
B. PRECIZĂRI ŞI DEFINIŢIE:
- prin urmare, Misiologia ortodoxă şi ecumenismul, deşi este o
disciplină relativ nouă în cadrul materiilor teologice, ea îşi are obârşia
încă din epoca apostolică: „Până acum nu exista o teologie a misiunii
sau o misiologie ortodoxă, care să exprime practica misionară concretă a
Bisericii ortodoxe. O asemenea reflexiune şi prezentare sistematică este
cu atât mai necesară astăzi, cu cât se constată nu numai că mărturia
misionară este decisivă pentru medierea în timp şi spaţiu a Tradiţiei, ci şi
că această slujire apostolică constituie o sursă de inspiraţie pentru
gândirea teologică. Teologia nu este altceva decât articularea în expresie
verbală a practicii unei Biserici locale, nu poate fi indiferentă la modul în
care acea Biserică exercită lucrarea de propovăduire a Evangheliei şi de
zidire a Trupului lui Hristos în timpul şi locul în care este trimisă” – Preot
prof. ION BRIA5.
DEFINIŢIE:
MISIOLOGIA ORTODOXĂ ŞI ECUMENISMUL ESTE DISCIPLINA TEOLOGICĂ CARE EXPUNE ÎN
MOD SISTEMATIC ŞI DOCUMENTAT ÎNVĂŢĂTURA ORTODOXĂ ÎN CADRUL ACTIVITĂŢII
MISIONARE A BISERICIIHRISTOS, BAZÂNDU-SE PE PRINCIPII ŞI NORME CONFORME CU
LUI
CERINŢELE EPOCII ACTUALE EI, DAR ÎN ACELAŞI TIMP ŞI APĂRĂ DOCTRINA ORTODOXĂ DE
TOATE ATACURILE CREŞTINILOR ŞI NECREŞTINILOR, PRECIZEAZĂ ŞI ÎNDRUMĂ ÎN BAZA
LIMITELOR DOCTRINARE ŞI CANONICE PE CREDINCIOŞII CREŞTINI CARE SUNT, SAU VOR SĂ
FIE, ÎN LEGĂTURĂ CU ALTE DENOMINAŢIUNI SAU CULTE CREŞTINE ŞI NECREŞTINE, ŞI
GARANTEAZĂ TUTUROR OAMENILOR DORNICI DE MÂNTUIRE, VIAŢA DE COMUNIUNE CU
DUMNEZEU CEL ÎNTREIT ÎN PERSOANE : TATĂL, FIUL ŞI DUHUL SFÂNT, PE PĂMÂNT ŞI
ÎN ÎMPĂRĂŢIA SA VEŞNICĂ.
3. SCOPUL MISIOLOGIEI ORTODOXE ŞI ECUMENISMULUI:

- ocolind părerile subiective, şi promovând un ton irenic bazat pe dovezi
scripturistice, şi nu numai, Misiologia ortodoxă şi Ecumenismul
întăreşte convingerile credinţei noastre, iar în caz de provocare
venită din partea celorlalte denominaţiuni sau culte, promovează
un dialog apologetic şi o deschidere ecumenică pentru ca
Ortodoxia să poată fi înţeleasă mai bine de către toţi creştinii şi
necreştinii.
- Misiologia ortodoxă şi Ecumenismul caută să prezinte practica şi
teologia misionară, cum au apărut în viaţa Bisericii şi cum s-au dezvoltat
4
PR. PROF. DR. ION BRIA, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 1981, p. 258.
5
IDEM, Curs de teologie şi practică misionară ortodoxă, Geneva, 1982, p. 1.
3
şi cristalizat în fiecare epocă istorică, împlinind în acelaşi timp cerinţele
mereu noi ale vieţii eclesiale.
- mai apoi, materia examinează natura şi caracterele mărturiei
creştine în principalele ei aspecte: EVANGHELIZARE, MISIUNE, CULT,
PASTORAŢIE, APOSTOLAT SOCIAL, ORGANIZARE PAROHIALĂ: „Studiul vrea să scoată în
evidenţă legătura organică dintre natura Bisericii şi natura misiunii, care
coincid în modul cel mai deplin în comunitatea liturgică, cu dubla ei
semnificaţie: trupul lui Hristos care celebrează Învierea şi se cuminecă
Sfintele Taine („Faceţi aceasta...”) şi poporul pelerin care vesteşte şi
aşteaptă împărăţia lui Dumnezeu („Cu pace să ieşim…”). De aici îndoita
mişcare: intrarea liturgică sau adunarea la altar şi ieşirea misionară sau
vohodul în lume” – Preot prof. ION BRIA6.
4. METODA DE STUDIU A MISIOLOGIEI ORTODOXE ŞI ECUMENISMULUI:

- metoda de lucru în cadrul MISIOLOGIEI ORTODOXE ŞI ECUMENISMULUI este
aceea de teză şi antiteză, de analiză a obiecţiilor venite din partea
ereticilor şi de acordare a răspunsurilor pe care Biserica le-a avut
din totdeauna.
- în cazul ecumenismului, Biserica nu a făcut altceva decât să îşi
deschidă porţile largi pentru a putea fi cunoscută şi explorată mai
bine şi mai uşor, fapt pentru care armele şi intenţiile sale au fost
întotdeauna defensive.
- în raport cu celelalte credinţe şi idei religioase, Ortodoxia a crezut că
e nevoie mai întâi de o convingere luminată, şi nicidecum de
constrângerea justificată sau nejustificată a conştiinţei raţionale a
fiecărui om: „Acum noi trebuie să luptăm spiritual, cu armele teologiei, să
aducem lumea la credinţă. Numai credinţa în Hristos ne poate reunifica şi
ne poate da puterea pe care am avut-o. Altfel, ne prăpădim ca neam.
Panta asta a necredinţei pe care mergem duce la prăpastia desfiinţării…
Mă tem că nu exagerez” – SORIN DUMITRESCU7.
5. ÎMPĂRŢIREA MATERIEI PE ANII DE STUDIU:

• ANUL 3
SEMESTRUL I
1. Misiologia ortodoxă ca disciplină teologică. Definirea, obiectul, scopul, metoda, împărţirea materiei,
necesitatea şi folosul disciplinei.
2. Istoricul şi literatura disciplinei.
3. Terminologia misionară.
4. Temeiuri teologice ale misiunii.
5. Aspectele misiunii:
a. evanghelizarea
b. mărturia
c. slujirea sau diaconia
d. pastoraţia
6. Perspectiva istorică asupra misiunii ortodoxe:
a. activitatea misionară a Sfinţilor Apostoli
b. coordonatele, principii şi metode misionare în activitatea Sfinţilor Apostoli
c. misiunea ortodoxă în epoca bizantină
d. configuraţia actuală a Ortodoxiei ca rezultat al misiunii creştine ortodoxe
6
Ibidem.
7
SORIN DUMITRESCU, 7 Dimineţi cu Părintele Stăniloae, Bucureşti, Editura Anastasia, 1992.
4
e. etos misionar ortodox
7. Exigenţele misiunii:
a. Predicarea Evangheliei
b. Transmiterea dreptei credinţe
c. Transmiterea Tradiţiei
d. Indigenizare şi identitate culturală
e. Lumea şi situaţia ei
f. Vestea cea bună săracilor
g. Misiunea ca zidire a “Trupului lui Hristos” – Biserica
h. Misiune şi Liturghie
i. Misiunea şi comunitatea parohială
j. Apostolatul mirenilor
k. Calitatea vieţii creştine
l. „Liturghie după liturghie”
SEMESTRUL II
1. Fenomenul sectar:
a. Noţiuni lămuritoare: Biserică, confesiune, erezie, schismă, cult religios, denominaţiune, sectă.
b. Scurt istoric al fenomenului sectar
c. Cauzele apariţiei şi răspândirii sectelor în vremea noastră
2. Cultele neo-protestante (istoric, organizare, pătrundere şi organizarea lor în România, învăţătură,
specific):
a. Cultul creştin baptist
b. Cultul adventist de ziua a şaptea
c. Cultul creştin după Evanghelie
d. Cultul penticostal
3. “Grupări, societăţi religioase” mai recente:
a. Adventiştii reformişti
b. Martorii lui Iehova
c. Nazarinenii
d. Secerătorii
e. Betaniştii
4. Secte mistice
5. Organizaţii religioase spiritiste
6. Secte de provenienţă asiatică
7. Sincretism religios
8. Satanismul
9. Procedee şi mijloace de prozelitism
• ANUL 4
SEMESTRUL I
1. Revelaţia divină. „Revelaţie deschisă”; profetism şi fals „profetism”; minuni şi false „minuni”.
2. Căi de păstrare şi transmitere a Revelaţiei divine supranaturale: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.
3. Accesul la Sfânta Scriptură; citirea şi interpretarea Sfintei Scripturi.
4. Existenţa, necesitatea şi obligativitatea Sfintei Tradiţii alături de Sfânta Scriptură.
5. Învăţătura creştină despre Dumnezeu – Sfânta Treime.
6. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Mântuitorul lumii. Nestorianism şi adopţianism modern.
7. Biserica – organ de sfinţire şi mântuire a credincioşilor.
8. Biserica „Trupul lui Hristos” – comuniune şi comunitate a oamenilor cu Dumnezeu
9. Preoţia generală şi preoţia sacramentală
10. Biserica – locaş de închinare
11. Biserica şi Lumea
12. Condiţiile mântuirii subiective.
13. Lucrarea Sfântului Duh prin Sfintele Taine şi ierurgii:
14. Botezul
15. Mirungerea
16. Euharistia
17. Spovedania
18. Preoţia
19. Nunta
20. Maslul
SEMESTRUL II
1. Cinstirea sfinţilor: -
5
a. Noţiunea de sfinţenie şi formele de exprimare ale cinstirii sfinţilor:
b. Preacinstirea Maicii Domnului
c. Cinstirea sfinţilor şi a îngerilor
d. Cinstirea sfintei Cruci
e. Cinstirea sfintelor icoane
2. Eshatologia:
a. Rugăciunile pentru cei adormiţi
b. Milenarismul
3. Importanţa parohiei pentru misiune:
a. Probleme ale identităţii creştine
b. Parohia – cadrul normal de trăire a vieţii creştine
c. Unitatea internă a parohiei
4. Dimensiunea misionară a liturghiei.
5. Explicarea crezului şi a Liturghiei.
6. Participarea mirenilor la misiunea Bisericii
a. Pregătirea misionară a mirenilor
b. Rolul familiei creştine în misiune
7. Filantropia – parte din misiunea Bisericii.
8. Biserica şi societatea.
9. Preotul ca misionar.
10. Integritatea Bisericii Ortodoxe Române.
11. Biserica Ortodoxă şi mişcarea ecumenică.
12. Mărturia creştină comună şi ecumenismul local.
6. NECESITATEA ŞI FOLOSUL MISIOLOGIEI:

- lucrarea misionară a Bisericii Ortodoxe în general, şi a Bisericii
Ortodoxe Române în special, impune câteva principii de lucru,
obiective, dar şi perspectivele în stăruinţa de refacere a unităţii
tuturor creştinilor.
- misiunea este a Bisericii şi Biserica este misionară în fiinţa sa: “O
eclesiologie ortodoxă care nu are ca element component esenţial
misiunea este incompletă. Biserica şi misiunea nu pot fi luate
separat. A face eclesiologie fără misiune sau în detrimentul
misiunii, înseamnă a nu face eclesiologie. La fel se poate spune şi
despre misiune: a face misiune fără eclesiologie înseamnă a face
contra misiune” – PR. PROF. DR. ION BRIA8.
- dat fiind faptul că propovăduirea Evangheliei s-a adresat tuturor
neamurilor (MATEI 28, 19-20), şi întregii făpturi (MARCU 16, 15-16), prin
lucrarea Sfinţilor Apostoli şi ucenicii acestora, Biserica, în unitatea ei
structurală, s-a confruntat în istorie cu învăţături total sau parţial
greşite care au dus în rătăcire pe mulţi dintre propovăduitorii lor.
- de aici rezultă necesitatea şi implicit utilitatea unei discipline
teologice care să expună sistematic doctrina ortodoxă în mod
comparativ cu alte învăţături religioase creştine şi necreştine,
adaptată fiind prin metodele folosite la cerinţele timpului prezent,
care să fie capabilă a răspunde mereu actual tuturor situaţiilor de
criză spirituală prin care trec oamenii vremurilor actuale: „Biserica
Ortodoxă Română este concentrată în această perioadă asupra câtorva
mari priorităţi pastorale, misionare, diaconale şi ecumenice. Lucrarea
Bisericii este, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, aceea de a
transmite lumii prin har bunătăţile şi darurile pe care Dumnezeu le are prin
fire. Astăzi ne aflăm în faţa unor exigenţe misionare noi, de necesitatea
8
PR. DR. ION BRIA, Contra sectarismului, în rev. „Ortodoxia”, nr. 3, 1990, p. 184.
6
transmiterii tradiţiei celei sănătoase către generaţia tânără şi de
recreştinare a societăţii secularizate”9.
7. MATERII ÎNRUDITE CU MISIOLOGIA:

- MISIOLOGIA ORTODOXĂ ŞI ECUMENISMUL ESTE O DISCIPLINĂ TEOLOGICĂ DIN CADRUL SECŢIEI
SISTEMATICE A TEOLOGIEI, dar are legături directe cu toate celelalte
discipline din spectrul teologic.
- astfel, o bună misiune presupune vaste cunoştinţe biblice, istorice,
doctrinare, liturgice, muzicale etc.
8. BIBLIOGRAFIE:
BRIA, IOAN, PR. DR., Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 1981.
IDEM, Contra sectarismului, în rev. „Ortodoxia”, nr. 3/1990.
IDEM, Curs de teologie şi practică misionară ortodoxă, Geneva, 1982.
DUMITRESCU, SORIN, 7 Dimineţi cu Părintele Stăniloae, Bucureşti, Editura Anastasia, 1992.
GRIGORIE CEL MARE, SFÂNTUL, Variae Ecclesie aetates, Morales, nr. XIX, 12-19, P. L., LXXV, col. 108.
IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL, Omilia I-a la Evanghelia după Matei, în colecţia « Părinţi şi Scriitori Bisericeşti »,
vol. 23, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiunea al Bisericii Ortodoxe Române, 1994.
LAVOCAT, R. P. MARIE-HUGUES, L'Ésprit de Vérité et d'Amour, Paris, 1968.
RADU, PR. PROF. DR. DUMITRU, Îndrumări misionare, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 1986.
TEOCTIST, PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, Răspunderea socială a Bisericii în Europa – operă misionară şi
ecumenică comună, în vol. „Gândirea socială a Bisericii”, Sibiu, Editura Deisis, 2002.
9
P. F. TEOCTIST, Răspunderea socială a Bisericii în Europa-operă misionară şi ecumenică comună, în vol.
„Gândirea socială a Bisericii”, p. 6.
7
STUDIUL 2
ISTORICUL ŞI LITERATURA MISIOLOGIEI
Aspecte preliminare
Dimensiunea
- Misiologia ortodoxă şi ecumenismul, ca disciplină
istorico-pascală a
teologică este relativ nouă, deşi a fost studiată de-a
misiunii Bisericii
Scopul studiului
lungul vremii în cadrul secţiei Sistematice a Teologiei
Metoda studiului
Ortodoxe şi sub alte denumiri, precum: Îndrumări
Împărţirea materiei
de studiu
Necesitatea şi misionare, Sectologie, Misionarism creştin.
- în epoca Bisericii Primare, lucrarea misionară şi de
utilitatea studiului
luptă împotriva învăţăturilor greşite o precizau apologeţii creştini în

operele lor, astfel dezvoltându-se involuntar o adevărată disciplină
teologică, şi anume Apologetica, care folosindu-se de intenţii şi arme
defensive, se adresa convingător auditorului şi căuta să-l îndrume spre
adevărul unic mântuitor.
- de-a lungul istoriei sale, Biserica s-a confruntat cu diferite erezii sau
învăţături greşite, dar a luat ferm poziţia prin toate hotărârile
sinoadelor locale sau ecumenice.
2. DIMENSIUNEA ISTORICO-PASCALĂ A MISIUNII BISERICII:

- ideea de misiune a Bisericii are fundamente hristologice şi
trinitare.
- există o legătură organică între Sfânta Treime, Învierea din
morţi a Mântuitorului şi Misiunea Bisericii.
- misiunea creştină, în forma primară de exprimare, în limba
greacă însemnând trimitere, apostolat, îşi avea fundamentul ei
ultim legat de comuniunea cu Sfânta Treime.
- această misiune s-a realizat prin trimiterea lui Hristos şi a
Duhului în lume de către Tatăl, astfel încât noi să participăm la
viaţa Sfintei Treimi.
- participarea la viaţa de comuniune a Sfintei Treimi nu este posibilă decât
prin improprierea stării ontologice a trupului uman îndumnezeit şi
înviat a Fiului lui Dumnezeu făcut Om.
- misiunea Bisericii este partea constitutivă a fiinţei Sale proprii,
este elementul esenţial al vieţii Ei, şi e cuprinsă în a patra
însuşire a Bisericii, apostolicitatea, care nu se referă doar la
succesiunea harului sau a preoţiei, ci are în vedere fiinţa
8
misionară a Bisericii10, care în totalitatea ei a fost trimisă în lume,
ca să propovăduiască voia unui Dumnezeu înviat.
- în Noul Testament, se pune accentul permanent, în problema
Răscumpărării lumii prin Hristos, pe însuşirea de Fiu a lui Dumnezeu
trimis de Tatăl care nu a mers şi nici nu a venit de la Sine, ci de la
Dumnezeu, nu prin voia Sa, ci prin voia celui ce L-a trimis.
- textele biblice ce precizează acest aspect sunt: IOAN 3, 17; 5, 36;
6, 29; 6, 38; 8, 42; 10, 36; 11, 42; 17, 8; 17, 26; LUCA 4, 18; ISAIA
42, 7; 61, 1.
- după împlinirea lucrării care I-a fost dată de Tatăl, lucrare
centrată pe restaurarea ontologică prin Înviere a întregului neam
omenesc de la Adam şi până la sfârşitul veacurilor şi după
întoarcerea în sânul Sfintei Treimi, Fiul Îl roagă pe Tatăl ca să le
trimită pe Mângâietorul care să rămână la ei (IOAN 14, 16), Duh
care îi va întări pe toată durata activităţii lor misionare.
- trimiterea Fiului şi a Duhului în lume este expresia iubirii infinite
a lui Dumnezeu în trinitatea Sa, în legătură cu lumea căzută în
păcat, iubirea care vrea ca noi să fim eliberaţi în Hristos cel înviat
şi în Duhul Sfânt de robia păcatului şi a morţii, să dobândim
mântuirea şi îndumnezeirea prin har şi să participăm la
comuniunea Sfintei Treimi.
- textele care evidenţiază acest aspect sunt: IOAN 3, 16; I IOAN 4, 9; I
IOAN 5, 11-12.
- prin revărsarea Sfântului Duh, care purcede din Tatăl şi Se odihneşte şi în
Hristos Cel înviat, noi Îl avem prezent pe Mântuitorul însuşi, înviat şi
înălţat, în inimile noastre, prin harul dumnezeiesc şi mântuitor
dobândit prin dumnezeiasca Sa Înviere: II CORINTENI 13, 13; ROMANI 5,
5.
- această lucrare se realizează prin trimiterea Logosului divin pentru a muri
şi învia, dar şi prin trimiterea Duhului Sfânt.
- astfel se realizează misterul comuniunii noastre harice cu
Dumnezeu în Treime, la fel şi prin Sfintele Taine în Biserică, care
este trup eclesial, templu al Duhului Sfânt, casa Sfintei Treimi şi
nu în ultimul rând extinderea trupului înviat a lui Hristos în toţi cei
ce cred în El.
- comuniunea noastră eclesială în Hristos, Cel mort şi înviat, prin
Duhul Sfânt, revelează misterul comuniunii Sfintei Treimi ca
fundament şi scop ultim al Bisericii.
- iconomia (ad extra) constă în aceea că, prin trimiterea Fiului şi a
Duhului Sfânt, creştinii participă, prin coborârea Duhului,
respectiv prin energiile necreate, la Tatăl, prin Fiul, în Duhul.
10
“Cuvântul „Cei chemaţi ieşiţi” mai poate lua azi şi un sens profetic. Prin el Biserica poate exprima
datoria ei de a se ridica la un viitor, când va face iar misiune mai intensivă şi va avea catehumeni” – cf.
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, p. 217.
Afirmaţia poate fi discutată în paralel cu părerea liturgistului Petre Vintilescu, care în Liturghierul explicat,
este de altă părere, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1972,
p. 195.
9
- intrarea noastră în comuniunea intertrinitară se realizează prin
ascensiunea posibilă, prin harul dumnezeiesc, în Duhul, prin Fiul,
la Tatăl - SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Tratatul despre Duhul Sfânt.
- prin continuarea misiunii şi trimiterii sale, prin puterea Sfântului Duh,
Hristos îşi alege pe pământ ucenicii Săi, pe Sfinţii Apostoli, îi
trimite în lume pentru ca ei să fie vestitorii şi martorii Evangheliei
Împărăţiei cerurilor şi ai vieţii veşnice - IOAN 1, 2-3.
- îndemnul „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” din MATEI 28, 19-20, reprezintă
adevărata trimitere la misiune, dimensiunea ei adevărată având
loc după Rusalii, când misiunea Apostolilor apare ca o mărturie,
consecinţă a biruinţei sale asupra păcatului şi a morţii, o
mărturisire a vieţii celei noi, descoperită în lume prin Hristos, în
comuniunea Sa cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.
- Hristos Cel înviat le spune apostolilor: „Şi zicând acestea, le-a arătat
mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Iisus
le-a zis iarăşi: Pace vouă ! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu
pe voi” - Ioan 20, 21-22.
- misiunea creştină este mărturia vieţii de comuniune
intratrinitară care rezultă din trimiterea Apostolilor de Hristos Cel
înviat şi din trimiterea şi revărsarea Duhului Sfânt ca putere
venită de sus - I IOAN 1, 1-5.
- dimensiunea fiinţială a misiunii Bisericii e arătată de Sfântul
Evanghelist MATEI, în 28, 19-20, ca încorporarea sacramentală în trupul
lui Hristos înviat prin care participăm la viaţa de comuniune a
Sfintei Treimi, de unde şi râvna noastră de a rămâne în credinţă - I
TIMOTEI 1, 10.
- scopul misiunii ortodoxe este imprimarea vie a vieţii Sfintei
Treimi, viaţa noastră având o dimensiune eshatologică în
Împărăţia lui Dumnezeu, care este o experienţă reală.
- noi îl trăim pe Dumnezeu liturgic, mistic, sacramental.
- Biserica Ortodoxă coboară cerul pe pământ şi urcă pământul în
cer.
- astfel, misiunea ortodoxă nu reprezintă o propagandă a ideilor,
interese colective sau individuale.
- scopul este liturghisirea şi filocalizarea existenţei în deplinătatea
ei, în ritm pascal, baptismal, euharistic, de unde şi schimbarea
omului şi a lumii, înnoirea omului şi a lumii prin Sfintele Taine, în
care pregustăm veşnicia, exemplul edificator fiind reprezentat de
Sfânta Euharistie.
3. LITERATURA DISCIPLINEI:
• PĂRINŢI ŞI SCRIITORI BISERICEŞTI PREOCUPAŢI DE FENOMENUL ERETIC:
10
1. Scrierile Părinţilor Apostolici, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”,
vol. 1, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1979.
2. Apologeţi de limbă greacă, traducere şi note de pr. Olimp N. Căciulă, în
col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 2, Bucureşti, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1980.
3. Apologeţi de limbă latină, traducere de Dumitru Popescu, introducere,
note şi comentarii de prof. Nicolae Chiţescu, în colecţia „Părinţi şi
Scriitori Bisericeşti”, vol. 3, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981.
4. CLEMENT ALEXANDRINUL, Pedagogul, traducere de pr. Dumitru Fecioru, în
colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 4, Bucureşti, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982.
5. IDEM, Stromatele, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 5,
Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, 1982.
6. SF. IOAN DAMASCHIN, Dogmatica şi Apologetica, traducere de pr. Dumitru
Fecioru, în colecţia „Izvoarele Ortodoxiei”, Bucureşti, Editura „Librăriei
Teologice”, 1938.
7. SFÂNTUL CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Catehezele, trad. pr. D. Fecioru, în colecţia
„Izvoarele Ortodoxiei”, Bucureşti, Editura „Librăriei Teologice”, 1943.
8. EUSEBIU AL CEZAREEI, Istoria Bisericească, traducere de pr. Prof. Teodor
Bodogae, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 18, Bucureşti,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
1987.
9. ORIGEN, Împotriva lui Cels, traducere de pr. Prof. Teodor Bodogae, în
colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 9, Bucureşti, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1984.
10. PR. PROF. DR. IOAN G. COMAN, Patrologia, Bucureşti, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1 – 1984; vol. 2 – 1985,
vol. 3 – 1987.
• CĂRŢI ŞI MANUALE DE SPECIALITATE:

1. AZIZ, PHILIPPE, Magii secolului XX, Bucureşti, Editura Coloseum, 1995.
2. ANTIM, R., Societatea “Martorii lui Iehova” în contextul fenomenului
sectar, Cluj-Napoca, Editura Arhiepiscopiei, 1996.
3. BEREA, C., Sectele: o provocare pastorală pentru Biserică, Vatican, 3 mai
1986.
4. BRÂNZEU, NICOLAE, Pocăiţii (adventiştii, baptiştii, nazarinenii), Lugoj, 1927.
5. BUTTERWORTH, JOHN, Les Livres des sectes et fois nouvelles, Paris, Edition
Sator-Brunnen Verlag, 1983.
6. COMŞA, GHEORGHE, Călăuza cunoaşterii şi combaterea sectelor, Cernica,
1925.
7. CONSTANTINESCU, AL. NICOLAE, Sectologie, Ediţia a III-a, Bucureşti, 1943.
8. CUCIUC, CONSTANTIN, Religii noi în România, Bucureşti, Editura Gnosis, 1996.
11
9. DAVID, P. I., Ghid tematic pe temeiul Bibliei în dialogul asupra credinţei
creştine, în vol. „Îndrumătorul Bisericesc”, Arhiepiscopia Bucureştilor,
1985.
10. DAVID, P. I., Sectologie sau apărarea dreptei credinţe, Constanţa, Editura
Arhiepiscopiei Tomisului, 1993.
11. DAVID, P. I., Ecumenismul-factor de stabilitate în lumea de astăzi,
Bucureşti, Editura Gnosis, 1998.
12. DAVID, P. I., Călăuză creştină pentru cunoaşterea şi apărarea dreptei
credinţe în faţa prozelitismului sectant, Arad, Editura Episcopiei
Aradului, 1987; reeditare Curtea de Argeş, 1994.
13. DAVID, P. I., De la schismă la grupări anarhice, Editura Arhiepiscopiei
Bucureştilor, vol. 2, 1997.
14. DAVID, P. I., Invazia sectelor în România, vol. I, Bucureşti, 1997.
15. DAVID, P. I., Invazia sectelor în România, vol. II, Constanţa, Editura
Europolis, 1999.
16. DAVID, P. I., Invazia sectelor în România, vol. III, Constanţa, Editura
Europolis, 2000.
17. DEHELEANU, PETRU, Sectologie, Arad, 1948.
18. DUPU, CONSTANTIN, Sumar al marilor religii ale lumii şi creştinismul,
Bucureşti, Editura Gnosis, 1995.
19. HLADCHI BUCOVIREANU, PETRE, Faţete reale ale sectelor religioase, Editura
Politică, Bucureşti, 1983.
20. IORDACHE, D., Călăuza bunului creştin în Sfânta Scriptură, Tipografia
„Cozia”, Râmnicu Vâlcea, 1933; reeditare Bucureşti, 1983.
21. ISPIR, VASILE, Curs de Îndrumări Misionare, Bucureşti, 1929.
22. ISPIR, VASILE, Sectele religioase în România, Arad, 1928.
23. ISPIR, VASILE, Viaţa creştină practică, imbold spre ecumenicitate,
Bucureşti, 1940.
24. KILDUFF, MARSHALL şi JAVERS, RON, Secta sinucigaşă, Bucureşti, Editura
Politică, 1981.
25. MAYER, ANGELA, Minienciclopedia înţelepţilor secolului XIX-XX, Editura Ram,
Bucureşti, 1995.
26. NICODIM AGHIORITUL, NEOFIT KAVSOKALIVITUL, Deasa împărtăşire cu preacuratele
lui Hristos Taine, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2001.
27. PAVEL, C. CONSTANTIN, Tragedia omului în cultura modernă, Bucureşti,
Editura Anastasia, 1997.
28. PLĂMĂDEALĂ, ANTONIE, Vocaţie şi misiune creştină în vremea noastră, Sibiu,
1984.
29. PRODAN, MINA, Călăuza cunoaşterii şi combaterea sectelor, Mănăstirea
Neamţ, 1928.
30. RADU, DUMITRU, Îndrumări Misionare, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986.
31. RIDENOUR, FRITZ, De fapt, care este diferenţa?
32. RUS, REMUS, Concepţia despre om în marile religii, Bucureşti, 1978.
33. SERAFIM, ALEXIEV, ARHIMANDRITUL, SERGHIE, JAZADJIEV, ARHIMANDRITUL, Ortodoxia şi
ecumenismul, Mânăstirea Slătioara, 1997.
12
34. VERNETTE, JEAN, Sectele, traducere de Cleopatra Sava, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1996.
35. VLĂDUŢESCU, GHEORGHE, Ereziile Evului mediu creştin, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1974.
36. WAYER, JEAN-FRANCOIS, Sectele, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998.
37. WURZ, BRUNO, Doctrinele principalelor secte ale creştinismului
contemporan, Timişoara, Tipografia Universităţii, 1988.
STUDIUL 3
TERMINOLOGIA MISIONARĂ
Sensul termenului
„misiune”
- misiunea Bisericii Ortodoxe, în general, şi a Bisericii
Sensul noţiunii de
„mântuire” Ortodoxe Române, în special, presupune ca atât
Sensul termenului de
„Biserică” misionarii, cât şi creştinii să cunoască şi să înţeleagă
corect terminologia misionară.
Rolul misionar al
Sfintei Treimi
Semnificaţia - PR. PROF. DR. ION BRIA: „Teologia ortodoxă foloseşte cu
precauţie şi chiar suspiciune terminologia misionară
misionară a ierarhiei
bisericeşti
Semnificaţia care s-a impus în creştinismul occidental în secolele
trecute. Ca termen tehnic, cuvântul misiune a fost
misionară a Sfintelor
Taine
folosit din secolul XVII, fiind rezervat acţiunii
Sensul termenului
„ecumenism” încredinţate specialiştilor, predicatorilor şi societăţilor
Sensul termenului
„prozelitism” misionare, trimişi de către Biserica de la centru (sau
Biserica Mamă), pentru a propaga Evanghelia în
Sensul termenului
„misiune”
Bibliografie teritorii necreştine, numite spaţii de misiune.
Favorizată de către marile descoperiri geografice,
Precizări suplimentare
misiunea a devenit uşor o expediţie misionară, în slujba căreia s-au

organizat ordine religioase, congregaţii şi societăţi misionare, seminarii şi
instituţii de misiologie, comisii pentru necreştini şi disidenţi, enciclici şi
predici de evanghelizare. Misiunea presupunea nu numai un teritoriu de
încreştinat, ci şi transmiterea unei culturi străine, care era impusă
13
indigenilor odată cu propovăduirea Evangheliei. De asemenea, spaţiul
încreştinat era încorporat într-o organizare canonică bisericească. Astfel,
Biserica locală care primea Evanghelia era supusă unei duble presiuni:
monopolul jurisdicţional al Bisericii care trimitea misionari, şi colonizarea
culturală. Din acest punct de vedere, Biserica Occidentală stă sub acuzaţia
că a promovat o întreagă ideologie culturală şi sociologică în jurul ideii de
misiune, care a fost însoţită adesea de colonizare, de latinizare, de
imperialism cultural, spiritual şi economic”11.
2. SENSUL NOŢIUNII DE „MÂNTUIRE”:

