Istoria României - Stat și Cultură (1866 - 2018)

Prefaţă

Prezentul volum a fost alcătuit pentru a oferi o interpretare sintetică a istoriei româneşti, de la apariţia statului român până astăzi, cu o anumită insistenţă asupra curentelor de gândire şi a celor artistice manifestate în acest interval de timp. El nu este un tratat, căci, aşa cum bine observa folcloristul Ovidiu Bîrlea, „într-un tratat sunt dezbătute toate aspectele domeniului, proporţional cu importanţa lor, în fapt cu suma cunoştinţelor dobândite până la acea dată"¹. Un astfel de scop nu mi-a stat în intenţie aici. Am fost interesat mai curând de dinamica de factură culturală din interiorul noului stat, inclusiv prin recursul abundent la opiniile unora dintre principalii săi protagonişti şi observatori.

Am folosit ca temei al construcţiei un număr de capitole din sinteza proprie de Istoria românilor (2010- 2011), încercând să le adaptez conţinutul la noul scop asumat, rescriindu-le parţial, completându-le apoi cu noi capitole iniţial absente, necesare însă pentru a evidenţia liniile evolutive ale culturii noastre în segmentul cronologic analizat.

Urmărind o serie de procese şi de decantări – economice, sociale şi culturale –, textul cărţii de faţă nu avea cum să pornească abrupt. Schema de tratare hobsbaw­miană, care acredita ideea unui „secol scurt", nu servea la înţelegerea anumitor linii de forţă ale istoriei noastre care, în secolul XX, nu făceau decât să continue premise şi manifestări exprimate deja. De aceea, în loc să încep de la cucerirea independenţei de stat a României (1877-1878), ori de la evenimentul esenţial pentru istoria românească al desăvârşirii unirii statului naţional modern la 1 Decembrie 1918, am socotit că ar fi mai potrivită abordarea problemelor care au dobândit relevanţă şi care i-au frământat pe români în preambulul obţinerii neatârnării statale (9 mai 1877) şi al transformării ţării într-un regat (1881).

Cum istoria este un flux al cărui început îl dibuim şi îl deducem şi al cărui sfârşit nu ne este dat să îl cunoaştem, s-a pus problema, de asemenea, unde s-ar fi cuvenit să se oprească această carte. Deşi în centrul ei se află destinul istoric românesc din secolul XX, am socotit că a pune punctul final acestei relatări în momentul căderii comunismului (21 decembrie 1989) ar fi fost nepotrivit. Întâi, pentru că secolul a mai continuat circa un deceniu după sfârşitul regimului roşu, aducând – şi mai ales prefigurând – schimbări importante, iar apoi fiindcă a limita la primii ani de tatonări povestea reconstrucţiei democraţiei după un regim totalitar care durase jumătate de secol ar fi fost, iarăşi, irelevant. De aceea, am decis ca, asumând toate riscurile unei lipse de perspectivă adecvată, să conduc naraţiunea până la final de deceniu doi al secolului nostru.

Mircea Eliade spunea undeva că „e totdeauna penibil să vorbeşti despre lucruri prea triste şi umilitoare pentru neamul tău"². Şi totuşi, a le ţine cu totul sub tăcere, tot timpul, nu putea decât să păgubească o bună cunoaştere a adevărului despre trecut şi, până la urmă, şi cunoaşterea de sine. Am asumat riscul de a le aduce în discuţie pe unele, acordându-le un spaţiu anume, pentru a contribui la întregirea imaginii despre trecutul nostru, care nu a fost numai spini, dar nici doar flori.

