Cursul 2

REPREZENTAREA ŞI ORGANIZAREA CUNOŞTINŢELOR

Conţinut:

1. Lumea percepută şi lumea concepută

2. Reprezentarea ca reflectare a realităţii
3. Tipologii ale reprezentărilor

1. Lumea percepută şi lumea concepută

Fiinţa umană îşi construieşte în permanenţă două lumi: o lume de prim nivel, cea
a conţinuturilor perceptive în care omul acţionează direct asupra obiectelor şi o lume de
nivel doi, cea a conţinuturilor conceptuale în care acţiunea, de data aceasta mentală, se
realizează asupra substituenţilor obiectelor concrete. Prima lume se numeşte lume
percepută, pe când cea de-a doua se numeşte lume concepută. Lumea realităţii percepute
va genera o lume concepută care este o reflectare în mediul intern a unei realităţi
exterioare.
Cele două lumi sunt intim relaţionate, făcând imposibilă existenţa unor limite
tranşante între “baza” perceptivă şi “vârful” conceptual.
J. Nuttin (1990) esenţializa legătura dintre cele două lumi prin următoarea
afirmaţie: “Un subiect aflat în situaţie acţionează asupra unei stări de lucruri actuale,
vizând atingerea unei alte stări de lucruri diferită de prima, acţiune ce se finalizează
într-un rezultat cu funcţie adaptativă”. Se observă în această formulare accentuarea a 3
aspecte:

• Acţiunea exercitată de subiect asupra situaţiei actuale (lume percepută);

• Procesul intenţional care va direcţiona acţiunea subiectului către instaurarea unei

stări de lucruri diferită de cea actuală (lume concepută);
 • Rezultatul acţiunii care nu este un simplu efect al acţiunii, ci reglează desfăşurarea
acesteia şi chiar va influenţa acţiunile ulterioare.

Aşadar, în lumea percepută, acţiunile omului sunt directe, nemijlocite şi imediate

asupra obiectelor realităţii, iar în lumea concepută, acţiunile sale se realizează asupra
unor “obiecte” mentale, în mod indirect şi mediat. De aceea, putem considera
comportamentul cognitiv împreună cu manipularea obiectelor ca pe o unică acţiune
globală, aspectul perceptual şi conceptual formând o unitate complexă ce intervine în
funcţionarea totală a psihicului uman. Aceasta este şi asumpţia cercetărilor desfăşurate
până în prezent, şi anume că nu există un sistem cognitiv independent de orice structură
fizică.
Pe de altă parte, această unitate este dată de diversitatea funcţionării celor două
aspecte – perceptual şi conceptual. Activitatea cognitivă presupune o plasticitate
superioară şi o “ dezangajare” în raport cu imaginile perceptive.
Eliberarea de aderenţa perceptivă la un obiect concret, desprinderea de sub
dominanţa calităţilor lumii percepute devine condiţie a supleţei operaţionale şi a “punerii
în relaţie” ce caracterizează funcţionarea cognitivă. Acest aspect este subliniat şi de
Nuttin, atunci când afirmă că “în lumea percepută, aderăm la obiecte şi le consumăm, pe
când în lumea concepută, abordăm obiectele într-un mod flexibil, fără a le acapara sau
consuma”
Funcţionarea cognitivă dezvoltă câteva aspecte ce o individualizează în raport cu
funcţionarea perceptivă. În principal, aceste caracteristici se referă la:
a) Independenţa procesului cognitiv în raport cu succesiunea evenimentelor unei
secvenţe fizice sau sociale. La nivelul realităţii, un eveniment prezintă o succesiune de
cauze şi efecte ireversibile. Pe planul cogniţiei, persoana poate realiza în orice moment
drumul invers, de la efect la cauză, de la consecinţă la antecedent. Gândirea poate
reevalua punctele de plecare, pornind de la efectele constatate. Această reversibilitate
eliberează procesele de limitele fizice stricte, temporale sau spaţiale, pretându-se la o
posibilitate infinită de încercări şi erori, de inserări, combinări şi reconstrucţii.
b) Dacă într-un proces fizic, un eveniment parcurge necesar o serie de etape
intermediare, etapa următoare presupunând asimilarea etapei anterioare, manipularea
cognitivă, dimpotrivă, ne permite “sărirea” unor faze şi atingerea imediată a situaţiei-
scop. În şi prin gândire, putem face şi reface fiecare din fazele intermediare ale situaţiei
mijloc-scop. Fiecare fază, odată explorată, poate fi modificată în funcţie de scopul
adoptat. Mai mult chiar, scopul suportă modificări, în funcţie de anumite proprietăţi ale
mijloacelor. Aşadar, totul se derulează în virtutea unor legi diferite de cele care regizează
manipularea fizică a obiectelor.
c) Prin activitatea cognitivă, orice formă comportamentală este întotdeauna
disponibilă la nivelul reprezentării simbolice. Aşa cum arătau Bruner, Chomsky şi Miller,
prin comportament cognitiv, omul reuşeşte nu numai să-şi reprezinte obiectele, situaţiile
sau relaţiile, ci şi să le transforme, rezultând noi combinaţii. Prin acest “joc” al
combinaţiilor, la nivel cognitiv, persoana îşi fixează scopuri, elaborează proiecte,
impunându-şi dimensiunea de creator de valori.