- în primul rând, va trebui explicată noţiunea de mântuire, precum şi
căile şi mijloacele prin care omul contemporan se poate mântui.
- definiţia mântuirii apare în tratatele teologice în formulări mai simple sau
mai extinse.
a. Sotiria, sotirion, soxin, în greacă, denumeşte „starea de
desăvârşire a omului, recâştigarea stării de sfinţenie, ea fiind darul lui
Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Care S-a jertfit pentru răscumpărarea
noastră, şi urmează a fi însuşită de noi prin îndeplinirea poruncilor şi
sfaturilor învăţăturii creştine”12
- rezumativ, mântuirea reprezintă ieşirea de sub robia păcatului şi a
morţii şi dobândirea vieţii celei veşnice în comuniune cu Dumnezeu
Cel în Treime.
- credinţa este cea care mântuieşte: MATEI 9,22; MARCU 5, 34; LUCA 8, 48.
- Hristos este Mântuitorul lumii: IOAN 4, 42; 11, 27.
- nu există altă posibilitate de a ne mântui decât prin Hristos: FAPTE 4,
12; 5, 31.
- se mântuiesc doar cei care cred că Iisus Hristos este Fiul lui
Dumnezeu.
- mântuirea este oferită tuturor: Matei 28, 19; Marcu 16, 15-16, Fapte
13, 26-47, Romani 11, 11, Tit 2, 11.
- mântuirea este un dar de sus: Luca 3, 6; I Tesaloniceni 5, 9;
Apocalipsa 7, 10; 12, 10, 19, 1; Efeseni 2, 5-8; Romani 3, 24, II
Corinteni 5, 21.
- alţi termeni utilizaţi pentru a desemna mântuirea: răscumpărare,
îndumnezeire, viaţă mistică: Galateni 2, 20.
- doctrina despre mântuire cuprinde:
1. ICONOMIA MÂNTUIRII:
- iconomia mântuirii reprezintă expresia intimităţii lui Dumnezeu:
EFESENI 1, 5; ROMANI 5, 8.
2. MÂNTUIREA ESTE UN ACT TEANDRIC, MISTIC: COLOSENI 3, 3.
3. JERTFA LUI HRISTOS NE-A ADUS MAI MULT DECÂT ISPĂŞIREA PĂCATELOR SAU RĂSCUMPĂRAREA:
- jertfa lui Hristos nu mai este stare identică între omul mântuit şi
Adam dinainte de cădere, ci mult mai mult: ROMANI 8, 15.
11
Pr. prof. dr. Ion Bria, Curs de Teologie şi practică misionară ortodoxă, Geneva, 1982, p. 1-2.
12
PR. DR. IOAN MIRCEA, Dicţionar al Noului Testament, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
14
- roadele biruinţei asupra morţii sunt împăcarea şi îndreptarea: ROMANI
5, 10-18.
- şi pe Cruce Hristos era în slavă: II CORINTENI 13, 4.
4. UMANITATEA RĂSCUMPĂRATĂ ÎN HRISTOS ESTE O FIRE NOUĂ, ÎNDUMNEZEITĂ:
- creaţia se pnevmatizează, se sofianizează, mântuirea primeşte în
Ortodoxie dimensiunea cosmică13.
3. SENSUL TERMENULUI DE „BISERICĂ”:

- este foarte important să arătăm oamenilor că nu există mântuire în afara
Bisericii, şi în acelaşi timp să facem deosebirile ce se impun între Biserică
şi alte biserici sau culte creştine.
- incursiune etimologică:
- BISERICA este:
- „POPORUL LUI DUMNEZEU” - I PETRU 2, 10;
- „TRUPUL LUI HRISTOS” - ROMANI 12, 4; I CORINTENI 12, 13, 27;
- „TEMPLUL LUI DUMNEZEU” - I TIMOTEI 3, 15, EFESENI 2, 19, I CORINTENI
3, 16;
- „PREOŢIA ÎMPĂRĂTEASCĂ” - I PETRU 2, 9;
- „MIREASA LUI HRISTOS” - APOCALIPSA 21, 2;
- accentul cade într-o asemenea argumentaţie asupra caracterului trinitar,
teandric şi apostolic al Bisericii.
- fiinţa Bisericii în Ortodoxie este definită total diferit faţă de celelalte
confesiuni.
4. ROLUL MISIONAR AL SFINTEI TREIMI:

- Sfânta Treime sau Dumnezeu Cel Unul în fiinţă şi întreit în Persoane, ţinta
finală a existenţei noastre, este centrul propovăduirii misionare.
5. SEMNIFICAŢIA MISIONARĂ A IERARHIEI BISERICEŞTI:

- ierarhia bisericească cuprinde slujirile confirmate prin hirotonie, care au
autoritatea de a conduce în Biserică.
- principiul ierarhiei apare enunţat în Evrei 7, 7, unde se arată că ceea ce
este inferior este binecuvântat de ceea ce este superior14.
- ierarhia bisericească apare tratată în perioada postapostolică de Sfântul
Dionisie Areopagitul.
- cele trei trepte ale ierarhiei sunt privite în sensul celor trei trepte ale
desăvârşirii (purificare, iluminare, desăvârşire).
- despre treptele sacramentale vorbesc, totodată, Didahia şi Sfântul Ignatie
Teoforul.
6. SEMNIFICAŢIA MISIONARĂ A SFINTELOR TAINE:

- Taina este mister, sacrament.
13
PR. PROF. DR. ION BRIA, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1981, p. 266 şi PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, Învăţătura ortodoxă despre mântuire şi concluziile ce
rezultă din ea pentru slujirea creştină în lume, în rev. „Ortodoxia”, nr. 2/1972.
14
IBIDEM, p. 206.
15
- ca mister, Taina este „taina cea din veac ascunsă” - COLOSENI 1, 26.
- ca sacrament, taina este gestul preotului însoţit de o realitate materială
ca formă de concretizare a realităţii spirituale (harul divin).
- numărul de Şapte Sfinte Taine recunoscute reprezintă o împărţire
scolastică, realizată de Petru Longobardul în Apus şi Isidor Pelusiotul în
Răsărit, sistematizare preluată de toate mărturisirile de credinţă scrise
împotriva invaziei protestante din secolele XVI şi XVII.
- exemple în acest sens sunt Mărturisirile realizate de mitropolitul Petru
Movilă şi de patriarhul Dositei.
7. SENSUL TERMENULUI ECUMENISM:

- „Cuvântul [ecumenism] desemnează mişcarea susţinută prin Duhul Sfânt,
care redă creştinilor ascultarea voinţei şi dorinţei lui Hristos, manifestată în
rugăciunea Sa pentru Unitate (Ioan 17, 20-23).
- în ciuda separaţiilor şi opoziţiilor între creştini, ecumenismul are mereu în
vedere aspiraţiile către reîntoarcerea la unitate.
- o mişcare mai vizibilă s-a manifestat la sfârşitul secolului XIX şi începutul
secolului XX în Bisericile Reformate, în Comuniunea Anglicană şi în
Bisericile Ortodoxe.
- aceste iniţiative au atins punctul important în 1948, prin înfiinţarea
Comitetului Ecumenic al Bisericilor.
- Mişcarea Ecumenică a fost agreată în mod oficial de Biserica Romano-
Catolică prin Conciliul II Vatican, a cărui decret, Unitatis redintegratio, a
fost promulgat de către papa Paul VI la 21 noiembrie 1964.
- acţiunea ecumenică poate lua diferite forme, solidare şi complementare:
- ECUMENISMUL SPIRITUAL:
- de la separaţiile istorice la rugăciunea pentru Unitate, în viaţa
liturgică a marilor grupări creştine a existat mereu imboldul de a
se ruga unii pentru alţii.
- Duhul Sfânt îi cheamă pe creştinii ce trăiesc în această
rugăciune pentru unitate la convertirea inimii şi sfinţenia vieţii.
- Duhul Sfânt este prezent în rugăciune, suflă, lucrează, face ca
fraţii să se întâlnească, ca toţi copiii lui Dumnezeu dispersaţi să
se reunească - IOAN 11, 52.
- acest ecumenism spiritual poate deveni dimensiunea vieţii
creştinilor care vor să-L mărturisească împreună pe Iisus Hristos.
- ECUMENISMUL DOCTRINAR:
- ecumenismul doctrinar presupune un dialog în credinţă şi
despre credinţă.
- ecumenismul nu este o disciplină teologică specializată, ci
reprezintă dimensiunea întregii cercetări teologice.
- ECUMENISMUL ISTORIC:
- George Florovsky, profesor de Patrologie la Institutul Sainte-
Serge din Paris, a propus lărgirea conceptul de Unitate a
Bisericii, aici incluzând toată gândirea numită Tradiţie.
16
- unitatea nu este afirmată doar în categoria spaţiului geografic,
ci şi în spaţiul temporal (ECUMENISM IN TIME).
- ECUMENISMUL INTERNAŢIONAL:
- ecumenismul internaţional constă în organizarea de întruniri
între persoane şi gândiri private, este ecumenismul ajuns la
autorităţile responsabile ale Bisericilor şi înţeles ca întoarcere a
instituţiilor eclesiale spre ele însele.
- ECUMENISMUL SECULAR:
- ecumenismul secular reprezintă angajamentul comun al
creştinilor în sarcinile temporale, în slujirea oamenilor pentru
pace, dreptate, dezvoltare socială.
- ecumenismul secular exprimă unirea deja existentă şi
pregăteşte „Unitatea ce va să vină”15
- Mişcarea Ecumenică reprezintă iniţiativa şi încercarea Bisericilor de a
reface unitatea creştină.
- Mişcarea Ecumenică începe din iniţiativa protestanţilor, din dorinţa de a
redobândi ceea ce s-a pierdut (teologii de la Tubingen şi patriarhul Ieremia
II, conciliile de „unire” din secolele XIII şi XV, în anul 1910, la Edinburg.
- Consiliul Ecumenic ia fiinţă în anul 1937.
8. SENSUL TERMENULUI PROZELITISM:

- în limbaj biblic, prozeliţi erau numiţi păgânii convertiţi la iudaism.
- în prezent, prin prozelitism denumim atitudinile sau procedeele contrare
duhului evanghelic, prin care se încearcă atragerea lumii la o comunitate
sau alta, prin abuz şi ignoranţă, din cauza sărăciei materiale sau spirituale.
- Mişcarea Ecumenică a pus în discuţie acest aspect: „În experienţa
istorică a multor Biserici Ortodoxe, termenul de misiune este asociat cu
ideea de prozelitism şi uniatism, evocând efortul întreprins de misionari
catolici şi protestanţi, în diferite epoci şi în variate moduri, de a converti
credincioşii ortodocşi, socotiţi fie disidenţi, din partea catolică, fie adepţi ai
unei religii ritualiste, din partea confesiunilor ieşite din Reformă. O misiune
catolică sau protestantă plantată pe un teritoriu ortodox a fost considerată
nu numai o contradicţie eclesiologică, deoarece o comunitate ortodoxă nu
poate fi un spaţiu misionar în sensul strict al cuvântului, dar şi o sursă de
tensiune socială şi politică, mai ales datorită faptului că vocaţia unei
Biserici ortodoxe locale a fost strâns legată de existenţa unui grup etnic
sau a unei naţiuni particulare. Există în calendarul ortodox un mare număr
de martiri şi mărturisitori, victime ale agresivităţii şi ostilităţilor
confesionale, care au luat fie forma uniatismului, fie cea a
prozelitismului”16.
7. SENSUL TERMENULUI MISIUNE:

- misiunea este acţiunea creştinilor pentru a fi ascultaţi în tot locul, după
porunca lui Iisus: „Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi
15
JAQUES-ÉLISÉE DESSEAUX, Nouveau vocabulaire oécuménique, C. E. R. F, Paris, 1980, p. 87.
16
PR. PROF. DR. ION BRIA, Curs de Teologie şi practică misionară ortodoxă, Geneva, 1982, p. 2.
17
veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la
marginile pământului” - FAPTE 1, 8.
- Evanghelizarea lumii, începută prin Apostoli, a traversat secolele
căpătând forme variate
- în acest sens, este demn de remarcat pasajul din FAPTE 13, 3:
„Atunci, postind şi rugându-se, şi-au pus mâinile peste ei şi I-au lăsat
să plece” şi FAPTE 15, 39: „Deci s-a iscat neînţelegere între ei, încât s-
au despărţit unul de altul, şi Barnaba, luând pe Marcu, a plecat cu
corabia la Cipru”.
- secolul XIX a cunoscut o foarte mare dezvoltare a misiunilor, în sânul
tuturor confesiunilor creştine, dezvoltare ce a făcut să apară dezavantajul
scandalului divizării creştinilor17.
- în prezent, noţiunea de misiune este degajată definitiv de conotaţia ei
teritorială (în sensul de a planta biserici în spaţii de misiune, necreştine
sau disidente) şi de legătura istorică cu procesul de colonizare şi de
dominaţie culturală.
- o clarificare a noţiunilor misiologice tradiţionale a fost posibilă datorită
unei mutaţii radicale în istoria misiunilor, care s-a exprimat, pe plan
instituţional, prin includerea Consiliului Internaţional al Misiunilor în
structura Consiliului Ecumenic al Bisericilor, la New Delhi, în 196118.
- începând cu secolul XX, terminologia misionară a fost redefinită, fiind
pătrunsă de un caracter ecumenic, astfel încât Consiliul Ecumenic al
Bisericilor, în sesiunea din iulie 1982, a aprobat şi recomandat documentul
intitulat Misiune şi Evanghelizare.
- acest document este o declaraţie comună, ecumenică, care încearcă să
observe convergenţa teologiei misionare actuale şi nicidecum
controversele şi interesele unor biserici şi grupări disidente.
- Bisericile ortodoxe au participat activ la elaborarea acestui document,
redefinind din punct de vedere misionar termenii şi priorităţile societăţii
actuale, atât din punct de vedere cultural, cât şi social: „În teologia de azi,
misiunea tinde din ce în ce mai mult să devină un termen inclusiv,
cuprinzând: propovăduirea cuvântului sau evanghelizarea, lucrarea
sacramentală sau cultul, spiritualitatea sau pietatea creştinilor, activitatea
pastorală şi slujirea diaconală. Pentru raţiuni de ordin terminologic, se pot
totuşi identifica mai multe noţiuni misionare specifice”19.
8. BIBLIOGRAFIE:
BRIA, PR. PROF. DR. ION, Curs de Teologie şi practică misionară ortodoxă, Geneva, 1982, p. 1-2.
IDEM, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1981, p. 266.
DESSEAUX, JAQUES-ÉLISÉE, Nouveau vocabulaire oécuménique, C. E. R. F., Paris, 1980, p. 87.
MIRCEA PR. DR. IOAN, Dicţionarul Noului Testament, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
17
Jaques-Élisée Desseaux, op. cit., p. 77.
18
Pr. prof. dr. Ion Bria, op. cit.
19
Ibidem, p. 3.
18
9. PRECIZĂRI SUPLIMENTARĂ - TERMINOLOGIA MISIONARĂ, PR. PROF. DR. ION
BRIA:
- teologia ortodoxă foloseşte cu precauţie şi chiar suspiciune terminologia
misionară care s-a impus în creştinismul occidental în secolele trecute.
- ca termen tehnic, cuvântul „MISIUNE” a fost folosit din secolul XVII, fiind
rezervat acţiunii încredinţate specialiştilor, predicatorilor şi societăţilor
misionare, trimişi de către Biserica de la centru (sau „Biserica mamă”),
pentru a propaga Evanghelia în teritorii necreştine, numite „spaţii de
misiune”.
- favorizată de către marile descoperiri geografice, „misiunea” a devenit
uşor o „expediţie misionară”, în slujba căreia s-au organizat ordine
religioase, congregaţii şi societăţi misionare, seminarii şi instituţii de
misiologie, comisii pentru necredincioşi şi disidenţi, enciclici şi predici de
evanghelizare.
- „misiunea” presupunea nu numai un teritoriu de încreştinat, ci şi
transmiterea unei culturi străine, care era impusă indigenilor odată cu
propovăduirea Evangheliei.
- de asemenea, spaţiul încreştinat era încorporat într-o organizare canonică
bisericească.
- astfel, Biserica locală care primea Evanghelia era supusă unei duble
presiuni: monopolul jurisdicţional al Bisericii care trimitea misionari, şi
colonizarea culturală.
- din acest punct de vedere, Biserica Occidentală stă sub acuzaţia că a
promovat o întreagă ideologie culturală şi sociologică în jurul ideii de
misiune, care a fost însoţită adesea de colonizare, de latinizare, de
imperialism cultural, spiritual şi economic.
- în experienţa istorică a multor Biserici Ortodoxe, termenul „misiune” este
asociat cu ideea de prozelitism şi uniatism, evocând efortul întreprins de
misionari catolici şi protestanţi, în diferite epoci şi în variate moduri, de a
converti credincioşii ortodocşi, socotiţi fie disidenţi, din partea catolică, fie
adepţi ai unei religii ritualiste, din partea confesiunilor ieşite din Reformă.
- o „misiune” catolică sau protestantă pe un teritoriu ortodox a fost
considerată nu numai o contradicţie eclesiologică, deoarece o comunitate
ortodoxă nu poate fi un spaţiu misionar în sensul strict al cuvântului, dar şi
o sursă de tensiune socială şi politică, mai ales datorită faptului că vocaţia
unei Biserici ortodoxe locale a fost strâns legată de experienţa unui grup
etnic sau a unei naţiuni particulare.
- există în calendarul ortodox un mare număr de martiri şi mărturisitori,
victime ale agresivităţii şi ostilităţilor confesionale, care au luat fie forma
uniatismului, fie cea a prozelitismului.
- astăzi, noţiunea de „misiune” este degajată definitiv de conotaţia ei
teritorială (a planta biserici în „spaţii de misiune”, necreştine sau
disidente) şi de legătura istorică cu procesul de colonizare şi de dominaţie
culturală.
- o clarificare a noţiunilor misiologice tradiţionale a fost posibilă datorită
unei mutaţii radicale în istoria misiunilor, care s-a exprimat, pe plan
19
instituţional, prin includerea Consiliului Internaţional al Misiunilor în
structura Consiliului Ecumenic al Bisericilor, la New Delhi, în 1961.
- în prezent, terminologia misionară este redefinită în texte cu caracter
ecumenic.
- Comitetul Central al Consiliului Ecumenic, în sesiunea din iulie 1982, a
aprobat şi a recomandat Bisericilor membre documentul Misiune şi
Evanghelizare - O declaraţie ecumenică, document care rezumă marile
convergenţe ecumenice în teologia misionară de aici.
- Bisericile Ortodoxe nu numai că au participat la redactarea acestui
document misionar ecumenic, ci au fost şi sunt preocupate să se
redefinească din punct de vedere misiologic în perspectiva contextului
cultural şi social al lumii de azi.
- în acest scop, în ultimii ani, Comisia de Misiune şi Evanghelizare a
Consiliului Ecumenic a organizat o serie de consultaţii ortodoxe cu subiecte
misionare.
- în teologia de azi, misiunea tinde din ce în ce mai mult să devină un
termen inclusiv, cuprinzând:
- propovăduirea cuvântului sau evanghelizarea;
- lucrarea sacramentală sau cultul;
- spiritualitatea sau pietatea creştinilor;
- activitatea pastorală şi slujirea diaconală;
- pentru acţiuni de ordin terminologic, se pot totuşi identifica mai multe
noţiuni misionare specifice:
a. MISIUNE (de la verbul MITTO, -ERE=a trimite) înseamnă trimiterea
Bisericii în lume, în vederea extinderii împărăţiei lui Dumnezeu,
inaugurată de Iisus Hristos pe pământ.
- misiunea se întemeiază nu numai pe porunca explicită a lui Iisus Hristos
către Apostolii Săi, de a propovădui Evanghelia, de a chema la pocăinţă şi
de a boteza în numele Sfintei Treimi: „Drept aceea, mergeţi, învăţaţi toate
neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”
(MATEI, 28, 19), ci, mai ales, pe trimiterea văzută a Fiului şi a Duhului Sfânt,
voită şi iniţiată de Tatăl: „Precum M-a trimis peMine Tatăl, aşa vă trimit şi
Eu pe voi” (IOAN, 20, 21).
- misiunea Bisericii îşi are punctul ei de plecare în însăşi viaţa intimă a lui
Dumnezeu, în mişcarea iubirii Tatălui către Fiul şi, prin Aceasta, către
întreaga lume.
- Fiul Lui duce la împlinire „trimiterea” Sa văzută în faptul învierii, fapt
pentru care Hristos Cel înviat, Cel care are toată puterea, în cer şi pe
pământ (MATEI, 28, 18), Cel care împărtăşeşte supunând toate sub
picioarele Lui şi desfiinţând orice domnie, stăpânire şi putere (I CORINTENI 15,
24-27), este Cel care îi trimite pe Apostoli să propovăduiască Evanghelia.
- în perspectiva Învierii, misiunea Bisericii are dimensiuni noi: ea nu se
limitează numai la predicarea orală a Evangheliei, ci include iertarea
păcatelor (IOAN, 20, 23) prin Botez (FAPTE, 2, 38), stăpânire asupra puterilor
răului (MATEI 10, 1) şi vindecarea celor bolnavi (LUCA 9, 1-2).
20
- toate acestea sunt semne ale veacului viitor, manifestări ale împărăţiei
lui Dumnezeu (EVREI 6, 5; APOCALIPSA 12, 10).
- misiunea nu este altceva decât extinderea împărăţiei lui Dumnezeu pe
pământ, prin puterea lui Hristos cel înviat (FAPTE 4, 33).
- astăzi se face o legătură mult mai organică între misiunea internă şi
externă, deoarece Biserica nu este trimisă către un anumit „spaţiu de
misiune”, în afară, ci în lume, iar lumea se poate găsi în orice loc şi în orice
timp.
STUDIUL 4
TEMEIURILE TEOLOGICE ALE MISIUNII
1. Temeiul teologic al 1. TEMEIUL TEOLOGIC AL MISIUNII. TREIME ŞI MISIUNE:
misiunii. Treime şi - ideea de misiune a Bisericii are fundamente trinitare
misiune
2. Misiunea, parte şi hristologice.
constitutivă a fiinţei
- există o legătură strânsă între Sfânta Treime, Hristos
Bisericii
3. Realizarea şi Misiune.
comuniunii eclesiale
- cercetările mai noi au subliniat faptul că misiunea
4. Realizarea misiunii
creştine creştină, în forma primară de exprimare (în limba
greacă trimitere, apostolat), fundamentul ei ultim, era legat de
comuniunea cu Sfânta Treime.
- comuniunea cu Sfânta Treime s-a realizat prin trimiterea lui Hristos şi a
Duhului în lume de către Tatăl, pentru ca şi noi să participăm la viaţa
Sfintei Treimi.
2. MISIUNEA, PARTE CONSTITUTIVĂ A FIINŢEI BISERICII:

- misiunea Bisericii este partea constitutivă a fiinţei Bisericii, este
elementul esenţial al vieţii Ei, şi este cuprinsă în a patra însuşire a
Bisericii, apostolicitatea, care nu se referă doar la succesiunea harului sau
a preoţiei, ci are în vedere fiinţa misionară a Bisericii20, care, în totalitatea
ei, a fost trimisă în lume, ca să propovăduiască marile fapte ale mântuirii -
I PETRU 2, 9.
- în Noul Testament se pune accentul permanent, în problema lui Hristos,
pe însuşirea de Fiu a lui Dumnezeu trimis de Tatăl, care nu a mers şi nici nu
20
„Cuvântul cei chemaţi ieşiţi mai poate lua azi şi un sens profetic. Prin el Biserica poate exprima datoria
ei de a se ridica la un viitor, când va face iar misiune mai intensivă şi va avea catehumeni”, PR. PROF. DR.
DUMITRU STĂNILOAE, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, p. 217. Afirmaţia poate
fi discutată în paralel cu părerea liturgistului Petre Vintilescu, care în Liturghierul explicat, este de altă
părere, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1972, p. 195.
21
a venit de la Sine, ci de la Dumnezeu, nu prin voia Sa, ci prin voia Celui ce
L-a trimis: IOAN 3, 17; 5, 36; 6, 29; 6, 38; 8, 42; 10, 36; 11, 42; 17, 8;
17, 26; LUCA 4, 18; ISAIA 42, 7; 61, 1.
- „Deci, precum a murit după trup pentru noi, ca om, deşi era
Dumnezeu după fire, şi precum, aşezat fiind între cei creaţi şi sub jug
pentru umanitate, deşi era Domnul tuturor, numeşte pe Tatăl Său
Dumnezeu, aşa afirmă că Se sfinţeşte pe Sine pentru noi, ca să
treacă faptul acesta la noi, pentru ca fiind înnoită firea noastră în El
ca pârgă, să fim şi noi sfinţiţi în El în Adevăr, adică în Sfântul Duh.
«Căci Duhul este Adevărul», după cuvântul lui Ioan (I IOAN 5, 10).
Fiindcă Duhul Lui nu e altul decât Fiul, potrivit raţiunii fiinţei, ca Cel
ce este în El şi prin El iese. Şi spune (Fiul) că a fost trimis în lume,
deşi era în ea şi înainte de înomenire, fiindcă era în lume, deşi lumea
nu-L cunoştea, după cum s-a scris (IOAN 1, 10), arătând că modul
trimiterii nu s-a făcut decât prin ungerea prin Sfântul Duh, întrucât S-
a făcut om şi S-a arătat înger de mare sfat (ISAIA 9, 6), prin
asemănarea cu slujirea proorocească” – SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI21.
- după împlinirea lucrării care I-a fost dată de Tatăl, şi după întoarcerea în
sânul Sfintei Treimi, Fiul Îl roagă pe Tatăl ca să le trimită pe Mângâietorul
care să rămână la ei - Ioan 14, 16.
- trimiterea Fiului şi a Duhului în lume este expresia iubirii infinite a lui
Dumnezeu în trinitatea Sa, în legătură cu lumea căzută în păcat, iubirea
care vrea ca noi să fim eliberaţi în Hristos şi Duhul Sfânt de robia păcatului
şi a morţii, să dobândim mântuirea şi îndumnezeirea prin har şi să
participăm la comuniunea Sfintei Treimi: Ioan 3, 16; I Ioan 4, 9; I Ioan 5, 11-
12.
- „Apostolia sau trimiterea la propovăduire a lui Hristos e strâns unită
cu sfinţirea prin Duhul şi în Duhul, sau în Adevărul lui Hristos. Această
legătură se arată până azi în Biserică. Arhiereii şi preoţii trimişi la
propovăduire se sfinţesc. Sfinţirea e o aşezare a lor în Adevărul, Care
21
SF. CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, traducere de PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, Bucureşti, 2000, p. 1055.
22
este Hristos, sau în Deuhul, Care este Adevărul viu al lui Hristos.
Adevărul face pe om sfânt şi-I dă entuziasm în propovăduirea Lui.
Dimpotrivă, minciuna îl lipseşte de curăţie, de bunătate, îl arată
stăpânit de egoism. Cu Hristos începe sfinţirea firii omeneşti prin El
însuşi ca om”22.
- prin revărsarea Duhului Sfânt, care purcede din Tatăl şi se odihneşte în
Fiul din veci, noi Îl avem prezent pe Hristos însuşi, înviat şi înălţat în inimile
noastre, prin harul dumnezeiesc şi mântuitor dobândit de la Hristos - II
Corinteni 13, 13; Romani 5, 5.
-în acest mod se realizează trimiterea lui Hristos şi a Duhului, misterul
comuniunii harice a noastre cu Dumnezeu în Treime, la fel şi în Biserică,
care este trup eclesial, templu al Duhului Sfânt, casa Sfintei Treimi.
3. REALIZAREA COMUNIUNII ECLESIALE:
- comuniunea eclesială a noastră în Hristos, prin Duhul Sfânt, revelează

misterul comuniunii Sfintei Treimi ca fundament şi scop ultim al Bisericii.
- iconomia (ad extra) constă în aceea că, prin trimiterea Fiului şi a Duhului
Sfânt, creştinii participă, prin coborârea Duhului, respectiv prin energiile
necreate, la Tatăl, prin Fiul, în Duhul.
- intrarea noastră în comuniunea intertrinitară se realizează prin
ascensiunea posibilă, prin harul dumnezeiesc, în Duhul, prin Fiul, la Tatăl.
- legătura Tatălui, prin Fiul, în Duhul Sfânt trimis în lume ca foc şi lumină
ipostatică ce străluceşte în Hristos, e posibilă doar prin Duhul care face ca
toată creaţia să poată fi sofianizată, îndumnezeită, ca aceasta să se poată
regăsi în Hristos.
- de aceea, prin odihnirea şi strălucirea Duhului Sfânt din Trupul lui Hristos
în lume, Tatăl nu mai priveşte în Hristos doar strălucirea proprie, ci vede în
Fiul întrupat toată creaţia, care prin El Îl poate contempla pe Tatăl.
22
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, nota 1994, la SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu la Evanghelia Sfântului
Ioan, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, traducere de PR.
PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, Bucureşti, 2000, p. 1055.
23
- prin Hristos, în Duhul Sfânt, lumea Îl poate cunoaşte pe Dumnezeu şi Îl
poate trăi ca Treime de Persoane.
- dacă Duhul Sfânt porneşte din Tatăl prin purcedere şi se opreşte în Fiul,
din veci având o orientare către Persoană, spre a Se putea odihni deplin în
Ea şi pentru a-şi confirma şi prin aceasta caracterul Său personal, în plan
iconomic, Duhul trimis de Fiul Se orientează spre om oprindu-se prin harul
divin în el şi îndumnezeindu-l.
- ca persoană în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii, omul este
destinatarul Duhului Sfânt: „Tatăl Îl adresează Cuiva. Fiul nu este adresat
cuiva, El este «la Tatăl»”, cum spune Sfântul Ioan în prologul său. Dar
Sfântul Duh are o adresă, El Îl are pe Fiul ca destinatar şi de asemenea pe
noi, în măsura în care ne unim cu Fiul. El este persoana divină care are o
intenţie şi o orientare; este către Fiul, şi implicit către noi”23, ca unii ce
avem aceeaşi fire cu Fiul lui Dumnezeu făcut om.
- odihnindu-Se în El, Duhul Sfânt Se odihneşte în toţi cei ce sunt uniţi cu
Fiul întrupat, iar Duhul ne este adresat şi nouă în măsura în care devenim
şi noi fii ai Tatălui, în măsura în care trupul nostru e curăţit de patimi şi
devine mediu propice pentru transparenţa Duhului Sfânt în El, pe măsură
ce devine duhovnicesc.
- omul întreg, trup şi suflet, se sofianizează şi devine transparent luminii
dumnezeieşti, fiinţa noastră devine „teofană”, şi aceasta datorită
conlucrării libere dintre natura umană şi harul divin:
„Natura umană, ca deschidere spre infinit, este singura natură
capabilă să primească în sine infinitul în persoană”24.
4. REALIZAREA MISIUNII CREŞTINE:

