I. Dispoziţii generale privind tehnologia construcţiilor.

1. Noţiuni generale şi definiţii. Caracteristicile şi particularităţile producţiei de

construcţie.
2. Conceptul de industrializare în construcţii. Mecanizarea si automatizarea
proceselor tehnologice in construcţii.
3. Calificarea producţiei de construcţie, etapele de formare a calităţii producţiei.
Sistemul de conducere şi asigurare a calităţii producţiei de construcţie.
4. Proiectarea tehnologică în construcţii. Fişele tehnologice: clasificarea,
componenţa.

1. Este bine cunoscută importanţa majoră a activităţii din domeniul

construcţiilor, activitate ce este aplicată practic în întreagă sferă a vieţii ţi activităţii
umane. Ea creează condiţii de locuit, de desfăşurare a tuturor activităţilor sociale,
culturale şi sportive ale oamenilor, de alimentare cu apă, de asigurare a transporturilor,
de funcţionare a tuturor ramurilor a economiei naţionale. La rândul său, activitatea de
construcţii este susţinută de o multitudine de producători industriali, cum sunt: industria
materialelor de construcţii, maşinilor, utilajelor şi echipamentelor pentru construcţii,
industria metalurgică. Putem sublinia interdependenţa dintre deferite sfere de activitate
economică şi necesitatea corelării lor.
Construcţia este o ramura de producere definita de procese legate de executarea
a clădirilor şi edificiilor noi, reconstrucţia lor, modificarea tehnologică şi tehnică.
Noţiunea de tehnologie provine din cuvintele greceşti tehno (artă, meşteşug) şi
logos (cuvânt, ştiinţă). Esenţa termenului de tehnologie constă în interdependenţa dintre
ştiinţă şi artă. Pentru domeniul de construcţie se utilizează următoare definiţie:
tehnologia – este ştiinţa care stabileşte şi elaborează principiile, metodele, procedeele,
operaţiile şi mijloacele de realizare a produselor de construcţie.
Tehnologia construcţiilor reprezintă prin sine un complex de procese realizate în
succesiune in timp şi spaţiu cu utilizarea materialelor de construcţie, semifabricatelor şi
construcţiilor cu scopul transformării lor în producţie de construcţie gata: clădiri şi
complexe de clădiri. In baza proceselor de construcţie se află întotdeauna procesele
fizice, chimice şi fizico-chimice.
Sub executarea clădirilor şi edificiilor noi se înţelege realizarea lor pe şantiere
noi, în condiţii climaterice şi geologice noi după proiectul adoptat în ordinea respectivă.
Sub reconstrucţia clădirilor se înţelege remodificarea parţiala sau totală a
obiectelor existente cu modificarea sau schimbarea utilajului tehnologic ce duce la
majorarea coeficienţilor tehnico-economici şi îmbunătăţirea condiţiilor de lucru.
Procesele de modificare tehnologică şi tehnică a întreprinderilor existente
constau de obicei în schimbarea fundaţiilor pentru instalarea utilajelor tehnologice noi,
consolidarea construcţiilor, modernizarea comunicaţiilor cu scopul majorării volumului
de producţie gata, îmbunătăţirea calităţii ei, creşterea productivităţii muncii ş. a.
Procesele de construcţie se numesc procesele de producere executate în limitele
şantierului de construcţie (excavarea solului, montarea construcţiilor, executarea
hidroizolaţiilor).
În orice proces de construcţie se utilizează obiecte de muncă:
1
 - materiale de construcţie;
- semifabricate (betoane, mortare);
- elemente de construcţie;
- construcţii (coloane, grinzi, ferme).
Cu ajutorul mijloacelor de muncă (maşini de construcţie, instrumente şi
mecanisme) muncitorii prelucrează şi preasamblează obiecte de muncă.
Cantitatea producţiei de construcţie obţinute se măsoară în unităţi respective:
bucăţi, m2, m3 , ş. a. Calitatea producţiei trebuie să corespundă cerinţelor determinate în
proiectul.
Clasificarea proceselor de construcţie se face după următoarele criterii:
a) după complexitatea executării:
- operaţii de lucru;
- proces simplu;
- proces complex.
Operaţia de lucru se numeşte elementul tehnologic omogen şi
organizaţional imparţiabil a unui proces de construcţie care asigură realizarea producţiei
primare. Operaţia este executată de componenţa permanentă a lucratorilor (un muncitor
sau o brigadă).
Proces simplu se numeşte combinarea operaţiilor de lucru tehnologic
legate (montarea blocurilor, panourilor de planşeu) executate de o brigadă.
Proces complex se numeşte combinarea proceselor simple situate în
legaturi tehnologice si organizaţionale şi finalizat cu producţia gata (executarea
construcţiilor monolite din beton armat).
b) după criterii tehnologice:
- procese pregătitoare sunt destinate pentru executarea semifabricatelor şi
elementelor de construcţie sau majorarea gradului lor de finisare;
- procese de transportare realizate cu ajutorul transportului tehnologic si
cel de bază;
- procese de montare-clădire care constau în schimbarea şi modificarea
formei sau poziţiei obiectelor de lucru.
c) după caracterul de producere:
- procese continue - constau din operaţii care decurg fără întreruperi între
ele;
- procese incontinue - sunt urmate de întreruperi determinate de
caracteristicile materialelor utilizate şi specificul tehnologic.
d) după valoarea în producere:
- de antrenare;
- combinate (paralele).
Pentru executarea fiecărui proces tehnologic trebuie de organizat locul de
munca. Locul de munca se numeşte zona situării muncitorilor, înzestrata cu utilaj
necesar şi obiecte de lucru, în care se realizează operaţiile de lucru de un muncitor sau
de o brigadă specializată.

2
 În construcţii muncitorii se diferenţiază după profesii şi categorii. Profesia se
determină de tipul proceselor executate (zidar, fierar, montator). Pentru realizarea
construcţiei sunt necesare muncitori de deferite grade de pregătire, adică deferite
categorii. Sunt stabilite şase categorii, care se determină după anumite criterii.
Pregătirea cadrelor pentru construcţii este asigurata de colegii de profil şi instituţii de
specialitate.
Ca şi în orice ramura de producere nu putem să nu vorbim de productivitatea în
construcţii. Productivitatea se numeşte cantitatea producţiei calitative (bucăţi, metri, m2,
m3, tone) realizate intr-o unitate de timp asigurat de mijloace necesare de un muncitor
sau o brigadă de profesie şi categorie respectivă în condiţii corecte de organizare a
muncii.
Norma de timp este timpul necesar pentru executarea unei unităţi de producţie
de calitate, de un muncitor (brigadă) de profesie şi categorie respectivă în condiţii
corecte de organizare a muncii. Aceasta valoare se măsoară în om*ore.
Producţia de construcţii prezintă caracteristici şi particularităţi care îi sunt
specifice. Dintre acestea subliniem următoarele:
a) caracterul de unicat al obiectului de construcţie – decurge, în principal, din
particularităţile amplasamentului, funcţiunii şi soluţiei constructive a infrastructurii
fiecărui obiect de construcţie;
b) produsul de construcţie este fix (staţionar pe amplasament) – amplasamentul
pe care se execută şi funcţionează obiectul este acelaşi din momentul începerii
lucrărilor de executare până la demolarea lui;
c) mobilitatea obiectelor şi mijloacelor de muncă – dat fiind caracterul fix al
produsului de construcţii rezultă că materiile prime, materiale, prefabricatele se
deplasează de la o sursă (depozit) la locul de punere în lucrare, iar forţele şi mijloacele
de muncă sunt în permanentă deplasare de la un sector la altul, de la un obiect la altul;
d) efectuarea de procese tehnologice neprotejate de intemperii – mare parte din
procesele tehnologice se efectuează în aer liber, suportând efectele ale temperaturilor
foarte scăzute sau ridicate, precipitaţiilor, vântului. Este necesar de a proteja materiale,
muncitori contra influenţei negative;
e) punerea în operă a unor cantităţi mari de materiale având caracteristici
fizico-mecanice, fizico-chimice, de formă, dimensiuni foarte deferite, fapt ce determină
folosirea unor mijloace de transport diversificate;
f) durata de realizare a obiectelor de construcţii este relativ mare – numărul de
operaţii şi procese care trebuie de executat într-o anumită ordine este mare; există
procese umede prin care se pun în lucrare betoane, mortare, mozaicuri ce necesită un
anumit timp de întărire sau uscare; lucrare este mare sau foarte mare;
g) diversitate din punct de vedere al destinaţiei construcţiilor, alcătuiri
constructive, formă, dimensiuni determină o mare diversitate de procedee tehnologice.
Caracteristicile şi particularităţile de mai sus evidenţiază diferenţe foarte mari
între posibilităţile de organizare a proceselor tehnologice şi condiţiilor de muncă în
sectoare industrializate şi cel al construcţiilor.

2. Direcţia de bază în dezvoltarea construcţiei contemporane este

industrializarea ei. Sub industrializare trebuie de înţeles procesul mecanizat complex de
3
lucrări de construcţie-montaj, efectuate în flux şi ritmic în decursul întregului an pe
şantier de construcţie. În majoritatea cazurilor se preconizează utilizarea pe scară mare
a elementelor tip, construcţiilor, blocurilor spaţiale şi nodurilor cu un grad mare de
finisare de la uzină.
Unele publicaţii conţin completări, detalieri a conţinutului noţiunii de
industrializare:
- utilizarea în procesele tehnologice de maşini, utilaje, echipamente
performante care asigură produse de calitate superioară;
- creşterea eficienţei economice prin realizarea de produse constant
performante, sub aspectul calităţii, creşterea productivităţii muncii, cost
relativ redus ş. a.
Condiţii de bază pentru industrializare în construcţii sunt: mecanizarea
complexă şi automatizarea lucrărilor de construcţii-montaj; încărcarea-descărcarea şi
alte lucrări cu volum mare de lucru; dezvoltarea bazei tehnico-materiale.
La proiectarea clădirii (împărţirea în elemente) trebuie de ţinut cont de diferenţa
minimală între masa elementelor celor mai uşoare şi celor mai grele pentru exploatarea
cât mai raţionala şi eficientă a macaralelor. În acelaşi timp montarea şi instalarea
elementelor în poziţia de proiect trebuie efectuată cu consum de manoperă minimală.
Esenţa industrializării o constituie realizarea unui produs fără forţă de muncă
manuală, ci cu maşini deservite de muncitori, cu maşini automatizate.
Se crede că industrializarea s-ar referi numai la ţările bogate şi avansate. În
realitate este o soluţie pentru toate ţările unde numărul de muncitori calificaţi este
insuficient.
Industrializarea are şi un dezavantaj: prin ea inteligenţa trece de la muncitor
calificat la maşină.
Prin mecanizare se înţelege realizarea proceselor de lucru, simple sau complexe,
cu ajutorul unor mijloace mecanice sau echipamente adecvate categoriei sau grupei de
lucrări. În construcţii, ca şi în alte ramuri ale industriei, se realizează trei forme de
mecanizare a proceselor de producere: parţiala, complexă şi automatizarea.
În cazul mecanizării parţiale în rând cu mecanismele se utilizează şi munca
manuală.
Mecanizarea se numeşte complexă dacă toate procesele de bază sunt executate
de maşini şi mecanisme. Mecanizarea complexă presupune înlăturarea maximă a
muncii manuale la nivelul tehnicii contemporane. In complectul de maşini pentru
executarea proceselor, de obicei, intra o maşina de baza (conductoare) şi maşini de
ordin secundar. Toate maşinile în complex sunt legate funcţional cu maşina de bază cu
scopul majorării coeficienţilor de utilizare şi productivităţii. Mecanizarea complexă este
mai eficientă în cazul efectuării în flux a lucrărilor de construcţie-montaj.
Problemele de bază a automatizării proceselor de construcţie alâturi de
majorarea ritmurilor de efectuare a lucrărilor sunt:
- încărcarea cât mai eficientă a maşinilor de construcţie şi utilajelor;
- majorarea productivităţii şi micşorarea consumului de muncă;
- folosirea cât mai efectivă a materialelor de construcţie;
- ridicarea calităţii lucrărilor de construcţie-montaj.

4
 Introducerea automatizării proceselor tehnologice în construcţii se realizează cu
mari dificultăţi, datorită unor condiţii specifice:
- fragmentarea proceselor tehnologice de executare a construcţiilor face
nerentabilă introducerea mijloacelor de automatizare (turnarea
betoanelor – cofrare-decofrare, armare, turnare);
- desfăşurarea lucrului în aer liber;
- dispersarea amplasamentelor şi locurilor de producţie;
- numărul foarte mic al elementelor de construcţie tipizate sau
standardizate.
Cele mai răspândite procese tehnologice automatizate sunt cele care asigură
prepararea şi livrarea betonului, concasarea-sortarea agregatelor, prepararea de mixturi
asfaltice ş. a.
În afară unor procese tehnologice la care s-a înregistrat o automatizare parţială
sau totală, au mai fost create şi echipamente de măsură şi control. Ele permit efectuarea
automată a unor operaţii care asigură calitatea lucrărilor de construcţie.
Aplicarea automatizării este posibilă numai în prezenta unei baze moderne de
mecanizare. Automatizarea deplină a proceselor de construcţie este legată cu majorarea
industrializării.

3. Modernizarea construcţiilor în baza progresului tehnico-ştiinţific

presupune necesitatea asigurării calităţii înalte a producţiei de construcţie şi majorarea
continuă a ei.
Calitatea producţiei de construcţie se numeşte combinarea proprietăţilor, care
determină gradul de finisare pentru utilizarea respectivă. Calitatea se formează la toate
etapele de realizare a producţiei. Calitatea se asigură printr-un sistem global, coerent şi
complet pe tot parcursul realizării construcţiilor, pornind de la concepţie, proiectare,
executare, exploatare, reparare şi până la scoaterea completă din funcţiune.
Evaluarea calităţii produselor de construcţie se poate face prin două grupe mari
de metode:
- metode deterministe, care constau în controlul fiecărui element în parte
din întreaga producţie (controlul total);
- metode statistice (probabilistice), care se bazează pe controlul numai a
unei părţi din produse. Ele analizează nivelul de calitate şi propun
măsurile de corectare a impreciziilor pe întregul flux tehnologic.
Dirijarea calităţii este stabilirea, asigurarea şi susţinerea nivelului calităţii
lucrărilor de construcţie-montaj, care este realizata prin controlul sistematic şi influenţa
asupra condiţiilor şi factorilor hotărâtori la obţinerea producţiei calitative.
În procesul executării lucrărilor se efectuează :
- controlul de intrare (de primire) - verificarea corespunderii materialelor şi
construcţiilor primite cu norme corespunzătoare;
- controlul de laborator - încercări în laborator de şantier a materialelor şi
construcţiilor cu folosirea utilajului corespunzător;

5
 - controlul geodezic - verificarea cu ajutorul instrumentelor geodezice
corespunderea dimensiunilor reale, poziţia elementelor şi construcţiilor clădirii cu
cerinţele documentaţiei tehnice;
- controlul departamental - sistemul de calitate, având direcţia de asigurare a
nivelului calităţii stabilit a lucrărilor de construcţie-montaj, care includ măsuri tehnice
şi organizaţionale. Aceste masuri sunt desfăşurate de organizaţii de construcţie, prin
controlul tehnic a beneficiarului şi prin controlul de autor a organizaţiilor de proiectare;
- controlul de stat - verificarea funcţionării organizaţiilor de construcţie,
întreprinderilor producătoare de materiale de construcţie şi industriei de construcţie cu
scopul asigurării nivelului stabilit a calităţii producţiei. Acest control este efectuat de
departamente de stat corespunzătoare.
Sistemul de conducere şi de asigurare a calităţii în construcţii comportă
stabilirea următoarelor elemente principale:
- date de intrare;
- elementele principale de conţinut;
- elementele metodologice ale dezvoltării şi aplicării sistemului;
- documentele tehnice.

4. Proiectarea tehnologiilor de executare a lucrărilor de construcţie este o

activitate relativ nouă, apărută ca urmare adoptării unor procedee industrializate de
realizare a produselor de construcţie. În procesul de industrializare s-au inspirat în mare
măsură din principiile şi criteriile de proiectare a tehnologiilor unor industrii, care în
procesul de transformare au grad ridicat de prelucrări fizico-mecanice şi mai puţin a
celor cu prelucrări fizico-chimice. Proiectarea tehnologiilor în aceste domenii constă în
general din:
- definirea structurii procesului tehnologic complex, prin precizarea
proceselor simple şi a succesiunii lor;
- proiectarea fluxului tehnologic complex, prin precizarea mijloacelor şi
metodelor ce vor fi utilizate;
- identificarea mijloacelor necesare fluxului tehnologic proiectat;
- realizarea liniei tehnologice de producţie;
- probele tehnologice de verificare a funcţionării şi a parametrilor tehnici
reali;
- etapele de funcţionare pentru atingerea parametrilor proiectaţi.
La prima vedere s-ar părea că în condiţii industrializării lucrărilor de
construcţie, proiectarea tehnologică şi realizarea produselor ar trebui să aibă loc ca în
industrie, sau asemănător. În realitate există anumite similitudini în proiectarea
tehnologică şi realizarea industrializată a unor produse în cadrul unităţilor de producţie
(societăţi comerciale, întreprinderi de prefabricate, semifabricate) şi într-o măsură mai
mică în cadrul bazelor şi atelierelor de producţie.
Procesele ce au loc pe şantier, fie că sunt de prelucrare, transport sau de punere
în operă, se adaptează mai greu şi într-o măsură încă mai mică la specificul industriei,
datorită caracteristicilor specifice ale produselor de construcţie. În industrie dar şi în
construcţii în cadrul unităţilor de producţie cu caracter permanent sau de lungă durată,

6
pe acelaşi amplasament, “linia tehnologică” este formată din maşini, utilaje, instalaţii,
etc., staţionar dispuse după fluxul tehnologic şi adăpostită de o clădire.
Pe şantier nu se poate vorbi decât de fluxul tehnologic şi nu de “linii
tehnologice” deoarece mijloacele utilizate cu muncitori ce le deservesc, se deplasează
succesiv pe acelaşi obiect de la un sector la altul. Faţă de cele de mai sus, subliniem
caracteristicile principale ale fluxurilor tehnologice în construcţii:
- fluxurile tehnologice sunt mobile, deplasându-se în ansamblul lor,
- alcătuirea (amplasarea) şi dezasamblarea fiecărui flux tehnologic este
deferită şi are loc la fiecare amplasament al unui obiect de construcţie,
uneori pe fiecare sector de lucru,
- fluxurile tehnologice trebuie să se adapteze la condiţiile variabile, foarte
deferite, ale mediului exterior.
Rezultă că metodologia de proiectare a tehnologiilor în construcţii trebuie să fie
mult mai elastică pentru a permite adaptarea lor în condiţii foarte variate din ramura
construcţiilor.
Prin proiectarea fluxurilor tehnologice trebuie să înţelegem elaborarea fişelor
tehnologice.
Proiectarea tehnologiilor de executare a lucrărilor de construcţie se poate face
prin două metode:
a) proiectarea fluxurilor tehnologice, adaptate la condiţiile specifice
concrete ale fiecărui obiect de construcţie;
b) proiectarea unor fluxuri tehnologice tip adaptate condiţiilor concrete ale
mai multor categorii sau tipuri de obiecte de construcţie.
Elaborarea fluxurilor tehnologice tip trebuie să se bazeze pe studiul teoretic al
unor game mai largi de situaţii ce se întrevăd la un moment dat în procesul de
producţie, atât în ceea ce priveşte soluţiile constructive cât şi condiţiile organizatorice.
Elaborarea fluxurilor tehnologice se poate confunda cu cercetarea tehnologică, deoarece
are drept scop principal stabilirea metodelor şi procedeelor de lucru şi a mijloacelor
necesare în procesul de producţie, respectiv ai parametrilor tehnologici ai acestora, în
vederea asimilării de noi mijloace sau perfecţionării a celor existente.
Pe măsura asimilării mijloacelor necesare, fluxurile tehnologice tip capătă
valabilitate de fluxuri tehnologice, specifice situaţiilor concrete ce corespund condiţiilor
luate în consideraţie la proiectare.
Proiectarea fluxurilor tehnologice tip pentru procese complexe, în cazul
lucrărilor de construcţie-montaj, constă în:
- definirea limitelor şi structurii procesului tehnologic complex, luându-
se în considerare o gamă suficient de largă de variante, care se acopere
situaţiile diferite din punct de vedere organizatoric, ce pot apărea în
procesul de producţie;
- proiectarea preliminară a fluxurilor tehnologice, pentru toate variantele
luate în considerare;
- identificarea mijloacelor, care fiind produse în mod curent, pot fi
încadrate, nemijlocit sau cu modificări neesenţiale în fluxul tehnologic
proiectat;

7
 - definirea schemelor de ansamblu a fluxurilor tehnologice tip şi a fişelor
tehnologice pentru procesele simple.
Proiectul fluxului tehnologic tip pentru un proces complex trebuie să conţină:
- o schemă logică prin care se detaliază structura procesului tehnologic
complex, şi limitele acestuia şi se codifică procesele tehnologice
componente;
- fişe tehnologice pentru fiecare din procesele componente.
Fişele tehnologice variază în ceea ce priveşte conţinutul şi forma de prezentare
în funcţie de caracteristicile proceselor şi procedeelor tehnologice, pe care le detaliază.
În principiu, o asemenea fişă tehnologică trebuie să conţină toate datele privind
aspectele specifice procesului şi procedeului şi referiri concrete la prevederile
prescripţiilor tehnice, standarde, normative sau instrucţiuni tehnice. Fişe tehnologice nu
trebuie să includă date generale.
Legăturile care există între unele lucrări ce concură la realizarea obiectului, a
condus la necesitatea evidenţierii a unor stadii fizice cum sunt: partea de construcţii
sub cota zero, realizarea structurii pe nivele, executarea lucrărilor de finisare şi a celor
de instalaţii (suprastructura).
Activitatea de organizare a producţiei este mult mai uşurată şi simplificată, dacă
proiectarea tehnologică nu se opreşte la procesele tehnologice, fie chiar complexe (de
cofrare, armare, betonare), ci include şi corelarea acestora din punct de vedere
tehnologic, până la realizarea unui stadiu fizic, cum este, spre exemplu, realizarea
structurii de rezistenţă a unei construcţii.
Proiectul tehnologic pe stadii fizice include schema tehnologică de realizare a
acestora, schemele grafice logice a fluxurilor tehnologice tip, fişele tehnologice ale
proceselor, care concură la executarea stadiului fizic, furnizând toate informaţiile
necesare pentru elaborarea documentaţiei economice, în condiţii care să asigure
executarea unor lucrări de calitate şi eficiente din punct de vedere economic.
Numai îndeplinirea îndelungată a unei şi aceeaşi operaţii de către executor duce
la mărirea maximală a productivităţii muncii. O importanţă primordială pentru mărirea
productivităţii muncii au factorii organizatorici: îndestularea uniformă cu resurse
materiale, punerea la dispoziţia muncitorilor la timpul cuvenit a sectoarelor de muncă ş.
a.
Desfăşurarea în flux a lucrărilor pe şantier asigură efectuarea planificată şi
ritmică a construcţiilor pe baza muncii neîntrerupte şi uniforme a muncitorilor
(brigăzilor, echipelor), ce sunt asigurate în permanenţă cu toate resursele tehnico-
materiale necesare.
Metoda de efectuare în flux a lucrărilor este caracterizată de următoarele
particularităţi:
- divizarea lucrărilor după procese tehnologice din care sunt constituite;
- divizarea frontului de lucru pe sectoare de lucru în scopul creării
condiţiilor optime;
- suprapunerea maximă a proceselor tehnologice în timp.
Metoda de efectuare în flux a lucrărilor de construcţie prevede:

8
 - evidenţierea şantierelor ce au scheme constructive şi tehnologice
asemănătoare;
- determinarea consecutivităţii efectuării lucrărilor şi sincronizarea lor,
- determinarea parametrilor de bază a fluxului.
Dimensionarea sectoarelor de lucru depinde de schema constructivă a clădirii,
de utilajul utilizat şi caracterul fluxului. Divizarea clădirii în sectoare este efectuată
ţinând cont de următoarele:
- dimensiunile sectoarelor de lucru, care sunt determinate de direcţia
dezvoltării procesului tehnologic;
- de regulă, în calitatea de sectoare sunt luate deschiderile ce se repetă,
celulele, nivelele, scările ş. a.
- îndestularea condiţiilor de stabilitate a clădirilor în procesul edificării.

9
 II. Transportul în construcţii.

1. Noţiuni generale, caracteristici şi clasificări ale transporturilor în construcţii.

2. Transportul rutier, feroviar, tehnologic, prin pompare.
3. Mijloace de transport pe verticala.
4. Norme de protecţie a muncii specifice lucrărilor de transport şi manipulare a
materialelor.

Realizarea lucrărilor de construcţie-montaj presupune circularea unor cantităţi

foarte mari de produse pentru construcţii (agregatele, ciment, beton armat,
prefabricatele, etc.) de la producător la locul de prelucrare sau la şantier şi apoi în
cadrul şantierului, la locul de punere în lucrare. Efectuarea continuă a lucrărilor de
construcţie-montaj se află în legătură directă cu furnizarea oportună a materialelor de
construcţie în baza graficelor organizaţionale. Transportarea, manipularea şi
depozitarea repetată favorizează degradarea produselor şi pierderea unor cantităţi de
materiale, ceea ce duce la majorarea costului procesului de transport. În vederea
reducerii cheltuielilor de transport în construcţii, există o preocupare continuă de
introducere a sistemelor mecanizate moderne de încărcare, transportare, descărcare, etc.
La numărul condiţiilor de bază a construcţiei econome se atribuie:
- alegerea corecta a mijloacelor de transport şi mecanizarea complexă a
procesului de transportare (încărcare, transportare şi descărcare);
- exploatarea raţionala a mijloacelor de transport şi starea
corespunzătoare a drumurilor de acces şi de şantier;
- alegerea corecta a schemei drumurilor cu utilizarea maximă a
drumurilor permanente.
De la exactitatea lucrărilor de transportare depinde în mare măsură calitatea şi
eficacitatea lucrărilor de construcţie-montaj. Tipul de transportare depinde de un şir de
factori tehnico-economici (distanţa de transportare, tipul şi caracterul încărcăturii,
relieful localităţii, existenţa drumurilor ş. a.). Transporturile în au unele particularităţi
dintre care amintim:
a) produsele care se transportă sunt de o foarte mare diversitate;
b) mijloacele de transport se deplasează încărcate doar într-o direcţie;
c) distanţele de transport variază în limitele foarte largi;
d) cantitatea de materiale este mare şi foarte mare.
Diversitatea mare a mijloacelor de transport rezultă în mare măsură din
particularităţile de mai sus şi din necesitate rezolvării unui şir de întrebări în construcţii.
Tipuri de transportare pot fi:
- specializate (cu utilizarea a unui singur tip de transport);
- combinate (automobil-calea ferata-pe mare).
Tipul transportărilor depinde şi se alege prin comparări tehnico-economice.
Transporturile se pot clasifica după:
a) scopul transportului:
- de aprovizionare;
- de evacuare.

10
 b) sensul transportului:
- pe orizontală;
- pe verticală;
- combinat.
c) natura şi forma produselor transportare:
- produse pulverulente;
- produse granulare;
- produse în bucăţi mici de formă refulată;
- produse în bucăţi mari,
- produse lichide având vâscozitate.
Transportul în construcţii în dependenţă de amplasare a drumurilor faţă de
şantierul de construcţie poate fi exterior şi interior (de şantier). Transportul exterior
serveşte pentru legătura şantierului cu reţeaua generala a drumurilor (caii ferate, de
mare), cu întreprinderile industriei de construcţie. Transportul de şantier asigura
transportarea încărcaturilor în limitele şantierului.
În construcţii pot fi utilizate toate tipurile de transport contemporan: pe cale
ferată, automobilistic, maritim, aerian, pneumatic ş. a. Domeniul lor de utilizare
depinde de un şir de factori. In toate tipurile de transportare se prevede înlăturarea
muncii manuale grele la lucrările de încarcare- descărcare. Transportul de mare sau de
râu este cel mai ieftin dar depinde de condiţii climaterice. Transportul aerian se
utilizează pentru transportarea la locurile cu accesul greu.

Cel mai răspândit tip de transport, utilizat pentru transportarea încărcăturilor de

construcţie este cel rutier. La categoria automobilelor de destinaţie generală se referă
autocamioanele cu platforme deschise şi borduri, automobile cu un grad sporit de
carosabilitate şi autotractoare. Toate cele menţionate sunt dotate cu mijloace de
remorcare.
Pe larg sunt utilizate autobasculantele pentru transportarea pietrilor, prundişului,
nisipului, solului, betoanelor şi a altor materiale, care nu se deteriorează la descărcare
prin răsturnare. Capacitatea de încărcare a acestor autobasculante este de 3,5 – 40 tone
cu volumul platformei corespunzător 5 – 21,7 m3.
Autobasculantele sunt dotate cu platforme basculante de formă şi secţiune
diferită. Pentru protecţia cabinei şi a şoferului partea de-nainte a platformei este
prevăzută o copertină de protecţie.
Mecanisme de transport de tip remorcă şi semiremorcă destinate pentru
conlucrarea cu automobile şi autotractoare, permit majorarea considerabilă a
productivităţii transportului şi deseori sunt specializate pentru transportarea unei grupe
de încărcături.
La remorci de destinaţie generală se atribuie remorci pe şasiu cu una, două şi
trei osii, remorci-capră, remorci basculante, remorcă-cisternă şi remorcă pentru greutăţi
mari. Remorci pe şasiu cu una, două şi trei osii sunt destinate pentru transportarea
cisternelor, cupelor, utilajului de sudare, pompare etc. Ele sunt utilizate pentru orice
categorie a drumurilor. Capacitatea lor de încărcare variază de la 2 până la 8,5 tone.

11
 Remorci-capră sunt destinate pentru transportarea ţevilor, laminatului, bârnelor
şi a altor încărcături de lungime mare (6 – 30 m). Remorcă pe şasiu cu două osii şi
platformă cu borduri se utilizează pentru transportarea încărcăturilor ambalate şi
neambalate pulverulente, materialelor în bucăţi.
Remorcile specializate sunt destinate pentru transportarea unui – două produse.
Pentru fixarea încărcăturilor se utilizează echipament staţionar universal, de unică
folosinţă şi special. La remorci specializate se referă, de exemplu: remorcă pentru
transportarea panourilor, containerelor, blocurilor, fermelor etc.
În calitate de garnitură de tren rulantă pentru transportarea încărcăturilor pe căi
ferate se utilizează platformele de cale ferată, semivagoane, treilere, vagoane acoperite,
cisterne şi mijloace de transport speciale.
Platformele sunt destinate pentru transportarea încărcăturilor pulverulente, în
grămadă şi de lungime mare. Platformele basculante se cunosc de trei tipuri: cu două
osii cu capacitatea de încărcare de 18 – 20 tone, cu patru osii cu capacitatea de încărcare
de 50 – 60 tone, cu şase osii cu capacitatea de încărcare de 90 – 100 tone.
Treilere prezintă în sine platforme speciale cu multe osii cu capacitate de
încărcare sporită (200 tone şi mai mult). Ele se utilizează pentru transportarea
încărcăturilor de greutate mare şi constricţiilor prefabricate. Vagoane acoperite se
utilizează pentru transportarea încărcăturilor şi materialelor, care necesită protecţia de
acţiunile atmosferice.
O altă clasificare a transportului în construcţii este după destinaţie şi se
deosebeşte transportul tehnologic şi cel de destinaţie generală. Transportul tehnologic
include automobilele pentru transportarea betoanelor, varului, cimentului şi
automalaxoare. De asemenea la transportul tehnologic se referă şi mijloace şi instalaţii
de transportare în cadrul şantierului: conveiere cu bandă, şnecuri, vagonete etc.
La lucrările de încărcare-descărcare legate cu transportarea materialelor
prăfoase şi pulverulente uşoare (ciment, creta, gips ş. a.) se utilizează instalaţii şi
dispozitive cu acţiune pneumatica. După modul de transportare instalaţii se împart în
transportare cu jet de aer şi transportare după principiul de aeraţie (ventilaţie). In
dependentă de modul de formare a getului de aer şi condiţiilor de mişcare în conductă
se deosebesc instalaţii de absorbţie, de absorbţie-pompare şi de pompare. Pompele sunt
maşini care transformă energia mecanică în energie hidraulică. Pompele au o utilizare
foarte mare. După criteriul constructiv pompele se clasifică: pompe centrifuge, cu
piston, pompe cu membrană, cu rotor excentric.
Avantajele de bază a instalaţiilor pneumatice sunt: flexibilitatea traseului
conductei, etanşeitatea, simplicitatea de montare şi reglare, absenţa mecanismelor
mecanice şi mecanismelor mişcătoare în calea transportării, posibilitatea automatizării
procesului de acţionare, minimizarea numărului personalului de deservire, posibilitatea
distribuirii direcţiei de transportare (două, trei direcţii).

3. Maşinile de bază pentru transportarea încărcaturilor pe verticală sunt

macarale, ascensoare, trolie etc. Varietatea tipurilor de macarale (pe şenile, pe pneuri,
turn, macara-capră) cu deferite capacităţi şi caracteristici asigură necesităţile de
transportare a încărcaturilor pe verticală (încărcare-descărcare, montare, transportare).

12
 Ascensoare de construcţie sunt destinate ridicării unor încărcaturi relativ grele la
înălţimi prestabilite cu ajutorul unei platforme de încărcare. Pot fi amplasate atât în
interiorul clădirii cât şi lateral, cu fixarea de pereţii clădirii.
Pentru transportarea materialelor de umplutura (nisip, pietriş, piatră expandată)
se utilizează conveiere cu palete, coşuri, transportor-melc, şnecuri.
Troliule sunt mecanisme utilizate la transportul sarcinilor pe verticală sau pe
plan înclinat. Ele se pot folosi independent sau pot intra în componenţa unor instalaţii.
Sunt alcătuite de un sistem de roţi dinţate, care demultiplică forţa de tragere şi un
tambur de care se înfăşoară cablul.

4. Una din condiţiile de bază a efectuării lucrărilor de transportare cu succes

în construcţii este respectarea regulilor de securitate curente. Anume respectarea lor
asigură executarea lucrărilor fără avarii şi accidente, ridică eficacitatea utilizării
transportului şi sporeşte la înlăturarea traumatismului.
La exploatarea parcului de automobile este necesara cunoaşterea “Regulilor de
circulaţie rutiera” şi prezenţa permisului de conducere. La lucru sunt admise numai
maşini în starea tehnică perfectă. Transportarea pasagerilor pe platformă basculantă este
admisă numai în cazul înzestrării cu utilaj necesar. In cazul transportării substanţelor
explozive şoferul trebuie să treacă instructajul respectiv.
Organizarea lucrărilor de încărcare-descărcare necesita mecanizarea maximă a
tuturor proceselor. Descărcarea şi încărcarea materialelor şi construcţiilor mari şi grele
(grinzi metalice, lemn rotund) se efectuează în pachete (legături) corespunzător cu
capacitatea de ridicare a macaralei utilizate.
La încărcarea şi descărcarea materialelor pulverulente (ciment, gips, var s. a.) se
utilizează pompe, şnecuri, conveiere. Descărcarea cimentului manual este interzisa.
La lucrările de transportare de orice tip sunt admişi muncitori calificaţi şi care
au trecut instructajul de tehnica securităţii.

13
 III. Lucrările de terasament. Tehnologia executării
mecanizate a lucrărilor de terasament.

1. Clasificarea lucrărilor de terasament.

2. Clasificarea şi proprietăţile pământurilor.
3. Executarea săpăturilor cu excavatoarele dotate cu diferit echipament de lucru
(cupă inversă, cupă dreaptă, draglină, graifer etc.).
4. Executarea lucrărilor de terasament cu buldozere, greidere, screpere.
5. Executarea umpluturilor (în spaţii largi şi înguste).

1. Totalitatea proceselor de lucru legate de excavare, deplasare şi compactare

a solului sunt reunite într-o singură noţiune de „lucrările de terasament”. Construcţia
obiectelor de destinaţie industrială, civilă, hidrotehnică etc. sunt legate de executarea
lucrărilor de terasament.
Complexul de lucrări de edificare a construcţiilor din pământ este divizat în
lucrări pregătitoare (curăţirea teritoriului, epuismente, demolarea construcţiilor
existente, formarea reţelei geodezice de repere, defrişarea stratului vegetal etc.),
auxiliare (asigurarea proprietăţilor fizico-mecanice necesare şi stabilităţii construcţiilor
din pământ: excavare, deplasarea şi compactarea solului), şi lucrări de amenajare a
teritoriului.
Suprafaţa terenului pe care urmează să se execute construcţii trebuie pregătită în
prealabil prin lucrări specifice, numite lucrări pregătitoare:
- defrişarea mecanizată a terenului;
- curăţirea (dezafectarea) terenului;
- scarificarea mecanizată terenului;
- săparea şi îndepărtarea stratului vegetal;
- trasarea şi şablonarea lucrărilor de pământ.
În mod obligatoriu se identifică, se marchează şi se protejează instalaţiile
subterane existente pentru evitarea deteriorărilor.
Defrişarea mecanizată a terenului constă în îndepărtarea de pe amplasament a
tufişurilor, arbuştilor, arborilor, precum şi a rădăcinilor, cioatelor sau alte materiale
lemnoase; în cazul rămânerii lor în pământ, prin putrezire, ar produce goluri ce pot
constitui surse de infiltraţie a apelor sau pot favoriza tasări neuniforme cu consecinţe
grave asupra construcţiilor.
În cadrul procesului tehnologic de defrişare mecanizată a terenului se pot
executa una sau mai multe din activităţi tehnologice:
- defrişarea mecanizată a tufişurilor şi arbuştilor;
- doborârea arborilor, cu sau fără scoaterea rădăcinilor acestora;
- scoaterea rădăcinilor şi cioatelor existente.
În procesul tehnologic de curăţire mecanizată a terenului pot interveni
următoarele activităţi:
- îndepărtarea crengilor, cioatelor şi rădăcinilor scoase, precum şi a
pietrelor de dimensiuni mici aflate la suprafaţa terenului;

14
 - săparea şi îndepărtarea vegetaţiei de baltă;
- îndepărtarea deşeurilor.
Executarea săpăturilor în terenurile a căror categorie de dificultate la săpare este
superioară categorie specifice mijloacelor de care se dispune, necesită o afânare
prealabilă. Afânarea sau scarificarea constă în dislocarea pământului de la suprafaţa
terenului, pe adâncime de 10 ... 100 cm şi întoarcerea sau răscolirea lui. Se poate realiza
cu pluguri trase de tractor, scarificatoare, ciocane pneumatice de abataj şi explozivi. În
alegerea soluţiei optime de afânare trebuie să se ţine seama de : categoria de teren,
volumul de lucrări şi metoda de săpare aleasă.
Săparea şi îndepărtarea stratului vegetal este necesară din considerente
tehnologice, caracteristicile fizico-mecanice ale pământului vegetal fiind improprii
utilizării lui în procese de construcţie, dar este necesară şi din considerente economice,
deoarece stratul vegetal constituie o valoare funciară.
Se deosebesc două procedee tehnologice de săpare a stratului vegetal:
- săparea cu deplasarea stratului pentru formarea depozitelor. Procesul se
realizează cu buldozere, screpere şi autoscrepere.
- săparea stratului vegetal şi strângerea în depozite provizorii de unde se
încarcă în transport şi se transportă de la şantier.
Săparea este condiţionată uneori de realizarea simultană a unor procese
auxiliare: evacuarea apelor din incinta gropii de fundaţie sau sprijinirea malurilor
gropii. Se disting două metode de lucru pentru executarea lucrărilor de evacuare a
apelor din incinta săpăturilor:
- epuismente directe – constau în pomparea directă şi continuă a apelor
din precipitaţii, precum şi a celor care se infiltrează prin pereţii sau parte
inferioară a săpăturii;
- epuismente indirecte – coborârea generală temporară a nivelului pânzei
freatice sub nivelul cotei inferioare a săpăturii.
Evacuarea directă a apelor din incinta săpăturii se aplică când afluxul apelor nu
este prea mare, iar pământul este coeziv. Pentru evacuarea apele se colectează în şanţuri
deschise amplasate la nivelul cel mai jos al săpăturii. De regulă şanţurile se execută în
afară suprafeţei lucrărilor de bază. În cazul săpăturilor sprijinite şanţurile de scurgere se
fac în incinta acestora. Apele sunt dirijate de pantele fundurilor gropilor şi de unde sunt
evacuate prin pomparea în afară incintei săpăturii.
Pentru pompare directă se folosesc pompe centrifuge absorbante-refulate,
monoetajate şi de joasă presiune. Pompele submersibile funcţionează total sau parţial
sub nivelul apei.
Epuismente indirecte gravitaţionale (drenuri) interceptează apa subterană din
stratul freatic permeabil la nivelul de separaţie cu stratul inferior impermeabil. Drenarea
apei subterane se recomandă când stratul impermeabil este înclinat, debitul de apă este
relativ mic, iar coborârea nivelului este necesară atât în timpul execuţiei cât şi a
exploatării construcţiei.
Epuismente indirecte mecanice se utilizează când debitele de infiltraţie sunt
mari. Pentru coborârea temporară a nivelului pânzei freatice se utilizează două sisteme
de lucru:

15
 - puţuri filtrante de diametru mare, când terenuri sunt coezive şi cu
permeabilitate mare;
- puţuri filtrante de diametru mic sau filtre aciculare, când terenuri sunt
necoezive şi cu permeabilitate redusă.
În principiul, coborârea generală a nivelului pânzei freatice se face în felul
următor:
- se execută săpătură până la nivelul apelor subterane;
- în jurul gropii de fundaţie se execută puţuri filtrante de diametru mare sau
filtre aciculare;
- se pompează apa coborând nivelul apelor subterane cu circa 50 cm. sub
cota de fundare;
- se continue săpătura şi se execută lucrările de fundaţii în uscat.
În cazul pământurilor prăfoase şi argiloase care cedează greu apa, eficacitatea
filtrelor aciculare poate fi mărită utilizând drenarea electroosmotică. În acest scop în
dreptul filtrelor aciculare se infing bare metalice care se leagă la catodul unei surse de
curent continue, filtrele aciculare servind drept anod.
Prin trasarea se înţelege operaţia de transpunere din planurile de execuţie, pe
teren a formei şi dimensiunilor exacte a construcţiei ce urmează să fie executate. Pentru
trasare este necesară stabilirea unei reţele de puncte fixe, de coordonate cunoscute
materializate pe teren:
- reţea de construcţii;
- reţea topografică locală;
- reţea de pătrate (reţea specială de trasare).
Pentru simplificarea trasării se alege reţeaua de trasare specială care se leagă la
reţeaua topografică existentă.
Trasarea construcţiilor este alcătuită din următoarele operaţii:
a) identificarea şi verificarea ca poziţie şi alcătuire a reperelor de trasare din
reţeaua specială de trasare folosită;
b) fixarea poziţiei construcţiei pe amplasament alinând punctele,
caracteristicile ale construcţiei (colţuri, intersecţii) şi trasarea iniţială a axelor
principale;
c) proiectarea şi construirea împrejmuirii de trasare. Împrejmuirea se
construieşte paralel cu conturul construcţiei, rectilinie, orizontală;
d) materializarea punctelor ce aparţin axelor pe îmrejmuirea de trasare;
e) materializarea axelor prin punctele din afara incintei şantierului.
f) trasarea gropilor de fundaţie. Lucrările de pământ încep cu trasarea pe
teren a limitelor gropilor folosind pentru aceasta axele principale materializate prin
sârme întinse pe marginile de pe împrejmuirea.
Groapa de fundaţie se consideră terminată după ce sa controlat lărgimea şi
adâncimea ei şi nu s-au constatat abateri inadmisibile de la proiect.

