Wikipedia

Mihai Antonescu

politician român
Mihai Antonescu

Mihai Antonescu
Date personale
Născut[1] Modificați la Wikidata
Nucet, România Modificați la Wikidata
Decedat (41 de ani)[1][2][3] Modificați la Wikidata
Jilava⁠(d), Ilfov, România Modificați la Wikidata
Cauza decesuluipedeapsa cu moartea (plagă împușcată[*]​) Modificați la Wikidata
Cetățenie România Modificați la Wikidata
ReligieCreștin Ortodox[necesită citare]
Ocupațieavocat
politician Modificați la Wikidata
Viceprim-ministru,
Ministrul afacerilor străine
CandidatIon Antonescu
În funcție
iunie 1941 – 23 august 1944
Precedat deIon Antonescu
Succedat deGrigore Niculescu-Buzești
Ministru al justiției
În funcție
14 septembrie 1940 – 31 decembrie 1940
Prim-ministruIon Antonescu
Ministru al propagandei naționale
Prim-ministruIon Antonescu
Partid politicPartidul Național Liberal-Brătianu  Modificați la Wikidata
Alma materUniversitatea București 1922–1926
(doctor în științe juridice, 1926)
ProfesieAvocat, demnitar
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Mihai Antonescu (n. , Nucet, Dâmbovița, România – d. , Jilava⁠(d), Ilfov, România) a fost un avocat și politician român, care a ocupat funcții de ministru, în guvernul condus de Ion Antonescu. A fost arestat la 23 august 1944, iar apoi, după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost judecat, găsit vinovat pentru crime de război, condamnat la moarte și executat prin împușcare la 1 iunie 1946.

Biografie

modificare

După primii ani de școală din comuna natală, Mihai Antonescu a continuat la Pitești și apoi la colegiul Sfântul Sava din București. Între 1922–1926 a urmat cursurile Facultății de Drept din București, unde și-a obținut doctoratul. Începând din 1929 a fost asistent de drept internațional la Academia de Studii Comerciale și Industriale din București și, în același timp, a profesat avocatura.

În anii 1930 a fost membru al Partidului Liberal brătienist. În 1938 l-a reprezentat pe generalul Ion Antonescu într-un proces de bigamie, apoi i-a devenit prieten și colaborator.

A participat la guvernarea Ion Antonescu în calitate de ministru al justiției (14 septembrie 1940 – 27 ianuarie 1941, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (22–27 ianuarie 1941, 23 iunie 1941 – 23 august 1944), ministru secretar de stat (27 ianuarie – 21 iunie 1941), președinte ad-interim al Consiliului de Miniștri (23 iunie 1941 – 31 ianuarie 1942), ministru ad-interim al propagandei naționale (27 mai – decembrie 1941), ministru al propagandei naționale (decembrie 1941 – august 1942), ministru al afacerilor străine (29 iunie 1941 – 23 august 1944).[4][5][6][7][8][9][10][11][12][13][14]

Între anii 1920 și 1930 a avut sentimente francofile. Din toamna anului 1940 este tot mai convins că Germania va câștiga războiul.[15]

După înfrângerea trupelor germane, române și ale aliaților Germaniei naziste la Stalingrad, față de catastrofa militară evidentă, cei doi Antonescu au luat în considerare posibilitatea ca România să părăsească Axa, tatonând un acord de armistițiu separat, dar tentativele de tratative cu Statele Unite, Anglia și Uniunea Sovietică au rămas sterile. Cele mai importante negocieri s-au purtat la Ankara (septembrie 1943 - martie 1944) și Stockholm (noiembrie 1943 - iunie 1944), din partea guvernului Antonescu, și la Cairo (martie - iunie 1944), din partea opoziției. La Stockholm s-au dus tratative între Frederic Nanu, ambasadorul României în Suedia, și Aleksandra Kollontai, ambasadoarea U.R.S.S. în Suedia. La 12 aprilie 1944 i-a fost comunicată delegației române de la Cairo, condusă de Barbu Știrbey, condiția armistițiului: „capitulare necondiționată”. Condiția a fost respinsă de partea română.