- prin continuarea misiunii şi a trimiterii Sale, prin puterea Duhului Sfânt,
Iisus Hristos îşi alege pe pământ ucenicii Săi, pe Sfinţii Apostoli, îi trimite în
lume ca ei să fie vestitorii şi martori ai Evangheliei Împărăţiei cerurilor şi a
vieţii veşnice: IOAN 1, 2-3; MATEI 10, 1-7 (Misiunea de probă în Galileea,
înainte de patimi şi Înviere); MATEI 28, 19-20 (Adevărata trimitere,
23
PR. PROF. DR. DUMITRU STĂNILOAE, Ascetica şi mistica, Alba-Iulia, Editura Deisis, 1993, p. 104.
24
JAQUES DOYON, Cristologia per il nostro tempo, Bari, 1971, p. 353.
24
dimensiunea adevărată după Rusalii, misiunea Apostolilor apare ca o
mărturie, consecinţă a biruinţei sale asupra păcatului şi a morţii, o
mărturisire a vieţii celei noi, descoperită în lume prin Hristos, în
comuniunea sa cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt); IOAN 20, 21-22; FAPTE 1, 8.
- misiunea creştină este mărturia vieţii de comuniune intratrinitară care
rezultă din trimiterea Apostolilor de către Hristos şi din trimiterea şi
revărsarea Duhului Sfânt, ca putere venită de sus: I IOAN 1, 1-5.
- Dumnezeu este Lumină: I IOAN 1, 5 şi Iubire I IOAN 4, 8-9.
- Apostolii sunt trimişi pentru a vesti viaţa iubirii Sfintei Treimi, care S-a
revelat popoarelor în iconomia lui Hristos şi a Duhului, de la Întrupare şi
până la Rusalii (MATEI 28, 18), şi a lumii şi a creaţiei întregi: MARCU 16, 15.
- viaţa nouă este ascunsă în Cuvintele Evangheliei referitoare la Împărăţia
lui Dumnezeu, în harul Sfintelor Taine, în poruncile lui Hristos - SFÂNTUL MARCU
ASCETUL.
- dimensiunea fiinţială a misiunii Bisericii este arătată de Sfântul
Evanghelist MATEI, în 28, 19-20, în sensul de încorporare sacramentală în
trupul lui Hristos, prin care participăm la viaţa de comuniune a Sfintei
Treimi, în sensul de a rămâne în credinţă: I TIMOTEI 1, 10.
- misiunea Apostolilor şi a Bisericii Primare este legată de trimiterea Fiului
şi a Duhului de către Tatăl în lume, pentru viaţa lumii.
- lucrarea lui Hristos în lume, continuată de Apostoli şi de Biserică, este
prezentă în dimensiunea ei cosmică şi eclesiologică, scopul acestei lucrări
fiind subliniat de către Sfântul Apostol Pavel, în EFESENI 1, 23, în sensul de
recapitulare a creaţiei şi unificare a ei în Hristos, în Trupul Său, care este
Biserica, prin unitatea de credinţă, Sfintele Taine şi creşterea în Trupul Său.
- Biserica prelungeşte şi realizează misiunea şi trimiterea lui Hristos -
EFESENI 4, 11-13.
- misiunea Bisericii, începând cu Sfântul Apostol Pavel, este valabilă şi
astăzi, unitatea creaţiei şi a umanităţii în unitatea acestei credinţe în
Sfânta Treime, a cea oferită de prezenţa aceluiaşi Botez şi a aceleiaşi
Euharistii.
25
- progresul în desăvârşire şi unitate îl oferă Biserica, care are
responsabilitate dublă, internă şi externă.
- misiunea Bisericii a fost înţeleasă şi practicată diferit de către
confesiunile creştine în trecut şi în prezent.
- ele au abandonat Biserica Apostolică cea una, credinţa, Tradiţia, viaţa
sacramentală, mistico-ascetică, pe care Biserica Ortodoxă le-a păstrat.
- istoria dovedeşte faptul că Biserica Ortodoxă, din punctul de vedere al
misiunii, interne şi externe, este o Biserică vie şi activă, însă constrânsă de
factori istorici nefavorabili.
- Bisericile Orientale îşi fac misiunea prin apărarea, propovăduirea şi
transmiterea propovăduirii apostolice în ţările lor.
- pentru apărarea credincioşilor, Biserica Ortodoxă aplică preceptele
prezentate în Iuda, v. 4.
- scopul misiunii ortodoxe este de apărare, aprofundare şi transmitere a
Ortodoxiei la popoare şi culturi diferite, în condiţii istorice diferite, însă
urmând fidel tradiţiei apostolice.
- valoarea centrală a misiunii Ortodoxiei este de a apăra credinţa şi
structurile dogmatice şi comunitare care exprimă cu fidelitate adevărata
Tradiţie a Bisericii apostolice, ca mod de transmitere a vieţii celei noi,
revelată prin Hristos şi Duhul Sfânt.
- experienţa vie şi nemijlocită a Bisericii cu Sfânta Treime care este
accesibilă oricărui credincios. harul Sfintelor Taine celebrate de cler în mod
neîntrerupt (succesiunea apostolică), poruncile, rugăciunile, viaţa ascetico-
mistică, cultul, Filocalia, toate sunt forme de revelaţie a lui Dumnezeu.
- scopul misiunii ortodoxe este imprimarea vie a vieţii Sfintei Treimi, viaţa
noastră având o dimensiune eshatologică în Împărăţia lui Dumnezeu, care
este o experienţă reală, noi trăindu-L pe Dumnezeu liturgic, mistic,
sacramental.
- Biserica Ortodoxă coboară cerul pe pământ şi urcă pământul în cer.
- misiunea ortodoxă nu este o propagandă a ideilor şi nici nu reprezintă
interese colective sau individuale.
26
- scopul misiunii ortodoxe îl reprezintă liturghisirea şi filocalizarea
existenţei în deplinătatea ei, în ritm pascal, baptismal, euharistic, de unde
şi schimbarea omului şi a lumii, înnoirea omului şi a lumii prin Sfintele
Taine în care pregustăm veşnicia, prin Euharistia.
- misiunea ortodoxă este eclesiologia ortodoxă adevărată legată de
hristologie şi triadologie.
- mijloacele, definiţia, scopul, sunt oferite în Hristos Unul din Treime făcut
om pentru ca să ne îndumnezeiască, să ne introducă în comuniunea Sfintei
Treimi.
- problemele grele, sărăcia, drogurile, crima organizată, prozelitismul
sectar, formalismul, scolasticismul din Biserică sunt semne care fac
dovada că Biserica trebuie să se înnoiască, să se deschidă.
- dacă Sfânta Treime nu este baza oricărei realităţi, ajungem la moartea
spirituală - PAVEL FLORENSKY, avem de ales între „Treime sau iad”.
- criza contemporană constă în neparticiparea la viaţa Sfintei Treimi.
STUDIUL 5
MISIUNEA BISERICII ŞI ASPECTELE SALE
1. EVANGHELIZAREA 1. EVANGHELIZAREA SAU PROPOVĂDUIREA EVANGHELIEI:
SAU PROPOVĂDUIREA A. ETIMOLOGIE. SENSUL EVANGHELIEI:
EVANGHELIEI - cuvântul Evanghelie vine din gr. „evanghelion”, cu
2. ROLUL AUZIRII ÎN
forma latină „evangelium”.
EVANGHELIZARE
- în Noul Testament, prin Evanghelie se înţelege
3. NECESITATEA
„vestea cea bună”, revelaţia slavei lui Dumnezeu în
MISIONARULUI
persoana şi lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos,
4. EVANGHELIE ŞI
LITURGHIE
5. REFORMA
SOCIETĂŢII DUPĂ
PRINCIPIILE EVANGHELIEI 27
precum şi mesajul sau conţinutul acestei descoperiri cuprins în predica şi
învăţătura lui Iisus, precum se arată în:
- MARCU 13, 10: „Ci, mai întâi, Evanghelia trebuie să se propovăduiască
la toate popoarele”;
- MARCU 14, 9: „Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea,
se va spune şi ce a făcut aceasta, spre pomenirea ei”;
- ROMANI 2, 16: „În ziua în care Domnul va judeca, prin Iisus Hristos,
după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor”;
- FILIPENI 4, 3: „…Ajută-le lor ca pe unele care au luptat pentru
Evanghelie…”25.
- „Sfinţenia evanghelică, pune în mod constant creştinul sub regimul
Evangheliei: «Fiţi desăvârşiţi precum tatăl vostru cel cresc desăvârşit
este» (MATEI 5,48). Sfinţenia Tatălui ceresc ! Această sfinţenie este
dezvăluită în mesajul evanghelic, şi este precizat ceea ce face noutatea şi
originalitatea Evangheliei atât prin raportul faţă de alte perioade ale
revelaţiei biblice, cât şi prin raportul altor experienţe etice şi religioase
extra-biblice” – G. E. PANELLA26.
B. DIFERENŢA DINTRE LEGEA VECHE ŞI EVANGHELIE:

- Iisus Hristos a arătat că există o diferenţă radicală între Lege şi
Evanghelia Sa, care se axează pe porunca iubirii desăvârşite, care îi
include şi pe duşmani.
- MATEI 5, 43- 44: „Aţi auzit că s-a zis să iubeşti pe aproapele tău şi să
urăşti pe vrăjmaşul tău. Iar eu vă zic vouă: să vă iubiţi pe vrăjmaşii
voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă
urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”.
- Iisus precizează faptul că tocmai în paradoxul iubirii şi al jertfei pentru
alţii constă Evanghelia Sa:27
- MATEI 5,48: „Fiţi, dar voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc
desăvârşit este”.
25
PR. PROF. DR. ION BRIA, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, ed. Inst. Bibl. şi de Mis. al B. O. R., Buc. 1981.
26
G. E. PANELLA, Dictionnaire de la vie spirituelle, ed. CERF, Paris, 1983, col., p. 497.
27
PR. PROF. DR. ION BRIA, op. cit., p. 168.
28
- „Legea, toate legile, antrenează păcatul şi condamnarea; Evanghelia, şi
numai Evanghelia singură, în solitudinea semantică a cuvântului său,
produce mântuirea” 28 - YVES COGNAR.
C. CARACTERISTICILE EVANGHELIEI ŞI TRĂSĂTURILE SFINŢENIEI EVANGHELICE:
- Evanghelia lui Hristos este şi puterea lui Dumnezeu spre mântuire a

tuturor, elini şi iudei:
- ROMANI 1, 16: „Căci eu nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos,
pentru că este putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui ce
crede, iudeului întâi, şi elinului”;
- Efeseni 1, 3: „Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru
Iisus Hristos, Cel ce, întru Hristos ne-a binecuvântat pe noi…”;
- I CORINTENI 15, 1-2: „Vă aduc aminte, fraţilor, Evanghelia pe care v-am
binevestit-o, pe care aţi şi primit-o, întru care şi staţi, prin care şi
sunteţi mântuiţi; cu ce cuvânt v-am binevestit-o, dacă o ţineţi cu
tărie, afară numai dacă n-aţi crezut în zadar”
- „Sfinţenia omului evanghelic se caracterizează prin trăsăturile
următoare:
a. HRISTOCENTRIC:
- Hristos, imaginea perfectă a Tatălui, este modelul şi măsura
sfinţeniei creştine. Existenţa sa, ascultarea faţă de Tatăl,
disponibilitatea sa pentru trimitere, rigoarea şi coerenţa vieţii
Sale, rezistenţa sa la ispite şi simpatia sa faţă de oricine se
găsea în situaţie delicate, toate sunt trăsături la care trebuie să
fie atent cel care vrea să-I urmeze lui Hristos.
- numai referinţa la Iisus din Nazaret justifică inspiraţia creştină a
unui stil de viaţă şi întemeiază o etică evanghelică.
- de altfel, recursul la Evanghelie constituie raţionamentul
ultimului apel spre conduita credinciosului către Biserică.
b. SPIRITUAL:
- altfel spus o viaţă animată şi dirijată prin Duhul.
28
YVES COGNAR, Variations sur le thème «Loi-Grâce», dans Rev. thomiste 71, 1971, p. 420-438.
29
- Duhul Sfânt, „Duhul lui Hristos” (I PETRU 1, 11), chezaşul misiunii
Fiului (IOAN 16,13), reprezintă norma interioară a credinciosului şi
a Bisericii în timpul care se scurge de la Înălţare şi reîntoarcerea
finală a lui Hristos.
- Duhul produce roadele întregii îndumnezeiri în inima ucenicului
lui Hristos (COLOSENI 3, 12; GALATENI 5, 22; ROMANI 6, 22), El conduce
acţiunile „cum se cuvine sfinţilor” (EFESENI 5, 3).
c. ECLESIAL:
- comunitatea ucenicilor este locul naşterii şi credinţei omului în
Iisus Hristos.
- nimic nu e mai costisitor pentru omul evanghelic decât de a fi
privat de comuniune [ekklesia (comuniunea celor chemaţi)],
parte integrantă a fiinţei sale.
- prin şi în Biserică, omul evanghelic îşi atinge scopurile propriei
sale vieţi: în meditaţie şi în înţelegerea Cuvântului, în slujirea
euharistică, în dragostea pentru fraţii săi, cu care, ca pietre vii,
el construieşte „casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să
aduceţi jertfe duhovniceşti” (I Petru 2, 5)”.29
- Evanghelia este însuşi Hristos.
D. SENSUL EVANGHELIEI. MĂRTURISIRI PATRISTICE:

- SFÂNTUL IGNATIE, în Epistola către Filadelfieni spune:
„Buni erau şi preoţii (vechii legi), dar mai bun arhiereul, căruia îi erau
încredinţate sfintele sfintelor, singurul căruia i s-au încredinţat cele
ascunse ale lui Dumnezeu; el este uşa Tatălui, prin care intră Avraam,
Isaac, profeţii, Apostolii şi Biserica. Toate acestea duc la unirea cu
Dumnezeu. Evanghelia, însă, are ceva deosebit: venirea
Mântuitorului, a Domnului nostru Iisus Hristos, patimile Lui şi învierea.
Profeţii cei iubiţi L-au vestit; Evanghelia, însă, este desăvârşirea
nemuririi. Toate sunt deopotrivă bune, de credeţi în dragoste”30.
29
G. E. Panella, op. cit.
30
Sf. Ignatie Teoforul, Epistola către Filadelfieni, P.S.B. vol.I, p. 181.
30
- la începutul Bisericii, prin Evanghelie se înţelegea predica orală a
Apostolilor, care mai apoi a fost consemnată în scris.
- DIDAHIA sau ÎNVĂŢĂTURA CELOR 12 APOSTOLI, ne îndeamnă, zicând:
„Mustraţi-vă unul pe altul, nu cu mânie, ci în pace, cum este scris în
Evanghelie… rugăciunile voastre, milosteniile şi toate faptele voastre
aşa să le faceţi, cum este scris în Evanghelia Domnului nostru”31.
- PETRU DAMASCHINUL, cu privire la evanghelizare precizează:
„Deci cel ce a putut înţelege în parte harul Sfintei Evanghelii şi cele
ce se află în ea, adică faptele şi învăţăturile Domnului, poruncile şi
dogmele lui, înfricoşările şi făgăduinţele, acela ştie ce comori
neîmpuţinate a aflat, măcar că nu poate povesti despre ele cum
trebuie, pentru că cele cereşti sunt negrăite. Căci Hristos s-a ascuns
în Evanghelie şi cel ce vrea să-L afle pe El, trebuie să vândă mai întâi
toate averile sale şi să cumpere Evanghelia, ca nu numai să-L poată
afla pe El din citire, ci Să-L primească în sine, prin urmarea vieţuirii
Lui în lume. Fiindcă cel ce caută pe Hristos, zice Sfântul Maxim
Mărturisitorul, nu trebuie să-L caute pe El în afară, ci în sine însuşi,
adică să se facă cu trupul şi cu sufletul nepăcătos ca Hristos, după
cât e cu putinţă omului şi să păzească mărturia conştiinţei cu toată
puterea, ca să împărăţească peste toată voia sa şi să o biruiască prin
dispreţuirea ei, chiar dacă e sărac şi fără slavă, din punct de vedere
al lumii”32.
E. IMAGINEA ŞI MODELUL LUI HRISTOS ÎN EVANGHELIE:

- Hristos Mântuitorul îşi întemeiază Biserica pe mărturia credinţei în
dumnezeirea Sa:
- MATEI 16, 16-18: „Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul,
Fiul lui Dumnezeu celui viu. Iar Iisus, răspunzând, I-a zis: fericit eşti
Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta,
ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe
această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui”.
31
Didahia celor 12 Apostoli, P.S. B. vol. I, p. 32.
32
Patru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, Fil. Rom, vol. V, p. 92-93.
31
- în cadrul evanghelizării făcute de Hristos exista un acord deplin între
învăţătura pe care o propovăduia şi viaţa Sa:
- IOAN 17, 19: „Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie
sfinţiţi întru adevăr”;
- IOAN 8, 46: „Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat? Dacă spun
adevărul, de ce voi nu mă credeţi?”.
- Hristos învăţa cu cuvântul şi cu fapta:
- Ioan 5, 30: „Fac voia Celui ce M-a trimis…”;
- IOAN 6, 38: „M-am pogorât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia
Tatălui Meu care M-a trimis”;
- MATEI 28, 19-20: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată eu
sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”.
- verbul gr. matitevsate, înseamnă „a învăţa cu cuvântul”, dar şi cu fapta.
- la fel, şi ucenicii Mântuitorului, învăţau cu cuvântul şi fapta:
- MATEI 5, 16: „Ca văzând faptele voastre cele bune şi să slăvească pe
Tatăl vostru Cel din ceruri”.
F. ROLUL MISIONAR AL APOSTOLILOR ÎN EVANGHELIZARE:

- Apostolii au avut, în cadrul evanghelizării, o misiune de îndeplinit:
- II CORINTENI 6, 4-6: „Ci în toate înfăţişându-ne pe noi înşine ca slujitori
ai lui Dumnezeu în multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în
strâmtorări, în bătăi, în temniţă, în tulburări, în osteneli, în privegheri,
în posturi, în curăţie, în cunoştinţă, în îndelungă-răbdare, în bunătate,
în Duhul Sfânt, în dragoste nefăţarnică”;
- I CORINTENI 4, 12-13: „Şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre.
Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind noi răbdăm. Huliţi fiind, ne
rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până
astăzi”;
- FILIPENI 4, 9: „Cele ce aţi învăţat şi aţi primit şi a ţi auzit şi aţi văzut la
mine, acestea să le faceţi, şi Dumnezeul păcii va fi cu voi”;
32
- I PETRU 5, 3: „Nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde
făcându-vă turmei”.
G. TEMEIURI SCRIPTURISTICE PENTRU RĂSPUNDEREA PROPOVĂDUIRII EVANGHELIEI:
- EVREI 12, 1-2: „De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de
mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne
împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte. Cu
ochii aţintiţi asupra lui Iisus începătorul şi plinitorul credinţei, Care
pentru bucuria pusă înainte-I a suferit Crucea, n-a ţinut seama de
ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu”;
- I TESALONICENI 1, 6: „Şi voi v-aţi făcut următori ai noştri şi ai Domnului,
primind cuvântul cu bucuria Duhului Sfânt, deşi aţi avut multe
necazuri”.
H. PROPOVĂDUIREA EVANGHELIEI TREBUIE SĂ FIE DE BUNĂ CALITATE:
- I TIMOTEI 3, 2: „Episcopul… destoinic să înveţe pe alţii”;
- II TIMOTEI 4, 2: „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără
timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi
învăţătura”;
- I TIMOTEI 4, 12: „Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale, ci fă-te
pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul,
cu credinţa, cu curăţia”.
- propovăduirea este funcţia esenţială a vieţii Bisericii.
- propovăduirea există doar în cadrul Revelaţiei.33
- noţiunea de „kerigmă apostolică” provine de la vb. grecesc „kirisin”:
- I TIMOTEI 2, 7: „Spre aceasta am fost pus propovăduitor şi apostol
(adevăr grăiesc, în Hristos nu mint), învăţător neamurilor, în credinţă
şi adevăr”,
- II TIMOTEI 1, 11: „Spre aceasta am fost pus eu propovăduitor şi
apostol şi învăţător al neamurilor”;
- II CORINTENI 4, 5: „Căci nu ne propovăduim pe noi înşine, coi pe Hristos
Iisus, Domnul, iar noi înşine suntem slugile voastre, pentru Iisus”.
33
Pr. Prof. Dr. D. Belu, Unele condiţii ale propovăduirii, M. A., 3-5/64
33
- canonul Sfintei Scripturi, în forma pe care o avem noi astăzi, apare doar
în secolul IV, ori până atunci transmiterea învăţăturii mântuitoare se făcea
oral, aşa se explică şi apariţia în primele secole (în lipsa unui canon biblic
unanim recunoscut) a scurtelor mărturisiri de credinţă, sau Crez-uri.34
2. ROLUL AUZIRII ÎN EVANGHELIZARE:
A. TEMEIURILE SCRIPTURISTICE ALE PROPOVĂDUIRII ORAL-BIBLICE:
- MATEI 4, 19: „Veniţi după Mine să vă voi face pescari de oameni”;

- MATEI 5, 2: „Şi deschizându-Şi gura îi învăţa zicând…” - Sfântul Ioan Gură
de Aur arată că Mântuitorul învăţa şi prin tăcere35.
- LUCA 4, 21: „Şi El a început a zice către ei: Astăzi s-a împlinit Scriptura
aceasta în urechile voastre”;
- LUCA 9, 23: „…să-şi ia Crucea şi să-mi urmeze”;
- IOAN 18, 37: „Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în
lume, ca să dau mărturie despre Adevăr; oricine este din adevăr ascultă
glasul Meu” .
- CANONUL 19 TRULAN pretinde ca în tâlcuirea Scripturii trebuie să se ţină
seama de Sfinţii Părinţi şi de întreaga exegeză patristică.
3. NECESITATEA MISIONARULUI:
- ROMANI 10, 14: „Dar cum vor chema numele Aceluia în care încă n-au
crezut? Şi cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Şi cum vor auzi,
fără propovăduitor?”.
34
„A l' origine, le besoin d' un re´sume´ «apostolique» de la doctrine chre´ tienne e´tait d` autant plus
grand que celle-ci n´´´ existait que sous forme orale. A ce moment-la`, probablement mê´me avant la
fixation de la tradition e´vange´lique, de courtes formules symboliques doivent avoir ete´ e´tabilies.
Puis, lorsqu' entre 50 et 150 parurent les premiers ećrits chre´tiens, avec une abondance dont notre
Nouveau Testament actuel ne nous donne qu' une faible ideé, un re´sume´ doctrinal resta tout aussi ne
ćessaire. L' Eglise n' avait pas encore fait de choix parmi les ouvrages chre´tiens pour e´lever un petit
nombre d' entre eux a´ la dignite´ d' Ecriture sainte et les placer a´ côte´ de l' Ancien Testament. Un
sommaire de la foi e´tait pou cette raison indispensable. Mais ce besoin subsista, lorsque, vers le milieu
du IIe sie`cle, un certain nombre d' ećrits furent progressivement se´´´´´lectionne´s et peu a` peu re
únis en canon du Nouveau Testament. Car ce canon en formation qui, sous sa forme de´finitive,
comptera encore 27 ećrits , e`tait trop e´tendu pour assumer le rôle de re`gle de foi. En pre`sence de la
richesse de ce document, de la multiplicite´ des ećrits qui y re´ unis, il fallait en extraire l' essentiel”,
Oscar Cullmann, Les Premie`res Confessions de foi Chre´tiennes, Paris, 1948, p. 7-8.
35
„Orice apărare ar fi fost fără folos. Nimeni n-ar fi ascultat-o. Era numai o formă de judecată. De fapt era
un atac de tâlhari care atacă la drumul mare. De aceea a tăcut Hristos”, Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii
la Matei, aici Mt. 26,60-61, în P. S. B. vol. 23, ed. Inst. Bibl. şi de Mis. al B. O. R., Buc, 1994, p. 951.
34
- de aici rezultă şi necesitatea contactului strâns pe care misionarul trebuie
să îl aibă cu realităţile, cu actualitatea, cu slăbiciunile, aspiraţiile,
problemele, idealurile şi munca credincioşilor.
- înscrierea misiunii de propovăduire a Evangheliei trebuie să se facă pe
linia tradiţională patristică.
- e necesar să existe persoane calificate ca să facă misiune şi să fie
competente.
- trebuie în acelaşi timp să existe şi comunităţi de credincioşi bine
determinate şi cunoscute, ca medii de misiune, celui care propovăduieşte.
4. EVANGHELIE ŞI LITURGHIE:
- rugăciunea de dinaintea citirii Sfintei Evanghelii, în cadrul Sfintei
Liturghii, invocă puterea perceperii mesajului evanghelic de către toţi cei
ce o ascultă, putere care vine direct de la Dumnezeu:
- „Străluceşte în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne,
lumina cea curată a cunoaşterii Dumnezeirii Tale şi deschide ochii
gândului nostru spre înţelegerea evanghelicelor tale propovăduiri;
pune în noi şi frica fericitelor Tale porunci, ca toate poftele trupului
călcând, vieţuire duhovnicească să petrecem, toate cele ce sunt spre
buna plăcerea Ta şi cugetând şi făcând…”36.
- din veacul primar, citirea Evangheliei se făcea în cadrul Liturghiei, a
adunării euharistice.
- în una din cele dintâi descrieri ale Euharistiei ajunsă până la noi citim:
„În ziua denumită a soarelui, noi avem adunarea tuturor celor care
trăiesc în oraşe şi sate, la un loc şi, cât permite timpul, se citeşte
ceea ce au spus apostolii sau din scrierile proorocilor. Când termină
cititorul, proistosul ia cuvântul şi ne dă povăţuiri şi îndemnuri, ca să
se imite lucruri frumoase. După aceea ne ridicăm şi înălţăm
rugăciuni”37.
- legătura dintre citirea Scripturii şi propovăduirea a fost de la început.
36
Liturghierul ortodox, ed. Instit. Binbl. şi de Mis. al B. O. R., Buc. 1980, p. 115.
37
Pr. Alex. Schmemann, Euharistia taina Împărăţiei, ed. Anastasia, p. 71.
35
- cei chemaţi se împărtăşesc de Hristos Cuvântul.
- Hristos este prezent şi prin cuvânt şi prin Euharistie, între ele trebuie să
fie o legătură altfel se cade în protestantism, care a despărţit cuvântul de
taină.
- specific spiritualităţii noastre ortodoxe, în acest sens, este că toate
Tainele au Evanghelie:
- „Ruptura dintre Cuvânt şi Taină a determinat tot atâtea urmări
dăunătoare şi în învăţătura despre taine. În învăţătura aceasta, taina
încetează a mai fi biblică, evanghelică în sensul cel mai adânc al
cuvântului. Nu întâmplător şi-a concentrat teologia apuseană atenţia
faţă de Taine, privind nu esenţa şi conţinutul lor, ci condiţiile, modul
săvârşirii şi efectul lor. Rupându-se de Cuvânt, care este întotdeauna
cuvânt despre Hristos (Ioan 5, 39). „Cercetaţi Scripturile…”, tainele se
rup, se separă într-un anumit sens de Hristos. Hristos încetează să
mai fie conţinutul lor”38.
- tâlcuirea Evangheliei se face doar în Biserică, în cadrul slujbelor39.
- trebuie să existe şi transpunerea în fapta credinţei a conţinutului
evanghelic40.
- Matei 7, 21: „Nu oricine Îmi zice Doamne, Doamne…”;
- Ioan 15, 14: „Voi sunteţi prieteni Mei, dacă faceţi ceea ce vă
poruncesc Eu”;
5. REFORMA SOCIETĂŢII DUPĂ PRINCIPIILE EVANGHELIEI:

