Maurice Ravel s-a nascut la 7 martie 1875 in orasul Ciboure din Tara Bascilor

(Franta). Tatal sau, inginerul Joseph Ravel se trage dintr-o familie franceza din
Elvetia, care au imbratisat profesia de ceasornicari. Mama sa, Marie Delouart, a
fost de neam basc. Dupa o scurta activitate in Spania in calitate de inginer de
cale ferata, Joseph Ravel s-a stabilit la Paris, unde a desfasurat o rodnica
activitate. Este unul din ciudatele capricii ale naturii ca dintr-o familie care nu
dadea prea multe dovezi de inclinatii muzicale, sa se nasca un compozitor de
genialitatea lui Maurice Ravel, care a devenit una din marile mandrii muzicale
ale Frantei.

Vadind de timpuriu inclinatii muzicale si invatand intai in particular pianul,

a devenit la varsta de 14 ani elev al Conservatorului din Paris. Aici a absolvit
clasa de pregatire a lui Charles de Bériot si a studiat compozitie cu Faure timp
de 14 ani, fara exceptie animati de un puternic traditionalism, adversari ai
unor inovatii muzicale iesite din comun. De la acesti maiestrii si-a insusit o
solida tehnica componistica, in timp ce armosfera de conservatorism, care
domnea la Conservatorul din Paris, a suscitat impotrivirea sa fata de
scolasticism si academism.

Conform traditiei, Ravel a participat de trei ori la concursul pentru obtinerea

Premiului Romei, dar din cauza lipsei de obiectivitate a juriului si a unor intrigi,
participarea sa s-a soldat de fiecare data cu un esec, ceea ce nu l-a descurajat
pe Ravel, care era sigur de talentul si pregatirea sa profesionala. Iscandu-se o
polemica intre ziarele pariziene cu privirea neregulamentara a lui Dubois,
acesta a fost obligat sa-si dea demisia din postul de director al Conservatorului,
fiind inlocuit de marele compozitor, el insusi inclinat inovatiilor.
Asigurandu-si de la inceput – prin destul de modeste drepturi de autor primite
din partea editorilor sai – o existenta nu totdeuna ferita de griji materiale, Ravel
si-a consacrat timpul, in masura in care devenise tot mai cunoscut si se
mareau si veniturile sale, intreaga forta de munca activitatii creatoare. De o
rara pudicitate sufleteasca, nefacand in tot timpul vietii sale nici un efort
pentru a se impune atentiei publice de o mare discretie si rezerva chiar in
relatiile cu cei mai buni amici ai sai, Ravel a cucerit cu toate acestea, in scurt
timp, admiratia unui cerc larg de melomani devenind si un preferat al
saloanelor aristocratice si literare din Paris.

Cu toata statura sa disproportionat de mica, scutit fiind de serviciul militar,

la izbucnirea primului razboi mondial Ravel a fost admis, dupa multe
insistente, conducator al unor camioane militare si supus multor privatiuni si
suferinte, care i-au subrezit si mai mult sanatatea.
Ravel, fiind mai rational decat confratele sau mai varstnic Debussy, a compus o
muzica in general lipsita de acea cuceritoare poezie a naturii de care este
patrunsa o buna parte a lucrarilor lui Debussy. Mai retinut in exprimarea vietii
sale emotionale, imbinand spiritul oarecum „cartezian” cu inclinatiile sale lirice,
rationamentul cu emotia, Ravel a creat o opera muzicala care este astfel mai
libera ca expresie si forma; ea prezinta un armonios echilibru intre inspiratie si
migala artizanala, intre fantezie si rigorile formei. De aici si deosebirile in
privinta mai ales a melodiei, mai gingasa si mai flexibila la Debussy, mai
conturata si mai obiectiva la Ravel.

Impulsurile care au contribuit la cristalizarea limbajului sau muzical sunt –

cu exceptia muzicii lui Wagner – in buna parte aceleasi ca si in cazul lui
Debussy: muzica populara franceza, vechii clavecinisti, muzica spaniola,
muzica exotica si intr-o anumita masura si scoala nationala rusa, iar in
privinta stilului pianistic, Liszt si Chopin. La aceste impulsuri se adauga la
Ravel si cele venite din partea muzicii lui Chabrier si Satie. Aceasta explica – cel
putin in ceea ce priveste perioada de debut componistic a lui Ravel – si unele
asemanari stilistice intre muzica celor doi compozitori, cu toate ca in ciuda
acestei asemanari personalitatea lui Ravel iesea in evidenta prin unele
particularitati ale continutului. O trasatura comuna intre cei doi muzicieni
consta in volumul si importanta creatiei lor la pian, fiecare dintre ei aducand,
in deplin acord cu intentiile lor expresive, inovatii in scriitura pianistica. In
timp ce muzica de pian a lui Debussy este in general mai delicata, avand un
caracter mai intim, aceea a lui Ravel captiveaza atat prin continutul ei fantezist,
cat si prin claritatea expresiei si prin sonoritetea ei inedita, stralucitoare.
Sclipitoare este si orchestratia lui Ravel, considerat drept un „magician” al
orchestratiei; totusi, creatia sa de pian este aceea care da o imagine poate mai
fidela a compozitorului.
 Piesa care l-a facut celebru, facandu-i recunoscute calitatile de compozitor
si in randul celor mai pretentiosi muzicieni, a fost Jeux d’eaux (Jocuri de ape –
1901). Referindu-se in schita sa autobiografica la aceasta lucrare, compozitorul
arata ca: „Aceasta piesa este inspirata de zgomotul apei si al sunetelor ei
muzicale, pe care le emit cascadele si rauletele”.

