Terapie prin scris

Mulțumiri

Bine ai venit în colțul meu de lume, în întregime creat din cuvinte. Îți mulțumesc pentru curiozitate și pentru faptul că ai ales această carte. Întotdeauna sunt fericită când poveștile mele ajung în mâinile cititorilor mei, atunci când sunt elegant așezate între coperți sau pe telefoanele, tabletele sau laptopurile lor, cum se întâmplă acum.

Înainte de toate, voiam să îți las câteva vorbe despre mine, să poți lega textele de omul care le-a scris.

Mă numesc Raluca Barbu, puțin mai mult decât mă numesc Raluca Marchiș, am aceeași vârstă acum, la patruzeci de ani, cât  aveam la nouăsprezece. Sunt mamă, cam în aceeași măsură în care fetița mea mă crește și face din mine un om mai bun decât aș putea să devin eu de una singură.

Scriu din adolescență, de când viața era complicată și greu de gestionat cu toate dramele de pe coridoarele liceului. Pe vremea aceea scrisul însemna destăinuirea în fața unui jurnal, însă treptat, odată cu anii care mi-au complicat viața și mai mult, scrisul a devenit constanta care aduce totul la un numitor comun, prin simplul fapt că există pentru mine. Ne-am dezvoltat împreună, scrisul meu si cu mine, până în clipă nedefinită când publicarea unei cărți a devenit visul meu, dorința pe care mi-o puneam în gând când suflam în lumânări sau când prindeam un puf de păpădie și îl ascundeam în sân. Așa a apărut prima carte cu unul din numele mele pe coperți, "Orașul din viața mea". Un elogiu adus adolescenței.

Rolul de om responsabil și carierist mi l-am asumat aproape un deceniu, crezând că trăsesem lozul norocos când am reușit la primul interviu. A fost o perioadă prolifică pentru mine, am cunoscut mulți oameni minunați, am învățat multe lucruri care m-au ajutat apoi în tot cea ce am realizat profesional, însă lecția cea mai frumoasă pe care am primit-o a fost despre mine și despre faptul că scrisul este cariera mea de căpătâi. Așa a apărut primul meu roman, "Corporatistul". O dovadă simplă despre cum visele pot deveni realitate, dacă nu-l iei în seamă pe pesimistul din tine.

Maternitatea a fost a treia etapă majoră din viața mea care m-a inspirat profund și care mi-a împins privirea dincolo de mine, către sâmburele de viață pe care îl adusesem pe lume și care, într-un mod miraculos și fascinant, se transforma încet și sigur într-un om complex. Am asistat curioasă (și încă o mai fac) la toate etapele pe care un pui de om trebuie să le depășească pentru a fi capabil să se adapteze acestei lumi: să se exprime, să se deplaseze, să aibă grijă de el însuși și apoi să înceapă să nutrească dorințe pentru viitor. Urmărindu-i unica și totuși universala evoluție, am scris "Selfie în oglindă. Când femeia devine mamă." O carte de pus noaptea sub pernă.

"Terapie prin scris" a fost locul în care am revenit de fiecare dată când o idee, o persoană sau o experiență au avut o asemenea influență asupra mea încât s-au vrut păstrate în scris și împărtășite cititorilor mei anonimi. Toate textele sunt adunate în volumul de față, însă au fost publicate de-a lungul a cinci ani pe ralucabarbu.ro. Am ales să finalizez acest proiect pentru a-i da forma unui ebook, a-l lansa în online în această formă pentru cei care caută un loc primitor în care să se retragă și să se regăsească și pentru a-mi putea dedica perioada următoare cărții care și-a pierdut răbdarea așteptând după mine să o scriu.

Îți doresc oaze de liniște și contemplare în compania rândurilor mele, așa cum au fost pentru mine și când le-am scris și de fiecare dată când le recitesc.

Cu bine,

Raluca Barbu

Capitolul I

Fericire gratis

Un chip. Mai multe feţe

Un om cu şapte priviri într-un singur chip. O femeie cu şapte voci şi o singură gură. O oglindă în care se reflectă şapte capete, toate ale mele, suprapunându-se într-o armonie haotică. Şapte trăiri contradictorii îmi cotropesc sufletul, lăsând mereu în urmă un om nou, în continuă definire.