Mihai Antonescu a fost arestat la 23 august 1944 și a fost predat spre anchetare Uniunii Sovietice.

După perioada de detenție în URSS (septembrie 1944 – aprilie 1946) Mihai Antonescu a fost readus în România, judecat de Tribunalul Poporului din București, condamnat la moarte pentru crime de război și executat la 1 iunie 1946 la Închisoarea Jilava, împreună cu Ion Antonescu, Constantin Z. Vasiliu și Gheorghe Alexianu.

Colaborarea cu Ion Antonescu

modificare

În ședința din 8 iulie 1941 a cabinetului antonescian, ca viceprim-ministrul și ministrul de externe Mihai Antonescu, s-a adresat miniștrilor: „Așa că vă rog să fiți implacabili, omenia siropoasă, vaporoasă, filozofică nu are ce căuta aici... Cu riscul de a nu fi înțeles de unii tradiționaliști care mai pot fi printre dv., eu sunt pentru migrarea forțată a întregului element evreu din Basarabia și Bucovina, care trebuie zvârlit peste graniță... Veți fi fără milă cu ei. Nu știu peste câte veacuri neamul românesc se va mai întâlni cu libertatea de acțiune totală, cu posibilitatea de purificare etnică și revizuire națională... Dacă este nevoie, să trageți cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari... Îmi iau răspunderea în mod formal și spun că nu există lege (...) Deci, fără forme, cu libertate completă”.[16][17]

La sfârșitul lui octombrie 1941, articole redacționale din presa românească - care exprimau linia oficială – au anunțat românilor că „problema evreiască a intrat în faza soluției finale și că niciun om din lume și nici o minune nu pot împiedica soluționarea ei”. Guvernul a anunțat că România „s'a înscris printre națiunile care sunt hotărîte să colaboreze efectiv pentru rezolvarea definitivă a problemei evreiești, nu numai locale, dar și europene”[18].

 
Evrei deportați sub supravegherea unui soldat român
 
Evrei deportați în Transnistria și împușcați între Bîrzula și Grozdovka de militarii români care-i escortau; femeia a fost și dezgolită (octombrie 1941).[19]

Crime asupra populației evreiești locale din Transnistria au fost înfăptuite de plutoane ale morții formate din jandarmi români[20] în drumul spre zona de relocare din est[21].

Articol principal: Masacrul de la Odesa.

Zeci de mii de evrei au fost uciși în Odesa (aproximativ 22.000 de evrei din Odesa au fost arși de vii la Dalnic)[22], Bogdanovca[23] și Akmecetka[24][25] în 1941 și 1942.

Mihai Antonescu stabilise acorduri (Abmachungen) privind colaborarea pe teren cu SS-ul, adică cu subunitățile Einsatzgruppe D, și cu alte formațiuni germane. Instructorii germani au raportat despre cruzimea, rapacitatea, corupția și ineficiența camarazilor români care au acționat neplanificat, n-au șters urmele execuțiilor în masă și au comis jafuri, violuri sau împușcări pe străzi, n-au îngropat cadavrele sau au primit mită de la evrei. Din schimburile de scrisori, protestele și dispozițiile în această privință reiese că germanii erau furioși de lipsa de organizare și planificare și nu din cauza omorurilor în sine. Rapoartele trimise de diversele unități ale Einsatzgruppe D și de cele ale jandarmeriei militare germane Feldgendarmerie erau pline de informații cu privire la execuții și jafuri și despre modul de acțiune neorganizat al românilor, conchizând că „soluționarea problemei evreiești de către români în regiunea dintre Nistru și Nipru a fost dată pe mâini necorespunzătoare”. În darea de seamă care a rezumat primele cinci rapoarte ale Einsatzgruppe D, trimisă la 30 octombrie 1941 ministrului de externe al Germaniei Ribbentrop, comandantul poliției de siguranță SD (Chef der Sicherheitspolizei und des SD) relata: „Modul în care românii se comportă cu evreii este complet lipsit de metodă. Nu am avea nimic de reproșat numeroaselor execuții dacă pregătirile tehnice și execuțiile ar fi suficient de corecte. În general, românii lasă cadavrele celor uciși pe locul în care au fost împușcați, fără să le îngroape”[26].