- spre fericirea omenirii sub toate aspectele ei (economic, cultural, social
etc.), toate trebuie raportate la lumina Evangheliei, pentru că în Ea este
idealul revelat, idealul suprem al socialului.
- oamenii de ştiinţă poate nu sunt de acord întotdeauna, dar morala socială
trebuie condiţionată de faptele universale găsite în Evanghelie.
- societatea nu este statică.
- Hristos este mântuirea universală - MATEI 28, 19.
38
Ibidem, p. 73-74.
39
Pr. Prof. Dr. D. Belu, Cu privire la propovăduire, M. A. 3-4/56.
40
Pr. Prof. Dr. D. Belu, A propovădui, ce înţeles are, M. A: 3-4/59
36
- din punct de vedere misionar suntem obligaţi de a cerceta faptele sociale
în lumina Evangheliei.
- Evanghelia este putere:
- ROMANI 1, 16;
- I CORINTENI 1, 18;
- I TESALONICENI 1, 5;
- Evanghelia este cuvântul mântuirii:
- FAPTE 13, 26;
- Evanghelia cuvântul harului:
- FAPTE 14, 3; 20, 32;
- Evanghelia este cuvântul Împăcării:
- II CORINTENI 5, 10;
- Evanghelia este adevărul:
- II CORINTENI 6, 7;
- GALATENI 2, 5; 3, 1; 5, 7;
- EFESENI 1, 13;
- COLOSENI 1, 5;
- I TIMOTEI 2, 4;
- Evanghelia este eternă:
- I PETRU 1, 25;
- APOCALIPSA 14, 6;
- Evanghelia este Cuvântul Domnului:
- FAPTE 14, 24-25;
- Evanghelia este a lui Hristos:
- ROMANI 1, 16;
- Evanghelia este deasupra tuturor învăţăturilor.
- Hristos este mesagerul Evangheliei sale, este capul Bisericii, trupul
mistic.
- în Hristos se sălăşluieşte toată puterea Duhului.
- în Hristos puterea ne înalţă în mod spiritual şi prin El ne scoatem din
legile firii şi devenim stăpânitori, prin El ne unim cu Dumnezeu.
37
- prin credinţa în Hristos primim iertarea păcatelor:
- FAPTE 10, 43; 26, 18;
- ROMANI 3, 24
- prin credinţă putem face munţii să se mişte:
- MATEI 17, 20; 21, 21.
- toate aşezările sociale se vor sfărâma, dacă nu se vor baza pe Hristos.
- în acest sens, nu se poate concepe fericire socială fără Iisus Hristos41.
- misionarul insistă ca societatea să fie condusă în spiritul creştin.
- numai aşa se poate vorbi despre o democraţie reală, despre dreptate şi
solidaritate socială.
- naţiunea se înalţă şi se perfecţionează din punct de vedere moral prin
ideile creştine.
- fiecare generaţie are ceva de adus şi de adăugat.
- Evanghelia singură regenerează viaţa societăţii.
- urmând calea arătată de Hristos, viitorul omenirii este pus pe temelii
solide.
41
Ispir Vasile, Curs de misiologie, Bucureşti, 1929, p. 533.
38
Evanghelizarea în cadrul şi în afara parohiei
Termenul de evanghelizare este în zilele noastre mai mult decât cunoscut. De obicei
reacţionăm tulburaţi la auzirea lui gândindu-ne la acele evanghelizări străine de duhul
Bisericii noastre. Probabil, aşa se explică faptul că se neglijează tot mai mult una din
importantele exigenţe ale misiunii Bisericii din totdeauna: propovăduirea Cuvântului lui
Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel îşi îndemna ucenicul zicându-i: “Propovăduieşte cuvântul,
stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi
învăţătura”, II Tim. 4, 2.
Rolul parohiei în procesul evanghelizării este mai mult decât important, este vital
pentru însăşi viaţa ei. “Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în
Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la
viaţă”, Ioan 5, 24. Astfel, pentru misiologi, evanghelizarea constă în mărturisirea Cuvântului
lui Dumnezeu către aproapele nostru, către vecinii parohiei noastre, vecini nu numai în sens
geografic, ci şi în sens cultural. Această lucrare misionară implică metode şi mesaje speciale
îndreptate către toate culturile şi clasele sociale, dar în acelaşi timp prudenţă şi răbdare.
Prudenţă, pentru că nu se urmăreşte prin propovăduire o transmitere teoretică a mesajului
divin, ci o încorporare a cuvântului nostru în Cuvântul dumnezeiesc. Această sinergie în
cadrul evanghelizării o trăiesc toţi participanţii la Sfânta Liturghie care se împărtăşesc de
Taina Cuvântului prin citirea, auzirea şi transpunerea în viaţa de zi cu zi a mesajului
evanghelic trăit liturgic. În acest sens, conţinutul rugăciunii citite de preot înaintea lecturii
Evangheliei de rând din cadrul Sfintei Liturghii, este relevant: “Străluceşte în inimile noastre,
Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoaşterii Dumnezeirii Tale şi deschide
ochii gândului nostru spre înţelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri; pune în noi şi frica
fericitelor Tale porunci, ca toate poftele trupului călcând, vieţuire duhovnicească să petrecem,
toate cele ce sunt spre buna plăcerea Ta şi cugetând şi făcând..."42.
Răbdare, pentru că Mântuitorul Hristos a petrecut mai bine de treizeci de ani pe pământ şi a
format un grup destul de restrâns de ucenici. Dar El este aluatul ce dospeşte frământătura,
puterea de germinare a seminţelor Evangheliei în ogorul acestei lumi. Dacă Mântuitorul
42
Liturghier, ed. Inst. Bibl. şi de Mis. al B. O. R., Buc. 1980, p. 115.
39
cunoştea inimile lor, şi noi care-I propovăduim cuvântul Său trebuie să cunoaştem inimile
credincioşilor şi necredincioşilor care ne ascultă. “Şi pentru că nu avea nevoie să-I
mărturisească cineva despre om, căci El însuşi cunoştea ce era în om”, Ioan 2, 25.
Petru Damaschinul insistă asupra trăirii mistice a cuvântului lui Dumnezeu din Evanghelie:
“deci cel ce a putut înţelege în parte harul Sfintei Evanghelii şi cele ce se află în ea, adică
faptele şi învăţăturile Domnului, poruncile şi dogmele lui, înfricoşările şi făgăduinţele, acela
ştie ce comori neîmpuţinate a aflat, măcar că nu poate povesti despre ele cum trebuie, pentru
că cele cereşti sunt negrăite. Căci Hristos s-a ascuns în Evanghelie şi cel ce vrea să-L afle pe
El, trebuie să vândă mai întâi toate averile sale şi să cumpere Evanghelia, ca nu numai să-L
poată afla pe El din citire, ci Să-L primească în sine, prin urmarea vieţuirii Lui în lume.
Fiindcă cel ce caută pe Hristos, zice Sfântul Maxim Mărturisitorul, nu trebuie să-L caute pe El
în afară, ci în sine însuşi, adică să se facă cu trupul şi cu sufletul nepăcătos ca Hristos, după
cât e cu putinţă omului şi să păzească mărturia conştiinţei cu toată puterea, ca să împărăţească
peste toată voia sa şi să o biruiască prin dispreţuirea ei, chiar dacă e sărac şi fără slavă, din
punct de vedere al lumii".43
Evanghelizarea, ca exigenţă a misiunii Bisericii, prin credincioşii parohiei se va extinde şi spre
trăitorii din afara ei, creştini pasivi, dar şi necreştini. Refuzul acestei mişcări spre ceilalţi
împiedică revărsarea mesajului dumnezeiesc, ba chiar favorizează extinderea altor învăţături
străine Bisericii noastre şi creştinismului în general. Remarca pe care o face cardinalul Vienei
este viu grăitoare în acest sens. “Biserica trăieşte. Totuşi, mai este ea o forţă marcantă în
această ţară ? Nu devine pe zi ce trece un program al minorităţilor, turma cea mică ? În
anumite şcoli din Viena, copiii musulmani formează cele mai mari grupuri religioase.
Procentul catolicilor se apropie în Viena de 50 la sută. Ce înseamnă această evoluţie
pentru Biserică, pentru societate ? Reprezintă creştinismul, într-adevăr, acea provocare socială
ce ar trebui să constituie efectul firesc al acestuia în societate ? “44
Parohia cu credincioşii ei, în cadrul evanghelizării, este supusă unei duble mişcări asemenea
inimii care pulsează: diastola, fiind trăirea Evangheliei în cadrul liturgico-pastoral, iar sistola
reprezentând ieşirea mesajului evanghelic prin misiunea externă a credincioşilor spre
aproapele lor, creştin secularizat sau chiar necreştin. Această dublă direcţie dă formă
hristocentrică întregii societăţi chemată astfel la o nouă viaţă, o viaţă în şi cu Hristos spre
Împărăţia cerurilor.
Pr. Prof. I. Bria
Evanghelizare înseamnă proclamarea directă şi publică a Evangheliei, anunţarea prin cuvânt
şi faptă a planului sau iconomiei pe care Dumnezeu o are cu lumea: „Pentru ca Domniile şi
Stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a
lui Dumnezeu, după planul veşnic pe care l-a făcut în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Efes., 3,
10-11). „Slujirea cuvântului” (Fapte, 6, 4), predicarea explicită, orală a Evangheliei (sau
kerygma), reprezintă chemarea esenţială şi obligaţia principală a Bisericii: „Dacă vestesc
Evanghelia, nu este pentru mine o pricină de laudă, căci trebuie s-o vestesc; şi vai de mine
dacă nu vestesc Evanghelia! „ (I Cor., 9, 16). Aceasta, deoarece convertirea nu este altceva
decât ascultarea decât ascultarea, prin credinţă, a cuvântului lui Dumnezeu: „Pavel şi Sila i-au
răspuns: Crede în Domnul şi vei fi mântuit tu şi casa ta. Şi i-au vestit cuvântul Domnului, atât
lui, cât şi tuturor din casa lui” (Fapte, 16, 31-32).
43
Patru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, Fil. Rom, vol. V, p. 92-93.
44
Cardinal Christoph von Schönborn, Oamenii, Biserica, Ţara – Creştinismul ca provocare socială, ed.
Anastasia, Buc. 2000, p. 20.
40
b. MĂRTURIA.
Martorul este cel care cunoaşte adevărul şi îl afirmă, sau care asistă la o întâmplare sau
eveniment. Martorii sunt chemaţi pentru a stabilii adevărul într-o situaţie, infracţiune, abatere,
acuzaţie. Adevărul stă în mărturia a doi sau trei martori, Mat. 18,16, II Cor. 13,1; I Tim. 5, 19;
Evr. 10,28. Există şi martori mincinoşi Mat. 26, 60-61 care L-au auzit pe Hristos că dărâmă
templul.
“Mărturie (sau martyria) este o exigenţă internă a credinţei: “Am crezut şi de aceea am vorbit;
şi noi credem, de aceea vorbim” II Cor. 4, 13, şi constă în slujirea Evangheliei prin modul de
viaţă sau faptele bune făcute în numele Evangheliei. Convertirea este adesea rezultatul calităţii
vieţii creştine (Fapt. 5, 12-16). Sfinţenia sau “purtarea frumoasă “ (I Pt. 2, 12) a credincioşilor
constituie cea mai puternică metodă de misiune. Astăzi, cuvântul mărturie are un sens foarte
larg şi se referă la totalitatea vieţii creştine: rugăciune, cult, Taine, apostolat social,
spiritualitate.”45
“Rămâne să ne întrebăm cum concepem mărturia în lumea în care trăim. De la început este
clar pentru lumea în care sunt multe forme de mărturie prin care fiinţele umane sunt chemate
de Dumnezeu, şi care răspund la apelul Său. De la cei care îşi dau viaţa lor (în sens propriu)
pentru alţii… până la «nebunul în Hristos» care «ascunde» mărturia sa, trecând prin tot ceea
ce ştie, şi tot ceea ce nu ştie”.46
Apostolii sunt martorii vieţii, şi propovăduitori ai faptelor Domnului Hristos, de la alegerea lor
şi până la Înălţarea Lui. De aceea, El le spune înainte de Înălţare “Voi sunteţi martorii
acestora” Lc. 24,48. După Cincizecime apostolii înşişi mărturisesc că sunt martorii lui Iisus, ai
învăţăturii, faptelor, morţii, învierii şi proslăvirii Lui, Fapt. 2, 32 “Dumnezeu a înviat pe Acest
Iisus, Căruia noi toţi suntem martori”; Fapt. 3,15 “Iar pe Începătorul vieţii L-aţi omorât, pe
care însă Dumnezeu L-a înviat din morţi şi ai cărui martori suntem noi”, Fapt. 5,32 “Şi
suntem martori ai acestor cuvinte noi să Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu L-a dat celor ce Îl
ascultă”; Fapt. 10,39 “Şi noi suntem martori pentru toate cele ce a făcut El şi în ţara iudeilor şi
în Ierusalim; pe Acesta L-au omorât, spânzurându-L pe lemn”; Fapt. 13, 31 “El S-a arătat mai
multe zile celor ce împreună cu El s-au suit din Galileea la Ierusalim şi care sunt acum
martorii Lui către popor”. Martori ai vieţii şi Învierii Lui au fost şi cei 70 de ucenici aleşi de
Mântuitorul Lc. 10, 1-20. Apostolul Petru se numeşte martor: “ împreună-preot şi martor al
patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei celei ce va să se descopere” I Pt. 5,1. Hristos este numit
“Martorul credincios” Apoc. 1,5; 3,14, pentru că mărturiseşte tot adevărul şi pe Tatăl şi pe
Duhul, murind pentru adevărul mântuitor. Alţi martori Antipa – episcopul Bisericii din
Pergam numit de Domnul “martorul meu credincios” Apoc. 2,13, şi sângele mucenicilor este
considerat mărturisitorul lui Iisus, care s-a vărsat în prigoane Apoc. 17,6. Enoh şi Ilie vor fi
martorii misterioşi care vor mărturisi, profeţii, face minuni, iar când îşi vor încheia mărturia
vor muri în luptă cu Antihrist, Apoc. 11,3,5-7.
“În jur de aproape un secol, categoria mărturiei este în mod progresiv în vocabularul eclesial.
Termenul apare discret la Conciliul I Vatican, pentru a desemna Biserica în calitatea pe care
ea o constituie, prin ea însăşi şi prin toată prezenţa sa în lume, «un mare şi perpetuu motiv de
45
Pr. prof. dr. I. Bria, Curs de Teologie şi Practică misionară Ortodoxă, Geneva 1982, p. 4-5.
46
Nicolas Lossky, L'urgence de l'annonce de l'Évangile, rev. Irénikon, Tome LXVII, 1994, p. 478.
41
credibilitate şi o mărturie irecuzabilă despre misiunea sa». Cu Vatican II, se produce o
revărsare masivă a termenului de mărturie. Tema este omniprezentă. Cuvinte ca mărturie,
mărturisitor, martor, revin de mai mult de 100 de ori şi se aplică destul de bine Bisericii în
întregime pe fiecare categorie de creştini. La Sinodul din 1974, tema revine cu o nouă
insistenţă, de această dată în contextul evanghelizării. Cu propovăduirea Evangheliei şi viaţa
sacramentală, mărturia este prezentă ca una din componentele principale ale evanghelizării. În
acest context se situează gândirea actuală referitor la mărturie, în raporturile cu revelaţia
mântuirii şi răspândirea ei de-a lungul secolelor”.47 În orice caz, termenul trebuie legat de:
Revelaţie şi Evanghelizare. Acţiunea revelatoare a lui Hristos s-a exersat prin prezenţa şi
manifestarea Lui, prin cuvinte şi lucrări. Hristos Îl mărturiseşte pe Tatăl. “Aplicat la creştini,
termenul desemnează acest acord care trebuie să existe între Evanghelia predicată şi
Evanghelia trăită. Viaţa după Evanghelie este considerată ca motiv de credibilitate. Mărturia
creştinilor, într-adevăr, este termenul personalizat şi interiorizat, folosit la Conciliu (II
Vatican), pentru a desemna ceea ce Vatican I numea, mult mai abstract, semnul Bisericii. Ce
sunt creştinii înşişi, prin viaţa lor sfântă, şi ce sunt comunităţile creştine, prin viaţa lor de
unitate şi caritate, care astfel le aşează sub semnul Bisericii. Acestea trăind perfect condiţia lor
de fii ai Tatălui, răscumpăraţi prin Hristos şi sfinţiţi prin Duhul, prin care creştinii fac să
asculte şi ceilalţi oameni că mântuirea este într-adevăr printre noi. Mântuirea înţeleasă şi
trăită lasă a se vedea, prin transparenţă, mântuirea vestită şi predicată. Din acest aspect
mărturia vieţii acreditează Evanghelia, îi dă credibilitate. Fiecare grup de creştini ce urmează o
condiţie socială, este invitat să trăiască după Evanghelie, şi să arate că mântuirea a atins
umanitatea pentru a o transforma şi a o vivifica: episcopi, preoţi, laici, toţi sunt chemaţi la
mărturia unei vieţi sfinte. Mai precis, creştinii mărturisesc pe Hristos, iradiind în jurul lor
credinţa, nădejdea şi dragostea48”.
Mărturisirea, martiria, se referă la totalitatea vieţii creştine: cult, Taine, rugăciune,
spiritualitate, diaconie. Prin toate Îl mărturisim pe Iisus ca Fiul al lui Dumnezeu, toată opera
mântuitoare recapitulată în noi. Viaţa creştină ca atare, sfinţenia membrilor Bisericii,
constituie cea mai puternică metodă de mărturie evanghelică. “Pentru ca domniile şi stăpâniile
din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui
Dumnezeu, după planul veşnic pe care l-a făcut în Hristos Iisus, Domnul nostru” Efes.3,10-11.
În viziunea şi practica misiologică ortodoxă, aspectul evanghelizării şi al mărturiei practic nu
pot fi separate. “Mărturia Ortodoxiei nu este doar o problemă confesională, ci are o importanţă
totală şi universală. Este mărturia care decurge din specificitatea ei de Biserică apostolică şi
sobornicească (universală). În acelaşi timp, este o mărturie de o actualitate cu totul aparte în
epoca noastră. Este mărturia care trebuie să fie dată astăzi ca să existe speranţă pentru
viitor”.49
Mărturisirea este o recunoaştere publică însoţită de exprimare adevărurilor de credinţă în faţa
oamenilor, descoperite în Evanghelie (mărturisire se face şi în Spovedanie). Ca verb, a da
mărturie: II Cor. 9,13, Evr. 3,1; 4,14; 10,23, I Tim. 6,12-13. Ca mărturisire a credinţei prin
cuvânt şi faptă II Cor. 9,13. Hristos dă mărturisire în faţa lui Pilat, mărturisirea credinţei
noastre trebuie ţinută Evr. 4,1 4, 10, 23, I Tim. 6,13.
47
René Latourelle, Évangélisation et témoignage, dans Evangelisation, Documenta Missionalia 9, Facultas
Missiologica – Pont. Universitas Gregoriana, Roma, 1975, p. 77.
48
Ibidem, p. 78.
49
Georgios Mantzaridis, Mărturia Ortodoxiei în epoca noastră, în vol. Globalizare şi universalitate, trad. Pr.
prof. dr. Vasile Răducă, ed. Bizantină, Buc. 2002, p. 188.
42
Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat, este Cel care mărturiseşte pentru noi Tatălui din
ceruri. El este Apostolul şi Arhiereul mărturisirii noastre Evr. 3,1. Mântuitorul condiţionează
această mărturie a sa către Tatăl în funcţie de ceea ce mărturisim noi lumii întregi despre El.
Mat. 10,32.
Mărturisirea de credinţă aduce mântuire Rom. 10, 9-10 “De vei mărturisi cu gura Ta că Iisus
este Domnul…”, Fil 2,11 “Să mărturisească toată limba că Domn este Hristos, întru slava lui
Dumnezeu Tatăl”.
Pentru a înţelege mărturia, ca aspect concret al misiunii, trebuie să ne întoarcem la epoca
apostolică, la apostolicitatea Bisericii Primare. “Nu se poate concepe vocaţia misionară a
Bisericii fără o referinţă directă la colegiul Celor Doisprezece, la instituţia şi misiunea
specifică a apostolatului, la Faptele Apostolilor, deoarece Apostolii sunt martorii lui Hristos
Fapt. 1,8 “Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi îmi veţi fi Mie martori în
Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului”. (Martor şi
evanghelist.) Pentru aceştia (ap.), constituirea Bisericii prin propovăduirea Evangheliei şi
botezului în numele Sf. Treimi face parte din planul lui Hristos de mântuire a lumii Mat.
28,19. Temeiul misiunii lor stă în trimiterea Fiului lui Dumnezeu In. 13,20 “Amin, amin vă
spun vouă că cine primeşte pe acela pe care-l trimit Eu, pe Mine Mă primeşte, iar cine Mă
primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce m-a trimis pe Mine”.
Hristos a constituit grupul celor doisprezece apostoli, cărora le-a dat puterea Duhului Sfânt.
Ca o imagine a Bisericii, Biserică care se manifestă în istorie ca “Trupul Său”, după modelul
colegiului apostolic, care-L are mereu în centru pe Hristos. Hristos şi apostolii continuă în
structura Bisericii post-apostolice sub forma prezbiterilor, episcopi, diaconi, Fapt. 15,4-34; Tit
1,5; Filip. 1,1. Mărturisirea constă în a-L vedea mereu pe Hristos drept Cap al Bisericii, toţi
aflându-se în unitate cu El, Col. 3,11. Mărturisirea aceasta nu înseamnă că identitatea etnică,
culturală, istorică a unei comunităţi creştine se desfiinţează, ci această identitate capătă
adevărata ei valoare în lumina umanităţii lui Hristos, adevăratul chip a lui Dumnezeu. “Dar,
exact din acest motiv, nevoia autocriticii şi a pocăinţei (metanoia) este absolut necesară în
lumea ortodoxă. Din acest punct de vedere, este uşor de înţeles însemnătatea deosebită a
provocării pe care o constituie globalizarea pentru Biserica Ortodoxă. Atunci când spiritul
lumii - sub forma goanei după bani sau a dorinţei de dominare, sub forma ecumenismului sau
a naţionalismului, sub forma liberalismului sau conservatorismului steril - imobilizează
Ortodoxie în legitatea deteriorării şi a morţii şi încearcă să limiteze sau să relativizeze spiritul
său absolut şi universal, provocarea mondializării devine distrugătoare. Dacă Biserica
Ortodoxă se va mulţumi cu o prezenţă şi cu o mărturie convenţională în lume, nu va răspunde
provocării contemporane cu duhul universal al lui Hristos şi al Apostolilor, îl va lăsa pe omul
contemporan neajutorat şi va sucomba din cauza omogenizării provocate prin globalizare.
Dacă, dimpotrivă, va avea curajul să promoveze în mod autocritic şi cu pocăinţă, atât la nivel
individual, cât şi la nivel comunitar, duhul tradiţiei sale, va putea să ofere adevărul
universalităţii sale ca replică la himera globalizării”.50
Mărturia şi evanghelizarea duc noţiunea de misiune într-o perspectivă eclesiologică.
Propovăduire şi ascultare Mat. 13, 1-30, înseamnă convertire, iar convertirea este un act de
încorporare în trupul lui Hristos Rom. 12,4-5.
50
Ibidem, p. 180-181.
43
BIBLIOGRAFIE
Pr. prof. dr. I. Bria, Curs de Teologie şi Practică misionară Ortodoxă, Geneva 1982
Nicolas Lossky, L'urgence de l'annonce de l'Évangile, rev. Irénikon, Tome LXVII, 1994
René Latourelle, Évangélisation et témoignage, dans Evangelisation, Documenta Missionalia 9, Facultas

Missiologica – Pont. Universitas Gregoriana, Roma, 1975
Georgios Mantzaridis, Mărturia Ortodoxiei în epoca noastră, în vol. Globalizare şi universalitate, trad. Pr.
prof. dr. Vasile Răducă, ed. Bizantină, Buc. 2002.
Pr. Prof. I. Bria

Mărturie (sau martyria) este o exigenţă internă a credinţei: „Am crezut şi de aceea am vorbit;
şi noi credem, de aceea vorbim” (II Cor., 4, 13) şi constă în slujirea Evangheliei prin modul de
viaţă sau faptele bune făcute în numele Evangheliei. Convertirea este adesea rezultatul calităţii
vieţii creştine (Fapte, 5, 12-16). Sfinţenia sau „purtarea frumoasă” (I Petru, 2, 12) a creştinilor
constituie cea mai puternică metodă de misiune. Astăzi, cuvântul mărturie are un sens foarte
larg şi se referă la totalitatea vieţii creştine: rugăciune, cult, Taine, apostolat social,
spiritualitate.
Pr. Prof. I. Bria

MĂRTURIA CREŞTINĂ ECUMENICĂ
Aceasta este o nouă formă de cooperare inter-creştină în domeniul misionar şi catehetic,

cooperare ce nu mai poate fi indiferentă unei Biserici în această epocă ecumenică, în care
prozelitismul confesional este pe cale de dispariţie. Există încă multe elemente negative care
influenţează mişcarea ecumenică de azi şi mişcarea misionară. Cu toate acestea toate
Bisericile constată că
(a) Lipsa de unitate văzută între creştini slăbeşte misiunea reconciliantă a Bisericii (II Cor., 5,
18-19). Mărturia comună practică este atât de slăbită din cauza modului în care „Bisericile” se
complac în separările lor confesionale şi în schismele lor istorice. De aceea trebuie să se facă
mai mult, pentru a înlătura acele obstacole care împiedică mărturia comună, inclusiv „întărirea
colaborării între structuri pastorale şi diaconale, mijloc de recunoaştere reciprocă, pe plan
practic, a slujirilor şi vocaţiilor, aşteptând ca obstacolele împotriva recunoaşterii reciproce a
hirotoniei să fie ridicate”.
(b) Mărturia creştină comună este necesară şi posibilă mai ales în rândul celor care nu cunosc
încă pe Iisus Hristos, faţă de adepţii altor religii, credinţe şi ideologii, în societăţile pluraliste,
în mijlocul tuturor celor ce au nevoie de puterea eliberatoare a Evangheliei.
Un oarecare realism se impune în abordarea acestei problem atât în ce priveşte frontierele care
traversează azi comunitatea ecumenică a Bisericilor, cât şi posibilităţile practice de mărturie comună
ecumenică. Mişcarea ecumenică este confruntată nu numai cu problemele confesionale tradiţionale, care
afectează unitatea lor doctrinală şi euharistică, ci şi de o mare diversitate de situaţii culturale şi opţiuni
politice care influenţează etica socială a creştinilor.
c. Diaconia sau slujirea.
44
După pilda talanţilor, fiecare primeşte cu măsură. Comunitatea este, aşadar, în posesiunea unei
mari diversităţi de slujiri, de harisme, de daruri şi vocaţii, care trebuie să se exercite în mod
real.
Actualitatea temei.
“Profundele schimbări rapide care au avut loc în viaţa şi structura lumii de azi, revoluţia
tehnico-ştiinţifică şi social-politică mondială, fără precedent în istoria omenirii, care au dus la
o adevărată schimbare la faţă a lumii contemporane, prin zguduirea din temelii nu numai a
vechii concepţii despre ordinea veşnică a lumii, ci şi a structurilor ei social-politice, au
determinat schimbări profunde şi în viaţa Bisericilor creştine prin precizarea de către ele, într-
un mod nou, a raportului lor faţă de lumea în continuă şi rapidă transformare. Căci datorită
suflului înnoitor care străbate azi întreagă viaţa lumii, Bisericile creştine au depus şi depun
eforturi susţinute pentru a descoperii în învăţăturile lor principii şi elemente dinamice care să
înlesnească un punct de legătură cu lumea modernă ca şi prezenţa lor activă în lume, prin
slujirea ei şi printr-un dialog continuu şi multilateral cu ea. Ele au ajuns astfel la concluzia
aproape quasiunanimă că singura lor atitudine justă faţă de lumea în rapidă transformare, nu
este nici cea de dominare triumfalistă asupra ei, nici cea introvertită de fugă de ea, ci numai
cea de slujire smerită şi proexistenţială a ei, în toate nevoile şi aspiraţiile sale fundamentale,
după exemplul «Fiul Omului care n-a venit să I se slujească ci ca El să slujească şi să-şi dea
sufletul pentru răscumpărarea multora» (Mat. 20, 28)”.51
Slujirea pleacă de la teologie şi se opreşte la teoforie.
Diaconia este sarcină, funcţie primită prin împuternicire şi exercitată cu autoritate. Slujirea
mântuirii în Biserică se face prin organele şi mijloacele ei harice. Slujire poate însemna
mântuire, dar şi lucrare practică frăţească. Există o slujire a Cuvântului, Fapt. 6,4 “Noi vom
stărui în rugăciune şi slujirea cuvântului”. “Misiunea lui Hristos este exercitată de către
întreaga Biserică şi de către cler. Preotul nu este un super-creştin, aşezat deasupra celorlalţi
credincioşi. El este un creştin botezat, singura diferenţă faţă de ceilalţi creştini fiind aceea că
lui I s-a încredinţat o slujire specială şi o harismă a Sfântului Duh. Ştim din epistolele pauline
şi din istoria bisericească faptul că a existat o varietate de slujiri adaptate la necesităţile locului
şi timpului. Hristos a fost cel dintâi diacon. A asociat la această funcţie a slujirii întregul trup
al Bisericii şi preoţii cărora le-a acordat funcţii speciale. Această slujire continuă a Domnului
înviat care loc prin puterea Sfântului Duh. Fiecare membru al Bisericii primeşte darurile
Sfântului Duh, daruri care îi orientează viaţa spre slujirea dăruitoare de sine către Dumnezeu
şi lume”.52
Există slujirea lui Dumnezeu adusă de Pavel şi Apostoli Fapt. 21,19; Rom. 11,13; II Cor. 4,1;
6,3; 11,8. Este slujirea sfinţitoare prin Sfintele Taine II Cor. 5,18 sau slujirea Duhului. Slujirile
sunt multe dar sunt făcute aceluiaşi Domn, I Cor. 12,5. “Deşi noţiunile de slujire sau servire,
de diaconie sau liturghisire, sunt idei fundamentale în Sfânta Scriptură şi au fost o realitate
continuu în viaţa Bisericilor, totuşi abia astăzi Bisericile au ajuns să redescopere întreagă
semnificaţia şi sensul plenar al slujirii, ca o dimensiune şi structură de bază a Bisericii, când
lumea însăşi se îndreaptă spre o concepţie şi structură comunitară, în care activitatea fiecărui
ins trebuie să fie o slujire reală pentru sporirea binelui comun, pentru progresul fiecărui popor
şi al omenirii întregi. Cu toate acestea, faptul că în prezent slujirea a devenit o noţiune-cheie a
gândirii şi a acţiunii Bisericilor creştine, aceasta nu reprezintă o încercare a teologilor moderni
de a se adapta la situaţiile noi, …, ci o revenire la o învăţătură neotestamentară şi patristică
fundamentală privind viaţa Bisericii în lume. O simplă analiză a locurilor respective din Noul
51
Lector Ioan I. Ică, Sensul şi specificul Ortodoxiei româneşti: teologia iubirii, Ox. ??? p. 620.
52
Mitropolit Emilianos Timiadis, Preot, parohie, înnoire, ed. Sofia, Buc. 2001, p. 128.
45
Testament de exemplu, ne conduce la constatarea că slujitor, slujire, a sluji, sunt noţiuni
constitutive pentru fiinţa şi viaţa Bisericilor în lume, pentru că ele ţij de însuşi centrul
credinţei creştine şi nu sunt nişte simple deducţii şi nici apariţii marginale…slujirea, diaconia,
structura Bisericii fiind nu numai hristocentrică ci şi diaconocentrică”.53
Hristos are întreita slujire Apostol şi Arhiereu Evr. 3,1; Împărat şi Păstor Lc. 23,2, Mc. 15,2,
In. 18, 37, aceste slujiri sunt transmise apostolilor când instituie Taina Preoţiei In. 20, 21-23.
Diaconii făceau slujire materială, la agape, mese frăţeşti. “Lucrarea slujitorului contemporan
nu rămâne doar o rânduială arhaică, o preoţie nelegată de viaţă este o preoţie ritualistă, ea este
deopotrivă lucrare harismatică şi diaconie socială”.54
Preoţia universală slujeşte lui Dumnezeu, stăpânirile, mai marii lumii acesteia. Biserica se
roagă pentru ei. Rom.13,4 (stăpânirea ) este slujitoarea lui Dumnezeu.”. teu gar diaconos
estin
“Slujire (sau diaconie) înseamnă solidaritate cu toţi oamenii, în lupta lor pentru binele comun,
pentru transformarea societăţii. Astăzi nu se mai poate despărţi evanghelizarea de slujire,
deoarece Biserica nu există pentru ea însăşi, ci este în slujba tuturor, pentru a instaura
împărţirea lui Dumnezeu printre oameni, în sensul Evangheliei, adică, o ordine de
reconciliere, libertate şi dreptate. Căci Biserica este nu numai „poporul lui Dumnezeu” care
este adunat prin puterea cuvântului Său, ci şi semnul sau sacramentul prezenţei lui Dumnezeu
pentru întreaga umanitate. De aceea, ea luptă în numele tuturor şi pentru toţi. Separarea care
încă se mai face între evanghelizare şi acţiune socială, între teologia verticală sau evanghelică
şi cea orizontală sau a eliberării, este o polarizare artificială şi nebiblică. Fiindcă Evanghelia
este în acelaşi timp proclamarea unui mesaj dumnezeiesc către lume, cum şi prezentarea unui
mod de viaţă. A predica „Vestea cea Bună” înseamnă, a deveni solidari cu săracii pământului,
aşa cum afirmă Iisus, citând un text din proorocul Isaia, la începutul misiunii Sale: „Duhul
Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, M-a trimis să
propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi, vederea, să slobozesc pe cei apăsaţi şi să
vestesc anul de îndurare al Domnului” (Luca, 4, 18-19). Fără preocuparea pentru săraci,
misiunea şi însăşi existenţa Bisericii sunt puse în discuţie. Şi aceasta, nu pentru că Biserica ar
avea competenţă şi mijloace practice să rezolve problema sărăciei economice, ci pentru
motivul că Dumnezeul pe care Biserica îl prezintă lumii este un Dumnezeu sărac: „Căci
cunoaşteţi harul Domnului nostru Iisus Hristos, că El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi
cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi” (II Cor., 8, 9)”.55
Aspectele de bază a diaconiei în teologia ortodoxă.
1. Vocaţia diaconică sau chemarea panliturgică originară a credincioşilor. Faţă de Apusul
orientat prea mult în problemele lumii contemporane, Răsăritul are o orientare mai
cuprinzătoare în ceea ce priveşte slujirea creştină. În Ortodoxie se distinge, nu se separă,
natura de har, sacrul de profan, Biserica de lume. Lumea – după viziunea Sf. Maxim
Mărturisitorul - este Biserică cosmică în care sunt orientaţi credincioşii ontologic şi
dinamic spre slujire. “Vocaţia creştină este, prin natură, vocaţie de apostolat. Ea comportă
inteligenţa fundamentală a existenţei creştine ca dinamism; misiunea nu este numai o
activitate exterioară care va ajutat pe un creştin în mod static…faptul de a fi creştin, prin el
însuşi, este o mişcare de la sine ce poartă amprenta misionară şi trebuie în mod necesar,
oricând şi orice creştin să-l trăiască în mod real, să se exteriorizeze într-o activitate care-I
53
Lector Ioan I. Ică, Sensul şi specificul Ortodoxiei româneşti: teologia iubirii, Ox. ??? P. 620.
54
Pr. Ghe. Drăgulin, Chipul preotului ortodox contemporan, slujitor evanghelic al lui Dumnezeu şi al
oamenilor, Ox. 3/73
55
Pr. prof. dr. I. Bria, Curs de Teologie practică şi misionară ortodoxă, Geneva, 1982, p. 5.
46
împlineşte propria-I natură în mod mai profund. De fapt, cuvintele Trup a lui Hristos,
desemnează după Pavel nu o existenţă ci o lucrare, este un concept funcţional, el exprimă
faptul că creştinii sunt dependenţi de Capul lor şi, reciproc, unii de alţii, faptul că ei sunt
orientaţii unii spre alţii”.56 Apare aici dublul aspect al unicei slujiri, o slujire a lui Dumnezeu,
cât şi o slujire a credincioşilor întreolaltă. “Iată de ce Ortodoxia nu se teme de secularizare,
pentru că credincioşii progresând în slujirea lumii, progresează în acelaşi timp în slujirea lui
Dumnezeu şi a tuturor întreolaltă şi progresând în slujirea lui Dumnezeu progresează şi în
slujirea lumii şi a tuturor întreolaltă cele două slujiri fiind solidare şi complementare”.57
2. Iisus Hristos – împlinitorul, modelul şi dinamizatorul adevăratei slujiri faţă de
Dumnezeu şi faţă de credincioşi. Prin toate actele mântuirii obiective, Mântuitorul şi-a
confirmat vocaţia slujitoare, şi face din ea nota cea mai specifică Bisericii Sale. “Unul care
slujeşte altuia est un slujitor, dar şi u om care merită toată cinstea. Serviciul Lui este şi o
slujire dar şi o demnitate. Prin urmare, nu greşim când numim aceste slujiri şi demnităţi. Unii
spun slujire arhierească, dar demnitate împărătească. Se poate spune însă şi arhieriei lui Iisus
Hristos demnitate, dar lucrării de conducere, servire, pentru că Iisus nu stăpâneşte pentru a
umili şi pentru a-şi satisface dorinţa de stăpânire, ci stăpâneşte pentru a mântui, stăpâneşte ca
mielul blând, ca mielul care se sacrifică”.58 «Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi din belşug
să aibă» (In. 10, 10); «În aceasta am cunoscut dragostea Lui, că El şi-a pus sufletul Său pentru
noi» (I In. 3, 16); «Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are ca viaţa lui să şi-o pună
pentru prietenii săi» (In. 15, 13). Iisus însuşi şi-a definit misiunea Sa ca slujire, «Căci Fiul
Omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea viaţa răscumpărare pentru
mulţi» (Mc. 10, 45); «Iată, Eu sunt între voi ca unul care slujeşte» (Lc. 22, 27). “de subliniat
că slujirea lui Hristos nu încetează odată cu moartea sa şi preaînălţarea Sa la Tatăl (Filip. 2, 9);
ca Hristos – slujitor se va înfăţişa El şi la Parusie, «când se va vedea arătarea Lui în toată
puterea Sa şi a Împărăţiei Lui, El şi atunci se va încinge, va ruga pe slujitorii Săi să se aşeze la
masă şi venind alături, le va sluji» (Lc. 12, 37), şi în felul acesta îşi va conduce Domnul
Împărăţia cea adevărată”.59
3. Slujirea creştină – continuarea şi realizarea slujirii lui Hristos şi a chemării ei
panliturgice. Slujirea este teandrică, slujire a lui Dumnezeu şi a oamenilor., ea izvorăşte şi se
hrăneşte din iubirea şi slujirea lui Hristos. Biserica slujeşte lumii, nu pentru că ar urma lumii,
ci pentru că ea însăşi trebuie să fie ascultătoare slujirii lui Hristos în şi faţă de lume.
4. Spre noi forme concrete de slujire creştină. De la diaconia caritativ-curativă,
individuală la diaconia comună, ecumenică.
Pr. Prof. I. Bria
Slujire (sau diaconie) înseamnă solidaritate cu toţi oamenii, în lupta lor pentru binele comun,
pentru transformarea societăţii. Astăzi nu se mai poate despărţi evanghelizarea de slujire,
deoarece Biserica nu există pentru ea însăşi, ci este în slujba tuturor, pentru a instaura
împărţirea lui Dumnezeu printre oameni, în sensul Evangheliei, adică, o ordine de
56
Joseph Ratzinger, La mission d'après les autres textes conciliares, dans vol. L'activité missionaire de
l'Église, Les éditions du CERF, Paris, 1967, p. 133.
57
58
Pr. prof. dr. D. Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ed. Omniscop, Craiova 1993, p. 207.
59
47
reconciliere, libertate şi dreptate. Căci Biserica este nu numai „poporul lui Dumnezeu” care
este adunat prin puterea cuvântului Său, ci şi semnul sau sacramentul prezenţei lui Dumnezeu
pentru întreaga umanitate. De aceea, ea luptă în numele tuturor şi pentru toţi. Separarea care
încă se mai face între evanghelizare şi acţiune socială, între teologia verticală sau evanghelică
şi cea orizontală sau a eliberării, este o polarizare artificială şi nebiblică. Fiindcă Evanghelia
este în acelaşi timp proclamarea unui mesaj dumnezeiesc către lume, cum şi prezentarea unui
mod de viaţă. A predica „Vestea cea Bună” înseamnă, a deveni solidari cu săracii pământului,
aşa cum afirmă Iisus, citând un text din proorocul Isaia, la începutul misiunii Sale: „Duhul
Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, M-a trimis să
propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi, vederea, să slobozesc pe cei apăsaţi şi să
vestesc anul de îndurare al Domnului” (Luca, 4, 18-19). Fără preocuparea pentru săraci,
misiunea şi însăşi existenţa Bisericii sunt puse în discuţie. Şi aceasta, nu pentru că Biserica ar
avea competenţă şi mijloace practice să rezolve problema sărăciei economice, ci pentru
motivul că Dumnezeul pe care Biserica îl prezintă lumii este un Dumnezeu sărac: „Căci
cunoaşteţi harul Domnului nostru Iisus Hristos, că El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi
cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi” (II Cor., 8, 9).
d. PASTORAŢIA
Păstorul în Vechiul Testament

