Wikipedia

Sateliții naturali ai lui Marte

Cei doi sateliți ai lui Marte sunt Phobos și Deimos. [1] Au formă neregulată. [2] Ambii au fost descoperiți de astronomul american Asaph Hall în august 1877 [3] și poartă numele personajelor gemene mitologice grecești Phobos (frică și panică) și Deimos (teroare și groază) care l-au însoțit pe tatăl lor Ares în luptă. Ares, zeul războiului, era cunoscut de romani drept Marte.

Imagine în culoare îmbunătățita cu Phobos (MRO, 23 martie 2008)
Imagine în culoare îmbunătățita cu Deimos (MRO, 21 februarie 2009)

În comparație cu Luna Pământului, sateliții Phobos și Deimos sunt mici. Phobos are un diametru de 22,2 km (13,8 mi) și o masă de 1,08 ×1016 kg, în timp ce Deimos măsoară 12,6 km (7,8 mi) transversal, cu o masă de 2,0 ×1015 kg. Phobos orbitează mai aproape de Marte, cu o semiaxa mare de 9.377 kilometri (5.827 mi) și o perioadă orbitală de 7,66 ore; în timp ce Deimos orbitează mai departe cu o semiaxă mare de 23.460 kilometri (14.580 mi) și o perioadă orbitală de 30,35 ore.

Istorie

modificare

Speculații timpurii

modificare
 
Vederea Curiosity asupra lunilor marțiane: Phobos trecând prin fața lui Deimos – în timp real (video-gif, 1 august 2013)

Speculațiile despre existența sateliților lui Marte începuseră când au fost descoperiți sateliții lui Jupiter. Când Galileo Galilei, ca un raport ascuns despre faptul că a observat două denivelări pe părțile laterale ale lui Saturn (mai târziu descoperite a fi inelele sale), a folosit anagrama smaismrmilmepoetaleumibunenugttauiras pentru Altissimum planetam tergeminum observavi ("Am observat că cea mai îndepărtată planetă are o formă triplă"), Johannes Kepler o interpretase greșit pentru a însemna Salve umbistineum geminatum Martia proles (Salut, gemenii furiosi, fiii lui Marte). [4]

Inspirat probabil de Kepler (și citând a treia lege a lui Kepler a mișcării planetare ), satira lui Jonathan Swift Călătoriile lui Gulliver (1726) face referire la doi sateliți în partea 3, capitolul 3 („Călătoria către Laputa ”), în care sunt descriși astronomii lui Laputa. ca au descoperit doi sateliți ai lui Marte care orbitează la distanțe de 3 și 5 diametre marțiane cu perioade de 10 și 21,5 ore. Phobos și Deimos (ambii găsiți în 1877, la mai bine de un secol după romanul lui Swift) au distanțe orbitale reale de 1,4 și 3,5 diametre marțiane, iar perioadele lor orbitale respective sunt 7,66 și 30,35 ore. [5] [6] În secolul al XX-lea, VG Perminov, un proiectant de nave spațiale timpurii către sovietice Marte și Venus, a speculat că Swift a găsit și a descifrat înregistrările pe care marțienii le-au lăsat pe Pământ. [7] Cu toate acestea, opinia majorității astronomilor este că Swift folosea pur și simplu un argument comun al vremii, că, deoarece planetele interioare Venus și Mercur nu aveau sateliți, Pământul avea unul și Jupiter avea patru (cunoscuți la acea vreme), că Marte prin analogie trebuie să aibă doi. În plus, deoarece nu fuseseră încă descoperiți, s-a argumentat că trebuie să fie mici și aproape de Marte. Acest lucru l-ar determina pe Swift să facă o estimare aproximativ exactă a distanțelor orbitale și a perioadelor de revoluție. În plus, Swift ar fi putut fi ajutat în calculele sale de prietenul său, matematicianul John Arbuthnot. [8]