2. Scoarţa terestră este compusă dintr-o mare varietate de roci. Rocile se pot
defini ca asocieri de materiale solide legate între ele prin forţe de coeziune, fie direct,

16
fie prin intermediul unui liant. După modul de formare, rocile se împart în trei clase
principale:
 Roci magmatice sau erupte care au luat naştere prin consolidarea
magmei;
 Roci sedimentare care prezintă depozite de substanţa formate prin:
- acumularea produselor rezultate din sfărâmarea şi eroziunea unor
roci;
- prin precipitaţii de natură chimică şi soluţii apoase.
 Roci metamorfice care provin din transformarea rocilor preexistente, ca
urmare a schimbărilor condiţiilor de presiune, temperatură şi chimice.
Rocile compacte, stâncoase sau semistâncoase, sunt caracterizate prin rezistenţe
mecanice mari. Pământurile sunt definite ca medii disperse alcătuite din mai multe faze:
- faza solidă – particule solide care formează scheletul mineral;
- faza lichidă – apa din fazele dintre particulele solide, pori;
- faza gazoasă – aerul şi gaze din pori.
Între fazele pământurilor există o interacţiune.
În funcţie de absenţa sau prezenţa unor forţe de legătură între particulele solide,
pământurile se împart în două categorii: necoezive şi coezive.
Pământurile necoezive sunt alcătuite din fragmente de rocă între care nu există
forţe de legătură (de coeziune). Geologia face următoarea clasificare a pământurilor
necoezive:
- blocurile – sunt bucăţi de rocă desprinse din masivele stâncoase şi
semistâncoase, cu dimensiuni mai mare de 200 mm.;
- bolovănişuri – sunt formate din fragmente de roci cu muchiile rotunjite
având dimensiuni între 20 – 200 mm.;
- pietrişul – este alcătuit din fragmente de rocă având dimensiuni
dominate de
2 – 20 mm.;
- nisipurile - sunt formate din fragmente mici de rocă cu dimensiuni de
0.05 – 2 mm. Este grupa cea mai răspândită de pământuri necoezive.
Pământurile coezive sunt formate din particulele între care există forţe de
legătură sau coeziune. Există o mare diversitate de pământuri coezive care se deosebesc
după originea geologică, compoziţia mineralogică etc. Asupra coeziunii influenţează
dimensiunea şi granulometria particulelor, natura mineralogică, umiditate etc. În
categoria pământurilor coezive intră: pământurile argiloase (argilă groasă, argilă, argilă
nisipoasă); pământurile prăfoase (praf, praf argilos, praf nisipos).
Caracteristica pământurilor de a fi sau nu coezive este foarte importantă din
punct de vedere tehnologic deoarece în funcţie de ea, se stabileşte soluţia de executare a
săpăturilor, cu sau fără sprijiniri. În cazul săpăturii fără sprijiniri (săparea deschisă), sau
executării umpluturilor, taluzul trebuie să fie stabil, adică să nu alunece sau să se
prăbuşească.
Taluzarea constă în săparea, respectiv aşezarea în umplutură a pământului sub
un unghi cu orizontală, care să-i asigure stabilitatea.
La pământurile necoezive stabilitatea unui taluz este asigurată dacă:
17
 tg ϕ
tg β ≤
cs
unde: β - unghiul cu orizontală al taluzului realizat;
ϕ - unghiul taluzului natural (unghiul pe care îl formează taluzul unui
volum de pământ cu orizontală);
cs – coeficient de siguranţă (1.1 – 1.5).
La pământurile coezive (argile, roci) asigurarea stabilităţii este influenţată nu
numai de “ϕ ” şi “cs” ci şi de greutatea specifică “γ a”, înălţimea taluzului “h” şi
coeziunea pământului “c”.

Săparea pământului determină o afânare, respectiv o creştere a volumului

acestuia. Afânarea se numeşte iniţială, dacă este imediat după săpare, şi remanentă,
dacă are loc după un interval de timp (peste 1 - 2 ani), interval în care are loc o îndesare
naturală a pământului. Mărimea afânării se exprimă prin coeficientul de afânare Ka:
γn
Ka = ≥ 1 .0
γa
unde: γ n – greutatea specifică în starea naturală;
γ a – greutatea specifică în starea afânată.

Gradul de îndesare caracterizează starea de îndesare a unui pământ şi

posibilitatea de a mai fi îndesat prin aplicarea unor încărcări. Valoarea gradului de
îndesare Id este:
e max − e
Id = ⋅ 100
emax − e min
unde: e – indiciile porilor în stare naturală;
emax – indiciile porilor în stare de afânare maximă;
emin – indiciile porilor în stare de îndesare maximă.

Capacitatea de îndesare Ci exprimă proprietatea pământurilor necoezive de a-

şi reduce volumul printr-o redistribuire a particulelor în detrimentul volumul de goluri,
sub acţiunea unor forţe exterioare. Capacitatea de îndesare se stabileşte cu relaţia:
emax − e min
Сi =
e min
Cu cât este mai mare capacitatea de îndesare, cu atât pământul considerat poate
avea variaţii mai mari de volum.

Umiditatea afectează greutatea pământului ce urmează să fie săpat şi

transportat, precum şi folosirea lui în procesul de împrăştiere şi compactare. Gradul de
umiditate Sr reprezintă raportul volumului apei conţinută în porii pământului Va şi
volumul total al porilor Vp şi este:
γ s ⋅W
Sr =
100 ⋅ e ⋅ γ w
unde: γ s – greutatea volumului a scheletului pământului (kN/m3);
W – umiditatea naturală (%);

18
 γ w – greutatea specifică a apei (kN/m3);
e – indiciile porilor.
După gradul de umiditate pământurile pot fi: uscate, umede şi foarte umede.

Plasticitatea este o proprietate a pământurilor coezive aflate între anumite

limitele de umiditate. Ea reprezintă capacitatea pământurilor de a se deforma sub
acţiunea forţelor exterioare, fără variaţia volumului. Plasticitatea unui pământ se
apreciază pe baza indiciilor de plasticitate Ip, de consistenţă Ic şi de lichiditate IL.
Indiciile de plasticitate reprezintă intervalul de umiditate în care pământurile pot
fi modelate şi se defineşte ca diferenţa între limita superioară de plasticitate-de curgere
WL şi limita de plasticitate Wp.

I p =W L −W p (%)

După valoarea lui Ip, pământurile pot fi: neplastice (Ip = 0): nisip, nisip prăfos;
cu plasticitate redusă (Ip ≤ 10): nisipuri şi praf argilos; cu plasticitate mijlocie (Ip = 11 ...
20): argilă nisipoasă şi prăfoasă; cu plasticitate mare (Ip = 21 ... 35): argilă slabă; cu
plasticitate foarte mare (Ip > 35): argilă grasă.
Indiciile de consistenţă exprimă cantitativ starea de consistenţă a pământului
între cele două stări extreme posibile: starea solidă şi starea curgătoare:
WL − W W −W
Ic = = L (%)
WL − W p Ip
Indiciile de lichiditate (Ip) se exprimă cu relaţia:
W −W p
IL = (%)
Ip
După valoarea indicilor de consistenţă (Ip) şi de lichiditate (IL), pământurile pot
fi în stări de consistenţă de la curgătoare pentru Ic = 0 şi IL = 1, până la tare, pentru Ic = 1
şi IL = 0.

3. Excavatoarele sunt maşini specializate pentru săparea pământului, care

execută şi un transport la mică distanţă necesar descărcării materialului în mijloace de
transport, sau în dipozite. Din punct de vedere al modului de alcătuire şi funcţionare,
excavatoarele pot fi clasificate în două categorii, şi anume:
- excavatoarele cu o cupă, cu funcţionarea ciclică;
- excavatoarele cu mai multe cupe, cu funcţionarea continuă.
Excavatorul cu ocupă este utilajul terasier cel răspândit, executând 45 ... 65 %
din volumul total al lucrărilor de pământ. Echipamentele excavatorului pentru lucrările
de săpare a pământului pot fi:
- cupă dreaptă;
- cupă inversă;
- cupă draglină;
- cupă graifer.
Excavatorul cu o cupă este o maşină universală de construcţie care poate lucra
cu echipamente şi pentru alte lucrări de pământ (cupă de încărcare, lamă de nivelare,
19
mai pentru compactare ş.a.), dar şi cu echipamente pentru lucrări diverse (freză, sonetă
macara ş.a.).
In funcţie de capacitatea cupei, excavatoarele se împart în:
- excavatoare cu capacitate mică (< 0,5 m3);
- excavatoare cu capacitate mijlocie (0,5 ... 1 m3);
- excavatoare cu capacitate mare (1 ...3 m3). acestea din urmă fiind folosite
la lucrări de mare volum (lucrări hidrotehnice, exploatări miniere de suprafaţă ş.a.).
După modul de acţionare se deosebesc două grupe: excavatoare mecanice (cu
cabluri) şi hidraulice. Excavatoarele hidraulice sunt echipate frecvent cu cupă inversă.
Când sunt echipate cu cupă dreaptă, au cupă de încărcător de mare capacitate.
După tipul motorului principal, se deosebesc: excavatoare cu motoare termice
(diesel) şi excavatoare cu motoare electrice, numite şi excavatoare electrice.
Sistemul de deplasare al excavatoarelor poate fi:
- pe pneuri;
- pe şenile;
- pe căi de rulare (pe şine);
- păşitoare.
Excavatoarele pe pneuri au capacităţi reduse, nedepăşind, de regulă 0,7 m3.
Excavatoarele pe şenile sunt cele mai răspândite deoarece permit efectuarea
lucrărilor şi deplasarea în bune condiţii pe terenuri neamenajate, în orice anotimp.
Excavatoarele care se deplasează pe căi de rulare se folosesc îndeosebi la
realizarea infrastructurii căilor ferate.
Excavatoarele păşitoare se folosesc numai cu echipamente de capacitate foarte
mare (peste 3 m3); nu se utilizează în construcţiile civile şi industriale.
Excavatoarele echipate cu o singură cupă efectuează următoarele lucrări:
săparea în spaţii largi a gropilor de fundaţie, executarea rambleelor, exploatarea
zăcămintelor de nisip, pietriş, cărbune ş. a.
Pentru elaborarea unui proiect tehnologic mecanizat, este necesar să se
cunoască:
- parametrii constructivi ai excavatorului, capacitatea geometrică a cupei,
dimensiuni de gabarit, masa excavatorului;
- parametrii economici;
- parametrii tehnologici: raza de săpare, raza de descărcare, înălţimea de
descărcarea în mijloacele de transport.
Principalele componente şi caracteristicile geometrice mai importante ale
excavatorului echipat cu cupa dreaptă sunt prezentate în figurile anexate. Pe sistemul
de deplasare, prin intermediul unui saşiu, este amplasată o platformă rotitoare (2) care
poate efectua rotiri complete (360°). Platforma rotitoare conţine blocul motor (8) care
furnizează energia mecanică de lucru, sistemul şi pupitrul de comenzi şi acţionări etc.
De platforma rotitoare este fixată articulat săgeata (3), iar transversal, articulat
pe acesta este montat braţul (4) care susţine cupa (5). alcătuind împreună echipamentul
de lucru. Cupa deschisă la partea superioară, este prevăzută cu dinţi puternici şi cu un
capac aflat la partea inferioară, care se închide cu un zăvor în timpul săpării şi se
deschide la comandă pentru descărcarea pământului săpat.

20
 Mărimea geometrică a cupei variază în limite foarte largi, cuprinsă între
0,15 ...3,00 m3.
Excavatorul cu cupa dreaptă sapă din poziţie fixă staţionând la partea inferioară
a săpăturii; frontul de lucru (săpătura) se află deasupra nivelului de staţionare-deplasare
a excavatorului.
Un ciclu de săpare constă din: coborârea cupei până la baza săpăturii şi înfigerea
dinţilor cupei în pământ (I); tăierea pământului şi umplerea cupei prin mişcări simultane
de împingere şi ridicare a cupei (II); continuarea mişcării de ridicare a cupei
concomitent cu mişcarea de retragere a ei (III); rotirea şi coborârea cupei, prin rotirea
platformei, până deasupra mijlocului de transport (sau a depozitului) în care se
descărcat (IV), prin deschiderea capacului de la baza cupei; revenirea prin rotire a
platformei pentru reluarea ciclului de lucru.
Lungimea relativ redusă a braţului şi a mânerului cupei, limitează folosirea
excavatorului cu cupă dreaptă, în special la executarea săpăturii cu descărcarea
pământului în mijloace de transport şi mai puţin în depozite.
Excavatorul cu cupă dreaptă sapă toate categoriile de pământuri (I ... IV),
terenurile îngheţate şi încarcă materialul derocat din categoriile superioare de teren.
După direcţia de înaintare a excavatorului, în raport cu frontul de lucru, se
deosebesc abataje laterale şi abataje frontale.
În abatajul lateral, excavatorul înaintează paralel cu direcţia frontului de săpare
(lucru). Abatajele laterale sunt recomandate la lucrările de săpătură de lungime mare şi
când excavaţia se face în terenuri de categoria I şi II.
In abatajele frontale excavatorul înaintează după o direcţie normală pe frontul
de lucru, axa principală a abatajului suprapunându-se cu direcţia de înaintare a
excavatorului. Schema de abataj frontal se adoptă frecvent la excavări de pământuri din
categoria III şi IV.
La rândul lor abatajele laterale sau frontale pot fi înguste şi largi.
Pentru abatajele compuse, la excavatoarele echipate cu cupa dreaptă se
realizează schemele, unde abatajul s-a împărţit în mai multe abataje înguste.
În cazul abatajelor adânci se organizează divizarea amplasamentului în abataje
înguste dispuse, în trepte, cu stabilirea exactă a succesiunii de săpare şi a succesiunii de
circulaţie a mijlocului de transport corespunzător abatajului.
Alcătuirea generală a excavatorului cu cupă inversă este aceeaşi cu a
excavatorului echipat cu cupa dreaptă: diferenţa esenţială o constituie echipamentul de
lucru. Echipamentul de lucru este alcătuit din: săgeata (3) articulată la platforma
rotitoare braţul (4) şi cupa (5). Cupa este fixată articulat de braţ şi întoarsă pentru săpare
cu secţiunea deschisă şi dinţii în jos. Cupa nu are capac de descărcare: materialul
rezultat prin săpare este reţinut în cupă prin rotirea în plan vertical a acesteia, astfel
încât secţiunea deschisă să fie orientată în sus; descărcarea cupei se face prin rotirea
cupei în sens invers încărcării, încât secţiunea deschisă a cupei să fie orientată în jos.
Capacitatea cupelor este diferită, similară cu a excavatorului cu cupă dreaptă.
Excavatorul echipat cu cupă inversă sapă din poziţie fixă, sub nivelul la care
staţionează sau se deplasează, deci în timpul lucrului el se află la partea superioară a
săpăturii (abatajului).

21
 Un ciclu de lucru constă din: coborârea săgeţii şi împingerea cupei la o distanţă
cât mai mare de excavator, săgeata şi braţul fiind, aproximativ, în prelungire. Urmează
înfigerea dinţilor cupei în pământ, continuând coborârea şi rotirea braţului în jurul
articulaţiei cu care este prins de săgeată; pământul este tăiat şi introdus în cupă.
Concomitent, cupa este rotită în jurul articulaţiei cu care este prinsă de braţ pentru a o
aduce într-o poziţie în care materialul săpat şi încărcat să nu cadă. Urmează ridicarea
cupei şi rotirea platformei pentru aducerea ei deasupra mijlocului de transport sau
depozitului; descărcarea se realizează prin îndepărtarea braţului şi rotirea cupei în sens
invers faţă de încărcare. La final, platforma se roteşte în sens invers pentru revenirea în
poziţia de săpare, după care ciclul se reia.
Excavatorul echipat cu cupă inversă este un utilaj folosit la executarea săpăturii
cu descărcarea pământului îndeosebi în mijloace de transport dar şi în depozite. Sunt
utilizate la executarea debleelor, a gropilor de fundaţie pentru clădiri civile şi
industriale, a şanţurilor pentru conducte, a canalelor etc.
Sub aspectul naturii terenului, excavatorul cu cupă inversă are aceleaşi domenii
de folosire cu excavatorul cu cupă dreaptă; se utilizează în special când condiţiile locale
impun ca execuţia săpăturii să fie realizată cu utilajul amplasat la partea superioară a
săpăturii.
Excavatorul echipat cu cupă inversă poate executa săpătură în abatajul lateral
sau frontal.
Alcătuirea excavatorului cu echipament de lucru draglină nu diferă de
celelalte excavatoare cu o cupă, decât în ceea ce priveşte echipamentul de lucru care
poate înlocui uneori echipamentul de lingură dreaptă sau inversă la acelaşi excavator.
Echipamentul draglină constă dintr-o săgeată (3) articulată la platforma
rotitoare (2) şi o cupă de formă specială (4) suspendată de cablul de ridicare (5); cupa
draglinei mai este legată şi de un cablu de tracţiune pentru săpare (umplere) (6);
înclinarea a săgeţii poate fi modificată.
Excavatorul echipat cu draglină sapă din poziţie fixă, în general sub nivelul la
care se deplasează, asemănător excavatorului cu cupă inversă.
Un ciclu de lucru se desfăşoară astfel: la început cupa este trasă (apropiată) cu
ajutorul cablurilor de ridicare şi de tracţiune, spre mijlocul săgeţii. Se dă apoi drumul
cablului de tracţiune astfel încât cupa rămânând suspendată de cablul de ridicare,
pendulează; în momentul în care cupa a atins amplitudinea maximă, se slăbeşte brusc
cablul de ridicare, cupa cade liber pe teren înfigându-se cu dinţii în pământ. Cupa este
trasă apoi (cu cablul de tracţiune) şi efectuează săparea prin raclare până se umple,
apropiindu-se de excavator, după care se ridică la înălţimea de descărcare; platforma
excavatorului împreună cu braţul şi cupa se roteşte spre punctul de descărcare, unde,
prin slăbirea cablului de tracţiune cupa basculează şi se descarcă.
Echipamentul draglină prezintă avantajul unei lungimi mari a braţului, ceea ce
permite săparea şi descărcarea la raze mari de lucru. Când capacitatea cupei este sub 3,0
m3 draglinele sunt folosite atât pentru lucru cu descărcarea în depozit, cât şi pentru
descărcarea în mijloace de transport. Draglinele de capacitate mai mare de 3 m3
lucrează de obicei cu descărcarea în depozit. Sunt utilizate la săpături de şanţuri, gropi,
executarea de ramblee, canale, excavaţii de balast din albia râurilor, cupa lucrând sub
nivelul apei.
22
 Din punct de vedere al naturii terenului domeniul de utilizare al excavatorului
echipat cu draglină este mai redus, fiind limitat la categoriile I şi II şi la o parte din
terenurile care se încadrează în categoria III.
Procesul de săpare al excavatorului echipat cu draglină este asemănător cu cel al
excavatorului echipat cu cupă inversă şi în consecinţă deosebim: săparea în abataj
lateral şi săparea în abataj frontal (abataj lateral îngust, abataj frontal îngust). Schemele
de săpare în abataje largi şi compuse sunt similare celor prezentate la excavatoarele cu
cupă inversă.
Echipamentul de graifer este întâlnit, în principal, la excavatoarele hidraulice
pentru cupe cu capacităţi mici, unde cupa se închide şi se deschide hidraulic, precum şi
excavatoarele mecanice, pentru cupe cu capacităţi mari, care sunt manevrate prin
cabluri. Alcătuirea este similară cu ceea a excavatorului echipat cu cupă inversă sau cu
cupă draglină.
Cupa este alcătuită din două părţi articulate între ele, prevăzute la partea
inferioară cu dinţi. Cupa este suspendată de cablul de ridicare (5). iar elementele din
care este alcătuită sunt prinse cu cablul de închidere (6). Prin intermediul pârghiilor (8)
se produce închiderea fălcilor (4). Pentru evitarea răsucirii cupei în aer. graiferul este
dotat cu un cablu de reţinere (9), prevăzut cu un dispozitiv automat de întindere.
Modul de lucru se deosebeşte de al excavatoarelor prevăzute cu celelalte
echipamente prin faptul că raza de săpare este constantă pentru aceeaşi înclinare a
săgeţii şi poate fi modificată numai atunci când excavatorul nu lucrează.
Excavatorul echipat cu graifer sapă din poziţie fixă sub nivelul de deplasare, pe
aceeaşi verticală sau descriind în plan o circumferinţă de rază constantă.
Săparea se desfăşoară astfel: prin slăbirea cablului de ridicare cupa reazemă în
cablul de tracţiune şi se deschide; în această situaţie, se derulează simultan ambele
cabluri iar cupa este lăsată să cadă pe verticală şi să se înfigă cu dinţii în pământ; prin
manevrarea concomitentă a cablurilor de ridicare şi de tracţiune, cupa se închide
executând săparea pământului şi umplerea ei; cupa plină este ridicată cu ajutorul
cablului de ridicare şi de tracţiune care ţine închisă cupa; prin rotirea excavatorului cupa
este adusă deasupra locului de descărcare, operaţie care se produce prin slăbirea
cablului de ridicare, ceea ce are drept efect deschiderea cupei rămasă agăţată în cablul
de tracţiune.
La excavatorul cu comenzi hidraulice operaţiile de închidere şi deschidere a
cupei se efectuează cu ajutorul unor cilindrii de presiune.
Graiferele sunt folosite într-o măsură mai mică la săparea pământului în spaţii
largi, însă sunt indicate pentru spaţii restrânse şi înguste atât pentru săpare (gropi de
fundaţii pentru silozuri, coşuri de fum, stâlpi prefabricaţi etc.), cât şi pentru aşezarea
pământului în straturi la lucrările de umplutură. Graiferele mari sunt folosite la lucrări
de încărcare în mijloace de transport, cu preluarea materialului din depozite.
Se utilizează cu bune rezultate la săparea în pământuri de categoriile I şi II în
cazul pământurilor lipicioase cu umiditate mare sau la săparea sub apă. Nu pot fi
folosite la săparea pământurilor în terenuri de categoriile III şi IV.
Excavatoarele echipate cu cupă graifer execută săpături în abataje laterale sau
frontale.

23
 Pentru a reduce efectul suprasarcinii pe care o constituie prezenţa excavatorului
pe marginea gropii, se urmăreşte ca acesta să fie amplasat, în timpul lucrului, în dreptul
unui colţ. Este de asemenea important să se sape întâi conturul şi apoi mijlocul secţiunii
pentru a împiedica alunecarea cupei spre centru.
Excavatoarele cu mai multe cupe sunt maşini de săpat pământul cu
funcţionarea continuă, prevăzute cu echipament de lucru mobil, având ca organ de lucru
mai multe cupe tăietoare de dimensiuni reduse. Sub aspectul modului de fixare a
cupelor excavatoarele pot fi cu:
- cu cupe fixate pe un lanţ fără sfârşit;
- cu cupe fixate pe rotor, în vârful unui braţ.
Din punct de vedere al modului de săpare, ele pot fi cu:
- săpare laterale (transversală);
- săpare frontală (longitudinală).
Excavatoarele cu cupe pe lanţ şi săpare transversala: echipamentul de lucru
este alcătuit dintr-un lanţ fără sfârşit pe care sunt fixate cupe tăietoare; lanţul rulează pe
un cadru aşezat perpendicular faţă de poziţia de mers, numit şi elindă. Elinda este prinsă
articulat de corpul excavatorului şi suspendată cu cabluri astfel încât poate fi ridicată
deasupra sau coborâtă sub nivelul pe care circulă; permite astfel lucrul atât în abataj
superior cât şi în abataj inferior.
Excavatoarele cu cupe pe lanţ şi săpare transversală, numite şi excavatoare cu
elindă, se deplasează pe o linie de cale ferată sau pe şenile, paralel cu tranşeea pe care o
sapă.
În poziţia de lucru, elindă se aduce la nivelul terenului şi se acţionează lanţul cu
cupe de către o roată motoare. Pământul rezultat din săpare şi ridicat de cupe se
descarcă pe banda de transport, care-1 depozitează lateral şanţului ce se sapă sau îl
încarcă direct în mijloacele de transport.
Excavatoarele cu elindă se împart în trei categorii:
- mici. cu cupe având capacitatea 15... 160 l şi greutatea totală a
excavatorului < 40 t;
- mijlocii, cu cupe de 200...450 1 şi cu greutatea totală < 200 t;
- mari, cu cupe de 500...2500 1 şi cu greutatea totală < 1000 t.
Excavatoarele cu elindă sunt folosite la exploatarea carierelor, la săparea
canalelor de irigaţii sau la realizarea taluzurilor.
Excavatoare cu cupe pe lanţ şi săpare longitudinală (săpătoare de şanţuri):
sunt alcătuite dintr-un tractor pe care este fixat cadrul port elindă pe care se deplasează
lanţul cu cupe. Acestea se descarcă pe un transportor cu bandă care îndepărtează şi
depozitează lateral pământul săpat. Schema de lucru al unui asemenea utilaj este arătată
în.
Excavator cu rotor portcupe, cu săpare transversală: echipamentul de lucru
este alcătuit dintr-un braţ articulat (cadru), care susţine rotorul cu cupe tăietoare;
împreună cu sistemul de benzi transportoare, alcătuiesc un agregat cu funcţionare
continuă de mare eficienţă economică, asigurându-se o mecanizare complexă la
executarea săpăturilor de volume mari de pământ (cariere, balastiere etc.). Abatajul se
găseşte la o cotă superioară căii excavatorului.

24
 Excavator cu rotor portcupe cu săpare longitudinală (săpător de şanţuri): are
ca organ de lucru un rotor cu diametru relativ mare. pe care sunt fixate cupe tăietoare.
Pământul săpat prin rotirea cupelor se descarcă când acestea ajung în poziţia cea mai
ridicată, pe un transportor cu bandă. Acesta îl deversează la mică distanţă, pe unul din
malurile şanţului sau în autovehicule. În funcţie de tipul constructiv şi de puterea
instalată, utilajul poate săpa şanţuri de 0,9 ... 1,8 m lăţime şi 1,0 ... 2,7 m adâncime.
4. Screperele sunt utilaje pentru lucrări de pământ, care efectuează procesele
de săpare-încărcare, transport şi descărcare.
În principiu, săparea cu screpere se poate executa în terenuri de categoriile I şi
II, iar în cele de categorii mai mari (III, IV) numai după scarificare.
Screperele se clasifică după mai multe criterii:
- după sistemul de tracţiune: autoscrepere (autopropulsate) şi screpere
tractate;
- după capacitatea cupei: screpere de capacitate mică 3 ... 5 m3, mijlocie 6 ...
12 m3 şi mare peste 12 m3;
- după modul de încărcare a cupei: screpere cu oblon sau cu elevator.
Screperul propriu-zis este alcătuit, în principal, dintr-o cupă (ladă) susţinută de
un cadru şi prevăzută la partea inferioară, pe toată lăţimea cu un cuţit.
Screperele tractate având capacitatea de până la 6,0 m3 uzual (eficient
economic), transportă pământul săpat până la distanţa de 300 m; cele de 6,0 m3 şi mai
mari până la distanţa de 500 m, dacă tractoarele sunt pe şenile şi până la 1000 m, dacă
tractoarele sunt pe pneuri.
Autoscreperele cu capacitate de până la 15,0 m3 transportă pământul săpat la
distanţe de 500 ... 2000 m, iar cele având capacitatea de peste 15,0 m3 la distanţe de
1000 ... 5000 m.
Screperele tractate şi autotractate sapă pământul sub formă de brazde succesive,
grosimea stratului de pământ săpat - în funcţie de caracteristicile la tăiere a acestuia şi
de tipul constructiv al utilajului, variază între 10 ... 25 cm, iar a stratului de pământ
descărcat, între 20 ... 30 cm. Umplerea cupei are loc pe distanţe de aproximativ 8 ... 35
m, iar descărcarea pe distanţe de 15 ... 40 m.
Cu ajutorul screperelor se pot executa lucrări de săpare (debleuri) şi lucrări de
umplutură (rambleuri) având adâncimi, respectiv înălţimi de maximum 6,0 m. Când
adâncimea sau înălţimea lucrării depăşeşte 1,5 m se realizează rampe respectiv pante
pentru accesul utilajelor la punctele de săpare şi descărcare.
Screperele se folosesc cu eficienţă la executarea mecanizată a următoarelor
lucrări de pământ:
- săpături (deblee), cu transportul pământului în ramblee sau depozite;
- ramblee cu transportul pământului din gropi de împrumut sau din depozite;
- lucrări de compensări la platforme de pământ, prin săparea supraînălţărilor
(movilelor) şi umplerea adânciturilor (gropilor);
- lucrări de decopertare, prin îndepărtarea stratului vegetal şi de steril, la
zăcăminte de balast, piatră, nisip, cărbune ş.a.;
- săpări de tranşee şi gropi de fundaţie de mari dimensiuni, la construcţii
industriale şi de locuinţe;
- terasamente de drumuri şi căi ferate.
25
 Săparea pământului cu screpere se recomandă să se execute în linie dreaptă cu
tăierea fâşiilor de pământ în pantă de 8 ... 10%, în trepte de lungime şi adâncime
descrescătoare pe măsura avansării săpării sau în şah, prin tăierea pământului în fâşii
distanţate între ele cu aproximativ o jumătate din lăţimea cupei (şi dispuse în formă de
şah.
În timpul săpării apare necesară o forţă de tracţiune sporită faţă de cea din
timpul transportului, datorită rezistenţelor pe care le întâmpină screperul:
Wf - rezistenţa la deplasare a screperului cu cupa plină;
W - rezistenta la taiere a pământului;
Wn - rezistenţa la umplere a cupei cu pământ;
Wp - rezistenţa la deplasare a prismei de pământ;
Wfc - rezistenţa datorată frecării cuţitului de pământ.
Astfel, fâşia de pământ săpat se deplasează la început relativ uşor pe partea
inferioară a cupei, până atinge peretele din spate; în acel moment ea se frânge şi
continuă să intre în cupă, alunecând pe deasupra fâşiei anterioare. După umplerea zonei
inferioare a cupei, atât în partea din spate cât şi în cea din faţă, pământul săpat nu mai
poate intra în cupă decât străpungând şi ridicând straturile de pământ care se găsesc
deja în ea; dacă nu se realizează acest lucru, umplerea cupei nu mai continuă deşi în
interiorul ei mai este loc. în consecinţă, spre sfârşitul umplerii cupei, fâşia de pământ
trebuie să aibă o rezistenţă mai mare pentru a putea pătrunde în cupă fără să se frângă;
astfel, este necesară mărirea grosimii fâşiei, folosirea unei forţe de tracţiune sporite, ori
micşorarea fâşiei tăiate.
Schemele tehnologice de deplasare a screperului în timpul lucrului se alcătuiesc
în funcţie de:
- amplasarea debleelor în raport cu depozitele de pământ, sau a rambleelor
în raport cu gropile de împrumut, amplasare ce determină distanţa de transport a
pământului;
- adâncimea (înălţimea) debleelor, care determină şi modul de realizare a
declivităţilor;
- lungimea frontului de lucru şi volumul de pământ.
Se pot adopta două tipuri mari de scheme tehnologice de bază: scheme eliptice
şi scheme în opt, fiecare cu mai multe variante.
Schema tehnologică de deplasare în elipsă se utilizează la executarea
rambleelor cu înălţimi de 1,0 ... 1,5 m din gropile de împrumut laterale, executarea
debleelor cu descărcarea lui în depozite, executarea lucrărilor de compensări pentru
platforme industriale etc.
Schema tehnologică de deplasare în spirală se foloseşte la executarea de
ramblee largi, când:
- gropile de împrumut sunt situate pe ambele părţi ale acestora;
- există posibilitatea de a descărca pământul perpendicular pe axa
longitudinală a rambleului;
- lungimea parcursului de descărcare este egală sau mai mică decât lăţimea
rambleului:
- diferenţa de nivel între groapa de împrumut şi rambleu nu depăşeşte 3,0 m.

26
 Schemele eliptice au avantajul că distanţa de transport a pământului poate varia
pe măsura deplasării frontului de lucru. Dezavantajul constă în faptul că screperul
execută întoarceri întotdeauna pe aceeaşi parte, ceea ce provoacă uzura rapidă a unei
singure părţi a pieselor ce compun mecanismul de deplasare; pentru a împiedica uzura
inegală a respectivelor piese se recomandă schimbarea periodică a direcţiei de
întoarcere a screperului, (minimum de 2 ori pe schimbul de lucru).
Grupa schemelor tehnologice de deplasare în opt cuprinde şi variantele în zig-
zag, în suveică zig-zag, în buclă dublă ş.a.
Schema tehnologică de deplasare în opt se foloseşte pentru compensări de
pământ la platforme industriale, pentru executarea rambleelor înalte (mai mari decât 1.5
m) şi a debleelor adânci, la care sunt necesare căi de acces speciale pentru screper.
Rotirea screperului (în partea din mijloc a optului, respectiv în dreptul rampei) este de
30° - 40° astfel că rămân anumite porţiuni de pământ care trebuie săpate ulterior.
Avantajele acestei scheme tehnologice de deplasare în comparaţie cu cele eliptice sunt
următoarele: în timpul unui ciclu de lucru, screperul execută două operaţii de încărcare
şi două de descărcare a cupei, realizând o economie de timp şi reducând distanţa de
mers în gol pe fluxul de deplasare faţă de schema în spirală (unde pentru o singură
descărcare screperul efectuează două întoarceri); screperul execută viraje mai line, cu
întoarceri alternative de 180° pe o parte şi pe cealaltă.
Schema tehnologică de deplasare în zig-zag se utilizează la executarea
rambleelor (înalte şi de lungime mare) din gropi de împrumut amplasate pe ambele părţi
ale acestora. Schema de lucru asigură o economie la întoarceri faţă de schema de lucru
în opt, dar necesită mai multe drumuri de acces care trebuie întreţinute continuu.
Schema tehnologică de deplasare în suveică zig-zag se realizează prin mişcarea
transversală de dute-vino cu deplasarea continuă a frontului de lucru, prin întoarceri cu
raze de viraj minime. Se aplică acolo unde rambleul, şi în special debleul, are lăţimi
mari.
Schema tehnologică de deplasare în buclă dublă este indicată la executarea
săpăturilor şi umpluturilor la platforme industriale şi când pământul se transportă pe
distanţe mai mari de 200 m. Screperul execută parcursuri în formă de bucle
independente atât la încărcare cât şi la descărcare.
Buldozerul este alcătuit dintr-un tractor pe şenile sau pe pneuri, pe care este
montat echipamentul de lucru. Echipamentul de lucru este constituit dintr-o lamă
susţinută de un cadru care este acţionată de cilindrii hidraulici sau de cabluri, în cazul
tipurilor mai vechi.
Lama dreaptă perpendiculară pe direcţia de mers constituie echipamentul
propriu-zis de buldozer; lama articulată în ax, cu posibilitatea de variere a unghiului
fiecăreia din cele două jumătăţi faţă de direcţia de mers, de la un unghi ascuţit până la
unul obtuz, constituie echipamentul de varidozer; când lama este orientabilă în plan
orizontal, putându-se modifica unghiul acesteia faţă de direcţia de mers (cu până la
25°), echipamentul se numeşte angledozer; posibilitatea de rotire a lamei în plan
vertical (unul din capetele lamei ridicându-se pe o înălţime de 23 ... 95 cm),
caracterizează echipamentul de tiltdozer.
Săparea cu buldozerul presupune înfigerea lamei în pământ şi apoi prin
împingere, tăierea unui strat de pământ a cărui grosime variază între 10...20 cm. în faţa
27
lamei se formează o „prismă" de pământ care este deplasată prin împingere la locul de
depozitare sau dacă pământul trebuie împrăştiat, cuţitul lamei se menţine ridicat (la o
înălţime „h" dată) faţă de suprafaţa solului. Distanţa de transport a pământului cu
buldozerul pe şenile este cuprinsă frecvent între 5 ... 100 m. şi cu cel pe pneuri, între
5 ... 200 m, ţinând cont de faptul că în timpul transportului o parte din pământ se pierde
pe la extremităţile laterale ale lamei.
Buldozerul are o utilizare complexă, fie ca utilaj independent, fie ca utilaj de
completare într-o sistemă de maşini, la următoarele lucrări:
a) săparea pamatului:
- din gropi de împrumut laterale pentru executarea rambleelor de 1,5 ... 2,5
m înălţime;
- pentru executarea debleelor de 1,5 ... 2,5 m adâncime cu deplasarea
pământului în depozite (pe distanţe sub 100 m);
- pe terenuri cu declivităţi;
- pentru realizarea gropilor de fundaţii (în spaţii largi).
b) nivelarea:
- umpluturilor în straturi uniforme şi a terenurilor ondulate;
- curăţirea şi defrişarea terenurilor naturale, inclusiv decaparea stratului
vegetal;
- terenului la platforme, sau la cota inferioară a gropilor de fundaţii sau de
împrumut;
- pământului descărcat de excavator sau de mijloace de transport.
c) executarea umpluturilor:
- generale;
- pentru acoperirea gropilor de fundaţii şi a conductelor aşezare în tranşee.
d) deplasarea pământului:
- săpat şi de alte utilaje, cu formarea depozitelor;
- la locul de încărcare sau din depozite provizorii.
e) formarea grămezilor (de regulă cu înălţimi mai mici decât 2,5 m şi pante
sub 20%).
Săparea cu formarea prismei de pământ în faţa lamei foloseşte cea 30% din
durata totală a ciclului de lucru a buldozerului, consumând cea mai mare parte din
energia necesară efectuării unui ciclu. Pentru evitarea suprasolicitării motorului ca şi
pentru sporirea productivităţii, se utilizează următoarele procedee de săpare cu
buldozerul, a pământului:
- în pantă – creşte forţa de tracţiune a buldozerului, scade rezistenţa la
deplasare a utilajului şi a prismei de pământ etc;
- în trepte cu variante de tăiere: în formă de pană, dinţi de ferăstrău şi
dreptunghiulară. Rezistenţa de deplasare creşte progresiv pe măsura formării prismei de
pământ în faţa lamei; o reducere a acestei rezistente şi deci o creştere a productivităţii se
poate obţine aplicând procedeul de săpare în formă de pană sau dinţi de ferăstrău având
timpul de tăiere de 60% şi respectiv 70% din timpul necesar tăierii dreptunghiulare.
În funcţie de caracterul lucrărilor, de condiţiile de lucru, de dimensiunile
frontului de lucru etc, distingem tehnologii de umplere a şanţurilor, nivelare, defrişare,
scoaterea buturugilor, scarificare, împrăştierea pământului cu buldozere.
28
 Scheme tehnologice de săpare
Schema tehnologică eliptică se foloseşte când sunt de executat mai multe
ramblee şi deblee succesive; buldozerul sapă şi transportă jumătate din pământ într-unul
din ramblee. cealaltă jumătate transportând-o la întoarcere în rambleul anterior.
în cazul schemei tehnologice de lucru în suveică zig-zag, buldozerul sapă fâşii
paralele (1,3,5 ...) şi deplasează pământul perpendicular pe frontul de lucru, efectuând
cursa utilă. După descărcarea lamei, utilajul efectuează un viraj (rotire pe loc), cu un
unghi ascuţit faţă de direcţia cursei utile şi, prin mersul înapoi, execută cursa în gol;
după un nou viraj, cu acelaşi unghi, reia săparea şi deplasarea pământului de la locul de
încărcare.
Schema tehnologică de lucru în zig-zag cu depozitarea laterală a pământului
săpat, buldozerul având o deplasare paralelă cu latura scurtă a gropii de fundaţie, se
foloseşte în cazul săpării gropilor de fundaţii cu adâncimea de până la 1,50 m.
Scheme tehnologice de umplere a şanţurilor
Aceste scheme tehnologice depind, în principal, de tipul buldozerului şi lăţimea
şanţurilor. Pentru şanţurile înguste, când, de regulă, depozitul de pământ se află în
imediata apropiere, se recomandă adoptarea tehnologiei fâşiilor longitudinale, folosind
angledozere şi a fâşiilor transversale, utilizând buldozere cu lamă standard.
Pentru cazul şanţurilor largi, la care depozitul de pământ este mai mare şi
amplasat la o oarecare distanţă faţă de şanţ, se recomandă:
- tehnologia fâşiilor paralele; buldozerul se deplasează, la cursa activă,
înclinat sau perpendicular faţă de axul longitudinal al şanţului;
- tehnologia fâşiilor încrucişate; buldozerul se deplasează după două direcţii
oblice încrucişate (alternative) pe şanţ. Este o variantă superioară a primei, deoarece
conduce la o creştere a productivităţii, prin micşorarea distanţei parcurse de buldozer.
Scheme tehnologice de nivelare
Nivelarea se execută prin curse circulare succesive ale buldozerului, pământul
tăiat (pe dâmburi), adunându-se în faţa lamei care-l deplasează în vederea umplerii
gropilor. Toate cursele cu excepţia cursei a cincea se execută prin deplasarea înainte, cu
viteză mică. A cincea cursă se execută prin deplasarea buldozerului înapoi cu viteza a
doua. Cursele se execută astfel încât lama să se suprapună pe precedenta sa urmă, cel
puţin cu 30 cm.
Tehnologia de nivelare cu buldozerul se recomandă pentru profilarea definitivă
la cotele din proiect a terenurilor care nu prezintă pante mai mari de 30%.
Grederele sunt utilaje terasiere care execută lucrări de săpare şi deplasare a
pământului, precum şi lucrări de nivelare, taluzare. După sistemul de tracţiune,
grederele se clasifică în autogredere (autopropulsate), gredere tractate (alcătuite dintr-
un saşiu prevăzut cu un ax şi două roţi, remorcate de un tractor).
Echipamentul principal de lucru al autogrederului este o lamă portcuţit, de
lungime mai mare şi înălţime mai mic ă decât cea a buldozerului.
Lama grederului poate lua diverse poziţii de lucru faţă de axul şasiului, şi
anume:
- se poate roti în jurul axei sale verticale, variindu-se unghiul pe care lama îl
face în plan orizontal cu direcţia de mers (unghi de cuprindere 35° ... 40°);

29
 - se poate roti în jurul unei axe longitudinale, variindu-se înclinarea
transversală a lamei sub un unghi de 15° - 20°;
- se poate modifica unghiul de tăiere a lamei faţă de planul de deplasare al
muchiei, între 25° şi 85° (valorile minime sunt indicate la săparea terenurilor slabe);
- se poate translată pe verticală variindu-se simultan grosimea stratului săpat
şi înclinarea platformei.
Grederele se folosesc la lucrări de profilarea taluzurilor, rambleelor sau
debleelor, nivelarea platformelor şi întreţinerea drumurilor de pământ, executarea
şanţurilor, săparea stratului vegetal în grosime de 10 ... 30 cm, inclusiv îndepărtarea lui
pe distanţe de 10 ... 20 m, împrăştierea materialelor descărcate din alte mijloace de
transport etc.
Lucrările executate cu grederul nu mai necesită operaţii de finisare.
Distanţa economică minimă la lucru cu autogredere este de 50 m.
Schemele tehnologice de lucru cu grederele depind de natura lucrărilor
executate, astfel:
- la lucrările de săpare şi nivelare, lama grederului trebuie lăsată cu câţiva cm
sub nivelul terenului, astfel încât să taie părţile mai ridicate iar cu pământul acumulat
prin tăiere să umple adânciturile; se recomandă schema logică de lucru în zig-zag sau
eliptică;
- la săparea şanţurilor cu adâncimi de până la 0,8 ... 0,9 m se foloseşte metoda
fâşiilor paralele când grederul circulă pe o singură parte a şanţului, sau metoda în
evantai, când circulă pe ambele părţi ale şanţului;
- la executarea rambleelor este favorabilă deplasarea pământului săpat din
şanţuri sau din gropi de împrumut;
- la profilarea taluzului unui rambleu sau debleu, lama grederului trebuie
înclinată astfel încât să formeze cu orizontala un unghi egal cu panta taluzului. Se pot
profila ramblee de 2,5 ... 3,0 m înălţime, adaptându-se favorabil, schema eliptică;
- pentru nivelare este indicat ca autogrederul să efectueze curse circulare.
Utilajul se deplasează în lungul rambleului, începând de la margine către ax, efectuând
una sau două treceri succesive; fâşiile nivelate se vor suprapune pe minimum 30 cm;
- finisarea taluzului rambleelor şi gropilor de împrumut se execută cu
autogrederul în două treceri cu lama scoasă în afară, dacă înălţimea maximă a
rambleului Hmax < 1,0 m. Dacă Hmax > 1,0 m. finisarea taluzului se face în două faze:
întâi se nivelează partea inferioară a taluzului, ca pentru Hmax ≤ 1,0 m, apoi se finisează
partea lui superioară cu ajutorul unui taluzor fixat de lama autogrederului care se
deplasează de-a lungul acostamentului.