Ar mai rămâne, poate, de spus că efortul meu constant a fost acela de a scăpa diferitelor ideologizări ale discursului, altele decât cea care reflectă poziţionarea mea generică, cetăţenească, în favoarea democraţiei şi a liberalismului de principiu (nu şi în sensul vreunui angajament partinic), cu atenţie faţă de nevoile şi aspiraţiile, de elanurile şi de creaţia întregului corp ale naţiunii căreia îi aparţin. Totodată, mă situez printre cei care cred că România este o ţară europeană şi că opţiunea românilor secolului al XIX-lea pentru a dezvolta propria civilizaţie şi cultură în parametri occidentali, fără a renunţa la moşteniri şi sugestii ţinând de contextualizarea lor răsăriteană, rămâne pe mai departe reprezentativă. Suntem nu doar latinii Răsăritului Europei, ci şi europenii lui. Cred că opţiunea democrată a României rămâne cea mai generoasă cu şansele culturii noastre de a ne exprima forţele creatoare, iar ultimele circa trei decenii de viaţă nu par să mă dezmintă. Aşa cum libertatea este mai bună decât opresiunea, la fel, democraţia este preferabilă voluntarismelor politice şi sociale.

Autorul

Dispariţia de specii animale din spaţiul românesc

O întreagă ideologie romantică – alimentată de poezia populară şi de lirica inspirată a lui Mihai Eminescu, poetul naţional – vorbeşte despre „codrul frate cu ­românul", sugerând integrarea armonioasă în natură a românilor. Cu toate acestea, în decursul timpurilor, şi mai ales în timpurile moderne, o serie de specii animale, odinioară bine reprezentate în munţii, pădurile şi pe câmpiile româneşti, astăzi nu mai există. În 1803 sau 1805, Ioan Budai-Deleanu nota că în Bucovina

vânatul, care mişuna la început pretutindeni, acum s-a rărit; el s-a împuţinat mult prin vânătoarea liberă a ţăranilor şi militarilor, a fost distrus prin cuptoarele de potasă construite în toate pădurile şi prin câteva ierni foarte aspre, ce au urmat una după alta; la târg, rar se găseşte vânat de vânzare.³

Încă de pe atunci se putea, aşadar, observa efectul diminuant pe seama naturii al acţiunii autocivilizatoare a omului. Practic, cu fiecare specie animală dispărută din mediul natural românesc, pluralitatea posibilităţilor de relaţionare a românilor cu ambianţa de viaţă disponibilă în raport cu aşezarea lor continentală, cu formele de relief de acasă şi cu clima s-au „îngustat", făcându-se treptat trecerea de la o anumită abundenţă către pericolul tot mai serios al unei precarităţi ecosistemice. Ea s-a accentuat şi mai mult odată cu masiva industrializare socialistă, din a doua jumătate a secolului XX, şi a continuat, din nefericire, galopant şi după căderea comunismului, în 1989, prin politica de despăduriri şi de exploatare a lemnului fără limite, ca şi prin proiectele – cu finanţare europeană, dar iniţiate de românii înşişi – de îndiguire şi de canalizare a unor râuri şi izvoare din România, ceea ce a dus la distrugerea reglajelor ecosistemice anterioare (dispariţia peştilor, lipsirea animalelor sălbatice din zonă de posibilităţile de alimentare cu apă etc.). De intrarea definitivă în noaptea universală se pregătesc astăzi o serie de specii de la noi, precum cocoşul de mesteacăn, şoimul dunărean, răpitoarele de noapte şi chiar pelicanii. Desţelenirile, despăduririle iresponsabile, hăituirile şi lichidările aprobate oficial sau prin braconaj continuă încă nestingherite.

Bourii (Bos primigenius), conservaţi doar pe stema Moldovei medievale, au dispărut devreme, cu secole în urmă, de pe teritoriul românesc, în modernitatea timpurie. Ultimul exempar vânat în Europa Centrală şi Răsăriteană, a cărui memorie au păstrat-o documentele scrise, datează din 1627, dar evenimentul s-a petrecut în Polonia. Ultimul lor moment de glorie în spaţiul românesc – simbolică, şi aceea – este ipostaza timbrului cu cap de bour (1858).

Zimbrii (Bison bonasus hungarorum) au fost vânaţi intens. În Moldova, ultimul exemplar a cărui amintire se păstrează este din 1762, în timp ce în Transilvania dispariţia lui s-a produs pe la 1790. Importarea recentă (1958) a unor exemplare pentru repopularea parcului Haţeg nu a fost, până la urmă, o reuşită.