“Atunci când patriarhul Iosif şi-a invitat tatăl şi fraţii să vină în Egipt (Fac. 46, 31), acesta le-a
spus: “Mă duc să vestesc pe Faraon şi să-i zic : «Fraţii mei şi casa tatălui meu, care erau în
pământul canaan, au venit la mine »”. I-a mai sfătuit apoi să-I spună lui Faraon că sunt păstori
de oi, astfel ca regele să le permită să deţină o suprafaţă de pământ în Goşen. Se pare că
egiptenii aveau în general o anumită repulsie faţă de păstori, iar aceasta datorită simplului fapt
că, în timp ce evreii ucideau, sacrificau şi mâncau oi, egiptenii venerau şi se închinau atât în
faţa oilor, a caprelor, cât şi a multor animale, considerând că este o mare crimă să le ucizi.
Diodor din Sicilia spune că oile erau foarte venerate în întregul Egipt, iar Strabon menţionează
că ele erau jertfite doar în Nitria. Istoricul tacit afirmă că iudeii sacrificau asemenea animale
pentru a arăta animozitatea lor faţă de Jupiter Ammon, divinitatea egipteană, şi faţă de Apis,
vaca sfântă.
Tradiţii vechi ebraice
Din cazul lui Abel şi al multor altor patriarhi care au dus o viaţă de păstori putem vedea că
păstorulitul a avut o largă dezvoltare în tradiţia ebraică (Fac. 4, 2). Odată cu creşterea
numerică a triburilor şi a populaţiei descoperim o anumită diversificare în cadrul acestei
profesiuni. Astfel, Iabel, fiul lui Lameh şi Ada, a fost recunoscut drept instructorul şi şeful
păstorilor din aceste neamuri nomade (Fac. 4, 20). În Vechiul Testament, Dumnezeu poartă
uneori numele de “Păstor al lui Israel” (Is. 40, 11).
Mulţi regi poartă titlul de păstori ai poporului, (Iez. 34, 23). Personajele abandonate sunt
considerate drept turmă fără păstor, neprotejată, (Num. 27, 17; III Reg. 22, 17; Iud. 11, 19).
În profeţia sa cu privire la venirea Mântuitorului, Isaia spune Is. 40, 11; 58, 11). Zaharia
vorbeşte de trei păstori cărora Dumnezeu le-a permis să părăsească această viaţă pământească
în cursul unei singure luni, la puţin timp unul faţă de altul (Zah. 11, 8). Domnul I-a poruncit
aceluiaşi profet să ia chipul unui păstor nebun, Zah. 11, 16. Turma care l-a părăsit pe
48
Dumnezeu a fost abandonată, fiind practic lăsată pe seama unor păstori nevrednici care se
poartă rău cu ea şi o strică.
Această imagine pastorală dă naştere anumitor probleme. Pentru unii ea este o imagine atât de
familiară, încât a devenit banală. Imaginea aceasta este legată în mintea lor de o societate
agrară. Şi fiindcă mulţi dintre noi locuiesc într-un mediu urban, departe de orice turme de oi,
rezultatul firesc este acela că această imagine şi temă devine nu doar plictisitoare, ci şi
irelevantă. Să însemne acest fapt că ar trebui să privim în jurul nostru şi să căutăm alte
imagini, mai contemporane, ale preotului? Cum poate fi tradusă şi transmisă în epoca modernă
imaginea preotului ca păstor? Cu toate acestea, fără a ne sustrage de la această problemă
dificilă, trebuie făcut ceva pentru reconsiderarea acestei imagini şi înţelegerea ei în adevărata
ei însemnătate.
Vine de la vb. pasco, ere, a hrăni, acţiunea de a paşte. Hristos îi spune lui Petru să pască oile
sale In. 21,16-18. Îi dă sarcina de păstor, în sensul de săvârşitor al Euharistiei, care este hrana
şi băutura Bisericii In. 6,51-58. Hristos Se autointitulează Păstorul cel Bun, In. 10, 11. Tot aşa
şi preotul este păstor, în calitatea lui de slujitor al Tainei Euharistiei, se reconstituie actul în
care Hristos Însuşi pe Sine S-a dat pentru viaţa lumii. Preotul face pastoraţia propriu-zisă, în
lucrarea lui de împărtăşire a Sfintelor Taine, care sunt merindele Bisericii”.60
Biserica are de la începutul său două direcţii: una prin care îi hrăneşte pe cei ai săi (viaţă
liturgică, cultică, interioară), dar şi propovăduieşte Evanghelia celor dinafară. Biserica e deci
comunitate euharistică, adunare care comemorează evenimentele, faptele Domnului,
propovăduind o viaţă nouă în Duhul Sfânt, dar este în acelaşi timp şi comunitate apostolică
misionară.
Biserica are două braţe care actualizează iconomia mântuirii: cel pastoral-euharistic şi pe cel
misionar. Pentru zidirea şi întărirea Bisericii ambele sunt importante. Euharistia pentru hrana
poporului, vestirea Evangheliei pentru convertirea popoarelor. Aceste două aspecte sunt
inseparabile în viziunea Bisericii Ortodoxe. Pe altarele Bisericii Ortodoxe sunt două realităţi:
Euharistia din chivot şi Evanghelia, ca două braţe ale harului. Liturghia le confirmă. Liturghia
catehumenilor, pentru kerigmă, Liturghia credincioşilor ca pastoraţie.
Eclesiologia pastorală.61
“În multe parohii, cele două surse din care se hrăneşte orice comunitate creştină, cuvântul predicat şi Taina
Împărtăşaniei, au fost ritualizate în aşa măsură încât ele nu mai ajung să vitalizeze direct organismul
bisericesc. Aşa se explică apariţia, din când în când, în spaţiul parohial, a unui cerc periferic de credincioşi
care se identifică numai parţial cu comunitatea lor. Se ştie că victimele prozelitismului sectar se recrutează din
rândul acestor marginalizaţi, care sunt împinşi pe o pistă falsă din cauza unei vieţi liturgice nesubstanţiale”.
Parohia trebuie să fie după modelul Treimii, în care se duce viaţa de comuniune şu unitate în Duhul Sfânt.
Misiunea este inseparabilă de pastoraţie, adică de „zidirea Bisericii” (Efes., 4, 12).
Pastoraţia (de la pasco-ere =a hrăni) înseamnă acţiunea de a oferi o hrană, de a păstori sau
de a întreţine prin mâncare, nu de a conduce sau de a guverna. Când Iisus Hristos spune
apostolului Petru: „Paşti oile mele” (Ioan, 21, 16-18), îi încredinţează anume sarcina de păstor
în sensul de săvârşitor al Euharistii, care este hrana şi băutura Bisericii (Ioan, 6, 51-58).
Dealtfel, Iisus Hristos Se numeşte pe Sine „Păstorul cel bun”, întrucât Îşi pune viaţa pentru
oile Sale (Ioan, 10, 11). Tot aşa, preotul este „păstor” în calitatea lui de celebrant al Tainei
Euharistiei, restituind actul în care Hristos Însuşi pe Sine S-a dat pentru viaţa lumii. Preotul
face pastoraţie propriu-zisă în lucrarea lui de împărtăşire a Sfintelor Taine, care constituie
„merindea” Bisericii.
60
I. Bria, Mărturia creştină în Biserica Ortodoxă, G. B. 1-3/82
61
I. Bria, Eclesiologia pastorală, S.T.1-4/79
49
De la început, misiunea Bisericii s-a angajat în două mari direcţii: misiunea ad intra, sau
internă, adică Biserica s-a preocupat de cei botezaţi, organizând viaţa internă, liturgică şi
socială a comunităţii creştine; şi misiunea ad extra, externă, adică Biserica a propovăduit
Evanghelia celor din afară, a intrat la cei netăiaţi-împrejur şi a mâncat cu ei (Fapte, 11,3).
Astfel, Biserica apare atât ca o comunitate euharistică – poporul lui Dumnezeu deja
răscumpărat, care se adună să comemoreze faptele lui Dumnezeu din istoria mântuirii, trăind o
viaţă nouă în Duhul Sfânt – cât şi ca o comunitate apostolică misionară, care are conştiinţa
unei trimiteri speciale la cei necredincioşi: „Deci, dacă Dumnezeu a dat lor aceleaşi dar ca şi
nouă, acelora care au crezut în Domnul Iisus Hristos, cine eram eu ca să-L opresc pe
Dumnezeu?”(Fapte, 11, 17). Istoria Bisericii primare este o mărturie nedezminţită în această
privinţă.
Aşadar, Biserica are două braţe cu care actualizează iconomia mântuirii: cel pastoral, având
disciplina ei internă, euharistică, şi cel misionar, având proiectul ei apostolic, de a răspândi
Evanghelia. Pentru „zidirea Bisericii” (Efes., 4, 12), aceste două braţe sunt indispensabile. A
săvârşit Euharistia în vederea hrănirii poporului lui Dumnezeu şi a propovădui Evanghelia în
vederea convertirii popoarelor, sunt două cerinţe care au caracter de porunci dumnezeieşti
(Efes., 3, 7-7).
Pr. Prof. I. Bria

Misiunea este inseparabilă de pastoraţie, adică de „zidirea Bisericii” (Efes., 4, 12).
Pastoraţia (de la pasco-ere =a hrăni) înseamnă acţiunea de a oferi o hrană, de a păstori sau
de a întreţine prin mâncare, nu de a conduce sau de a guverna. Când Iisus Hristos spune
apostolului Petru: „Paşti oile mele” (Ioan, 21, 16-18), îi încredinţează anume sarcina de păstor
în sensul de săvârşitor al Euharistiri, care este hrana şi băutura Bisericii (Ioan, 6, 51-58).
Dealtfel, Iisus Hristos Se numeşte pe Sine „Păstorul cel bun”, întrucât Îşi pune viaţa pentru
oile Sale (Ioan, 10, 11). Tot aşa, preotul este „păstor” în calitatea lui de celebrant al Tainei
Euharistiei, restituind actul în care Hristos Însuşi pe Sine S-a dat pentru viaţa lumii. Preotul
face pastoraţie propriu-zisă în lucrarea lui de împărtăşire a Sfintelor Taine, care constituie
„merindea” Bisericii.
De la început, misiunea Bisericii s-a angajat în două mari direcţii: misiunea ad intra, sau
internă, adică Biserica s-a preocupat de cei botezaţi, organizând viaţa internă, liturgică şi
socială a comunităţii creştine; şi misiunea ad extra, externă, adică Biserica a propovăduit
Evanghelia celor din afară, a intrat la cei netăiaţi-împrejur şi a mâncat cu ei (Fapte, 11,3).
Astfel, Biserica apare atât ca o comunitate euharistică – poporul lui Dumnezeu deja
răscumpărat, care se adună să comemoreze faptele lui Dumnezeu din istoria mântuirii, trăind o
viaţă nouă în Duhul Sfânt – cât şi ca o comunitate apostolică misionară, care are conştiinţa
unei trimiteri speciale la cei necredincioşi: „Deci, dacă Dumnezeu a dat lor aceleaşi dar ca şi
nouă, acelora care au crezut în Domnul Iisus Hristos, cine eram eu ca să-L opresc pe
Dumnezeu?”(Fapte, 11, 17). Istoria Bisericii primare este o mărturie nedezminţită în această
privinţă.
Aşadar, Biserica are două braţe cu care actualizează iconomia mântuirii: cel pastoral, având
disciplina ei internă, euharistică, şi cel misionar, având proiectul ei apostolic, de a răspândi
Evanghelia. Pentru „zidirea Bisericii” (Efes., 4, 12), aceste două braţe sunt indispensabile. A
săvârşit Euharistia în vederea hrănirii poporului lui Dumnezeu şi a propovădui Evanghelia în
50
vederea convertirii popoarelor, sunt două cerinţe care au caracter de porunci dumnezeieşti
(Efes., 3, 7-7).
Activitatea misionară a Sf. Apostol Pavel
Sufletul activităţii misionare în timpurile apostolice este marele apostol al neamurilor

Sf. Apostol Pavel. Este cunoscută minunea convertirii Sf. Apostol Pavel în drum spre Damasc,
când fără de veste a strălucit peste el lumină din cer, şi renăscându-se i s-a făcut descoperirea
lui Iisus Hristos. Toată cultura lui, a omului de cultură deosebită, toată învăţătura sa, toate
cunoştinţele pe care el le-a avut, au fost mai prejos de această convertire care l-a făcut să se
decidă întru totul Domnului, închinându-şi toată viaţa sa creştinismului.
„Şi mergând când s-a apropiat el de Damasc, fără de veste a strălucit peste el lumină din
cer şi căzând pe pământ a auzit glas zicând lui: Saule, Saule de ce nu mă persecuţi? Zis-a el:
Cine eşti Doamne? Iar Domnul a zis lui: Eu sunt Iisus pe care tu îl persecuţi; cu greu îţi este
ţie a lovi cu piciorul împotriva boldurilor. Doamne ce voieşti să fac? Şi Domnul a zis: Scoală-
te şi intră în cetate şi ţi se va spune ţie ce trebuie să faci”.
Acesta este momentul solemn al chemării apostolilor la predică, este momentul solemn
când prin harul Domnului se face o totală schimbare a lui Saul, şi când el se dedică întru totul
predicii evangheliei.
Prin zelul său, prin cultura sa apostolul Pavel ne poate fi pildă de ceea ce trebuie să fie
un misionar. Se cunoaşte toată viaţa Sf. Apostol Pavel din cercetările făcute în istoria
bisericească şi din studiile în introducerea noului testament, se ştie toată biografia acestui
mare învăţat, născut în Tarsul Ciliciei, ucenic al lui Gamaliel, care fiind convertit la Damasc,
după aceia se retrage în Arabia ca să mediteze asupra adevărurilor creştine şi apoi întreprinde
acele călătorii misionare, care sunt o pildă strălucitoare de felul cum trebuie să procedăm în
acţiunea misionară. Cartierul principal al activităţii misionare a Sf. Apostol Pavel este
Antiohia, unde se stabileşte cam pe la anul 44, 45-46 împreună cu Varnava şi nepotul acestuia
Ioan Marcu întât prin Seleucia la Cipru, unde creştină pe proconsulul roman Sergiu Pavel,
apoi în Perghia Pamfilisi, de unde Ioan s-a întors la Ierusalim. A doua călătorie misionară o
face cu Silvan prin Siria şi Cilicia şi apoi, cu Timoteiu, pe care îl ia din Listra, porneşte spre
Galiţia şi Frigia, Troia şi Macedonia şi ajunge, la Athena, unde s-a întâmplat acel incident
renumit, în care Sf. Apostol Pavel în faţa păgânilor atenieni a susţinut creştinismul cu toată
convingerea, predicând în areopag pe Dumnezeul necunoscut acelora, care aveau o statuie a
unui Dumnezeu necunoscut. Cunoaştem activitatea sa mai departe împreună cu discipolii săi,
între care Achila şi Priscila, cum a mers după aceea la Corint, la Tesalonic şi la Efes. A tria
călătorie a apostolului Pavel, care a trecut din nou spre Galiţia şi Frigia se îndreaptă în Europa
întreagă ajungând până în Iliria întorcându-se în Corint şi înapoindu-se în cele din urmă la
Ierusalim, de unde a fost prins şi dus la Roma.
Cunoaştem de asemenea călătoriile făcute pe întinsul mării Mediterane prin Creta,
Malta etc., împreună cu ucenicii săi Luca, Aristarh, Timoteiu, Marcu, împreună cu Dima,
Epafra şi Tihie etc. şi ştim cum a fost decapitat în cele din urmă în timpul împăratului Nerone,
după toate probabilităţie la anul 64 pe şoseaua Ostia.
51
Toată istoria Sf. Apostol Pavel şi călătoriile lui misionare pline de un interes deosebit
pot forma un studiu deosebit, din care putem să scoatem principii şi norme de conducere în
activitatea misionară.
Desigur, că în nişte lecţii, care nu au altă pretenţie decât de a fi de îndrumare misionară,
iar nicidecum de documentare asupra faptelor, nu pot să intru în detaliu să fac descrierea celor
patru călătorii misionare ale Sf. Apostol Pavel, care sunt de foarte mare interes şi din care am
avea prilejul să ne clarificăm asupra învăţăturii creştine, am mai avea prilejul să ne clarificăm
asupra principiilor de bază, care alcătuiesc înţelesul creştinismului îndeosebi.
Ceea ce ne interesează pe noi din punct de vedere al studiului îndrumărilor misionare,
cercetând activitatea misionară a Sf. Apostol Pavel, este să urmărim principiile, care l-au
călăuzit şi dacă se poate şi metodele pe care Sf. Apostol Pavel le-a avut în activitatea
misionară, întrucât din cercetarea metodelor lui noi putem să căpătăm sugerări, în ceea ce
priveşte activitatea misionară în epoca contemporană.
În domeniul activităţii misionare externe trebuie să recunoaştem de la început, că nu
întotdeauna analogiile pot fi concludente şi trebuie menţionat pentru noi, care trăim în sec.
XXI că, metodele pot fi variate şi nu este obligatoriu a imita întru totul anumite metode, care
s-au impus în circumstanţe hotărâtoare pentru Sf. Apostol Pavel. Mijloacele pe care le-a
întrebuinţat Sf. Apostol Pavel sunt normative pentru noi misionarii, dar nu înseamnă că sunt
singurele. Astăzi în lumea contemporană, după ce descoperirile geografice şi descoperirile
ştiinţifice ne-au pus la îndemână o serie întreagă de manifestări de activitate omenească,
desigur că avem de adăugat o altă serie de metode necunoscute pe vremea apostolilor.
Principiile şi metodele misionare ale Sf. apostol Pavel
Oricum sunt anumite principii şi metode asupra cărora noi trebuie să fim în clar, fiindcă
ele pot fi normative pentru activitatea noastră misionară.
Activitatea misionară a apostolului Pavel o aflăm descrisă în Faptele apostolilor şi în
epistolele, pe care el le-a scris: către Romani I şi II, către Corinteni, către Galateni, către
Efeseni, către Filipeni, către Coloseni I şi II, către Tesaloniceni şi către Evrei. Aşişderi în
epistolele sale Pastorale I şi II, Timoteiu, Tit şi Filimon, noi desprindem înţelesul acţiunii sale
misionare. Epistolele Sf. apostol Pavel şi faptele apostolilor ne clarifică în primul rând asupra
activităţii lui misionare.
Din întreaga activitate misionară a Sf. apostol Pavel se desprind două lucruri mari: 1)
convingerea completă că nu vorbeşte în numele lui personal, ci vorbeşte în numele lui Iisus
Hristos. Este o diferenţă radicală între el şi marii oratori, filosofi şi oameni de ştiinţă, care toţi
vorbesc în numele lor: am descoperit, am fost, vă rog să mă urmaţi.
Sf. apostol Pavel nu vorbeşte în numele lui întocmai după cum aţi auzit atunci când a
fost adus la învăţătură creştină prin faptul supranatural al convertirii sale în drum spre
Damasc, ci în numele Domnului, glasul pe care l-a auzit din cer de a urma pe Iisus Hristos,
căci i s-a spus lui: Saule, Saule, de ce mă persecuţi? Scoală-te şi intră în cetate. Este acelaşi
glas care s-a mai repetat cândva şi celui de al doilea apostol Petru, când Petru l-a văzut pe
Mântuitor mergând alături de el şi l-a întrebat: Quo vadis Domine? „Mă duc la Roma să mă
răstignesc a doua oară” i-a răspuns Mântuitorul lui Petru, care ruşinat a suferit moartea de
martir. Pavel a fost credincios glasului Mântuitorului şi niciodată el n-a predicat în numele lui
personal, ci numai în numele lui Iisus Hristos.
În epistolele sale când este vorba ca în bisericile pe care le înfiinţează să se facă
diferenţă între urmaşii săi unii urmând pe Apollo, alţii pe altul, el spune: noi toţi trebuie să
52
urmăm pe Iisus Hristos, căci altă temelie nimeni nu poate să pună faţă de aceea ce este pusă,
care este Iisus Hristos. Acesta este cel dintâi punct care trebuie ţinut în seamă.
2) El n-a predicat un creştinism naţional, ci a predicat un creştinism universal. Nu este
Iudeu, nici elin, nu este rob nici liber, nu este parte bărbătească nici femeiască, că voi toţi unul
sunteţi întru Hristos Iisus. El n-a venit pentru o regiune, pentru o naţiune, pentru un continent,
el a fost apostol tuturor neamurilor, al lumii întregi. El a ridicat creştinismul în numele
Domnului Hristos şi unii i-au făcut ofensa, de a-l numi al doilea fondator al creştinismului, dar
cum se exprimă foarte frumos un scriitor englez, vorbind despre activitatea sa misionară: cu
lacrimi de indignare ar respinge el însuşi această ofensă care i se face de către unii critici, cum
că el este al doilea fondator al creştinismului, el care se considera pe sine sluga plecată a lui
Iisus Hristos. Ştiţi că se spune că Pavel este cel care a înfiinţat creştinismul universal, întrucât
el este acela care a răspândit creştinismul dincolo de marginile Palestinei. Nu, el nu este
fondator al creştinismului, cum vor protestanţii să susţină, el nu este decât propovăduitor
radical convins în Evanghelie, atingând culmi ale unei învăţături, care i s-a descoperit lui de
către Dumnezeu.
Acestea sunt cele două principii esenţiale, care ne interesează din punctul de vedere al
misiunii. Ele sunt foarte interesant mai ales pentru unele biserici adormite în conştiinţa vieţii
religioase, care au chemarea să-şi valideze acţiunea lor în câmpul misiunii externe.
Din acest punct de vedere principiile enunţate de apostolul Pavel şi practicate de el ne
sunt normative chiar şi astăzi.
Dar în afară de principii ne interesează să urmărim metodele, pe care le-a întrebuinţat el
în realizarea activităţii misionare.
Din activitatea misionară a Sf. apostol Pavel desprindem trei lucruri distincte: Sf.
apostol Pavel totdeauna şi-a luat anumite puncte strategice, în care a propovăduit evanghelia.
Metoda de răspândire a învăţăturii creştine poate să fie sau o metodă de concentrare
strategică în anumite puncte, urmând ca de acolo să se răspândească mai departe sau
împrăştierea influenţei misionare pe un câmp mai întins.
Sf. apostol Pavel cum am spus n-a răspândit evanghelia în general pe o arie întinsă, ci a
răspândit-o în anumite puncte, în oraşe centrale. Este o discuţie în privinţa aceasta, dar numai
în ceea ce priveşte pe Galateni, dacă Galiţia este o regiune din sudul sau din nordul Asiei
Minor. Dacă admitem teoria Prof. Ramsay, care a cercetat bisericile apostolice din Asia Minor,
că regiunea Galiţiei este regiunea de sus a Asiei Mici, care cuprinde Listra, Debre în Lycaonia,
atunci desigur că şi în această chestiune nu există excepţie, cu alte cuvinte Sf. apostol Pavel a
predicat numai în oraşe. Dacă însă Galiţia este la nord de Pisidia şi Lycaonia, atunci ar fi o
excepţie. Oricum aceasta este o chestiune nelămurită. Fapt este cum că în afară de această
chestiune nelămurită, în toate celelalte părţi Sf. apostol Pavel a predicat în oraşe şi în Corint şi
în Efes şi în Filipi şi în Tesalonic şi în Roma, pretutindeni în oraşele, pe care, le-am amintit,
lăsând aici puncte strategice, de unde după aceea s-a răspândit creştinismul.
Acest lucru este interesant pentru motivul că poate fi normativ pentru acţiunea
misionară externă. În timpurile prezente domnul Robinson, care cercetează prospectul
misionar al timpului prezent, şi se interesează cum ar putea să se aplice mai adecvat metoda
misiunii în timpurile noastre, referindu-se la o lucrare a Episcopului Mylne, ia din laboratorul
de acţiune misionară din India pe trei mari misionari: pe romano-catolicul Francisc Xavier, pe
luteranul Scwarty şi pe baptistul Carey, căutând să vadă întrucât ei au întrebuinţat metodele
Sf. Pavel şi întrucât aceste metode ar fi adaptabile timpurilor moderne. Francisc Xavier a venit
în India pe la 1531, Xavier a răspândit creştinismul în diferite state, la diferiţi indivizi,
predicând aproape 11 ani necontenit fără nici o margine, fără nici un punct precis. El a murit la
53
1552. Episcopul Mylne care i-a studiat acţiunea s-a misionară, spune că Xavier a fost unul din
cei mai mari misionari pe care i-a avut biserica romano-catolică. Se afirmă că în urma
predicilor sale în India totuşi n-a mai rămas nimic, fiindcă după moartea lui, toţi aceia la care a
predicat evanghelia au uitat învăţătura evanghelică. După 100 ani ei au rămas tot aşa de
păgâni cum au fost şi înainte.
Schwartz un luteran danez, care a murit la 1798 a lucrat în India de sud aproape 50 ani
şi el nu este aşa de îndepărtat de metoda pe acre a avut-o Xavier. Cu toată credinţa sa şi zelul
său apostolic rezultatul operei sale a fost nul, fiindcă a lucrat difuz. A fost meritul lui Carey,
care reprezintă misiunea baptistă, că a întrebuinţat metoda apostolului Pavel concentrându-se
în anumite centre de activitate. Rezultatul a fost că urmaşi de ai lui Carey sunt mulţi astăzi în
India. Din această fugitivă remarcă, ne dăm seama de importanţa primei metode întrebuinţate
de către apostolul Pavel.
Al doilea lucru pe care Sf. apostol Pavel l-a îndeplinit a fost că după ce a predicat şi a
fondat o biserică a lăsat acolo episcopi, a lăsat cu un cuvânt oameni, care să ducă mai departe
învăţătura creştină. Sf. Timoteiu şi Tit au fost oameni de încredere puşi de Sf. apostol Pavel.
El totdeauna se interesa de calificaţia acelora pe care îi lăsa în fruntea bisericii.
Al treilea lucru pe care l-a făcut Sf. apostol Pavel, este că înfiinţat biserici
independente. Fiecare biserică pe care el o înfiinţa nu depindea de alta. Prin aceasta el acorda
oarecare autonomie aş putea zice libertate spirituală comunităţilor, pentru ca nu cumva într-o
organizare centrală, activitatea comunităţii să fie stânjenită de activitatea altei comunităţi.
Sf. apostol Pavel prin zelul său, prin cultura sa trebuie să ne fie pildă de ceea ce poate fi
un misionar. El a creat tipul misionarului. Fără resentimente, tuturor toate făcându-se, el a
chemat pe toţi la împărăţia lui Dumnezeu.
Istoria creştinismului este legată de opera sa. Calităţile lui sunt datoria şi misiunea.
După normele date de el, creştinismul s-a răspândit mereu. O cercetare amănunţită
asupra activităţii misionare a timpurilor primare o găsim la Harnack şi Ramsey. Aceştia sunt
cele două mari autorităţi asupra răspândirii creştinismului în primele trei veacuri.
Dacă urmărim pe Harnack, vedem că el grupează activitatea misionară din acele
vremuri în patru categorii: am avut pe de o parte comunităţi în care mai mulţi de jumătate erau
aduşi la creştinism, am avut comunităţi în care numai cei mai însemnaţi, adecă intelectualii
erau aduşi la creştinism, am avut după aceea comunităţi şi locuri unde prea puţini erau aduşi
sau puşi în cunoştinţă de învăţătura creştină; şi în sfârşit erau localităţi unde învăţătura creştină
aproape nu era cunoscută.
În orice caz în concluzie, după Harnack, învăţătura creştină era răspândită aproape peste
tot, în imperiul roman în cele trei veacuri primare. Acest fapt e clar, fiindcă încă din veacul
întâi noi avem cunoştinţă despre bisericile de la Ierusalim, Antiohia, Alexandria, Efes, Roma,
despre bisericile din Apocalipsă: de la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi
Laodichia, în afară de bisericile şi comunităţile înfiinţate de apostolul Pavel, pe care le
cunoaştem din epistolele trimise acelor comunităţi.
Noi avem cunoştinţă că după moartea apostolilor au fost ucenicii lor, cari au răspândit
mai departe învăţătura creştină.
O întreagă activitate misionară entuziastă a fost pornită din partea urmaşilor lui Iisus
Hristos şi în felul acesta evanghelia s-a răspândit tot mai mult în lumea greco-romană.
54
Configuraţia actuală a Bisericii Ortodoxe
Foarte adesea Ortodoxia este descrisă ca o Biserică preocupată exclusiv de viaţă spirituală şi
liturgică internă, lipsită de zel misionar, fără nici un interes pentru convertizarea personală şi
pentru extinderea frontierelor sale canonice. Imaginea pe care o reprezintă însă astăzi
Ortodoxia, ca fiind o comuniune de Biserici surori egale, autocefale sau autonome, organizate
după principiul teritorial sau naţional, constituie tocmai rezultatul şi rodul unei intense
activităţi misionare, care are un caracter foarte complex şi particular. Configuraţia actuală
geografică şi culturală a Ortodoxiei constituie cea mai evidentă dovadă că ea nu a pierdut
niciodată perspectiva ei misionară. Diversitatea de „ortodoxii” care se află în lăuntru
comuniunii ortodoxe vine să confirme acest lucru. Grupate după limba comună a serviciului
religios şi pe tradiţiile locale în care se exprimă, aceste Biserici locale sunt familii înrudite
între ele şi reprezentate prin întâistătătorii lor:
Ortodoxia greacă: Patriarhia de Constantinopol,

Patriarhia Alexandriei,
Biserica Greacă şi
Biserica Ciprului.
Ortodoxia arabă: Patriarhia Antiohiei şi

Patriarhia Ierusalimului
Ortodoxia latină: Patriarhia Română
Ortodoxia slavă: Patriarhia Moscovei,

Patriarhia Sârbă,
Patriarhia Bulgară, precum şi
Biserica Ortodoxă a Cehoslovaciei,
Biserica Ortodoxă din Polonia şi
Biserica Ortodoxă din Statele Unite ale Americii, (care a primit statutul de
autocefalie din partea Patriarhiei Moscovei).
Ortodoxia caucaziană: Patriarhia Georgiei.
Ortodoxia Extremului – Orient: Biserica Ortodoxă din Japonia, (care a primit statutul de
autocefalie din partea Patriarhiei Moscovei).
Ortodoxia occidentală: Biserici ortodoxe care s-au organizat, sub diferite jurisdicţii
bisericeşti în: Statele Unite, Canada, Australia şi Europa occidentală.
Ortodoxia africană: Patriarhia Alexandriei, cu eparhiile, misiunile şi comunicaţiile ortodoxe

înfiinţate în ultimii ani în Africa de Nord, de pildă Uganda şi Kenya.
Ortodoxia din Nordul Europei, formată din Biserica Ortodoxă Finlandeză.
55
Oliver Clément, care preferă această împărţire, subliniază valoarea ei astfel: „Importanţa
Bisericii Române, Biserica unui popor latin, şi a Ortodoxiei americane, reînoirea Ortodoxiei
arabe, organizarea spontană în Africa de Nord, pun în evidenţă o oarecare universalitate
geografică a Ortodoxiei”. Oricum, această configuraţie geografică şi culturală foarte variată,
este dovada cea mai exemplară că Ortodoxia n-a pierdut vreodată perspectiva sa misionară, că
indigenizarea liturghiei şi a teologiei este un fapt real.
EXIGENTELE MISIUNII
1. Predicarea Evangheliei
Principala chemare a apostolilor este predicarea Evangheliei şi aceasta are prioritate în faţa
oricărei alte slujiri apostolice: „De fapt, Hristos m-a trimis nu ca să botez, ci să propovăduiesc
Evanghelia” (I Cor., 1, 17). Vestirea istorică a lui Hristos constituie o obligaţie permanentă ce
revine întregii Biserici, un mandat de la care ea nu se poate sustrage (I Cor., 9, 16), deoarece
predicarea vizează convertirea prin credinţă: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu, 1,
15). Credinţa este poarta mântuirii: „Fără credinţă, este cu neputinţă să fim plăcuţi lui
Dumnezeu. Cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei
ce-L caută” (Evr., 11, 6). Credinţa, ca şi convertirea, este un act liber, sinergetic. Convertirea
nu înseamnă a constrânge pe cineva să accepte credinţa creştină. De aceea, Biserica nu face
misiune fără să se preocupe de cei ce primesc credinţa, de propria lor conştiinţă şi libertate.
Convertirea este un act de profundă schimbare şi înnoire spirituală, metanoia. Metanoia este
rodul unui schimb ontologic între spiritul lui Dumnezeu şi spiritul omului (zah., 1, 3).
Convertirea înseamnă a renunţa la idologia absurdă, pentru a sluji Dumnezeului celui viu şi
adevărat (I Tes., 1, 9). Iar cel care s-a întors la Dumnezeu ca la centrul său existenţial (I Pt., 1,
21), posedă o identitate nouă, fiind renăscut ca o „creaţie nouă” (II Cor., 5, 7), ca un „om
nou” (Gal., 6, 15). Germenele acestei „naşteri din nou” (I Pt., 1,3) este cuvântul lui
Dumnezeu: „Sunteţi născuţi din nou, nu dintr-o sămânţă pieritoare, ci dintr-una nepieritoare,
prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi veşnic… Cuvântul Domnului rămâne în veac. Şi aceasta
este cuvântul care v-a fost propovăduit prin Evanghelie” (I Pt., 1, 23 şi 25; cf. Mc., 4, 3-8; 14-
20; I In, 3, 9).
Cuvântul credinţă este folosit aici pentru a desemna: a) actul personal de a primi adevărul lui
Dumnezeu şi de a trăi acest adevăr în totală comuniune cu Hristos, „pe Care voi Îl iubiţi fără
să-L fi văzut, credeţi în El fără să-L vedeţi acum, şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi
preamărită, pentru că veţi dobândi, ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre”
(I Pt., 1, 8-9); b) conţinutul sau mesajul evangheliei, adică Revelaţia lui Dumnezeu prin
intermediul proorocilor şi apostolilor: „Lor (proorocitor) le-a fost descoperit că nu pentru ei
înşişi, ci pentru voi spuneau aceste lucruri, care acum vi s-au vestit prin cei ce, întru Duhul
56
Sfânt trimis din cer, v-ar propovăduit Evanghelia, spre care şi îngerii doresc să privească” (I
Pt., 1, 12).
Pe de o parte, credinţa presupune şi confirmă voinţa personală de a gândi altfel, schimbarea
liberă a spiritului în favoarea lui Dumnezeu; cu alte cuvinte, pocăinţa. Credinţa mărturisită
este semnul care indică fidelitatea ultimă a credinciosului, o expresie verbală a experienţei în
comuniunea cu Dumnezeu. Iar această experienţă a credinţei are valoarea unei cunoaşteri
teologice. Căci afirmarea credinţei ţâşneşte din „ascultarea adevărului” (I Pt., 1, 22) şi face
parte din lauda şi mulţumirea celui ce a devenit „martor” al lui Hristos, fără să fie martor
istoric al Lui. În fond, credinţa este cunoaştere „teologică”, în care misterul lui Dumnezeu,
Care Se revelează în mod personal, este recunoscut fără să fie definit, este interiorizat fără să
fie epuizat, este protejat prin sfinţenia credinciosului. Prin credinţă, creştinul are capacitatea
spirituală suprafirească de a recunoaşte pe Dumnezeu aşa cum El este în revelaţia Sa. Credinţa
înseamnă fidelitatea totală faţă de revelaţia lui Dumnezeu, hotărârea lui Dumnezeu, hotărârea
liberă de a gândi altfel, aşa cum gândeşte Dumnezeu.
Pe de altă parte, credinţa ca primire a adevărului lui Dumnezeu şi mărturisire a revelaţiei
despre mântuire ţine de însăşi identitatea creştinului, fiind condiţia esenţială de a fi ucenic al
lui Hristos şi membru al Bisericii. Afirmarea explicită a credinţei în numele şi faptele lui Iisus
Hristos este indispensabilă apartenenţei la comunitatea creştină şi împărtăşirii cu Sfintele
Taine: „În aceasta să cunoaşteţi duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte pe Hristos,
venit în trup, este de la Dumnezeu. Şi orice duh care nu mărturiseşte pe Iisus, nu este de la
Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume”
(I In, 4, 2-3). Şi evanghelistul Ioan continuă. „Cine mărturiseşte că Iisus este Fiul lui
Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el şi el în Dumnezeu” (4, 15). Biserica este constituită acolo
unde este mărturisit în mod clar numele lui Hristos, întruparea, moartea şi învierea Sa.
Biserica este adunarea celor ce cred, comunitatea credincioşilor, a celor ce primesc adevărul
lui Dumnezeu, cunosc cu inima ce este Dumnezeu şi ştiu ce se petrece în Dumnezeu şi în
lume.
În misiunea sa, Biserica nu inventează Evanghelia, ci restituie în fiecare loc şi timp „credinţa
care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda, 3). Doctrina Bisericii depinde în mod
exclusiv de descoperirea lui Iisus Hristos, „Cuvântul lui Dumnezeu ieşit din tăcere” (Sf.
Ignatia, Către magnezieni, 8, 2). În El Dumnezeu S-a descoperit în formă definitivă şi
eshatologică: „Nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul” (Matei, 11, 27). Apostolul
Pavel spune că propovăduirea sa nu este altceva decât un cuvânt de la Hristos şi despre
Hristos: „Căci noi nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Hristos Iisus” (II Cor., 4,
5). El se bucură că obştea creştinilor din Roma se află în succesiunea apostolilor, deoarece au
ascultat „din toată inima dreptarul învăţăturii pe care aţi primit-o” (Rom., 6, 17).
Succesiunea se află în succesiune apostolică prin acordul ei cu dogmele apostolilor, în care se
cuprinde integritatea Evangheliei lui Hristos. Biserica de azi este legată de comunitatea
apostolilor şi de comunitatea viitoare a sfinţilor, prin credinţa ei neclintită, încălzită de Duhul
Sfânt, „Mângâietorul” şi păzitorul Bisericii până la a doua venire a Domnului ei. Sfânta
Tradiţie este căldura pe care o iradiază credinţa sfinţilor şi credincioşilor.
2. Transmiterea dreptei credinţe