Nuvela din 1752 a lui Voltaire „ Micromégas ”, despre un vizitator extraterestru pe Pământ, se referă și la doi sateliți a lui Marte. Se presupune că Voltaire a fost influențat de Swift. [9] [10] Ca recunoaștere a acestor „predicții”, două cratere de pe Deimos sunt numite Swift și Voltaire, [11] [12] în timp ce pe Phobos există o regiune numită, Laputa Regio, și o planitia numită, Lagado Planitia, ambele fiind numite după locuri din Călătoriile lui Gulliver ( Laputa fictivă, o insulă zburătoare, și Lagado, capitala imaginară a națiunii fictive Balnibarbi ). [13] Multe dintre craterele de pe Phobos sunt, de asemenea, numite după personaje din Călătoriile lui Gulliver. [14]

Descoperire

modificare
 
Asaph Hall III, descoperitorul lui Phobos și Deimos
 
Telescopul folosit de Asaph Hall în descoperirea sateliților marțieni

Asaph Hall l-a descoperit pe Deimos pe 12 august 1877 la aproximativ 07:48 UTC și pe Phobos pe 18 august 1877, la Observatorul Naval al SUA ( vechiul Observator Naval din Foggy Bottom) din Washington, DC, la aproximativ 09:14 GMT (sursele contemporane, folosind convenția astronomică de dinainte de 1925, care a început ziua la amiază, [15] indică ora descoperirii ca 11 august 14:40 și, respectiv, 17 august 16:06, ora medie a Washingtonului ). [16] [17] [18] În acel moment, el căuta în mod deliberat sateliții marțieni. Hall a văzut anterior ceea ce părea a fi un satelit marțian pe 10 august, dar din cauza vremii nefavorabile, nu i-a putut identifica definitiv decât mai târziu.


Hall și-a consemnat descoperirea lui Phobos în caietul său, după cum urmează: [19]

„: "Am repetat examinarea în prima parte a nopții de 11 [august 1877] și din nou nu am găsit nimic, dar încercând din nou câteva ore mai târziu, am găsit un obiect slab pe partea următoare și puțin la nord de planetă. Abia am avut timp să-i observ poziția când ceața de la râu a oprit lucrul. Era la ora două și jumătate în noaptea de 11. Vremea înnorată a intervenit pentru câteva zile.
"Pe 15 august vremea arăta mai promițătoare, am dormit la Observator. Cerul a devenit senin cu o furtună la ora 11 și căutările au fost reluate. Cu toate acestea, atmosfera era într-o stare foarte proastă, iar Marte era atât de arzător și instabil încât nu se putea vedea nimic din obiect, despre care acum știm că era la acea vreme atât de aproape de planetă încât să fie invizibil.
"Pe 16 august, obiectul a fost găsit din nou pe următoarea parte a planetei, iar observațiile din acea noapte au arătat că se mișca odată cu planeta și, dacă era un satelit, se afla aproape de una dintre elongațiile sale. Până atunci nu spusesem nimic nimănui de la Observator despre căutarea mea pentru un satelit de pe Marte, dar la părăsirea observatorului după aceste observații din 16, pe la ora trei dimineața, i-am spus asistentului meu, George Anderson , căruia i-am arătat obiectul, că am crezut că am descoperit un satelit al lui Marte. I-am spus, de asemenea, să tacă, deoarece nu mi-aș dori să se spună nimic până când chestiunea a fost sigură. N-a spus nimic, dar chestia a fost prea bună pentru a o păstra și l-am spus celorlalți singur. Pe 17 august, între ora unu și două, în timp ce îmi reduceam observațiile, profesorul Newcomb a intrat în camera mea să-și mănânce prânzul și i-am arătat măsurătorile mele ale obiectului slab de lângă Marte, ceea ce a demonstrat că se mișcă odată cu planeta.
"Pe 17 august, în timp ce așteptam și urmăream luna exterioară, a fost descoperită cea interioară. Observațiile din zilele de 17 și 18 pun dincolo de orice îndoială caracterul acestor obiecte, iar descoperirea a fost anunțată public de amiralul Rodgers."”