Dintre speciile dispărute de timpuriu este de amintit colunul sau măgarul sălbatic mongol (Equus hemionus hemionus). El a dispărut în timpul modernităţii timpurii, poate în directă legătură cu dezvoltarea şi răspândirea tehnologiei armelor de foc. Deja la începutul secolului al XVIII-lea, când Dimitrie Cantemir înregistra speciile animale existente în Moldova, lista cărturarului nu includea colunul, deşi numele lui survine în discuţie în alte contexte.

Tarpanul sau calul sălbatic european (Equus ferus ferus), domesticit deja în neolitic pe aceste meleaguri, este menţionat în libertate prin pădurile Transilvaniei în a doua parte a secolului al XV-lea, de Antonio Bonfini, istoricul oficial al lui Matia Corvin. În secolul al XVII-lea, tarpanul mai exista, deocamdată, în Câmpia Română. După 1700 însă, el a dispărut din această provincie. Nu şi de pe malurile Prutului şi ale Nistrului, după cum atrăgea atenţia Cantemir în Descrierea Moldovei. Aici el a mai supravieţuit un secol. Ultimul tarpan din aceste părţi a dispărut în secolul al XVIII-lea.

Antilopa saiga (Saiga tatarica tatarica), ciudată prin nasul ei lung, coroiat, în formă de trompă, era familiară mai ales în Moldova, unde vânătorii răzeşi o denumeau – poate datorită ataşamentului tradiţional românesc de păstoritul ovinelor – „oaie sălbatică". Ea trăia din abundenţă în câmpiile Moldovei şi în Bărăgan, dar şi în stepele dobrogene. Mai multe documente din secolul al XVI-lea menţionează că era vânată şi în zona Bucureştiului. Şi ea a dispărut în secolul al XVIII-lea, fiind vânată intens.

Brebul sau castorul european (Castor fiber) a fost un rozător de talie mare care trăia odinioară de-a lungul tuturor râurilor. Motivul dispariţiei brebilor – cam pe la 1800 – a fost vânarea lor pentru carne, foarte apre­ciată la prepararea unor cârnaţi speciali, a căror reţetă s-a pierdut. Din dinţii de breb ţăranii făceau, de asemenea, talismane, atârnându-le la gâtul copiilor, brebul având astfel un rol şi în credinţele şi practicile religioase tradi­ţionale din societatea românească.

Bobacul sau marmota de stepă (Marmota bobak), ruda apropiată a marmotei alpine, a furnizat în trecut blănuri din care se croiau baibarace – în Ţara Românească se numeau baibafire –, haine pentru femei şi copii. Asemenea veşmânt era parte din zestrea mireselor aristocrate, fiind socotit preţios. Bobacul a dispărut din Moldova în preajma anului 1761, dar în Bărăgan şi în Dobrogea a mai supravieţuit până pe la 1800.

Elanul (Alces alces alces), cel mai mare reprezentant al cerbilor, se numea la români plotun. Menţionat în pădurile de la Dunăre şi din Carpaţi prin anii 1593-1594 de Giovanni Antonio Magini, atestat şi după 1711 de Dimitrie Cantemir, plotunul dispăruse deja pe la 1800.

Foca de Marea Neagră sau foca-monah (Monachus monachus albiventer) a dispărut prin 1983 de pe teritoriul locuit de români. Ultimele exemplare din răsăritul şi sud-estul Europei abia dacă mai pot fi întâlnite în Grecia şi în Turcia.

Ultimul exemplar de zăgan, pasăre de pradă numită şi vulturul bărbos (Gypaetus barbatus), a fost împuşcat în România în 1938. Zăganul era, probabil, cea mai maiestuoasă specie de vultur din Carpaţii româneşti.

La fel s-a întâmplat şi cu dropia (Otis tarda), cea mai mare pasăre zburătoare de la noi. Această găină uriaşă care popula Câmpia Română a dispărut spre sfârşitul secolul XX, după 1981, când încă exista un nucleu de peste o sută de exemplare în câmpia sudică a ţării.