În iunie 1942, Mihai Antonescu, în numele lui Ion Antonescu, a reacceptat, în convorbiri secrete cu trimișii lui Himmler din Sicherheitspolizei, soluția finală în România, adică deportarea tuturor evreilor români, cu foarte mici excepții, în lagărul de exterminare Belzec din Polonia unde, conform planului german, urmau să fie gazați și arși într-un ritm de 2.000 pe zi. În afară de 17.000 de evrei găsiți „utili” economiei naționale sau cu drepturi excepționale, întreaga minoritate evreiască din România, care număra în mai 1942 (recensământul a fost organizat în acest scop) 292.149 suflete, urma să fie exterminată în circa 140 de zile[27]. La 13 octombrie 1942, aplicarea planului a fost suspendată de partea română după ce a ajuns la concluzia că interesele germane și cele române nu mai coincideau, că armata română urma să fie măcinată la Stalingrad și că, în ciuda tuturor sacrificiilor materiale (alimente, petrol, materii prime) și umane, Hitler nu intenționa să retrocedeze României Transilvania de Nord.

 
Raportul Inspectoratului Jandarmeriei Române - Evacuarea romilor în Transnistria
 
Romi în Transnistria, lângă Tiraspol

Guvernanții români s-au străduit să-i inducă în eroare pe reprezentanții puterilor occidentale privind ordinele speciale de curățirea terenului. La 31 iunie 1941 decanul Corpului Diplomatic din București și nunțiul apostolic, monseniorul Andrea Cassulo a cerut o audiență urgentă la Antonescu pentru a protesta contra samavolniciilor față de evrei și a cere clemență.[28] Ambasadorul Statelor Unite la București, Franklin Mott Gunther, primit în audiență de Ion și Mihai Antonescu a protestat față de atrocitățile antievreiești. La 4 noiembrie 1941, el a raportat Ministerului de Externe de la Washington: „Am atras atenția permanent și insistent celor mai de seamă autorități române reacția inevitabilă a guvernului meu și a poporului american față de un astfel de tratament inuman și chiar ucideri nelegiuite de oameni nevinovați și lipsiți de apărare, descriind pe larg atrocitățile comise contra evreilor din România. Observațiile mele au trezit în mareșalul Antonescu și la premierul interimar Mihai Antonescu manifestări de regret pentru excesele comise „din greșeală” sau de „elemente iresponsabile” și (promisiuni) de moderație în viitor... Programul de exterminare sistematică continuă totuși și nu văd vreo speranță pentru evreii români atâta timp cât actualul regim... va rămâne la putere"[29].

De teama judecății puterilor democratice, care de la sfârșitul anului 1942 au avertizat că vor pedepsi cu asprime state și conducători care au luat parte la exterminarea populației civile, Mihai Antonescu, cu aprobarea lui Ion Antonescu, a inițiat o vastă acțiune secretă de falsificare, sustragere și înlocuire de documente incriminatorii pentru a minimaliza răspunderea regimului pentru crimele comise împotriva evreilor din România și Ucraina. Documentele false urmăreau să arunce vina în primul rând, pe germani și pe legionari, pentru execuțiile în masă comise de armată și jandarmerie la Iași, în Basarabia și în Ucraina. Falsificarea documentelor urmărea nu numai problema evreiască, ci și absolvirea post-factum a regimului de cealaltă mare crimă, înfeudarea țării intereselor germane, participarea la război dincolo de obiectivul național just al României - eliberarea celor două provincii românești ocupate de URSS în iunie 1940 -, și de uriașele pierderi umane și materiale ale României într-un război inutil și lipsit de glorie. Echipa principală de falsificatori de documente a operat la Ministerul de Externe, dar fenomenul s-a înregistrat și la Ministerul de Interne și în special la Marele Stat Major[30].