5. Umpluturile de pământ se realizează la platformele pentru construcţii

industriale, la fundaţii de silozuri, coşuri de fum, la şanţuri pentru conducte ş. a.
Lucrările de umpluturi cuprind următoarele activităţi tehnologice:
- împrăştierea (aşternerea) în straturi uniforme a pământului;
- udarea fiecărui strat în parte sau uscarea lui atunci când este cazul;
- compactarea pământului strat cu strat.

30
 În funcţie de dimensiunile frontului de lucru se deosebesc: împrăştieri ale
pământului în spaţii largi şi în spaţii înguste sau restrânse. În cazul împrăştierii în spaţii
largi pământul se aduce pe sectorul de lucru cu mijloacele de transport, se descarcă în
depozite provizorii (grămezi) de unde se preia cu buldozere sau autogredere, care îl
împrăştie în straturi uniforme. Grosimea totală a umpluturii se realizează din mai multe
straturi aşezate uniform, nivelate şi compactate fiecare în parte; acestea se numesc
straturi elementare orizontale.
În cazul împrăştierii în spaţii înguste şi restrânse umpluturile sunt realizate la
şanţuri de conducte, la fundaţii de coşuri de fum.
Este important să se ţină seama de unele reguli pentru executarea umpluturilor :
- înainte de executare a umpluturii se face compactarea pământului natural
de sub viitorul rambleu;
- materialul se aşează în umplutură în straturi orizontale pe toată lăţimea
rambleului, cu grosimi de 15 – 100 cm.;
- pământul aşezat în umplutură nu trebuie să conţină bulgări şi să fie
omogen ca porozitate;
- umiditatea pământului aşezat să fie cât mai aproape de cea optimă.
- când umiditatea pământului este mai mare sau mai mică cu peste 2% faţă
de cea optimă, se vor lua una din măsurile de uscare sau umezire;
- atunci când se constată stări care ar putea determina sau favoriza pierderea
stabilităţii săpăturilor (umeziri locale accentuate, fisuri, curgeri de taluz etc.), pentru
evitarea accidentelor, lucrările se vor opri şi se vor lua măsurile tehnice necesare
înlăturării pericolelor existente.
Mărimea umidităţii pământului în momentul compactării are un loc important,
influenţând proprietăţi, cum sunt: capacitatea de compactare, greutate volumică,
rezistenţa de tăiere. Prin încercări de laborator şi de teren s-a determinat umiditatea
optimă de compactare (Wopt), la care pământul compactat ajunge la o greutate volumică
maximă în stare uscată, cu un consum redus de energie de compactare. Umiditatea
optimă depinde de natura pământului şi de caracteristicile utilajelor de compactare.
Când umiditatea reală W ‹ Wopt este necesară udarea pământului strat cu strat.
Udarea în spaţii largi se execută mecanizat, prin stropire din mers cu autocisternă sau cu
cisternă tractată. Udarea pământului în spaţii înguste se execută manual cu un furtun
sau cu o stropitor.
Dacă umiditatea pământului reală W › Wopt se efectuează uscarea pământului
timp de 2 – 3 zile prin întinderea şi întoarcerea lui de 2 – 3 ori, iar dacă umiditatea este
foarte mare se tratează cu var, zgură, stabilizatori chimice.
Compactarea pământului se efectuează în scopul consolidării terenului şi
creşterii stabilităţii lui. Prin activitatea de compactare se obţin următoarele efecte:
eliminarea sau reducerea accentuată a tasărilor ulterioare, creşterea masei volumice,
mărirea capacităţii portante, reducerea permeabilităţii şi a sensibilităţii la umezire etc.
Prin operaţia de compactare trebuie realizat gradul de compactare prestabilit
(prescris), aceasta fiind principalul indice de calitate al compactării. Gradul de
compactare realizat depinde de felul utilajului de compactare, de natura şi umiditatea
pământului, de grosimea stratului supus compactării.

31
 După metoda greutăţii volumice relative, gradul de compactare se defineşte ca
fiind raportul dintre starea de îndesare realizată la un moment dat şi starea de îndesare
maximă a pământului, posibilă de realizat şi stabilită, de regulă, prin încercări de
laborator. Calitatea umpluturilor, controlată prin gradul de compactare se determină cu
relaţia:
γ de
D= ⋅ 100 (%)
γ d max
unde: γ de – greutate volumică în stare uscată efectiv realizată;
γ d max - greutate volumică în stare uscată maximă.

Cu cât gradul de compactare se apropie de 100%, cu atât pământul este mai bine
compactat.
Greutatea volumică în stare uscată efectiv realizată se determină prin cântărire,
prin măsurători pe câte trei probe prelevate de la suprafaţa, din mijlocul şi din baza
stratului respectiv. Pe teren se obişnuieşte să se determină greutatea volumică a
pământului (γ ) la umiditatea naturală (w, în %), după care se calculează greutatea
volumică în stare uscată efectiv realizată cu relaţia:
γ
γ de = (kN/m3)
w
1+
100
Pentru alegerea celui mai bun pământ pentru realizarea umpluturii se folosesc
două metode de determinare a caracteristicilor de compactare a pământurilor şi anume:
- metoda Proctor normal:
- metoda Proctor modificat.
Din punct de vedere al compactării se deosebesc trei grupe de pământuri:
necoezive (nisip, pietriş, piatră spartă), slab coezive (pământuri prăfoase şi nisipoase,
mâl), coezive şi foarte coezive (pământuri argiloase). În general, pământurile necoezive
se compactează mai uşor ca cele coezive, ajungând mai repede la compactarea
prescrisă.
Principalele metode folosite la compactarea pământului sunt următoarele:
- compactarea prin rulare;
- compactarea prin batere;
- compactarea prin vibrare;
- metode combinate (rulare şi batere, vibrare şi batere).

Compactarea pământului în spaţii largi.

Utilajele de compactare prin rulare realizează compactarea prin presiune statică
sau prin vibrare. Ele pot fi grupate după următoarele criterii principale:
- suprafaţa de acţionare a utilajului: cu feţe netede (lise): cu proeminenţe de
tipul celor cu crampoane (picior de oaie), tamping, segmenţi, grilă; cu pneuri
(anvelope); mixte sau combinate (pneuri şi feţe netede, pneuri şi crampoane);
- modul de deplasare al utilajului, utilaje tractate (remorcate), numite şi
tăvălugi; utilaje autopropulsate;

32
 - masa utilajului: masa proprie; masa lestată, adică masa mărită prin lestare
cu apă. balast sau prin adăugarea unei mase suplimentare (ţagle, plăci de fontă).
Compactarea cu utilaje cu feţe netede. Utilajele folosite sunt: ruloul tractat;
utilajul autopropulsat tandem, cu două rulouri şi două osii; utilajul autopropulsat triplex,
cu trei rulouri şi trei osii.
Utilajele de compactat cu feţe netede acţionează prin rulare şi presiune.
Cele tractate (tăvălugii) necesită un front de lucru mai mare şi locuri pentru
întoarcere; pot fi cuplate două sau trei rulouri la un tractor.
Utilajele autopropulsate se pot deplasa înainte şi înapoi; sunt destinate cu
precădere lucrărilor rutiere.
Pentru compactarea pământurilor la drumurile interioare de şantier, platforme
de lucru, sau chiar în interiorul halelor industriale, se folosesc frecvent rulourile
tandem.
Rulourile trijant se utilizează la executarea umpluturilor la fundaţii, platforme,
diguri, drumuri etc. Rulourile sunt dispuse astfel încât suprafeţele călcate de cele două
rulouri din spate să se suprapună parţial peste suprafaţa călcată de ruloul din faţă.
Ruloul triplex asigură o suprafaţă fără denivelări.
Utilajele de compactat cu feţe netede se folosesc, în general, la compactarea de
finisare a umpluturilor, după compactarea primară realizată cu celelalte utilaje. Ele
compactează straturi relativ subţiri de 10 ... 20 cm şi necesită un număr mare de treceri.
Parametrii tehnologici importanţi la compactarea pământului sunt: greutatea,
grosimea stratului de pământ compactat şi numărul de treceri.
Fiecare strat elementar orizontal se compactează separat şi numai după
compactarea completă a stratului respectiv se procedează la împrăştierea stratului
următor.
Pentru realizarea gradului de compactare prescris, fiecare strat se compactează
prin trecerea de mai multe ori a utilajelor pe acelaşi loc.
Compactarea cu utilaje cu crampoane. Compactoarele cu crampoane acţionează
prin rulare, presiune, frământare, având fixate pe rulouri proeminenţe: crampoane
(picior de oaie), tamping (tampoane), segmente (bare), grilă (grătare). Forma optimă,
dedusă teoretic şi confirmată experimental, este a cramponului tamping. Din punct de
vedere constructiv, pot fi: rulou cu crampoane tractat, compactor tandem,
autopropulsat, cu un singur rulou cu crampoane, sau cu ambele rulouri cu crampoane;
compactor mixt, având puntea din spate pe pneuri şi un rulou cu crampon.
Compactorul cu crampoane tamping tandem este un utilaj modern; fiecare rulou
este acţionat de un motor independent şi sunt legate între ele printr-o articulaţie
centrală. Comanda dublă şi două posturi de conducere, amplasate simetric, permit
lucrul identic în mers înainte şi înapoi, compactarea efectuându-se fără întoarcerea
utilajului.
Pentru mărirea productivităţii la compactare, tăvălugii se cuplează câte doi, trei,
sau chiar mai mulţi, ocupând poziţii de lucru în serie, în paralel, în triunghi etc.
Realizând o presiune mare, compactoarele cu crampoane sunt indicate pentru
compactarea primară (de adâncime), în special al pământurilor coezive (argile plastice)
cu umiditate mare, a celor sub formă de bulgări. Ele favorizează compactarea în

33
profunzime a stratului şi legătura dintre straturi . Se utilizează pentru executarea
lucrărilor de umpluturi la diguri, baraje, fundaţii de drumuri etc.
Compactarea se face în straturi de grosime mare, 20 - 50 cm şi chiar de 80 cm.
Numărul de treceri este de 10 ... 15 ori pentru cei de masă mică şi medie şi de 5 ... 10
treceri pentru cei de masă mare.
În cazul compactării straturilor de grosime mare, se recomandă ca primele
treceri să se realizeze cu compactoare uşoare, iar ultimele treceri, cu compactoare grele.
Compactoarele cu crampoane au tendinţa de a afâna stratul de la suprafaţă pe o
grosime δ a = 4 ... 6 cm; din acest motiv se lucrează cu sisteme de maşini: compactor cu
crampoane pentru compactarea primară şi compactor neted pentru finisare.
Compactarea cu utilaje pe pneuri. Compactoarele pe pneuri acţionează prin
rulare, presiune, frământare. Profilul adânc al pneurilor este utilizat pentru compactarea
pământului, în timp ce profilul plat, la compactarea îmbrăcăminţilor asfaltice.
Compactoarele pe pneuri pot fi tractate sau autopropulsate: ultimele sunt cele
mai răspândite. In scopul acoperirii întregii lăţimi de lucru, pneurile se dispun decalat,
în plan pe cele două osii. Numărul lor poate fi impar, faţă/spate (3/4; 5/6). dar poate fi şi
par.
Compactoarele pe pneuri asigură o repartiţie mai uniformă a presiunilor,
menţinând un timp mai îndelungat presiunile maxime asupra pământului; de aceea
necesită un număr mai mic de treceri decât compactoarele cu rulou neted şi
compactează straturi de pământ mai mari: 15 ... 25 cm cele de tip uşor şi mediu şi 30 ...
50 cm cele de tip greu. Numărul de treceri este de nt = 4 ... 6 pentru pământuri
necoezive şi nt = 8 ... 12 pentru pământuri coezive. Aceste compactoare au o mobilitate
mare. efectuează compactarea prin mers înainte-înapoi, fără întoarceri la capătul
sectorului de lucru, compactând toate tipurile de materiale, pământuri necoezive sau
slab coezive, pământuri coezive cu umiditate ridicată.
Compactarea cu utilaje vibratoare. Utilajele vibratoare acţionează la suprafaţa
terenului transmiţându-i acestuia, sub formă de impacturi, oscilaţiile organului de lucru.
De la suprafaţa terenului undele de presiune se transmit în sol şi, ca urmare, particulele
solide ale pământului sunt supuse stării de mişcare oscilatorie şi presiunii, ceea ce
determină deplasarea, respectiv apropierea particulelor, astfel că în final volumul
pământului compactat va fi mai mic. Efectul de vibrare va fi cu atât mai mare cu cât
forţele de coeziune sunt mai mici şi cu cât gradul de neuniformitate al particulelor este
mai mare. Prin vibrare se compactează foarte bine: pământurile necoezive, loessoide,
stabilizate, umplutura din piatră spartă, betonul asfaltic.
Compactarea prin vibrare, în comparaţie cu cele cu acţiune statică sau prin
batere, asigură o adâncime de compactare mai mare, iar utilajele au puteri instalate şi
mase proprii specifice mai mici.
Utilajele de compactare vibratoare pot fi prevăzute şi cu crampoane sau pot fi
combinate cu compactoarele pe pneuri, rezultând o gamă largă de tipuri de utilaje,
tractate sau autopropulsate. Utilajele de compactare prin vibrare sunt: ruloul vibrator
tractat, neted sau cu crampoane, compactorul vibrator tandem, compactorul mixt
autopropulsat cu pneuri-rulou.
Compactarea sectoarelor de lucru, a straturilor elementare şi a fâşiilor de
lucru. Împrăştierea şi udarea pământului se efectuează alternativ cu operaţia de
34
compactare pe perechi de sectoare de lucru. Tronsoanele de lucru adiacente se suprapun
între ele, la compactare cu o lăţime, d = 2,0 ... 3,0 m. Lungimea sectorului de lucru (L >
100 m) va fi mai redusă în perioadele de însorire puternică sau de ploi astfel încât să fie
împiedicată evaporarea apei din pământ în timpul însoririi sau pătrunderea excesivă a
apei în timpul ploios.
Utilajele de compactare se corelează cu cele de săpare, transport şi împrăştiere;
într-o zi pe un sector se împrăştie un strat orizontal elementar, iar în ziua următoare se
compactează.
Urma lăsată de utilaje la o trecere este o fâşie de lucru de lăţime
corespunzătoare lăţimii utilajului. La fiecare trecere utilajul realizează o suprapunere a
fâşiilor adiacente pe o lăţime s = 10 ... 25 cm, în funcţie de tipul utilajului şi de lăţimea
de trecere a acestuia. În acest fel se asigură o uniformitate a compactării, deoarece
acoperirea suprafeţei stratului se face în mod succesiv fără a se lăsa zone parţial, sau
deloc compactate, care ulterior ar putea produce deformaţii.
Schemele tehnologice. Schemele de mecanizare se alcătuiesc în funcţie de
destinaţia construcţiei, de dimensiunile frontului de lucru şi de tipul şi de tipul
constructiv al utilajului.
Schema de mecanizare circulară se aplică la compactare rambleelor largi care
permit întoarcerea convoiului de utilaje pe lăţimea sa.
Când înălţimea totală a umpluturii este mai mică de 1,5 m, compactarea se
începe de la una din marginile sectorului de lucru spre interior, terminându-se la
mijlocul sectorului. Pentru înălţimi mai mari, în vederea prevenirii unor eventuale
accidente, prin răsturnarea compresorului, prima trecere nu se face chiar de la margine,
ci la o distanţă egală cu înălţimea umpluturii faţă de muchia platformei: la trecerile
următoare compresorul se apropie treptat de muchia platformei, după care urmează
compactarea părţii centrale.
Schema de mecanizare în zig-zag se aplică la compactarea rambleelor înguste,
unde nu se poate efectua întoarcerea utilajului şi unde este indicată folosirea
compactoarelor autopropulsate care efectuează deplasarea prin mersul înainte-înapoi cu
viraje sub un unghi mai mic de 90°. Trecerile încep de la una din marginile rambleelor
şi se termină la cealaltă margine.
Schema de mecanizare mixtă circulară zig-zag realizează compactarea
longitudinală a sectorului de la margini către interior; este indicată la lucrări rutiere
unde compactoare autopropulsate efectuează compactarea prin mersul înainte-înapoi.
La toate schemele de mecanizare trebuie avut în vedere ca, în procesul de
compactare efectivă, utilajul să se deplaseze numai în linie dreaptă, în prima trecere
utilajul trebuie să acopere întreaga suprafaţă a stratului supus compactării, după care
operaţia se reia până la efectuarea numărului de treceri stabilit prin proiect.
Compactarea prin batere se realizează prin şocul repetat produs de o masă
relativ mare, lăsată să cadă de la o anumită înălţime.
Principalele utilaje folosite sunt maiurile şi plăcile (bătătoare) grele, suspendate
şi acţionate de utilaje de ridicare (excavatoare cu braţ de macara, macarale pe pneuri
sau pe senile, automacarale etc.).
Maiurile sau plăcile bătătoare grele (l ... 4 tone) sunt confecţionate din oţel,
fontă sau beton armat, au forma unor blocuri tronconice sau tronco-piramidale cu
35
scopul ca centrul de greutate să fie cât mai jos, pentru a se asigura o cădere verticală.
Suprafaţa de batere (baza) este circulară sau pătrată.
Plăcile bătătoare grele realizate din beton armat, au suprafaţa de contact cu
pământul prevăzută cu nişte came care au rolul de a sfărâma bulgării de pământ şi a
transmite şocul în adâncime.
Capacitatea de ridicare a macaralei trebuie să fie mai mare de 1,5 ... 2,0 ori
masa maiului sau a plăcii.
Maiurile şi plăcile bătătoare grele sunt utilizate în special pentru lucrări de
consolidare a terenurilor de adâncime sau de suprafaţă şi în mai mică măsură pentru
compactarea umpluturilor propriu-zise; se recomandă pentru r pământuri stâncoase
(blocuri de piatră, bolovani) şi pentru prafuri nisipoase, argiloase cu plasticitate redusă.
Domeniul de folosire al compactării prin batere este limitat la spaţii unde nu pot
fi folosite utilajele care lucrează prin rulare, cum sunt fundaţiile adânci ale silozurilor,
turnurilor de răcire, compactarea fundului săpăturilor la construcţii civile etc.
Parametrii tehnologici sunt: înălţimea de cădere (H = 1,5 ... 4,0 m): grosimea
stratului de pământ după compactare (hc = 0,3 ... 1,2 m); numărul de lovituri pe aceeaşi
urmă (n = 4 ... 6).
Pentru executarea compactării prin batere cu placa sau maiul acţionat de
excavator, pământul se aşează în straturi şi se nivelează cu buldozerul. Grosimea
stratului se stabileşte în funcţie de dimensiunile plăcii sau maiului, de umiditatea
pământului şi regimul de batere (frecvenţa, înălţimea de cădere, numărul de lovituri pe
aceeaşi urmă).
Compactarea se execută până la atingerea refuzului de compactare, care este de
1 ... 2 cm pentru pământuri coezive şi 0,5 ... 1,0 cm pentru pământuri necoezive.
După stabilirea înălţimii de cădere şi a numărului de lovituri, se execută operaţia
de compactare; se face în fâşii de arc de cerc, după circumferinţa de rotire a braţului de
macara, de la marginea taluzului spre axa rambleului. În vederea asigurării unei
compactări uniforme, unghiul de rotire a săgeţii este limitat la 40°... 60° în fiecare sens,
pentru a se putea păstra paralelismul fâşiilor compactate.
Pentru realizarea compactării strat cu strat, urmele plăcii sau maiului greu sunt
decalate astfel încât prin suprapunerea urmelor pe ambele direcţii să se cumuleze
numărul necesar de lovituri pe acelaşi loc.
O schemă de mecanizare simplă la compactarea prin batere cu mai suspendat la
excavator, pentru un număr de patru lovituri pe acelaşi loc, este ilustrată în fig. 5.6.13.
Excavatorul lucrează prin retragere, cu un pas de 0,5 d (d - diametrul sau latura
suprafeţei de batere a maiului).
Metodele de compactare prin batere prezintă şi unele dezavantaje: compactare
neuniformă în adâncime; suprafaţa rămâne denivelată şi necesită o compactare de
finisare: producerea de şocuri care dăunează construcţiilor şi taluzurilor din apropiere.
Compactarea pământului în spaţii înguste. Atunci când dimensiunile
suprafeţei de compactare nu permit circulaţia utilajelor, compactarea se efectuează
astfel:
- prin batere, folosind maiuri mecanice cu explozie, de tip broască, sau maluri
electromecanice;
- prin vibrare, folosind maiuri sau plăci compactoare vibratoare.
36
 Maiurile mecanice sunt utilaje cu greutăţi cuprinse între 200 şi 1200 daN, care
la explozia unui amestec de benzină şi aer în corpul maiului provoacă un salt de 15 – 40
mm întregului ansamblu. La maiurile grele de tip broască, avansul utilajului se obţine
prin înclinarea axului faţă de suprafaţa de bază, în timp ce la maiurile uşoare, avansul
este dat de către muncitor, care la fiecare salt îi imprimă o uşoară împingere. Atât
înălţimea saltului cât şi deplasarea utilajului depind de gradul de compactare al
pământului. Pământul foarte afânat poate produce o amortizare a şocului care poate
determina imposibilitatea funcţionării maiului; în aceste cazuri se recomandă realizarea
unei compactări preliminare cu ajutorul mijloacelor de transport şi împrăştiere.
Malurile electromecanice au greutăţi cuprinse între 30-200 daN. Sunt alcătuite
dintr-un cilindru metalic prevăzut la partea inferioară cu o talpă metalică, curbată.
Procesul de lucru se realizează prin transformarea mişcării de rotaţie a axului maiului
într-o mişcare de dute-vino pe verticală, astfel încât în momentul căderii se obţine o
mişcare de înaintare de 0,15 - 0,40 m. Frecvenţa acestor salturi este de câteva ori mai
mare decât cea a maiurilor mecanice şi, de aceea, pe lângă efectul de batere, se produce
şi un efect de vibrare, deţinând astfel o poziţie intermediară între utilajele de batere şi
cele de vibrare.
Aceste maiuri compactează straturi de 15 - 50 cm grosime, prin 2-5 treceri
succesive, în funcţie de natura terenului şi greutatea utilajului. Se folosesc la lucrări de
volume mici. în tocuri înguste, lângă lucrările de beton, conducte, la umplerea
şanţurilor etc.
Plăcile vibratoare după greutatea proprie, se deosebesc următoarele tipuri:
uşoare, mijlocii, grele.
Se compun, în principal, dintr-o placă de bază pe care este fixat un generator de
vibraţii. Vibratorul se poate înclina faţă de talpă, asigurând astfel autodeplasarea plăcii
pe distanţe mici. Pentru deplasarea pe distanţe mari, se folosesc roţile pe pneuri.
Plăcile vibratoare sunt destinate compactării pământurilor necoezive şi slab
coezive, cu un conţinut redus de umiditate, la amenajări de ramblee, platforme sau
pentru umpleri de şanţuri, în funcţie de plasticitatea şi uniformitatea terenului,
adâncimea de compactare variază între: 0,1 - 0,2 m la plăcile vibratoare uşoare; 0,2 -
0,4 m la cele mijlocii şi 0,8 - 1,5 m la plăcile vibratoare grele. Viteza de deplasare este
cuprinsă între 6 - 10 m/min, iar numărul de treceri, de 4 - 8 pe aceeaşi suprafaţă.
În cazul în care aceste utilaje sunt folosite pentru compactarea terenurilor
afânate şi cu denivelări, randamentul lor este redus. De aceea, se recomandă ca înainte
de compactare, fiecare strat să fie nivelat cu ajutorul buldozerului, operaţie în timpul
căreia se realizează şi o compactare a stratului superficial.
Ruloul vibrator condus se foloseşte în cazul compactării în spaţii înguste cu
fronturi de lucru de lungime mare (şanţuri).

37
 IV. Tehnologia proceselor de executare a construcţiilor
din beton şi beton armat monolit

1. Componenţa şi structura lucrărilor de betonare.

2. Criteriile de proiectare a cofrajelor. Clasificarea cofrajelor.
3. Executarea lucrărilor de armare.
4. Prepararea şi transportarea amestecurilor de beton.
5. Punerea în operă şi compactarea amestecurilor de beton.
6. Betonarea fundaţiilor, stâlpilor, grinzilor şi planşeelor.

1. Majoritatea clădirilor şi edificiilor sunt executate din construcţii din beton şi

beton armat, fapt care se datorează multiplelor avantaje a acestui material. Betonul este
durabil, posedă de rezistenţă sporită la acţiunile mediului exterior şi asigură protecţia
armăturii contra coroziune. Datorită aderenţei bune dintre beton şi armatura este
posibilă conlucrarea efectivă a acestor materiale la preluarea sarcinilor de diferit gen.
Este cazul să menţionăm, că costul construcţiilor din beton armat este mai mic decât
costul construcţiilor metalice de aceeaşi destinaţie.
Creşterea domeniului de utilizare a betonului şi betonului armat este
condiţionată de nivelul înalt de industrializare, mecanizare şi automatizare a lucrărilor
şi proceselor, care asigură producerea unei cantităţi mare de elemente prefabricate.
Uzinele produc nu numai elementele prefabricate, dar şi complecte de cofraje, carcase
şi plase de armatură, amestecuri uscate de beton şi mortar, diferite adausuri la
amestecuri de betoane şi mortare etc.
Lucrările de betonare se efectuează pe baza proiectelor de execuţie a lucrărilor
bine determinate, în care se precizează interdependenţa proceselor fizico-chimice din
amestecul de beton cu procesele tehnologice a lucrărilor de betonare, cu particularităţile
constructive a clădirilor edificate cu condiţiile de execuţie a lucrărilor (climaterice,
temporare, organizaţionale etc.).
Tehnologia de execuţie a lucrărilor de betonare în mare măsură depinde de
proprietăţile materialelor componente, particularităţile mediului exterior şi bine înţeles
de procesele tehnologice. Materialul de bază, utilizat la lucrările de betonare este
amestecul de beton şi ciment, în calitate de liant.
Sub amestecul de beton de înţelege dozajul tuturor componentelor betonului,
începând de la momentul de preparare (amestecare cu apă) până la momentul începerii
prizei. În dependenţă de modificările dozajului componenţilor proprietăţile amestecului
de beton pot să varieze în limitele largi. O influenţă majoră asupra intensităţii
proceselor de întărire şi proprietăţile fizico-chimice a pietrei de ciment au: dozajul
mineralogic a cimentului folosit, componenţa chimică a apei, raportul C/A, adausuri
utilizate, proprietăţile şi caracteristicile componentelor amestecului de beton, regimul
termoumed, organizarea îngrijirii betonului etc.
Determinarea corectă a componenţilor betonului are o importanţă tehnico-
economică majoră. Problema constă în determinarea conţinutului economic optimal,
asigurând obţinerea proprietăţilor tehnice dorite a amestecului şi caracteristicilor de
proiect a betonului.

38
 Determinarea componenţii betonului se efectuează, de obicei, prin metoda de
calcul experimentală, care prevede calculul preliminar a componenţii betonului cu
ajutorul formulelor şi verificarea ulterioară experimentală şi precizarea componenţei pe
baza amestecului de probă.
Calculul se reduce la determinarea cantităţilor de ciment, apă, agregatelor
mărunt şi de dimensiuni mari în kg la 1 m3 a amestecului de beton compactat, reieşind
din proprietăţile amestecului şi rezistenţa betonului.
O importanţă majoră la asigurarea calităţii amestecului de beton este menţinerea
masei omogene a amestecului la prepararea, transportare, punere în operă şi
compactare. Acest lucru se obţine prin determinarea corectă a cantităţii agregatului
mărunt – nisipului, care completează golurile mari dintre granulele agregatului mare –
prundiş.
Cantitatea apei pentru prepararea amestecului de beton este un factor principal,
care influenţează calitatea lui, afectând proprietăţile reologice (tensiune de forfecare şi
vâscozitatea) şi, de asemenea, proprietăţile tehnice – plasticitate şi consistenţa.
Pentru asigurarea rezistenţei necesare a betonului valoarea raportului A/C
trebuie să fie constantă, de aceea creşterea cantităţii apei duce la majorarea volumului
de ciment. În cazul utilizării nisipurilor mărunte această majorare constituie 15 – 25%.
La determinarea componenţei betonului se ţine cont, că cantitatea apei necesare pentru
obţinerea amestecului de beton de plasticitate prescrisă din materiale date, este o
valoare aproximativ constantă, dacă consumul liantului se află în limitele de la 200
până la 400 kg/m3. De aceea, cantitatea de apă se determină utilizând tabelele şi
graficele construite pe baza datelor practice şi experimentale, ţinând cont de tipul şi
fracţiile agregatului.
În amestecul de beton de structură compactă pasta de ciment completează
golurile dintre agregate şi formează straturile de „ungere” pe suprafaţa granulelor,
micşorând frecare interioară. Rezultă, că consumul minim a pastei de liant corespunde
porozităţii minime amestecului de agregate mărunt şi mare; pentru ungerea granulelor
se consumă cu atât mai multă pastă de ciment, cu cât mai mare este partea nisipului în
amestecul de agregate, deci cu cât mai mare este suprafaţa granulelor. Ţinând cont de
cele relatate mai sus putem spune, că există un raport optim dintre nisipul şi prundişul,
la care volumul de pastă de liant necesară se obţine minimal.
În acelaşi rând, cu micşorarea cantităţii de apă scade şi plasticitatea amestecului
de beton. Pentru a menţine plasticitatea la o valoare constantă se utilizează plastifianţi,
care, în majoritatea cazurilor, sunt polimere sintetice. Efectul de plasticitate se păstrează
timp de 1 – 1,5 ore după introducerea adausului. Adausuri de plastifianţi permit de a
micşora considerabil raportul A/C, păstrând plasticitatea amestecului şi de executat
betoanele de rezistenţă sporită.
Complexul de lucrări de executare a construcţiilor şi edificiilor din beton şi
beton armat constă din operaţii şi procese pregătitoare, de transportare, montare şi
punere în operă, şi de verificare. Punere în operă şi compactarea amestecurilor de beton
sunt procesele de bază, cărora sunt supuse toate celelalte procese.
Executarea construcţiilor din beton armat monolit este proces voluminos, cu o
manoperă mare şi volumul mare de operaţii auxiliare şi manuale. La executarea

39
operaţiilor de bază sunt ocupaţi cca. 80 % de muncitori, 20 % de muncitori efectuează
lucrările auxiliare.
Există două tehnologii principiale de executare a lucrărilor de betonare:
orizontală – pentru edificii şi construcţii de înălţime mică şi medie (canale, pereţii de
sprijin a edificiilor cu unu-două nivele), verticală – pentru edificii cu multe nivele cu
carcasă, turnuri, coşuri de fum etc.

2. Cofrajul este forma utilizată la executarea construcţiilor din beton şi beton

armat la şantierul de construcţie. El este alcătuit din elementele de formare, portante şi
de susţinere. Amestecul de beton se toarnă în cofrajul instalat, se compactează şi se
întreţine până la căpătarea rezistenţei necesare. Lucrările legate de executare şi montare
a cofrajului se numesc – de cofrare, iar lucrările de demontare a cofrajului – de
decofrare.
Cofrajul trebuie să corespundă unor exigenţe de rezistenţă, ermetice şi de
stabilitate, se asigură exactitatea dimensiunilor construcţiilor monolite, montarea şi
demontarea rapidă, calitatea necesară a suprafeţei construcţiei betonate. Cofrajul u
trebuie să împiedică montarea armăturii, punerea în operă şi compactarea amestecului
de beton.
Se deosebeşte cofrajul de inventar (utilizarea multiplă) şi staţionară – de unică
folosire. Cofrajul inventar constă din complectul de elemente unificate, ce permite
asamblarea formelor de cofraj pentru diferite tipuri de construcţii.
În calitate de material pentru executarea cofrajului se utilizează metalul,
materialele lemnoase, beton armat şi materialele sintetice. Cel mai efectiv este cofrajul
executat din combinaţia materialelor. Aşa, elementele portante şi de suport se
confecţionează din metal, dar pentru cele de formare se utilizează materialele lemnoase,
plastice etc.
Pentru micşorarea aderenţei betonului cu suprafaţa de contact a cofrajului se
utilizează diferite unsoare. Tipul de unsoare se alege în dependenţă de condiţii concrete
şi posibilităţile, tehnologia de betonare şi eficacitatea economică.
Cofrajele se clasifică după modul de executare a lucrărilor, tipul construcţiilor şi
edificiilor executate cu dimensiunile geometrice şi soluţiile constructive respective. În
raport cu cele menţionate se deosebesc următoarele tipuri de cofraje: cofrajul mobil
demontabil din scuturi mici şi scuturi mari, cofrajul mobil ridicător, spaţial mobil,
cofrajul din blocuri, cofrajul glisant, cofrajul cu deplasare orizontală, cofrajul tip tunel,
cofrajul pneumatic, cofrajul pierdut.
Cofrajul mobil demontabil din scuturi mici constă din elementele separate cu
masa până la 50 kg, inclusiv scuturi cu suprafaţa până la 1 m2, elementele portante, de
susţinere şi de fixare. Cofrajul este destinat pentru betonarea construcţiilor de diferit
contur de destinaţie industrială, civilă, transport etc.
Cofrajul mobil demontabil din scuturi mari constă din scuturi de dimensiuni
majore, dotate cu elemente portante şi de susţinere, contrafişe, cricuri de reglare şi de
fixare, schele de betonare. Cofrajul este destinat pentru edificarea construcţiilor masive
şi de dimensiuni mari, inclusiv pereţilor de lungime mare şi repetate în plan, planşeelor
clădirilor.

40
 Cofrajul mobil ridicător constă din scuturi, elementele portante, de susţinere şi
de fixare, pardoselii de lucru şi dispozitivelor pentru ridicarea lui. La deplasarea
cofrajului la nivelul următor scuturile se desprind de construcţia betonată. Cofrajul se
utilizează pentru betonarea construcţiilor şi edificiilor de secţiune variabilă (coşuri de
fum, fântâni, turnurilor de răcire etc.).
Cofrajul spaţial mobil constă din blocuri de secţii în forma de П, cu
posibilitatea de deplasare în interiorul. Secţiile se asamblează pe lungime şi se
amplasează paralel şi perpendicular una faţă de alta, formând cofrajul pentru betonarea
pereţilor şi planşeelor la construcţia clădirilor civile şi obşteşti.
Cofrajul din blocuri constă din scuturi separate, asamblate în blocuri cu ajutorul
cadrelor, tijelor, buloanelor şi a altor elemente de fixare, şi din blocuri separate speciale.
Poate fi utilizat cât la cofrarea suprafeţelor exterioare a construcţiei – caselor scării,
puţurilor de ascensor, celulelor închise a clădirilor de locuit, aşa şi la cofrarea
suprafeţelor exterioare – fundaţiilor sub stâlpi, radierilor generale etc.
Cofrajul glisant prezintă o sistemă de scuturi, pardoselii de lucru, cricurilor,
schelelor, barelor de cric, fixate pe cadre de cric şi staţiei de pompare. Se utilizează
pentru edificarea construcţiilor şi edificiilor verticale, aşa cum coloane, pereţii, coşuri
de fum, turnuri de răcire, şi a altor elemente de înălţime mai mare de 40 m şi grosimea
mai mică de 12 cm.
Cofrajul cu deplasare pe orizontală prezintă un cadru rigid pe cărucioare cu
două scuturi de cofraj fixate de el, podina de lucru cu îngrădire şi buncherul. Cofrajul se
utilizează pentru betonarea continue etajată a pereţilor construcţiilor de lungime mare
(pereţilor de sprijin, canalelor, colectoarelor, rezervoarelor, tunelurilor etc.) executate
prin metoda deschisă.
Cofrajul tip tunel constă din secţii închise pe contur cu elementele de susţinere
şi formare. Este destinată pentru executarea căptuşelii monolite a tunelurilor, executate
prin metoda închisă. Cofrajul se deplasează dea lungul tunelului cu ajutorul
dispozitivelor speciale.
Cofrajul pierdut constă din panouri şi foi de cofrare, care după betonare rămân
în corpul construcţiei, şi, de asemenea, din elementele de inventar de rigidizare şi
susţinere. Pentru cofrajul pierdut poate fi utilizată plasă de metal ţesută, panouri din
beton armat, armociment, azbociment, steclociment, metalice şi din masă plastică
expandată, foi din pânze subţire şi blocuri. Acest tip de cofraj se utilizează pentru
betonarea construcţiilor în spaţii înguste şi locurile inaccesibile, dar şi în cazuri
economic argumentate. În afară de destinaţia de bază cofrajul pierdut serveşte pentru
consolidarea, hidro- şi termoizolare, finisarea construcţiei.
Cofrajul pneumatic constă din pânză flexibilă ermetică de formare, realizată în
corespundere cu forma construcţiei sau edificiului executat, elementele portante şi de
susţinere. În poziţia de lucru se menţine cu ajutorul presiunii superfeciale şi serveşte
pentru betonarea construcţiilor cu pereţi subţiri cu conturul curbliniu.

3. Armătura se utilizează pentru majorarea capacităţi portante a construcţiilor

din beton. În dependenţă de materialul din care este confecţionată se deosebeşte
armătura din oţel şi nemetelică. Pentru confecţionarea armăturii din oţel se utilizează
oţelul laminat la cald profilat şi neted de diametrul 6 – 40 mm, sârmă profilată şi
41
netedă, de rezistenţă înaltă profilată de diametrul 3 – 8 mm, şi cabluri de oţel de
diametrul 4,5 – 15 mm. Oţelul de armătură se deosebeşte după clasele (A-I, A-II, A-III
etc.) în dependenţă de proprietăţile mecanice.
În calitate de armătură nemetalică pot fi utilizate sârmă stecloplastică, steclo-
toroane şi alte materiale, dar pentru armarea dispersă – fibre de sticlă sau azbest.
La obiectul de construcţie armătura se livrează în formă de bare separate,
carcaselor plane şi spaţiale, armo-blocuri, plase plane şi în rulouri sau oţel de armătură,
din care armătura se confecţionează nemijlocit la şantier.
După destinaţie se deosebeşte armătura de lucru – pentru preluarea eforturilor
de întindere şi comprimare în construcţii; de distribuţie – pentru fixarea armăturii de
lucru în dependenţă de sarcinile acţionate; de montaj – pentru asamblarea elementelor
carcasei şi fixarea armăturii în poziţia de proiect; etrieri – pentru preluarea tensiunilor
tangenţiale şi de forfecare şi concomitent pentru redistribuirea sarcinilor. După
principiul de lucru în construcţii din beton armat se deosebeşte armatura netensionată şi
pretensionată.
Procesul lucrărilor de armare constă din patru etape de bază: pregătirea
elementelor de armătură; transportarea elementelor gata; montarea armăturii în poziţia
de proiect; verificarea şi recepţia armăturii montate.
Armarea construcţiilor cu bare separate se realizează ţinând cont de poziţia
spaţială a armăturii în construcţie (coloane, grinzi, planşee etc.). Montarea armăturii se
începe cu instalarea barelor de lucru.
La armarea coloanei iniţial se instalează şi se fixează barele verticale de lucru cu
legarea capetelor inferioare de musteţele de armătură şi amplasarea etrierelor. Apoi se
instalează etrieri pe toată înălţimea coloanei (de jos în sus) şi se fixează barele verticale.
La armarea grinzilor, riglelor cu înălţimea până la 60 cm asamblarea carcasei de
armătură se efectuează pe garnituri deasupra cutiei de cofraj şi după asamblarea lui se
introduce în cofrajul construcţiei. La înălţimea mai mare de 60 cm asamblarea carcasei
se efectuează la fundul cutiei de cofraj cu o latură a cutiei deschise.
Armarea panourilor, planşeelor şi a altor construcţii asemănătoare se începe cu
determinarea poziţiei barelor longitudinale şi transversale prin indicarea poziţiei lor cu
cretă pe bază. Apoi se instalează barele şi se leagă între ele. Plasă executată se ridică pe
garnituri pentru asigurarea stratului de protecţie.
Armarea construcţiilor cu plase şi carcase plane se realizează cu macara, care
asigură livrarea pachetelor de armătură nemijlocit în construcţie. Carcasele plane se
montează în cofrajul şi se leagă cu ajutorul armăturii de distribuţie. Plasele plane şi în
rulouri se montează în cofraje şi se fixează în poziţia de proiect. Racordarea plaselor se
execută prin suprapunerea. În direcţia barelor de lucru suprapunerea plaselor din bare
netede rotunde constituie l ≥ 250 mm cu amplasarea în zona racordării cel puţin a două
bare transversale. La plasele din bare profilate amplasarea barelor transversale în zona
de racordare nu este obligatorie, dar lungimea de suprapunere este egală l + 5 diametre
a barelor de lucru. În direcţia barelor de distribuţie plasele pot fi instalate fără
suprapunere, sau cu suprapunere, sau cu instalarea plasei adăugătoare, care acoperă
locul de racordare a plaselor de bază.
Armarea construcţiilor cu carcase spaţiale şi armo-blocuri se efectuează prin
instalarea lor în cofrajul parţial sau complet asamblat. Preliminar se verifică şi se
42
îndreaptă după proiect poziţia musteţelor de armătură şi se marchează axele de trasare.
Apoi cu macara se ridică armo-elemente, se instalează în poziţia de proiect, se verifică
şi se fixează temporar cu contrafişe. După aceasta se efectuează legătura cu musteţele
de armătură.
La armarea construcţiilor este necesar de asigurat grosimea stabilită a stratului
de protecţie. Pentru aceasta se utilizează garniturile din beton sau mortar, reazeme de
armătură etc.
După instalarea armăturii se efectuează verificarea ei, care include verificarea
vizuală, instrumentală a dimensiunilor şi poziţiei în corespundere cu proiect. La recepţia
lucrărilor de armare se completează un proces verbal pentru lucrări ascunse.

