MEDITATIE N NOIEMBRIE: SADOVEANU VS REBREANU

Nicolae

CRETU

Nendoielnic, timpul a la longue niveleaz: Dar nu pe autorii cu adevrat

mari, nu capodoperele. Dimpotriv, lor le verific perenitatea, o vitalitate apt s
incite noi interpretri, s deschid alte perspective, ale analizei, ale siturii. Totusi,
dincolo de aceast continu interogatie critic, care e chiar semnul autenticelor
valori, unele riscuri de deformare a imaginii lor n timp exist si pentru ele. E
drept, nu la treapta cea mai nalt a studiilor literare (critic si istoriografie), ci la
aceea, inevitabil ntr-o msur, simplificatoare, de manual scolar si, nc si mai
sigur, ntr-un soi de vulgata a cuprinderii ansamblului, din unghiul unei memorii
culturale colective, difuz, neanalitic si neatent la nuante, de aceea tentat de
ngrosri si conspecte mai rigide, ori de-a dreptul schematice.
ntr-un fel, acesta e chiar pretul rmnerii mereu n prim-plan. n jurul lor,
succese conjuncturale si pierd suflul, false glorii se ofilesc. Operele maestrilor,
supuse mereu unor noi abordri, acumuleaz exegez, dincolo de jocul nuantelor
accesibile unui demers sau altuia, unele idei-cheie revin, repertoriul lor
sedimentat astfel se poate ntmpla s retin, n circulatia sa public cea mai larg,
doar dominantele descrnate ale unor abordri mult mai de finete la origine. Cine
nu s-a ntlnit cu astfel de definiri cliseizate: ba liricul, ba rapsodicul, cnd nu
miticul Sadoveanu, ori Rebreanu realistul lipsitul de stil, romancierul de
fort epic aspr, fr ns chipurile, acces la poezie? Imagini schematice, evident
srcitoare, nc si mai grav deformate cnd, eventual, sunt gndite ntr-o relatie de
situare si definire comparativ, Sadoveanu vs. Rebreanu: dar este o atare ngrosare,
de paralel schematic si rigid, ceva de neocolit, o fatalitate? Merit s ne
ntrebm: si s examinm mai ndeaproape premisele, sursele si cile ce conduc
spre asemenea cliseizri sterile, reductive.
Deformrile de acest soi nu ies din nimic, de neunde, ele au o istorie a lor si exist
pricini pentru care se produc retinerea / selectarea si simplificarea/ alterarea a
ceea ce fusese la originea lor. Nu este liric Sadoveanu? Nu avem motive s vorbim
despre o component rapsodic a artei lui, nu sunt capodopere
ca Baltagul si Creanga de aur sinteze narative complexe n care dimensiunea
simbolicului si a miticului conteaz? ntrebri retorice, evident. Ca si altele,
privindu-l pe Rebreanu: nu snt realismul, asumata lips de strlucire stilistic,
o vis epica aspr coordonate definitorii ale artei rebreniene? Si dac da, dac
asezarea creatiei celor doi autori sub semnul si al acestor dominante nu e lipsit de
ndrepttire, atunci de unde ncepe eroarea cliseizrii de care vorbeam?