Dispariţia diverselor specii animale nu a fost întotdeauna rezultatul modernizării tehnologice. În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, Ţările Române încă nu părăsiseră o anumită etapă de dezvoltare tradiţională a meşteşugurilor, iar industria îşi făcea loc cu greu pe aceste meleaguri. Cu toate acestea, dispariţia speciilor animale menţionate indică o mutaţie dramatică în mediul natural românesc, cu consecinţe nu doar în unele dezechilibre ecologice, ci şi în posibilităţile de hrănire şi de aprovizionare a populaţiei prin vânătoare. Epoca respectivă corespunde, în linii mari, transformării Moldovei şi a Ţării Româneşti în teatru de război pentru marile puteri regionale: Imperiul Otoman, Imperiul Rus şi Imperiul Habsburgic, ceea ce ridică întrebarea dacă nu este vorba despre o consecinţă a deselor campanii militare străine şi a spolierii de resurse a teritoriului românesc.

Transformările dramatice ale naturii româneşti nu au rămas neobservate. Ele au făcut obiectul unor opere literare scrise de autori prestigioşi, precum Mihail Sadoveanu, care deploră în Noaptea de Sânziene exploatarea în stil capitalist a pădurilor Moldovei, iar în trilogia istorică Fraţii Jderi mitizează silueta socotită sacră a bourului, animalul-simbol astăzi dispărut.

Din păcate, acest proces de împuţinare a florei şi a faunei de pe meleagurile româneşti continuă şi astăzi.

Cucerirea Independenţei de Stat a României

Proclamarea Independenţei de Stat a României a fost un obiectiv al politicii româneşti încă dinainte de Unirea Principatelor. Propaganda asiduă a diplomaţiei române în străinătate, continuată şi după urcarea pe tron a lui Carol I, a pregătit atmosfera internaţională pentru acceptarea dezideratului românesc de a dispune de propria suveranitate. Ocazia s-a ivit în a doua parte a anilor 1870, ca urmare a revoltei antiotomane a Herţegovinei (iulie 1875), urmată imediat de ridicarea la luptă împotriva dominaţiei otomane din Bosnia (august 1875) şi însoţită curând de lupta împotriva Imperiului Semilunii din teritoriile bulgare (aprilie 1876) şi de declaraţia de război a Serbiei şi Muntenegrului (iunie 1876). Soluţionarea crizei balcanice prin conferinţe ţinute la Istanbul (decembrie 1876 şi ianuarie 1877) şi la Londra (martie 1877) eşuând, s-a profilat cu claritate un focar de război în sud-estul Europei, de mare interes şi pentru puterile interesate de chestiunea strâmtorilor.

Deja, în 1876, românii au început să îşi pregătească armata pentru orice eventualitate, în timp ce presa a întreţinut opinia publică în perspectiva unei apropiate obţineri a independenţei. Declarându-şi neutralitatea în raport cu evenimentele astfel declanşate, guvernul român a încercat să obţină recunoaşterea independenţei ţării pe căi diplomatice, notificându-şi către puterile garante independenţa de facto în raport cu puterea otomană.

Represiunea turcă din Balcani a stârnit reacţia Rusiei, campioană a ideii ortodoxe şi cu pretenţii de protectorat asupra slavilor din Balcani, ceea ce a oferit un context favorabil negocierii participării româneşti de partea inamicilor Turciei. Când s-a profilat o campanie rusă de ajutorare a popoarelor răsculate, românii au negociat la Livadia, în Crimeea (septembrie 1876), că vor permite trecerea trupelor ţarului peste teritoriul românesc, cu condiţia apărării şi garantării integrităţii teritoriale a Principatelor Unite (conform convenţiei încheiate la Bucureşti, în 4 aprilie 1877). În scopuri preventive, guvernul român a mobilizat armata (25 aprilie 1877) cu un efectiv de 125 000 de ostaşi. S-au organizat îndată două corpuri menite să apere malul Dunării de eventualele atacuri turceşti, acestea fiind dispuse pe un front de circa 650 de kilometri de-a lungul fluviului.