4. Procesul de preparare a amestecului de beton constă din următoarele operaţii:

transportarea agregatelor şi cimentului de la depozit, livrarea apei către instalaţiile de
preparare a amestecurilor, dozarea componentelor separate, amestecare lor mecanică şi
descărcarea amestecului de beton gata în dispozitive de transportare pentru livrarea lui
la locurile de punere în operă. Operaţia de bază la prepararea amestecului de beton este
amestecare mecanică a părţilor componente a lui.
Amestecul de beton se pregăteşte în corespundere cu marca betonului indicată
în proiectul de execuţie a lucrărilor şi ţinând cont de exigenţele privind rezistenţă la
medii agresive, rezistenţă la îngheţ-dezgheţ şi impermeabilitatea. În afară de aceasta,
amestecul de beton trebuie să posede de anumite proprietăţi tehnice, care asigură
transportarea lui şi comoditate la punerea în operă. În această privinţă, nu se admite
segregarea amestecului, să aibă o anumită consistenţă, care poate să varieze de la moale
până la dens şi vârtos. Valorificarea consistenţei se efectuează cu ajutorul conului
standard.
Amestecul de beton se prepară în malaxoarele de beton, care se diferenţiază
după modul de încărcare a componenţilor şi descărcare a amestecului gata în malaxoare
de funcţionare continue (încărcarea şi descărcarea amestecului se efectuează continui)
şi funcţionare ciclică. În cele din urmă operaţiile de încărcare a componenţilor şi
descărcare a amestecului gata sunt despărţite în timp şi procesul se desfăşoară după
următorul ciclu: încărcare – amestecare – descărcare (până la finele întregului ciclu o
porţiune nouă de materiale nu se încarcă).
În dependenţă de modul de amestecare se deosebesc malaxoare cu cădere liberă
şi cu amestecare forţată. În malaxoarele de beton gravitaţionale toba malaxorului după
încărcarea ei cu componentele necesare şi apă se pune în mişcare de rotaţie. Materialele
încărcate în malaxor se amestecă cu ajutorul paletelor. Această metodă se utilizează
pentru prepararea amestecurilor cu mobilitate mare. Malaxoarele cu amestecare forţată,
dotate cu palete şi crabote, la rotirea cărora masa se amestecă, se utilizează pentru
prepararea amestecurilor vârtoase şi mobilitate scăzută.
Amestecul de beton, de regulă, se prepară la uzinele staţionare sau de şantier.
Uzinele staţionare cu funcţionare continue produc betonul pentru consumatorii
raioanelor apropiate. Uzinele mari de beton în complex cu parcul de unităţi de transport
livrează cu amestecul de beton obiectele situate în raza de 100 km. Uzinele de şantier,
exploatate doi-trei ani, se realizează montabil-demontabile sau din blocuri separate.
Instalaţii inventare montabil-demontabile sunt raţionale la amplasarea obiectelor în
43
afara razei de livrare a uzinelor de beton staţionare şi necesităţilor neînsemnate a
amestecului de beton (50 – 70 m3/zi); aşa instalaţii constau din malaxoare, dozatoare de
masă şi depozitele agregatelor.
După modul de combinare a utilajului tehnologic şi de încărcare a
componentelor amestecului uzinele de beton se clasifică în uzinele cu schema
tehnologică într-o treaptă şi în două trepte. La uzinele cu schema tehnologică într-o
treaptă se adoptă principiu gravitaţional de mişcare a componentelor betonului (sub
acţiunea greutăţii proprii), printr-o sistemă de dozatore, spre malaxor.
Instalaţie de malaxare de inventar СБ-6Б-11 cu schema tehnologică într-o
treaptă prezintă o construcţie turn cu carcasă metalică şi o galerie înclinată cu conveier
cu bandă de transportare. Părţile componente a astfel de instalaţii sunt: conveier cu
bandă de transportare, pâlnie rotitoare, elevator, complectul de dozatore, bunchere de
consum şi pâlnie de recepţie a malaxorului СБ-91, bunchere de consum. Turnul
instalaţiei este montabil-demontabil ceea ce permite schimbarea rapidă a locului de
staţionare.
Instalaţie de malaxare СБ-134 este destinat pentru prepararea amestecului de
beton cu tasarea conului mare la temperaturi pozitive a aerului exterior. Instalaţia este
înzestrată cu utilaj tehnologic contemporan asigurând automatizarea procesului de
preparare a amestecului de beton.
Instalaţia constă din patru blocuri: primul bloc include două malaxoare, pâlnia
de distribuţie, două dozatoare (pentru apă şi ciment) şi ascensor cu palete şi directoare;
al doilea bloc constă din silozul de ciment cu conveier elicoidal; al treilea bloc
(depozitul de agregate cu capacitatea de 230 m3) include distribuitor cu sectoare, pe
care este montată instalaţie rotitoare cu săgeata de screper şi cabină; al patrulea bloc
(dozator agregatelor cu buncher) amplasat sub distribuitor cu sectoare.
Livrarea amestecului de beton către obiectul de betonare, şi de asemenea,
distribuirea şi punerea în operă la executarea edificiilor sunt cele mai voluminoase,
costisitoare şi importante operaţii din complexul lucrărilor de betonare.
Se deosebesc două tipuri de transport pentru livrarea amestecurilor de beton şi
mortar: transport pentru livrarea lor de la uzinele staţionare la şantier şi transport pentru
livrarea în interiorul şantierului. Deseori amestecul de beton se livrează cu transportul
rutier nemijlocit la locul de punere în operă fără mijloacele de transport intermediare.
La transportare amestecul trebuie să fie protejat de intemperii, îngheţare, uscare,
şi de asemenea, de scurgerea laptelui de ciment. Durata de transportare în dependenţă
de temperatura amestecului la ieşire din malaxor nu trebuie să fie mai mare de 1 oră la
temperatura amestecului de 20 - 30ºC, 1,5 ore - la 19 - 10ºC, 2 ore – la 9 - 5ºC.
În cazul transportării de lungă durată pe un drum avariat amestecurile se
stratifică: agregatele de dimensiuni mari se deplasează spre straturile superioare, dar
cele mărunte – spre cele inferioare. Nefavorabil se manifestă transportarea de lungă
durată şi asupra calitatea amestecurilor mobile. Nu se recomandă transportarea
amestecului în unităţi de transport fără amestecare în timpul de transportare la distanţe
mai mari de 10 km pe drumuri bune şi mai mari de 3 km pe drumuri avariate. La
transportarea pe platforme basculante amestecul, în afară de segregare, poate să se
revarsă peste borduri, dar prin fisurile dintre borduri se produce scurgerea agregatelor
mărunţi, şi în primul rând, laptelui de ciment.
44
 Amestecul de beton preparat la uzinele de beton se transportă la locul de punere
în operă, de bază, cu ajutorul autocamioanelor, automalaxoarelor şi automobilelor cu
cutie de formă specială. Dar transportarea amestecului cu aceste unităţi la distanţe mari
conduce la pierderi considerabile din cauza utilizării muncii manuale pentru amestecare
adăugătoare după descărcare şi pentru curăţirea basculantei. De aceea autobasculantele
raţional de utilizat pentru transportarea la distanţe de 25 – 30 km în cazul drumurilor
asfaltate, şi la distanţe de 15 – 20 km în cazul altor tipuri de drumuri.
Cel mai convenabil transport pentru livrarea amestecului de beton este
autocamion special pentru transportarea betonului, care transportă amestecul în
dependenţă de condiţii rutiere la distanţe până la 25 – 30 km. Ele sunt dotate cu
platforme basculante, montate pe şasiul automobilului. Gaura de descărcare se află la o
cotă superioară faţă de nivelul amestecului transportat, ce împiedică revărsarea lui şi
scurgerea laptelui de ciment. În momentul de răsturnare fundul platformei vine în
poziţie verticală, ce permite descărcarea totală a amestecului fără utilizarea forţei
manuale. Platforma este dotată cu hidrostimulator, care scutură pe ea în poziţia ridicată
superioară la descărcarea amestecului.
Distanţa de transportare a amestecurilor uscate cu ajutorul malaxoarelor
tehnologic nu este limitată. Amestecarea lor cu apă trebuie să se înceapă în timpul
transportării în aşa termeni, ca la momentul livrării la locul de punere în operă
amestecul de beton să fie deja preparat. Dacă automalaxor se încarcă cu amestecul de
beton gata, atunci distanţa tehnologic admisibilă este de 70 – 90 km.
Transportarea în interiorul şantierului, livrarea şi distribuirea amestecului de
beton sunt legate de necesitatea în aşa tip de utilaje de mecanizare, care, asigurând
calitatea stabilită a amestecului, ar permite livrarea şi punerea în construcţii, aflate la
înălţime sau mai jos de cota 0,000 şi având dimensiunile considerabile de suprafaţă,
volum etc. În acelaşi timp transportarea , livrarea şi distribuţia amestecului de beton
trebuie să fie continue, asigurând ritmurile necesare de betonare. Pentru livrarea şi
distribuirea amestecului servesc macarale, conveiere cu bandă, jgheaburi vibratoare,
transportul prin conducte. Volumul major (85%) a amestecului se pune în operă în
construcţii monolite şi se livrează cu macarale de construcţie cu ajutorul benelor.
Descărcarea benelor şi distribuirea uniformă a amestecului în cofraj se
efectuează cu ajutorul închizătorului de siguranţă.
La construcţia edificiilor de înălţime mare amestecul de beton deseori se
livrează cu ridicătoare de diferită construcţie. În unele cazuri (la executarea panourilor
pe teren de fundaţie, fundaţiilor continue etc) se admite descărcarea amestecului în
cofraj nemijlocit din autobasculantă. Dar de cele mai dese ori acest lucru nu este posibil
şi, atunci amestecul de beton se livrează pe canale înclinate. La betonarea construcţiilor
masive este eficientă utilizarea conveierelor cu bandă, care asigură o productivitate mai
mare ca macaralele, cu volum de lucru şi cost mai mic.
Conveiere cu bandă pot transporta amestecurile de mobilitate redusă şi vârtoase;
în acelaşi timp dimensiunile pietrişului nu se limitează. La livrarea amestecurilor cu
ajutorul conveierelor există posibilitatea întreruperilor de betonare.
La rând cu avantajele menţionate, conveierele cu bandă au şi dezavantaje
considerabile. Amestecul de beton pe banda conveierului este supus acţiunilor vântului,
razelor solare, ploilor, temperaturilor negative.
45
 La alegerea schemei tehnologice optimale de livrare a amestecului de beton se
examinează mai multe tipuri de conveiere cu bandă. Unghiurile de înclinare a bandei
conveierului se află în limitele de la 10° până 18° (în dependenţă de consistenţa
amestecului de beton). Pentru livrarea amestecului la înălţimea până la 10 m se
utilizează conveiere înclinate, montate pe o bază cu pneuri. Unghiul de înclinare a
acestor conveiere este de 25 - 30° şi pentru împiedicarea scurgerii amestecului banda lui
are o suprafaţă reflată.
La betonarea construcţiilor monolite infrastructurii clădirilor deseori sunt
utilizate distribuitoare de beton autotractate cu săgeata de distribuire. Productivitatea
acestor utilaje este mai mare, în comparaţie cu betonarea cu bene de beton.
Este efectivă livrarea amestecului de beton cu ajutorul instalaţiilor vibratoare.
Vibro-transportarea este pe larg utilizată la betonarea diferitor tipuri de construcţii cu
livrarea betonului sub panta de 5 - 20° şi la distanţa de 20 – 25 m.
În componenţa utilajului de vibro-transportare intră vibro-jgheaburi, alimentator
vibrant şi elemente de suport. Vibro-jgheaburi se montează pe elemente de suport şi nu
sunt unite rigid unul cu altul, deci lucrează independent.
În majoritatea cazurilor utilizarea macaralelor uşoare cu raza de acţiune a săgeţii
mică în combinare cu vibro-jgheaburi este mai efectivă, decât utilizarea macaralelor
grele cu raza de acţiune mare. Combinarea vibro-jgheaburilor cu pompe de beton brusc
micşorează volumul lucrărilor de reamplasare a conductelor de beton în zona de
betonare.
Transportul prin conducte cu succes se utilizează pentru deplasarea amestecului
de beton în cadrul şantierului de construcţie. Avantaj tehnologic de bază a acestui
transport este posibilitatea livrării amestecului fără depozitări intermediare cât pe
orizontală, atât şi pe verticală. Transportarea prin conducte uşurează livrarea
amestecului în construcţii dens armate. Această metodă este cea mai efectivă în cazul
volumelor mari de betonare şi organizării lucrărilor fără întreruperi. Livrarea
amestecului de beton prin conducte se realizează cu ajutorul pompelor de beton.
Conducte de beton sunt executate din ţevi de oţel în secţii cu lungimea de 3 m.
Între ele secţiile se unesc cu ajutorul lacătelor speciale. Racordările secţiilor trebuie să
fie etanşe. Traseul conductei de beton trebuie să fie cât mai scurt posibil şi fără cotituri.
Cotiturile necesare trebuie de realizat sub un unghi mai mic de 90°, cu ajutorul mai
multor cotiri de unghi mic şi sectoare rectilinii.
Se diferenţiază trei tipuri de pompe de beton: pe şasiu de automobil, pe pneuri şi
staţionare.

5. Procesul de punere în operă a amestecului de beton include următoarele

operaţii: pregătirea bazei, livrarea amestecului de beton în construcţia betonată,
distribuirea (nivelarea) lui şi compactarea.
Succesiunea punerii în operă a amestecului de beton depinde de tipul
construcţiei, dimensiunile ei, formei şi locul de amplasare. Până la începerea betonării
trebuie să fie determinate: metodele de livrare, distribuire şi compactare a amestecului
de beton; componenţa amestecului de beton, şi valoarea consistenţei; grosimea, direcţia
şi durata stratului turnat.

46
 Înainte de betonare cofrajul să fie curăţit de murdării şi impurităţi, dar fisurile
existente de a etanşa. Suprafaţa cofrajului de inventar, care vine în contact cu beton,
trebuie să fie acoperită cu soluţia de ungere, care nu trebuie să diminueze calitatea
betonului şi să lasă urme pe suprafaţa construcţiilor din beton armat.
Amestecul de beton se toarnă pe o bază pregătită:
în cazul terenului de fundaţie (pământuri) se îndepărtează straturile de
pământuri vegetale, mâloase, turbase şi alte de origine organică şi se înlocuieşte cu un
strat de nisip;
în cazul bazei stâncoase se înlătură toate produsele de distrugere, fisurile se
prelucrează cu mortar sau beton;
în cazul bazei de beton şi rosturilor de lucru suprafeţele orizontale şi
verticale se curăţă de pelicula de lapte de ciment; curăţirea se efectuează cu ajutorul
periei metalice.
În toate cazurile menţionate mai sus baza trebuie să fie curăţită de murdării,
impurităţi, bitum, unsoare, dar cele de beton – să fie spălate şi surplusul de apă
înlăturat.
Până la începerea punerii în operă a amestecului de beton minuţios se verifică
corectitudinea instalării armăturii, existenţa garniturilor din beton şi a altor dispozitive,
care asigură grosimea necesară a stratului de protecţie a armăturii. Pe cofrajul se
instalează scuturi de lemn înguste pe suporturi pentru trecerea muncitorilor.
Pe măsura livrării în cofraj amestecul de beton se distribuie, de regulă, în
straturi orizontale de grosime egală, executate într-o direcţie. Grosimea straturilor
orizontale se determină, de obicei, în dependenţă de utilajul de compactare.
Acoperirea stratului precedent cu următorul strat de amestec de beton trebuie să
fie executată până la începerea prizei în stratul precedent.
Optimizarea procesului de compactare a amestecului de beton în mare măsură
determină calitatea construcţiilor monolite şi intensitatea lucrărilor de beton. Metoda
universală şi efectivă de compactare a amestecului este vibrarea.
Amestecul de beton în starea necompactată, friabilă conţine o cantitate mare de
aer. Compactarea constă în diluarea amestecului de beton, aşezării compacte în cofraj şi
eliminarea aerului pentru obţinerea unui material rezistent la îngheţ-dezgheţ,
impermeabil, cu o structură rezistentă.
După modul de acţiune asupra amestecului de beton se cunosc trei tipuri de
vibratori:
interioare (de adâncime) – cu amorsarea în amestecul, acţionând prin
intermediul vibrării corpului vibratorului;
exterioare – instalate pe cofraj cu ajutorul dispozitivelor de fixare,
acţionând prin transmiterea vibrărilor la cofrajul construcţiei;
de suprafaţă – instalate pe suprafaţa amestecului turnat, acţionând prin
vibrarea suprafeţei de lucru.
Vibrare de adâncime este cea mai efectivă, datorită faptului, că toată energia de
vibrare se transmite nemijlocit amestecului cu pierderile minimale.
Vibratori exterioare se utilizează rar în practica de construcţie. La montarea şi
demontarea lor se cheltuieşte un volum mare de lucru manual. Cofrajul de care se
fixează aşa vibratoare trebuie să fie mai rigid şi mai rezistent, în comparaţie cu cofrajul
47
construcţiile compactate prin alte metode. Dar vibratorii exterioare sunt comode, de
exemplu, la monolitizarea îmbinărilor coloanelor din beton armat.
Vibrarea de suprafaţă se utilizează pentru compactarea pe straturi a
construcţiilor monolite plane (panouri, pardoseli, etc.) în cazuri când adâncimea
maximală a stratului prelucrat nu depăşeşte 20 cm. Vibratorii de suprafaţă sunt realizate
în formă de platformă metalică cu dispozitiv electromecanic de vibraţii instalat pe ea
sau riglă vibrantă.
La realizarea tuturor tipurilor de compactare este nevoie de volum considerabil
de muncă manuală, îndeosebi, la schimbarea locului de compactare. În afară de această,
vibraţiile dăunează sănătăţii oamenilor.
Organul de lucru a vibratorului este vibro-mecanism, în care vibraţii sunt
generate prin două metode: rotirea masei dezechilibrate fixate de un arbore şi mişcarea
dute-vino a masei.
Vibratorii de adâncime sunt destinate pentru compactarea construcţiilor armate
şi puţin armate (fundaţii, pereţii, panourilor masive, coloanelor, piloţilor, etc.). Organul
de lucru a acestor vibratoare este cap vibrator.
Se compactează amestecul de beton prin introducerea verticală sau înclinată a
capului vibrator în stratul compactat cu adâncirea cu 5 – 10 cm în stratul ulterior
compactat neîntărit. Durata staţionării vibratorului într-o poziţie trebuie să fie atâta, ca
la consistenţa dată a amestecului de beton şi grosimea stratului prelucrat, să se obţină
compactarea îndestulată a lui. Dacă timpul de vibrare este mai mic de cel necesar,
atunci amestecul nu se va compacta îndestulat, dacă timpul este mai mare – amestecul
poate segrega. Indicii de bază a compactării îndestulate sunt: stoparea tasării
amestecului de beton, apariţia laptelui de ciment la suprafaţa lui şi dispariţia bulelor de
aer.
Finalizând compactarea în poziţia dată, se deplasează vibratorul la poziţie nouă.
Distanţa dintre poziţiile succesive nu trebuie să depăşească 1,5 din raza de acţiune a
vibratorului. Raza de acţiune se numeşte distanţa de la vibrator până la acel punct din
amestecul de beton unde încă sunt observate acţiunile vibratoare. Pasul poziţiilor a
vibratorilor de adâncime depinde de caracteristicile lor – parametrii de vibrare,
dimensiunile suprafeţei active a corpului, masei vibratorului, etc.
După caracterul de utilizare toate vibratorii de adâncime se divizează în cele
manuale şi cele suspendate.

6. Edificiile masive se betonează, de regulă, în părţi separate – blocuri.

Dimensiunile şi amplasarea blocurilor se determină ţinând cont de soluţiile constructive
a masivului şi armarea lui. În cazul solicitării cu sarcini dinamice fundaţiile se
betonează fără întreruperi.
În toate cazurile alegerea tehnologiei, mijloacelor de mecanizare pentru livrare,
distribuire şi compactare se efectuează în baza calculelor tehnico-economice. La
edificarea construcţiilor masive cu împărţirea pe blocuri şi fundaţiilor cu volum mai
mare de 1000 m3 se recomandă livrarea betonul cu automobile pe estacade, care se
reazemă pe montanţi metalice sau din beton armat cu înălţimea egală cu înălţimea
fundaţiilor. Din autobasculante şi automalaxoare amestecul de beton se descarcă în

48
bunchere de recepţie sau jgheaburi, de unde prin tuburi articulate se transportă
nemijlocit în construcţia betonată.
Betonarea masivelor şi fundaţiilor poate fi realizată cu ajutorul macaralelor şi
amestecul de beton se transportă la locul de punere în operă cu bene de beton. La
betonarea fundaţiilor cu dimensiuni mare în plan se utilizează distribuitoare de beton
autopropulsante, care pot fi dotate cu săgeţi telescopice sau staţionare.
La betonarea coloanelor şi pereţilor amestecul de beton după transportare la
şantier se livrează în construcţia betonată cu macarale cu braţ în bunchere articulate
transportabile sau prin conducte de beton cu pompe.
Coloanele cu secţiunea 400×400 mm şi mai mare cu înălţimea până la 5 m, şi,
de asemenea, cu secţiunea până la 400×400 mm şi înălţimea până la 2 m se betonează
pe toată înălţimea cu livrarea betonului de sus. Pentru înălţimi mai mari a acestor
construcţii lucrările se execută pe nivele cu întreruperi de 1 – 2 ore pentru tasarea
betonului proaspăt turnat.
Betonarea coloanelor de mare înălţime se execută în cofraje instalate din trei
părţi pe toată înălţimea construcţiei. A patra parte a cofrajului se instalează pe înălţimea
nivelului curent de betonare.
Pereţi portanţi şi despărţitori cu grosimea mai mare de 150 mm şi înălţimea
până la 3 m, şi, de asemenea, cu grosimea până la 150 mm şi înălţimea mai mică de 2 m
se betonează imediat pe toată înălţimea. Pentru înălţimi mai mari betonarea se execută
pe nivele. În acest caz cofrajul unei părţi a pereţilor se execută pe toată înălţime, dar
partea cealaltă – pe nivele.
Turnarea amestecului de beton în cofrajul pereţilor rezervoarelor şi edificiilor
pentru păstrarea lichidelor trebuie să se execută fără întreruperi în straturi cu înălţimea
nu mai mare de 0,8 din lungimea de lucru a vibratorului de adâncime.
La betonarea grinzilor şi panourilor de planşeu sunt posibile următoarele
scheme de livrare a betonului: benă – macara – construcţie; benă – macara – conveier
cu tronsoane – vibrojgheb – construcţie; pompă de beton – conducta de beton –
construcţie.
La înălţimea planşeului până la 0,5 m grinzile şi panourile se betonează
concomitent într-un singur strat. La înălţimea de 0,5 – 0,8 m planşeul se betonează în
două straturi. Hotarul straturilor trebuie să treacă pe grindă la 0,2 – 0,3 m mai jos de
panoul de planşeu. La înălţimea grinzii mai mare de 0,8 m betonarea lor se recomandă
de executat separat de panoul de planşeu şi de prevăzut rostul de lucru cu 30 mm mai
jos de panou. Grinzile şi rigle se betonează pe straturi orizontale cu grosimea de 0,3 –
0,5 m în dependenţă de vibratoarele utilizate.
Punerea amestecului de beton în panouri se efectuează în baza riglelor de reper,
care se instalează în rânduri peste 2 – 2,5 m. Panouri cu grosimea mai mare de 250 mm
cu armatură într-un nivel şi mai mare de 120 mm cu armatură în două nivele se
compactează mai întâi cu vibratoarele de adâncime şi apoi cu cele de suprafaţă.
Turnarea amestecului de beton în arce şi bolţi trebuie de executat deosebit de
minuţios (ţinând cont de particularităţile lor constructive). Pânze subţire boltite cu
grosimea mai mică de 5 cm se torcretează. La betonare acestor construcţii este
preferabil de evitat întreruperi de betonare. Arce şi bolţi se betonează concomitent
simetric din ambele părţi de la bază spre vârf.
49
 V. Întreţinerea betonului după punerea în operă.
Tehnologia lucrărilor de betonare pe timp friguros.

1. Reguli de execuţie a rosturilor tehnologice de lucru.

2. Tratarea betonului după turnare.
3. Clasificarea metodelor de betonare pe timp friguros. Metoda conservării
căldurii şi derivatele ei.
4. Metodele de încălzire artificială a amestecului de beton.
5. Punerea în operă a betoanelor cu substanţe antigel.
6. Tehnica securităţii la executarea lucrărilor de betonare.
7. Controlul calităţii şi recepţia lucrărilor de betonare.

1. Rosturi de lucru se formează ca urmare a întreruperilor la betonare. Ele pot fi

amplasate în locurile, unde racordarea dintre betonul precedent şi nou turnat nu vor
influenţa negativ asupra rezistenţii construcţiei. La betonarea coloanelor rosturi de lucru
se organizează la nivelul superior al fundaţiilor, nivelului inferior al grinzilor, riglelor.
Betonarea grinzilor şi panourilor se execută concomitent. Dacă grinda are
secţiune de dimensiuni mare şi betonarea ei concomitent cu panoul este imposibilă,
atunci grinda se betonează separat. Rostul de lucru se organizează la 20 – 30 mm mai
jos de nivelul marginii de jos a panoului. În procesul de betonare a grinzilor separate nu
se permite organizarea rostului de lucru în treimea de mijloc a deschiderii grinzii. La
betonarea planşeelor cu nervuri este necesar de respectat următoarele reguli: dacă
betonarea se execută în direcţia paralelă cu nervurile secundare, atunci rostul de lucru
se organizează în limitele treimii de mijloc a deschiderii grinzii; dacă betonarea se
execută în direcţia paralelă cu nervurile principale, atunci rostul se amplasează în
limitele a două pătrimi din mijlocul deschiderii nervurilor şi panourilor.
La întreruperi de betonare a grinzilor şi panourilor este necesar ca rostul să fie
vertical. Locul de racordare a betonului turnat precedent şi proaspăt turnat se curăţă
minuţios de impurităţi, praf şi peliculei de ciment formate. Rostul se spală cu apă, dar
pelicula de ciment se înlătură cu peria de sârmă. Suprafaţa curăţită a rostului înainte de
betonare se acoperă cu mortarul de ciment de aceiaşi componenţă ca şi betonul turnat
ulterior.
La betonarea arcelor, bolţilor, rezervoarelor, buncherilor şi masivelor de
dimensiune mare locurile de racordare sunt prevăzute de proiectul executării lucrărilor.

2. Condiţiile de păstrare a betonului proaspăt turnat şi de întreţinere a lui în

perioada iniţială de întărire trebuie să asigură:
menţinerea regimului termoumed, necesar pentru creşterea rezistenţii
betonului în ritmurile determinate;
înlăturarea deformaţiilor de contracţie şi termice şi apariţia fisurilor;
protejarea betonului de lovituri, zguduiri şi de alte acţiuni, care
diminuează calitatea lui în construcţie.
Componenţa măsurilor privind întreţinerea betonului, ordinea şi termenele de
desfăşurare a lor şi controlul asupra executării, succesiunea şi termenele de decofrare a
construcţiilor trebuie să fie stabilite de laboratorul de construcţie în corespundere cu
50
indicaţiile SNiP. În scopul creării condiţiilor favorabile pentru întărirea betonului este
necesar:
de a proteja betonul de acţiunile dăunătoare a vântului şi razelor solare
directe, de a umezi sistematic materiale higroscopice, cu care sunt acoperite suprafeţele
deschise a betonului;
pe timp călduros concomitent cu betonul de a umezi şi de a întreţine în
stare umedă a cofrajului din lemn;
pe timp uscat suprafeţele deschise a betonului de a menţine în stare umedă
până la atingerea de către beton a 75 % din rezistenţa de proiect.
Demontarea cofrajului portant a construcţiilor di beton armat se admite numai
după atingerea de către beton rezistenţei (în procente de la cea de proiect):

Panouri şi bolţi cu deschiderea până la 2 50

m ...........................
Idem, de la 2 până la 8 70
m ......................................................
Grinzi şi rigle cu deschiderea până la 8 70
m ............................
Construcţii portante cu deschideri mai mare de 10
8 m ............. 0

Cofrajul trebuie de demontat lent, pentru a nu deteriora muchiile construcţiilor.

La lucrările de decofrare este important să nu se distruge materialul cofrajelor, din care
este executat (scuturi, scânduri ş.a.).
Măsurile efectuate privind întreţinerea betonului zilnic se introduc în registrul
lucrărilor de batonare.

3. Pentru întărirea pietrei de ciment cea mai favorabilă temperatura este de 15 –

25°C, la care betonul la 28 zile practic capătă duritatea (rezistenţă) stabilă. La
temperaturi negative, apa din capilare şi corpul betonului îngheţând, se măreşte în
volum cu cсa 9%. In rezultatul formaţiunii microscopice a gheţii în beton apar forţele
de presiune care distrug legăturile structurale formate, care pe parcursul întăririi în
condiţii normale nu se restabilesc, în afară de această, apa formează în jurul agregatului
peliculă de învelire, care la topire distruge legăturile, deci caracterul de monolit a
betonului. La îngheţare, din aceleaşi cauze, brusc se micşorează aderenţa betonului cu
armătura, se măreşte porozitatea, ce duce la micşorarea rezistenţelor mecanice, de
îngheţ şi de impermeabilitate.
La topire apa liberă îngheţată trece în stare lichidă şi procesul de întărire a
betonului se restabileşte. Dar din cauza structurii distruse, rezistenţa finală a astfel de
beton este mai mică ca rezistenţa betonului întreţinut în condiţii normale cu 15 - 20%.
Extrem de dăunător este procesul de îngheţ - dezgheţ repetat.
Rezistenţa la care îngheţarea betonului nu mai poate afecta structura lui şi
influenţa la rezistenţa lui finală, se numeşte critică.

51
 Aşa dar, la betonare în condiţii de iarnă problema tehnologică constituie
utilizarea aşa metodelor de întreţinere a betonului, care a-r asigura obţinerea
caracteristicilor fizico-mecanice prevăzute de proiect sau rezistenţei critice.
Rezistenţa critică pentru betoanele de marca M200 trebuie să fie nu mai puţin de
50% din cea de proiect şi nu mai mică de 5MPa, pentru betoanele de marca M200 -
M300 - nu mai puţin de 40%, pentru betoanele de marca M400 - M500 - nu mai puţin
de 30%. Pentru construcţii pretensionate rezistenţa betonului la momentul de îngheţare
nu trebuie să fie mai mică de 70% din rezistenţa de 28 zile.
Metoda de întreţinere a betonului în învelise artificiale este legată cu
cheltuielile suplimentare, duce la complicarea lucrărilor paralele şi nu micşorează
durata executării construcţiei. De aceea metoda este utilizată numai atunci când aceasta
care necesitatea tehnologică.
Construcţia cortului încălzit, de obicei, constă din carcasa din ţevi, căptuşită cu
plăci de placaj şi termoizolant uşor.
Pentru betonarea construcţiilor rectilinii se poate utiliza baracă mobilă, care se
deplasează pe şine.
Eficacitatea învelişurilor artificiale poate fi mărită cu utilizarea în calitate de
înveliş a construcţiilor pneumatice.
Metoda „termos" este metoda de betonare fără încălzire. Sensul metodei constă
în aceea, că betonul cu temperatura iniţială pozitivă se pune în cofrajul termoizolat. Din
contul căldurii transmise betonului şi căldurii degajate la hidratarea cimentului, betonul
capătă rezistenţa proiectată până la momentul când temperatura în orice punct a
construcţiei betonate coboară până la 0°C.
Cu cât construcţia betonată este mai masivă şi corespunzător cu cât mai mică
este suprafaţa de răcire a feţelor ei, cu atât mai eficace este metoda „termos".
Pentru coloane, grinzi şi alte construcţii rectilinii modulul de suprafaţă se
determină ca raportul perimetrului la suprafaţa secţiunii transversale.
Calculul termotehnic de întreţinere a betonului trebuie se asigură condiţia: pe
parcursul timpului necesar pentru întărirea betonului până la rezistenţa prescrisă în nici
un punct al construcţiei temperatura nu v-a coborî mai jos de 0°C. Cu atât mai mult,
cantitatea de căldură introdusă în beton şi degajată în rezultatul reacţiei exotermice,
trebuie să fie balansată cu pierderile (de căldură) la răcire.
Metoda "termos" este mai efectivă pentru construcţii cu modulul de suprafaţă
mai mic de 6. Dar la alegerea corectă a parametrilor de calcul a procesului de întreţinere
de tip "termos" a betonului domeniul de utilizare a metodei poate fi lărgit considerabil.
Valorile optimale a parametrilor de calcul a regimului de întreţinere a betonului
de tip "termos" pot fi determinate cu ajutorul modelelor matematice, în acest caz
modelele matematice pot fi prezentate în formă de sistemă de parametrii reciproc
legate, în calitate de criteriu de optimizare este adoptat sinecostul minimal al l m3 de
beton a construcţiei monolite.
Eficacitatea metodei "termos" în mare măsură depinde de temperatura betonului
în momentul punerii în cofrajul.

4. Metoda de încălzire electrică forţată preliminară constă în încălzirea intensă

a amestecului de beton înainte de punere în cofrajul timp de 5 – 15 min până la
52
temperatura de 70 - 90°C în bene speciale, dotate cu electrode sau platforme basculante
cu ajutorul unui sistem de electrode. îndată după aceea betonul este turnat în cofrajul
netermoizolat sau puţin termoizolat şi se compactează până la începerea prizei.
Cercetările au demonstrat, că impulsul termic introdus în amestecul până la
începutul formării structurii cristaline accelerează hidratarea şi exotermia, dar
compactarea prin vibrare a amestecului fierbinte permite formării structurii foarte
compacte a betonului, întreţinerea betonului în cofrajul cu capacitatea termică mică
micşorează acumularea căldurii şi reflectarea căldurii de cofrajul. în afară de aceasta,
diferenţa de temperaturi de la centrul la periferie în cofrajul netermoizolat formează o
stare favorabilă de tensiune termică şi majorează rezistenţa la fisurare a construcţiei.
Neajunsul metodelor existente de încălzire electrică preliminară a amestecului de beton
este redistribuirea căldurii în el în procesul încălzirii şi după deconectarea electricităţii,
ce duce la micşorarea temperaturii finale fixe la finele încălzirii. Acest efect poate fi
înlăturat prin utilizarea încălzirii conductive a amestecului de beton. Esenţa metodei
constă în faptul, că amestecul de beton se încălzeşte în capacităţi cu ajutorul
elementelor termice de tensiune mică, executate în formă de plăci metalice amplasate
paralel. Căldura de la plăci fierbinte conductiv se transmite amestecului de beton,
încălzind-l pe tot volumul uniform.
Trebuie de avut în vedere, că la încălzirea electrică amestecul de beton rapid î-şi
pierde capacităţi plastice, de aceea este necesar aşa de organizat lucrul, încât timpul de
manivrare cu amestecul încălzit să nu depăşească 15 min.
Utilizarea amestecurilor încălzite electric la tehnologii corespunzătoare de
betonare permite de a micşora timpul de întreţinere a betonului, de a ridica calitatea şi
de a majora coeficientul de utilizare a energiei electrice. În acelaşi moment apare
posibilitatea transportării amestecurilor de beton iarna la distanţe considerabile, de
punere în operă pe terenuri de fundare îngheţate şi pe larg de utilizat cofrajul metalic de
folosinţă repetată.
Domeniul raţional de betonare cu încălzire electrică a amestecurilor sunt
construcţii semimasive la temperaturi până la - 40°C. Pentru construcţii masive
amestecurile încălzite se utilizează cu respectarea măsurilor, care elimină posibilitatea
fisurării construcţiilor.
Eficacitatea metodei creşte la utilizarea cimentelor cu întărire rapidă şi a
adausurilor chimice de accelerare a prizei.
In cazul metodei de încălzire electrică preliminară, având în vedere, că
amestecul de beton are o temperatură mare iniţială, el în construcţii semimasive capătă
până la îngheţare nu mai puţin de 50% din rezistenţa de proiect în termeni mult mai
mici decât la întreţinerea betonului prin metoda "termos".
În unele cazuri, la întreţinerea construcţiilor se utilizează metoda
"electrotermos". Esenţa acestei metode constă în aceea, că amestecul este încălzit intens
cu ajutorul electradelor amplasate în construcţia betonată, cu întreţinerea ulterioară prin
metoda "termos". Această metodă, în principiu, nu deferă de metoda încălzirii electrice
şi argumentarea utilizării ei în fiecare caz aparte trebuie de făcut prin calcul.
La întreţinerea prin metoda "termos" temperatura betonului se controlează de 2
ori pe zi (24 ore). Pentru aceasta termometrele se amplasează în găuri speciale, formate

53
în beton cu ajutorul dopurilor de lemn. Rezultatele măsurărilor a temperaturii se înscriu
în registrul lucrărilor de betonare.
La betonarea în condiţii de iarnă pe larg se utilizează încălzirea izotermică a
amestecului cu curent electric.
După modul de introducere a căldurii în betonul se cunosc două tipuri de
încălzire a amestecului cu curent electric - încălzirea electrică şi încălzirea electrică de
contact.
Încălzirea electrică a construcţiilor din beton şi beton armat se bazează pe
transformarea energiei electrice în cea termică la trecerea curentului electric prin
betonul proaspăt turnat, care cu ajutorul electrodelor se conectează în calitate de
rezistenţă în circuit electric.
Pentru încălzirea electrică se utilizează curentul alternativ monofaz sau cu trei
faze cu frecvenţa obişnuită (50 Hz), deaceea că curentul continuu duce la electroliză a
apei din beton, încălzirea electrică se efectuează la tensiuni joase (50-100 V).
La încălzire electrică rezistenţa creşte şi pentru menţinerea temperaturii
constante este necesar de păstrat constantă intensitatea curentului. Pentru aceasta în
procesul de încălzire cu ajutorul transformatorului se măreşte periodic intensitatea
(încălzirea treptată).
După modul de amplasare în construcţie încălzită se deosebesc electrode
interioare (bare, strune) şi de suprafaţă (plutitoare, "cusute").
Electrode-bare se confecţionează din oţeluri de armătură cu diametre de 6 - 10
mm. Ele se amplasează prin suprafaţa deschisă a betonului sau prin găurile în cofrajul
cu ieşirea capetelor cu 10 - 15 cm pentru conectarea la reţea. Cu ajutorul electrode-bare
se încălzeşte fundamentele, grinzile, coloanele, sectoarele monolite a deferitor
construcţii.
Pentru asigurarea uniformităţii câmpului termic electrodele în beton sunt
amplasate în grup, fiecare grup fiind conectat la faze aparte.
Distanţa dintre electrodele separate pentru tensiunea până la 65 V trebuie să fie
nu mai puţin de 20 - 25 cm şi la tensiuni mai mari - nu mai puţin de 30 - 40 cm. Pentru
a înlătura apariţia scurt circuitului trebuie să fie exclusă atingerea electrodelor de
armatura. Armatura amplasată în apropiere de electrodele poate să schimbe caracterul
câmpului electric (respectiv şi termic), ce duce la supraîncălzirea locală a betonului.
Distanţele admisibile între electrodele şi armatura în dependenţă de tensiunea la
începutul încălzirii alcătuiesc de la 5 cm la tensiune de 51 V şi la 50 cm la tensiune de
220 V.
Electrode-strune se confecţionează din oţeluri de armătură cu diametre de 6 - 16
mm şi se utilizează, de regulă, pentru încălzirea coloanelor şi pereţilor puţin armate.
Electrode-strune se amplasează în lanţ cu lungimea de 2,5 - 3,5 m paralel cu axa
construcţiei încălzite. Capetele electrodelor-strune de forma Г iese în afara pentru
conectarea la conductoare.
Electrode „cusute" se amplasează peste 10 - 20 cm pe suprafaţa de contact cu
betonul şi capetele lor sunt ieşite în exterior.
Electrode „cusute" se utilizează la încălzirea electrică de periferie a
construcţiilor masive cu modulul de suprafaţă mai mic de 5. în acest caz, din contul

54
încălzirii suprafeţelor exterioare, termoizolării cofrajului şi exotermei cimentului sunt
create condiţii favorabile de întreţinere.
Electrode plutitoare încălzesc suprafeţele exterioare a construcţiilor din beton şi
beton armat. Ele sunt înecate în betonul proaspăt turnat cu 2 - 3 cm.
Pentru încălzirea electrică de contact sunt utilizate cofrajul termoactiv,
încălzirea inductivă şi metoda radiaţiei termice.
Cofrajul termoactiv este pe larg utilizat pentru încălzirea construcţiilor cu pereţi
subţiri cum verticale aşa şi orizontale. Cofrajul este executat în formă de scuturi
termoizolate, în care sunt amplasate elemente electrice din deferite materiale.
In prezent o răspândire largă au primit deferite construcţii a cofrajului din
scuturi mari şi spaţiale mobile cu suprafeţele de formare în variantă termoactivă.
Cofrajul termoactiv funcţionează de la curentul electric cu tensiunea de 40 - 121
V şi 220 V. La utilizarea acestui cofraj temperatura betonului în momentul punerii în
operă trebuie să fie nu mai puţin de + 5°C. Pentru micşorarea pierderilor de căldură şi
formarea regimului de aburire a betonului sectoarele construcţiei betonate în procesul
încălzirii se recomandă acoperirea cu peliculă de polietilenă, cu foi de cort sau cu
ruberoid. Tot aceasta se recomandă şi după decofrarea, ceea ce elimină răcirea bruscă a
betonului şi formarea fisurilor datorită tensiunilor termice.
La îmbinările şi alte sectoare a construcţiilor unde este incomodă utilizarea
cofrajului termoactiv, dar încălzirea electrică cu electrode poate duce la uscarea
betonului, se utilizează alte metode de încălzire. De exemplu, la aşa metode se referă
încălzirea îmbinărilor coloanelor în cofrajul compus dintr-o cutie, umplută cu pilitură
de lemn înmuiată în soluţie conductoare de curent electric, în pilitură sunt introduse
electrode. La conectare pilitura se încălzeşte şi asigură un regim fin de încălzire a
îmbinării. Cu acelaşi scop pot fi utilizate cofrajele elastice de încălzire.
Încălzirea electrică de contact a construcţiilor cu pereţi subţiri orizontali, de
asemenea, se poate de executat cu ajutorul cuptoarelor electrice de reflecţie, instalaţiilor
cilindrice de rezistenţă şi alte instalaţii de încălzire.
Încălzirea cu raze infraroşii se referă la metode de radiaţie termică. Ea se
utilizează pentru încălzirea îmbinărilor monolite de formă complexă, îmbinărilor
supraarmate a betonului vechi cu cel proaspăt turnat şi a altor sectoare dificile.
Generatorul este executat în formă de spirală cu izolaţie închisă, amplasată în
reflectorul metalic la distanţa de 5 - 8 cm de la suprafaţa de reflecţie.
Există practica utilizării încălzirii cu raze infraroşii la executarea edificiilor cu
pereţi subţiri în cofrajul glisant, unde din cauza betonării continue nu este posibilă
încălzirea electrică de contact. La viteza medie de ridicare a cofrajului glisant cca 2,5 m
pe zi (24 ore) instalaţiile infraroşii asigură încălzirea betonului până la 80°C şi
rezistenţa betonului (la momentul răcirii până la 0°C) cca 70% din cea de proiect.
Metoda inductivă de încălzire a betonului sau încălzirea în câmpul
electromagnetic se referă la metode de contact. Ea se reduce la faptul, că în jurul
elementului din beton armat încălzit se execută înfaşurarea-inductor din conductor
izolat şi se conectează la reţea. Sub acţiunea câmpului electromagnetic alternativ, din
contul schimbării repetate a polurilor şi curenţilor turbionari cofrajul metalic şi
armatura se încălzeşte şi cedează energie termică betonului. Totodată generarea căldurii
în interiorul construcţiei (în armătură) şi exteriorul (în cofrajul) formează în elementele
55
din beton armat condiţiile termoumede favorabile pentru întărirea betonului. Cum au
arătat cercetările, câmpul electromagnetic permite distribuirea mai uniformă a
umidităţii în construcţia încălzită şi respectiv încălzirii a ei mai uniforme.
Regimul de încălzire electrică depinde de construcţie, de rezistenţa necesară la
finele încălzirii, posibilităţii răcirii mai lente şi din acest cont ridicarea rezistenţei după
deconectarea curentului electric, volumul construcţiilor încălzite concomitent, existenţa
surselor necesare pentru încălzirea electrică. Betonul se întreţine după regimul de trei
trepte:
- prima treaptă de încălzire - ridicarea lentă a temperaturii de la cea iniţială tinţ.
până la cea de calcul tcal.;
- a doua treaptă de încălzire - încălzirea izotermică cu asigurarea temperaturii
de calcul constante tcal = const.;
- a treia treaptă se caracterizează prin răcirea betonului de la temperatura de
calcul până la 0°C.
Cu cât regimul de încălzire este mai intens, cu atât el este energetic econom.
Dar la ridicarea rapidă a temperaturii e posibilă suprauscarea a betonului şi apariţia
fisurilor în straturi de suprafaţă al lui. De aceea la încălzire electrică trebuie de ţinut
cont de următoarele limitele: viteza ridicării temperaturii pentru construcţii masive
(Ms<6) nu trebuie să depăşească 8°C/oră, cu Ms>6 - 10°C/oră.
Încălzirea betonului prin aburire permite asigurarea regimului fin de întreţinere
în condiţii termoumede favorabile pentru întărirea betonului. Dar această metodă cere
consumul mare de aburi (0,5 - 2 t pentru l m3 de beton), totodată cheltuieli mari a
materialelor pentru executarea „cămeşilor" de aburire, conductelor ş. a.
Temperatura maximă la încălzire prin aburire nu trebuie să depăşească 70 -
80°C la utilizarea cimentului Portland şi 60 - 70°C - cimentului Portland cu zgură şi
cimentului Portland cu puzzolană. Mai efectivă este aburirea construcţiilor cu Ms>8 —
10, care au suprafeţe comparativ de mari de încălzire.
Există două metode de încălzire prin aburire:
- încălzirea în baie de aburi, cazul când abur nimereşte în spaţiu îngrădit, unde
se află construcţia încălzită. Aşa cum metoda aceasta cere consumul mare de aburi, ea
se utilizează rar;
- încălzirea în „cămeşele" de aburi, cazul când abur nimereşte în spaţiu închis,
format în jurul construcţiei încălzite de îngrădire impermeabilă, îngrădirea este
distanţată de cofrajul cu 15 cm şi trebuie să fie impermeabilă pentru aburi, pentru ce se
organizează izolaţie din carton gudronat.
Metoda de încălzire cu aburi poate să fie efectivă la betonarea construcţiei în
cofraje glisante sau cofrajul mobil.

