John Wallis
| John Wallis | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [3][4][5][6][7]  Ashford, Anglia, Regatul Unit[8] |
| Decedat | (86 de ani)[6][7][4] Oxford, Regatul Angliei[8] |
| Înmormântat | University Church of St Mary the Virgin[*][9] |
| Părinți | Rev. John Wallis[*][10] Joanna Chapman[*][10] |
| Copii | Anne Blencowe[*] John Wallis[*][11] |
| Religie | prezbiterianism |
| Ocupație | matematician istoric al matematicii[*] filozof muzicolog[*] teoretician al muzicii[*] criptolog[*] cadru didactic universitar[*] arhivist[*] |
| Limbi vorbite | limba latină limba engleză[12] |
| Activitate | |
| Alma mater | Emmanuel College[*][1] Felsted School[*][1] Universitatea Cambridge[2][1] Tenterden Infant School[*][1] |
| Organizație | Universitatea Oxford[1] Queens' College[*][1] |
| Profesor pentru | John Caswell[*][2] |
Modifică date / text  | |
| Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține. |
John Wallis (n. 23 noiembrie 1616, Ashford, Regatul Angliei – d. 28 octombrie 1703, Oxford, Regatul Angliei) a fost un matematician și teolog englez. A studiat la Cambridge, după care a îmbrățișat cariera ecleziastică. La 33 de ani a devenit profesor de geometrie la Oxford.
A fost un admirator al matematicii grecești, editând o parte din operele lui Arhimede (sec. 3 î.Hr.), Aristarh (sec. 3 î.Hr.), Ptolomeu (sec. 2 d.Hr.) și Eutocius (sec. 6 d.Hr.). Lui i se datorează crearea învățământului pentru surdomuți.
Contribuții în matematică
modificare
Contribuțiile aduse în matematică sunt numeroase și însemnate: a introdus (în 1657) exponenții negativi; a considerat numerele pozitive și cele negative ca opuse, respectiv, între ele; a dat diverse interpretări numerelor pur imaginare și complexe; a dedus divizibilitatea binoamelor; a înțeles (încă din 1656) faptul că 0! (factorial) trebuie considerat egal cu 1; a exprimat prin cuvinte (în 1658) importantele formule privind numărul divizorilor unui număr și suma lor.
De asemenea, a cercetat diferite sisteme de numerație, a studiat transformarea fracțiilor ordinare în numere zecimale și invers; a expus proprietățile principale ale numerelor zecimale periodice; a cunoscut că extragerea rădăcinilor pot conduce la numere zecimale neperiodice infinite; s-a ocupat cu fracțiile continue și a dat legea formării resurselor; a dat (în 1656) prima definiție a noțiunii de limită a unui șir, introducând pentru prima dată un simbol pentru infinit, și a considerat egalități, a găsit formula care redă numărul pi sub forma celebrului produs infinit de numere naturale[13].
A descoperit (în 1656) triunghiul caracteristic (cum l-a denumit G. Leibniz, în 1684) atât de utilizat în calculul infinitezimal; a expus o metodă nouă pentru rectificare; a efectuat cuadraturi (înainte de descoperirea calculului integral); a introdus abscisele negative. În trigonometrie, a studiat (în 1670) semnele sinusului în cele patru cadrane; a desenat sinusoida și secantoida.
De la Wallis au originea denumirile de interpolare și de mantisă (1656, respectiv, 1657).
Opere principale
modificare- Tractatus de selectionobus conicis, nova methodo exposits (1655)
- De algebra, tractatus historicus et practicus (1673)
- Discurse of Combinations (1685).
Note
modificare- ^ a b c d e f MacTutor History of Mathematics archive
- ^ a b Genealogia matematicienilor
- ^ MacTutor History of Mathematics archive, accesat în
- ^ a b Marea Enciclopedie Rusă
- ^ John Wallis, SNAC, accesat în
- ^ a b Notable Names Database
- ^ a b Encyclopædia Britannica Online
- ^ a b Валлис Джон, Marea Enciclopedie Sovietică (1969–1978)[*]
- ^ Find a Grave
- ^ a b Genealogics
- ^ The Peerage
- ^ Autoritatea BnF, accesat în
- ^ Mihăileanu, vol I, p. 171
Bibliografie
modificare- N. N. Mihăileanu. Istoria matematicii. Antichitatea și evul mediu, vol I-II, Editura Enciclopedică Română, 1974, 1981
- A-A.(P.) Iușchevici, Istoria matematicii în evul mediu, Editura Stiințifică, 1963
- Heinrich Wieleitner, Istoria matematicii de la Descartes până la mijlocul secolului al XIX-lea, Editura Științifică, București, 1964