„CUVÂNTUL ADEVĂRULUI”
Pentru multiplele nevoi ale comunităţii creştine (botez, liturghie, misiune), încă din vremea
apostolilor au circulat formule scurte sau crezuri care cuprindeau esenţialul credinţei.
57
Asemenea crezuri dogmatice sunt posibile şi necesare ori de câte ori Biserica transmite
învăţătura ei în condiţii pastorale şi situaţii misionare neobişnuite. Astfel, în perioada 325-381,
Biserica răsăriteană a trecut prin momente grele, în ceea ce priveşte stabilitatea tradiţiei
apostolice şi interpretarea dogmelor de credinţă. Ea a trebuit să facă faţă unor controverse şi
curente care puneau în discuţie afirmaţii teologice da bază: despre Iisus Hristos, Dumnezeu
adevărat şi om adevărat; despre Duhul Sfânt, Domnul, dătătorul-de-viaţă. În acest context,
Părinţii celor două sinoade ecumenice, care purtau răspunderea de a propovădui şi de a învăţa
drept cuvântul adevărului (II Tim., 1, 13; 2, 15) după pilda apostolilor, restabilesc – pe baza
revelaţiei biblice şi a tradiţiei apostolice – credinţa comună ortodoxă.
Proclamat cu puterea şi în numele Duhului Sfânt (Fapte, 15, 28; II Tim., 1, 14), simbolul
niceo-constantinopolitan devine crezul Bisericii universale, dreptarul acesteia pentru a
distinge Ortodoxia de erezie, într-un cuvânt, mărturisirea publică şi ecumenică a creştinilor.
Din acest moment, Biserica nu a admis nici alterarea sau parafrazarea textului acestui crez,
nici înlocuirea lui cu un alt crez. Adăugarea ca şi sustragerea unui articol din crez, au fost
socotite ca având consecinţe grave pentru apartenenţa la Biserică: înlăturarea episcopului din
episcopat, excluderea preotului din cler, excomunicarea mirenilor din comunitatea liturgică
(Canonul 7 al sinodului al 3-lea ecumenic – Efes, 431 – şi Canonul 1 al sinodului al 6-lea –
Constantinopol, 680).
Crezul a fost introdus în slujba liturghiei la sfârşitul secolului al V-lea, dar el era în centrul
pregătirii candidaţilor pentru botez, în cadrul catehumenatului, cu mult timp înainte. Faptul
acesta arată în modul cel mai direct că simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan nu a
rămas o simplă definiţie dogmatică a sinodului de la Constantinopol (381). Desigur, Crezul
devine parte din tradiţia permanentă a Bisericii universale, „memoria dogmatică” pe temeiul
căreia sinoadele următoarea dezvoltă şi completează Tradiţia. Pentru Biserica Ortodoxă,
unitatea şi universalitatea Bisericii se exprimă în mărturisirea comună a aceleiaşi tradiţii
apostolice, confirmată de sinodul ecumenic. Crezul a fost acceptat de Biserică în cult tocmai
pentru substanţa sa biblică, pentru substanţa sa biblică, pentru valoarea lui teologică şi
spirituală. Căci el afirmă taina lui Dumnezeu, nu numai fiinţa Sa absolută şi ne-zisă, ci şi
prezenţa sa reală în mijlocul poporului Său. De aceea, Biserica nu numai că a pregătit, pe cei
ce doreau să devină creştini, printr-o instruire serioasă în cunoaşterea Crezului sau simbolului
de credinţă (catehumenatul), dar a şi exercitat autoritatea sa de învăţare, în faţa ereziilor
dogmatice, cu o mare severitate. Biserica Ortodoxă a practicat excluderea de la cuminecarea
euharistică, deci pierderea calităţii de membru al Bisericii, mai ales din motive de erezie.
Aşadar, Biserica Ortodoxă propune Simbolul de credinţă, nu ca o definiţie teoretică despre
Dumnezeu, sau ca un text sacru din trecut, ci ca o poartă de intrare în taina lui Dumnezeu
celui viu şi veşnic. Crezul este un simbol care, în cuvinte, dezvăluie, mediază şi protejează
misterul lui Dumnezeu. Crezul ne ajută astfel să recunoaştem ce este Dumnezeu în Sine, cum
şi în actele Sale în istorie.
După cum s-a spus, credinţa nu înseamnă a accepta o serie de propoziţii dogmatice, abstracte,
despre Dumnezeu. Credinţa generează o atitudine, un mod de viaţă, care corespunde cu
Revoluţia. Conţinutul credinţei determină conţinutul vieţii, regula credinţei devine regula
vieţii, sau, cu alte cuvinte, concepţia creştinului despre om, istorie, societate, este la înălţimea
concepţiei sale despre Dumnezeu. Există o legătură directă între realitatea credinţei şi
realitatea existenţei. În acest sens, credinţa înseamnă nu numai a gândi astfel, ci şi a exista
altfel, a trăi şi a muri altfel. Credinţa se manifestă în „semne şi minuni”, în acte şi evenimente
personale şi colective. Misterul credinţei este transpus în fapte istorice, în spiritualitate
58
creştină. „Ţinând cu putere cuvântul vieţii”, creştinii sunt ca nişte „luminători în lume” (Filip.,
2, 16).
Pentru Biserica Ortodoxă, propovăduirea orală a cuvântului lui Dumnezeu şi săvârşirea
Tainelor constituie cele două mijloace prin care Hristos, cu puterea Duhului Sfânt, Se dă
poporului Său, aici şi acum. Ascultarea şi mărturisirea personală a credinţei sunt tot atât de
importante ca şi Taina – lucrare sacramentală şi liturgică. Dacă prin credinţă, creştinul
converteşte duhul după Duhul lui Dumnezeu, prin Taină el participă direct la sfinţenia lui
Dumnezeu, prin umanitatea văzută, îndumnezeită, a lui Iisus Hristos. Prin credinţă evocăm
istoria mântuirii în toată întinderea ei revelată, ca lucrare a Sfintei Treimi; prin taină, participă
la roadele iconomiei mântuirii. Fără credinţă, ritualul, cultul în sine, nu asigură Taina; ceea ce
înseamnă că îndeplinirea ritului şi prezenţa comunităţii, deşi sunt necesare, ele nu pot înlocui
mărturisirea credinţei. Şi nici invers: Crezul nu mai poate elimina Taina. Căci cultul, Tainele
în general, nu sunt altceva decât o altă formă, liturgică-sacramentală, în care Biserica restituie
şi mediază prezenţa şi puterea lui Dumnezeu.
Fie că se rosteşte la botez, fie că se proclamă în mod public, la Liturghie, Crezul ortodox este
introdus prin „credem” şi „mărturisim”. Aceasta înseamnă că Ortodoxia nu este o credinţă
rezervată unui grup, unei naţiuni sau unei regiuni. Simbolul de credinţă este cartea de
identitate a ortodocşilor, dar Ortodoxia nu este în stăpânirea lor exclusivă, deoarece este
destinată, celor din Est şi Vest, celor din Nord şi Sud. A crede şi a mărturisi, a fi credincioşi şi
a fi mărturisitori, sunt acţiuni simultane şi complementare la care sunt chemaţi toţi ortodocşii.
După expresia sfântului Ignatie, episcop şi martir al Bisericii din Antiohia, creştinul trebuie să
fie un „curier al lui Dumnezeu” (Către Policarp, 7, 2-3), care „are timp liber pentru
Dumnezeu”, ca să vestească altora slava şi harul lui Dumnezeu.
3. Transmiterea Tradiţiei
Biserica Ortodoxă este Biserica Tradiţiei, a tradiţiei care mediază revelaţia lui Dumnezeu în
istorie, concentrată în Sfânta Scriptură şi mărturia Apostolilor, apărată de Sfinţii Părinţi,
purtată de „comuniunea sfinţilor” de-a lungul secolelor. Tradiţia este practica Bisericii, nu
istoria acesteia, ci spiritualitatea ei liturgică, ecclesială, multiformă. Sau, mai bine zis, norma
Tradiţiei este practica Bisericii. Despre această practică, foarte diversă şi bogată, vorbeşte
însuşi Noul Testament. Tradiţia, adică practica Bisericii, trebuie să respecte această mare
diversitate despre care dă mărturie Noul Testament (Evr., 1, 1). În acest sens, Noul Testament
este un model pentru Tradiţia post-apostolică.
Sarcina Bisericii nu este numai de a-şi proteja identitatea şi unitatea ei acolo unde ea se
găseşte, ci, de asemenea, de a se pregăti pentru viitor ca o comunitate de mărturisire,
preocupată de a asigura transmiterea Tradiţiei către noile generaţii.
Înainte de orice, Biserica este chemată să readucă în memoria credincioşilor istoria mântuirii
lumii, momentele şi evenimentele decisive în care Dumnezeu a restabilit comuniunea Sa cu
creaţia şi neamul omenesc. Această comemorare a iconomiei lui Dumnezeu nu are nimic
imaginar sau nostalgic. Biserica primeşte prin Tradiţie un mesaj cu valoare în sine, care
vorbeşte de scopul lui Dumnezeu cu lumea. Prin Tradiţie, Biserica recunoaşte pe Dumnezeu
59
aşa cum este El, înainte de întrupare şi în întruparea Fiului Său, Iisus Hristos, Care nu este
altcineva decât „Îngerul de mare sfat” (Isaia, 9, 5), din Vechiul Testament. Există o tradiţie
stabilită, primită: „Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat şi vouă…” (I Cor., 11,
23). „Vă fac cunoscută, fraţilor, Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care aţi primit-o, în
care şi staţi” (I Cor., 15, 1).
Tradiţia nu depinde aşadar de imaginaţia credinciosului, ci de ceea ce Iisus Hristos a făcut, de
ceea ce El face şi de ceea ce El pregăteşte, ca realitate ultimă: „Ce era de la început, ce am
auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am primit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul
vieţii, aceea vă vestim” (I In, 1, 1). Ea nu depinde nici de utilitatea ei socială, nici de audienţa
ei publică. Chiar dacă lumea pretinde că nu are nevoie de mesajul Tradiţiei sau refuză acest
mesaj, Biserica are raţiuni proprii dea propovădui fără încetare Vestea cea bună a Noului
Testament. Căci ea reprezintă „legea lui Hristos” (Gal., 6, 2), în perspectiva căreia lumea este
judecată.
Această tradiţie este apropiată şi purtată într-un mod specific de fiecare generaţie de
credincioşi. Memoria istoriei mântuirii nu trebuie să fie pierdută, ci trebuie să fie păstrată cu
fidelitate. Biserica însă nu vede în credincioşii ei simpli gardieni ai unei tradiţii stabilite în
trecut, a experienţei părinţilor lor, oricât de mare ar fi valoarea şi importanţa acestei
experienţe. Este important ca credincioşii de azi să se întoarcă spre istorie, să actualizeze ceea
ce strămoşii şi părinţii lor au crezut şi creat. Acesta este nu numai un semn de veneraţie pentru
înaintaşi, ci şi o necesitate spirituală de a retrăi în „comuniunea sfinţilor”, în unitate de gândire
şi de viaţă, cu predecesorii.
Fiecare generaţie este chemată să mediteze această tradiţie în modul ei propriu. Această
mediere nu este o simplă repetare a trecutului, sau o acumulare de elemente superficiale, ci
reprezintă un act de auto-identificare şi de auto-mărturisire. Fiecare generaţie trebuie să se
recunoască, în mod autentic, în practica de totdeauna a Bisericii. Unele forme culturale în
care s-a fixat tradiţia în trecut nu mai corespund cu noile situaţii istorice. În fiecare epocă se
pot ivi forme instituţionale noi pentru a păstra şi comunica Tradiţia, ca practică a unei
generaţii.
În principiu, credincioşii nu pot avea încredere în Tradiţia decât dacă aceasta lasă loc, în
„practica de totdeauna”, şi pentru practica lor; sau, cu alte cuvinte, între istoria mântuirii
universale şi istoria mântuirii personale. Căci mântuirea universală şi cea personală sunt
inseparabile. De aceea, practica Bisericii impune această dialectică între adevăr dumnezeiesc,
neschimbător, şi istoria umană, totdeauna nouă şi schimbătoare. Nici simplificarea )sau
exagerarea) a tradiţiei de totdeauna, nici simplificarea (sau exagerarea) disproporţională a
realităţii umane a credincioşilor din fiecare epocă.
Tradiţia presupune, aşadar, responsabilitate personală nu numai în a afirma ceea ce s-a
petrecut în trecut, ci de a fi martor şi trăitor a ceea ce Dumnezeu face pentru fiecare generaţie.
Fiecare să-şi cerceteze fapta sa, practica sa, „căci fiecare îşi va purta sarcina sa” (Gal., 6, 4-5).
A aminti faptul că viaţa creştinului vine de la Dumnezeu, ca dar al Său, este extrem de
important pentru identitatea creştină. Dar şi mai important este faptul că creştinul devine
„purtător de dar”, prin credinţa sa personală, prin spiritualitatea sa comunitară.
În concluzie, Tradiţia ca practică a Bisericii nu este un proces închis. Tradiţia nu este un mit,
dar nici o structură ermetică. În practica ei, Biserica trebuie să lase loc pentru experienţa
generaţiilor viitoare. Transmiterea Tradiţiei este un act capital pentru Biserică. Biserica pune
totul în joc când este vorba de propovăduirea Evangheliei: „M-am făcut tuturor toate, ca,
oricum, să mântuiesc pe unii din ei. Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea” (I
Cor., 9, 22-23). Dacă tinerii se întreabă adesea ce importanţă are tradiţia ortodoxă care a decis
60
cultura şi spiritualitatea de altădată, Biserica le spune că tinerii şi copii sunt invitaţi şi primiţi,
alături de părinţii lor, nu doar să asculte o lecţie despre credinţa exemplară a strămoşilor şi
sfinţilor, ci ca să preia ei această credinţă, să se regăsească ei înşişi în practica părinţilor.
Biserica este astfel o comunitate istorică vie care leagă generaţiile între ele, care le împleteşte
şi le înlănţuieşte în această mediere continuă a credinţei. Tradiţia este fidelă faţă de trecut, dar
în acelaşi timp oferă loc generaţiei tinere, dându-i posibilitatea să introducă poezia ei, cultura
şi credinţa ei în practica bisericească. Tradiţia stabilită devine astfel deschisă faţă de
imaginaţia şi spontaneitatea tinerilor şi copiilor, a generaţiei de azi şi de mâine.
4. Indigenizare şi identitate culturală

Misiunea este un eveniment evanghelic care presupune comunicarea unui mesaj, Vestea cea
Bună, către o comunitate umană, folosind pentru aceasta elemente şi valori culturale. Procesul
comunicării Evangheliei, al „inculturaţiei” sau indigenizării mesajului, constituie încă un
aspect controversat al misiunii.
Încă de la începutul Bisericii, confruntarea dintre mesajul Evangheliei şi cultura greco-
romană a luat forme foarte diverse. După Adolf Harnak, creştinismul bizantin n-ar fi altceva
decât o elenizare a mesajului biblic, acuzaţie care, în lumina studiilor patristice recente, devine
superfluă. Este adevărat că istoria comunicării Evangheliei cunoaşte atitudinea critică radicală
a lui Tertulian, care se întreba: „Quid Athenae Hierosolymis?” (Ce are Atena comun cu
Ierusalimul?). această atitudine negativă provine mai ales dintr-o precauţie de a evita un
sincretism cu orice preţ între creştinism şi elenism, pentru că, pe de altă parte, în
întreprinderea „ a pologeţilor”, a şcolii din Alexandria şi îndeosebi a lui Origen, cultura şi
filozofia greacă au o valoare pozitivă. Socrate, Heraclit şi Plato sunt citaţi pentru rolul lor de
„pedagogi” în lumea păgână, iar chipurile lor sunt pictate pe pereţii exteriori ai bisericilor din
Moldova şi Bucovina. Sfântul Vasile cel Mare recomandă tinerilor creştini lectura filozofilor
greci, din care să culeagă cu discernământ înţelepciunea lor. Există deci o „preparatic
evanghelica” în spiritul uman, pe care Biserica nu putea să o excludă.
Acest lucru se poate observa mai bine în perioada marilor sinteze teologice patristice. Sfinţii
Părinţi nu au fost împotriva culturii, ci tocmai pentru preluarea şi convertirea valorilor clasice.
Aceasta nu înseamnă că creştinismul nu a venit în conflict cu elenismul. Se cunoaşte efortul
lui Iulia Apostatul de a restaura elenismul cu ajutorul filozofiei lui Plotin.
În această întâlnire dintre Evanghelie şi cultură, există o dublă acţiune:
Pe de altă parte, propovăduirea Evangheliei rămâne totdeauna un „semn de contradicţie”,
adică pune în discuţie caracterul absolut al oricărei culturi, religii sau ideologii. Misiunea
rămâne fidelă identităţii Evangheliei, caracterului său unic, supunând cultura unui proces de
„transcendere”, după modelul Întrupării.
Aşadar, nici înstrăinare faţă de valorile etnice, culturale şi ideologice existente, nici
juxtapunere sincretistă, ci o asumare critică din care să reiasă o identitate nouă, cu o
particularitate istorică, culturală. Biserica se prezintă ca o comunitate inclusivă, deschisă
tuturor popoarelor, tocmai prin faptul indigenizării Evangheliei. Fără să distrugă identitatea
etnică şi culturală a persoanelor şi naţiunilor, Biserica le dă o altă dimensiune şi identitate,
aceea a unităţii lor ontologice în Hristos (Gal., 3, 28).
5. Lumea şi situaţia ei
61
Chemarea Bisericii este nu numai să cunoască „lumea” către care este trimisă, ci şi să
vestească acesteia numele celui ce atât de mult a iubit lumea, „încât a dat pe Fiul Său unul-
născut, ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică” (In, 3, 16). Această „lume”
nu poate fi definită exclusiv ca un „spaţiu de misiune” necreştin, ci, mai degrabă, ca situaţia
umană în care Evanghelia lui Hristos nu a devenit încă o putere de împăcare şi de dreptate
între oameni. În acest sens, „lumea” se poate găsi în cadrul unei naţiuni sau culturi, în
structurile moderne ale societăţii. Procesul de secularizare care însoţeşte civilizaţia
tehnologică, folosirea ideologiei ca putere politică, toate acestea sunt semne ale „lumii”.
Lumea este o temă misionară deoarece venirea împărăţiei lui Dumnezeu este nedespărţită de
luptele acestei lumi. Biserica este chemată, de aceea, nu numai să dea un sens şi o interpretare
adevărată evenimentelor care se produc în luptele oamenilor de azi şi să proclame
reconcilierea; ci ea are şi o sarcină profetică, aceea de a discerne – în ciuda ambiguităţii
acestor lupte – unde lucrează puterile împărăţiei lui Dumnezeu şi unde sunt stabilite semnele
ei ascunse. Dat fiind caracterul ambiguu al procesului care se desfăşoară în luptele actuale ale
lumii, Bisericile angajate în Mişcarea ecumenică adoptă adesea o atitudine de pasivitate,
neştiind cum să definească conţinutul mărturiei lor specifice şi cum să joace rolul de
instrument al împărăţiei lui Dumnezeu. Totuşi, întrezărind acel suspin al creaţiei comparabil
cu durerile naşterii (Rom., 8, 22, 23), „Bisericile” trebuie să trăiască în mijlocul acestor lupte
exercitând misiunea profetică ce le este proprie, adică: de a zice „da” la tot ce este conform cu
împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum Dumnezeu a descoperit-o în viaţa lui Hristos, şi dea zice
„nu” faţă de tot ce degradează demnitatea şi libertatea fiinţelor umane şi a oricărei creaturi vii.
Ele sunt chemate să devină factor de pacificare într-o lume divizată, să adopte poziţii etnice şi
politice în sensul Evangheliei.
Cu evenimentele ce au urmat răstignirii lui Iisus, ceva radical nou s-a produs în istoria
umanităţii, care poate fi numit o „nouă creaţie”. Au apărut puterea învierii şi cea a vieţii, de
care nu sunt capabile puterile morţii, învinse definitiv, căci „Cel ce este în voi este mai mare
decât cel ce este în lume” (I In, 4, 4). Învierea lui Hristos a transformat radical cadrul social al
vieţii umane. Problema care se pune Bisericii este aceasta: să facă evident că proclamarea
împărăţiei lui Dumnezeu înseamnă vestirea unei ordini de dreptate şi libertate, care să pună în
cauză puterile şi structurile nedrepte ale acestei lumi. Biserica are nu numai rolul de a inspira
eforturile creştinilor de a realiza o ordine de dreptate, ci şi acela de a se deplasa spre cei
marginalizaţi, victime ale puterilor de tot felul. Criteriul fundamental în relaţia cu puterea şi
în exercitarea puterii este binele celor săraci, celor năpăstuiţi şi fără de putere, bine care se
manifestă în acte de eliberare şi de egalitate. Biserica se face credibilă numai în măsura în
care pune în cauză orice putere de oprimare şi de exploatare.
Desigur, în acest domeniu al eticii sociale şi politice, teologia trebuie să fie atentă la modul în
care este folosită Biblia în interpretarea situaţiilor istorice actuale. Cele două tendinţe extreme:
cea evanghelică fundamentalistă, care foloseşte un limbaj pur biblic, şi cea contextuală, care
recurge la un vocabular prea politic, se găsesc în confruntare permanentă. Adepţii celei dintâi
tendinţe se întreabă: dacă istoria mântuirii coincide cu procesul de eliberare socială, atunci ce
mai înseamnă Evanghelia pentru Biserică? Adepţii celeilalte tendinţe se întreabă: poate
teologia să identifice care este modul în care Dumnezeu vorbeşte Bisericii prin lume?
În această tensiune, cuvântul de ordine al Bisericii este apelul la înţelepciune, tact pastoral şi
simplitate, urmând cuvântul lui Iisus: ”Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii” (Mt., 10,
16). Înţelepciunea constă în aceea că Biserica ştie să ia în considerare schimbarea politică şi
dezbaterea ideologică care se desfăşoară în contextul său. Practica sa este de a nu se pronunţa
în toate problemele politice şi de a păstra o oarecare tăcere, lăsând astfel posibilitatea
62
multiplelor opţiuni şi a alternativelor variate. Biserica nu are răspunsuri şi soluţii finale în
toate domeniile vieţii. Probabil că aici constă geniul Ortodoxiei: de a evita riscul unui creştin
care dictează soluţii sau impune sisteme sociale creştine, ignorând libertatea persoanei.
Sarcina Bisericii nu este de a indica tipurile de societate umană, sau de a sacraliza instituţiile
politice ale vreunui regim, ci de a proclama o libertate totală în faţa oricărei organizaţii de
viaţă omenească. Desigur, Biserica nu poate rămâne indiferentă în faţa marilor scandaluri,
violarea drepturilor omului, supraîncărcarea, nedreptăţile sociale, politice şi rasiale, care apasă
asupra omenirii de astăzi. Dar, ea rămâne mereu în viziunea teologică a lumii, adică a
prezenţei reale a lui Dumnezeu în istorie.
Din această perspectivă teologică se poate spune că există între Biserică şi lume o permanentă
tensiune, inevitabilă, pentru că Biserica afirmă caracterul relativ al lumii şi „judecă” lumea
imanenţa şi pentru insuficienţa ei. Pe de o parte, ea „judecă” lumea, iar pe de alta, o consacră
lui Dumnezeu, o împiedică de la nimicire, o pregăteşte pentru transfigurare. „Judecata”, adică
spiritul său profetic şi consacrarea, adică spiritul său liturgic, sunt două aspecte care aparţin
raportului în care Biserica se găseşte cu lumea.
Desigur, nu trebuie să se confunde spiritul profetic cu analizele sociale şi politice de tot felul,
care se multiplică în prezent şi care pot masca realitatea istoriei umane. Biserica însăşi poate
închide ochii şi poate declara că pacea, dreptatea şi libertatea domnesc acolo unde de fapt nu
există pace, dreptate şi libertate adevărată. Tocmai de aceea Biserica, pentru a putea identifica
semnele prezenţei şi ale acţiunii lui Dumnezeu printre oameni, are nevoie de un ochi deschis
şi curat.
6. Vestea cea bună, săracilor

Relaţia dintre vestirea împărăţiei lui Dumnezeu şi săraci, care reprezintă marea majoritate a
locuitorilor şi naţiunilor pământului şi, în acelaşi timp, cea mai importantă categorie de bărbaţi
şi femei, lipsită de credinţa în Hristos, este o problemă nouă şi controversată în teologia
misionară de azi. Bisericile încă nu pot să răspundă cu un singur glas la întrebarea: Cine sunt
săracii astăzi?, deoarece criteriile de a identifica formele de sărăcie sunt foarte diferite,
biblice sau sociologice. Teologia eliberării, elaborată de creştinii angajaţi în etica politică din
America Latină, susţine că, în perspectiva Revelaţiei biblice despre Împărăţie, Dumnezeu are
o preferinţă pentru săraci, deoarece, în Iisus Hristos, El însuşi S-a identificat cu cei lipsiţi,
trişti şi oprimaţi. Există un parti pris a lui Hristos pentru săracii pământului. Lor le este
făgăduită împărăţia lui Dumnezeu. Judecata lui Dumnezeu vine ca o binecuvântare în favoarea
săracilor. Pentru săraci judecata este tocmai certitudinea că Dumnezeu este cu ei şi pentru ei,
pentru cei bogaţi, ea înseamnă un verdict aspru de condamnare. Ambele categorii, cei
deposedaţi de alţii şi cei ce deposedează pe alţii, stau sub aceeaşi judecată: unora le dă
capacitatea de a spera şi a lupta contra aservirii, altora le inspiră pocăinţă şi renunţare.
Ce înseamnă pentru misiunea Bisericii, faptul că Iisus Hristos a anunţat săracilor Evanghelia
şi că lor le-a făgăduit împărăţia lui Dumnezeu? O eră nouă de evanghelizare se impune, eră în
care Bisericile trebuie să înţeleagă mai bine situaţia săracilor şi să lupte în numele lor şi
împreună cu ei nu numai pentru a pune capăt exploatării şi a învinge nedreptatea care stă la
rădăcina sărăciei, ci şi pentru a construi o societate dreaptă şi egală pentru toţi.
Însăşi sărăcia cu duhul, despre care Mântuitorul ne vorbeşte în „Fericirile” anunţate la
începutul propovăduirii Sale, este o accentuare a faptului că nu numai sărăcia de fapt este o
preocupare a lui Dumnezeu, care doreşte pentru om o viaţă netulburată de grijile pământeşti;
dar El doreşte pentru cei ce nu sunt „săraci” materialmente – să-şi echilibreze existenţa în aşa
63
fel încât buna-stare să nu constituie o preocupare, ci o rezultantă a unei bune fraternităţi între
oameni şi a unei permanente griji pentru neputinţa celuilalt.
Bisericile nu trebuie să rămână indiferente faţă de situaţiile în care sunt exploataţi săracii şi
nici să evite de a lupta pentru eliberarea oricărei forme de sărăcie. Numai o Biserică ce
promovează solidaritatea poporului lui Dumnezeu, în vederea realizării unei comunităţi de
părtăşie şi de slujire, poate fi pentru lume un semn al Împărăţiei.
Teologia şi practica misionară trebuie să ia deci în serios interpretarea istoriei din perspectiva
celor săraci, oprimaţi şi fără putere. De aici, aspectul chenotic al misiunii şi evanghelizării,
care are repercusiuni radicale asupra stilului de viaţă al creştinilor şi asupra formelor de
solidaritate cu cei săraci, pe care le practică Bisericile. În orice caz, evanghelizarea sau
propovăduirea Împărăţiei lui Dumnezeu, care reprezintă speranţa săracilor, nu mai trebuie să
fie separată de acţiunea creştinilor pentru dreptate socială. S-a observat că există foarte adesea
o distincţie sau chiar o separare între creştinii angajaţi în acţiunea socială în numele lui Hristos
şi cei care se consacră rugăciuni, studiului şi liturghiei. O asemenea separare nu poate decât să
slăbească şi să diformeze aceste două forme de daruri spontane: acţiunea socială riscă să fie
redusă la un activism plin de râvnă, sprijinit pe idealuri neclare, iar cultul, la o ceremonie
privată, lipsită de orice interes activ faţă de aproapele. Noi credem că viaţa creştină trebuie să
ţină împreună aceste două aspecte ale slujirii discipolului: să se adune şi să fie trimis, să
primească şi să dăruiască, să celebreze şi să muncească, să se roage şi să lupte, acesta este
ritmul adevărat al angajamentului creştin.
7. Misiunea, ca zidire a „Trupului” – Biserica