Cel mai simplu rspuns ar suna asa: deformarea ncepe chiar de la uitarea acelui
si din formularea ntrebrii. Cci izolarea unor trsturi reale din contextul mai
larg si mai bogat al realittii operei, n care ele sunt n comunicare si
complementaritate cu acele alte calitti estetice pe care ns, reductiv, schema le
uit, le minimalizeaz, este o astfel de procedare un prim pas, plin de urmri,
pe calea deformrii imaginii: a autorului si a operei, deopotriv. De ce ar
nsemna, obligatoriu, componenta liric, la Sadoveanu, o inferioritate, poate chiar o
infirmitate congenital a artei lui sub raportul narativittii?! S se observe c
n Creanga de aur fiorul timpului ca durat si o nalt, nobil poezie a iubirii,
neretorizat, mai mult sugerat discret si cu delicatete, snt absorbite ntr-o sintez
de parabol a vanittilor si a setei de putere, conjugat cu o tent de neignorat,
de livre de sagesse, dar totul implicat ntr-o structur epic deloc srac n
evenimential, unul dublat ns de reflexivitate, de o interogatie esential, moral si
axiologic, atribuit protagonistului, Kesarion Breb, nu doar spectator si martor, ci
direct, pe trite, implicat n confruntri si adversitti, rspunderi morale si
vinovtii, un dramatism interior, nespectaculos dar adnc. Rezultatul? Da, poezie
existential autentic, pe un fundal bizantin imperial de panem et circensem,
bogat n miscare epic (intrigi si comploturi, lovituri de palat, regie a
spectacolului puterii, a imaginii, si capcane ale unor viclenii de tactic politic
etc.), n asociere cu o perspectiv reflexiv, exigent, necantonat doar ntr-o
tonalitate mereu grav, deschis si spre umor, ironie, ludic, desi fondul rmne
esentialmente dramatic.
Lui Sadoveanu i s-a ntmplat, de asemenea, ca artistul povestirii din el s fie
retinut, cobortor, din pcate, ca un mare povestitor, ceea ce e mult mai putin, si
tot din acest cliseu s-a nscut nencrederea n romancierul aparte care a fost
scriitorul. Baltagul nuvel (G. Clinescu)? Modul sadovenian al romanului nu
e ns mai putin posibil si justificat estetic dect acela/ acelea n acord cu criteriile
marelui critic si sinteze ulterioare, ca, de pild, Arca lui Noe (Nicolae Manolescu)
i-au dat romancierului recunoasterea si situarea (corinticul) cuvenite. De fapt
rapsodicul e liantul unei stilizri de o modernitate discret si subtil, n care
psihologia, motivatia epicului sunt sugerate iar desenul narativ se
deschide spre un dramatism exemplar, desi atenuat de fluenta istorisirii, si prin
el, spre simbol/ simbolic si mitic.
Nu este poezie n capodoperele lui Rebreanu? Este, dar una n spiritul viziunii si
artei marelui ardelean: auster, asumat aspr, fr atuuri stilistice menite s-l
seduc pe cititor. Pn si violenta (btile din Ion), condamnat de Iorga, are n ea
si ceva de vitalitate deviat, mutilat de abrutizare, de srcie si ntuneric.
Romancierul nu nfrumuseteaz nimic prin retusuri si adaosuri, n, de
pild,imaginea lumii trnesti din prima sa capodoper, dar ansamblul degaj o
poezie tragic special, a unor destine care stau sub un asemenea semn, desi fr a

avea constiinta acestui tragism: fapt care nu face dect s potenteze compensator,
parc o atare constiint pe axa comunicrii literare (Maria Corti) dintre noi,
cititorii, si autor, undeva mai sus, peste capetele personajelor lui. Nu se ncarc
de astfel de sugestii drama trneasc (Ion: pmnturile, snge, moarte, vin
moral n cercul de dependente), cutarea unei iesiri din experienta
alienant, luntric falsificatoare, n care se trezeste, derutat, Apostol Bologa
(Pdurea spnzuratilor, al crei sens transcende orizontul doar istoric si politic,
limitat la ele), eliberarea din scenariul salvator prin minciun (Ciuleandra), ori
stihialitatea violentei sociale dezlntuite (Rscoala), nu este n ele o poezie sui
generis, aspr, dar viguroas, de esent tragic, a viziunii si artei rebreniene, de o
intens fort dramatic? Zbatere n capcanele socialului (Ion) si ale unor situatiilimit, test (binomul sugerat: ontologic-soteriologic, n romanele constiintei
constrnse s aleag), impresie de fatummonumental al revrsrii de violent
colectiv, anonimizat la treapta exceselor ei irationale, stihiale (Rscoala)
Realismul rebrenian nu e deloc reductibil la un imediat al literei socialului si
realittii umane, direct accesibile observatiei, reflectrii etc. Pricina pentru
care capodoperele autorului, fr exceptie, se ofer, ele nsele, si abordrii dintr-o
perspectiv a coerentei simboliceeste tocmai relieful interpretabil, de sens implicit,
al structurilor lor narativ-dramatice: privilegiu al marelui realism n general,
niciodat apter, totdeauna vizionar, n stare s ptrund sub coaja imediatului, a
unui real srac si nseltor n facila sa imediatitate. Unui astfel de realism
superior i apartine, cu sigurant, lamura creatiei epice rebreniene, ntr-o ntelegere
deschis polimorfiei realismelor.
n fond, terapia si, mai mult, chiar profilaxia pomenitei maladii a etichetrilor
si evalurilor simplificatoare schematic, reductive, au nevoie, nainte de toate,
pentru a-i contracara tendintele, procedrile, de o rentoarcere la complexitatea
operei, a sensului nscris n structurile ei, a artei autorului. O operatie simpl,
necesar ns si eficient, e chiar examinarea reversului acelor elogii aduse
recurent cte unei qualit maitresse, de altfel nu nendrepttit, dar sugernd si un
versant al laudelor, al recunoasterii nespus, tacit, de minusuri implicite: la
nceput, nainte ca ele s apar si formulate n clar, explicite atunci.
Lui Sadoveanu i se recunoaste si i se laud, ndeobste dimensiunea estetic a
simbolului, a parabolicului, a miticului, cu att mai mult cu ct ele consun si cu
lirismul si stilul narativittii rapsodice, ce revin n evocarea mnunchiului
de calitti de art propriu sadovenismului. Dar n cumulul lor nu este deja n
germen acea nencredere n capacitatea autorului n discutie, prea poet, prea liric si
rapsodic si, totodat, prea nclinat spre simbolic si mitic, pentru a mai putea fi,
tot el, cu acest dat al temperamentului su creator, si romancier, n toat puterea
cuvntului, plsmuitor de lumi fictionale credibile, dense, nu captate n evanescente