Stimulat de un concurs publicat de o revista muzicala pariziana, Ravel a

compus in 1905 o Sonatina pentru pian, care – datorita temelor de mare
expresivitate melodica si armoniei catifelete, fara a prezenta dificultati tehnice
in executarea ei – a devenit una din lucrarile de pian cele mai populare ale
compozitorului. In compozitiile care urmeaza dupa aceasta Sonatina, linia
melodica devine mai concisa si oarecum colturoasa, iar armonia mai aspra,
continand adeseori acorduri ce nu sunt lipsite de duritate. Aceste trasaturi
stilistice sunt proprii ciclului de pian intitulat: Miroris (Oglinzi). Acest ciclu
contine urmatoarele piase: Noctuelles (Da-ale noptii); Oiseaux tristes (Pasari
triste); Une barque sur l’ocean (O barca pe ocean); Alborada del Gracioso
(Cantec matinal al unui glumet); La Vallee des cloches (Valea clopotelor).
In 1908, Ravel compune un nou ciclu de cinci piese, cu titlul Ma mere l’Oye
(Mama mea gasca) pentru pian la patru maini care reprezinta un giuvaer
muzical facut cadou copiilor, pentru care compozitorul avea o mare dragoste.

Cele trei piese Ondine, La Gibet si Scarbo, cuprinse intr-un ciclu intitulat
Gaspard de la nuit (Gaspard al noptii – 1908), sunt fara indoiala cele mai
reprezentative compozitii ale sale pentru pian.
Cu prilejul comemorarii a 100 de ani de la moartea lui Haydn, Ravel a compus
in 1909 un Menuet, a carui tema este formata din notele si, la, re,
corespunzand denumirii germane a acestor sunete (h ,a, d), la care
compozitorul a adaugat si nota sol.
Ciclul de pian intitulat Le tombeau de Cauperin (Mormantul lui Couperin –
1917), alcatuit din Preludiu, Fuga, Forlane, Rigaudon, Menuet si Toccata,
reprezinta un omagiu adus memoriei unuia dintre cei mai mari compozitori
francezi din trecut.
Putin cunoscute sunt doua lucrari pentru pian scrise in 1912 – un Preludiu si
doua piese intitulate A la maniere de, prima urmand in mod deliberat stilul lui
Borodin, cea de a doua pe acela a lui Chabrier.
O valoare in general egala cu aceea a muzicii de pian a lui Ravel o au si
liedurile sale. Primul ciclu, din 1906, poarta titlul de Histories naturelles, pe
versuri de Jules Renard (Paunul, Greierul, Lebada, Ursul pescar, Bibilica), in
care compozitorul isi exprima marea sa simpatie pentru animale. Un alt ciclu,
din anul 1913, este format din Trei poeme scrise pe versuri de Stephane
Mallarme, iar altul, intitulat Chansons madecasses – 1926 – pe versuri de
Parny. Celelalte lieduri sunt de sine statatoare.

Datorita interesului sau pentru muzica populara, desi departe de a fi

folclorist, Ravel a armonizat diferite melodii populare pentru voce si pian.
Primul caiet contine cate o melodie spaniola, franceza, italiana, ebraica,
scotiana, flamanda si rusa.
Un al doilea caiet cuprinde melodii grecesti, iar ultimul caiet contine doua vechi
melodii ebraice (1914) comandate de editorul sau, Durand.
Ravel a compus putine lucrari de muzica de camera, dar fiecare din aceste
lucrari reprezinta o capodopera.

Dintre numeroasele lucrari ale lui Ravel, ce figureaza in programele

orchestrelor simfonice din intreaga lume, numai Rapsodia spaniola (1907) si
Bolero-ul au fost concepute din capul locului ca lucrari simfonice destinate
salilor de concert. Celelalte lucrari ale sale care au contribuit la celebritatea sa,
ca poemul coregrafic La valse (Valsul) – (1920) si cele doua suite Daphnis si
Chloe, fac parte din genul muzicii de balet.
Rapsodia spaniola, alcatuita din patru parti reprezinta un omagiu adus Spaniei
si folclorului ei, de la care Ravel a primit numeroase impulsuri creatoare.
Bolero-ul, inspirat din muzica populara spaniola de dans, reprezinta o
lucrare unica in felul ei, constand numai dintr-o melodie, care este sustinuta
doar de cateva instrumente de percutie. Lucrarea este cladita pe numeroase
repetari si alternari a doua teme.

Cele doua Concerte pentru pian si orchestra, compuse in 1931 respecta, in

general, forma clasica si exceleaza printr-o claritate exceptionala a desenului
melodic, detasat oerecum de suportul armonic. Primul Concert are pe alocuri
cu toata disciplina pe care si-a impus-o compozitorul in retinerea pornirilor
emotionale, un caracter dramatic, chiar anxios, fiind – dupa parerea unor
biografi ai compozitorului – expresia unui presentiment al sfarsitului sau
apropiat.

Suferind in ultimii ani ai vietii sale de frecvente dureri de cap, fiind supus la
o operatie in urma unei boli cerebrale ereditare, condamnat la o totala
inactivitate, Ravel a decazut intr-o profunda stare de depresiune psihica. A
murit la 28 decembrie 1936.
 Influenta lui Ravel a fost – ca si aceea a lui Debussy – deosebit de
insemnata, mai ales
asupra muzicii
franceze. Creatia sa a
contribuit intr-o mare
masura la formarea
limbajului muzical
armonic al secolului XX. Intr-o perioada de noua dominatie a stilului polifon,
Ravel ramane in istoria muzicii contemporane ca unul din ultimii reprezentanti
ai stilului omofon armonic.

Powered by http://www.e-referate.ro/
Adevaratul tau prieten