S-a nimerit ca eu să identific şapte laturi ale personalităţii mele. Poate unele din ele le cuprind pe altele. Nu ştiu. Nu e important. Poate am scăpat din vedere altele mai vechi, care există acum în vreo formă latentă şi care, în vreun viitor încă nescris, vor ieşi la suprafaţă cu pretenţii neimaginate. Nici asta nu-i important.

Tot ce înţeleg acum este că nu s-a întâmplat vreodată să nu fiu eu, nici chiar în situaţiile în care ipotetic aş fi putut face sau spune altceva şi tot ipotetic drumul meu ar fi cotit într-o altă direcţie decât cea în care am ajuns astăzi.

Înţeleg că sunt în multe feluri, unele contradictorii, altele în tandem şi toate la un loc mă reprezintă fidel în umanitatea mea. 

Femeia

Interesant cum prima care mi-a venit în minte este Raluca Femeia, poate pentru că femeia din mine a ieşit la suprafaţă ultima, e cea mai proaspătă cunoştinţă a mea. Definirea de sex a fost mereu acolo, în buletin, în numele pe care îl port, în pronumele pe care îl folosesc vorbind despre mine la persoana a treia. Însă esenţa unei femei, cea care face referire la feminitate, senzualitate şi erotism, mi-a fost străină, mi-a fost incomodă şi, în general, a fost latura pe care n-am avut niciodată ochi să o văd eu însămi în mine. Gândindu-mă la bărbaţii din viaţa mea, care mi-au dorit trupul şi mi-au iubit sufletul, îmi dau seamă că ei au cunoscut-o într-o oarecare măsură, însă în ochii niciunuia dintre ei nu am citit nimic despre ea, ceva care să mă convingă că ar fi o rezidentă permanentă a fiinţei mele. Poate tot din acest motiv nu am ştiut să mă dăruiesc deplin, pentru că n-am ştiut că aş avea ceva atât de delicat de dăruit.

Mă fascinează forţa cu care şi-a făcut triumfala apariţie, atenţia pe care mi-o pretinde şi impactul pe care îl are în jurul meu. Mi s-a înfăţişat mai întâi ca o puştoaică de 16 ani, pentru că la acea vârstă am devenit femeie şi cumva a vrut să parcurgă traseul către vârsta mea actuală pornind de la origini. A depăşit rapid şi dureros toate formele de exprimare a infatuării specifice acelei vârste, cu călcâie aprinse, fluturi în stomac, inconştienţă, nerăbdare şi nesiguranţă. Le trăisem pe toate în tinereţea mea, însă nu mă trecuseră graniţa către feminitate. Probabil rămăsesem blocată undeva pe drum, poate doar cu câţiva paşi înainte de vamă. Acum însă i-am intuit malurile, pentru că mi-o imaginez că pe o insulă exotică, şi înot spre ea relaxată, cu muşchi neobosiţi şi trup întins pe val, către un ţărm care-mi va deveni acasă. Sunt foarte aproape, simt deja cu palmele nisipul răscolit de tumultul apei, adâncimea se micşorează, iar cu coada ochiului intuiesc formele voluptoase ale plajei.

Mama

Pe această Ralucă o cunosc foarte bine de şase ani şi jumătate. A avut întâietate în faţa soţiei şi a îndepărtat-o pe acesta până a scăpat definitiv de ea. Am chemat-o exact când am avut nevoie de ea şi a venit fără să se lase aşteptată. Mi-a adus în dar, odată cu bulgărele de aur care este copilul meu, fascinaţie, uimire, inspiraţie, grijă, teamă şi o doză incredibilă de putere. Mi-a mai adus alte femei-mame pe care le am acum în preajmă ca prietene, însă cel mai valoros dar pe care mi l-a oferit este legătura dulce-inexplicabilă pe care o trăiesc cu fiica mea, atât de strânsă încât uneori am sentimentul că ea sunt eu, că mă cresc pe mine, că sunt martoră propriei mele evoluţii, în paşii mici şi siguri ai copilului meu. De existenţa şi autenticitatea acestei Raluci nu m-am îndoit niciodată, din prima clipă când din una am devenit două.