Telescopul folosit pentru descoperire a fost cel de 26 de inchi (66 cm) refractor (telescop cu lentilă) situat atunci la Foggy Bottom. [20] În 1893, obiectivul a fost remontat și pus într-o nouă cupolă, unde rămâne în secolul XXI. [21]

Numele, scrise inițial Phobus și, respectiv, Deimus, au fost sugerate de Henry Madan (1838 – 1901), Maestru de Știință al Etonului, din Cartea XV a Iliadei, unde Ares invocă Frica și Groaza.[22] Nepoata fratelui lui Henry Madan, Falconer Madan, a fost Venetia Burney, care a sugerat prima denumirea lui Pluto.

Farsa luna lui Marte

modificare

În 1959, Walter Scott Houston a făcut o farsă celebră de Ziua păcălelilor în ediția din aprilie a Great Plains Observer, susținând că „Dr. Arthur Hayall de la Universitatea din Sierras raportează că sateliții lui Marte sunt de fapt sateliți artificiali”. Atât Dr. Hayall, cât și Universitatea din Sierras erau fictive. Farsa a câștigat atenția la nivel mondial atunci când afirmația lui Houston a fost repetată cu seriozitate de către un om de știință sovietic, Iosif Shklovsky, [23] care, pe baza unei estimări a densității respinse mai târziu, a sugerat că Phobos era o carcasă metalică goală.

Sondajele recente

modificare

Au fost efectuate căutări pentru sateliți suplimentari. În 2003, Scott S. Sheppard și David C. Jewitt au cercetat aproape întreaga sferă Hill a lui Marte pentru sateliți neregulați. Cu toate acestea, lumina împrăștiată de pe Marte i-a împiedicat să caute în câteva minute de arc interioare în care stau sateliții Phobos și Deimos. Nu s-au găsit sateliți noi la o magnitudine roșie limitativă aparentă de 23,5, care corespunde cu raze de aproximativ 0,09 km folosind un albedo de 0,07. [24]

Caracteristici

modificare
 
Comparație de mărime între Phobos, Deimos și Luna (dreapta)
 
Dimensiunile aparente ale satelițior lui Marte, Deimos și Phobos și ale Lunii văzute de pe suprafața planetelor respective (Sateliții lui Marte fotografiați de roverul Curiosity, 1 august 2013)

Dacă este privit de pe suprafața lui Marte în apropierea ecuatorului său, un Phobos plin arată cu aproximativ o treime din dimensiunea unei luni pline de pe Pământ. Are un diametru unghiular cuprins între 8' (la răsărit) și 12' (asupra capului). Datorită orbitei apropiate, ar părea mai mic atunci când observatorul este mai departe de ecuatorul marțian și se află sub orizont și, prin urmare, nu este vizibil de pe calotele polare ale lui Marte. Deimos arată mai mult ca o stea sau o planetă strălucitoare pentru un observator de pe Marte, doar puțin mai mare decât arată Venus de pe Pământ; are un diametru unghiular de aproximativ 2'. Diametrul unghiular al Soarelui, văzut de pe Marte, dimpotrivă, este de aproximativ 21'. Astfel, nu există eclipse totale de soare pe Marte, deoarece sateliții sunt mult prea mici pentru a acoperi complet Soarele. Pe de altă parte, eclipsele totale lunare ale lui Phobos au loc aproape în fiecare noapte.[25]

Mișcările lui Phobos și Deimos ar părea foarte diferite de cele ale Lunii Pământului. Phobos este rapid și răsare în vest, apune în est și răsare din nou în doar unsprezece ore, în timp ce Deimos, fiind doar în afara razei orbitei sincrone, răsare așa cum era de așteptat în est, dar foarte lent. În ciuda orbitei sale de 30 de ore, are nevoie de 2,7 zile pentru a apune în vest, deoarece rămâne încet în urmă fată de rotația lui Marte.

Ambii sateliți sunt în rotație sinonă prezentând întotdeauna aceeași față către Marte. Deoarece Phobos îl orbitează pe Marte mai repede decât se rotește planeta însăși, forțele mareice îi scad lent, dar constant raza orbitală. La un moment dat în viitor, când va trece de limita Roche, Phobos va fi destrămat de aceste forțe mareice și fie se va prăbuși pe Marte, fie va forma un inel. [26] [27] Mai multe șiruri de cratere de pe suprafața marțiană, înclinate mai mult față de ecuator cu cât sunt mai în vârstă, sugerează că ar fi putut exista și alți sateliți mici care au suferit soarta așteptată de la Phobos și că scoarța marțiană în ansamblu s-a schimbat între aceste evenimente. [28] Deimos, pe de altă parte, este suficient de departe încât orbita sa este în schimb crescută încet, [29] asemănătoare cu Luna Pământului.