În 11-12 aprilie 1877, trupele ruse au început traversarea Dunării. Riposta turcă nu a întârziat, urmând atât calea diplomatică – expulzarea reprezentanţilor români din Capitală, sechestrarea unor vase comerciale româneşti –, cât şi cea militară (bombardarea unor localităţi româneşti, atacarea unor pichete de grăniceri). În 29 aprilie, Parlamentul a decretat starea de război cu Turcia. Curând, în 9/21 mai, Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe român, a proclamat Independenţa de Stat, principele Carol I semnând actul a doua zi.

Marile puteri au fost rezervate faţă de acest act, iar Imperiul Rus a refuzat propunerea românilor de a se alătura armatelor sale, căci acest lucru ar fi îndreptăţit Principatele Unite să participe activ la conferinţa de pace de la sfârşitul războiului. Pentru a treia oară însă după revolta revoluţionară de la 1848 şi, respectiv, după exprimarea dorinţei de unire a Principatelor, aspiraţia românească la o viaţă politică proprie, emancipată de influenţa şi imixtiunile ­puterilor străine, a fost întâmpinată internaţional cu maximă reticenţă. După începerea luptelor însă, ajuns într-o situaţie grea, statul-major rus a apelat la ajutorul militar al trupelor române. Astfel, pe 11 iulie, două regimente române au fost trimise în teatrul de operaţiuni, iar cinci zile mai târziu preluau controlul oraşului Nicopole. Principele Carol a fost numit comandant suprem al trupelor aliate la Plevna. Noi unităţi româneşti au ajuns acolo pe 19 iulie. Armata de Vest, cum s-a numit fuziunea de trupe ruso-române din acea zonă a frontului, s-a completat până la 25 august cu trei divizii româneşti. Pe 30 august, Plevna a suferit al treilea asalt. Nod al comunicaţiilor, Plevna avea o importanţă strategică majoră. Cu pierderi masive, românii au ocupat totuşi, după prima zi de asalt, o redută (Griviţa 1). Două zile mai târziu, tot românii cucereau Rahova. Încercuirea Plevnei a condus la întreruperea comunicaţiilor armatei turce masate acolo şi, în timp, la înfometarea acesteia, fapt care l-a determinat pe comandant, Osman Paşa, să încerce o retragere către Sofia (27-28 noiembrie). Românii au prins de veste că Griviţa II fusese părăsită, iar evenimentele care au urmat au condus la capitularea lui Osman Paşa în faţa generalului român Mihail Cristodulo Cerchez.

Ulterior, românii s-au deplasat la Vidin, centru al comunicaţiilor către inima Peninsulei Balcanice. Au fost atacate şi cucerite fortificaţiile din jurul acestei localităţi (9 ianuarie 1878), iar asaltul Vidinului a continuat până la încheierea armistiţiului ruso-turc (22 ianuarie). Intrarea românilor în Vidin, la 12 februarie 1848, a încheiat participarea militară română la operaţiunile de luptă din Balcani. Recunoaşterea independenţei româneşti de către marile puteri s-a produs pe 13 iulie 1878, armata întorcându-se în Bucureşti abia în toamnă (8 octombrie 1878).

Înţelegerea iniţială dintre români şi ruşi nu a fost respectată de ţar. Prin deciziile Congresului de la Berlin (1878), micii Românii îi revenea Dobrogea şi ieşirea la Marea Neagră, precum şi Insula Şerpilor. Dar Imperiul Ţarist şi-a adjudecat ţinutul din sudul Basarabiei, cuprins în judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad, reintegrate Moldovei în 1856, prin deciziile Conferinţei de Pace de la Paris, care încheiase Războiul Crimeii. Interesele geopolitice ale marii puteri din proximitate primau, lăsând pe seama statului unitar român modern un teritoriu incomplet, oscilant, într-un anumit sens chiar aproximativ.