Cărți scrise de Mihai Antonescu

modificare
  • Essai de determination methodologique du droit administratif international, Bucarest, M. O. - Imprimerie Nationale, 1935
  • Deux années de gouvernement (6 Septembre 1940 - 6 Septembre 1942), Bucarest, s.l.,1942
  • În serviciul țării", vol.1 „Cuvântări”, București, s.n., 1942
  • Mareșalul Ion Antonescu, conducătorul României, Craiova, Scrisul românesc, s.d.
  • Înfăptuirile de un an ale guvernării Mareșalului Ion Antonescu, București, Imprimeriile Timpul, s.d.
  • Legile pentru reforma regimului presei și profesiunii de ziarist și expunerea de motive, București, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria centrală, 1944.

Decorații

modificare

Note

modificare
  1. ^ a b Mihai Antonescu, SNAC, accesat în  
  2. ^ Mihai Antonescu, Munzinger Personen, accesat în  
  3. ^ Mihai Antonescu, Brockhaus Enzyklopädie, accesat în  
  4. ^ Marcel-Dumitru Ciucă, Aurelian Teodorescu, Bogdan-Florin Popovici, Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Antonescu vol. I (septembrie–decembrie 1940), București, 1997, p. XII
  5. ^ Marcel-Dumitru Ciucă, Aurelian Teodorescu, Bogdan-Florin Popovici, Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Antonescu vol. II (ianuarie–martie 1941), București, 1998, p. XIII
  6. ^ Marcel-Dumitru Ciucă, Maria Ignat, Aurelian Teodorescu, Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Antonescu vol. III (aprilie–iunie 1941), București, 1999, p. XXI
  7. ^ Marcel-Dumitru Ciucă, Maria Ignat, Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Antonescu vol. IV (iulie–septembrie 1941), București, 2000, p. XXII-XXIII
  8. ^ Marcel-Dumitru Ciucă, Maria Ignat, Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Antonescu vol. V (octombrie 1941 – ianuarie 1942), București, 2001, p. XVI-XVII
  9. ^ Marcel-Dumitru Ciucă, Maria Ignat, Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Antonescu vol. VI (februarie 1942-aprilie 1942), Editura Mica Valahie, București, 2002, p. XXI
  10. ^ Marcel-Dumitru Ciucă, Maria Ignat, Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Antonescu vol. VII (mai 1942 – iulie 1942), București, 2003, p. XVII
  11. ^ Marcel-Dumitru Ciucă, Maria Ignat, Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Antonescu vol. VIII (august 1942 – decembrie 1942), București, 2004, p. XXIV
  12. ^ Marcel-Dumitru Ciucă, Maria Ignat, Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Antonescu vol. IX (februarie–decembrie 1943), București, 2006, p. XXV
  13. ^ Marcel-Dumitru Ciucă, Maria Ignat, Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Antonescu vol. X (ianuarie–aprilie 1944), București, 2007, p. XI
  14. ^ Marcel-Dumitru Ciucă, Maria Ignat, Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Antonescu vol. XI (mai–august 1944), București, 2008, p. XXXI
  15. ^ Solonari, Vladimir (). Purificarea Națiunii: dislocări forțate de populație și epurări etnice în România lui Ion Antonescu, 1940-1944. Polirom. p. 147. 
  16. ^ Ancel, Jean: Surse arhivistice despre „Holocaustul din România” - Stenograma ședinței guvernului din 8 iulie 1941 (doc. 3), http://www.idee.ro/holocaust/pdf/surse.pdf Arhivat în , la Wayback Machine.
  17. ^ Cronica filmului Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari. Adevărul.ro. Accesat la 14 aprilie 2019
  18. ^ Editorial: Rezolvarea problemei evreiești, „Unirea”, 30.10.1941.
  19. ^ Carp, Matatias: Cartea neagră. Suferințele evreilor din România: 1940—1944 - III: Transnistria, Dacia Traiană (Socec), București, 1947.
  20. ^ „Raportul final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România” (PDF). Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite. p. 139. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în .  |chapter= ignorat (ajutor)
  21. ^ Raportul final, op. cit. cap. 5, p. 159
  22. ^ Raportul final, op. cit. cap. 5, pp.169-178
  23. ^ Raportul final, op. cit., cap. 5, pp. 165-167
  24. ^ Raportul final, op. cit., cap. 5, p. 169
  25. ^ Trașcă, Ottmar: „Ocuparea orașului Odessa de căre armata română și măsurile adoptate față de populația evreiască, octombrie 1941 - martie 1942”, in Institutul de Istorie „George Barițiu” din Cluj - Napoca, Historica Yearbook, p.377-425, 2008, http://www.history-cluj.ro/Istorie/anuare/AnuarBaritHistorica2008/20%20OttmarTrasca.pdf
  26. ^ Ancel, op. cit., Documentele Procesului de la Nürnberg: NO2651, NO2934, NO2938 NO2939, NO2949, NO2950, NO4540, NO52
  27. ^ Nota subsecretarului de stat Martin Luther - Ministerul de externe german, 17 august 1942, Arhiva Ministerului de externa german, K 212619-21, în - Jean Ancel, Surse arhivistice despre „Holocaustul din România” Arhivat în , la Wayback Machine.
  28. ^ Safran, David: Cronica Rebeliunii Legionare, pp. 151-153, Ed. Hasefer, Tel Aviv, 1967.
  29. ^ Ancel, op. cit., Raportul ambasadorului SUA, Gunther, din 4 noiembrie 1941.
  30. ^ Ancel, op. cit., pp. 24-25.
  31. ^ Decretul Regal nr. 3.069 din 7 noiembrie 1941 pentru conferiri de decorații, publicat în Monitorul Oficial, anul CIX, nr. 266 din 8 noiembrie 1941, partea I-a, p. 6.996.