Detalii orbitale

modificare
Desemnare

[a]

Nume și pronunție

(cheie)

Imagine Diametru (km) Aria suprafeței (km2) Masă (kg) Semiaxă mare (km) Perioadă orbitală

(ore)

Perioadă medie

pe cer (h, z)

Excentricitate Înclinație

(°)[b]

I Phobos /'fo.bos/
 
 22,2 km (13,8 mi)(27×21.6×18.8 km) 1,548 km2 10.8×1015 9,377 km (5,827 mi) 7.66 11.12 h (0.463 z) 0,0151 1.093
II Deimos /'dej.mos/
 
 12,6 km (7,8 mi)(10×12×16 km) 483 km2 1.5×1015 23,460 km (14,577 mi) 30.31 131 h (5.44 z) 0.00033 0.93
 
Mărimile și distanțele relative dintre Marte, Phobos și Deimos, la scară

(Încărcați întreaga imagine pentru a vedea sateliții)

Origine

modificare
 
Animație care ilustrează originea din centura de asteroizi a satelițior

Originea sateliților marțieni este încă controversată. [30] Phobos și Deimos au multe în comun cu asteroizii carbonați de tip C, cu spectre, albedo și densitate foarte asemănătoare cu cele ale asteroizilor de tip C sau D. [31] Pe baza asemănării lor, o ipoteză este că ambii sateliți ar putea fi asteroizi capturați din centura de asteroizi. [32] [33] Ambii sateliți au orbite foarte circulare care se află aproape exact în planul ecuatorial al lui Marte și, prin urmare, o origine de captare necesită un mecanism de circularizare a orbitei inițial extrem de excentrice și ajustarea înclinării acesteia în planul ecuatorial, cel mai probabil printr-o combinație de rezistență atmosferică și forțe mareice, [34] deși nu este clar dacă este suficient timp disponibil pentru ca acest lucru să se întâmple pentru Deimos. [30] Captarea necesită, de asemenea, disiparea energiei. Atmosfera actuală a lui Marte este prea subțire pentru a captura un obiect de dimensiunea lui Phobos prin frânarea atmosferică. [30] Geoffrey Landis a subliniat că capturarea ar fi putut avea loc dacă corpul original ar fi fost un asteroid binar care s-a separat sub forțele mareice. [33]

Phobos ar putea fi un obiect din sistemul solar de a doua generație care s-a format pe orbită după formarea lui Marte, mai degrabă decât să se formeze concomitent din același nor de naștere ca Marte. [35]

O altă ipoteză este că Marte a fost odată înconjurat de multe corpuri de dimensiunea lui Phobos și Deimos, probabil aruncate pe orbită în jurul lui printr-o coliziune cu un planetezimal mare. [36] Porozitatea ridicată a interiorului lui Phobos (pe baza densității de 1,88 g/ cm3, golurile sunt estimate a cuprinde 25 până la 35% din volumul lui Phobos) este incompatibilă cu o origine asteroidiană. [37] Observațiile lui Phobos în infraroșu termic sugerează o compoziție care conține în principal filosilicați, care sunt bine cunoscuți de pe suprafața lui Marte. Spectrele sunt distincte de cele ale tuturor claselor de meteoriți condriți, arătând împotriva unei origini asteroidiene. [38] Ambele seturi de descoperiri susțin o origine lui Phobos din materialul aruncat de un impact pe Marte care s-a reacretat pe orbita marțiană, [39] similar cu teoria predominantă pentru originea Lunii Pământului.