Ortodoxia a înţeles noţiunea de misiune într-o perspectivă eccleziologică foarte bine
determinată. Această perspectivă comportă câteva elemente esenţiale.
Biserica este parte integrantă din mesajul Evangheliei, deoarece convertirea nu este altceva
decât un act de încorporare în trupul lui Hristos, desigur, ca răspuns personal la cuvântul lui
Dumnezeu, care constituie sămânţa, conţinutul credinţei (Mat., 13, 1-30). Credinţa înseamnă o
existenţă altfel, înseamnă a intra în legământul pe care Dumnezeu îl are cu poporul Său,
pecetluit cu jertfa lui Hristos: „Căci prin El avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl, într-un
Duh” (Ef., 2, 18). Convertirea, acest „schimb ontologic”, este posibilă numai în lăuntrul unei
comunităţi noi (Ef., 2, 14-18), care este instrumentul şi semnul comuniunii Sfintei Treimi:
„Credincios este Dumnezeu care v-a chemat la comuniune cu Fiul Său, Iisus Hristos Domnul
nostru” (I Cor., 1, 9).
Biserica văzută, fizică, istorică, are ca parabolă comuniunea Sfintei Treimi. Dumnezeu este
comuniunea de persoane, iar Biserica este chemată să reproducă în viaţa ei această comuniune
trinitară şi unitară a lui Dumnezeu. Ea este comunitatea umană care trăieşte din cea dintâi
comuniune divină, care este Sfânta Treime. Întreaga ei misiune, în chip special Sfintele Taine,
sunt orientate în această direcţie. Tainele de iniţiere – botezul, ungerea cu sfântul Mir,
Împărtăşania – care formează un ritual unic şi care se săvârşeşte numai în legătură cu
Liturghia, sunt Taine de încorporare într-o comunitate: liturgică determinată; de apartenenţă
reală la poporul lui Dumnezeu. Celelalte Taine şi ierurgii urmăresc de asemenea restabilirea
raporturilor, slăbite sau întrerupte, dintre Dumnezeu şi această comunitate.
Inserţiunea în acest „Nor aşa de mare de martori” (Evr., 12, 1) are nu numai o semnificaţie
morală, de inspiraţie, ci o importanţă soteriologică: „Sunteţi împreună-cetăţeni cu sfinţii, şi
casnici ai lui Dumnezeu” (Ef., 2, 19). Comuniunea sfinţilor înseamnă nu numai că creştinii
aparţin lui Hristos, ci şi că ei sunt responsabili pentru integrarea lumii în comuniunea cu
64
Dumnezeu. Prin sfinţi se înţelege aici nu numai numele acceptate în calendarul Bisericii şi
care formează obiectul pietăţii credincioşilor. Creştinii, toţi membrii poporului lui Dumnezeu,
sunt numiţi sfinţi (Evr., 6, 10, 13, 24) pentru că ei aparţin lui Dumnezeu (Rom., 8, 27). Există,
de asemenea, mulţimea sfinţilor care înconjoară Mielul, care stă în mijlocul tronului lui
Dumnezeu: „După aceasta, m-am uitat şi iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea să o
numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea
Mielului, îmbrăcată în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic” (Apoc., 7, 9).
Actul misionar rămâne deci, un act eclezial: „Taina este aceea că neamurile sunt împreună-
moştenitoare, formează acelaşi trup unic şi sunt părtaşe la aceeaşi făgăduinţă în Iisus Hristos,
prin Evanghelie” (Ef., 3, 6). De fapt, Iisus a constituit grupul celor doisprezece apostoli,
cărora le-a dat puterea Duhului Sfânt (Mat., 18, 18; In, 20, 30), ca o imagine a Bisericii.
Biserica se manifestă în istorie ca „Trupul lui Hristos”, după modelul colegiului apostolic,
care are în centru pe Iisus Hristos. „Hristos şi apostolii” continuă în structura Bisericii post-
apostolice sub forma „apostolii, prezbiterii şi Biserica”, sau „apostolii, prezbiterii şi fraţii”
(Fapte, 15, 4-34), sau „episcop şi prezbiteri” şi „episcopi şi diaconi” (Tit, 1, 5; Filip., 1, 1).
Apostolul Pavel, care a întemeiat comunităţi creştine în situaţii geografice şi culturale foarte
diverse, subliniază cu ţările unitatea pe care toţi creştinii o au în Iisus Hristos, „capul
Trupului”, atunci când spune: „Aici nu mai este nici grec, nici iudeu, nici tăiat-împrejur sau
netăiat-împrejur, nici barbar, scit, sclav sau om liber, ci Hristos este toate şi în toţi” (Cor., 3,
11).
Caracterul eclezial al misiunii nu trebuie să fie înţeles într-un sens instrumentalist sau
eclezionist. Biserica nu este doar un simplu instrument al misiunii. Misiunea este un criteriu al
Bisericii şi nu există Biserică adevărată în afara misiunii. Cu toate acestea, în viziunea
ortodoxă Biserica reprezintă deja scopul misiunii, fiind, în acelaşi timp, principiu şi condiţie a
misiunii. Existenţa unei comunităţi creştine este o precondiţie a misiunii.
„Zidirea” Trupului nu este însă un scop în sine, deoarece Biserica este nu numai „poporul lui
Dumnezeu” adunat prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, ci şi semnul-sacramentul
prezenţei lui Dumnezeu pentru întreaga umanitate. Misiunea are un caracter ecleziocentric,
dar nu eclesio-monistic, căci Biserica prin însăşi natura ei sacramentală, dă mărturie despre
Împărăţia lui Dumnezeu. Biserica este „trimisă” în lume ca, purtând în trupul ei istoric
semnele lui Hristos răstignit şi înviat, să extindă pe pământ Împărăţia lui Dumnezeu. Biserica
poate fi definită ca „sacramentul” Împărăţiei, ajunsă la noi în Iisus Hristos şi care se
manifestă, în plenitudinea ei, la a doua Sa venire plină de slavă.
În misiunea sa, Biserica este chemată să descopere „semnele” nedezminţite ale Împărăţiei,
care sunt: propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu; formarea unei comunităţi autentice la
nivel local, care să includă pe toţi, fără nici o deosebire de sex, de vârstă şi de profesie şi care
să pună accentul pe relaţiile umane personale; redescoperirea unei comunităţi tămăduitoare, de
susţinere şi iubire activă, care întâmpină pe cei străini, dă speranţe celor deznădăjduiţi şi
insuflă curaj celor cu voinţa înfrânată. Propovăduirea Evangheliei Împărăţiei este inseparabilă
de alungarea puterilor diabolice şi de tămăduire (Lc., 9, 1-6), care include sănătatea trupească
şi iertarea păcatelor (Iac., 5, 14-15).
Dar Biserica nu are monopolul „semnelor” istorice ale împărăţiei, prin care se manifestă
prezenţa lui Hristos. Cu toate că Biserica este denumită „sacramentul împărăţiei”, totuşi,
semne ale împărăţiei pot fi descoperite nu numai în Biserică, ci şi în lume. Această afirmaţie
curajoasă se bazează pe hristologia sfinţilor Ignatie al Antiohiei („Unde este Hristos, acolo
este Biserica”) şi, mai ales, pe hristologia cosmică a sfântului Maxim Mărturisitorul. Bisericii,
adică, îi revine un rol ermineutic, critic şi profetic, acela de a discerne căile, faptele şi
65
evenimentele istorice, din „lume”, care corespund cu semnele împărăţiei lui Dumnezeu. În
această lucrare, Biserica are totdeauna în vedere prezenţa lui Hristos: „Acolo unde este
Hristos”. De pildă, solidaritatea cu săracii este o opţiune incontestabilă pentru Biserică, dar
această solidaritate nu poate fi înţeleasă ca semn al împărăţiei lui Dumnezeu, decât având
istoria lui Iisus răstignit şi înviat ca punct de referinţă.
8. MISIUNE ŞI LITURGHIE
Una din marile achiziţii ale tehnologiei misionare din epoca noastră este aceea a raportului
dintre liturghie şi misiune, dintre Taină şi cuvânt. Conferinţa misionară de la Melbourne (mai,
1980) declară: „Credem că dacă Bisericile noastre se vor preocupa de aceste două aspecte ale
comuniunii creştine, vom putea evita atât intelectualismul excesiv al unor tradiţii ce
suprasolicită predicarea, cât şi ritualismul exagerat al celor care sunt concentraţi în mod unic
asupra Euharistiei”. Cea mai importantă mărturie şi experienţă a Împărăţiei lui Dumnezeu
rămâne Taina Euharistiei. Ea este semnul că Hristos vrea să ne unească cu El în însăşi
misiunea şi jertfa Sa, ea constituie energia care mişcă Biserica în devenirea ei misionară, „în
afară” de templu. Ea este denumită, de aceea, „pâinea pelerinului”, hrana celor trimişi în
misiune. Acest accent particular corespunde cu ecleziologia ecumenică mai recentă, care
descoperă vocaţia liturgică şi realitatea calitativă a poporului lui Dumnezeu, chemat anume să
vestească moartea Domnului până ce va veni a doua oară (I Cor., 11, 26).
„Faceţi acestea în amintirea Mea” (Lc., 22, 19; I Cor., 11, 24). Încă de la începutul Bisericii,
creştinii s-au adunat într-un loc, în zi de Duminică, să comemoreze învierea Domnului şi să
celebreze a doua Sa venire, săvârşind Taina Cuminecăturii, instituită de El însuşi. „De aceea,
sărbătorim cu bucurie ziua a opta, după sâmbătă, în care şi Hristos a înviat şi după ce S-a
arătat, S-a înălţat la ceruri” (Epistola lui Barnaba, XV, 9, în PSB, vol. I, p. 133).
Când vă adunaţi în Duminica Domnului, frângeţi pâinea şi mulţumiţi, după ce mai întâi v-aţi
mărturisit păcatele voastre, ca jertfa voastră să fie curată” (Învăţătura celor doisprăzece
Apostoli, XIV, 1, în PSB, I, p. 31). Prin întreg cultul ei, mai ales prin citirile din Vechiul şi
Noul Testament, de la Vecernie, Utrenie şi Liturghie, Biserica face un fel de restituire
permanentă a istoriei mântuirii, care s-a consumat odată pentru totdeauna. La fiecare
Liturghie, se aminteşte oral un fapt istoric decisiv: lumea a fost mântuită în trupul şi patima lui
Iisus Hristos, în vremea lui Ponţiu Pilat. Comunitatea liturgică are ochii aţintiţi spre „Mielul
lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii” (In, 1, 29; Apoc.,5, 12-13). Ea poartă în memoria sa
istoria mântuirii neamului omenesc: „Aducându-ne aminte de această poruncă mântuitoare şi
de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de moarte, de învierea cea de a treia zi, de
suirea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta şi de cea de-a doua şi slăvită iarăşi venire”
(Liturghier, ed. 1980, p. 138). Comunitatea liturgică este purtătoarea Evangheliei Noului
Testament, având un rol crucial în vehicularea, interpretarea şi apărarea credinţei.
„Luaţi, mâncaţi” (Mt., 26, 26). Nici adunarea credincioşilor la un loc, nici pomenirea faptelor
mântuitoare săvârşite de Iisus Hristos nu epuizează liturghia. Actul liturgic este în cele din
urmă un act de cuminecătură, fiindcă „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor vine să Se
junghie şi să Se dea mâncare credincioşilor” (Liturghier, ed. 1980, p. 186). Biserica se naşte
din cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi rămâne în veac (I Pt., 1, 23), ia formă în baia
botezului (Rom., 6, 3-5), dar ea se hrăneşte cu trupul lui Hristos, în pâinea şi vinul euharistic,
la cina de pregustare a împărăţiei viitoare (Lc., 14, 15). Comunitatea îşi trage existenţa sa din
cuminecătură; de aceea, Biserica nu se poate niciodată dispensa de împărtăşirea
66
credincioşilor. Acesta este actul şi momentul în care parohia se reuneşte ca un singur trup:
„Iar pe noi, pe toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul
prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh” (Liturghier, ed. 1980, p. 204). Există o întreagă
tradiţie canonică şi disciplină penitenţială referitoare la cuminecătura credincioşilor. Toate
acestea sunt însă depăşite de intenţia euharistică a liturghiei. „Tu , Stăpâne atotputernice, ai
zidit toate, pentru numele Tău. Mâncare şi băutură ai dat oamenilor spre desfătare, ca să-ţi
mulţumească Ţie, iar nouă ne-ai dăruit, prin Fiul Tău, mâncare şi băutură duhovnicească şi
viaţă veşnică” (Învăţătură a celor doisprezece Apostoli, X, 2, în PSB, I, ă. 30). Comuniunea
trupească şi sufletească cu Dumnezeu şi semenii se realizează atunci când credincioşii se
împărtăşesc din acelaşi potir.
Liturghia ortodoxă reia cu insistenţă textele biblice care se referă la reconstituirea ce va avea
loc la a doua venire a Domnului. În această perspectivă, adunarea liturgică este o anticipare a
adunării eshatologice, când „El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare şi vor aduna
pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă” (Mt., 24, 31).
Rugăciunea după Axion: „ Încă ne rugăm Ţie, pomeneşte, Doamne, sfânta, sobornicească şi
apostolească Biserică, cea de la o margine până la cealaltă a lumii, pe care ai câştigat-o cu
scump sângele Hristosului Tău, şi o împacă pe dânsa” (v- Liturghier, ed. 1980, p. 205), este
ecoul unei litanii de mulţumire ce se rosteşte în Biserica veche, după cuminecare: „ Adu-ţi
aminte, Doamne, de Biserica Ta, ca s-o izbăveşti de tot răul şi s-o desăvârşeşti în dragostea Ta,
şi adună, din cele patru vânturi, această Biserică sfinţită, în împărăţia Ta, pe care ai pregătit-o”
(Învăţătură a celor doisprezece Apostoli, X, 4, în Scrierile Părinţilor Apostolici (PSB),
vol. I, ed. 1979, p. 30). Pâinea adusă ca ofrandă euharistică poartă în sine chipul şi energia
Bisericii, „pentru care a fost creată lumea” (Herma, Păstorul, 8 (4), 1, în PSB, I, p. 232):
„După cum această pâine frântă era împrăştiată pe munţi şi fiind adunată a ajuns una, tot aşa
să se adune Biserica Ta de la marginile pământului în împărăţia Ta” (Învăţătura celor
doisprezece Apostoli, IX, 4, în SPA, vol. I, p. 27).
*
* *
Liturghia ortodoxă, al cărui text nu este altceva decât o sinteză făcută la Constantinopol din
liturghiile locale, folosite la Antiohia şi Cezareea, are o structură care corespunde exact cu
această dublă mişcare a Bisericii: una, apostolică, misionară, şi alta euharistică, pastorală. În
afară de proscomidie, care a devenit un ritual în sine, Liturghia are două părţi: liturghia
catehumenilor, sau liturghia cuvântului, adică partea kerigmatică, evanghelică, misionară, şi
liturghia credincioşilor sau liturghia euharistică, adică partea sacramentală, pastorală sau
eclezială.
Caracterul kerigmatic şi misionar al celei dintâi părţi este dat mai ales de lecturile biblice,
urmate de omilie sau de comentariu. La această parte sunt invitaţi să asiste cei nebotezaţi şi
cei necredincioşi, ceea ce înseamnă că evanghelia se adresează tuturor, că ea are o valoare
universală. Vestea cea bună nu este rezervată numai celor botezaţi sau iluminaţi, ci ea aparţine
tuturor, deoarece se adresează tuturor. Toţi, credincioşi şi necredincioşi, sunt „cei chemaţi”.
Dealtfel, alegerea celor doisprezece apostoli indică universalitatea Evangheliei lui Iisus
Hristos: „Mergând, învăţaţi toate neamurile” (Mt., 28, 19); iar prezenţa atâtor neamuri la
Cincizecime (Fapte, 2, 9-12) arată că „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi
67
Dumnezeul lui Iacov”, „nu este un părtinitor, ci că, în orice neam, cine se teme de El şi face
dreptate, este primit de El, Cuvântul pe care L-a trimis fiilor lui Israel, Evanghelia păcii prin
Iisus Hristos, El care este Domnul tuturor oamenilor” (Fapte, 10, 34-36). Aceasta constituie
una din ideile fundamentale ale Noului Legământ, pe care Biserica a trebuit să o apere chiar
de la începutul ei. „Trimiterea” sau chemarea misionară a Bisericii îşi are temeiul ei profund
în universalitatea mântuirii în şi prin Iisus Hristos.
Caracterul sacramental sau pastoral al liturghiei se observă în celebrarea euharistiei, care este
cultul de mulţumire al celor care deja au primit botezul. Euharistica este marele privilegiu şi
dar al membrilor Bisericii. Dacă în prima parte, Biserica cheamă pe toţi să asculte cuvântul lui
Dumnezeu, creştini şi necreştini, în partea a doua, ea se adună în sine, cu fiii ei, pentru a
reînnoi în mod liturgic Noul Legământ. Dacă în prima parte ea hrăneşte pe toţi cu cuvântul lui
Dumnezeu, în a doua parte ea împărtăşeşte pe fiii săi cu Însuşi Trupul şi Sângele Domnului.
Nu numai legătura organică dintre învierea Domnului şi Taina Împărtăşaniei (In, 6, 51-55), ci
şi cea dintre Euharistie şi misterul Bisericii ca trup al lui Hristos, este foarte bine subliniată de
către mărturiile Noului Testament (I Cor., 10, 16-17). Imediat după pogorârea Duhului Sfânt,
comunitatea creştină s-a constituit în jurul Tainei Euharistiei, săvârşită în amintirea morţii şi
învierii lui Hristos, în ziua cea dintâi a săptămânii, Duminica. Identitatea Bisericii este de
natură euharistică: „Acesta este sângele Meu, sângele Legământului celui nou, care varsă
pentru mulţi” (Mc., 14, 24). S-a spus pe drept cuvânt că Taina Împărtăşaniei este Taina
Bisericii, în sensul vital al cuvântului: „Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană şi sângele
Meu este cu adevărat o băutură” (In, 6, 55).
Acest mare adevăr se poate articula sub diverse formule teologice, ca de pildă: caracterul
euharistic, concentrarea liturgică a Bisericii, dimensiunea eclezială a Euharistiei. În realitate,
Euharistia este „hrana” poporului lui Dumnezeu: „Eu sunt pâinea cea vie care pogoară din cer.
Cel care va mânca din această pâine, va trăi în veci. Iar pâinea pe care voi da, aceasta este
Trupul Meu care s-a dat pentru ca lumea să aibă viaţă” (In, 6, 51). Biserica nu poate fi decât
definită pur şi simplu ca o comunitate adunată în numele lui Hristos. Sensul ei eclezial,
comunitar, se desăvârşeşte prin caracterul ei euharistic, liturgic, de consacrare.
Un alt moment liturgic important este trimiterea creştinilor la propovăduire, atunci când
preotul exclamă: ”Cu pace să ieşim întru numele Domnului”. Liturghia nu se termină cu
distribuirea anaforei şi miruirea, ci ea continuă, în altă formă, cu plecarea credincioşilor în
lume, imitând faptele Apostolilor. Se remarcă deci două mişcări în liturghie: una centripetală,
de revenire, din lume, a Bisericii, în sine, în jurul Potirului, şi o alta, centrifugală, de ieşire în
lume. „Cu pace să ieşim”, adică poporul adună se răspândeşte în lume ca martor al
Evangheliei, nu pentru a rămâne în lume, ci pentru a aduce lumea în Biserică.
În acest context este interesant de amintit aici, faptul că sfântul Ioan Gură de Aur aplică
liturghiei euharistice textul „Creşteţi şi vă înmulţiţi” (În Ioannem Homilia, XLVI, P.G., 59,
260-262). În Euharistie, Biserica deţine hrana creşterii în Hristos; dar ea a primit şi sămânţa
înmulţirea ei. Creşterea şi înmulţirea – acestea sunt două comandamente pastorale de origine
apostolică. Faptele Apostolilor menţionează în repetate locuri că obştea primilor creştini
sporea continuu (2, 47), că numărul ucenicilor se înmulţea (6, 7), că în fiecare zi se adăuga
mulţime de bărbaţi şi de femei (5, 14; 2, 41). „Şi mâna Domnului era cu ei şi era mare
numărul celor ce au crezut şi s-au întors la Domnul” (11, 21, 24). De asemenea, să amintim
aici şi parabola celor doi fii. „Un om avea doi fii” (Luca, 15, 11); toţi marii comentatori văd
aici o parabolă a Bisericii şi a lumii. La fel se poate spune şi despre Biserică: ea are doi fii, pe
cel credincios şi pe cel chemat. În nici un caz ea nu trebuie să uite sau să abandoneze pe
„celălalt fiu”.
68
Într-adevăr, Biserica este o comunitate care „creşte” în număr: „ Cei ce au primit
propovăduirea lui, au fost botezaţi; şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adăugat
aproape trei mii de suflete”… „Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului
popor. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi” (fapte, 2, 41 şi
47). „A adăuga” nu înseamnă desigur a face nici prozelitism individual, nici a organiza
„campanii misionare”, două din practicile inacceptabile ale sectelor. Mobilitatea misionară a
parohiei ţine mai degrabă de dinamica adunării euharistice, care nu este altceva decât
răspunsul la întrebarea „următoare”: ce face preotul cu harul preoţiei, ce fac creştinii cu
credinţa lor şi cu darul primit în Taine? Ei trebuie să predice, prin cuvântul şi fapta lor, cu
ecoul, pentru ca „cei din afară” să ajungă la „cea dintâi întrebare”: „După ce au auzit aceste
cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: Fraţilor, ce să
facem? Pocăiţi-vă, le-a zis Petru, şi fiecare din voi să fie botezat în numele lui Iisus Hristos,
spre iertarea păcatelor; apoi veţi primi darul Sfântului Duh”. (Fapte, 2, 37-38). Primirea
harului reprezintă doar prima mişcare spre cumpăna vieţii creştine. A doua mişcare, folosirea
harului, este decisivă: „Pentru că celui ce are i se va da şi va avea de prisos; dar de la cel ce nu
are, se va lua şi ce are” (Mit., 25, 29).
Prin urmare, într-un anumit sens misiunea se integrează în acţiunea liturgică a Bisericii, care
are în centrul ei, Taina Euharistiei. Liturghia este, în mod firesc, jertfa de mulţumire a
Bisericii, celebrarea şi rugăciunea comună a membrilor acesteia; dar dimensiunea ei misionară
nu poate fi trecută cu vederea. În această privinţă, următoarele elemente merită să fie reţinute:
- Liturghia arată că adorarea lui Dumnezeu este nedespărţită de anamneză, de amintirea
publică a istoriei mântuirii, în totalitatea şi continuitatea ei, adică a Vechiului şi a
Noului Testament.
- Prin liturghia cuvântului sau a catehumenilor, Biserica ăşi pregăteşte ea singură pe
credincioşii ei proprii, în scopul de a fi „discipoli” ai lui Hristos.
- Prin cult în general, prin lecturile biblice de la Vecernie şi Utrenie, mesajul biblic
pătrunde în ritmul vieţii de toate zilele a creştinului.
- Funcţia liturgică a diaconului este de o mare importanţă pentru angajamentul misionar
al laicilor. Diaconul se află la întretăierea dintre preoţia sacramentală şi preoţia
generală a mirenilor. Laicii pot observa că raţiunea care justifică preoţia este însăşi
predicarea Evangheliei.
- În cult şi în locaşul bisericii, istoria mântuirii este reprezentată în imagini şi simboluri,
pentru că iconografia este cea mai directă şi explicită metodă de ilustrare şi de
interpretare a evenimentelor biblice, mai cu seamă pentru credincioşii care n-au acces
la textul biblic.
9. Misiunea şi comunitatea parohială

Teologia ortodoxă a subliniat totdeauna cu vigoare centralitatea adunării liturgice locale –
parohia, congregaţia, comunitatea de bază, care devine modelul istoric al Bisericii
contemporane. Parohia (după etimologie şi sensul biblic înseamnă a „conlocui”, sau loc de
adunare şi de refugiu pentru pelerini) este comunitatea de bază a Bisericii locale, punctul de
plecare şi de sosire al vieţii creştine şi al misiunii preoţeşti, locul unde se exercită cele trei
mari slujiri ale mirenilor şi clericilor. Care este modelul ecleziologic după care se constituie
parohia? Ce plan ecleziologic are în vedere preotul care este trimis să „zidească” trupul lui
Hristos şi templul Duhului Sfânt într-un anumit loc şi timp?
69
Comunitatea parohială este Biserica în mic, de aceea structura ei nu se poate înţelege fără o
clară viziune ecleziologică.
Se pare că Bisericile creştine, inclusiv Biserica Ortodoxă, îşi dau seama acum că reorganizarea
vieţii parohiale este nu numai o prioritate urgentă, ci şi că aceasta trebuie să se facă în
perspectiva unei învăţături clare despre Biserică. Acolo unde teologia şi practica pastorală sunt
exercitate fără referinţă particulară la doctrina ecleziologică şi la spiritualitatea liturgică, ele
riscă să fie deformate. Ereziile pastorale provin din ereziile ecleziologice.
Desigur că nu este vorba aici de a reinventa mijloacele şi tehnica de lucru ale teologiei
pastorale, ci de a-i fixa mai precis punctul ei de plecare şi punctul ei de sosire. Teologia
pastorală trebuie, adică, să înveţe din nou cum se construieşte Biserica la nivel local, parohial,
cum se rezolvă problemele interne şi externe ale constituirii parohiei ca o comunitate
liturgică, spirituală şi socială, în contextul lumii de azi.
Există o analogie între proiectul parohial şi planul pe care Dumnezeu îl are cu Biserica lui
Iisus Hristos, în care vrea să adune întreaga omenire (Ef., 1, 10). Parohia este un proiect mic
în interiorul proiectului mare care se numeşte Biserica. Intenţia sau iconomia parohiei trebuie
să coincidă cu intenţia şi iconomia Bisericii, şi de aici, orientarea eclezială fundamentală a
parohiei. Învăţătura despre Biserică şi despre Taina determinată, aşadar, viziunea despre
parohie şi despre viaţa pastorală. Preotul este trimis nu să presteze slujbe religioase pentru
indivizi, ci să adune şi să compună o comunitate creştină în jurul altarului. Parohia nu este o
cooperativă de prestaţii de servicii şi de intervenţii religioase, ci o comuniune a sfinţilor, în
unitate de credinţă, de etică şi de slujire. Ea este o instituţie care realizează în timp şi spaţiu
Trupul lui Hristos, poporul lui Dumnezeu (I Pt., 2, 9-10).
Există câteva elemente fundamentale care descriu natura parohiei: ea este o adunare de cult
văzută, fizică, locală; implică reciprocitate reală între slujirea sacerdotală a preotului şi slujirea
harismatică a credincioşilor; exercită dubla mişcare, de convocare şi de trimitere, a liturghiei.
Biserica este o comunitate văzută care se adună pentru cultul public – de mulţumire, de
invocare şi de laudă – în prezenţa lui Hristos: „Acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în numele
Meu, Eu sunt în mijlocul lor” (Mt., 18, 20). Cu toate că parohia nu este o simplă societate
voluntară, nici o fraternitate oarecare, întrunirea fizică comunitară într-un anumit timp şi loc
este decisivă, deoarece numai în acest chip ea se prezintă ca semn al adunării viitoare a tuturor
popoarelor (Is., 11, 12). Parohia rezultă din această adunare de cult a celor răspândiţi şi
separaţi, într-un singur trup, văzut, fizic, „ca să fie un templu sfânt în Domnul” (Ef., 2, 21).
În întreaga istorie a Ortodoxiei, predania credinţei s-a făcut pe cale orală, de la comunitate la
comunitate şi, mult mai rar, de la credincios la credincios. Practica monastică, transmiterea de
la părinte la ucenic, a avut un loc excepţional. Tradiţia, adică păstrarea şi comunicarea
credinţei de la o generaţie la alta, se asigură numai în lăuntrul comunităţii liturgice. Fără
liturghie, fără comunitate parohială, Biserica nu poate să asigure continuitatea vie şi creatoare
a credinţei. Credinciosul mărturiseşte credinţa sa numai ca mădular al unei comunităţi, fără de
care nimic nu se săvârşeşte în ordinea cultului: „Sunteţi, aşadar, cu toţii şi tovarăşi de drum, şi
purtători de Dumnezeu, şi purtători de templu, şi purtători de Hristos, şi purtători de cele
sfinte, în toate împodobiţi cu poruncile lui Iisus Hristos” (Sf. Ignatie, Către Efeseni, IX, 2, în
PSB, I, p. 160).
Preoţia sacramentală, primită prin Taina hirotoniei săvârşite de episcop, constituie o vocaţie
distinctă şi unică, dar ea nu se exercită ca o slujire autonomă. Preoţia generală, primită în
Tainele de iniţiere – botezul, Mirungerea şi Euharistia – este de asemenea o răspundere
esenţială pentru ansamblul Bisericii. Fiecare are locul şi slujirea sa: preotul nu poate să
70
înlocuiască pe credincioşi, după cum aceştia nu pot să celebreze în locul preotului. Există deci
o singură responsabilitate de ansamblu, care se realizează în mod solidar.
Orice polarizare, de orice natură ar fi ea, între cler şi popor, este falsă. Acest raport de
reciprocitate şi de intimitate între cele două slujiri se poate explica astfel:
Parohia vacantă, ca şi eparhia vacantă, nu poate să-şi consacre ea singură preotul ei, respectiv
episcopul, deoarece îi lipseşte instituţia care să celebreze hirotonia. La rândul ei, hirotonia nu
se poate face decât în cadrul liturghiei, săvârşită cu participarea parohiei vacante. Preotul este
legat de parohia pentru care este hirotonit (canonul XVI al Sinodului I ecumenic) de aşa
natură încât indicarea parohiei face parte din ritualul hirotoniei. Hirotonia presupune astfel nu
numai un act de „trimitere” (Mt., 28, 18), întrucât parohia vacantă nu dispune de mecanismul
consacrării sacerdotale, ci şi un act de „întâmplare” (Mt., 25, 1), deoarece consacrarea are loc
cu participarea liturgică a comunităţii care primeşte acum un nou păstor. Comunitatea se
roagă, împreună cu slujitorii, ca acesta „să fie vrednic”. Dealtfel, ritualul Tainei hirotoniei,
care păstrează părţi comune cu ritualul Tainei Cununiei, indică foarte clar că între preot şi
parohie se stabilesc nişte raporturi după chipul unirii ce există între Hristos şi Biserică,
mireasa Sa.
Comunitatea participă apoi numai la hirotonirea preotului, ci şi la întreaga sa activitate de
propovăduitor al Evangheliei, de liturghisitor şi de păstor duhovnicesc (Deoarece nu există
hirotonire fără indicarea unei comunităţi creştine, episcopul este dator să săvârşească slujba
consacrării noului preot în mijlocul comunităţii respective). În acest sens, parabola talanţilor
(mt., 25, 14-30) este de o importanţă ecleziologică şi pastorală excepţională: „Atunci
împărăţia cerurilor se va asemăna cu un om, care, când era să plece într-o altă ţară, a chemat
pe slujitorii săi şi le-a încredinţat avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi şi altuia unul:
fiecăruia după puterea lui; şi a plecat”. Comunitatea este, aşadar, în posesiunea unei mari
diversităţi de slujiri, de harisme, de daruri şi vocaţii, care trebuie să fie exercitate în mod real.
Între toate acestea trebuie să existe un schimb, o circulaţie cu multe direcţii şi posibilităţi.
Parohia ortodoxă trebuie să pună în evidenţă imaginea unei comunităţi care invită pe toţi
membrii ei să-şi realizeze ca atare chemarea şi talentul lor propriu. Este imaginea unei Biserici
ospitaliere, în care există un loc şi o răspundere pentru toţi cei care intră în ea. Preotul şi
parohia sunt într-o permanentă stare de „convocare”, de dialog reciproc, de concelebrare şi de
co-slujire. Aceasta nu numai în direcţia membrilor luaţi individual, ci şi în direcţia grupurilor
parohiale.
Întreaga viaţă parohială depinde deci de dinamica proprie Liturghiei. Ritmul parohiei este
impus de ritmul riturgic. Există două mari mişcări în această dinamică a Liturghiei(a) .
convocarea sau adunarea, adică revenirea în sine a comunităţii pentru celebrarea şi
împărtăşire; este reconstituirea permanentă a unităţii interioare a poporului lui Dumnezeu,
actualizarea Noului legământ prin participarea la Cina Domnului (I Cor., 11, 17-27); (b)
Trimiterea în afară sau ieşirea din sine pentru mărturie, jertfă şi slujire, după exemplul lui
Hristos care a purtat crucea Sa „dincolo” de poartă (Evr., 13, 12). Strămutarea liturgică,
intrarea într-o altă ordine de existenţă, înseamnă tocmai pregătirea pentru mărturie „în afară de
cetate” (Evr., 13, 13), pentru că „de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul
acesta, vestiţi moartea Domnului până când va veni El” (I Cor., 11, 26). Cel „chemat” este
acum „trimis”, având Euharistica ca hrană pentru pelerinaj, ca merinde pe calea vieţii. Astfel,
Biserica se adună în foişor pentru a pregăti şi mânca Paştile (Mc., 14, 14-15), dar ea iese apoi
în afară de cetate pentru a împărtăşi altora această bucurie. În actul liturgic, creştinii sunt, pe
de o parte, traşi din lume pentru că nu sunt din lume; pe de altă parte, ei sunt trimişi în lume
deoarece lumea trebuie să fie sfinţită prin ei. Pe de o parte, Biserica este în mişcare, în situaţia
71
de pelerinaj, căutând „cetatea viitoare” (Evr., 13,14). Dealtfel, eccleziologia actuală înclină din
ce în ce mai mult spre înţelegerea comunităţii creştine ca o realitate calitativă, ca o instituţie
având o chemare şi slujire divină unică. Biserica are o vocaţie de slujire nu pentru că lumea
are nevoie de serviciile ei, ci pentru că Dumnezeu o cheamă şi o trimite la această slujire în
lume, în numele Său.
Astfel, având ca sursă liturghia bisericească, parohia desfăşoară o întreită activitate: de hrănire
sau pastorală, de mărturie sau misionară, de slujire sau diaconală. Parohia se hrăneşte spiritual
nu numai Duminica, la Cina Domnului, la care sunt invitaţi toţi („Beţi dintru aceasta toţi”), ci
permanent. Pastoraţia, care înseamnă lucrarea de hrănire duhovnicească, nu poate fi redusă la
cultul de Duminică. Parohia este un organism viu, o comunitate vie, în continuă „zidire” şi
înnoire.
10.Apostolatul mirenilor
În 1939, prin publicarea lucrării Mirenii în Biserică (Seria Teologică, Sibiu), autorul ei, Liviu
Stan (de la moartea căruia se împlineşte anul acesta un deceniu), avea curajul să afirme cu
tărie vocaţia mirenilor în Biserica Ortodoxă, dreptul lor inalienabil de a participa la misiunea
integrală a Bisericii. Unică în teologia ortodoxă a timpului, lucrarea Pr. Prof. Liviu Stan s-a
impus atât prin erudiţia cu care a fost tratat un subiect canonic şi istoric de o asemenea
amploare, cât şi prin larga viziune eclesiologică a autorului; dar, mai ales, prin aceea că se
invoca, în ilustrarea temei, un exemplu concret, acela al Bisericii din Transilvania. Concluzia
majoră a acestui studiu monumental rămâne şi astăzi valabil: Biserica Ortodoxă a avut
totdeauna o mare încredere în mireni, în poporul său credincios, şi tocmai de aceea nu a fost
deloc pusă în situaţia unei instituţii clericale, sau redusă la „cinul preoţesc”.
Într-adevăr, participarea activă a mirenilor la viaţa bisericească devine astăzi una din
preocupările principale ale pastoraţiei ortodoxe. Aceasta, nu numai pentru că preotul nu mai
poate concentra în mâinile sale multiple activităţi parohiale şi este obligat să recurgă la
asistenţa nemijlocită a credincioşilor, ci şi pentru că există o mai profundă înţelegere a
Bisericii ca o comunitate autentică de fraţi şi surori (aceste titluri bisericeşti au fost introduse
în vocabularul pastoral al ierarhilor români de către Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Nicolae al
Banatului), de bărbaţi şi femei, care posedă, împreună, o identitate nouă în Iisus Hristos.
Participarea mirenilor la viaţa parohiei este deci plină de sens eclesiologic. Biserica este una,
„pentru că, voi toţi, una sunteţi în Hristos Iisus” (Gal., 3, 28). Aceasta se poate explica astfel:
În urma botezului şi a mirungerii, toţi ce botezaţi şi „unşi”, indiferent de sex şi condiţie, devin
membri ai Trupului, care este Biserica, fiecare având darul său propriu, slujirea sa unică,
misiunea sa personală. Din cauză că sunt fraţi şi surori în surori în Hristos, prin botez, ei
constituie un fel nou de comunitate, de consacrare şi de vieţuire. În virtutea botezului, toţi sunt
chemaţi să participe, împreună, la „zidirea” Trupului (Ef., 4, 16), fiind numiţi ajutori şi
colaboratori ai lui Dumnezeu, în „iconomia” Sa cu lumea. Biserica există numai ca o
comunitate care integrează mădularele ei şi slujirile acestora.
Desigur, în lăuntrul Bisericii se face distincţie de poziţie, de misiune şi de autoritate, între
slujitorii hirotoniţi şi mireni. Aceste slujiri distincte nu se exclud deoarece ele au, ca unic
punct de referinţă, poporul lui Dumnezeu (dealtfel, cuvântul laos = popor, de unde derivă şi
laic, este un termen inclusiv, referindu-se la cler şi credincioşi). La hirotonirea preotului, de
pildă, parohia primitoare nu este un simplu grup spectator care tolerează un preot trimis de
episcop; ci, o comunitate care invită, acceptă şi recunoaşte pe cel hirotonit de episcop, în
prezenţa comunităţii, ca pe învăţătorul şi păstorul ei. Preotul este preot numai în unitate reală,
72
vizibilă, cu parohia sa, după cum credincioşii sunt membrii ai Bisericii numai în unitate cu
preotul lor. În acest sens ei sunt şi ajutori şi colaboratori ai preotului.
Astfel, botezul şi hirotonia, ca de altfel toate Tainele, modifică raporturile între clerici şi
mireni, şi între mirenii înşişi, în aşa fel că nu mai există rang superior sau inferior în sens de
subordonare, ci numai slujiri distincte, specifice, care se leagă între ele în unitatea trupului.
Toţi sunt una, din cauză că sunt una în Hristos. Orice alienare a mirenilor este deci contrară
naturii acestei unităţi de bază. Ortodoxia nu are pentru mireni un cuvânt de condamnare sau
de respingere, ci un mesaj de unitate, de eliberare, de recunoaştere.
În plus, pastoraţia de azi impune să fie explorate noi posibilităţi de a întări colaborarea laicilor
la nivelul vieţii parohiale şi eparhiale, şi mai ales să fie create condiţii pentru un fel nou de
con-vieţuire între credincioşi, în interiorul mediului bisericesc. De aceea este foarte important
a se vedea cum se transformă unii pe alţii, în ce fel se includ şi se exclud, cum se blamează şi
se eliberează, în ce fel se leagă şi se dezleagă între ei.
Aşadar, apostolatul mirenilor face parte dintr-o pastoraţie activă, integrală, în care preotul
trebuie să includă pe toţi membrii parohiei. El trebuie să evite acea pastoraţie defensivă, care
s-a ivit prin îngroşarea unor reguli canonice restrictive. Pentru a face loc din ce în ce mai mult
laicilor la misiunea Bisericii, adică la interpretarea cuvântului Scripturii, la cuminecarea cu
Sfintele Taine şi la propovăduirea Evangheliei, cultul şi catehismul trebuie să fie eliberate de
elementele lor moralizatoare şi apăsătoare.
Este necesar apoi ca preotul să identifice adevăratele probleme pastorale. Aceste probleme nu
vor fi căutate la cei ce se împărtăşesc des sau la cei ce duc o viaţă în numele Evangheliei în
lăuntrul Bisericii, ci la cei care nu au aici educaţie biblică, nici practică liturgică, la acei
„creştini fără Biserică”, din rândul cărora mişcările evanghelice recrutează adepţii lor. În fine,
apostolatul mirenilor este o chestiune mai degrabă de atitudine pastorală şi misionară a
preoţilor decât de organizare şi orientare bisericească. În această privinţă, preoţii sunt adesea
confruntaţi cu o anumită lipsă de coerenţă între teologia pastorală academică, natura specifică
a mărturiei ortodoxe, şi practica bisericească.
11.Calitatea vieţii creştinilor