Bibliografie

modificare
  • Ciucă, Marcel-Dumitru: „Procesul mareșalului Antonescu”, ed. Saeculum și Europa Nova, București, vol. I și II, 1995-1998.
  • en Shafir, Michael: The Mind of Romania's Radical Right, în Sabrina P. Ramet (ed.), The Radical Right in Central and Eastern Europe since 1989, Penn State University Press, University Park, p. 213-232, 1999, ISBN: 0-271-01811-9
  • en Roper, Steven D.: Romania: The Unfinished Revolution, Routledge, London, 2000. ISBN: 90-5823-027-9
  • en White, George W.: Nationalism and Territory. Constructing Group Identity in Southeastern Europe, Rowman & Littlefield, Lanham, 2000. ISBN: 0-8476-9809-2
  • Iancu, Carol, Shoah în România. Evreii în timpul regimului Antonescu (1940-1944). Documente diplomatice franceze inedite, Iași, Ed. Polirom, 2001
  • Ancel, Jean, Contribuții la istoria României. Problema evreiască (1933 - 1944) (2 volume), Ed. Hasefer, 2001 și 2003
  • en Morgan, Philip: Fascism in Europe, 1919-1945, Routledge, London, 2003. ISBN: 0-415-16943-7
  • Dan, Ioan: „Procesul” mareșalului Ion Antonescu, ed. Lucman, București, 2005.
  • Ioanid, Radu(ed.):Lotul Antonescu în ancheta SMERȘ, Moscova, 1944–1946. Documente din arhiva FSB, Iași, Ed. Polirom, 2006.
  • en Ramet, Sabrina P.: The Way We Were—And Should Be Again? European Orthodox Churches and the 'Idyllic Past' , în Timothy A. Byrnes, Peter J. Katzenstein (edit.), Religion in an Expanding Europe, Cambridge University Press, Cambridge, 2006. ISBN: 0-5218-5926-3
  • de Weber, Petru: Die Wahrnehmung des «Domestic Holocaust» im Rumänien der Nachkriegsjahre, în Regina Fritz, Carola Sachse, Edgar Wolfrum (edit.), Nationen und ihre Selbstbilder. Postdiktatorische Gesellschaften in Europa, Wallstein Verlag, Göttingen, pp. 150–167 2008, ISBN: 978-3-8353-0212-9.

Vezi și

modificare

Legături externe

modificare


Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Mihai_Antonescu&oldid=16507735