S-ar putea ca sateliții lui Marte să fi început cu o coliziune uriașă cu o protoplanetă cu o treime din masa lui Marte, care a format un inel în jurul lui. Partea interioară a inelului a format un satelit mare. Interacțiunile gravitaționale dintre acest satelit și inelul exterior i-au format pe Phobos și Deimos. Mai târziu, satelitul mare s-a prăbușit pe Marte, dar cei doi sateliți mici au rămas pe orbită. Această teorie este în acord cu suprafața cu granulație fină a sateliților și cu porozitatea lor ridicată. Discul exterior ar crea material cu granulație fină. [40] [41] Simulările sugerează că obiectul care s-a ciocnit cu Marte trebuia să se încadreze în intervalul de mărime al lui Ceres și Vesta, deoarece un impact mai mare ar fi creat un disc mai masiv și sateliți care ar fi împiedicat supraviețuirea unor sateliți mici precum Phobos și Deimos. [42]

Cel mai recent, Amirhossein Bagheri și colegii săi de la ETH Zurich și US Naval Observatory, au propus o nouă ipoteză cu privire la originea sateliților. Analizând datele seismice și orbitale din Misiunea Mars InSight și din alte misiuni, ei au propus că sateliții se nasc din perturbarea unui corp părinte comun cu aproximativ 1 până la 2,7 miliarde de ani în urmă. Progenitorul comun al lui Phobos și Deimos a fost, cel mai probabil, lovit de un alt obiect și distrus pentru a-i forma pe Phobos și Deimos.[43] Dar o lucrare recentă sugerează că pare puțin probabil ca Phobos și Deimos să fie despărțiți direct dintr-un singur satelit ancestral.[44] Ei folosesc simulări cu N-corpuri pentru a arăta că scenariul cu un singur satelit ancestral ar trebui să aibă ca rezultat un impact între cei doi sateliți, ducând la un inel de resturi după 104 ani.

Explorare

modificare
Articole principale: Phobos (satelit)#Explorare și Deimos (satelit)#Explorare.

Încercările și propunerile din trecut

modificare

În timp ce multe sonde marțiane au furnizat imagini și alte date despre Phobos și Deimos, doar puține au fost dedicate acestor sateliți și intenționau să efectueze un zbor sau o aterizare la suprafață.

Două sonde din cadrul programului sovietic Phobos au fost lansate cu succes în 1988, dar niciuna nu a efectuat aterizările cu sărituri pe Phobos și Deimos din cauza eșecurilor (deși Phobos 2 l-a fotografiat cu succes pe Phobos). Sonda rusă post-sovietică Fobos-Grunt trebuia să fie prima misiune de returnare a mostrei de pe Phobos, dar o defecțiune a rachetei a lăsat-o blocată pe orbită în jurul Pământului în 2011. Eforturile de reactivare a sondei au eșuat și aceasta a căzut înapoi pe Pământ într-o reintrare necontrolată la 15 ianuarie 2012, peste Oceanul Pacific, la vest de Chile. [45] [46] [47]

În 1997 și 1998, misiunea Aladdin a fost selectată ca finalist în cadrul Programului Discovery al NASA. Planul era să viziteze atât pe Phobos, cât și pe Deimos și să lanseze proiectile spre sateliți. Sonda ar colecta resturile în timp ce efectua un zbor lent. Aceste mostre vor fi returnate pe Pământ pentru studiu trei ani mai târziu. În cele din urmă, NASA a respins această propunere în favoarea MESSENGER, o sondă pentru Mercur.

În 2007, Agenția Spațială Europeană și EADS Astrium au propus și dezvoltat o misiune către Phobos în 2016 cu o aterizare și întoarcere a unei mostre, dar această misiune nu a fost niciodată efectuată. Agenția Spațială Canadiană ia în considerare misiunea Phobos Reconnaissance și International Mars Exploration (PRIME) către Phobos cu un orbiter și o aterizare din 2007. Din 2013, NASA a dezvoltat conceptul de misiune Phobos Surveyor cu un orbiter și un mic rover. [48] [49] Misiunea PADME a NASA a fost concepută pentru a efectua mai multe zboruri ale sateliților marțieni, dar nu a fost aleasă pentru dezvoltare. [50] De asemenea, NASA evaluează misiunea de concept OSIRIS-REx II pentru un eșantion returnat de pe Phobos. [51] O altă misiune de întoarcere eșantion de pe Deimos, numită Gulliver, a fost conceptualizată. [52]