si epur lirice? Nu pe asemenea temeiuri ale abordrii cresc laudele aduse

prozatorului poet, dar si ndoielile, rezervele etc. fat de romancier (Lovinescu,
Clinescu)? Si ce se ntmpl oare cnd se mai adaug, nu n ochii criticilor de
autoritate, dar n aceia ai celor care sintetizeaz schematizant, n grbite de fapt
false polaritti, siturile: de pild, liricul si mitizantul Sadoveanu vs.
obiectivul si realistul Rebreanu? Pe astfel de ci se desvrseste ngrosarea,
schem a unor reprezentri neaprat disjunctive, opozitive, de inertial vulgata
conspect.
Reactionnd mpotriva unor evidente tendinte de sablonizare, vizibile ntructva si
n exegeza de referint (desi ideea n sine a sintezei estetice sadoveniene, de lirism,
simbolic si mitic, nu numai c rezist, dar nici nu e, poate, exploatat pn la capt
si n diversitatea jocului ei de nuante), Nicolae Manolescu apas pe nota de
intrepiditate a imaginii unor oieri ca Lipan din Baltagul si are perfect dreptate so fac tocmai n ordinea unui realism sadovenian, chiar dac realul Mgurei din
roman este o ntlnire de intrepiditate pragmatic si mentalitate, cultur trneasc,
aflat sub semnul rnduielii morale traditionale, inclusiv a miticului si magicului,
a unei religiozitti nebigote etc. Dar reactia e simptomatic, venit din partea unui
critic important, care, alturi de altii (Paul Georgescu, Constantin Ciopraga, Al.
Paleologu, Monica Spiridon), nu mai are ndoieli n ce priveste calitatea
de romancier a autorului si, mai mult nc, i vede si atributele de ordinul unei
modernitti discrete, stilizate (corinticul Crengii de aur).
Sunt ei amndoi Sadoveanu si Rebreanu dou versiuni distincte ale
traditionalismului n cmpul artei romanului la noi, cum tinde s apar imaginea
lor n raport cu situarea altora (mai ales, Camil Petrescu, H.P. Bengescu, ctitori ai
romanului modern, ca figuri de pror, urmati si de A. Holban, Mircea Eliade,
Mateiu Caragiale, M. Blecher) sub semnul, dimpotriv, al modernittii? Cu ce
argumente? Citadinism, analiz psihologic, monolog interior si introspectie,
intelectualizare a romanului si prioritate dat omenescului problematizant si
problematizat? Evident pcat, desigur, al unei, da, slbiciuni fat de
geometrismul unor simetrii antitetice. Iat de ce: cum ar arta o Vitoria Lipan
creia dimensiunea psihologic a prezentei ei fictionale s nu-i mai fie (cum
procedeaz, dincolo de microsecvente rare, putine, de monolog
interior) sugerat, ci derulat explicit de o atare voce luntric? Abia a ncerca s
translezi o formul estetic potrivit pentru Stefan Gheorghidiu, pentru Doamna
T. si Fred Vasilescu, n lumea Mgurei, a oierilor si a periplului Vitoriei Lipan ar
fi fost un artificiu de nesuportat, cu un involuntar efect parodic, autosubminator
stilistic. n schimb, ponderea monologului interior e mare n povestea strinului
Kesarion Breb la Bizant: altfel de personaj, alt lume, n consecint si adoptarea
unei alte strategii narative, desi, e drept, si monologului interior al egipteanului i
este estompat modernismul (modernitatea neafisat, nezgomotoas rmne)