5. Adausuri antigel sunt compuşi chimici, introduşi în amestecul de beton în

cantitate de 2 - 10% din masa cimentului (în dependenţă de tipul adausului şi
temperatura betonului) şi favorizează întărirea betonului la temperaturi negative.
Aceste adausuri accelerează procesul de întărire, coboară temperatura de îngheţ
a apei şi, respectiv, permit de a mări durata de întărire a betonului. La adausuri care
accelerează întărirea se referă clorura de calciu (CaCl2), clorura de natriu (NaNO2),
nitrit de natriu (NaNO2), sulfat de natriu (Na2SO4). La adausuri care coboară
56
temperatura de îngheţ a apei se referă NaNO2+CaCl2, NaCl+CaCl2, HHKM, HKU,
potasiu (K2CO3).
La betonarea construcţiilor armate cel mai des sunt utilizate potasiu (K2CO3) şi
nitrit de natriu (NaNO2), care nu duce la coroziunea armăturii şi nu formează săruri pe
suprafaţa betonului. Adausul de potasiu asigură întărirea betonului la temperatura de -
25°C. Amestecul de beton cu adausul de potasiu trebuie de pus în cofrajul timp de 45 -
50 min.
Betoanele reci sunt betoane cu adausuri chimici, introduse în amestecul de
beton la prepararea lui în cantităţi mari (10 - 15% din masa cimentului). Betoane reci
sunt preparate cu apă încălzită uşor şi apoi după punere în cofrajul sunt învelite
deasupra cu rogojini termoizolante contra îngheţării apei din straturi superioare a
betonului. Trebuie de avut în vedere că betoanele răci la temperaturi negative la finele
termenului de 28 zile capătă nu mai mult de 40 - 50% din rezistenţa de proiect.
Utilizarea betonului cu adausuri antiângheţ nu se admite în construcţii acţionate
de sarcini, acţiune termică >60°C (pe parcursul exploatării), în construcţii, care sunt în
contact cu mediul agresiv.

VI. Lucrările de zidărie

1. Noţiuni generale şi clasificarea zidăriilor.

2. Materiale utilizate pentru zidării.
3. Scule, unelte şi dispozitive pentru executarea zidăriilor.
4. Reguli de bază de executarea a zidăriilor.
57
 1. Zidăria este un element de construcţie alcătuit din pietre naturale de orice
formă, sau din piese artificiale de formă regulată, aşezate după anumite reguli, nelegate,
sau solidarizate între ele cu un material sau cu piese de legătură, capabile să preia şi să
transmită încărcări.
Ca urmare a varietăţii materialelor utilizate, a funcţiunii, formei, modului de
alcătuire, a metodelor diferite de executare etc, există o mare diversitate de zidării, în
prezentul capitol nu se vor prezenta toate tipurile de zidării, ci doar acelea întâlnite cu
frecvenţă mai mare în practica lucrărilor de construcţii civile, industriale şi agricole.
Principalele clasificări ale zidăriilor sunt:
a) după provenienţa materialelor:
- naturale ;
- artificiale.
b) după funcţiunea pe care o îndeplinesc în construcţie :
- zidării portante (pereţi portanţi, stâlpi, arce, bolţi, etc.);
- zidării neportante (pereţi despărţitori, pereţi de protecţie, pereţi
izolatori, pereţi, de umplutură etc.);
c) după structura zidăriei:
- zidărie simplă, care se realizează dintr-un singur material de bază,
exceptând pe cel de legătură;
- zidărie combinată, care se obţine din două sau mai multe materiale de
bază şi material de legătură;
- zidărie armată, care pe lângă materialul (materialele) de bază şi de
legătură conţine şi armătură;
- zidărie mixtă, alcătuită din materiale de bază, materiale de legătură şi
beton simplu;
- zidărie complexă, formată din materiale de bază, materiale de legătură
şi elemente din beton armat (stâlpişori, centuri, buiandrugi etc.).
Construcţiile de zidărie prezintă, în general, o serie de avantaje precum:
durabilitate mare, rezistenţă mare la foc, posibilităţi largi de tratare arhitecturală etc. Ca
dezavantaje, subliniem greutatea proprie mare, volumul mare de materiale, consumul
important de manoperă calificată. Aceste dezavantaje conduc la acordarea unei mari
importanţe problemelor legate de transportul şi manipularea mecanizată a materialelor
precum şi organizării generale a acestor lucrări. Având în vedere complexitatea lor,
lucrările de zidărie se vor executa în concordanţă strictă cu instrucţiunile tehnice
specifice.

2. Din punct de vedere al rolului pe care îl poartă în cadrul zidăriei, materialele

se pot împărţi în:
- materiale de bază;
- materiale de legătură;
- materiale auxiliare.
Materiale de bază:

58
 a) Piatra naturală - provine din cariere sau balastiere. După gradul de
prelucrare, pietrele pot fi naturale brute (neprelucrate) cioplite sau lucrate, având una
sau mai multe feţe prelucrate parţial sau integral;
b) Cărămizi şi blocuri de pământ nears - realizate din pământ argilos amestecat
cu nisip şi paie tocate sau rumeguş, eventual stabilizat cu adaos de var sau ciment. De
regulă cărămizile au dimensiunile de 240×115×88 mm, iar blocurile de
365×240×138 mm, putând fi presate sau nepresate;
c) Cărămizi şi blocuri artificiale arse - sunt produse ceramice realizate din
argilă presată arsă, având diferite forme şi mărimi, clasificate astfel:
- cărămizi pline (Rc = 5,10 sau 7,5 N/mm2; pa = 1800 kg/m3; λ zid = 0,80 W/mK);
- cărămizi sau blocuri cu goluri verticale (Rc = 5,10 sau 7,50 N/mm2; pa = 1300 -
1700 kg/m3; λ zid = 0,65 - 0,75 W/mK);
- cărămizi sau blocuri cu goluri orizontale (Rc = 5 N/mm2; pa ≤ 1300 kg/m3);
d) Blocuri sau placi artificiale nearse - având diferite forme şi mărimi,
clasificate astfel:
- blocuri din beton cu agregate uşoare din scorie bazaltică, zgură expandată etc.;
- plăci sau blocuri din beton celular autoclavizat, la care structura poroasă se
obţine cu substanţe generatoare de gaze (gazbeton) sau prin spumare mecanică
(spumbeton); agregatele pot fi nisipul sau cenuşa de termocentrală;
- plăci din ipsos sau fosfogips în amestec, sau nu, cu cenuşă de termocentrală,
având secţiunea plină sau cu miez din materiale uşoare (hârtie, fagure, deşeuri textile
etc.) ;
e) Sticla - sunt piese presate, de forma unor plăci pătrate sau circulare, ori a unor
cărămizi cu goluri.
Materiale de legătură
Materialele şi piesele de legătură se aşează în spatiile dintre materialele de bază
în bucăţi), denumite rosturi.
Piese metalice. În cazul zidăriilor din piatră de talie, legăturile metalice sunt realizate
din piese de oţel sub forma de scoabe, dornuri sau plăcuţe în coadă de rândunică.
La placajele din piatră, piesele metalice sunt realizate sub formă de agrafe din
sârmă de aramă sau oţel zincat cu diametrul de 3 – 8 mm, sau crampoane din oţel
galvanizat ori de bronz.
Mortarele sunt amestecuri bine omogenizate de lianţi, agregat fin, apă şi în
unele cazuri aditivi. Ele prezintă o mare diversitate, compoziţia lor stabilindu-se în
funcţie de tipul materialului de bază (în bucăţi) care intră în alcătuirea zidăriei, de
condiţiile specifice zonei în care este amplasată construcţiei (condiţii climatice, grad de
protecţie antiseismică, agresivităţi chimice etc.), de destinaţia construcţiei, regimul de
înălţime, grosimea zidăriei şi solicitările la care sunt supuse elementele de zidărie, ş.a.
a) Lianţi. Principalii lianţi utilizaţi la prepararea mortarelor sunt:
- argila – sub formă de pastă cu consistenţa 13-15 mm ;
- şlamul de carbid – având consistenţa de maximum 120 mm conţinutul de
substanţe inerte mai mari de 3 mm de maximum 3% şi oxizii de Mg şi Ca activi,
raportaţi la substanţa uscată, de 50%;
- varul pastă – se obţine din oxidul de calciu (CaO) tratat cu apă, operaţie ce
poartă denumirea varului; se poate realiza mecanizat sau manual;
59
 - cimenturi cu adaos.
Tipuri de mortare utilizate în practica de construcţie:
- mortare cu var hidratat;
- mortare cu var pastă, şlamul de carbid sau pasta de argilă;
- mortare de var-ciment;
- mortare de ipsos-var;
- mortarul de var;
- mortarul de ipsos;
- mortarul de ipsos-var;
- mortarul de ciment-var;
- mortar de ciment-var şi cenuşă de termocentrală;
- mortarul de argilă-ciment.
b) Agregate. Ca agregat este utilizat nisipul natural de carieră sau de râu, care
poate fi parţial înlocuit, până la maximum 50%, cu nisip de mare în cazul preparării
mortarelor cu marca de maximum 25, sau nisip provenit din concasarea rocilor naturale.
Dimensiunea maximă a granulei se limitează la 3 mm.
c) Aditivi. Aditivii utilizaţi la prepararea mortarelor, după efectul pe care dorim
să-l obţinem, pot fi plastifianţi, întârzietori sau acceleratori de priză şi întărire, sau
coloranţi sau impermeabilizatori.
Există o gamă foarte variată de aditivi, iar în cadrul utilizării lor este necesar să
se respecte cu stricteţe instrucţiunile tehnice de folosire şi să se efectueze încercări
preliminare.
Pastele sunt amestecuri de lianţi, apă şi în unele cazuri aditivi; frecvent, aditivi
întârzietori de priză. Prepararea pastelor se realizează, mai ales, manual, utilizându-se
aceiaşi recipienţi şi unelte ca în cazul preparării mortarelor.
Tipuri de paste utilizate în practica de construcţie:
- pastă de ipsos;
- pasta de ipsos-var;
Adezivii sintetici sunt de diverse tipuri, în funcţie de materialul în bucăţi care
intră în alcătuirea zidăriei şi a condiţiilor specifice zonei în care este amplasată
construcţia.
Ei se utilizează în special la mortarele pentru zidăriile din blocuri mici sau din
plăci de beton celular autoclavizat ( b.c.a.) la care rosturile sunt subţiri, având grosimea
de maximum 3 mm.
Materiale auxiliare. Din categoria materialelor auxiliare menţionăm:
- ghermele (din lemn, lemn şi beton etc.) pentru prinderea tâmplăriei;
- ancore, agrafe metalice;
- pene metalice sau de lemn, cu care se împănează zidăriile la partea superioară;
- armăturile locale (de regulă din oţel beton având d = 6 mm)dispuse în rosturile
orizontale ale zidăriei în zona adiacentă a unui stâlpişor din beton armat, sau la
intersecţia a două diafragme;
- armăturile continue (vergele din oţel cu d = 6 ... 10 mm) dispuse în rosturi în
cazul zidăriei armate.

60
 3. Principalele scule, unelte, instrumente, dispozitive şi echipamente folosite la
executarea zidăriilor se pot clasifica după destinaţia pe care o au, astfel:
- pentru măsurat lungimi: metrul articulat, ruleta, lanţul;
- pentru verificat verticalitatea, orizontalitatea şi planeitatea, în timpul executării
zidăriei: firul cu plumb, nivela cu bulă de aer (bolobocul), furtunul de nivel, abştecul
(un colţar gradat la distanţe egale cu grosimea de reper a materialului în bucăţi şi a
mortarului din rostul orizontal, montat la colţurile sau în câmpul zidăriei şi de care se
leagă sfoara de trasare), sfoară, scoabă, dreptarul (realizat din oţel sau din lemn uscat şi
geluit, având lăţimea de 80 – 120 mm, lungimea de 1000 – 4000 mm, muchiile perfect
paralele şi feţele perfect plane);
- pentru depozitarea mortarului la punctul de lucru: găleţi, tărgi, lăzi, lopeţi,
sapă de mortar ;
- pentru întinderea şi nivelarea mortarului: canciocul, făraşul, lopata-cancioc,
mistria;
- pentru executarea propriu-zisă a zidăriei: ciocanul de zidar, mistria, canciocul,
rostuitorul, şpaclul cu lamă flexibilă din metal sau cauciuc, raşcheta (pentru plăcile de
ipsos), pensule (pentru aplicarea amorselor), pistolul manual pentru aplicat chit,
fierăstrăul manual (pentru tăiat plăcile de ipsos, blocurile şi plăcile de b.c.a.), fierul de
rostuit (la zidăriile aparente);
- pentru verificare şi control după executarea zidăriei: dreptarul, metrul articulat,
ruleta, firul cu plumb, nivela cu bulă de aer, furtunul de nivel, echerul;
- pentru determinarea consistenţei mortarului: conul etalon; este un con din tablă
galvanizată, având greutatea de 300 g, gradat pe generatoare. Pentru determinarea
consistenţei el se aşează în poziţie verticală, cu vârful în jos, pe suprafaţa mortarului,
lăsându-l să se scufunde liber sub greutatea proprie. Consistenţa se defineşte prin
adâncimea de pătrundere (scufundare) a conului de etalon în mortar, măsurată în
milimetri sau centimetri;
- schele şi eşafodaje – sunt construcţii ajutătoare care trebuie să asigure la
diferite înălţimi, după necesităţi, suprafeţe şi spaţii de lucru pentru muncitori, pentru
transportul şi depozitarea materialelor, precum şi pentru executarea zidăriei de către
muncitori. Pentru a putea permite verificarea verticalităţii zidăriei, ele se amplasează la
o distanţă de cca 40 – 50 mm de faţa zidăriei. Nivelul podinelor schelelor şi
eşafodajelor se stabileşte ţinând seama de următorii parametri: productivitatea optimă
pentru realizarea zidăriei se obţine pentru o înălţime a acesteia de cca 0,60 m faţă de
nivelul podinii; pentru asigurarea calităţii corespunzătoare şi pentru ca productivitatea
să nu devină inacceptabil de mică, nivelul zidăriei trebuie să se afle la minimum 0,15 m
şi la maximum 1,20 m deasupra nivelului podinei. Mai jos sunt prezentate câteva schele
şi eşafodaje, din cele mai utilizate la lucrările de zidărie :
- schela reglabilă – alcătuită din două capre metalice din ţeava de oţel cu
înălţimea variabilă între 0,80 – 1,40 m pe care reazemă o podină din dulapi; ea are
dimensiunile în plan de 1,80 x 1.80 m şi suportă o sarcină utilă maximă de 1,5 KN/m2;
- schela de interior S100 – alcătuită din două capre metalice pe care
reazemă două traverse care susţin podina din dulapi; traversele pot avea trei poziţii de
rezemare (pe verticală) la cotele 0,77 m, 1,03 m şi 1,32 m; sarcina utilă maximă este de
3 KN/m2;
61
 - Schela mobilă pliantă (SMB 68) - care are dimensiunile în plan de 2,20
x 2,20 m, asigură o înălţime a podinii între 2,0-9,0 m, iar sarcina utilă maximă are
valoare cuprinsă între 5,0 KN şi 1,5 KN, în funcţie de înălţimea podinii;
- eşafodajul E75 – are dimensiunile în plan de 1,0 x 1,0 m sau 1,0 x 1,5 m,
asigură o înălţime a podinii până la 15,0 m şi o sarcină utilă maximă cu valori cuprinse
între 210 KN şi 150 KN, în funcţie de înălţimea podinii;
- platforma rulantă (PR 200) – are dimensiunile în plan de 1,1 x 2,0 m.
asigură o înălţime a podinii până la 10,0 m şi o sarcină utilă maximă de 1,5 KN/m2;
- schela mobilă pe rotile (roţi) – are dimensiunile în plan de 1,4 x 2,6 m,
asigură o înălţime a podinii până la 15.0 m şi o sarcină utilă maximă de 2,0 KN/m2;
- schela de faţadă (S200M) – are lăţimea de 1,1 m, asigură o înălţime a
podinii până la 28,25 m şi o sarcină utilă maximă de 2,5 KN/m2;
- schela metalică cu platformă autoridicătoare – are lăţimea platformei de
lucru de 1.3 m, lungimile acesteia de 3 m, 6 m, 9 m sau 12 m, asigură o înălţime a
platformei până la 30,0 m şi o sarcină utilă maximă de 1,5 KN/m2 când platforma este
mobilă pe verticală.

3. Când materialele în bucăţi sunt legate între ele cu mortar sau pastă, ele se
aşează distanţat. Distanţa dintre doua blocuri (bucăţi) alăturate sau suprapuse, umplute
cu mortar sau pastă, poartă denumirea de rost.
Materialele în bucăţi de forma regulată se aşează alăturat, formând rânduri pe
orizontală. Un rând împreună cu jumătate din grosimile celor două rosturi orizontale
adiacente (cel superior şi cel inferior) poartă denumirea de asiză.
Rosturile se pot clasifica astfel:
a) După poziţia pe care o ocupă în zidărie:
- rosturi orizontale – amplasate între două rânduri şi care rămân vizibile pe toată
lungimea zidăriei;
- rosturi verticale transversale – amplasate între piesele unui rând pe înălţimea
acestuia şi care intersectează zidăria pe direcţia transversală;
- rosturi verticale longitudinale – amplasate între piesele unui rând pe înălţimea
acestuia şi care intersectează zidăria pe direcţia longitudinală;
b) După modul în care sunt executate:
- rosturi drepte (la faţă);
- rosturi convexe;
- rosturi concave;
- rosturi teşite;
- rosturi teşite intrate ;
- rosturi teşite ieşite.
Zidăria se comportă bine la solicitările de compresiune, dar mult mai slab la
cele de întindere, forfecare şi încovoiere. Fiind un produs neomogen, realizat din bucăţi
de diferite forme şi dimensiuni, în general, legate între ele, cu un material de legătură,
ea trebuie să fie realizată astfel încât să lucreze ca un material masiv monolit.
Realizarea acestui deziderat conduce la obligativitatea respectării următoarelor reguli:

62
 - rezemarea piesei de deasupra pe cea de dedesubt trebuie să se facă pe toată
suprafaţa ei inferioară, astfel încât sub acţiunea unei forţe normale P, ea să fie solicitată
numai la compresiune. Rezemarea în puncte, conduce la apariţia unor solicitări de
încovoiere care pot să afecteze piesa, până la ruperea acesteia. Rezemarea corectă se
realizează prin crearea unui strat continuu de mortar pe toată suprafaţa;
- în cazul în care forţa P nu este perpendiculară pe suprafaţa patului, se
limitează unghiul pe care aceasta îl face cu normala (verticala) la o valoare maximă de
17;
- piesele (bucăţile de material) care se zidesc, se vor aşeza astfel încât planurile
în care se găsesc feţele lor laterale să fie perpendiculare atât pe patul de aşezare (planul
I) cât şi pe suprafeţele laterale ale acesteia (planul III) sau pe suprafeţele frontale ale
zidăriei (planul II). în felul acesta se evită efectul de pană care conduce la apariţia
tendinţelor de dislocare a pieselor vecine;
- pentru a se da zidăriei un caracter monolit (a se comporta ca un tot în
ansamblu), este necesar ca rosturile verticale ale rândurilor, atât cele transversale cât şi
cele longitudinale, să fie amplasate în planuri diferite pentru două rânduri adiacente. In
acest fel, în dreptul fiecărei rost vertical dintr-un rând se va găsi un plin al rândului
alăturat; deasupra şi dedesubt. Modul de dispunere a rosturilor în acest fel poartă
denumirea de legătură sau ţesere a rosturilor. Dacă nu se respectă această regulă, prin
amplasarea rosturilor verticale în acelaşi plan, se obţine o împărţire a zidăriei în mai
mulţi stâlpi alăturaţi dar fără legături între ei şi care pot prelua numai încărcările care
acţionează direct pe ei. In cazul în care încărcările sunt aplicate excentric, stâlpii pot
devia de la verticală; la limită îşi pierd stabilitatea.
Se menţionează că în unele cazuri (bolţi, arce, ziduri de sprijin, culee etc), se
acceptă abateri de la regulile arătate mai sus.

63
 VII. Tehnologia proceselor de executare a zidăriilor

1. Executarea zidăriilor din piatră neprelucrată, blocuri mici de calcar, cărămidă

plină şi cu goluri.
2. Executarea zidăriilor complexe şi mixte.
3. Organizarea locului de muncă a zidarului.
4. Executarea zidăriilor pe timp friguros.
5. Controlul calităţii şi recepţia zidăriilor.

1. Zidăria din piatră naturală neprelucrată se întrebuinţează la fundaţii,

pereţi, socluri, ziduri de sprijin, împrejmuiri, drenuri etc. Ca material se foloseşte piatra
de carieră sau bolovanii de râu. Acestea nu se prelucrează, însă înainte de punerea lor în
lucrare se curăţă de impurităţi (pământ, muşchi etc.) şi se bat uşor cu ciocanul pentru a
se îndepărta părţile fisurate.
Grosimea zidăriei este minimum 0,60 m când se folosesc bolovanii de râu sau
piatra spartă neregulată şi de 0,50 m când se foloseşte piatra brută stratificată (care are
două feţe plane şi paralele). Mortarul utilizat este cu var şi ciment, iar rosturile se
realizează cu grosimea de 20 ... 50 mm.
În cazul realizării zidăriei cu rosturi orizontale se recomandă ca la cel mult 2,0
m înălţime să se introducă unul sau două rânduri de cărămizi sau de pietre regulate
pentru uniformizarea transmiterii încărcărilor. Este necesar să se urmărească
dispersarea uniformă a pietrelor mici şi a celor mari în toată masa zidăriei în cazul
realizării zidăriei din piatră brută poligonală pietrele se vor aşeza astfel încât într-un
punct să nu se întâlnească mai mult de trei rosturi, iar rosturile verticale să fie în linie
continuă.
Succesiunea principalelor operaţii tehnologice pentru realizarea zidăriei este:
- trasarea poziţiei elementului;
- aşternerea stratului de bază orizontal de mortar (patul);
- udarea pietrelor cu apă;
- aşezarea primului rând de pietre şi îndesarea lor uşoară prin baterea cu
ciocanul sau cu maiul de lemn;
- introducerea şi îndesarea cu mistria a mortarului în rosturile verticale;
- repetarea operaţiilor enumerate pentru fiecare rând de pietre zidite;
- orizontalizarea rostului, prin alegerea pietrelor potrivite ca dimensiuni, după
realizarea fiecărui metru de zid pe înălţime;
- introducerea (zidirea) unui rând sau a două rânduri de piatră având formă
regulată, sau de cărămidă, pentru uniformizarea presiunilor, la fiecare doi metri de zid.
Ultimul rând zidit, se realizează în acelaşi mod;
- verificarea permanentă pe parcursul executării zidăriei a verticalităţii şi
planeităţii feţelor elementului.
Tehnologia de executare a zidăriilor din piatra prelucrată cu mortar. Piesele folosite
sunt pietrele de carieră prelucrate în forme regulate.
Zidăria se poate realiza cu piese având greutatea până la 30 kg sau cu piese cu
greutăţi mai mari, însă în acest caz manipularea lor făcându-se mecanizat (pentru
prinderea pieselor se folosesc dispozitive speciale de agăţare de tipul cârligelor,
64
cleştilor, etc.). Rosturile se realizează cu grosimea de 20 ... 50 mm, iar în cazul pietrelor
mari se execută suplimentar o legare între ele cu piese metalice de tipul scoabelor,
dornurilor, plăcuţelor în formă de coadă de rândunică.
În cazul utilizării pietrelor şlefuite, feţele trebuiesc protejate de eventuale stropiri
sau scurgeri de mortar. Protejarea rosturilor concave se face cu câlţi, sfoară, sau argilă
grasă îndesate în rosturi, iar a rosturilor drepte (la faţă), cu hârtie lipită pe feţele
pietrelor. Materialele de protecţie, se îndepărtează după terminarea zidăriei.
Tehnologia de executare a zidăriilor din cărămizi şi blocuri ceramice arse.
Piesele folosite la acest tip de zidărie sunt cărămizile pline şi cărămizile sau blocurile
ceramice arse cu goluri, realizate în mai multe tipo-dimensiuni. După modul de aşezare
a pieselor, zidăriile pot fi pline, la care piesele sunt aşezate fără spaţii goale între ele şi
cu goluri, la care piesele sunt aşezate astfel încât să se creeze în interiorul elementului
goluri.
În raport cu funcţiunea pe care o îndeplineşte elementul de zidărie, grosimea
acestuia, poate fi de:
- ¼ cărămidă – zidăria are pe grosime un singur şir de cărămizi aşezate pe
muchie;
- ½ cărămidă – zidăria are pe grosime un singur şir de cărămizi aşezate în lung;
- 1 cărămidă – zidăria de cărămidă se poate realiza în două sisteme; având pe
grosime, alternativ, două şiruri de cărămizi în lung şi respectiv un şir de cărămizi
aşezate în curmeziş, sau numai un şir de cărămizi aşezate în curmeziş;
- 1½ cărămizi – zidăria de cărămidă are pe grosime un şir de cărămizi aşezate în
lung şi un şir de cărămizi aşezate în curmeziş, care alternează la fiecare rând;
- 2 cărămizi – zidăria de cărămidă are pe grosime, alternativ, două şiruri de
cărămizi aşezate în lung şi un şir de cărămizi aşezate în curmeziş şi respectiv două şiruri
de cărămizi aşezate în curmeziş.
Grosimea rosturilor este de 12 mm pentru cele orizontale şi de 10 mm pentru
cele verticale.
Pentru obţinerea unei rezistenţe maxime, pe ansamblu, este necesar ca zidăria să
se realizeze în rânduri progresive pe toată suprafaţa construcţiei, întreruperea temporară
în executare, se face în acelaşi plan orizontal pentru toate elementele care se zidesc.
Cum acest lucru nu este posibil în anumite situaţii, se admite şi executarea separată a
elementelor, în aceste cazuri întreruperile în executare se vor face la o distanţă de
minimum 1,0 m faţă de intersecţie, ea prevăzându-se la capete cu ştrepi verticali sau
înclinaţi, care să asigure o bună legătură a zidăriei ulterioare de cea executată anterior.
Nu se admit întreruperi deasupra sau în dreptul unuia din capetele buiandrugilor.
În scopul asigurării legăturii (ţeserii) cărămizilor, modul de aşezare a lor într-un
rând trebuie sa fie diferit faţă de modul de aşezare în rândul inferior sau superior.
Legătura zidăriei constă în aşezarea pieselor dintr-un rând, decalate faţă de cele din
rândul alăturat, atât în lungimea zidăriei cât şi în grosimea ei. Există mai multe tipuri de
legături dintre care se pot menţiona:
- legături în câmp – care se pot realiza prin aşezarea pieselor după sistemul de
legătură la fiecare rând; se asigură astfel că fiecărui rost vertical dintr-un rând să-i
corespundă un plin în rândul alăturat (de dedesubt şi de deasupra). Legătura se poate
realiza în lungime, în lăţime, în bloc sau în cruce (este asemănătoare cu legătura în bloc,
65
de care se deosebeşte prin aceea că la faţa zidăriei rosturile verticale ale rândurilor nu se
mai menţin din două în două la aceeaşi verticală, ci sunt decalate);
- legături de colţuri;
- legături la ramificaţii;
- legături la încrucişări.
Atunci când zidăria se realizează cu goluri golurile care rămân înglobate în
zidărie pot să rămână neumplute sau pot fi umplute cu diverse materiale fono- sau
termoizolatoare. După cum se observă în figură, zidăria se realizează cu grosimea
minimă de l ½ piese.
În cazul stâlpilor realizaţi din zidărie, legătura zidăriei se face mai complex,
mergându-se. de regulă cu aşezarea diferită a rosturilor pe patru rânduri consecutive.
Zidăria cărămizilor se poate face folosind mai multe tehnologii, dintre care
menţionăm:
- zidire cu mistria – zidarul întinde cu mistria mortarul pe rândul executat
anterior, apoi, tot cu mistria adună cantitatea de mortar către faţa verticală a cărămizii
aşezate înainte, după care aşează cărămida nouă pe mortar, împingând-o către cea zidită
anterior şi lovind-o uşor cu mânerul mistriei, realizându-se în acest fel umplerea
rostului vertical şi poziţionarea corectă a cărămizii. După aşezarea a două cărămizi pe
lung sau a patru cărămizi pe lat, se curăţă (se taie) cu muchia mistriei excesul de mortar
ieşit din rosturi;
- zidire fără mistrie, formând rostul vertical prin apăsarea cărămizii – zidarul
întinde cu mistria sau cu canciocul un strat de mortar, sub forma unei fâşii, având
grosimea de 25 ... 30 mm şi lăţimea de 70 ... 80 mm în cazul zidirii în lung şi de 200 ...
220 mm în cazul zidirii în curmeziş. Pentru formarea şi umplerea rostului vertical,
zidarul ţine cu o mână sau cu amândouă mâinile cărămida în poziţie înclinată pe stratul
de mortar întins anterior, iar cu partea de jos a cărămizii adună o cantitate de mortar pe
care o deplasează spre cărămida zidită anterior. Aşează apoi cărămida în poziţie
orizontală şi o presează către cea zidită anterior, până la obţinerea rostului vertical la
grosimea dorită. Rosturile obţinute astfel nu sunt pline cu mortar, ele fiind umplute
numai până la cca 10 mm de la faţa zidăriei;
- zidirea cărămizilor fără mistrie, formând rostul vertical prin apăsarea
cărămizii, curăţirea şi întinderea mortarului ieşit din rosturi cu mistria – metoda este
asemănătoare cu cea anterioară cu diferenţa că rosturile se execută pline. Zidarul ţine
într-o mână mistria, pentru curăţirea mortarului care iese din rosturi şi întinderea lui. iar
cu cealaltă mână zideşte cărămida;
- zidirea cărămizilor, câte două deodată în şiruri de umplutura – aceasta
tehnologie se aplică numai la zidirea cărămizilor între şirurile exterioare (marginale) ale
zidăriei. După zidirea cărămizilor în cele două şiruri marginale, se întinde mortarul
uniform între ele şi apoi se zidesc câte două cărămizi, cu ambele mâini, fie în lung, fie
în curmeziş.
Principalele operaţii tehnologice pentru realizarea unui element se desfăşoară după
cum urmează:
- după pregătirea locului de muncă (curăţirea zonei, aducerea şi distribuirea
materialelor, uneltelor, sculelor şi dispozitivelor etc.) şi organizarea echipei de lucru, se
trasează poziţia elementului;
66
 - se udă cu apă suprafaţa trasată, pe care se va executa zidăria şi cu ajutorul
mistriei, canciocului sau lopeţii-cancioc se aşterne primul strat de mortar (patul);
- se începe zidirea folosind una din tehnologiile prezentate anterior, având grijă
ca fiecare cărămidă să fie udată bine cu apă înainte ca să fie zidită;
- zidirea se începe prin realizarea unor repere de colţ şi eventual a unor repere
intermediare dacă lungimea elementului este mare. Aceste repere se obţin zidind câteva
rânduri de cărămizi;
- se întinde o sfoară aşezată la nivelul primului rând şi la faţa laterală a acestuia,
fixată la capete cu câte un cui înfipt în mortarul din rost şi menţinută în poziţia corectă
cu câte o cărămidă aşezată pe muchie. Sfoara se poate prinde la capete de abştecuri
fixate de repere;
- se trece la completarea primului rând, între repere, zidarul verificând
permanent orizontalitatea şi verticalitatea zidăriei cu ajutorul dreptarului, a nivelei şi a
firului cu plumb ;
- se scoate sfoara şi se fixează cu un rând mai sus şi toate operaţiile se repetă
până la terminarea zidăriei;
- se prelucrează rosturile dacă este cazul.
Se menţionează că sensul de zidire (pozare) a cărămizii este opus sensului de
înaintare a rândului ce se zideşte.
În cazul zidăriilor care folosesc cărămizi sau blocuri cu goluri verticale sau
orizontale se respectă aceleaşi reguli ca şi în cazul zidăriilor realizate cu cărămizi pline.

2. Zidăria complexă este o zidărie întărită, la intervale (distanţe) determinate

prin calculul, sau constructiv, cu elemente din beton armat monolit verticale (stâlpişori,
sau orizontale (centuri, buiandrugi), care-i sporesc rezistenţa (capacitatea portantă).
Stâlpişorii se dispun în funcţie de gradul de seismicitate al zonei, în puncte
caracteristice ale clădirii cum ar fi: colţurile tronsonului, capetele diafragmelor din
zidărie, intrânduri la logii, colţurile, ramificaţiile şi încrucişările de ziduri etc.
Dimensiunea minimă a stâlpişorilor şi a centurilor este de 200 mm. Excepţie fac
clădirile cu maximum două niveluri, proiectate pentru gradul de protecţie antiseismică 6
şi a celor cu un nivel, pentru gradul 7, la care se admite înălţimea centurii egală cu
grosimea plăcii, dar nu mai puţin de 100 mm. Betonul folosit la zidăriile complexe va
avea cel puţin clasa Bc 10.
Conlucrarea stâlpişorilor cu zidăria adiacentă se asigură prin dispunerea în
rosturile orizontale ale zidăriei de bare de oţel-beton încastrate în aceştia şi prin
executarea zidăriei adiacente acestora, cu ştrepi.
Tehnologia de executare a stâlpişorilor este următoarea :
- se trasează stâlpii o dată cu trasarea zidăriei;
- se execută zidăria (respectându-se regulile prezentate anterior), lăsându-se
nezidite spaţiile în care se va monta armătura şi se va turna betonul (în spaţiul pe care-l
ocupă stâlpişorul);
- se montează vergele de oţel, în rosturile orizontale, pe măsură ce se clădeşte
zidul;

67
 - pe feţele comune stâlpişor-zidărie, rosturile nu se umplu cu mortar pe o
adâncime de aproximativ 2 cm, pentru realizarea unei bune legături între zidărie şi
beton (stâlpişor);
- se montează barele verticale de armătură şi etriere;
- se cofrează feţele nezidite (exterioare) ale stâlpişorului;
- se curăţă baza stâlpului şi se udă zidăria bine cu apă; evacuarea impurităţilor şi
apei în exces se face prin fereastra de curăţire, amplasată la baza stâlpului;
- se închide (zideşte) fereastra de la baza stâlpişorului, se toarnă betonul în
straturi şi se compactează. Compactarea se face manual cu şipci, lopăţele sau vergele,
deoarece o compactare energică (vibrare, baterea cu ciocanul în cofraje) ar fi
dăunătoare aderenţei dintre cărămizi şi mortar.
Centurile se realizează din beton armat monolit şi sunt continue pe toţi pereţii
portanţi.
Din punct de vedere tehnologic, centurile se pot realiza :
- o dată cu turnarea planşeelor, în cazul celor monolite ;
- ulterior montării planşeelor, în cazul celor prefabricate.
Succesiunea principalelor operaţii la executarea centurilor planşeelor
prefabricate este :
- dispunerea armăturilor din centuri, după montarea planşeelor, asigurând
petrecerea minimă a barelor în câmp curent, la colţuri, ramificaţii etc., precum şi
legarea acestora cu mustăţile (buclele) scoase din planşeele prefabricate;
- curăţirea şi udarea elementelor adiacente centurii;
- turnarea şi compactarea betonului (clasa minimă Bc 20);
- protejarea betonului după punerea sa în lucrare.
Zidăriile armate sunt acele zidării în masa cărora sunt înglobate armături din
oţel-beton, dispuse în rosturi pe toata lungimea elementului, sau local (fig. 45). În unele
cazuri armăturile se pot dispune pe feţele exterioare ale elementului. Executarea zidăriei
se face respectând aceleaşi reguli şi tehnologii ca în cazul zidăriilor nearmate, cu
următoarele deosebiri :
- mortarul utilizat trebuie să aibă marca minimă M50Z în cazul încăperilor cu
umiditatea relativă a aerului scăzută şi minimum M100Z în cazul încăperilor cu
umiditate relativă ridicată;
- la intersecţiile zidurilor, armătura se montează în rosturile orizontale după
direcţiile pereţilor, alternativ, la fiecare rând ;
- grosimea rosturilor se stabileşte astfel încât să se asigure o acoperire a
armăturii cu minimum 2 mm spre cărămizi;
- dispunerea armăturilor se face în aşa fel încât să se realizeze o acoperire laterală
spre exterior de minimum 40 mm.
Zidăriile mixte sunt realizate din mai multe materiale în scopul îmbunătăţirii
anumitor proprietăţi ale ansamblului (rezistenţe mecanice, rezistenţă termică,
comportarea la intemperii, estetică etc.). Dintre principalele combinaţii se pot menţiona:
piatră şi beton, cărămidă şi beton, piatră + cărămidă+beton, b.c.a. şi beton, b.c.a. şi
cărămidă etc.
Legătura între diferitele materiale se poate realiza fie cu agrafe metalice cu
diametrul de 6 ... 8 mm din oţel zincat sau din oţel-beton protejat împotriva coroziunii
68
cu diferite pelicule protectoare (se prevăd la fiecare piesă, în cazul placajelor, sau
minimum 5 buc/m2 în rest), fie prin scoaterea unor piese aşezate transversal la interval
de 4 ... 6 asize pe verticală.
În condiţiile în care unul din materiale este betonul (de clasă minimă Bc 7.5),
zidăria se execută în straturi succesive de cca. 400 mm înălţime, pentru a se evita
prăbuşirea zidăriei datorită împingerii betonului proaspăt turnat. Betonul se va
compacta numai manual prin îndesare cu şipci de lemn sau cu vergele metalice.
La executarea zidăriei se vor respecta regulile şi operaţiile tehnologice descrise
anterior.

3. Executarea zidăriei este un proces complex care implică folosirea mai multor
formaţii de lucru de diverse specializări: zidari, dulgheri, fierari, betonişti, montori.
mecanici etc. Ea consumă multă manoperă, drept pentru care este necesară o organizare
foarte bună a lucrărilor, cu atât mai mult cu cât procesul de zidire este întrerupt periodic
pentru a se ridica schelele (când înălţimea zidăriei a atins aproximativ 1,20 m, limita
acceptată de productivitate.
Un rol important îl are organizarea locului de muncă al zidarului, care este alcătuit
din trei zone distincte:
- zona de lucru - este zona situată în imediata apropiere a zidului, având o
lăţime de cca 0,70 m (funcţie de grosimea zidăriei), fiind necesară pentru deplasarea
zidarilor şi pentru manipularea uneltelor şi materialelor;
- zona de depozitare a materialelor - având o lăţime de cсa 0,70 m, este
necesară depozitării alternative a stivelor de cărămizi şi lăzilor de mortar; între stive şi
lăzi se lasă spaţii de trecere cu lăţimea de minimum 250 mm. Când se zidesc plăci,
lăţimea zonei se măreşte la cсa. 1,50 m deoarece în acest caz materialele se aşează în
două rânduri. Pentru a fi cât mai comodă întinderea mortarului pe zidărie, distanţa
dintre două lăzi de mortar nu trebuie să depăşească 3,50 m, (frecvent este de 3.00 m).
Cantitatea de material depozitat se stabileşte astfel încât să asigure necesarul pentru 2 ...
4 ore de lucru ;
- zona pentru transportul materialelor şi pentru circulaţie - este situată spre
exterior, având o lăţime de cсa 1,20 m.

4. La temperaturi negative, faza lichidă din mortar îngheaţă (cu atât mai repede cu
cât temperatura este mai scăzută; la temperatura de -10° C mortarul îngheaţă după cca.
10 ore de la punerea lui în lucrare). Prin îngheţarea timpurie, rezistenţele finale ale
materialului scad cu până la 70 % şi se reduce foarte mult aderenţa lui la piesele zidăriei
(prin îngheţare apa îşi măreşte volumul cu cca. 9% şi astfel se rup legăturile care s-au
format între liant şi piesa zidită; întrucât reacţiile de hidratare ale liantului sunt
ireversibile, cu cât sunt rupte mai multe legături, cu atât scad rezistenţele finale ale
mortarului). Când îngheţarea mortarului se produce timpuriu, acesta nu mai are timp să
se taseze complet, iar la dezgheţarea sa se produc tasări care pot fi periculoase pentru
construcţie; în special când ele nu sunt neuniforme.
Principalele măsuri care se iau pentru executarea zidăriei pe timp friguros sunt:
- amenajarea căilor de acces în vederea reducerii la minimum a timpului de
transport pentru mortare;
69
 - depozitarea cimentului în încăperi uscate, ferite de umezeală şi îngheţ; este
necesar să se asigure o temperatură de minimum + 3° C ;
- stivele de piese este recomandat să fie protejate contra intemperiilor;
- mijloacele de transport ale mortarului trebuiesc termoizolate ;
- folosirea mortarului de marcă minimă M25Z (ciment-var), preparat cald cu
restricţia că la ieşirea din malaxor temperatura lui să nu depăşească +50° C;
- executarea zidăriei în spaţii mari încălzite în care să se asigure o temperatură
minimă de + 5° C.
Metodele de bază utilizate la executarea zidăriei pe timp friguros sunt:
- metoda îngheţării mortarului;
- cu utilizarea adausurilor chimice;
- metoda încălzirii artificiale a zidăriei.
Executarea zidăriei prin metoda îngheţării mortarului se efectuează în aer liber
din pietre neîncălzite, dar curăţite de zăpadă şi gheaţă, amplasate pe un mortar încălzit.
Sub acţiunea temperaturilor negative mortarul îngheaţă şi se află în această stare până la
dezgheţare în primăvară sau până la încălzire artificială. Mortarul dezgheţat treptat
măreşte rezistenţa. Mortarul este încălzit pentru a majora lucrabilitatea lui şi
comprimare sub greutatea zidăriei amplasate mai sus.
Utilizarea acestei metode este recomandată pentru zidăria din cărămidă în care
mortarul constituie 21 – 22 % din volumul construcţiei, şi pentru zidăria din blocuri
mari, unde cantitatea mortarului este neconsiderabilă. Realizarea zidăriei din pietre
neprelucrate prin metoda îngheţării mortarului este interzisă.
Executarea zidăriei prin această metodă se realizează pe mortare cu marca nu mai
mică de M10 fără adausuri chimice. Încălzirea mortarului se realizează prin încălzirea
apei de preparare până la temperatura nu mai mare de 80ºC.