Propuneri curente

modificare

JAXA intenționează să lanseze misiunea Martian Moons eXploration (MMX) în 2024 pentru a aduce înapoi primele mostre de pe Phobos. [53] [54] Nava spațială va intra pe orbită în jurul lui Marte, apoi se va transfera către Phobos [55] și va ateriza o dată sau de două ori și va aduna particule de regolit asemănătoare nisipului folosind un sistem pneumatic simplu. [56] Misiunea de aterizare își propune să recupereze o mostră de minimum 10 g. [57] [58] Nava spațială va decola apoi de pe Phobos și va face mai multe zboruri ale satelitului mai mic Deimos înainte de a trimite modulul de returnare înapoi pe Pământ, sosind în iulie 2029. [55] [53]

Galerie

modificare
 
Orbitele sateliților și navelor spațiale care îl orbitează pe Marte. [60]

Vezi și

modificare

Note

modificare
  1. ^ Desemnarea se referă la cifra romană atribuită fiecărui satelit în ordinea descoperirii lui
  2. ^ Înclinațiile orbitale sunt date față de ecuatorul lui Marte.

Referințe

modificare
  1. ^ Andrews, Robin George (). „Why the 'Super Weird' Moons of Mars Fascinate Scientists - What's the big deal about little Phobos and tinier Deimos?”. The New York Times. Arhivat din original la . Accesat în . 
  2. ^ „NASA - Under the Moons of Mars”. Nasa.gov. Arhivat din original la . Accesat în . 
  3. ^ „The Planet Mars: A History of Observation and Discovery. Chapter 5: 1877. University of Arizona Press”. Uapress.arizona.edu. Arhivat din original la . Accesat în . 
  4. ^ „Galileo, Kepler, & Two Anagrams: Two Wrong Solutions Turn Into Two Correct Solutions”. Judge Starling. Arhivat din original la . Accesat în . 
  5. ^ „Galileo's Anagrams and the Moons of Mars”. www.mathpages.com. Arhivat din original la . Accesat în . 
  6. ^ „Close Inspection for Phobos”. Arhivat din original la . Accesat în . One idea is that Phobos and Deimos, Mars's other moon, are captured asteroids. 
  7. ^ (Raport).  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  8. ^ Lamont, Roscoe (). „The moons of Mars”. Popular Astronomy. 33: 496. Bibcode:1925PA.....33..496L. 
  9. ^ Sheehan, William (). The Planet Mars: A History of Observation and Discovery (ed. 2nd). Tucson: University of Arizona Press. ISBN 9780816516414. 
  10. ^ Voltaire explained that since Mars is further from the Sun than Earth is, it could not make do with less than two moons. (Patrick Moore, 2000, The Wandering Astronomer)
  11. ^ Format:Gpn
  12. ^ Format:Gpn
  13. ^ Gazetteer of Planetary Nomenclature Arhivat în , la Wayback Machine. USGS Astrogeology Research Program, Phobos
  14. ^ „Gazetteer of Planetary Nomenclature, Phobos Craers”. International Astronomical Union. Arhivat din original la . Accesat în . 
  15. ^ Campbell, W.W. (). „The Beginning of the Astronomical Day”. Publications of the Astronomical Society of the Pacific. 30 (178): 358. Bibcode:1918PASP...30..358C. doi:10.1086/122784. 
  16. ^ „Notes”. The Observatory. 1: 181. . Bibcode:1877Obs.....1..181. 
  17. ^ Hall, Asaph (). „Observations of the Satellites of Mars”. Astronomische Nachrichten. 91 (1): 11–14. Bibcode:1877AN.....91...11H. doi:10.1002/asna.18780910103. Arhivat din original la . Accesat în . 
  18. ^ Morley, T. A. (). „A catalogue of ground-based astrometric observations of the Martian satellites, 1877-1982”. Astronomy and Astrophysics Supplement Series. 77 (2): 209. Bibcode:1989A&AS...77..209M. 