Toate aceste caracteristici explică cele două condiţii care fac dintr-un sistem fizic
un sistem cognitiv: capacitatea de reprezentare, ca reflectare în mediul intern a unei
realităţi exterioare şi capacitatea de calcul, ca şi manipulare a reprezentărilor pe baza
unor reguli.

2. Reprezentarea ca reflectare a realităţii

Psihologia cognitivă explică patru niveluri de analiză a unui sistem cognitiv:
nivelul cunoştinţelor, cel computaţional, nivelul reprezentaţional-algoritmic şi nivelul
implementaţional. În linii mari, primul nivel de analiză se referă la totalitatea
cunoştinţelor pe care le posedă sistemul, alături de scopuri şi decizii. Cel de al doilea
nivel, computaţional, se referă la analiza funcţiei input - output, adică a prelucrărilor,
procesărilor prin care datele de intrare (inputul) este transformat în output (soluţia).
Nivelul reprezentaţional-algoritmic presupune analiza modului în care sistemul cognitiv
îşi reprezintă informaţia din input, respectiv output, precum şi a algoritmului aplicat prin
care transformă datele de intrare în date de ieşire. Un anumit mod de reprezentare a
informaţiei activează un anumit algoritm. În sfârşit, ultimul nivel, cel implementaţional,
se referă la studierea proceselor fizice şi biochimice care au loc în cursul derulării
nivelurilor anterioare, adică, în cazul sistemului cognitiv, la baza neurofiziologică.
 Prin analogie cu aceste niveluri de analiză specifice sistemului cognitiv uman, în
cazul calculatorului, putem spune că primul nivel este dat de totalitatea informaţiilor de
care dispune calculatorul, al doilea nivel se referă la sistemul de operare (operaţii de
adunare, scădere, înmulţire, împărţire, etc), al treilea nivel, cel reprezentaţional, are în
vedere limbajul de programare, pentru ca cel de al patrulea nivel, cel implementaţional,
să presupună analiza la nivel de hardware.
În cele ce urmează, vom explicita nivelul reprezentaţional al funcţionării
sistemului cognitiv, pornind de la definirea imageriei mentale (sistemul de reprezentări)
ca reflectare în mediul intern a unei realităţi externe.
Modul de organizare a cunoştinţelor în sistemul nostru cognitiv este în relaţie cu
diversitatea şi numărul reprezentărilor cu care operează acest sistem. În scopul
reprezentării obiectelor sau categoriilor de obiecte, persoana recurge la concepte şi
prototipuri, iar pentru reprezentarea evenimentelor şi a stărilor de fapt, în general,
sistemul cognitiv apelează la imagini mentale sau scheme cognitive.
Prelucrarea unui conţinut al reprezentării, pentru a obţine o nouă informaţie,
înseamnă, în fapt, traducerea sa într-un cod semantic, descompunerea într-o multitudine
de conţinuturi semantice, organizarea cunoştinţelor, în acest caz, luând forma organizării
conţinuturilor semantice.
Miclea (1994) susţine că în cazul unei reprezentări definitorie este stabilirea unei
legături sistematice între obiectul reprezentării (referent) şi mediul intern în care acesta
este reprezentat. Faptul că ne reprezentăm realitatea, acţiunile sau cursul evenimentelor,
propriile comportamente sau conduitele altor persoane este esenţial pentru buna
funcţionare a sistemului cognitiv şi, în ultimă instanţă, pentru adaptarea la condiţiile
mediului. În faţa unui eveniment, derularea mentală a segmentelor acţionale, a
secvenţelor evenimenţiale, a consecinţelor acţiunilor noastre ne ajută de multe ori la
găsirea soluţiei adecvate, oferindu-ne un real suport pentru anticipare, adică pentru
exercitarea controlului.
Reprezentarea evenimentului, în cazul nostru, este similară, dar nu este identică
realităţii, nu se suprapune perfect peste realitatea reprezentată. Revenind la stabilirea
acelei relaţii sistematice între obiectul din realitate şi mediul intern în care acesta este
reprezentat, constatăm că această legătură există, imaginea mentală păstrând o asemănare
cu obiectul reflectat, dar nu este identică cu acesta.