5. Verificarea calităţii lucrărilor de zidărie este necesară pentru respectarea

(aplicarea) prevederilor din proiectul de executare şi a prescripţiilor tehnice specifice, în
limitele abaterilor admisibile şi în limitele indicatorilor de calitate.
Procedeele de verificare constau în :
- verificări vizuale asupra materialelor: omogenitatea, starea muchiilor şi a
suprafeţelor, existenţa pieselor înglobate etc.;
- determinarea prin măsurători a corespondenţei elementelor verificate cu
prevederile proiectului şi a instrucţiunilor tehnice specifice (poziţie, dimensiuni, mod de
rezemare. formă, planeitate, liniaritate, verticalitate, orizontalitate etc.);
- verificarea existenţei şi conţinutului documentaţiei tehnice, a proceselor
verbale, dispoziţiilor de şantier şi a altor acte, aparţinând cărţii tehnice a construcţiei.
Verificarea calităţii se face în mai multe etape şi anume:
- permanent de către muncitori pe măsura executării lucrărilor, de către şefii
formaţiilor de lucru şi de către personalul tehnic însărcinat cu conducerea lucrărilor;
- pe parcursul executării, pentru toate categoriile de lucrări înainte ca ele să
devină ascunse prin acoperire sau înglobare (elementele înainte de placarea lor,
armăturile elementelor din beton armat etc.). de către conducătorul tehnic şi
reprezentantul beneficiarului;

70
 - la terminarea unei faze de lucru (după terminarea zidăriei, înainte de începerea
finisajelor), de către şeful de echipă, conducătorul tehnic şi reprezentantul
beneficiarului;
- la recepţia preliminară a obiectului, de către conducătorul tehnic,
reprezentantul proiectantului si reprezentantul beneficiarului.
În toate cazurile în care vreun rezultat provenit dintr-o verificare efectuată, cu
implicaţii asupra rezistenţei, stabilităţii, durabilităţii sau funcţionalităţii construcţiei,
depăşeşte abaterile admisibile, decizia asupra continuării lucrărilor nu va putea fi luată
decât pe baza acordului dat în scris de către beneficiar, cu avizul proiectantului.
Principalele verificări sunt următoarele:
a) Permanent în timpul executării:
- examinarea stării suprafeţelor pieselor; este interzisă folosirea celor acoperite
cu praf, impurităţi sau gheaţă, în cazul cărămizilor refractare sau a zidăriilor aparente se
interzice folosirea pieselor cu ştirbituri sau colţuri rupte;
- procentul admis de fracţiuni de piese, faţă de cele întregi se limitează la
maximum 15%;
- verificarea consistenţei fiecărei şarje de mortar, prin măsurători cu conul
etalon;
- examinarea fiecărei piese înglobate (ghermele, agrafe, scoabe etc.),
verificându-se forma, dimensiunile şi stratul de protecţie;
- verificarea ţeserii rosturilor verticale la fiecare rând, astfel ca suprapunerea
pieselor din două rânduri succesive pe înălţime să se facă pe minimum 1/4 cărămidă în
lungul elementului şi minimum 1/2 cărămidă în grosimea acestuia; în cazul blocurilor
ceramice, din beton cu agregate uşoare şi din b.c.a. precum şi a plăcilor, cu excepţia
plăcilor de sticlă, pe 1/2 piesă;
- verificarea grosimii rosturilor orizontale şi verticale prin măsurarea a 5 ... 20
rosturi la fiecare element. Media artimetică a măsurătorilor făcute cu precizia de 1 mm
trebuie să se înscrie în limitele abaterilor admisibile;
- verificarea poziţiei armăturilor verticale şi orizontale la zidăriile din plăci
presate din sticlă, astfel încât grosimea rosturilor orizontale şi verticale să nu
depăşească 10 mm;
- verificarea vizuală a modului de umplere şi de prelucrare a rosturilor. In cazul
zidăriilor obişnuite din cărămizi sau din blocuri ele se lasă deschise pe o adâncime de
10 ... 15 mm de la feţele văzute ale elementului, pentru a se putea realiza o prindere
bună a tencuielii de zidărie;
- verificarea orizontalităţii rândurilor de zidărie cu ajutorul dreptarului şi a
furtunului de nivel la toate elementele;
- verificarea modului de realizare a legăturilor la toate colţurile, ramificaţiile şi
încrucişările;
- verificarea grosimii tuturor elementelor, prin măsurarea cu precizia de l mm a
distanţei pe orizontală dintre două dreptare aplicate pe feţele opuse ale elementului.
Măsurarea grosimii trebuie să se facă în trei puncte situate la înălţimi diferite, iar
media artimetică a rezultatelor, se compară cu grosimea prevăzută în proiect;

71
 - verificarea verticalităţii suprafeţelor şi muchiilor zidăriei în trei secţiuni
diferite pentru fiecare element, făcută cu ajutorul unui dreptar cu lungimea de cca. 2,50
m şi a firului cu plumb;
- verificarea, la toate elementele, a planeităţii suprafeţelor şi a muchiilor cu
ajutorul unui dreptar având lungimea de cca. 2,50 m, aplicat pe suprafaţa sau muchia
elementului şi prin măsurarea cu precizia de l mm a distanţei dintre acesta şi element;
- verificarea dimensiunilor tuturor elementelor, respectiv a golurilor şi a
plinurilor dintre goluri, prin măsurarea directă cu metrul sau cu ruleta. Se execută câte
trei măsurători, în secţiuni diferite şi media aritmetică a lor se compară cu dimensiunile
din proiect;
- în cazul zidăriei armate se verifică suplimentar dacă armătura s-a executat şi s-
a poziţionat conform detaliilor din proiect şi dacă acoperirea acesteia cu mortar este
corectă (minimum 2 mm sus şi jos şi minimum 25 mm spre faţa văzută a elementului);
- în cazul zidăriilor complexe se verifică la fiecare element din beton armat
poziţionarea, şi dimensiunile lui, armarea (tipul oţelului, diametrul, fasonarea,
poziţionarea, şi modul de prindere a barelor între ele), dimensiunile şi poziţionarea
ştrepilor de zidărie, poziţionarea şi realizarea corectă a armăturilor din rosturile
orizontale, cofrarea şi betonarea:
- verificarea existenţei şi corectei poziţionări a pieselor înglobate;
- verificarea existenţei şi realizării corecte a legăturilor dintre pereţii despărţitori
şi elementele structurale ale construcţiei.
b) La încheierea unei faze de lucru:
- verificări scriptice, constând în examinarea existenţei şi analizarea
certificatelor de calitate, proceselor verbale de lucrări ascunse, buletinelor de încercare,
dispoziţiilor de şantier etc.;
- verificări directe efectuate prin sondaj, aceleaşi menţionate mai sus la punctul
a, cu frecvenţa de aproximativ un sfert din cea de la punctul a, dar cel puţin una la 100
m2 perete.
c) La recepţia preliminară:
- verificări scriptice şi verificări prin sondaj ca cele menţionate la punctul b. în
cazul în care o parte din aceste verificări dau rezultate nesatisfacătoare, se trece la
efectuarea unui număr dublu de noi verificări. Dacă şi în acest caz, o parte din rezultate
sunt nesatisfacătoare, este necesară executarea unei expertize tehnice care să stabilească
dacă construcţia corespunde scopului pentru care a fost proiectată şi executată şi poate
fi exploatată în condiţii normale.
Rezultatele tuturor verificărilor efectuate la punctele b, c şi parţial la punctul a
(pentru lucrările ascunse şi pentru încercări), se înscriu în procese verbale ataşate la
cartea construcţiei.

72
 VIII. Lucrările de montare a elementelor prefabricate

1. Generalităţi. Structura şi componenţa procesului de montare.

2. Clasificarea metodelor de montare a construcţiilor.
3. Transportarea şi depozitarea prefabricatelor. Dispozitive de ridicare.
4. Mecanisme de ridicare şi manipulare a prefabricatelor.
5. Alegerea macaralelor.

1. În condiţiile creşterii continue a volumului de construcţie industriale, civile şi

de locuit, un rol major joacă metoda industrială de construcţie din elemente
prefabricate. Construcţia industrială permite de a transforma şantierele de construcţie în
şantiere de montaj, în cadrul cărora se realizează asamblarea mecanizată a clădirilor şi
edificiilor din elemente produse la uzinele specializate.
În dezvoltarea proceselor de montare un rol considerabil joacă materialele şi
construcţiile efective: betoane uşoare, elementele din asbest şi armociment, materiale
sintetice, aliaje de aluminiu etc. Dezvoltării lucrărilor de montare favorizează utilizarea
construcţiilor pretensionate din beton armat şi metalice, construcţiilor cu elementele din
ţevi, structurale, pânzelor prefabricatelor din beton armat.
Montarea construcţiilor – este un proces complex industrial mecanizat de
executare a clădirilor şi edificiilor din construcţii prefabricate sau elemente. Cu cât mai
mare este nivelul de finisare a construcţiilor, cu atât mai mic este volumul de lucru şi
timpul de realizare a obiectelor de construcţie la şantierul, cu atât mai mic este volumul
lucrărilor pregătitoare.
Procesul complex de montare a construcţiilor constă din procesele şi operaţii
simple: de transportare, pregătitoare (auxiliare) şi de montare. Procesele de transportare
sunt livrarea, recepţia, descărcarea şi depozitarea construcţiilor, elementelor, pieselor,
materialelor auxiliare, şi de asemenea livrarea construcţiilor în zona de montare din
depozite.
La procesele pregătitoare se atribuie: executarea şi pregătirea dispozitivelor de
montaj, verificarea dimensiunilor şi calităţii construcţiilor, de asemenea, bazei pe care
urmează să fie ele montate; asamblare comasată şi, dacă este cazul, consolidarea
construcţiilor în timpul de montare; pregătirea lor către ridicare, montarea şi fixarea
schelelor, scărilor, îngrădirilor; instalarea dispozitivelor de reglare şi fixare temporare;
pregătirea şi complectarea după noduri a pieselor şi materialelor de fixare pentru
îmbinări.
Procesul de montare propriu zis constă din: agăţarea, ridicarea, instalarea în
poziţia de proiect, verificare şi fixare temporară; protecţia anticorozivă a elementelor
construcţiei sau pieselor îmbinărilor; fixarea finală a construcţiilor.
În complexul lucrărilor de realizare a clădirilor şi edificiilor montarea
construcţiilor se execută în două etape: montarea construcţiilor infrastructurii (fundaţii,
reazeme, canale) executată în perioada lucrărilor ciclului zero; montarea construcţiilor
suprastructurii (carcasele portante a cădirii, planşeele, contravântuiri, construcţii de
îngrădire, pereţi despărţitori, scărilor , podestelor). Ultima este etapă de bază la
edificarea clădirilor prefabricate.

73
 Montarea construcţiilor încep numai după trasarea instrumentală a axelor,
verificare a cotelor şi poziţiei în plan a suporturilor şi elementelor înglobate. Montarea
construcţiilor se realizează prin metoda fluxului cu mecanizarea maximală a lucrărilor
de transportare, pregătitoare şi de montare.
Succesiunea edificării carcaselor clădirilor industriale se determină după
soluţiile constructive şi de sistematizare spaţială, ţinând cont de predare în exploatare pe
etape a secţiilor, tehnologiilor şi sectoarelor de producere amplasate în interior, pentru
asigurarea începerii montării utilajului tehnologic în termenii înaintate.
Montarea construcţiilor prefabricate se execută în baza schemelor de montare şi
desenelor de execuţie, proiectelor de organizare şi executare a lucrărilor, de asemenea,
proiectului de execuţie a lucrărilor de montaj.
Proiectul de execuţie a lucrărilor de montaj determină: succesiunea tehnologică,
metodele şi procedeele de montare; tipul şi marca mecanismelor de montare; procedeele
comasării construcţiilor; divizarea edificiului pe sectoare de montare, blocuri, nivele;
succesiunea executării lucrărilor; lista şi construcţia dispozitivelor, schelelor, locurile
instalării lor şi procedeele de fixare; procedeele fixării temporare şi continue a
construcţiilor şi îmbinărilor; măsurile de asigurare a securităţii muncii. Se finalizează
procesul de montare cu verificarea instrumentală a preciziei instalării construcţiilor şi
respectarea toleranţelor, verificarea calităţii, siguranţei şi capacităţii portante a
îmbinărilor.

2. Prin metodele de montare se subînţelege soluţiile caracteristice şi principiale,

care determină politică tehnică a lucrărilor de montare la executarea clădirilor şi edificii
separate sau complexelor lor şi îndreptate spre obţinerea rezultatului tehnico-economic
stabilit.
În dependenţă de modul de livrare a elementelor spre montare se deosebesc două
metode: cu amplasarea preliminară a elementelor în zona de acţiune a macaralei şi
nemijlocit din unităţi de transport. Metoda montării din unităţi de transport este mai
economică dar necesită un grad ridicat de precizie de organizare şi coordonarea
proceselor de montare şi transportare. Prin această metodă, de obicei, sunt montate
construcţiile în masă.
Montare de elemente mici prefabricate – asamblarea şi instalarea în poziţia de
proiect pieselor separate a construcţiei. Această metodă se utilizează rar, din cauza
manoperei şi duratei mari de executare, numărului mare de procese pregătitoare şi
auxiliare.
Montare de elemente mari prefabricate – instalarea în poziţia de proiect
elementelor constructive sau părţilor mari a lor (coloanelor, fermelor, grinzilor,
panourilor etc.). această metodă pe larg se utilizează la montare clădirilor industriale şi
civile, în general, din construcţii din beton armat.
Montare de elemente prefabricate tridimensionale – procesul de comasare
preliminară a construcţiilor separate în blocuri plane (coloanele de paiantă, unite cu
contravântuiri şi grinzi) sau spaţiale (două ferme, unite ci contravântuiri şi grinzi, etc.).
La montarea blocurilor spaţiale comasate, printr-o ridicare în poziţia de proiect se
instalează o sistemă de elemente geometric invariabilă, preliminar asamblată la pământ

74
şi minuţios verificată – bloc. Blocurile pot fi asamblate la uzină-producătoare sau la
şantier.
Metoda respectivă se utilizează la edificarea clădirilor industriale şi civile, şi de
asemenea, unui şir de edificii. Este o metodă foarte efectivă, permite o mecanizare
maximă a lucrărilor de asamblare şi executare a îmbinărilor; se micşorează durata şi
manopera lucrărilor de montare.
În funcţie de direcţia dezvoltării procesului de montare deosebim montare
longitudinală (dea lungul clădirii sau deschiderii) sau montare transversală (după axele
transversale ale clădirii). Soluţia privind alegerea metodei respective depinde de direcţia
procesului tehnologic în clădirea construită.
În dependenţă de succesiunea edificării clădirii după înălţime deosebesc metoda
montării de jos în sus (mai întâi se montează construcţiile inferioare şi apoi se trece la
montarea celor superioare) şi metoda montării de sus în jos (iniţial se montează
construcţiile nivelului superior, care se ridică la înălţimea mai mare decât înălţimea
următorului nivel de sus şi în spaţiul format se instalează construcţiile comasate
nivelului al doilea de sus. Apoi nivelele se unesc, se ridică mai sus de următorul nivel
inferior. Acestea cicluri se repetă până nu se montează clădirea în întregime).
În dependenţă de procedeele de asigurare a preciziei de instalare a construcţiilor
în poziţia de proiect se deosebesc următoarele metode de montare: liberă, forţată, cu
grad de libertate limitat, diferenţială, complexă, combinată.
În cazul metodei libere de montare precizia de instalare a construcţiilor se obţine
în rezultatul deplasărilor libere a lor în spaţiu, realizat de montatorii în procesul de
ajustare şi comparare vizuală a poziţiei elementului montat cu indicaţiile instrumentelor
de măsurare şi geodezice.
Metoda forţată de montare predetermină poziţia de proiect fixă a elementelor
montate datorită construcţiei speciale a îmbinărilor şi, de asemenea, utilizării
dispozitivelor şi mecanismelor speciale de montare. Metoda dată necesită precizia înaltă
de fabricare a construcţiilor sau blocurilor de construcţii.
Metoda de montare cu un grad de libertate limitat permite în procesul de ajustare
a construcţiilor de a reduce una sau câteva deplasări prin instalarea dispozitivelor
speciale, sau prin utilizarea conductoarelor.
Metoda diferenţială de montare prevede instalare succesivă tuturor construcţiilor
tipice în limitele clădirii sau sectorului de montare şi numai după aceea instalarea
construcţiilor de alt tip.
Metoda complexă presupune montarea succesivă a construcţiilor de diferit tip în
limitele uneia sau câteva celule învecinate a clădirii, ce permite de a forma frontul de
lucru pentru executarea următoarelor lucrări.
Metoda combinată prezintă în sine îmbinarea precedentelor două metode.

3. Transportarea construcţiilor prefabricate de la uzinele producătoare la şantier

poate fi realizată cu transportul feroviar, rutier, aerian şi maritim. Pentru transportarea
construcţiilor metalice deseori se utilizează transportul feroviar, dar celor din beton
armat – rutier. Responsabilitate pentru corectitudinea ambalării, asigurarea procedeelor
nepericuloase de încărcare şi calitatea produselor poartă uzina producătoare. La
încărcare produsele se aşează în poziţia apropiată de cea de proiect.
75
 Transportarea construcţiilor prefabricate cu transportul rutier este economic
efectiv în cazul livrării lor la distanţe până la 200 km. La transportare construcţiile
suport mari eforturi dinamice, ce trebuie să fie luat în evidenţă la alegerea mijloacelor
de transport şi amplasarea pe ei a utilajului de fixare.
Construcţiile prefabricate din beton armat de mare greutate se transportă în
următoarele modalităţi:
- coloanele şi grinzile – cu automobile cu semiremorcă-capră;
- fermele cu deschiderea până la 30 m – cu remorcă pentru transportarea
fermelor cu utilajul de inventar;
- panourile de acoperiş şi de planşeu – cu automobile cu borduri, automobile
cu remorcă şi semiremorcă de tonaj mare;
- panouri de perete – pe semiremorci speciale pentru transportarea panourilor
în poziţia verticală;
- elementele spaţiale – pe platforme şi trailere.
Recepţia produselor la depozit se efectuează de persoanele responsabile pentru
păstrarea lor; la şantier recepţia este exercitată de reprezentanţii organizaţiei de montaj,
antreprenorului, de maistru sau altă persoană de răspundere.
Depozite centralizate sunt organizate în cazul distanţei considerabile de la
furnizor până la şantierul de construcţie şi necesităţii formării stocurilor de construcţii
la construcţia unui număr mare de obiecte. Aceste depozite sunt deseori organizate la
livrarea construcţiilor cu transportul feroviar şi maritim. Pentru mecanizarea lucrărilor
sunt utilizate macaralele turn sau de cale ferată. Suprafeţele depozitelor trebuie să fie
dotate cu un număr îndestulător de drumuri de acces, suprafeţe de încărcare-descărcare
şi mijloace.
Agăţarea (prindere) este operaţia, care asigură fixarea temporară a construcţiilor
montate de maşinile şi mecanismele de montare. Toate dispozitivele de ridicare se
clasifică după:
rigiditate spaţială – flexibile şi rigide. Cele flexibile se confecţionează din
cabluri şi pot fi universale, uşurate şi ramificate. Cele rigide în forma de benzi metalice
şi cleme se utilizează în cazuri când construcţiile ridicate nu pot prelua eforturi de la
cabluri flexibile, la înălţimea limitată de ridicare a cârligului macaralei sau pentru
comoditatea executării lucrărilor;
domeniul de utilizare – universale, utilizate pentru prinderea multor tipuri
de construcţii, şi specializate, utilizate numai pentru un anumit tip de construcţii;
procedeul de manipulare – cu derejare de la distanţă, care permit de a
dezagăţa elementele la distanţă, şi nederejate, dezagăţarea cărora se execută manual;
principiul de funcţionare – mecanice, electromagnetice, cu vid şi
combinate.
rigiditate spaţială – flexibile şi rigide. Cele flexibile se confecţionează din
cabluri şi pot fi universale, uşurate şi ramificate. Cele rigide în forma de benzi metalice
şi cleme se utilizează în cazuri când construcţiile ridicate nu pot prelua eforturi de la
cabluri flexibile, la înălţimea limitată de ridicare a cârligului macaralei sau pentru
comoditatea executării lucrărilor;
domeniul de utilizare – universale, utilizate pentru prinderea multor tipuri
de construcţii, şi specializate, utilizate numai pentru un anumit tip de construcţii;
76
 procedeul de manipulare – cu derejare de la distanţă, care permit de a
dezagăţa elementele la distanţă, şi nederejate, dezagăţarea cărora se execută manual;
principiul de funcţionare – mecanice, electromagnetice, cu vid şi
combinate.
Dispozitivele de ridicare trebuie să asigură siguranţa, stabilitatea şi continuitatea
poziţiei încărcăturii în timpul ridicării ei; să nu permite dezagăţare spontană, să
distribuie uniform eforturile dintre cabluri şi să exclude suprasolicitarea construcţiilor
montate; să permite agăţarea şi dezagăţarea prin procedee simple şi comode în timpul
minimal; să posedă caracteristicile de siguranţă şi universalitate; să posedă o masă
medie, în comparaţie cu masa elementelor montate; să asigură condiţii nepericuloase şi
comode de lucru.
Dispozitivele de ridicare flexibile universale se confecţionează în formă de
bucle închise cu lungimea de 5 ... 15 m din cabluri de oţel cu diametru de 19 ... 30 mm,
dispozitivele de ridicare uşurate – din cabluri cu diametru de 12 ... 20 mm cu cârlige
fixate de capetele ce simplifică prinderea lor de construcţiile montate. În locul
cablurilor pot fi utilizate lanţuri. Pentru asigurarea dezagăţării dispozitivele de ridicare
uşurate deseori sunt dotate cu mecanisme semiautomate.
Dispozitivele de ridicare ramificate (două, patru, şase ramuri) se utilizează
pentru agăţarea construcţiilor de două şi mai multe puncte. În calitate de ramuri servesc
dispozitivele de ridicare uşurate, care sunt fixate de clemă (buclă) specială, ce permite
de a regla eforturile în cabluri. Dispozitivele de ridicare ramificate, în afară de ridicare
verticală, dau posibilitatea întoarcerii construcţiilor din poziţia orizontală în cea
verticală şi invers.
Traversele prezintă în sine construcţiile, executate din ţevi de oţel sau profile
laminate deseori în formă de grinzi, cadre şi ferme, cu bucle şi benzi metalice
suspendate de ele (dispozitive rigide). Bucle şi benzi pot fi dotate cu diferite tipuri de
prindere, ceea ce face utilizarea lor universală. Destinaţia de bază a traverselor este
protejarea elementelor ridicate de eforturi de comprimare.
Pentru folosirea eficientă a capacităţii de ridicare a macaralei se utilizează
traversele spaţiale, cu ajutorul cărora pot fi ridicate concomitent un set din câteva
elemente sau de a monta blocuri şi pânze de acoperiş.
Dispozitivele de ridicare cu consolă servesc pentru ridicarea construcţiilor
orizontale plane – panouri de planşeu, învelitoare profilate, şi de asemenea elementelor
instalate orizontal de lungime mare static stabile – grinzi, rigle.
Dispozitivele de ridicare de tip cleşte se utilizează pentru ridicarea construcţiilor
din beton armat de forma dublu T, profilate şi construcţiilor din foi metalice.
Dispozitivele de ridicare cu vid sunt camere de dimensiuni reduse cu inelul de
etanşare din cauciuc, spaţiul interior a cărora este unit cu pompa de vid. Prinderea
construcţiilor se realizează prin aplicarea camerei pe suprafaţa lor şi formarea în
interiorul camerei vidului.
Dispozitivele de ridicare electromagnetice prezintă în sine un corpus din oţel cu
secţiune rotundă sau dreptunghiulară, în interiorul căruia este amplasată bobină.
Prinderea se realizează la alimentarea bobinei prin conductor flexibil cu curent continui.
Capacitatea de ridicare a acestor dispozitive este de la sute de kilograme până la câteva
tone.
77
 4. Mecanismele joacă un rol considerabil în procesul de montare complex a
construcţiilor. În dependenţă de lucrările executate ele sunt diferenţiate pe cele de
montare şi auxiliare. Mecanismele de montare se utilizează pentru executarea
operaţiilor de bază de montare, ridicarea şi instalarea construcţiilor în poziţia de proiect;
mecanismele auxiliare, utilajul şi dispozitive – la lucrările pregătitoare şi auxiliare,
descărcare, lucrările de comasare, executarea îmbinărilor etc.
Din punct de vedere al tehnologiei mecanismele de montare pot fi clasificate
după mobilitatea şi zona de montare în mecanismele staţionare şi mobile.
Mecanismele de montare staţionare permit efectuarea montării construcţiilor
strict în limitele zonei formate de raza lor de acţiune (la deplasarea de la o staţie la alta
este necesară demontarea parţială sau totală a lor). La mecanismele de montare
staţionare se atribuie: săgeţile de montare, macara catarg cu cabluri de ancorare, macara
turn, macara capră, macara cu catarg cu stâlp etc.
Mecanismele de montare mobile spre diferenţă de cele staţionare sunt capabile nu
numai să se deplaseze de la o staţie la alta, dar şi să transportă concomitent încărcătura,
agăţată de cârligul macaralei. Macaralele de montare mobile se împart în mobile şi cu
grad de mobilitate limitat. La deplasarea macaralelor cu grad de mobilitate limitat
forma şi parametrii zonei de lucru depind de forma în plan a calei de deplasare. Zona de
lucru a macaralelor mobile practic nu se limitează. Ele cu uşurinţă pot să se deplaseze
de la o staţie la alta, de la un şantier la altul. La aceste se atribuie macaralele cu braţ pe
şenile sau pe pneuri, automacarale, macara montată pe tractor etc.

5. La alegerea maşinilor de montare se ţine cont de următoarele considerente:

soluţiile constructive şi sistematizare spaţială a obiectului construit; masa construcţiilor
montate, poziţiei lor în plan şi pe înălţimea clădirii; metodele de organizare a
construcţiei; metodele şi procedeele de montare; formele de organizare a lucrului;
caracteristicile tehnico-economice a maşinilor de montare.
Alegerea macaralelor şi maşinilor de montare se efectuează în baza parametrilor
necesare care, la rândul lor, depind de caracteristicile de montare a elementelor
construcţiilor prefabricate, şi anume: MM – masa de montare, tone; HM – înălţimea de
montare, metri; lM – săgeta de montare, metri.
Masa se determină, de obicei, pentru cele mai grele, îndepărtate şi amplasate la
cea mai mare înălţime şi se calculează ca suma maselor elementelor montate şi
dispozitivelor de ridicate fixate de ele.
Înălţimea de ridicare se calculează cu formula:
H M = h0 + h s + he + h d . r .
unde h0 – denivelare suportului elementului montat faţă de cota de staţionare a
macaralei, m;
hs – înălţimea de siguranţă, necesară după condiţiile de siguranţă pentru
manipularea elementelor la locul de instalare şi trecerii deasupra
construcţiilor anterior montate, m;
he – înălţimea elementului în poziţia de montare, m;
hd.r. – înălţimea dispozitivului de ridicare, m.

78
 Săgeata de montare a cârligului se determină pentru elementele care nu pot fi
montate la săgeata minimală a cârligului macaralei. La acest tip de elemente se atribuie
acelea, la locul de instalare a cărora în poziţia de proiect accesul este închis de
construcţiile anterior montate. Săgeata de montare pentru macarale turn şi macarale cu
braţ se determină în moduri diferite.
Apoi se determină valoarea momentelor de încărcare după formula:
M înc = M M ⋅ l M
La alegerea macaralelor de montare se bazează pe următoarele valori necesare:
capacităţii de ridicare Qnec, înălţimii de ridicare a cârligului Hnec, săgeţii de montare lnec,
valorii momentului de încărcare Mnec.
Capacitatea de ridicare necesară Qnec se determină ca valoarea cea mai mare a
masei de montare din grupul de elemente destinate pentru montare cu această macara.
Înălţimea de ridicare necesară a cârligului Hnec se determină ca cea mai mare
după valoare din grupul de elemente urmate să fie montate cu această macara.
Săgeata de montare lnec se determină ca cea mai mare după valoare din grupul de
elemente urmate să fie montate cu această macara.
Momentul de încărcare Mnec se determină ca cea mai mare după valoare din
grupul de elemente urmate să fie montate cu această macara.
Lungimea săgeţii de montare Lnec se determină prin formulă şi depinde de mai
mulţi factori (înălţimii de ridicare a cârligului Hnec, săgeţii de montare lnec etc.).
După determinarea parametrilor de calcul a macaralelor de montare pe baza
caracteristicilor a lor tehnice se aleg aşa maşini, a căror parametrii de lucru satisfac cele
de calcul, sunt egale sau depăşesc valorile acestora.

79
 IX. Tehnologia proceselor de montare a
elementelor prefabricate

1. Montarea fundaţiilor continue şi tip pahar.

2. Montarea stâlpilor, grinzilor, fermelor, planşeelor, panourilor de perete.
3. Montarea blocurilor prefabricate de perete din beton armat.
4. Executarea îmbinărilor la montarea construcţiilor din beton armat.
5. Particularităţile montării construcţiilor din metal şi lemn.
6. Executarea lucrărilor de montare în condiţii extremale.
7. Tehnica securităţii la executarea lucrărilor de montare.
8. Verificarea calităţii şi recepţia lucrărilor de montare.

1. Lucrările pregătitoare la montarea fundaţiilor şi construcţiilor subterane includ

dezaxarea şi fixarea axelor, verificarea cotelor bazei (terenului e fundaţie), nivelarea şi
pregătirea bazei.
Montarea fundaţiilor de tip pahar. Pentru asigurarea preciziei montării
fundaţiilor axele sunt transmise în groapa de fundaţie nemijlocit la locul de montare şi
se fixează cu ajutorul fişelor de oţel.
La montarea fundaţiilor prefabricate din beton armat pentru clădirile industriale
în cele mai dese cazuri sunt utilizate macarale cu braţ autopropulsate.
Fundaţiile clădirilor industriale sunt montate în modul următor: blocurile sunt
livrate pe unităţi de transport; golul paharului este curăţit şi astupat cu ecran protector;
se ridică blocurile de urechile de montaj cu ajutorul cablurilor flexibile sau traverse;
blocurile de fundaţie suspendate se vizează în poziţia de proiect, după ce blocul este
coborât ba baza pregătită şi se verifică poziţia lui; la nerespectarea abaterilor admisibile
blocul se ridică, baza este îndreptată şi procedura se repetă.
Verificarea poziţiei blocurilor montate se efectuează prin suprapunerea semnelor
axelor de pe blocul respectiv cu fişele de oţel. Corectitudinea instalării fundaţiilor pe
verticală se verifică cu ajutorul nivelei.
Montarea fundaţiilor de greutate mică şi medie, formate din panoul de suport şi
bloc-paharului, se efectuează în următoare succesiune: fundaţiile se descarcă în
nemijlocită apropiere de locul de montare; se verifică dimensiunile interioare a
paharului, utilizând pentru această şabloanele; panoul este agăţat cu dispozitivul de
ridicare cu patru braţe transportat la locul de instalare; se vizează şi se instalează panoul
în poziţia de proiect; pe suprafaţa lui se pregăteşte un pat (strat) din mortar de ciment;
bloc-pahar se instalează, suprapunând semnele axelor pe panoul cu semnele axelor pe
blocul. Bloc-pahar se ifxează de panoul de suport prin sudarea pieselor înglobate, care
apoi sunt vopsite cu materiale anticorozive. Corectitudinea instalării fundaţiei se
verifică cu ajutorul instrumentelor geodezice.
După finalizarea lucrărilor de montare a fundaţiilor se efectuează umplerea
timpanului până la cota superioară a blocului de fundaţie. Etapa următoare a lucrărilor
de montare este instalarea grinzilor de fundaţie, care sunt montate pe suprafaţa blocului
de suport, pe retragerea paharului de fundaţie sau pe stâlpuşori de suport speciali.
Montarea fundaţiilor continue. Pentru fundaţiile continue a clădirilor de locuit şi
obşteşti, de obicei, sunt utilizate două tipuri de construcţii: din blocuri şi din panouri.
80
Iniţial pe bază se instalează bloc-talpă de formă trapezoidală sau dreptunghiulară, apoi
deasupra se montează blocurile de pereţi sau panouri, din care sunt edificate pereţii
fundaţiei sau subsolului. Rolul bazei pentru fundaţiile continue serveşte umplutură
(patul) de nisip cu grosimea de 100 mm.
Montarea fundaţiilor continue se începe cu instalarea a două bloc-talpe de reper,
care sunt verificate şi montate în corespundere cu axele proiectate a pereţilor clădirii.
Blocurile de reper se aşează la distanţa de 20 m unul faţă de altul (blocurile de colţ şi la
intersecţia pereţilor oricând sunt repere).
Pe muchia bloc-tălpilor se întinde sârma de trasare. Bloc-talpe sunt aşezate cap la
cap sau (în cazul capacităţii portante înalte a bazei) cu distanţare până la 40 – 50 cm.
Pentru trecerea conductelor şi cablurilor în cazul aşezării continue a bloc-tălpilor sunt
prevăzute rosturile (găurile) de montaj speciale.
La edificarea fundaţiilor pe pământuri cu tasări neuniforme, după instalarea bloc-
tălpilor se trece la executarea centurii armate, care se realizează din mortarul de ciment
şi plase de armătură înglobate în el. Blocurile de perete se agaţă de urechile de montaj
cu dispozitivul de ridicare cu două braţe şi se instalează în poziţia de proiect, cu
umplerea concomitentă a rosturilor cu mortarul de ciment. Panourile încăperilor
subsolului, de obicei, sunt fixate prin sudarea de elementele înglobate a bloc-tălpilor, iar
rosturile se betonează.
Poziţia elementelor pereţilor în procesul de montare se verifică cum faţă de axa
pereţilor, aşa şi pe verticală. După montarea tuturor blocurilor, pe muchia superioară a
peretelui se execută stratul de nivelare (orizontul de montare) din mortarul de ciment,
suprafaţa căruia coincide cu cota prevăzută în proiect.
Cu executarea soclului şi montarea planşeului deasupra subsolului, sunt finalizate
lucrările de montare a ciclului zero. Fundaţiile continue, de obicei, sunt montate cu
macara, care staţionează la nivelul terenului şi mai rar în incinta gropii de fundare.

2. Montarea coloanelor este un proces complex complicat, care începe cu

livrarea coloanelor în zona de lucru a macaralei. Coloanele se distribuie astfel, încât în
procesul de montare deplasările necesare şi volumul lucrărilor auxiliare să fie minimale;
să se asigure accesul liber la coloanele pentru revizia, montarea echipamentului şi
agăţarea lor. De asemenea, la distribuirea coloanelor trebuie de ţinut cont de metoda
prevăzută de montare.
După distribuirea se examinează calitatea şi dimensiunile coloanelor.
Concomitent se verifică dimensiunile şi adâncimea paharului sub coloană. Apoi
coloanele sunt înzestrate cu scări de montare, dispozitive, contravântuiri ş. a.
Agăţarea coloanelor se realizează cu dispozitive de ridicare cu cadru, dispozitive
de ridicare cu tije, amplasate în partea inferioară a coloanelor, iar în cazul montării din
unităţi de transport – cu ajutorul traverselor balansate. Trebuie să se tindă spre faptul, ca
coloana în timpul de ridicare, transportare şi montare să fie în poziţia verticală şi pentru
dezagăţarea ei să nu fie necesară ridicarea la înălţime a muncitorului. Vizarea
coloanelor se efectuează neeliberând cârligul macaralei.
Coloanele uşoare din beton armat sunt ajustate, utilizând răngi de montare şi pane
(se introduc în paharul fundaţiei) şi, de asemenea, garnituri mecanice speciale în formă
de pană. Poziţia corectă în plan a coloanelor se obţine prin suprapunerea semnelor
81
axiale de pe coloană cu semnele axiale pe fundaţie. Verticalitatea coloanelor se verifică
cu ajutorul teodolitului, dar cotele suprafeţelor de suport – cu nivela.
Pentru fixarea temporară a coloanelor sunt utilizate conductoarele rigide. În cazul
înălţimii coloanei mai mare de 12 m fixarea cu conductoare este insuficientă, de aceea,
suplimentar coloanele sunt fixate cu trei contravântuiri. Coloanele cu înălţimea mai
mare de 18 m se fixează cu patru contravântuiri.
Montarea grinzilor de rulare. Înainte de montare a grinzilor, la locul lor de
depozitare se examinează starea construcţiilor şi îmbinărilor, curăţind piesele înglobate
sau musteţele de armătură de pelicula de rugină, se verifică şi se curăţă suprafeţele de
suport a coloanelor. Lucrările se încep cu montarea celulei de rigiditate.
Grinzile de rulare sunt ridicate cu traverse speciale sau universale, sau cu
dispozitivul de ridicare cu două braţe, dotat cu corniere de siguranţă şi lacăte.
În ultimul timp, este răspândită metoda montării grinzilor de rulare cu şinele de
rulare deja fixate (lungimea grinzii de 12 m). Fixarea finală a şinelor se execută după
montare şi verificare a poziţiei lor.
Vizarea grinzilor de rulare se efectuează, verificând poziţia lor faţă de axele
longitudinale şi cotele tălpii superioare. Ca şi în cazul coloanelor, instalarea grinzilor pe
axele longitudinale se efectuează prin suprapunerea semnelor axiale de pe grinzi şi
suportul coloanei. După verificarea grinzilor se sudează piesele înglobate şi se dezagaţă
grinzile.
În procesul de montare a grinzilor de rulare montatorii se află pe schele, dotate cu
îngrădiri. Schelele pot fi suspendate, transportabile şi mobile.
Grinzile şi fermele de acoperiş. În clădirile industriale grinzile şi fermele de
acoperiş sunt montarea separat sau concomitent cu montarea panourilor de acoperiş, în
unele cazuri se efectuează montarea comună a grinzilor de rulare, fermelor şi a
panourilor de acoperiş, începând montarea de la celula de rigiditate.
La pregătirea fermelor către ridicare în poziţia de proiect, se curăţă şi se verifică
capetele coloanelor şi suprafeţele de suport a fermelor jug, se trasează semnele axiale.
Pentru vizarea şi fixarea temporară a fermelor se instalează schelele şi dispozitivele
necesare pe coloane.
Procesul de montare a fermelor include livrarea construcţiilor la locul de
montare, pregătirea către ridicare, agăţarea, ridicarea şi instalarea pe suporturi,
verificarea şi fixarea temporară, fixarea finală în poziţia de proiect. La locul de montare
fermele sunt livrate cu transportul rutier şi ce feroviar.
În poziţia de proiect fermele sunt montate în succesiune, care asigură stabilitatea
şi forma geometrică invariabilă a părţii montate a clădirii. Agăţarea fermelor se
efectuează cu ajutorul traverselor cu cabluri, dotate cu lacăte dirijate de la distanţă
pentru dezagăţarea elementelor.
Pentru fixarea temporară în poziţia de proiect a primii ferme montate se utilizează
contravântuiri, dar pentru următoarele ferme – distanţiere speciale. Distanţierele sunt
înlăturate numai după fixarea finală a fermelor şi instalarea panourilor de planşeu.
Vizarea fermelor se efectuează prin suprapunerea semnelor axiale de pe
suprafeţele de suport ale fermelor şi coloanelor.
Panouri de acoperiş. Panourile sunt montate pe parcursul montării fermelor sau
după montarea lor. Pentru montarea panourilor de acoperiş macaralele se dotează cu
82
prelungitoare speciale a săgeţii. Montarea poate fi efectuată după două scheme:
longitudinală şi transversală
Înainte de montare panourile sunt depozitate în stive dintre coloane sau sunt
montate direct din unităţile de transport.
Pentru agăţarea panourilor de acoperiş se utilizează dispozitivele de ridicare cu
patru braţe sau traversele de balansare. Înainte de montare pe panourile se instalează
îngrădirile de inventar, care se fixează de urechile de montare.
Ordinea şi direcţia de instalare a panourilor este indicată în PEL. Succesiunea
montării panourilor trebuie să asigure stabilitatea construcţiei şi posibilitatea accesului
liber pentru sudarea panourilor. Locul aşezării primului panou se indică pe fermă.
Fiecare panou se sudează în trei locuri de piesele înglobate a fermei. Fixarea
temporară a panourilor nu se admite.
Panourile de planşeu în clădirile etajate cu carcasă sunt montate pe parcursul
montării restului construcţiilor (metoda complexă) sau după finalizarea montării
coloanelor, grinzilor şi riglelor în limitele etajului sau frontului de lucru de pe un etaj.
În clădirile din zidărie şi clădirile cu pereţi din blocuri portante sau panouri, panourile
de planşeu se montează în limitele etajului sau frontului de lucru de pe un etaj după
executarea orizontului de montare sub ei.
În clădirile industriale etajate cu carcasă, în primul rând, se montează aşa numite
panouri de distanţare, amplasate pe axele longitudinale ale clădirii şi lângă pereţi.
Ordinea de montare a restului de panouri poate fi liberă, dacă nu este indicată în
proiectul. Dezagăţarea se execută imediat după instalarea panoului în poziţia de proiect.
Montarea panourilor de perete. Această etapă a lucrărilor de montare este
deosebită în construcţia industrială. Ea poate fi începută numai după finalizarea
montării construcţiilor portante în blocul constructiv al clădirii. La montarea panourilor
de perete nu este necesară utilizarea mecanismelor de montare cu capacitatea de
ridicare considerabilă şi raza de acţiune mare.

3. În practica construcţiilor de locuit în masă pe larg se utiliza schema

constructivă a clădirilor de locuit din panouri mari fără carcasă. Particularitatea
caracteristică a acestei scheme este utilizarea panourilor de planşeu plane pentru o
cameră sau altă celulă constructivă. În aceste clădiri se utilizează un număr mare de
elemente spaţiale, care măresc rigiditatea şi stabilitatea clădirii cum în procesul
montării, aşa şi pe perioada exploatării, de asemenea se micşorează numărul îmbinărilor
de montaj.
Livrarea construcţiilor la şantier în corespundere cu hărţile de completare şi
graficele de montare-transportare permit de efectua montarea construcţiilor direct din
unităţile de transport. Casele de locuit din panouri mari se realizează prin metoda
lucrărilor în flux. La montare se utilizează, de regulă, macaralele turn.
Metoda liberă de montare, fiind cea mai voluminoasă după manoperă, durată şi
cost, se utilizează rar. De obicei, atunci când se construiesc clădirile separate sau
complexul lor mic se află la o distanţă mare de la organizaţiile de construcţie
specializate. În cazul metodei libere limitate se utilizează diferite dispozitive de montaj,
în primul rând, diferite tipuri de conductoare.

83
 Metoda forţată, bazată pe mecanizare şi automatizare complexă de producere,
desigur, are o manoperă mai mică, este comparativ mai rapidă şi mai ieftină. Una din
direcţiile de dezvoltare a acestei metode este elaborarea unor mijloace tehnice de
montare noi, lipsite de dispozitive de agăţare flexibile, în baza roboţilor de montare.
Altă direcţie este introducerea construcţiei noi a îmbinărilor de montaj. În cadrul acestei
metode instalarea elementelor în poziţia de proiect şi asigurarea stabilităţii lor se
asigură prin utilizarea elementelor de lacăt. Elementul conic a acestui lacăt, nimerind în
gaura altuia, realizează strângerea panourilor între ei. Lacătele de legătură, fixate de
carcasele armăturii panourilor, formează aşa numită centură de rigiditate la fiecare
nivel.
O importanţă mare pentru precizia montării şi, evident, pentru calitatea şi
durabilitatea clădirii au: precizia instalării lacătelor pe carcasele de armătură şi
amplasarea carcaselor de armătură; lipsa deformaţiilor lacătelor în procesul depozitării
şi transportării lor; respectarea strictă a succesiunii de montare a elementelor;
executarea fixă a lucrărilor geodezice la fiecare nivel.
Succesiunea montării elementelor clădirilor din panouri mari este determinată
de proiectul executării lucrărilor în corespundere cu amplasarea elementelor de bază şi
necesităţii formării cât mai rapide a celulelor de stabilitate. Dacă panourile nu sunt
dotate cu lacătele de montaj, atunci panourile sunt susţinute de contravântuiri,
distanţiere şi tije până la fixarea finală a elementelor înglobate prin sudare.

4. Creşterea numărului de nivele şi suprademensionarea deschiderii limită a

clădirilor înaitează exigenţe sporite faţă de rezistenţa îmbinărilor dintre elementele
constructive ale scheletului structurilor. Un rol deosebit revine îmbinărilor dintre
elementele construcţiilor edificate în terenuri cu condiţii geologice dezavantajoase, în
special, în zone cu activitate seismică sporită.
La etapa actuală, în practica construcţiilor sunt utilizate diverse soluţii
constructive pentru realizarea structurilor cu schelet din beton armat, care pot fi
clasificate din punct de vedere al soluţiilor constructive propriu-zis şi din punct de
vedere al particularităţilor tehnologice de realizare a îmbinărilor.
Din punct de vedere al soluţiilor constructive nodurile elementelor structurii pot
fi clasificate în felul următor:
- noduri cu un singur element discontinuu;
- noduri, în care două elemente sunt discontinui (coloanele şi grinzile);
- noduri cu două elemente continui;
Din punct de vedere al particularităţilor tehnologice îmbinarea elementelor
structurilor poate fi clasificată în felul următor:
- îmbinarea elementelor prin sudare;
- îmbinarea elementelor prin monolitizarea rosturilor cu materiale
polimerice;
- îmbinarea elementelor structurii cu buloane;
- îmbinarea construcţiilor cu piese din oţel pretensionate;
- îmbinarea elementelor structurii cu sudarea prin baie a armăturii
longitudinale şi monolitizarea rosturilor cu amestec de beton.