  19. ^ Hall, A. (). „Discovery of satellites of Mars”. Monthly Notices of the Royal Astronomical Society. 38: 205. Bibcode:1878MNRAS..38..205H. doi:10.1093/mantras/38.4.205 (inactiv ). 
  20. ^ „Telescope: Naval Observatory 26-inch Refractor”. amazing-space.stsci.edu. Arhivat din original la . Accesat în . 
  21. ^ „The 26-inch "Great Equatorial" Refractor”. United States Naval Observatory. Arhivat din original la . Accesat în . 
  22. ^ Knorre, V. (). „Entdeckung zweier Planeten”. Astronomische Nachrichten. 92 (3): 47–48. Bibcode:1878AN.....92...47K. doi:10.1002/asna.18780920305. Arhivat din original la . Accesat în . 
  23. ^ Jefferson City Post-Tribune 4 May 1959
  24. ^ Sheppard, Scott S.; Jewitt, David; Kleyna, Jan (noiembrie 2004). „A Survey for Outer Satellites of Mars: Limits to Completeness”. The Astronomical Journal. 128 (5): 2542–2546. Bibcode:2004AJ....128.2542S. doi:10.1086/424541. ISSN 1538-3881. 
  25. ^ „Astrobiology Exclusive News You Can't Afford to Miss - Astrobio.net”. Astrobiology Magazine. Arhivat din original la . Accesat în . 
  26. ^ Nemiroff, R.; Bonnell, J., ed. (). „Phobos: Doomed Moon of Mars”. 
  27. ^ December 2017, Nola Taylor Redd 08 (). „Phobos: Facts About the Doomed Martian Moon”. Space.com (în engleză). Arhivat din original la . Accesat în . 
  28. ^ „NASA - New Map Provides More Evidence Mars Once Like Earth”. www.nasa.gov. Arhivat din original la . Accesat în . 
  29. ^ „Mission To Mars - Project-based Learning” (PDF). www.edb.utexas.edu. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  30. ^ a b c Burns, J. A. "Contradictory Clues as to the Origin of the Martian Moons," in Mars, H. H. Kieffer et al., eds., U. Arizona Press, Tucson, 1992
  31. ^ „New Views of Martian Moons”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  32. ^ „Close Inspection for Phobos”. Arhivat din original la . Accesat în . One idea is that Phobos and Deimos, Mars's other moon, are captured asteroids. 
  33. ^ a b Landis, G. A. "Origin of Martian Moons from Binary Asteroid Dissociation," American Association for the Advancement of Science Annual Meeting; Boston, MA, 2001; abstract Arhivat în , la Wayback Machine..
  34. ^ Cazenave, A.; Dobrovolskis, A.; Lago, B. (). „Orbital history of the Martian satellites with inferences on their origin”. Icarus. 44 (3): 730–744. Bibcode:1980Icar...44..730C. doi:10.1016/0019-1035(80)90140-2. 
  35. ^ Martin Pätzold; Olivier Witasse (). „Phobos Flyby Success”. ESA. Arhivat din original la . Accesat în . 
  36. ^ Craddock, R. A.; (1994); The Origin of Phobos and Deimos, Abstracts of the 25th Annual Lunar and Planetary Science Conference, held in Houston, TX, 14–18 March 1994, p. 293
  37. ^ Andert, T. P.; Rosenblatt, P.; Pätzold, M.; Häusler, B.; et al. (). „Precise mass determination and the nature of Phobos”. Geophysical Research Letters. American Geophysical Union. 37 (L09202): n/a. Bibcode:2010GeoRL..37.9202A. doi:10.1029/2009GL041829. Arhivat din original la . Accesat în . 