prin efectul naratorial de captare oblic, n formula stilului indirect liber. Ct despre
Rebreanu, cine i-ar putea nega modernitatea romancierului care a scris Pdurea
spnzuratilor si Ciuleandra, romane psihologice (si psihologice) de referint, dar
si Rscoala roman al gloatei (G. Clinescu), de o poetic revolutionar ca
optiune n arta romanului? Si cine i-ar putea tgdui intuitiile freudiene din Ion,
din Rscoala, ori adleriene, din Ciuleandra. Si atunci cum e cu imaginea lor
monolitic traditionalist ctre care au fost, mai sunt nc prea adesea, mpinsi
prin pozitionri mult prea superficiale si grbite, mentinute necritic, inertial?
Rebreanu, Sadoveanu: amndoi mari scriitori, demni de a recunoastere european
si mondial, pe msura nivelului de art al capodoperelor lor. Rmasi credinciosi
vocatiei lor creatoare autentice, necontaminati de mode literare importate, dar nici
nchisispiritului timpului lor (care era acela al modernittii autentice, nemimetice),
chiar cutrilor si experientelor lui, celor realmente fecunde. Dovezi? Stilistic, la
Sadoveanu umorul, ludicul, ironia, discret filigranate n textura stilului indirect
liber, la Rebreanu evitarea intruziunii auctoriale (naratorul auctorial) moralizante,
anticipative. La treapta de sintez creativ a poeticii, constiinta modelatoare a
unei modernitti stilizante n materia si pe teme ale traditiei la cel dinti, la
cellalt o art prin excelent a denudrii esentelor, a rzbaterii dincolo de coaja
banalului si a cenusiului, aparent amorf, ctre adncuri (irationale, neconstiente de
sine) mai tulburi, dar vii, de un energetism prielnic marilor tensiuni, dramaticului.
Paradigmele esentiale ale artei lor pot stimula o reexaminare mult mai nuantat,
de finete, a ceea ce implic marea ax a unor repere sintetizatoare: modernitate vs.
traditie, altfel dect ntr-o total disjuncti, de delimitare etans, nestirbit, vzute nu
numai n divergent, chiar opozitie, ci si n complementaritate, uneori n posibile
sinteze creatoare, personale, care transcend hotarul delimitativ.
Traditia vie e cea deschis selectiv si critic. Pe Blaga l interesa nc si mai mult o
deschidere n adncime, pe vertical: nu o traditie superficial, decorativ,
idilic, psunist etc., ci una abisal, revelatoare de arhetipalitate. Att de
deosebiti unul de cellalt, Sadoveanu si Rebreanu au de partea poeticilor lor, de o
modernitate calm, neostentativ, si acest atu estetic al ntrezririlor, prin epicul
lor, de esente arhetipale: rnduiala din Baltagul glasurile pmntului si iubirii
n Ion. Dar nu se ntlnesc acolo, n adncul acelor esente, toti cei mari cu
adevrat, fie traditionalisti fie modernisti (cu conditia ca opera lor s fie de
fapt sustras ismelor polarizat excesive): si Blaga, si Ion Barbu, si Rebreanu, si
Sadoveanu, si Bacovia, si Arghezi, si Eliade, si Blecher, si Brncusi, si Brauner, si
attia altii nc?