84
 În practica construcţiilor sunt utile scheme constructive complexe de îmbinare a
construcţiilor structurii (îmbinări cu elemente caracteristice diferitor grupe din
clasificarea sus-numită).
În urma utilizării structurilor din beton armat cu un număr considerabil de
nivele şi supradimensionarea deschiderii elementelor, a crescut nomenclatura
elementelor prefabricate privind capacitatea portantă, totodată fiind relevate
următoarele tendinţe:
- majorarea capacităţii portante a elementelor structurii, păstrând
invariabile dimensiunile secţiunilor elementelor (în acest sens se prevede
realizarea elementelor din beton de clasa B60 – B80);
- perfectarea soluţiilor constructive ale îmbinărilor.
Un rol deosebit privind asigurarea stabilităţii construcţiilor revine îmbinărilor
elementelor ce suportă eforturi de întindere şi de comprimare, în care are loc schimbul
de sens a sarcinilor dinamice.
Practica construcţiilor din ţară şi de peste hotare a evidenţiat suficiente exemple,
când soluţiile constructive imperfecte şi realizarea necalitativă a îmbinărilor au
condiţionat deteriorarea parţială sau completă a structurilor multietajate.
Mărirea clasei betonului, necesar pentru fabricarea elementelor de construcţie,
elaborarea soluţiilor optime de îmbinare a elementelor structurilor multietajate şi
asigurarea rezistenţei la fisurare a materialului de umplutură, necesită elaborarea unor
tehnologii avansate de monolitizare a rosturilor şi utilizarea materialelor de construcţie
adecvate.
Proprietăţile deformative şi de rezistenţă ale îmbinărilor sunt determinate de
caracteristicile fizico-mecanice ale materialelor şi performanţa tehnologiei utilizate la
monolitizarea rosturilor. Metodele tradiţionale de monolitizare cu amestecuri de beton
şi mortare obişnuite nu asigură în fiecare caz exigenţele privind calitatea şi siguranţa
îmbinărilor.
Neajunsul principal la utilizarea materialelor tradiţionale este determinat de
deformaţiile de contracţie a betonului, de cantitatea sporită de ciment necesar pentru a
asigura valoarea optimă a raportului A/C, de caracterul fragil de rupere a betonului,
inclusiv, de rezistenţa dinamică redusă a betonului.
Pentru îmbunătăţirea proprietăţilor fizico-mecanice ale materialelor de
umplutură sunt utilizate diferite adaosuri sau lianţi. Spre exemplu, un adaos de aditivi
superplastifianţi asigură utilizarea amestecurilor de beton cu valoarea A/C redusă.
Unele neajunsuri din cele menţionate pot fi parţial înlăturate utilizând adaosuri
polimerice sau răşini sintetice.
Proprietăţile deformative şi de rezistenţă ale structurilor multietajate cu schelet
din beton armat depind, în mare măsură, de calitatea monolitizării rosturilor. Stabilirea
corectă a metodei de betonare a rosturilor, respectarea principiilor de bază ale
tehnologiei de preparare, transportare, punere în operă, compactare şi îngrijire a
betonului proaspăt turnat determină calitatea îmbinărilor.
În practica construcţiei sunt cunoscute următoarele procedee tehnologice de
monolitizare a îmbinărilor dintre elementele constructive ale scheletului:
- mecanizat (transportarea şi punerea în operă a amestecului de beton se execută cu
ajutorul transportorului pneumatic de beton sau a pompei de beton);
85
 - cu ajutorul mijloacelor de mecanizare parţială;
- manual.
Metoda mecanizată de betonare a rosturilor este considerată avantajoasă, fiind
caracterizată prin reducerea de 3-4 ori a manoperei lucrărilor. Betonarea rosturilor, la
rândul său, necesită utilaj tehnologic special.
Studiul îmbinărilor structurilor din beton armat a elucidat cauzele principale de
ordin constructiv şi tehnologic care condiţionează reducerea proprietăţilor deformative
şi de rezistenţă ale îmbinărilor şi anume:
- supraarmarea zonei de îmbinare a elementelor cu armătură secundară
condiţionează umplerea necalitativă a rosturilor şi segregarea amestecului de
beton; aceste defecte sunt frecvente la betonarea rosturilor dintre coloane şi
dintre coloane şi grinzi în cofraje lărgite la suprafaţă;
- metodele imperfecte de betonare a rosturilor cu un volum mare de manoperă nu
întotdeauna asigură calitatea necesară a îmbinării elementelor; betonarea în două
sau mai multe etape condiţionează formarea rosturilor tehnologice, care
diminuează caracteristicile de rigiditate şi de rezistenţă la fisurare a materialului
de umplutură a rosturilor;
- proprietăţile betonului obişnuit, determinate de caracterul fragil de rupere a
betonului şi de deformaţiile de contracţie ce apar în procesul prizei şi întăririi
amestecului de beton, provoacă formarea unei reţele dense de fisuri în zona de
contact dintre betonul de monolitizare şi elementele structurii.
O soluţie optimă, care ar înlătura neajunsurile utilizării betonului obişnuit, poate
fi considerată tehnologia monolitizării rosturilor cu amestecuri de beton preparat în
baza cimentului expansiv autotensionat şi armătură dispersată – soluţie, care necesită
investigaţii speciale, privind determinarea valorilor optime ale factorilor tehnologici şi
aprecierea eficienţei procedeelor tehnologice respective la betonarea nodurilor diferitor
scheme constructive de îmbinare a elementelor.
Reieşind din cele menţionate, ameliorarea calităţii şi siguranţa îmbinărilor
elementelor constructive ale structurilor multietajate pot fi soluţionate în baza unor
investigaţii complexe, principalele fiind:
- perfecţionarea soluţiilor constructive ale îmbinărilor dintre elementele
constructive, respectiv, ale structurii multietajate;
- utilizarea de noi materiale pentru monolitizarea rosturilor;
- elaborarea unor tehnologii performante de monolitizare a rosturilor.

5. Din punct de vedere a procesului de montare construcţiile metalice au un şir

de particularităţi specifice. Ele, de regulă, au dimensiunile geometrice mari, care intră
în contrazicere cu parametrii standarde a transportului rutier şi ce feroviar. Acest fapt
nu permite de ridica gradul de finalizare a blocurilor de montare de la uzină, conduce la
necesitatea comasării elementelor înainte de montare şi, unele cazuri, utilizării
neeficiente a capacităţii utilajului de transportare şi de montare.
Conform standardelor în procesul de proiectare a construcţiilor metalice trebuie
de ţinut cont cum de tehnologii concrete de producere la uzină aşa şi de cerinţele
determinate de tehnologia lucrărilor de montare, începând de la procesul de livrare a
construcţiilor la şantier.
86
 La montarea construcţiilor de înălţime mare şi cu deschidere mare trebuie de
urmărit atent respectarea flexibilităţii limită a construcţiilor.
Stabilitatea tălpii superioare comprimate a fermei în procesul de fixare şi
verificare provizorie poate fi asigurată prin instalarea ancorajelor sau contrafişelor, care
se instalează la coamă la mijlocul deschiderii fermei şi în intervalul dintre coamă şi
capătul fermei, asigurând prin aceasta flexibilitatea tălpii superioare a fermei în
intervale dintre punctele de fixare.
Îmbinările construcţiilor metalice sunt capabile comparativ rapid, în comparaţie
cu construcţiile din beton armat, să preia sarcinile de montare şi permanente, ce permite
de a ridica considerabil ritmurile de executare a lucrărilor de montare. Dar nu trebuie de
uitat de regula principală de montare – asigurării stabilităţii părţii montate a clădirii,
pentru ce este necesară montarea contravântuirilor permanente şi de montaj, prevăzute
de proiect, imediat după instalarea în poziţia de proiect construcţiilor clădirii sau
edificiului. Lucrările de montare se efectuează prin metoda complexă sau combinată.
La montarea construcţiilor din lemn se utilizează macaralele cu braţ sau pilone
de montare. Metodele şi procedeele de montare pot fi diferite. Schemele de montare,
deseori, pot fi parţial complicate din cauza diferenţei mari dintre masele elementelor
constructive şi particularităţile fixării lor. Înainte de montare trebuie de verificat
elementele nodurilor de fixare, se înşurubează buloanele şi tijele, slăbite în rezultatul
uscării lemnului şi transportării.
La ridicarea construcţiilor din placaj încleiate este necesar de utilizat garnituri şi
alte dispozitive, care protejează lemnul de la strivire. Ridicarea construcţiilor încleiate
nu prezintă complicităţi; ridicarea construcţiilor asamblate cu ajutorul buloanelor,
diblurilor şi altor elemente de fixare se efectuează cu ajutorul traverselor în aşa mod, ca
să nu duce la pierderea stabilităţii construcţiilor şi deformării nodurilor.
Construcţiile din lemn se montează, de regulă, întregi; excepţie fac arcele şi
fermele cu deschiderile mari, care se montează pe părţi, realizând îmbinarea pe
suporturi de montaj.
Construcţiile montate imediat se rigidizează cu contravântuiri permanente şi
temporare, fermele şi arcele până la formarea blocului de rigiditate – cu tiranţi. La
montarea construcţiilor din lemn mai des sunt utilizate cablurile din fibre vegetale şi
sintetice.

6. La montarea construcţiilor acţiunea negativă a condiţiilor de iarnă duce la

reducerea productivităţii muncitorilor şi cheltuieli suplimentare de muncă la executarea
lucrărilor auxiliare. În majoritatea regiunilor aceste condiţii sunt caracterizate nu numai
prin coborârea temperaturii aerului, dar şi prin creşterea puterii şi duratei de acţiune a
vânturilor.
Până la începerea perioadei de iarnă este necesar de a elabora şi realiza planul
calendaristic a măsurilor, care ar asigura executarea calitativă, sigură şi nepericuloasă a
lucrărilor de montare pe timp de iarnă. În acest caz, atenţie deosebită se acordă:
determinării ritmului maximal admisibil de efectuare a lucrărilor de montare, alegerii
metodelor şi procedeelor de montare a construcţiilor, amplasării raţionale a depozitelor
construcţiilor şi suprafeţelor de îmbinare comasată, determinării complectului de
mijloace de transport; alegerii mecanismelor de montare.
87
 La alegerea mecanismelor de montare şi dispozitivelor de ridicare se acordă o
atenţie corespunderii caracteristicilor respective regimului termic de exploatare
prevăzut.
Deosebit de minuţios sunt pregătite punctele de asigurare geodezică. Ele trebuie
să fie determinate cu o precizie sporită, pentru a exclude abaterile, legate de schimbarea
bruscă a temperaturilor, şi în acelaşi moment, modurile de fixare a punctelor trebuie să
asigure posibilitatea găsirii lor rapide după ninsori abundente.

7. La elaborarea proiectului al clădirii sau edificiului se prevede executarea

nepericuloasă a lucrărilor de montare. Alegerea tipului de construcţii, îmbinării lor,
procedeelor de fixare şi executare a racordărilor în mare măsură determină condiţii de
muncă şi siguranţei executării lucrărilor. În proiectul de execuţie a lucrărilor de montare
este necesar de a aprecia nu numai valoarea tehnico-economică a variantelor, dar şi de a
aprecia ele din punct de vedere a securităţii executării lucrărilor.
În centrul atenţiei a proiectantului trebuie să fie stabilitatea construcţiilor montate
şi proiectarea locurilor de muncă la toate stadiile de executare a clădirii sau edificiului.
Lucrările la înălţime se numesc acelea, care sunt executate de pe dispozitive de montare
temporare sau nemijlocit de pe construcţii la înălţimea mai mare de 5 m de la suprafaţa
terenului, planşeului sau podinii de lucru. Se interzice de executa lucrările în prezenţa
muncitorilor în aceeaşi secţie la diferite nivele, deasupra cărora se desfăşoară lucrările
de montare.
Hotarele zonelor periculoase trebuie să fie indicate cu claritate în proiectul de
execuţie a lucrărilor. La lucrările de înălţime sunt admişi persoanele nu mai tinere de 18
ani, montatori cu stagiul de lucru nu mai puţin de un an şi cu calificarea de categoria a
3-ea.
Eliberarea de dispozitivele de ridicare a elementelor montate în poziţia de proiect
se permite numai după fixarea sigură temporară sau finală. La montarea din unităţi de
transport se interzice aflarea oamenilor (se referă şi la şoferul) în cabina automobilului.
Elementele construcţiilor, pe care se prevede deplasarea muncitorilor în procesul
de montare, trebuie să fie dotate cu schele, punţi de trecere, scări, cabluri de siguranţă.
Panourile de planşeu şi de acoperiş a rândurilor marginale, rampele scărilor şi podeste,
înainte de ridicare sunt amenajate cu îngrădiri permanente sau temporare.
Muncitorii sunt dotaţi cu haine speciale, centurile de siguranţă, căşti şi
încălţăminte specială. La temperaturile negative a aerului exterior se prevăd masuri de
înlăturare a gheţii de pe schele şi construcţii. Sunt organizate încăperi pentru încălzirea
muncitorilor.

8. Pentru asigurarea calităţii necesare a lucrărilor de montare se utilizează

sistemele controlului de intrare, autocontrolul, operaţional şi de recepţie.
Controlul de intrare se realizează la primirea construcţiilor şi pieselor la şantier
de la producător sau furnizor. După forma şi dimensiunile toate trebuie să corespundă
cerinţelor proiectului şi nu trebuie să aibă abateri, care depăşesc cele admisibile de
standarde.
Autocontrolul este realizat de însuşi muncitorii la executarea operaţiilor
respective.
88
 Controlul operaţional a calităţii este efectuat de executanţii lucrărilor şi maiştrii
cu antrenarea geodezilor şi reprezentanţii laboratorului de construcţie.
Pentru creşterea eficacităţii controlului se folosesc schemele controlului
operaţional a calităţii, în care sunt prezentate schiţele construcţiilor şi nodurilor cu
indicarea abaterilor admisibile; lista lucrărilor, care urmează să fie verificate, cu
indicarea persoanelor responsabile; componenţa controlului; procedeul de verificare;
timpul de verificare; indicaţii privind antrenarea la verificările a geodezilor,
laboratorului de construcţie; indicaţiile privind necesitatea prezentării operaţiei date ca
lucrare ascunsă.
Defectele şi abaterile depistate în cadrul controlului operaţional trebuie să fie
corectate până la executarea operaţiilor ulterioare.
Controlul de recepţie este efectuat de diriginţii de şantier şi maiştrii,
recepţionând de la şefii echipelor lucrările executate apreciind calitatea lor.
Pentru lucrările ascunse, la care se atribuie executarea terenului de fundaţie,
edificarea fundaţiilor prefabricate şi cele monolite, sudarea musteţelor de armătură
îmbinărilor, care ulterior se monolitizează, se întocmeşte actul de recepţie.
La recepţia finală a construcţiilor montate este necesară următoare
documentaţie:
complectul desenelor de lucru a construcţiilor, cu inscripţiile persoanelor
răspunzătoare de executarea lucrărilor, privind corespunderea lucrărilor executate cu
desenele de lucru sau schimbările introduse în ele, coordonate cu organizaţiile de
proiectare;
certificatele de uzină, cărţile tehnice şi alte documente, care legitimă
calitatea construcţiilor, pieselor, materialelor, utilizate la executarea lucrărilor,
documentele încercărilor de laborator la sudarea şi monolitizarea
îmbinărilor;
materialele lucrărilor geodezice la verificarea axelor principale şi instalării
construcţiilor;
actele de recepţie a lucrărilor ascunse;
actele încercărilor unor construcţii portante, dacă aceasta este necesar după
norme sau proiect;
registrele executării lucrărilor de montare şi de sudare, monolitizării
îmbinărilor, ermetizarea panourilor de perete, executarea îmbinărilor cu buloane de
rezistenţă sporită.

89
 X. Tehnologia proceselor de izolare a construcţiilor

1. Clasificarea hidroizolaţiilor.
2. Executarea hidroizolaţiilor prin vopsire, prin încleiere, prin tencuire, din foi de
masă plastică şi foi de metal.
3. Clasificarea termoizolaţiilor.
4. Executarea termoizolaţiilor din prefabricate, monolite, de umplutură şi prin
înfăşurare.
5. Executarea izolaţiilor în condiţii extremale.
6. Tehnica securităţii la executarea lucrărilor de izolare a construcţiilor.
7. Verificarea calităţii şi recepţia lucrărilor de izolare.

1. Construcţiile clădirilor şi edificiile din materiale poroase (beton, cărămidă,

etc.), aflate sub acţiunea umidităţii, sunt protejate prin acoperiri din materiale hidrofuge.
Aceste acoperiri se numesc hidroizolaţii, dar executarea lor – lucrările de hidroizolare.
Volumul lucrărilor de hidroizolare poate fi micşorat prin organizarea drenajelor,
coborârea nivelului apelor subterane şi, de asemenea, prin consolidarea solului,
silicatizare, cimentare, bitumizare şi alte măsuri.
Hidroizolaţiile sunt clasificate după următoarele criterii:
- după locul amplasării: în spaţiu – în aer liber, subterană şi submersată; în plan
– verticală, orizontală şi înclinată; în corpul construcţiei – exterioară şi exterioară;
- după destinaţie – împotriva infiltrării apei, termo- şi hidroizolaţie;
- după modul de executare – prin vopsire (grosimea de 5 mm); prin tencuire
(prin lipire), include torcretul, acoperiri cu ciment, asfaltice, etc., prin încleiere (din
materiale în soluri şi pelicule), monolite, impregnate, prin injectare, de umplutură (din
nisipuri şi prafuri hidrofobe), din prefabricate (din foi şi elemente profilate);
- după tipul materialului – din ciment, asfaltice, bitum, din polimeri şi metalică;
- după construcţia – într-un strat şi în multe straturi, armată şi nearmată, cu strat
de protecţie şi fără, în pană sau de compensare; de ventilare.
La executarea lucrărilor de hidroizolare se utilizează materiale bituminoase
(ruberoid, pergamin), gudronate (carton gudronat, carton gudronat fără strat de
protecţie), în baza de bitum şi cauciuc (isol, brisol, hidroisol), de mastică, sintetice şi
polimerice sub formă de mortare, emulsii, răşini, lacuri, paste, pelicule, foi de viniplast,
polietilenă, ţesătură de sticlă, foiţă metalică şi, de asemenea, betoane şi mortare
impermiabile, izolaţie metalică.
În calitate de materiale de armare se utilizează carton, fibre de azbest, plase
metalice, plase din sticlă, ţesături din sticlă, fibre artificiale, sintetice şi din sticlă.
Hidroizolaţiile pot fi rigide şi plastice. La cele plastice se ataşează izolaţii prin
lipire, prin vopsire, încleiere şi monolite, la cele rigide – acoperiri din ciment-nisip,
asfaltice, prin tencuire şi din foi.
Hidroizolaţiile plastice se caracterizează prin impermiabilitate sporită, aderenţă,
siguranţă şi simplicitate relativă la executare. Particularitatea acoperirilor rigide este
rezistenţă şi siguranţă majoră la presiuni hidrostatice a apelor freatice şi în medii
agresive, dar cu toate acestea, costul şi manopera considerabile la realizarea acestor
izolaţii. Acoperiri prin tencuire se utilizează pentru protecţia construcţiilor neacţionate
90
de sarcini dinamice şi sunt executate după finalizarea tasărilor a clădirilor şi edificiilor.
Acoperiri din foi sunt executate în condiţii dificile de exploatare şi la acţiunea sarcinilor
dinamice asupra construcţiilor.

2. Hidroizolarea prin vopsire se utilizează, în principal, pentru protecţia

construcţiilor de umiditate capilară. Stratul de baza pentru izolaţie trebuie să fie
continuu, nivelat şi rigid.
Hodroizolarea se realizează prin aplicare uniformă a masticului bituminos rece
sau fierbinte pe suprafaţa izolată în, cel puţin, două straturi şi, de asemenea,
masticurilor preparare în baza gudroanelor sintetice. Mastica se aplică în modul
mecanizat cu ajutorul duzelor şi pulverizatoarelor în straturi cu grosimea aproximativ 2
mm (fiecare ulterior strat – pe stratul anterior după întărirea lui).
Executarea hidroizolaţiei prin vopsire include urmtoarele operaţii tehnologice:
pregătirea suprafeţilor, aplicarea hidroizolaţiei prin vopsire, formarea acoperirii
(uscarea, întărirea, sinisarea decorativă).
În procesul de pregătire a suprafeţelor urmele mortarului, produsele coroziunii şi
a altor substanţe fără grăsimi se înlătură cu răzuitoare, discuri de rectificat de şmirghel,
apoi suprafeţele se spală cu get de apă se usucă. Impurităţile cu grăsime pot fi înlăturate
cu soluţie de acid ? 2%, după care suprafaţa, de asemenea, se spală şi se usucă.
La aplicarea hidroizolaţiei prin vopsire prin metoda pneumatică este necesar de a
menţine presiunea aerului comprimat în limitele 0,3 – 0,4 Mpa; de asigurat distanţă
constantă de la duza pulverizatorului până la suprafaţa izolată (250 – 300 mm); de a
deplasa pulverizatorul uniform cu viteza de 14 – 18 m/min; de a menţine pulverizatorul
perpendicular pe suprafaţă.
La executarea hidroizolaţiei prin încleiere se utilizează hidroisol, isol, brisol,
ţesături din sticlă, materiale gudron-bituminoase, realizate în formă de pânze în suluri,
materialele polimerice în suluri şi foi, pelicule de polietilenă, poliamidă. Numărul de
straturi se determină în dependenţă de categoria construcţiei de îngrădire şi mărimii
presiunii hidrostatice. Masticile pentru încleiere se utilizează în corespundere cu
structura materialului: bituminoase – pentru materiale în baza bitumului, cleiuri speciale
în baza răşinii epoxidice – pentru materialele polimerice.
Suprapunerea pânzelor în îmbinările longitudinale şi transversale trebuie să
constituie 100 mm, dar însăşi îmbinarea să se amplaseze alternativ la distanţa nu mai
mică de 300 mm unul faţă de altul.
Pe suprafeţele verticale ţi înclinate (unghiul > 25º) materialele în suluri se încleie
de jos în sus pe sectoare cu lăţimea de 1,5 – 2 m. Mastica se aplică întâi pe suprafaţa
izolată, apoi pe materialele în suluri cu grosimea 1 – 2 mm.
Cu dezvoltarea producerii materialelor în suluri cu stratul de încleiere, a fost
introdusă tehnologia executării hidroizolaţiei prin încleiere cu stratul de încleiere topit
cu focul deschis la arderea combustibilului gazos şi lichid sau radierii infraroşii de la
radiatoare din ceramică sau fontă încălzite, şi, de asemenea, prin diluarea acestui strat
cu dizolvant organic.
Hidroizolarea prin tencuire cu mortar de ciment-nisip se utilizează pentru
protecţia construcţiilor rigide, rezistente la fisurare, asupra cărora în procesul de

91
exploatare nu acţionează sarcini dinamice. Izolarea se execută după tasarea completă a
edificiului.
Pentru prepararea mortarului de ciment-nisip se utilizează cimentul rezistent la
apă fără contracţie, ciment rezistent la apă expansiv sau ciment Portland cu adausuri
hidraulice şi compresiune.
Înainte de începere a lucrărilor de izolare suprafaţa se umezeşte, dar cea din
beton, în afară de această, se buciardează. Mortarul se aplică în straturi separate cu
grosimea 6 – 10 mm prin metoda de torcretare. Numărul de straturi se stabileşte în
dependenţă de mărimea presiunii hidrostatice. Fiecare strat următor se aplică după
întărirea celui precedent, dar nu mai târziu de 30 min în cazul utilizării cimentului
expansiv sau fără contracţie. Suprafaţa stratului aplicat anterior înainte de aplicare a
celui ulterior se curăţă prin suflare cu get de aer comprimat şi se umezeşte cu apă.
Hidroizolaţie din mortar de ciment-nisip în perioada de întărire este necesar de
protejat de deteriorări mecanice şi timp de două săptămâni de umezit de 2 – 3 ori pe zi
(24 ore) cu get de apă pulverizată.
Hidroizolarea prin tencuire asfaltică se execută din mastici şi mortare asfaltice
fierbinţi sau reci prin aplicarea lor în straturi pe suprafaţa izolată.
Pe suprafeţe orizontale izolarea se execută în straturi cu grosimea 7 – 10 mm pe
sectoare cu lungimea până la 20 m, lăţimea 2 – 2,5 m. La izolarea suprafeţelor verticale
amestecuri asfaltice se aplică de jos în sus pe înălţimea 1,4 – 1,8 m, în straturi cu
grosimea 5 – 7 mm. Fiecare strat următor trebuie de aplicat după răcirea celui
precedent. Racordările dintre sectoarele de lucru se efectuează prin suprapunerea lor în
fiecare strat pe lăţimea 200 mm, dar locurile racordărilor în straturi învecinate –
alternativ la distanţă nu mai mică de 300 mm.
Masticuri şi mortare se aplică prin metoda mecanizată cu ajutorul utilajului
specializat.
Hidroizolarea din foi de masă plastică şi din metal se realizează în forma de
acoperire continue din foi metalice sau masă plastică.
Hidroizolarea metalică se utilizează la edificii de importanţă majoră şi se
realizează din foi metalice, fixate între ele prin sudare. În cazul, când construcţia izolată
se execută din betonul moolit, hidroizolarea metalică este utilizată în calitate de cofraj.
Hidroizolarea se execută, de obicei, pe suprafeţe interioare a construcţiilor şi
edificiilor şi se fixează cu ajutorul ancorelor sau prin sudare. Între foile izolaţiei şi
suprafaţa izolată se lasă un rost de 25 – 30 mm, care se umple cu mortar de ciment sub
presiune. Suprafaţa deschisă a hidroizolaţiei metalice se protejează contra coroziune,
vopsind cu substanţe anticorozive.
Acoperirile din masă plastică sunt utilizate, în principal, pentru protecţia
construcţiilor de apele agresive. Foile sunt croite după forma suprafeţei izolate şi fixate
de ea cu ajutorul cleiului. Între ele foile se unesc sau cap la cap sau prin suprapunere. În
primul caz foile sunt sudat, dar în al doilea – încălzite cu aer fierbinte la temperatura
200 – 220 ºC.

3. Izolaţie termică în formă finală, numită construcţie termoizolantă, include în

sine stratul de termoizolare, acoperire de protecţie, elementele de fixare, dar în caz de

92
necesitate – hidroizolare şi acoperire anticorozivă. De obicei, construcţia termoizolantă
ea denumirea după tipul materialul stratului de bază de izolare.
Stratul de termoizolare se execută din materiale poroase organice şi neorganice,
având densitate mică şi rezistenţă termică sporită. Ei se clasifică după tipul şi structura
materiei prime, densitate, temperatură şi domeniul de aplicare, valorii coeficientului
rezistenţei termice. Industria produce materialele termoizolante în formă de produse de
diferită formă: în bucăţi (panouri, blocuri, cărămizi, cilindri, segmente); în suluri
(saltele, fâşii); în şnururi (şnur, toron); pulverulente.
Stratul de acoperire a construcţiei termoizolante se execută pentru protejarea
stratului de termoizolare de deteriorări mecanice, umezirii, acţiunii razelor solare şi, de
asemenea, pentru redarea izolaţiei formei finite. La materialele de protecţie sunt
atribuite foi de oţel subţire sau foi din aliajele de aluminiu, foi din azbociment,
materialele hidroizolante în suluri, tencuieli din mastici. În scopul protecţei
suplimentare a construcţiei termoizolante şi pentru redarea formei estetice a ei, uneori,
stratul de acoperire se finisează cu soluţii de ulei sau lacuri.
Elementele de fixare servesc pentru racordarea construcţiei termoizolante cu
suprafaţa izolată. La această categorie se atribuie: fâşii de oţel, bandaje, cârlige, şaibe,
prezone, şurube cu autofiletare, sârmă şi alte piese.
Construcţia termoizolaţiei se stabileşte de proiectul. În dependenţă de tipul şi
tehnologia de executare se deosebesc următoarele construcţii termoizolante: de
umplutură, monolite, prefabricate în bucăţi de diferită formă. La determinarea formei
raţionale a construcţiei termoizolante o importanţă majoră are forma geometrică şi
dimensiunile suprafeţei izolate.

4. La momentul începerii lucrărilor de izolare trebuie să fie finalizate lucrările de

montaj, ? şi de sudare. În afară de aceasta, este necesar de instalat echipamentul de
proiect (console, mufe de cuplare, suporturi ş. a.), sprijinire pentru termoizolare.
Suprafeţele metalice trebuie de uscat, curăţit de rugină şi impurităţi, dar în caz necesar –
şi de protejat de corozie. În procesul de pregătire a suprafeţelor din beton armat monolit
sau prefabricat se monolitezează rosturile, se nivelează suprafeţele, se fixează
echipamentul pentru montarea utilajului tehnologic.
Termoizolarea din panouri rigide (prefabricate) se utilizează pentru elemente de
construcţii, utilajul tehnologic de dimensiuni mari, rezervoare. Panourile se instalează
în rânduri de jos în sus cu acoperirea rosturilor; pentru trecerea barelor de fixare în
panouri se străpung sau se taie găuri. Fixarea se realizează cu strune din sârmă şi tiranţi
de bare de fixare îndoite. Panourile alese după grosime sunt instalate pe uscat, dacă pot
fi compact amplasate unul faţă de altul, sau încleiate de suprafaţa cu mastică de izolare,
umplând rosturile cu aceeaşi mastică.
La termoizolarea aparatelor verticale, în afară de barele de fixare, peste 3 – 4 m
pe înălţime se sudează poliţe inelare de descărcare din foi de oţel.
Acoperirea stratului de izolare finit din panouri se efectuează din foi metalice,
panouri speciale cu nervuri de rigidizare. Cea mai efectivă este utilizarea construcţiilor
produse la uzină, compuse din panouri termoizolante şi acoperire metalică cuplată de
ele.

93
 Termoizolarea monolită în prezent capătă tot mai largă răspândire în construcţie.
Aceasta se datorează posibilităţii mecanizării procesului de executare, utilizării lor
pentru diferite suprafeţe, utilizarea materiei prime neorganice de toxicitate redusă.
Unul din procedee mecanizate de executare a termoizolaţiei monolite este
pulverizarea suprafeţei protejate amestecului de azbest sau azbest-perlit. Prepararea şi
pulverizarea amestecului se realizează pe instalaţii speciale, care constă din maşină de
dezagregare a azbestului, pulverizator, rezervoare şi furtuni. Amestecul uscat de perlit
şi azbest dezagregat prin furtun se pompează către pulverizator. La ieşirea din
pulverizator amestecul se umezeşte cu soluţie de sticlă lichidă. Cantitatea sticlei
solubile, viteza amestecului la ieşire, presiunea aerului, lungimea jetului se regulează în
dependenţă de densitate necesară a stratului de termoizolare (200 – 220 kg/m).
Termoizolarea monolită poate fi obţinută prin turnarea (acoperirea) suprafeţelor cu
poliuretan expandat. Pentru executarea lucrărilor se utilizează instalaţiile speciale, care
formează presiunea de 0,5 MPa, cu productivitatea de 1,5 – 10 l/min. Instalaţia constă
din dispozitivul de dozare a componentelor lichide şi pompe pentru livrarea lor prin
furtuni de presiune către camera de amestecare. Timpul de formare a spumei
amestecului este 60 – 90 s, dar timpul de întărire din momentul de turnare – 100 – 180
s. Ţinând cont de acest fapt, în cazul volumelor mari de lucru turnarea straturilor se
execută continuu, dar la volume mici – cu întreruperi. Densitatea spumei întărite este 35
– 45 kg/m3.
Turnarea se realizează în următoare succesiune. Pe suprafaţa destinată izolării se
aşează acoperire metalică, pentru fixarea căreia în poziţia necesară se instalează
montanţi de fixare din lemn. Spaţiul format are dimensiuni egale cu grosimea stratului
de izolare. Amestecul se introduce prin găuri sfredelite în acoperire metalică; gradul de
umplere a spaţiului se verifică prin găuri de control.
Termoizolarea de umplutură deseori se utilizează în construcţie la zidirea
pereţilor din cărămidă, la termoizolarea pardoselii etajului parter, planşeelor şi
acoperişurilor. Executarea ei constă în descărcarea pe straturi, nivelarea şi compactarea
uşoară a materialului. Ca dezavantajele izolaţiei de umplutură pot fi menţionate
manopera ridicată a lucrărilor, necesitatea în stratul de protecţie rezistent, dificultatea
atingerii densităţii uniforme a materialului pe toată suprafaţă izolată, predominarea
proceselor manuale şi tasarea termoizolaţiei în procesul de exploatare.
Termoizolarea suprafeţelor cu temperaturi negative se deosebeşte considerabil de
termoizolarea suprafeţelor calde. La temperaturi pozitive termoizolarea împiedică
transmiterea căldurii de la suprafeţele încălzite către mediul înconjurător, dar la
suprafeţe rece se dezvoltă procesul de transmitere a aerului exterior încălzit în interiorul
construcţiei termoizolate. În legătură cu aceasta, stratul de termoizolare din exterior
trebuie să fie protejat cu barieră de vapori. Pentru termoizolarea suprafeţelor reci se
utilizează materialele cu conductibilitate termică micşorată şi pore închise. Deoarece
dispozitivele de fixare metalice formează punţi de trecere a căldurii, piesele de fixare nu
trebuie să unească acoperire metalică cu suprafaţa izolată.
Termoizolarea prin înfăşurare din saltele perforate, fâşii se utilizează pentru
construcţii supuse vibraţiilor şi deformaţiilor şi, de asemenea, pentru izolarea
suprafeţelor de formă complicată, la izolaţii frecvent montate şi demontate. Acest tip de
izolaţii are nevoie în asigurarea rigidităţii şi protecţie prin acoperire.
94
 Construcţiile termoizolante prefabricate se utilizează pentru conductele cu
diametru până la 1020 mm. La şantier construcţia termoizolantă se livrează asamblată,
de aceea la locul de lucru ea parţial de dezasamblează, se montează pe conducte în
poziţia de proiect, se contractează cu dispozitiv de strângere şi se fixează. Stratul de
termoizolare se confecţionează din semicilindre rigide sau segmente cu acoperire
metalică.

5. Executarea hidroizolaţiilor. La temperaturi negative a aerului exterior

covoarele acoperirilor cu unul sau multe straturi din ruberoid, pergamin, carton bitumat
se încleie pe mastici bituminoase sau gudronate şi nu pe cele polimerice. În condiţii de
iarnă utilizare largă are hidroizolarea din mastici, care se execută din straturi de mastică
bituminoasă fierbinte, bitum-cauciuc, bitum-polimer. Armarea cu materialele cu fibre
sticloase măresc durabilitatea şi siguranţa acoperirii.
Pregătirea suprafeţelor către izolare în condiţii de iarnă include: curăţirea de
zăpadă, gheaţă; uscarea cu aer comprimat încălzit; izolarea şi protejarea de apele
freatice şi intemperii; executarea şapelor şi grunduirilor cu bitumul diluat sau bitum-
polimer cu introducerea în componenţa lor lacului etil sau adausurilor antigel.
Mijloacele de transportare şi preparare a bitumului fierbinte, aliajelor
bituminoase, amestecurilor asfaltice şi asfalt-polimerice se pregătesc pentru
funcţionarea la temperaturi ridicate. Toate ambalajele utilizate pentru transportarea lor
se termoizolează.
Cheltuieli suplimentare în condiţii de iarnă pot fi micşorate considerabil în
cazurile utilizării elementelor prefabricate din beton impermiabil cu strat hidroizolant
şi, de asemenea, panourilor din beton cu strat turnat din materiale asfaltice, ipoxidice ş.
a.
Toate instalaţiile mijloacele de mecanizare pentru executarea lucrărilor de
hidroizolare se amplasează în încăperile închise şi încălzite; emulsie de bitum şi
masticuri asfaltice reci se prepară cu adausuri antifriz, dar mortarele şi betoanele din
ciment-nisip – cu adausuri antigel.
Hidroizolarea asfaltică rece poate fi executată la temperatura până la -20ºC cu
condiţia respectării următoarelor măsuri: în componenţa pastelor de emulsii
bituminoase se introduce antifriz; stratul de mastică imediat după aplicare se acoperă cu
şapă de ciment-nisip pentru ca întărirea masticii să se petrece după metoda „termos”; se
iau măsurile pentru creşterea aderenţei masticii cu betonul, suprafaţa varticală a
betonului se încălzeşte, se usucă, apoi se grunduieşte cu pastă de bitum cu adausuri.
Hidroizolarea prin tencuire din mortar de ciment-nisip cu adausuri antigel în
condiţii de iarnă se execută în baracă încălzită.
Hidroizolarea asfaltică turnată la temperatura până la -20ºC se execută fără
efectuarea măsurilor tehnologice deosebite, dar cu curăţirea, uscarea şi ermetizarea
suprafeţelor izolate.
Hidroizolarea prin vopsire din materiale bitum-polimerice, masticuri polimerice
în condiţii de iarnă se execută în baracă cu temperatura pozitivă +10ºC. Masticuri din
emulsii la temperaturi negative nu se utilizează. O utilizare largă în medii agresive a
căpătat hidroizolarea din elementele prefabricate.

95
 Executarea termoizolaţiilor. Realizarea acoperirilor cu utilizarea componentelor
cu conţinut de apă şi de asemenea, masticii asfaltice rece este posibilă la temperatura nu
mai joasă de +5ºC. Mastică bituminoasă fierbinte poate fi utilizată la temperatura până
la -20ºC menţinând temperatura ei la nivelul necesar. Materialele în suluri până la
utilizare trebuie depozitate în încăperi încălzite şi la locul de punere în operă livrate în
containere izolate. Toate materialele trebuie protejate de intemperii.
Suprafaţa izolată se divizează pe sectoare de dimensiuni mijlocii, cu scopul ca
operaţiile tehnologice să se execută succesiv una după alta cu întreruperi minimale în
timp. Suprafeţele protejate se curăţă de zăpadă şi gheaţă, se usucă şi se încălzesc până la
+10 - 15ºC.
Operaţiile pregătitoare trebuie de executat în încăperile încălzite, dar la locul de
lucru de efectuat instalarea, montarea materialelor pregătite, semifabricatelor, pieselor.
Locul executării lucrărilor se îngrădeşte cu tende, corturi, şoproane.

6. La executarea acoperirilor de protecţie au loc pericole legate de lucrări la

înălţime, toxicitate şi inflamabilitate sporită a materialelor, utilizarea masticilor fierbinţi
şi focului deschis.
În cazul vântului puternic şi ceţei, ploii abundente, gheţuş lucrările se stopează.
Se recomandă livrarea masticurilor fierbinţi la locul de punere în operă numai cu
autogudronator.
La aplicarea masticilor, vopselelor muncitorul trebuie să se afle din partea expusă
la vânt. Rezervoare pentru mastici trebuie să fie de forma conică pentru stabilitate
sporită. Executarea acoperirilor de protecţie din materialele pulverulente este
periculoasă din cauza posibilităţii nimeririi fibrelor pe piele, în ochi, organe
respiratorie. Se permite lucru cu materialele pulverulente numai cu mijloace individuale
d protecţie.
Depozitarea lacurilor sintetice şi vopselelor se realizează în depozite special
amenajate şi cu grad sporit de rezistenţă la foc. În zona utilizării acestor materiale se
interzice lucrul cu focul deschis, fumatul. La lucrările în tranşee, gropi înguste este
necesar de asigurat stabilitatea taluzului.

7. Formele de bază a controlului calităţii lucrărilor de hidroizolare sunt

următoarele: controlul calităţii de laborator a materiei prime, controlul calităţii a
suprafeţei izolate şi controlul hidroizolaţiilor realizate şi, de asemenea, verificarea
impermeabilităţii hidroizolaţiei edificiului integral sau părilor lui separate.
Pregătirea suprafeţelor pentru izolare este supusă recepţiei intermediare în
prezenţa beneficiarului şi completarea procesului verbal de lucrări ascunse.
Recepţia intermediară a hidroizolaţiilor cu completarea proceselor verbale de
lucrări ascunse se desfăşoară după controlul calităţii fiecărui strat a hidroizolaţiei cu
multe straturi, hidroizolaţiei rosturilor de deformaţie, rosturilor elementelor
prefabricate.
Etanşitatea rosturilor poate fi verificată prin metoda electrostatică sau dispozitiv
cu vacuum, dar rezistenţa – prin încercări cu epruvetele. Permeabilitatea hidroizolaţiei
edificiului (rezervorului) se verifică prin metoda hidraulică.

96
 La recepţia termoizolaţiilor se verifică grosimea şi uniformitatea stratului
termoizolant, aderenţa lui faţă de suprafaţa izolată, corectitudinea amplasării rosturilor,
aspectul exterior a construcţiei termoizolante. Despre calitatea termoizolaţiei exploatate
se judecă după mărimea pierderilor de căldură de pe suprafaţa ei.

97
 XI. Tehnologia proceselor de executare a acoperişurilor

1. Clasificarea acoperişurilor
2. Executarea acoperişurilor din materiale rulante şi mastici.
3. Executarea acoperişurilor din ţiglă, foi ondulate de ardezie, tablă zincată.
4. Particularităţile executării acoperişurilor în condiţii extremale
5. Tehnica securităţii la executarea acoperişurilor.
6. Verificarea calităţii şi recepţia lucrărilor de executare a acoperişurilor.

1. Destinaţia de bază a învelitorii este protejarea clădirilor şi edificiilor de

intemperii, vânt, acţiunii razelor solare şi temperaturii.
Învelitorile trebuie să fie impermeabile, rezistente la apă, îngheţ-dezgheţ,
ermetice şi rezistente, pentru a prelua eforturile de la greutatea zăpezii şi acţiunii
mecanice în timpul reparaţiilor.
Învelitoarea se instalează pe astereală de podină, susţinută de construcţiile
portante (ferme, căpriori, etc.) sau pe podină continue, numită partea portantă inferioară
a acoperişului.
După tipul materialelor învelitoarele se clasifică pe rulante, din materiale în
bucăţi, din foi de metal, mastici, complexe (prefabricate) şi masă plastică.
Învelitoarele din materialele rulante sunt executate din ruberoid, carton bitumat,
pergamin, isol şi alte materiale.
Învelitoarele din materialele în bucăţi sunt executate din ţiglă din argilă arsă şi pe
baza de ciment; din foi de azbociment ondulate şi plate. Uneori sunt utilizate
învelitoarele din lemn executate din scânduri şi plăci.
Învelitoarele din foi de metal sunt executate din foi ondulate sau plate şi plăci.
Cel mai des este utilizată oţelul zincat în foi plate.
Învelitoarele din mastici sunt executate din mastici asfaltice reci în formă de
învelitoare turnată (fără rosturi).
Învelitoarele complexe (prefabricate) sunt executate din panouri prefabricate de
acoperiş şi din panouri de ciment armat şi beton armat cu stratul de hidroizolare
încleiat.
Cele mai răspândite sunt învelitoarele din materialele rulante şi panouri şi plăci
din azbociment.
Învelitoarele din materialele rulante au o manoperă mică la executare, au un
număr de rosturi comparativ mic, dar nu sunt durabile, inflamabile, şi în procesul de
exploatare necesită vopsire cu mastică odată în trei ani.
Învelitoarele din plăci şi foi ondulate de azbociment au manoperă mare la
executare, au nevoie de pante mari, dar nu sunt inflamabile, nu necesită întreţinere
deosebită în procesul de exploatare şi servesc mai mult de 30 ani.
Învelitoarele din ţiglă sunt rezistente la foc, durabile, econome în exploatare, dar
au greutate proprie mare, necesită cantitate mare de materiale şi manoperă la executare,
şi de asemenea, pante mari, ce constituie incomodităţi la executarea lucrărilor de
instalare şi reparaţie.
Învelitoarele din foi de oţel sunt comparativ uşoare, cu manoperă mică la
executare, durabile, rezistente la foc, dar supuse coroziunii, ce conduce la necesitatea
98
vopsirii lor odată în 2 – 3 ani. În afară de această, pentru aceste învelitori se consumă o
cantitate mare de metal.