  38. ^ Giuranna, M.; Roush, T. L.; Duxbury, T.; Hogan, R. C.; Geminale, A.; Formisano (). „Compositional Interpretation of PFS/MEx and TES/MGS Thermal Infrared Spectra of Phobos” (PDF). European Planetary Science Congress Abstracts, Vol. 5. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  39. ^ „Mars Moon Phobos Likely Forged by Catastrophic Blast”. www.space.com. Space.com. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  40. ^ Rosenblatt, Pascal; Charnoz, Sébastien; Dunseath, Kevin M.; Terao-Dunseath, Mariko; Trinh, Antony; Hyodo, Ryuki; Genda, Hidenori; Toupin, Stéven (). „Accretion of Phobos and Deimos in an extended debris disc stirred by transient moons” (PDF). Nature Geoscience. 9 (8): 581–583. Bibcode:2016NatGe...9..581R. doi:10.1038/ngeo2742. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  41. ^ „A giant impact: Solving the mystery of how Mars' moons formed”. ScienceDaily. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  42. ^ „Giant Impact May Have Created Mars Moons | Space”. Space.com. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  43. ^ Bagheri, Amirhossein; Khan, Amir; Efroimsky, Michael; Kruglyakov, Mikhail; Giardini, Domenico (). „Dynamical evidence for Phobos and Deimos as remnants of a disrupted common progenitor”. Nature Astronomy (în engleză). 5 (6): 539–543. Bibcode:2021NatAs...5..539B. doi:10.1038/s41550-021-01306-2. ISSN 2397-3366. Arhivat din original la . Accesat în . 
  44. ^ Hyodo, Ryuki; Genda, Hidenori; Sekiguchi, Ryosuke; Madeira, Gustavo; Charnoz, Sébastien (). „Challenges in Forming Phobos and Deimos Directly from a Splitting of an Ancestral Single Moon”. The Planetary Science Journal (în engleză). 3 (8): 204. doi:10.3847/psj/ac88d2. ISSN 2632-3338. 
  45. ^ "Russia's failed Phobos-Grunt space probe heads to Earth", BBC News, 14 January 2012
  46. ^ „Russian space probe crashes into Pacific Ocean”. Fox News Channel. . 
  47. ^ "Russia asks if US radar ruined Phobos-Grunt space probe", NBC News, 17 January 2012
  48. ^ Pandika, Melissa (). „Stanford researchers develop acrobatic space rovers to explore moons and asteroids”. Stanford Report. Stanford, California. Stanford News Service. Accesat în . 
  49. ^ Tarantola, Andrew (). „NASA's Developing Robotic "Hedgehogs" to Explore a Maritan Moon”. Gizmodo. Gizmodo. Arhivat din original la . Accesat în . 
  50. ^ „NASA Selects Two Missions to Explore the Early Solar System”. . Accesat în . 
  51. ^ Elifritz, T. L. (). „OSIRIS-REx II to Mars — Mars Sample Return from Phobos and Deimos”. Concepts and Approaches for Mars Exploration. 1679: 4017. Bibcode:2012LPICo1679.4017E. 
  52. ^ Britt, D. T.; Robinson, M.; Gulliver Team (). „The Gulliver sample return mission to Deimos”. 35Th Cospar Scientific Assembly. 35: 3897. Bibcode:2004cosp...35.3897B. Arhivat din original la . Accesat în . 
  53. ^ a b MMX Homepage Arhivat în , la Wayback Machine. JAXA 2017
  54. ^ „JAXA plans probe to bring back samples from moons of Mars”. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  55. ^ a b NASA confirms contribution to Japanese-led Mars mission Stephen Clark, Spaceflight Now 20 November 2017
  56. ^ How to find the best samples on a moon: Building relationships and solving engineering challenges in France JAXA News 4 December 2017
  57. ^ Gravity both too strong and too weak: landing on the Martian moons JAXA News 31 August 2017
  58. ^ Fujimoto, Masaki (). „JAXA's exploration of the two moons of Mars, with sample return from Phobos” (PDF). Lunar and Planetary Institute. Accesat în . 
  59. ^ Ainsworth, Diane (). „Martian moon Phobos hip-deep in powder”. JPL. Arhivat din original la . Accesat în . 
  60. ^ Webster, Guy (). „Traffic Around Mars Gets Busy”. NASA. Arhivat din original la . Accesat în . 

Lectură suplimentară

modificare

Legături externe

modificare
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Sateliții_naturali_ai_lui_Marte&oldid=16509003