Epoca marilor clasici în cultura română

Unirea Moldovei cu Ţara Românească la 24 ianuarie 1859 a marcat prima unificare de durată a unor provincii istorice româneşti. Cea de la 1600, sub autoritatea domnitorului Mihai Viteazul din Ţara Românească, deşi a adus împreună teritoriile româneşti de la Dunărea de Jos şi Carpaţi (inclusiv Transilvania), a durat doar o jumătate de an; destul totuşi pentru a imprima un model politic, omologat de realitate peste mai bine de două secole şi jumătate.

Trebuia să mai treacă jumătate de secol de la urcarea pe tron a lui Alexandru Ioan Cuza până când, în cursul anului 1918, pe când sfârşitul Primului Război Mondial aducea o nouă organizare politică a Europei, la acest nucleu statal modern unificat să se adauge şi alte provincii istorice: Basarabia (în martie), Bucovina (în noiembrie) şi Transilvania, împreună cu Banatul, câmpia vestică (Arad, Bihor, Sălaj şi Sătmar) şi Maramureşul. Devenită pe 10 mai 1877 un stat independent, România – proclamată regat în 1881 – şi-a dublat astfel teritoriul şi populaţia, incluzând între hotarele ei şi o serie de minorităţi etnoculturale (maghiari, evrei, ruşi ş.a.).

Reformele înfăptuite în timpul domniei lui Cuza Vodă şi stabilitatea politică la care a adus ţara echilibratul Carol I au permis creativităţii autohtone să îşi găsească un context favorabil pentru a se manifesta, cu atât mai mult cu cât direcţia de dezvoltare a civilizaţiei româneşti era una proocidentală, iar efortul era unul de apropiere de standardele moderne ale civilizaţiei europene. Nici chiar criticile politice şi culturale îndreptate împotriva revoluţionarilor de la 1848, care doriseră o cât mai iute şi mai totală contopire cu restul Europei, elaborate de Titu Maiorescu împreună cu reprezentanţii elitelor conservatoare, reuniţi în societatea culturală ieşeană Junimea, nu au pus la îndoială orientarea, ca atare, ci doar modul în care se încerca alinierea la Occident. În fond, critica formelor fără fond – adică a împrumuturilor imitative care nu porneau dintr-o nevoie organică a dezvoltării instituţionale a ţării – amenda numai tacticile, nu şi viziunea de ansamblu a reformismului liberal. Altminteri, ca şi paşoptiştii, şi junimiştii au militat pentru creaţie autohtonă, pentru valorile estetice rezistente, acceptând şi inspiraţia din literatura populară, şi pe cea cu sursele în trecutul istoric propriu.

În jurul revistei Convorbiri literare, relevante pentru nivelul înalt al unei literaturi române în plină emergenţă, concepute european, în răspăr faţă de tradiţiile vechii culturi româneşti, preponderent bisericeşti, ca şi în cadrul Junimii, s-a conturat o grupare de poeţi şi de prozatori care i-a numărat printre membrii ei pe poetul moldovean Mihai Eminescu, pe umoristul şi povestitorul Ion Creangă, tot din Moldova şi el, pe dramaturgul şi autorul de proză scurtă I.L. Caragiale, reprezentativ pentru temperamentul şi stilul sudului ţării, şi pe romancierul şi povestitorul bănăţean Ioan Slavici. Practic, cei patru corifei au dat, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, măsura anvergurii şi complexităţii unei arte literare care nu avea nimic din stângăcia vreunor începuturi. Ei au exprimat în moduri relevante virtuţile şi capacităţile de mare expresivitate şi flexibilitate ale limbii române de a purta conţinuturi de mare valoare estetică. Laconismul satiric coroziv al lui I.L. Caragiale, un prozator al mediilor citadine, originar din sudul ţării, alături de ­„barocul folcloric al oralităţii arhaizante şi populare a lui Ion Creangă, povestitor din răsăritul României, au conferit două dimensiuni exemplare literaturii române, în timp ce Ioan Slavici, venit din Câmpia de Vest (rămasă, deocamdată, în afara statului naţional) a reuşit să se exprime într-o limbă cursivă, „neutră, standard, care a putut părea inexpresivă, dar care, de fapt, a dat norma unui idiom inteligibil în toate regiunile ţării şi de către toate straturile sociale care beneficiau de o minimă educaţie. Sinteza lingvistică şi stilistică a lui Mihai Eminescu, realizată cu talent şi cu inventivitate de mare poet, a dus expresivitatea la cote de excepţie, îmbinând potenţialul multiplelor sinonime româneşti cu ceea ce ofereau valabil versiunile românei din diferitele provincii istorice şi cu moştenirea de vocabular, sintaxă şi retorică provenind atât din vorbirea populară, cât şi din studiul vechii literaturi autohtone (cronografe timpuriu moderne, ceasloave bisericeşti, romane populare şi apocrife religioase).