3. Tipologii ale reprezentărilor

Cercetările teoretice şi aplicative realizate în domeniul cogniţiei umane au
concluzionat că specificul acesteia constă în interpretarea, manipularea şi transformarea
reprezentărilor mentale, fapt ce atestă legătura dintre studiile asupra raţionamentului şi
studiile asupra imagisticii mentale. Comportamentul subiectului într-o sarcină cognitivă
depinde de modul în care cunoştinţele sunt reprezentate în M.L.D. şi de modul în care ele
sunt prelucrate. Kosslyn (1980) demonstrează că modul în care informaţia este
reprezentată în sistemul mnezic al subiectului devine un aspect central în înţelegerea
naturii raţionamentului, a modului în care subiectul extrage concluzia din premise şi,
totodată, este un element explicativ pentru erorile intervenite în demersul raţionativ. Dacă
psihologia tradiţională răspunde la întrebarea privind modul în care mintea umană este
relaţionată cu conţinutul reprezentării, în schimb, nu oferă un răspuns categoric privind
modul în care imaginea este stocată mnezic. Perner (1990) consideră că principala
problemă rămâne elucidarea diferenţelor dintre "a cunoaşte", "a gândi", "a aminti",
acestea fiind înscrise în semantica stărilor mentale prin care mintea este conectată cu
lumea pe care o reprezintă.
Goodman (1976) face distincţia dintre "a reprezenta" şi "a reprezenta ca",
subliniind cele două aspecte importante ale unei reprezentări - referentul şi sensul. Dacă
referentul răspunde la întrebarea "ce" anume este reprezentat, sensul răspunde la
întrebarea "cum" este reprezentat acel ceva, diferenţele individuale marcând sensul şi nu
referentul reprezentării.
Reprezentările mentale pot fi imagini, simboluri, propoziţii sau producţii;
indiferent de forma pe care o iau, cele mai importante proprietăţi ale lor sunt:

• conservarea informaţiei despre obiecte sau fenomene;

• constituirea ca elemente ale unui sistem reprezentaţional mai complex alcătuit din
concepte, scheme, hărţi şi modele mentale.
 Mc. Namarra (1987) propune o taxonomie a modalităţilor de reprezentare a
cunoştinţelor, conform schemei de mai jos:

REPREZENTAREA CUNOŞTINŢELOR

Declarativă Procedurală

Analogică Simbolică Producţii

- vizual - verbal
- spaţial
- auditiv …

Schema taxonomiei modalităţilor de reprezentare a cunoştinţelor (Mc. Namarra, 1987)