„ Ceea ce sufletul este în trup, aceea sunt creştinii în lume”
(Epistola către Diognet, VI, 1)
Această parabolă, oricât ar părea astăzi de triumfalistă şi irealistă, are în spatele ei o
realitate istorică incontestabilă: faptul care a impresionat cel mai mult lumea veche în care a
apărut creştinismul şi care, în acelaşi timp, a determinat convertirea acestei lumi, a fost
calitatea vieţii, spiritualitatea exemplară a creştinilor. După cum reiese din celebra Scrisoare
către Diognet, care face portretul general al vieţii creştine de la sfârşitul secolului al II-lea,
creştinii au trăit comun cu ceilalţi oameni, dar ei se deosebesc de toţi prin felul lor de vieţuire.
Ei se prezintă în lume şi sunt cunoscuţi ca „acest neam nou de oameni sau acest fel nou de
viaţă” (Cap. i, 1). În acelaşi sens, sfântul Ignatie al Antiohiei spune că creştinii duc „ o viaţă”
(Către Efeseni, IX, 2).
Care sunt elementele esenţiale ale acestui „fel nou de viaţă”?
1) Creştinii formează o comunitate văzută, o adunare umană concretă, „un neam sfânt” (I Pt.,
2, 9), adică poporul lui Dumnezeu într-un anumit loc, biserica. Prin credinţa şi botezul lor,
creştinii sunt încorporaţi ca fraţi şi surori într-un trup unic (Ef., 4, 4), al cărui cap este Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrerupt (Col., 1, 18). Creştinii duc o „altă viaţă” numai ca
mădulare ale acestui trup. Creştinul are o identitate personală nouă deoarece participă la o
comuniune eclesială nouă. Iar această comunitate-trup este dovada manifestă a întrupării
73
lui Dumnezeu în Iisus Hristos. Ea este născută nu din dorinţa membrilor ei, ci din planul
lui Dumnezeu de a reuni sau „recapitula” pe toţi într-un singur centru (Ef., 2, 16). De
aceea, în Biserică nu există nici un fel de discriminare, nici de neam, nici de stare socială,
nici de sex, fiindcă toţi sunt una în Hristos (Gal., 3, 27-28).
Biserica creştină se menţine în starea ei de comunitate-trup prin comuniune euharistică, slujire
reciprocă şi solidaritate. Forma cea mai proprie a acestui trup este liturghia, care presupune o
rugăciune comună, o ofrandă comună, o pâine comună. Există o „hrană creştină” (Sf. Ignatie,
Către Tralieni, VI, 1), adică „pâinea lui Dumnezeu” (In, 6, 33). Unitatea fundamentală a
Bisericii vine din aceea că creştinii au aceeaşi mâncare şi băutură, aceeaşi Cuminecătură.
„După cum această pâine frântă era împrăştiată pe munţi şi fiind adunată a ajuns una, tot aşa
să se adune Biserica Ta de la marginile lumii în împărăţia Ta” (Didahia, IX, 4).
Liturghia este o lucrare comună, a întregului trup eclezial, nu numai a preotului. În trupul
bisericesc, fiecare creştin a primit o misiune personală, o slujire şi o răspundere proprie, dar
toate aceste daruri şi slujiri felurite (I Cor., 12, 12) formează un „cor” (Sf. Ignatie, Către
Efeseni, IV, 2). Biserica există numai prin coordonarea şi armonia mădularelor distincte într-o
slujire unică (Rom., 12, 6; I Cor., 12, 4). Viaţa personală a creştinului este influenţată şi
influenţează viaţa comună a trupului. Fiecare trăieşte starea altuia, ia asupră-şi povara
semenului: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel legea lui Hristos” (Gal., 6,
12). Căci Dumnezeu a întocmit trupul în aşa fel „pentru ca să nu fie nici o dezbinare în el, ci
mădularele să se dezbine în el, ci mădularele să se îngrijoreze deopotrivă unele de altele” (I
Cor., 12, 25-26).
2) Creştinii sunt chemaţi să exprime credinţa lor într-o spiritualitate autentică un chip de
vieţuire fără ambiguităţi, ceea ce nu înseamnă fără risc şi suferinţă. Sfânta Scriptură şi
tradiţia Bisericii numesc această spiritualitate „arta de a trăi” şi o identifică cu sfinţenia sau
curăţia inimii. Elementul esenţial al pietăţii creştine nu este modul, tehnica sau „cum”, ci
substanţa şi calitatea acestei vieţuiri, care conferă identitatea creştinului. Credibilitatea
spiritualităţii provine deci din calitatea persoanei. Curăţirea inimii sau neprihănirea
înseamnă a trăi în totală credincioşie faţă de Dumnezeu, înseamnă revenirea la simplitate
şi nevinovăţie. „Inima curată” înseamnă duh coerent, unitar, limpede, neîmpărţit şi
netulburat: „Iubiţi-vă fiecare, unul pe altul, cu inimă neîmpărţită” (Sf. Ignatie, Către
Tralieni, XIII, 2). Contrariul curăţiei inimii este starea de duplicitate şi de nelinişte care nu
izbuteşte să păstreze cursul vieţii într-o mişcare neschimbată şi paşnică. Pentru a ajunge la
această stare unificată şi unitară a inimii, creştinul are nevoie de împărtăşirea Duhului
Sfânt. Duhul Sfânt, Care Se revarsă de la Tatăl prin Fiul, este cel care umple de bucurie şi
pace inima creştinului: „din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi, har peste har” (In, 1, 16).
Una din marile exigenţe ale spiritualităţii creştine este purtarea de grijă pentru mântuirea şi
sfinţenia semenului. Între Dumnezeu Cel iubitor şi omul iubit se află chipul aproapelui.
Fiecare trebuie să mântuiască pe aproapele său cu harul cu care el însuşi a fost mântuit.
Creştinul iubit de Dumnezeu întoarce harul primit iubit pe Dumnezeu în persoana aproapelui.
Astfel ia naştere arcul sfinţit al iubirii dumnezeieşti, cerc care începe de la Dumnezeu şi
sfârşeşte la Dumnezeu. Creştinul se află în această mişcare circulară infinită, pentru că iubirea
lui Dumnezeu are margini pe care nu le putem atinge.
În fine, creştinul aşteaptă ceea ce Dumnezeu pregăteşte că realitatea ultimă, Împărăţia sa,
„Viaţa care va să vină”, în care întreaga creaţie va fi transfigurată. Creştinii au primit deja o
viaţă ascunsă în Hristos (Col., 3, 3). Cele dintâi roade ale Împărăţiei ne sunt date aici, în
„lumea aceasta” (Rom., 11, 16). Iisus Hristos introduce în realitatea temporală şi spaţială a
existenţei umane Împărăţia lui Dumnezeu. Nu trebuie să ieşim din lume ca să ne mântuim (I
74
Cor., 5, 10). Dar cât suntem în lume, privim ca în oglindă, cunoaştem în mod enigmatic,
primim în parte (I Cor., 13, 12), ca arvună (Rom., 8, 33). Numai în veacul viitor vom privi faţă
către faţă, vom avea o participare totală şi o bucurie veşnică. Dumnezeu pregăteşte pentru cei
ce-L iubesc un „alt veac”, ziua opta; de aceea creştinii sunt vestitori ai împărăţiei, ai vieţii care
va să vină.
Aşa cum Iisus Hristos a fost „ridicat” din această lume (In, 13, 1), creştinii vor fi strămutaţi în
împărăţia lui Dumnezeu, pentru ca astfel firea omenească să fie scoasă din stricăciune şi
moarte, şi reaşezată în starea ei cea dintâi. Schimbarea „chipului lui Adam”, descompunerea
acestui trup fizic şi a acestui veac istoric nu este altceva decât o trecere de la moarte la viaţă.
Creştinismul implică nu numai un mod de a fi şi de a trăi, ci şi un mod de a muri, de a apune.
Creştinii nu au frică de pomenirea morţii, deoarece moartea este o trecere spre viaţă: „Căci
bun lucru este a apune din lume spre Dumnezeu, pentru a răsări în Dumnezeu” (Sf. Ignatie,
Către Romani, II, 2).
Astfel, creştinii se disting printr-o spiritualitate care pentru mulţi poate apărea ca un „scandal”,
deoarece ea nu este conformă cu etica majorităţii sau a societăţii. Ei respectă spiritualitatea
trupului, care are propriile ei virtuţi: iertarea semenilor care ne unesc, sărăcia de bună voie,
neviolenţa. Dar prin acest „alt fel de viaţă”, creştinii nu propovăduiesc alienarea de
comunitatea socială în care trăiesc. Dimpotrivă, ei sunt prezenţi şi solidari cu societatea lor cu
conştiinţa că puţin aluat dospeşte toată frământătura (Luca 13, 21).
12.„Liturghie după Liturghie”
Teologia ortodoxă mai nouă a scos în evidenţă natura liturghiei euharistice, ca fiind relevarea
comuniunii Sfintei Treimi cum şi rolul ei de mediator între modul de existenţă trinitar şi
modul de existenţă comunitar. Liturghia este în acest fel reevaluată în funcţia ei de transmitere
a vieţii de comuniune, care există în Dumnezeu, în viaţa de comunitate a Bisericii şi a
umanităţii, sau – invers – în funcţia pe care o are, de a introduce lumea, indivizii şi
comunitatea, în viaţa lui dumnezeu. Modul divin trinitar trece astfel în modul uman comunitar
prin actul liturgic.
Viaţa ce se află în Sfânta Treime este cunoscută ca viaţă de comuniune (II Cor., 13, 13). Este
cea dintâi comuniune, comuniunea de origine din care izvoreşte celeilalte forme de viaţă în
comun. Venirea Treimii în istorie, nu numai în întruparea Fiului, ci şi în trimiterea Duhului
(In, 14, 26), are drept scop aducerea umanităţii la comuniunea cu viaţa Ei. Iisus Hristos,
Logosul veşnic, „Unul din Treime”, este ca purtător al vieţii trinitoare, nu ca persoană
separată. Duhul Sfânt, dăruirea de sine a lui Dumnezeu, este trimis să atragă lumea şi
umanitatea în modul de existenţă ce se află în Sfânta Treime.
Liturghia euharistică se plasează în acest act de transmitere a comuniunii, de aceea ea însăşi
poate fi văzută ca o structură de comuniune. Cum se realizează această mediere? Este de la
sine înţeles că actul fundamental în care se produce această transmitere este cuminecarea,
sau împărtăşirea cu Sfintele Taine. În acest act, credincioşii se constituie ca o comunitate
eclesială şi umană autentică, în deplină unire cu însuşi trupul şi Sângele Domnului. Există însă
mai multe elemente care pregătesc şi întreţin acest spirit comunitar, fie înainte, fie în timpul,
fie după Liturghie.
Ca element de pregătire pentru Liturghie şi cel mai important este Taina mărturisirii păcatelor,
numită Taina de reînnoire a harului botezului. Biserica a învăţat totdeauna necesitatea
pocăinţei şi a mărturisirii pentru toţi cei ce au păcătuit după botezul sacramental, Taină care se
dă spre iertarea păcatului strămoşesc. Pocăinţa singură nu este suficientă, ci trebuie să fie
75
urmată de mărturisirea personală şi dezlegarea păcatelor de către preot. Biserica afirmă
eficacitatea mărturisirii şi a validităţii iertării păcatelor prin cuvintele „Te iert şi te dezleg”.
Fiindcă nu există împărtăşanie anonimă, numele celui ce se cuminecă fiind rostit de preot, tot
aşa nu există dezlegare generală, anonimă. Fiecare creştin se prezintă personal înaintea lui
Dumnezeu, cu păcatele sale, pentru a primi iertarea nemijlocită.
Taina mărturisirii, ca şi epitimiile, are un caracter terapeutic. Preotul nu este un judecător care
condamnă şi pedepseşte, ci unul care antrenează pe credincioşi în dragostea vie faţă de
Dumnezeu şi faţă de semeni
Taina mărturisirii are un rol important în eliberarea parohiei de egoism şi de individualism, nu
numai la nivel personal, ci şi la nivel comunitar. „Ţinerea” păcatelor poate deveni uşor o
formă de autoritarism pastoral, care ar putea frustra creştinul de responsabilitate personală;
dimpotrivă, „dezlegarea” înseamnă a recunoaşte maturitatea şi responsabilitatea fiecărui
membru al comunităţii. Liturghia – ca şi parohia – nu este o structură de constrângere, ci de
eliberare a persoanelor din constrângerea păcatului.
Un alt element de antrenare a adunării liturgice în acest proces este mărturisirea credinţei
comune prin rostirea Crezului. Acesta este acceptarea personală a unei credinţe comune, într-
un context comunitar public. „Pâinea comună” – Euharistia – presupune credinţa comună.
Crezul evidenţiază unitatea de credinţă a comunităţii care prezintă ofranda şi care aşteaptă
revelarea tainei unităţii treimice: „ Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim: pe
Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”. „Sărutarea păcii”,
care precede rostirea Crezului, nu este altceva decât gestul care aminteşte porunca
evanghelică: „Dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva
împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău;
vino de adu-ţi ofranda” (Mt., 5, 23-24).
Parohia trebuie să fie înainte de toate o adunare de fraţi şi surori, o comunitate umană
autentică. Nu poate să existe o comunitate adevărată fără dispariţia diviziunilor dintre bogaţi şi
săraci, dintre bărbaţi şi femei, dintre cei ce au putere şi cei deposedaţi. „Sărutarea păcii” este
prefigurarea unei profunde comuniuni de trup şi sânge cu Hristos. Dacă în Taina pocăinţei,
fiecare se prezintă înaintea lui Dumnezeu, cu păcatele sale, în aducerea ofrandei liturgice,
comunitatea se prezintă cu toţi membrii ei. Din această cauză, sfântul apostol Pavel cere ca
întreaga comunitate să se convertească (1 Tes. 1,9 ). Sfântul Ioan scrie celor şapte Biserici, din
Asia Mică, cerându-le anume să-şi schimbe modul de viaţă în calitatea lor ca Biserici.
În Taina Euharistiei, comuniunea cu Dumnezeu devine o realitate concretă, existenţială, cât e
cu putinţă aici şi acum, deoarece plenitudinea unirii va fi atinsă în veacul viitor. Cuminecătura
este condiţia existenţei, unităţii şi creşterii Bisericii. Euharistia este „pâinea cea spre fiinţă” a
Bisericii. Unitatea văzută a parohiei este fructul cuminecării cu Sfintele Taine.
Biserica este extinderea lui Hristos în trupul Său, pe calea Sa spre plenitudine. Ea constituie o
singură realitate, cu dublă dimensiune: divino-umană, văzută-nevăzută, adică, comuniunea
sfinţilor de la origine şi până în prezent, şi comunitatea credincioşilor, poporul lui Dumnezeu.
Misiunea se înscrie în această revelare şi extindere a prezentei şi vieţii lui Hristos, sub forma
Bisericii, în istorie:
„Sfânta moştenire de adevăr şi de dragoste a Întemeietorului Bisericii, a cărei expresie o
constituie credinţa Bisericii şi al cărei transmiţător a fost Biserica de-a lungul veacurilor,
constituie răspunsul viu, trebuincios căutării umane din toate timpurile. Dragostea
nemărginită a Sfintei Treimi ni se comunică prin Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat,
prin puterea Duhului Sfânt. Învăţătura şi predica Bisericii să nu fie altceva decât o antrenare în
dragostea vie faţă de Dumnezeu, manifestarea vizibilă a prezenţei lui Hristos în viaţa noastră:
76
„O, copiii mei, pentru care sufăr din nou durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!”
(Gal., 4, 19). Singurul scop al misiunii Bisericii, în ultimă analiză, este de a evidenţia prezenţa
lui Hristos şi a dragostei Lui în viaţa creştinilor, atât individual cât şi în comun, ca şi în
mărturia întreprinsă de ei în lume prin propria lor viaţă, lucrare şi dragoste”. (Go Forth in
Peace, ed. Cit., p. 54).
În procesul liturghiei sunt atraşi nu numai creştinii ca indivizi, ci şi comunitatea ca atare. Mai
mult, vocaţia misionară a Bisericii este comună, colectivă, nu numai individuală. Comunitatea
liturgică este o comunitate misionară, în sensul că este ca atare o mărturie vizibilă pentru
convertirea altora.
Prin spiritul ei comunitar, liturghia este nu doar un loc de refugiu, ci un loc unde creştinii se
pregătesc pentru misiune, unde li se oferă Sfintele Taine ca hrană pentru pelerinaj. Liturghia
euharistică este astfel din ce în ce mai mult înţeleasă în prelungirea ei în afară de spaţiul şi
timpul liturgic. Această „liturghie după Liturghie” trebuie să se practice de către fiecare creştin
în parte şi de către comunitate ca atare. Ea se poate exercita sub diverse forme şi funcţiuni,
dintre care amintim aici două: misiunea evanghelică, sau chemarea la convertire, şi iubirea
aproapelui.
De ce ni se cere să redobândim de urgenţă simţământul misiunii şi să invităm pe alţii la
credinţă? Sfântul Ioan Scărarul spune că creştinul are responsabilitate nu numai pentru propria
sa mântuire, ci şi pentru lucrarea mântuirea mântuitoare a lui Hristos, care vizează şi
angajează întreaga lume:
„Izbăveşte şi tu, cel ce ai fost izbăvit de dumnezeu. Mântuieşte, tu cel ce ai fost mântuit, pe cel
dus la moarte, şi nu cruţa nimic ca să răscumperi pe cei omorâţi de draci. Căci aceasta e marea
luptă înaintea lui Dumnezeu, mai presus de toată lucrarea şi contemplarea oamenilor şi a
îngerilor. Cel ce spală şi curăţă, cu curăţia dată lui de la Dumnezeu, întinăciunea altora şi, din
cele prihănite, face daruri neprihănite pe care le aduce lui dumnezeu, se dovedeşte împreună-
lucrător al Puterilor netrupeşti şi înţelegătoare.” (Scara, cap. 76-77, în Filocalia rom., vol. 9,
p. 449).
Biserica are nevoie de mărturia evanghelică a fiecărui credincios, căci „Nici un dar nu e aşa de
bine primit de Dumnezeu de la noi, ca acela de a aduce suflete cuvântătoare prin pocăinţă.
Căci lumea nu are un preţ deopotrivă cu al unui suflet. Lumea trece, iar sufletul e nestricăcios
şi rămâne.
Drept aceea, nu ferici pe cei ce aduc bunuri, ci fericeşte pe cei ce aduc lui Hristos ci
cuvântătoare.” (Scara, cap. 89, în Filocalia rom., vol. 9, p. 452).
Astfel, simţământul misiunii ţine de natura Evangheliei:
„Nu avem opţiunea de a ţine Vestea cea Bună doar pentru noi. Împărtăşirea din Cuvânt,
transmiterea cuvântului şi mărturisirea credinţei date deja sfinţilor constituie parte integrantă
din plinirea chipului şi asemănării cu Dumnezeu şi din realizarea îndumnezeirii (theosis). Ca
şi sfântul apostol Pavel, credinciosul trebuie să fie în stare să spună, despre toţi cei care nu
cunosc viaţa în Hristos, ceea ce acela zicea despre conaţionalii săi:”… bunăvoinţa inimii mele
şi rugăciunea mea către Dumnezeu, pentru Israel, este spre mântuire” (Rom., 10, 1).
Evanghelia (Vestea cea Bună), ne transmisă, este o contradicţie în termeni” (Go Forth in
Peace, ed. Cit., p. 18-19).
Dar cea mai autentică formă de „liturghie după Liturghie” este iubirea semenilor. Părinţii au
văzut în iubirea aproapelui, în chip deosebit a săracilor de tot felul, un al doilea altar, „taina
fratelui”, locul unde se exercită în mod văzut iubirea de Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu şi
iubirea de aproapele, credinţa şi slujirea, trebuie să fie văzută ca un întreg: nu separate, şi nu
fiind trepte, una după alta.
77
Iar semnul celor ce au ajuns la desăvârşire este acesta „De vor fi predaţi de zece ori pe zi
arderii pentru dragostea oamenilor, nu se vor sătura de ei. Precum a zis Moise către
Dumnezeu: „De le ierţi lor păcatul, iartă-l. Iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea în care
m-ai scris” (Ieş., 32, 31). Şi precum a zis fericitul Pavel: „M-aş ruga să fiu anatema de la
Hristos pentru fraţii mei” şi celelalte (Rom., 9, 3). Şi iarăşi: „Acum mă bucur de necazuri
pentru voi, cei din neamuri” (Col., 1, 24). Dar şi ceilalţi apostoli au primit moartea în toate
chipurile, în schimbul vieţii oamenilor.
Iar ca sfârşit al tuturor acestora, Dumnezeu şi Domnul L-a dat pentru dragostea Sa pe Însuşi
Fiul Său la moarte prin cruce. „Că aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Unul-
Născut Fiul Său L-a dat la moarte pentru ea” (In, 3, 16). Nu pentru că n-a putut să ne
izbăvească pe noi în alt chip, ci a voit să ne înveţe prin aceasta pe noi dragostea cea
folositoare. Şi ne-a apropiat pe noi de Sine în moartea Unuia-Născut Fiul Său. Şi dacă ar fi
avut ceva mai de preţ decât pe Fiul Său, şi aceasta ne-ar fi dat-o ca să se afle în El neamul
nostru. Şi pentru dragostea Lui cea mare n-a voit să silească libertatea noastră, deşi putea să o
facă, ci să ne apropie de Sine prin dragostea cugetului nostru. Şi Însuşi Hristos a ascultat de
Tatăl Său pentru dragostea Sa faţă de noi, ca să primească asupra Sa ocară şi mâhnirea, cu
bucurie, precum zice Scriptura: „În locul bucuriei ce o avea, a răbdat crucea, dispreţuind
ruşinea” (Evr., 12, 2). De aceea a spus Domnul în noaptea în care a fost vândut: „Acesta este
trupul Meu, care se dă pentru lume, spre viaţă: şi acesta este sângele Meu care pentru mulţi se
varsă spre iertarea păcatelor” (Mt., 26, 26-28). Şi pentru noi zice iarăşi: „Eu Mă sfinţesc pe
Mine” (In, 17, 19).
Aşa ajung şi toţi sfinţii la această desăvârşire, când ajung desăvârşiţi şi se aseamănă cu
Dumnezeu în izvorârea prisositoare a dragostei lor şi a iubirii faţă de toţi oamenii. Şi spre
acest semn al asemănării cu Dumnezeu tind toţi sfinţii: spre desăvârşirea în dragoste faţă de
aproapele. Aşa făceau şi părinţii noştri din singurătate: când ajungeau la acea desăvârşire şi
asemănare, primeau totdeauna în ei viaţa deplină a Domnului Iisus Hristos.
Despre fericitul Antonie se zice că nu socotea niciodată în sine să facă ceva care să-l
folosească pe el mai mult decât pe aproapele. El avea încredinţarea aceasta că câştigul
aproapelui e cea mai bună lucrare pentru sine. (Sf. Isaac Sirul, Filocalia rom., 10, p. 395-
396).
78
79

Misiologie Si Ecumenism 3

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Misiologie Si Ecumenism 3

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Misiologie Si Ecumenism 3

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

STUDIUL 1

MISIOLOGIA ORTODOXĂ CA DISCIPLINĂ

C. BISERICA – PĂSTRĂTOAREA ADEVĂRULUI MÂNTUITOR:

2. DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL MISIOLOGIEI ORTODOXE ŞI ECUMENISMULUI:

3. SCOPUL MISIOLOGIEI ORTODOXE ŞI ECUMENISMULUI:

4. METODA DE STUDIU A MISIOLOGIEI ORTODOXE ŞI ECUMENISMULUI:

5. ÎMPĂRŢIREA MATERIEI PE ANII DE STUDIU:

6. NECESITATEA ŞI FOLOSUL MISIOLOGIEI:

7. MATERII ÎNRUDITE CU MISIOLOGIA:

luptă împotriva învăţăturilor greşite o precizau apologeţii creştini în

2. DIMENSIUNEA ISTORICO-PASCALĂ A MISIUNII BISERICII:

• PĂRINŢI ŞI SCRIITORI BISERICEŞTI PREOCUPAŢI DE FENOMENUL ERETIC:

• CĂRŢI ŞI MANUALE DE SPECIALITATE:

misiunea a devenit uşor o expediţie misionară, în slujba căreia s-au

2. SENSUL NOŢIUNII DE „MÂNTUIRE”:

3. SENSUL TERMENULUI DE „BISERICĂ”:

4. ROLUL MISIONAR AL SFINTEI TREIMI:

5. SEMNIFICAŢIA MISIONARĂ A IERARHIEI BISERICEŞTI:

6. SEMNIFICAŢIA MISIONARĂ A SFINTELOR TAINE:

7. SENSUL TERMENULUI ECUMENISM:

8. SENSUL TERMENULUI PROZELITISM:

7. SENSUL TERMENULUI MISIUNE:

2. MISIUNEA, PARTE CONSTITUTIVĂ A FIINŢEI BISERICII:

3. REALIZAREA COMUNIUNII ECLESIALE:

- comuniunea eclesială a noastră în Hristos, prin Duhul Sfânt, revelează

4. REALIZAREA MISIUNII CREŞTINE:

B. DIFERENŢA DINTRE LEGEA VECHE ŞI EVANGHELIE:

C. CARACTERISTICILE EVANGHELIEI ŞI TRĂSĂTURILE SFINŢENIEI EVANGHELICE:

- Evanghelia lui Hristos este şi puterea lui Dumnezeu spre mântuire a

D. SENSUL EVANGHELIEI. MĂRTURISIRI PATRISTICE:

E. IMAGINEA ŞI MODELUL LUI HRISTOS ÎN EVANGHELIE:

F. ROLUL MISIONAR AL APOSTOLILOR ÎN EVANGHELIZARE:

- MATEI 4, 19: „Veniţi după Mine să vă voi face pescari de oameni”;

5. REFORMA SOCIETĂŢII DUPĂ PRINCIPIILE EVANGHELIEI:

René Latourelle, Évangélisation et témoignage, dans Evangelisation, Documenta Missionalia 9, Facultas

Pr. Prof. I. Bria

Pr. Prof. I. Bria

Aceasta este o nouă formă de cooperare inter-creştină în domeniul misionar şi catehetic,

c. Diaconia sau slujirea.

Pr. Prof. I. Bria

Păstorul în Vechiul Testament

Pr. Prof. I. Bria

Activitatea misionară a Sf. Apostol Pavel

Sufletul activităţii misionare în timpurile apostolice este marele apostol al neamurilor

Principiile şi metodele misionare ale Sf. apostol Pavel

Ortodoxia greacă: Patriarhia de Constantinopol,

Ortodoxia arabă: Patriarhia Antiohiei şi

Ortodoxia latină: Patriarhia Română

Ortodoxia slavă: Patriarhia Moscovei,

Ortodoxia africană: Patriarhia Alexandriei, cu eparhiile, misiunile şi comunicaţiile ortodoxe

Ortodoxia din Nordul Europei, formată din Biserica Ortodoxă Finlandeză.

2. Transmiterea dreptei credinţe

4. Indigenizare şi identitate culturală

6. Vestea cea bună, săracilor

7. Misiunea, ca zidire a „Trupului” – Biserica

9. Misiunea şi comunitatea parohială

11.Calitatea vieţii creştinilor

12.„Liturghie după Liturghie”

S-ar putea să vă placă și