2. Învelitoarele din materialele rulante au căpătat o răspândire largă în

construcţii industriale, civile, de locuit şi agricole. Aceste acoperişuri posedă un şir de
avantaje: masa proprie mică, impermeabile la apă, conductibilitate scăzută, posibilitatea
utilizării la pante maximale şi nule (orizontale), şi de asemenea forma materialelor
comodă pentru executarea rapidă a lucrărilor (fâşii lungi înfăşurate în rulou).
Dezavantajele de bază a învelitoarelor din materiale rulante pot fi numite
inflamabilitatea şi rezistenţa mecanică scăzută.
În componenţa lucrărilor de acoperiş a clădirilor industriale sunt incluse
executarea termoizolaţiei şi barierei de vapori, bazei sub învelitoare, stratului de
hidroizolare şi stratului de protecţie. Pentru clădirile de locuit, civile şi alte tipuri cu
acoperişul şarpantă se execută învelitoarea din materialele rulante pe podină continue
sau pe plăci uşoare.
În calitate de bază sub învelitoare pot servi şapă din mortar de ciment-nisip,
asfaltul monolit turnat, panouri prefabricate din beton sau asfalt-beton şi podină din
lemn. Şapă trebuie să fie executaă din mortar de ciment-nisip cu componenţa 1:3 de
marca nu mai mică de 50 şi grosimea de 1 – 3 cm.
Înainte de încleiere a materialului rulant baza se grunduieşte cu soluţie de
grunduire rece cu ajutorul instalaţiei cu presiune.
Baza din asfalt-beton se admite la pante până la 20%; peste fiecare 4 m în ambele
direcţii se execut rost de dilatare-tasare cu lăţimea de 0,5 – 1 cm, grosimea 1,5 – 2,5
cm.
Baza din lemn din şipci cu secţiunea 19×50 mm şi umiditate nu mai mare de 23%
se execută sub unghi de 45º pe podină de lucru (portantă) din scânduri cu aceiaşi
umiditate. Nu se admit fisuri dintre şipci mai mari de 0,2 cm.
Baza sub învelitoare trebuie să fie rigidă; înainte de executare a stratului rulant
baza se curăţă de murdării şi colb.
Pentru excluderea formării undelor la încleiere, toate materialele rulante se curăţă
de material presărat mineral şi sunt păstrate în forma desfăşurată nu mai puţin de 20
ore.
Executarea stratului hidroizolant rulant, de obicei, se începe cu încleierea streşinii
cornişei, doliei, racordările cu jgheaburile de scurgere a apei şi se dezvoltă în direcţia de
jos în sus.
Direcţia de desfăşurare a rulourilor se efectuează paralel cu coama acoperişului în
cazul pantei până la 15%, dar la pante mai mari de 15% – perpendicular. Materialele
rulante sunt încleiate pe mastici fierbinte şi rece prin metoda mecanizată. Pentru aceasta
se utilizează maşinile autopropulsate. În procesul de executare a învelitorii pe mastică
fierbinte toate straturile a covrului rulant sunt încleiate concomitent, dar pe mastică rece
– pe straturi separate. Prin metoda mecanizată considerabil se măreşte productivitatea
muncii, se micşorează consumul masticii şi timpul de executare a lucrărilor.
La executarea pe straturi a acoperişurilor plane valoarea suprapunerii fâşiilor pe
lăţime se stabileşte 10 cm pentru învelitoarele cu panta mai mică de 5%; pentru
învelitoarele cu panta mai mare de 5% suprapunerea straturilor inferioare constituie 7
99
cm, dar celor superioare – 10 cm. Încleierea învelitoarei din patru straturi se începe de
la cornişă (în cazul pantei până la 15%) sau de la frontonul (în cazul pantei mai mare de
20%). Cu ajutorul ruloului-desfăşurător se încleie fâşii cu lăţimea de 25 cm, apoi 50, 7,
100 cm (fâşia plină). Încleierea ulterioară se execută cu fâşii întregi cu decalarea de 22
cm de la muchie longitudinală.
În ultimii ani au apărut maşinile pentru încleierea materialelor rulante cu
productivitate sporită. Metoda încleierii materialelor rulante prin arderea gazului cu
instalaţie constituită din dispozitiv pneumatic, compresor şi îmbutelia cu gaz lichefiat.
Aceasta metodă practic complect exclude prepararea şi livrarea masticii bituminoase pe
acoperiş. Stratul inferior se lipeşte cu arzător cu gaze, dar cu flacăra gazului ars parţial
se topeşte substanţă îmbibată bituminoasă din materialul rulant şi concomitent se lipeşte
al doilea strat cu ajutorul ruloului. În rezultat materialele rulante se sudează.
Executarea învelitoarelor din mastici permit mecanizarea lor completă. Emulsii
şi mastici se pregătesc centralizat şi se livrează la şantier în ambalaje speciale.
Manopera executării învelitoarelor din mastici este mai mică şi costul lor este mai mic,
ca celor rulante.
Învelitoarele din mastici pot fi nearmate, armate cu steclo-materiale sau fibre de
sticlă şi combinate – cu stratul de protejare din materiale rulante.
Pentru executarea învelitoarelor din mastici se utilizează emulsii bitum-
polimerice, bituminoase şi mastici bitum-cauciuc, rezistenţa termică şi la îngheţ-
dezgheţ a cărora este asigurată prin adausuri de cauciucuri sintetice. Tipul emulsiilor ,
numărul straturilor hidroizolării şi armarea ei se determină de proiectul.
Învelitoarele din mastici nearmate se execută emulsii bitum-latex, care joacă rolul
hidroizolaţiei pe baza din şape din ciment-nisip. Învelitoarele sunt executate pe
acoperişuri din beton armat monolit şi prefabricat cu panta mai mare de 15%. Rosturile
dintre panourile de acoperiş se lipesc cu fâşii din materiale rulante cu lăţimea de 15 –
20 cm. Pâlniile, doliile, jgheaburi şi alte racordări ale acoperişului se execută la fel ca şi
în cazul învelitoarelor din materiale rulante, utilizând în acest scop ruberoid, ţesătură
sticloasă şi plase din sticlă. După executarea stratului de hidroizolare se aplică stratul de
protecţie cu grosimea de 1 cm din mastică fierbinte cu prundiş cufundat.
Învelitoarele din mastici armate se execută din emulsii bitum-polimerice, armate
cu plasă de sticlă, din mastici bituminoase şi bitum-cauciuc, armate cu ţesătură
sticloasă. Înainte de aplicare a stratului de mastică baza se grunduieşte cu emulsie
bituminoasă sau bitum-polimerice. Stratul de hidroizolare se execută din trei – patru
straturi de emulsie. Fiecare strat de mastică după întărire se armează cu plasă de sticlă.
Învelitoarele combinate se execută pe acoperişuri cu panta mai mare de 10%.
Straturile inferioare se execută din mastică, dar cele superioare – din materiale rulante.

3. Ţiglă se utilizează pentru realizarea acoperişurilor clădirilor de locuit şi

agricole.
După destinaţia sa, se deosebeşte ţigla obişnuită şi de coamă. Ţigla obişnuită
se utilizează pentru învelirea pantelor acoperişurilor, dar cea de coamă – pentru
realizarea muchiilor şi a coamei.
La ţiglă obişnuită se atribuie ţigla din argilă arsă (plană, cu flanţuri şi presată,
olan) şi ţigla din ciment cu flanţuri.
100
 Ţigla plană se aşează în două straturi sau în forma de solzi, dar cea cu flanţuri
– într-un singur strat.
Acoperişurile din ţiglă sunt trainice în timp, rezistente la foc şi la îngheţ-
dezgheţ; nu necesită cheltuieli mari la păstrare şi exploatare. Şi totuşi aceste
acoperişuri se deosebesc prin pante cu înclinare mare şi greutate proprie mare. Din
această cauză este important de a tras o deosebită atenţie construcţiilor portante a
acoperişului (căpriorilor).
Durabilitatea acoperişului din ţiglă depinde, în mare parte, de la corectitudinea
executării căpriorilor şi asterelii. Căpriorii se aşează la distanţa de 1 – 1,5 m unul faţă
de altul; astereala se realizează din grinzişoare (şipci) 50× 50 mm şi 60× 60 mm,
aşezate pe căpriori la distanţa egală cu lungimea de acoperire a ţiglei. La aşezarea
asterelii trebuie de ţinut cont de faptul că pe pantă în direcţiile cât transversală aşa şi
longitudinală se încapă un număr întreg de ţigle. Aşezarea asterelii se începe de la
coamă. Prima grindă (şipcă) se fixează în aşa mod ca ţiglele pantelor învecinate să nu
se ating la coamă. Ultima şipcă se fixează cu 50 – 60 mm mai aproape ca celelalte,
pentru a forma consola de cornişă. Distribuirea şi fixarea şipcilor se realizează după
şablon.
Pe pantele acoperişurilor ţigla se aşează în rânduri orizontale de jos în sus cu
suprapunerea rândurilor după direcţia scurgerii apei.
După finisarea lucrărilor pe pantele principale se trece la realizarea coamei şi
muchiilor învelitorii.
După terminarea tasărilor clădirii, rosturile acoperişului, indiferent de tipul
ţiglei folosite, este necesar de astupat cu mortar de var şi nisip cu raportul 1:3.
Învelirea acoperişurilor din ţiglă din argilă arsă. Lucrările de executare a
acoperişurilor din ţiglă plană se efectuează concomitent pe ambele pante. Ţigla se
aşează în două straturi sau în forma de solzi, cât de la dreapta la stânga, aşa şi de la
stânga la dreapta în direcţie de la cornişă la coamă.
Ţigla de-a lungul rândurilor de cornişă şi de fronton se fixează cu cui, sârmă
sau agrafe, indiferent de înclinarea pantei. Ţigla, care acoperă restul rândurilor pe
pantele cu înclinare mai mare de 50%, se fixează peste un rând, dar cu înclinarea
pantei mai mare de 100% - în toate rândurile.
Ţigla plană rectilinie se aşează în aşa mod ca rândurile superioare să acopere
cele inferioare. În plus, la fiecare rând superior ţigla se aşează cu decalarea rosturilor,
şi anume: fiecare rând impar se începe cu ţigla întreagă, iar rândurile pare – cu
jumătate de ţiglă.
În cazul acoperirii în două straturi cu ţiglă plană rectilinie, ţigla se instalează
în aşa mod ca pintenul ei să se prinde de şipcă, dar ele (ţigle) să se aşeze etanş(fără
balansare) pe cele vecine.
Ţigla la muchia acoperişului se montează fără fixare. Se marchează linia
muchiei pe ţigla şi se taie ţigla. Apoi ţigla tăiată după linie se aşează la loc şi se
fixează cu cuie în găurile anterior executate.
Ţiglă cu flanţuri rectilinie. Ţiglă cu flanţuri se aşează de la dreapta la stânga
cu suprapunerea marginilor. Primul rând se aşează cu un număr întreg de ţigle. Al
doilea rând se decalează faţă de primul cu jumătate din lăţimea ţiglei. Rândul al treilea
se aşează ca primul; al patrelea – ca al doilea ş. m. d.
101
 Suprapunerea transversală în rândul dat trebuie să fie de 20 mm, dar cea
longitudinală – de 60 – 65 mm.
Ţigla aşezată se prinde cu pintenul de şipcă şi trebuie să se culce etanş cât pe
astereală aşa şi pe rândul inferior. La înclinarea mai mult de 100% ţigla adăugător se
leagă cu sârma peste un rând.
Ţigla cu flanţuri presată. Ordinea de aşezare şi fixare a ţiglei presate rămâne
aceeaşi ca şi pentru cu flanţuri rectilinie. Suprapunerea transversală în rândul dat este
de 30 mm, dar longitudinală – 70 – 90 mm. În cazul înclinării pantei mai mult de 50% ,
ţiglele se fixează peste una cu sârma galvanizată de urechiuşele speciale.
Pentru o mai bună etanşare, toate rosturile din partea podului se umple cu
mortar de var şi nisip.
Ţiglă olan. Industria produce ţiglă olan de forma semiconică. Înclinarea pantei
acoperişului pentru aceasta ţiglă trebuie să fie în limitele de 20 – 29% . învelitoarea
din ţiglă olan este cea mai grea şi de aceea căpriorii se aşează peste 0,8 – 1 m. Ţigla se
aşează pe o podină continue din scânduri pe un strat de mortar de var şi argilă.
Mortarul se aşterne în stratul de grosimea de 20 mm.
Învelitoarea este formată din două straturi de ţiglă – inferior şi superior.
Stratul inferior prezintă în sine un rând canale longitudinale, aşezate cu un spaţiu de
40 – 60 mm. Fiecare canal se formează din ţigle aparte aşezate cu jgheaburi în jos şi
cu capătul lărgit – spre coamă. Stratul superior este format din aceleaşi canale,
aşezate pe bordurile canalelor stratului inferior.
Aşezarea ţiglei de-a lungul pantei se efectuează de al cornişă, dar în direcţia
transversală – de la fronton.
Acoperişurile din argilă arsă se caracterizează prin rezistenţă în timp,
durabilitate şi rezistenţă la acţiunile fizico-mecanice. Acoperişurile de acest tip sunt
ecologic pure şi nu prezintă pericol pentru sănătatea omului şi mediul înconjurător,
atât în timpul executării, cât şi pe parcursul exploatării îndelungate. Neajunsurile
acestor învelitori sunt greutatea sporită şi necesitatea formării pantelor cu înclinare
mărită, ceea ce duce la mărirea suprafeţei acoperişului şi necesită cheltuieli
considerabile a materialelor.

La executarea acoperişurilor din foi de azbociment sunt utilizate foi ondulate cu

profilul obişnuit (marca BO) şi cu profilul armat (marca ВУ-175-К, ВУ-200-К, ВУ-1 şi
ВУ-2), foi ondulate cu 7 unde cu profilul mediu (marca CB-40), foi ondulate cu 5 unde
cu profilul unificat (marca УВ-6-К şi УВ-7,5-К) şi de asemenea foi plate.
Foile ondulate din azbociment BO, CB-40, УВ-6-К sunt folosite pentru
acoperişurile clădirilor de locuit, administrative şi de locuit; ВУ-1, ВУ-2, ВУ-175-К,
ВУ-200-К şi УВ-7,5-К – la clădirile industriale.
Pentru toate mărcile de foi sunt produse diferite accesorii pentru realizarea
racordărilor şi legăturilor de diferit tip.
Recepţionarea produselor din azbociment se efectuează în partide. La fiecare
partidă este anexat paşaportul produsului în care sunt indicate: denumirea şi adresa
uzinei producătoare; numărul şi data eliberării paşaportului; marca, dimensiunile şi
calitatea produselor în partidă; rezultatele încercărilor; data producerii şi numărul
GOST-lui.
102
 Produsele din azbociment se transportă cu autobasculante, dimensiunile
platformelor ale cărora permit depozitarea foilor pe lungimea autobasculantei fără
console şi pe lăţime – în două grămezi. Foile sunt depozitate pe scânduri de lăţimea cel
puţin 120 mm perpendicular pe unde.
În timpul lucrărilor de încărcare-descărcare nu se permite lovirea foilor şi
aruncarea lor de la orice înălţime.
Produsele din azbociment sunt păstrate şi depozitate pe un amplasament nivelat
în încăperi închise, în grămezi cu înălţimea până la 75 cm.
Tehnologia executării acoperişurilor din foi ondulate cu profil obişnuit de
marca BO. Acoperişurile clădirilor proiectate se adoptă de o formă simplă – cu o pantă
sau două. Acoperişurile şarpante pentru clădirile de locuit şi administrative se execută
cu o pantă minimă admisibilă (33%).
Executarea asterelei din şipci. Ca bază pentru învelitorii din foi ondulate BO
serveşte astereala din şipci de lemn 60× 60 mm. În calitate de grindă de cornişă se şipcă
obişnuită 60× 60 mm cu instalarea la reazeme a garniturilor cu grosimea de 6 mm.
Grinzile se distribuie şi se fixează în direcţia de la cornişă la coama acoperişului.
Ca urmare a profilului ondulatoriu foile din azbociment au o rigiditate mare, de
aceea ele sunt montate pe o astereală rară, ceea ce permite de a micşora costul
învelitorii.
Astereala se execută în aşa fel, ca pe ea să se monteze un număr întreg de foi cât
în direcţia perpendiculară aşa şi în direcţia longitudinală. Dacă aceasta nu este posibil ,
se utilizează bucăţile de foi, care se montează în direcţia transversală pe-n ultimul rând,
dar în cea longitudinală – lângă coamă.
Margina de jos a învelitorii primului rând trebuie să fie ridicată faţa de celelalte cu
6 mm şi se formeze o consolă de cornişă de 100 mm pentru acoperişuri fără organizarea
scurgerii apei şi 50 mm în cazul montării jgheaburilor pentru colectarea apei.
Foile de azbociment cu profilul obişnuit sunt montate după schema de rezemare
în două deschideri, după care fiecare foaie trebuie să se reazeme pe trei grinzi (şipci).
În direcţia transversală foile sunt montate în rânduri paralele de la dreapta la
stânga cu suprapunerea unei foi peste alta cu o undă, dar în direcţia longitudinală - de
jos în sus cu suprapunerea rândului superior cu cel inferior cu 140 mm în cazul pantei
până la 58%.
Acoperişul din foi din azbociment BO sunt montate prin două metode :
 cu suprapunerea muchiilor longitudinale în toate rândurile a pantei;
 cu decalarea muchiilor longitudinale a foilor cu o undă faţă de muchiile
foilor rândului precedent.
După primă metodă la foile sunt tăiate colţurile – atunci linia longitudinală de
racordare o să fie dreaptă. Acoperişurile din foi cu colţuri tăiate se recomandă pentru
pantele cu lungimi mari în direcţia longitudinală şi scurte în direcţia cealaltă. Interspaţiu
dintre colţurile racordate trebuie să fie de 3 – 4 mm.
În locurile de racordare a patru foi se execută etanşarea. Muchia foii de colţ 1 se
suprapune cu o undă peste muchia foii de scurgere 2. Foaia de fronton 3 se suprapune
peste foile racordate 1 şi 2 în aşa fel ca punctele c şi d tăieturii unghiulare din foaia 3 să

103
coincidă cu punctele c1 şi d1. Deasupra nodului format se instalează foaia obişnuită 5,
acoperind cu colţul ei fisura unghiulară a foilor racordate 2 şi 3.
După metoda a doua rândul următor montat se decalează în raport cu rândul
precedent cu o undă. Pentru aceasta se pregăteşte numărul necesar de foi, tăiate cu una,
două, trei şi patru unde. În aceste caz linia longitudinală de racordare a foilor va fi în
trepte.
Panta acoperişului se recomandă de acoperit cu foi în direcţia de la dreapta la
stânga.
Fiecare foaie se fixează de astereală cu cuie sau şuruburi (se recomandă
ultimele). Găurile necesare pentru fixare se execută cu maşina de găurit manuală. În
acest caz diametrul burghiului trebuie să fie cu 2 mm mai mare ca diametrul cuiului
sau şurubului.
Acoperişul din foi ondulate nu întotdeauna se obţine etanşat, din cauza
obţinerii în locurile de racordare a foilor rosturilor de îmbinare, prin care în pod
pătrunde zăpada sau apa atmosferică. De aceea la montarea foilor rosturile cu
dimensiuni mai mare de 5 – 6 mm este necesar de etanşat cu mastică.
Montarea acoperişului din foi ondulate din azbociment cu profil armat de
marca ВУ. Acoperişurile clădirilor industriale, de locuit şi administrative realizate din
foi de azbociment cu profil armat, se recomandă să fiu cu o singură sau două pante cu
înclinarea nu mai mică de 25%. Pentru aşa acoperişuri se utilizează foile de
azbociment ВУ-175-К, ВУ-200-К, ВУ-1, ВУ-2.
Foile din azbociment cu profil armat se montează, de regulă, pe grinzile din
beton armat pretensionate cu secţiunea T. Se admite montarea foilor şi pe grinzile
metalice cu secţiuni speciale.
Indiferent de materialul, grinzile sunt montate pe căpriori sau ferme din beton
armat.
Până la de montare este necesar de verificat dimensiunile fiecărei foi, în caz
contrar la montare foaia poate să nu încapă în rândul transversal. Aceasta verificare
se execută cu ajutorul mirii specializate.
Montarea foilor ondulate din azbociment se execută cât de la dreapta la stânga
aşa şi de la stânga la dreapta. Direcţia montării foilor pe fiecare sector se specifică în
proiectul de execuţie.
Foile din azbociment se îmbină în caplamă (suprapunere). Suprapunerea foilor
învecinate aceluiaşi rând se numeşte transversală; Suprapunerea foilor rândurilor
învecinate – longitudinală. Suprapunerea transversală se face de o undă; dar cea
longitudinală – cu acoperirea cu 200 mm.
Foile se montează în rânduri paralele în direcţia de la un fronton la altul.
Panta învelitorii se acoperă cu foile cu suprapunerea muchiilor longitudinale în toate
rândurile superioare, asigurând îmbinarea etanşă în locurile de racordare. La foile cu
profilul armat colţurile se taie în acelaşi mod ca şi la foile cu profil obişnuit.
Rândul de la cornişă se montează din aşa numite foi de adăugare ВУ-200-К.
După instalarea foilor în rândul de la cornişă se marchează o linia de control, care
trece pe muchiile undelor la distanţa de 200 mm de la margina grinzii a doua din
partea coamei. Linii asemănătoare se marchează în toate rândurile. La această linie
trebuie să iasă muchia de jos a foilor rândului superior. Devierea muchiei de jos de la
104
linia de control nu trebuie să depăşească ±4 mm. Lungimea mărită a foii de adăugare
faţă de foile obişnuite ВУ-175-К se utilizează pentru formarea consolei de cornişă. Aşa
dar toate grinzile vor fi instalate cu pasul constant 1500 mm. Foile sunt fixate de
grinzile cu ajutorul cârligelor din oţel K-1.
Foile din azbociment cu profilul armat din cauza greutăţii mari manual se
montează foarte greu. De aceea ridicarea foilor pe acoperiş şi montarea lor pe pantă
se recomandă de efectuat cu macaraua folosită la şantierul dat. Dacă aceasta nu este
posibil din diferite cauze, atunci se montează o macara uşoară mobilă.

Învelitoarele din tablă zincată. După regulile tehnice de utilizare econoamă a

metalului în construcţii se interzice utilizarea tablei de oţel pentru acoperirea
clădirilor industriale, administrative şi de locuit.
Permisul de a utiliza tabla zincată pentru executarea elementelor sus numite se
lămureşte prin faptul, că acest material de învelire este durabil şi rezistent la acţiunile
fizico-chimice.
Tabla zincată se utilizează pentru învelirea acoperişurilor clădirilor istorice şi
unicale în timpul reparaţiilor capitale. În celelalte cazuri, tabla zincată se utilizează
pentru reparaţia instalaţiilor de scurgere a apelor atmosferice, proeminenţilor
arhitectonice şi clădirilor de faţadă, executarea diferitor apărătoare, căptuşelilor
consolelor de cornişă şi fronton.
Acoperişuri executate din tablă zincată sunt, de obicei, cu pod. Formele de
bază a acestor acoperişuri – cu o pantă şu cu două pante. Sunt răspândite, de
asemenea, acoperişuri cu patru pante, cu multe pante, de formă conică, boltă şi cupolă.
Acoperişuri sunt învelite cu tablă zincată peste astereală. Astereala sub tablă
zincată se execută din scânduri cu secţiunea 50× 120 – 150 mm şi grinzi (şipci) cu
secţiunea 50× 50 mm. Distanţa dintre căpriori se adoptă de 1,2 – 1,5 m.
Executarea asterelii se începe de la cornişă şi se dezvoltă în direcţia coamei.
Cornişa pe tot perimetrul clădirii se execută în formă de podină continue din lemn de
lăţimea nu mai mică de 700 mm. Apoi paralel cu cornişa se aşează şipcile cu
deschidere interioară nu mai mare de 200 mm. După fiecare 4 şipci se instalează o
scândură (distanţa dintre axele scândurilor se stabileşte de 1390 mm). Pe aceste
scânduri se amplasează falţuri orizontale a panourilor de tablă. Jgheaburile şi doliile,
de asemenea, se execută în formă de podină continue din lemn pe lăţime de 500 mm pe
fiecare pantă.
Pentru economisirea lemnului podinile continue se execută din scânduri cu
grosimea de 30 – 40 mm, în timp ce grosimea şipcilor este de 50 mm.
Astereala trebuie să fie rigid fixată de căpriori; capurile cuielor să fie înecate
în lemn cu 2 – 3 mm. Suprafaţa asterelii nu trebuie să aibă ieşituri evidenţiate.
Pentru învelirea acoperişului este necesar de pregătit 85 – 90% de panouri de
tablă duble şi 10 – 15% de panouri simple, care sunt necesare pentru completarea
fâşiilor obişnuite. După finalizarea lucrărilor de aşezare a cornişei şi jgheaburilor de
perete se acoperă pantele acoperişurilor. În primul rând se acoperă pantele opuse
celor de faţadă şi apoi - cele de faţadă.
În dependenţă de forma acoperişului, aşezarea învelitoarei obişnuite se începe
diferit: pe acoperişuri de fronton prima fâşie se aşează de-a lungul frontonului sau
105
peretelui antifoc; în cazul acoperişurilor de coamă – de la începutul coamei. De
regulă, în fâşii panourile de tablă se aşează în direcţia de la coamă spre jgheabul.
Îndoirea muchiilor în falţuri verticale în limitele unei pante trebuie să fie îndreptată
într-o direcţie. La primul panou de tablă primei fâşii obişnuite se aşează al doilea, care
cu cantul superior se prinde de cantul inferior a panoului precedent.
Panourile se leagă între ei cu ajutorul falţurilor orizontale, la presarea cărora
în calitate de garnitură se utilizează fâşii de metal (secţiunea 50× 60 mm). La fâşia
finalizată, în locurile de racordare a panourilor se execută îndreptarea muchiilor
pentru falţuri verticale. Toate fâşiile obişnuite a pantei se prelungesc peste coamă cu
aşa mărime , ca după tăiere s-ar putea îndoi muchia de coamă pe o pantă cu înălţimea
de 30 mm, iar pe alta – 50 mm. Toate falţurile verticale, care ies la coama acoperişului
sunt îndoite în partea cantului mic pe lungimea de 80 – 100 mm; falţurile verticale care
ies la muchiile acoperişului, de asemenea, se îndoie pe suprafaţa pantei cu aceeaşi
lungime.
Fixând fâşia cu cui de cantul mic (la coamă), cu ajutorul funiei se verifică
poziţia ei. Apoi fâşia obişnuită de-a lungul cantului mic se fixează strâns de şipci cu
ajutorul agrafelor. Agrafe se poziţionează din calculul: cel puţin două agrafe pe
fiecare latură a panoului (aproximativ peste 600 mm) şi se fixează cu cuie de marginile
laterale a grinzilor asterelii; apoi se îndoie peste muchiile mici a panoului.
Fâşiile învecinate pe o pantă este necesar de amplasat în aşa mod, ca
decalarea reciprocă a falţurilor orizontale în limitele pantei şi decalarea reciprocă a
falţurilor verticale pe pantele învecinate să fie nu mai puţin de 50 mm. Se obţine acest
lucru prin scurtarea fiecărei fâşii pare la coamă cu 50 mm; în al doilea caz – prima
fâşie pe pantele învecinate se scurtează în direcţia transversală cu 50 mm.
A doua fâşia obişnuită se asamblează în acelaşi mod; apoi ea se apropie din
partea cantului mare de cantul mic a primei fâşii. Mai apoi cantul mic a fâşiei a doua
se fixează de astereală cu agrafe, după care se trece la îmbinarea fâşiilor cu falţul
vertical.
După aşezarea tuturor fâşiilor şi îmbinarea lor cu falţuri verticale, se trece la
pregătirea cantului longitudinal inferior pentru îmbinarea lui cu jgheabul de perete.
Acoperişurile din tablă zincată se caracterizează prin durabilitate şi rezistenţă
la acţiunile fizico-chimice. Şi din punct de vedere ecologic tablă zincată este pură şi nu
prezintă pericol nici în timpul montării, nici în timpul exploatării. Acoperişurile din
tablă zincată sunt uşoare în comparaţie cu cele din argilă arsă sau din foi ondulate de
azbociment. Dar din cauza rigidităţii scăzute şi flexibilităţii, apare necesitate în
cheltuieli suplimentare la executarea asterelii din lemn. Un dezavantaj prezintă şi
manopera mărită la executarea acoperişurilor de acest tip. Şi nu în ultimul rând, ba
chiar cel mai important, este costul mare a materialului (a tablei zincate), ceea ce
condiţionează utilizarea mărginită al lui. Acoperişuri din tablă zincată sunt
costisitoare şi, de obicei, tabla este folosită la reparaţia acoperişurilor deja existente
sau la racordările acoperişurilor nemetalice.
Luând în consideraţie flexibilitatea tablei zincate putem spune, ca
acoperişurile din tablă zincată pot avea cele mai diferite forme (începând cu pantele
simple şi terminând cu cupole, sfere, cilindri), ceea ce nu poate fi realizat cu alte
materiale (foi ondulate din azbociment, ţiglă ş. a.).
106
 4. La temperaturi negative pe acoperişuri este necesar de executat încăperi
încălzite pentru muncitori. Materialele rulante până la instalare sunt păstrate în
încăpere încălzită şi sunt livrate la locul de punere în operă în ambalajul termoizolat.
Suprafaţa acoperişului se împarte pe un şir de sectoare, limitate de rosturi de
deformaţie. Operaţiile de executare a învelitorii este necesar de efectuat succesiv cu
întreruperi minimale de timp.
Pregătirea materialelor rulante şi prepararea masticilor se efectuează la
instalaţii speciale în ateliere, dar pe acoperişul se execută numai montarea.

5. În procesul de executare a lucrărilor de acoperiş este necesar de respectat

reguli în vigoare de protecţie a muncii şi protecţiei antiincendiare. La executarea
lucrărilor pe acoperiş muncitorii utilizează centuri de siguranţă, haine şi încălţăminte
speciale. Intrarea muncitorilor pe acoperiş se permite numai după verificarea stării
suprafeţei portante (bazei), schelelor, îngrădirilor temporare şi podinilor de trecere.
Se interzice executarea lucrărilor pe gheţuş, ceaţă deasă, vântului puternic,
ploii abundente. Depozitarea materialelor, instrumentelor şi ambalajelor pe acoperiş
trebuie să fie sigură şi rigidă pentru evitarea alunecării.
La executarea învelitorilor rulante şi din mastici locurile de fierbere şi încălzire
a masticii trebuie să fie îndepărtate de construcţii şi depozite inflamabile la distanţă nu
mai mică de 50 m, şi nu mai mică de 15 m – de la marginile tranşeelor şi gropilor de
fundaţie. În caz de aprindere a masticii trebuie de acoperit etanş cazanul cu capacul şi
de stins focul cu nisip sau soluţie din stingător.

6. La executarea învelitoarelor din materialele rulante şi din mastici este

necesar de efectuat recepţie intermediară a elementelor finalizate şi recepţie finală a
învelitorii în integral. La executarea învelitorii din materialele în bucăţi se efectuează
numai recepţie finală. Rezultatele controlului sistematic se introduc în registrul
executării lucrărilor. În procesul de recepţie a învelitorii este necesar de stabilit
corespunderea lucrărilor executate cu desenele tehnice şi pantele prescrise. La
recepţia învelitorii finalizate este necesar minuţios de verificat racordările acoperişului
cu părţile clădirii.
La recepţie finală a lucrărilor se verifică calitatea montării şi rezistenţa
materialelor, aderenţa de stratul inferior, corectitudinea racordării cu pereţii, ţinând
cont de datele controlului de laborator privind calitatea materialelor primare, pastelor
şi masticilor.
Recepţia învelitorii finalizate se autentifică prin actul, în care obligatoriu se
indică calitatea lucrărilor executate.

107
 XII. Tehnologia lucrărilor de finisare

Clasificarea tencuielilor. Tehnologia lucrărilor de tencuială. Tencuială este

un strat de finisare a suprafeţelor diferitor construcţii, clădiri şi edificii, care nivelează
acestea suprafeţe sau atribuie lor anumită formă şi textură, dar, în unele cazuri, şi
proprietăţi speciale.
Toate tipurile de tencuieli se împart în cele monolite şi cele uscate. Tencuială
monolită se realizează prin aplicarea pe suprafaţă prelucrată a mortarului de tencuială,
tencuială uscată – prin placarea suprafeţelor cu foi de tencuială uscate prefabricate.
În dependenţă de modul de prelucrare a stratului aparent tencuieli monolite se
divizează în obişnuite şi decorative. Tencuieli obişnuite sunt destinate pentru aplicarea
ulterioară pe suprafaţa lor a tapetelor şi vopselelor; tencuieli decorative prezintă straturi
prelucrate colorate sau textuale.
În dependenţă de destinaţia clădirii faţă de tencuială obişnuită sunt prezentate
diferite exigenţe privind calitatea ei, şi se deosebeşte: tencuială simplă, ameliorată şi de
calitate superioară.
Până la începerea lucrărilor de tencuială trebuie să fie montate blocurile de
fereastră şi uşă, monolitizate rosturile dintre pereţi, instalate elementele de fixare a
utilajului sanitar. Suprafeţele destinate tencuirii sunt verificate la orizontalitatea şi la
verticalitatea planurilor. Pentru determinarea grosimii optimale a stratului de tencuire şi
respectarea strictă a lui se instalează repere grosimea cărora este egală cu grosimea
tencuielii.
Toate tipurile de construcţii se tencuiesc numai după tasarea completă a lor.
Mortarul pe suprafaţa prelucrată se aplică prin metoda mecanizată şi manual (în cazul
unor volume mici de lucru).

108
 Straturile de tencuială se aplică pe suprafaţă cu anumite intervale de timp (de la
7 – 15 min până la 2 – 6 ore în dependenţă de componenţa mortarului).
Stratul de şpriţuire se aplică pe suprafaţa în strat continui egal pe grosime şi, de
obicei, nu se nivelează. Grundul se aplică pe stratul de şpriţuire în unul sau mai multe
straturi. Fiecare strat se nivelează. Mai ales minuţios se nivelează ultimul strat a
grundului, ca să fie mai uşor de aplicat stratul de acoperire. La executarea tencuielii
obişnuite stratul de acoperire lipseşte şi de aceea ultimul strat a grundului se execută cu
mortar din nisip fin. În cazul tencuielii ameliorate, care are stratul de acoperire, ultimul
strat a grundului se nivelează cu drişcă în raport cu repere instalate anterior.
Procesul de finalizare a lucrărilor de tencuire constă în aplicarea stratului de
acoperire. Pentru stratul de acoperire se utilizează mortarul de aceeaşi componenţă ca şi
grundul, numai pe baza nisipului fin. Peste 30 – 40 min. după aplicarea şi nivelarea
stratului de acoperire suprafaţa lui se netezeşte cu drişcă fină. Netezirea se efectuează
până la dispariţia fisurilor, cavităţi şi zgârieturi.

Tencuielile decorative, materialele utilizate. Controlul calităţii. Stratul de

acoperire decorativ se aplică pe grundul din mortarul obişnuit anterior umezit, curăţit,
întărit şi zgâriat. La prelucrarea ulterioară a tencuielii suprafaţa ei se tronsonează şi se
răzuireşte cu ajutorul diferitor instrumente de finisare. Prin tronsonare cu ajutorul
periilor şi pensule se realizează diferite grade de rugozitate. Cu ajutorul ruloului reflat
se obţine suprafaţa cu desenul repetat.
La executarea tencuielii de piatră se utilizează mortare în componenţa cărora
intră ciment Portland, pastă de var, făină de marmoră, pigmenţi, pulbere de roci
stâncoase (marmoră, granit, calcar, dolomită, etc.) cu dimensiunile 0,3 – 0,5 mm, nisip
de cuarţ, mică. Grosimea stratului decorativ depinde de dimensiunile agregatelor şi
modul de prelucrare a lui.
Tencuieli decorative se execută pe sectoare limitate, de regulă, de colţuri, stâlpi
cu scopul dea evita diferenţa de culoare sau relief. Cantitatea de mortar pregătit trebuie
să fie suficientă pentru tencuirea minimum unui sector.
Calitatea tencuielilor este în funcţie de tipul tencuielii. Poziţia în plan a
suprafeţelor se verifică cu rigla de lungime de 2 m. Abaterile au valori de 3 mm pentru
tencuieli ameliorate şi de 1 mm pentru tencuieli de calitate superioară. Stratul de
tencuire trebuie să aibă o aderenţă suficientă cu suprafaţa tencuită. Acest lucru se face
prin pălirea uşoară a tencuielii şi ascultarea sunetului produs. Exteriorul tencuielii
decorative trebuie să aibă o culoare uniformă fără pete şi scurgeri.
În cazul executării mecanizate a tencuielilor personalul trebuie să treacă
instructajul. În cazul executării lucrărilor pe timp friguros, când pentru încălzire
încăperilor se utilizează calorifere electrice trebuie să fie respectate regulile
antiincendiare. În cazul executării lucrărilor de tencuire la înălţime mare înainte de
executare a lucrărilor schelele se încearcă la stabilitate şi durabilitate.

Tehnologia lucrărilor de placaj. Plajele se utilizează pentru finisarea

suprafeţei exterioare a clădirii şi interioare. În funcţie de materialele utilizate placajele
pot fi: din materiale naturale (piatră de căsăuţi, granit, marmoră, labrodorit) şi din
materiale artificiale.
109
 Înainte de executare a lucrărilor de placare se pregăteşte suprafaţa, se rostuiesc
plăcile, se verifică orizontalitatea şi verticalitatea suprafeţelor; se curăţă suprafaţa de
praf, ulei şi alte impurităţi; suprafeţele netede se zimţuiesc şi se trasează poziţia
plăcilor.
Există două metode de prindere a plăcilor de suprafaţa finisată: metoda umedă
şi metoda uscată. Conform metodei umede plăcile se fixează de suprafaţa finisată cu
ajutorul scoabelor de prindere de o anumită lungime (20 – 40 mm). Un capăt al scoabei
se introduce în gaura perforată în placă, celalalt capăt se prinde de plasă fixată de
suprafaţa finisată cu dibluri. Astfel scoabele servesc totodată ca şi distanţiere. Spaţiul
dintre suprafaţa interioară a plăcii şi peretele se umple cu mortar.
Metoda uscată prevede prinderea plăcilor de suprafaţa finisată cu ajutorul
elementelor de prindere.
Pentru placarea cu pietre artificiale se utilizează plăcile de teracotă, sticlă, foi de
PAL, masă plastică. Plăcile în formă de plăci mari se execută prin prinderea lor cu cuie
sau şuruburi de carcasă de suport din rigle de lemn. Carcasa este fixată de suprafaţă
placată cu elemente metalice împuşcate cu pistolul de montaj, sau cu dopurile de lemn
introduse în găurile perforate în prealabil în locurile respective.
Teracota se instalează pe suprafaţa finisată pe mortar de ciment, pe mortar de
ciment cu clei PVA, suprafaţa nefiind tencuită în prealabil sau se încleie cu PVA pe
suprafaţa tencuită. Înainte de executare a placajului pereţii se încreştează, se verifică
poziţia în plan. Pentru a obţine o suprafaţa plană a placajului înainte de placare propriu
zisă se instalează rândurile de reper, la încăperile mici, de obicei, la colţuri.
Placajul se începe de la trasarea rândurilor de plăci. Primul rând se sprijine pe o
grindă de lemn, instalată orizontal. Placarea se efectuează pe rânduri de jos în sus. În
caz de necesitate de asigurare a rostului de aceeaşi dimensiune dintre plăcile învecinate
se utilizează distanţiere speciale (în formă de cruce). După întărirea suficientă a
mortarului în unele cazuri rosturile se chituiesc cu ciment Portland sau ciment alb.

Pardoseli şi tehnologia de execuţie. Pardoseli sunt partea clădirii care suportă

şi contravine cu majoritatea acţiunilor tehnologice şi funcţionale. Pardoseli constau din
elemente funcţionale şi constructive: acoperire, strat intermediar, şapă, fonoizolaţie,
hidroizolaţie şi bază.
Pardoseli finite monolite se execută din beton, mortar, mozaic. Pardoseli din
beton se execută pe suprafaţă curată şi grunduită cu lapte de ciment. Tehnologia de
executare a acestor pardoseli diferă de tehnologia de executare a straturilor de suport
din beton prin operaţiile adăugătoare care au scop de a mări rezistenţa mecanică a
suprafeţei şi de a finisa această suprafaţă. În caz de necesitatea ameliorării rezistenţii
mecanice se execută şlefuirea ei şi îmbibarea stratului cu sticla solubilă, iar peste o zi cu
altă substanţă chimică – clorură de calciu. Şlefuirea se execută cu maşini electrice cu
pietre abrazive.
Pardoseli din mortar de ciment se execută din mortar cu marca nu mai mică de
M200. Grosimea pardoselii este de 20 – 30 mm şi consistenţa mortarului 4 – 5 cm. În
cazul când pardoseală este solicitată de sarcini mecanice mari se recomandă de a
executa sclivisirea suprafeţei proaspăt turnate cu praf de ciment sau piliturii de oţel.

110
Tehnologia de executare este identică cu cea de executare a pardoselii din beton (în
fâşii de lăţimea de 2 m).
Pardoseli din mozaic se execută în două straturi: stratul inferior din mortar de
ciment cu grosimea de 40 – 50 mm şi stratul superior cu grosimea de 20 – 25 mm din
amestec de mozaic. Amestecul de mozaic constă din ciment alb, pigmenţi minerali în
cantitate nu mai mică de 15% din masa cimentului şi pulbere de roci cu dimensiuni de
2,5 – 15 mm care se introduc în amestecul în proporţii egale. Amestecul de mozaic nu
se compactează şi de aceea pentru îmbunătăţirea lucrabilităţii în el se introduc
plastifianţi. La executarea pardoselilor multicolore sectoarele de diferite culori se
diferenţiază cu panglici din sticlă sau metale inoxidante.
În construcţii civile se utilizează următoarele tipuri de pardoseli din lemn:
pardoseli din scânduri; din scuturi de parchet; din parchet.
Pardoseli din scândură se execută din scânduri de grosime de 29 sau 37 mm cu
falţuri şi muchii. Pardoseli la parter se instalează pe stâlpuşori de cărămidă. Între
stâlpuşor şi grinda de suport se execută hidroizolaţia din carton bitumat.
Tehnologia executării pardoselii din scânduri: se pregăteşte suprafaţa de suport;
se instalează grindele de suport la distanţele indicate în proiect (pe foi de fibră de lemn).
Grinzile se instalează perpendicular pe direcţie razelor solare. După instalarea grinzilor
cu riglă de verificare se verifică poziţia în plan a lor; se execută pardoseala finită din
scânduri. Fixarea scândurilor se începe din colţul cel mai îndepărtat şi merge spre ieşire
(fixarea se execută cu cuie). Prima scândură este instalată cu 15-20 mm de a perete.
Următoarele scânduri se instalează compact lângă cea precedentă.
Strângerea scândurilor una de alta se efectuează cu pană. După executarea
pardoselii la pereţi se fixează plinta.
Pardoseli din scuturi de parchet. Scutul de parchet este confecţionat în condiţii
de uzină şi constă din două straturi: stratul inferior din scânduri (strat de suport) şi
stratul superior din parchet. Aceste pardoseli se execută ca şi cele din scânduri.
Scuturile se fixează de grinzile de suport cu cuie. În caz de necesitate suprafaţa finită se
şlefuieşte cu maşina de şlefuit parchet.
Pardoseli din parchet. Pardoseli din parchet se instalează pe suprafaţa
superioară a pardoselii şi se fixează cu cuie (în caz când aceasta este executată din
lemn) sau se instalează pe mastic bituminos fierbinte sau rece sau clei PVA pe suprafaţa
executată din mortar. În cazul încleierii pe mastic suprafaţa se grunduieşte.
Pardoseli din parchet pot avea diferită formă a desenului. Mai des sunt utilizate
următoarele scheme de amplasare: în spic, în pătrate şi de-a lungul. Când parchetul se
amplasează în pătrate şi de-a lungul lucrările pentru instalarea lui se încep de la peretele
cel mai îndepărtat de la ieşire şi merge spre ieşire. În cazul amplasării parchetului în
spic instalarea se începe de la mijloc. Pentru aceasta se trasează longitudinala de
simetrie şi de-a lungul ei se întinde aţa.
Pardoseli din placi. Aceste pardoseli se execută din plăci de ceramică, plăci de
polivinil-clorit, plăci din piatră naturală şi din beton. Teracota se amplasează pe un strat
de mortar cu grosimea de 10 – 15 mm. Mai întâi se trasează rândurile repere. Plăcile din
polivinil-clorit se execută ca şi cele din parchet prin încleierea plăcilor pe şapă de
mortar prealabil grunduită, pe mastic bituminos sau pe clei PVA. Pardoseli din plăci de
piatră naturală se execută pe un strat de mortar cu grosimea de 20 – 30 mm.
111
 Pardoseli din materiale sintetice în suluri. Cele mai răspândite materiale în
suluri utilizate pentru acoperirea pardoselilor sunt linoliumuri sintetice. Procesul de
instalare a linoliumului include următoarele operaţii: croire, fixarea marginilor şi
încleierea. Înainte de executare a lucrărilor baza se curăţă de praf şi impurităţi; apoi pe
suprafaţa ei se aplică soluţia de grunduire. După uscarea grundului pe suprafaţa bazei se
aşterne linolium şi se instalează în poziţia de proiect. Apoi jumătate din rulou se
rostogoleşte, se aplică mastică în locul amplasării lui şi se aşterne înapoi cu îndesarea
concomitentă. Apoi se repetă aceleaşi operaţii cu a doua jumătate. După încleierea
linoliumului pe întreagă suprafaţă se fixează plintă pe perimetrul încăperii.

112