Cei patru corifei ai literaturii au fost, de aceea, recunoscuţi nu numai drept „generaţia marilor clasici", ci şi ca purtători ai unor tipuri diferite, dar complementare, de sensibilitate românească. În timp ce eminescianismul a fost înţeles ca o componentă liric-elegiacă a firii româneşti, caracterizând modul de a fi al moldoveanului, caragialismul – adică iuţeala de spirit, sarcasmul şi cultul pentru vorba de duh – au fost atribuite românilor din sudul ţării, seriozitatea tenace şi lupta metodică, mereu reluată, fiind asociate cu tipul de reactivitate caracteristic clasicilor din provincia vestică a ţării, Ioan Slavici şi Liviu Rebreanu, ambii romancieri. Împreună, cele trei coordonate alcătuiesc versanţii firii românului, cel puţin în autoreprezentările culturale referitoare la România.

În paralel cu Junimea, în a doua jumătate a seco­lului al XIX-lea s-a configurat o grupare culturală de mare anvergură, însă de orientare naţionalist-liberală, în jurul scriitorului, istoricului şi lingvistului B.P. Hasdeu şi al revistelor pe care acesta le-a editat. Deschiderile originale către filosofia istoriei, în linia romantismului, iniţial, iar apoi a pozitivismului şi a evoluţionismului, au adus prin Hasdeu discursul istoriografic românesc la o strălucire care a făcut posibilă, ulterior, atât opera de istoric şi de filosof al istoriei – prin teoria serialismului – a lui A.D. Xenopol, cât şi, în generaţia următoare, desfăşurarea multiplanică, în literatură şi în istorie, a lui Nicolae Iorga. Dintre personalităţile culturale asociate, de la o vreme, efortului cultural al lui Hasdeu, sunt de amintit prozatorul şi dramaturgul Barbu Ştefănescu-Delavrancea şi istoricii Grigore Tocilescu şi Gheorghe Ionescu-Gion.

Polul socialist, de stânga, al vieţii culturale a fost reprezentat în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea de refugiatul rus de origine evreiască Constantin Dobrogeanu-Gherea, care a exersat o critică influenţată de angajamentele lui politice de stânga. Lui i s-a alăturat, de pe poziţiile iniţial identice ale narodnicismului, doctrinarul basarabean Constantin Stere, unul dintre teoreticienii poporanismului românesc, alături de Garabet Ibrăileanu. În timp ce Gherea a evoluat însă în direcţia unei adeziuni la marxism, Stere s-a situat politic mai târziu de partea liberalilor.