Astfel, subiecţii îşi reprezintă cunoştinţele în memoria de lungă durată sub formă
declarativ-analogică incluzând o anumită modalitate senzorială, sub formă simbolică sau
propoziţională (propoziţiile fiind simboluri ale ideilor) sau în format procedural.
Cunoştinţele care pot fi verbalizate, "vizualizate", declarate de către subiect
formează conţinutul cunoaşterii declarative. Cea de a doua modalitate de reprezentare a
cunoştinţelor este cea procedurală, referindu-se la anumite reguli de producere. Pornind
de la modelul general al cogniţiei propus de Anderson, cunoştinţele sunt reprezentate în
M.L.D. sub forma unor reţele de reprezentări propoziţionale sau simbolice. Reprezentarea
cunoştinţelor declarative va forma conţinutul memoriei declarative, pe când
reprezentările procedurale vor constitui conţinutul memoriei procedurale, memoria de
lucru nefiind altceva decât "partea activată a celor două forme de memorie" (Zlate, 1999,
p. 459). Astfel, reactualizarea unui item din memorie este consistentă cu activarea
reprezentării sale interne.
Cunoaşterea declarativă poate fi reprezentată în două moduri (Mc. Namarra,
1994, p. 87):
a. Reprezentările analogice conservă proprietăţile perceptive ale stimulului
(obiecte sau evenimente) într-o manieră intrinsecă. Referindu-se la acestea,
 Palmer (1980) explică noţiunea de "intrinsec", precizând că sistemul
reprezentaţional dispune de aceleaşi constrângeri ca cele ale sistemului
reprezentat. De exemplu, reprezentarea unei păsări conservă proprietăţile
esenţiale şi generale ale obiectului reprezentat, adică ţine cont de
constrângerile din realitate. Reprezentările analogice acoperă cea mai mare
parte a modalităţilor senzoriale. Numeroase studii (Shepard & Metzler-1971,
Pylyshyn-1973, Reed-1974, Adams-1979) au pus în evidenţă faptul că
reprezentările analogice posedă o structură internă, cu elemente ierarhizate.
Reed demonstrează experimental că anumite părţi ale reprezentărilor vizuale
(imagine mentală vizuală) pot fi recunoscute de subiecţi mai rapid decât altele,
fapt care arată că reprezentarea unui obiect perceput vizual are o structură
ierarhică, cvasisimilară cu cea a perceptului respectiv. Dacă imaginea mentală
păstrează relativ aceeaşi ierarhie ca cea a imaginii perceptive corespondente,
atunci înseamnă într-adevăr că reprezentarea ţine seama de aceleaşi
constrângeri, legităţi la care se supune şi sistemul reprezentat. Nu numai că se
operează selecţia obiectului din câmpul perceptiv sau a unor proprietăţi ale
acestuia, dar, în reprezentare, se conservă chiar şi raporturile ierarhice, în
sensul "investirii" lor ca puncte de maximă concentrare informaţională.
Reprezentarile analogice:
a. pastreaza intrinsec proprietatile stimulului
b. pastreaza extrinsec proprietatile stimulului
c. pastreaza implicit proprietatile stimulului
b. Reprezentările simbolice - a doua modalitate prin care cunoştinţele
declarative se pot reprezenta este cea simbolică. Studiile arată că
reprezentările simbolice conservă structura obiectului sau fenomenului
reprezentat, dar într-o manieră extrinsecă. Mc Namarra (1994, p. 88),
referindu-se la modul extrinsec prin care reprezentările simbolice păstrează
structura obiectelor substituite, arată că structura acestui tip de imagine
mentală este arbitrară, aleatorie, pe când structura obiectului reprezentat nu
are acest caracter. Cu alte cuvinte, stimulii sunt reprezentaţi pe plan mental
sub formă propoziţională, propoziţiile fiind "reprezentări abstracte ale ideilor"
(p.85). Reprezentările propoziţionale iau adesea forma unor reţele cu noduri şi
arce, nodurile fiind conceptele, iar arcele fiind relaţiile dintre acestea. Acest
 fapt este comprehensibil, dacă ne gândim la modul în care sunt stocate
cunoştinţele în memorie, sub formă de reţele, sau la structura piramidală
construită în activitatea de conceptualizare. De asemenea, nu trebuie ignorat
faptul că, pe planul gândirii, conceptele sunt corelate în judecăţi, iar acestea în
raţionamente, pe când, pe planul limbajului, cuvintele formează propoziţii, iar
acestea intră în structuri mai ample.

Reprezentarea cunoştinţelor - conform aceluiaşi autor - poate lua forma unor

proceduri:
Reprezentările procedurale - spaţiul dintre cunoaşterea declarativă şi
comportamentul subiectului este "acoperit" de cea de a doua modalitate de reprezentare a
cunoştinţelor, şi anume de cea procedurală sau sistemul producţiilor mentale ale
subiectului. Acest tip de cunoaştere este susţinută de deprinderi şi abilităţi cognitive, cum
ar fi capacităţile rezolutive sau înţelegerea verbală. Fără a intra în foarte multe detalii
privind acest concept, încercăm să surprindem notele sale definitorii. O procedură sau o
producţie este o regulă de condiţie - acţiune (Anderson, 1978): dacă condiţia este
îndeplinită, satisfăcută, se va derula acţiunea; acţiunea va emerge, deci, din satisfacerea
condiţiei. Condiţia producţiei mentale presupune existenţa unui pattern de informaţii
cuprins în M.L.D. procedurală sau în M.L. a subiectului; dacă acest pattern există, atunci
se recurge la aplicarea procedurii şi la îndeplinirea acţiunii. Dacă este necesară activarea
unor reguli de producere aflate în memoria procedurală, atunci informaţiile din M.L. care
necesită această activare sunt "potrivite", puse în corespondenţă cu antecedentele regulii
respective. Referindu-se la cunoştinţele procedurale, Paivio (1983) consideră că
principala caracteristică prin care acestea se diferenţiază de cunoştinţele declarative este
flexibilitatea.
Reprezentarea cunoştinţelor declarative sub formă de reţele propoziţionale este
parte constitutivă a unui sistem mai complex pe care Kintsch l-a numit "sistemul
modelelor mentale" sau "sistemul modelelor situaţionale".