În ceea ce priveşte filosofia, în această perioadă, un rol activ în răspândirea academică a interesului pentru speculaţia filosofică l-a avut universitarul ieşean Titu Maiorescu, ale cărui cursuri academice în domeniu au adus în faţa studenţilor din mai multe generaţii concepţiile prestigioase din gândirea europeană şi universală a timpului. Dezbateri vii pe aceeaşi temă au fost întreţinute însă şi în afara universităţii, în Cenaclul Junimea şi în paginile revistei Convorbiri literare. Deşi filosofie se făcea şi în afara acestui cerc – de pildă, în paginile scrierilor istorice ale lui Hasdeu şi în unele articole ale lui –, tot în proximitatea maioresciană s-au afirmat şi primii filosofi români moderni originali: tânărul jurist Vasile Conta, cu o concepţie deterministă (în lucrări precum Teoria fatalismului), materialistă şi evoluţionistă, a încercat să sintetizeze descoperirile veacului într-o viziune personală, ­coerentă, atee şi progresistă. El exprima un ethos românesc neresemnat, încrederea în capacitatea raţională de a înţelege şi de a ordona lumea, care a caracterizat întreaga lui generaţie şi a marcat intrarea românilor în arena filosofică şi ştiinţifică europeană. La rândul lui, ceva mai târziu, A.D. Xenopol, ca unul ce era un excelent practician în domeniul istoriografic, a venit cu o viguroasă şi bine articulată concepţie de filosofia istoriei. Conform lui Xenopol, faptele – simultane („coexistente) sau consecutive („de succesiune) – se înlănţuie prin legăturile lor cauzale, alcătuind „serii istorice". Şi Xenopol era deci un raţionalist cu deplină încredere în capacitatea ştiinţifică a istoriei –cunoaştere de a înţelege şi de a clasifica evenimentele din viaţa omului.

Datorită interesului politic de a legitima cu argumente istorice pretenţia românilor la unire deplină şi la existenţă statală independentă, în societatea vremii s-a făcut simţită dorinţa arzătoare de a se putea citi o sinteză de istorie românească viabilă. După cea, prea scurtă, scrisă de Mihail Kogălniceanu, Istoria Valahiei, a Moldovei şi a valahilor transdanubieni (1835), se făcea simţită nevoia unei reluări mai comprehensive. Prima sinteză istorică de mare anvergură şi răsunet, tratând însă, în principal, destinul istoric al Ţării Româneşti şi, în parte, al Moldovei în epoca formării statelor medievale, a fost Istoria critică a românilor (1872-1873), din păcate neterminată, a lui B.P. Hasdeu. Venind după înscăunarea pe tronul românesc a lui Carol I de Hohenzollern şi cu puţin înainte de cucerirea independenţei românilor, sinteza hasdeiană pregătea atmosfera de preţuire a trecutului românesc şi de abordare eroică a acestuia, care s-a vădit în zilele Războiului pentru Independenţă din 1877-1878. După obţinerea confirmării pentru români a unui destin istoric de sine stătător prin Congresul de la Berlin, scopul politic şi patriotic următor era întărirea statală şi desăvârşirea unităţii naţionale în cadrul aceluiaşi stat. Noua abordare, mai amplă, acoperind întregul trecut românesc, s-a vădit în preţioasa nouă sinteză în zece volume a lui A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia traiană (1888-1893). Nici versiunea – incompletă – hasdeiană, nici cea xenopoliană nu au inclus în relatarea lor provinciile vestice ­locuite de români (Transilvania, Banat, Arad, Bihor, Sălaj, Sătmar, Maramureş), aparţinând puternicului Imperiu Austro-Ungar. Ambele au avut însă un rol fundamental în argumentarea şi asumarea unei identităţi româneşti moderne, construită prin metoda racursiului istoriografic. Fiind scrise în legătură cu comandamentele politice ale epocii, şi una, şi cealaltă au amprentat puternic ­discursul istoriografic românesc cu imperative politice, ­dându-i un aer de pledoarie ­naţional-statalistă, care a devenit în epoca ulterioară covârşitor şi indiscu­tabil. Vreme de un secol, istoricii români au continuat, fără excepţie, să scrie în această tonalitate, văzându-şi ­misiunea ca pe una de propagandă patriotică, de pledoarie în sensul construcţiei politice româneşti, cu argumente din vremurile de odinioară, şi nu ca pe un demers ştiinţific menit să scoată la iveală adevărurile despre trecut.

Atât lucrările lui Vasile Conta, tipărite la Paris şi Bruxelles, cât şi cele ale lui Xenopol, publicate la Paris, au fost cunoscute, de la bun început, în Europa şi au fost întâmpinate cu interes. Prin asemenea contribuţii, ca şi prin traducerea în franceză