Scriitoarea

O, asta e Raluca-Fata Morgana, cea care mă convinge că e reală, ca apoi să mă facă să mă îndoiesc că a existat vreodată în pielea mea. Intensitatea cu care credeam ambele variante era sfâşietoare, însă, după sute de pagini de memorii, un blog, trei cărţi publicate şi încă una ce musteşte în mine, nu mai am niciun dubiu că e adevărată, în carne şi oase, cu degete deprinse cu tastele, cu gândul mereu plecat în căutarea exprimării poveștii în care trăiesc.

Este Raluca cea mai surprinzătoare, pentru că e atât de diferită de cea pe care o vezi, cea manifestată fizic. O priveşti şi îţi lasă impresia unei femei telurice, palpabile, plină de viaţă şi atât de aiurită încât n-ar fi capabilă de profunzimi. E posibil să fi crezut chiar eu această demonstraţie superficială a inexistenţei unei scriitoare înăuntrul meu, luându-mă după aparenţe şi după dezaprobarea făţişă sau secretă a multor oameni din viaţa mea de până acum, faţă de dorinţa şi nevoia mea de a scrie. Neavând interesul şi susţinerea lor, m-am convins, destul de neconvingător ce e drept, că e posibil să iau scrisul prea în serios, el fiind, desigur, doar un moft sau poate un hobby mai special. Abia acum, la 37 de ani, îi acord atenţia cuvenită, l-am ridicat la statutul de chemare, moştenire, dăruire şi am acceptat, sper odată pentru totdeauna, că eu fără el nu sunt întreaga.

Victima

Victima din mine este cea mai competitivă dintre toate eurile mele. A cucerit teritorii întinse din timpul meu, are epoleţii plini de trese, iar pereţii camerei în care locuieşte sunt decoraţi cu nenumărate medalii de aur câştigate în defavoarea mea în concursuri de debate. Este articulată, convingătoare, documentată şi are o voce tunătoare. Nu pot să n-o aud când îşi începe discursul, mereu acelaşi, mereu sfâşietor. Încă n-am reuşit să-i fac faţă, să o conving că se înşeală, să o reduc la tăcere. Ocupă în mine jumătate de inimă, jumătate de suflet şi profită de originile mele pentru a mă anihila ca fiinţă umană imediat ce în mintea mea se strecoară cea mai măruntă formă de îndoială. Întunecă totul în calea ei, îmi fulgeră privirea şi viscoleşte cu gheaţă peste învelişul meu fragil. Mi-a lăsat urme pe trup, le văd în fiecare zi, însă nu pot scăpa de ele, aşa cum nu pot scăpa de Raluca Victimă.

Aflu acum că nici nu trebuie să scap de ea. Trebuie doar să nu mă împotrivesc atunci când deschide gura. N-am unde să mă ascund, nu-mi pot astupa urechile, acoperi ochii, pentru că vorbeşte prin gura mea şi scrie prin degetele mele. Sunt de fapt eu, convinsă pentru perioade inegale că nu sunt bună de nimic şi că nu merit nimic. Mă doare de câte ori argumentează aceste două neadevăruri, pentru că încerc să o contrazic, să-i opun rezistenţă, să o fac să tacă şi să-şi retragă cuvintele. Într-un început de vară am înţeles, în sfârşit, că n-o pot alunga, reduce la tăcere sau nega. Pot să o accept, să o ascult, să o las să-şi încheie disertaţia. Atât. Cred că asta e tot ce vrea, să fie ascultată, iar după ce-şi consumă energia, aparent nesfârşită, se poate retrage epuizată şi răguşită în camera ei muzeu.

Mai cred că apare în mintea mea doar atunci când mă lupt prea mult cu mine, când opun prea multă rezistenţă experienţelor pe care le trăiesc, când sunt atât de obosită încât niciun cuvânt de încurajare nu mai rezonează cu Raluca Puternică.

Puternica

O cunosc demult şi pe ea. E fantastică! E acea Raluca supereroină care îmi menţine încrederea în viaţă şi în surprizele pe care mi le rezervă. Uneori cred că ea este elementul de surpriză pe care i-l aloc vieţii. Nu ştiu cum ia naştere, cum ajunge să se manifeste atât de autentic şi cu atâta graţie. Este o apariţie fenomenală, pe care oamenii din jurul meu o văd imediat, doar privindu-mă sau schimbând câteva cuvinte cu mine. Eu mă văd astfel doar după ce am trecut muntele, după ce l-am lăsat în urmă şi înălţimile cucerite vorbesc de la sine despre forţa care m-a animat. Mă uit înapoi şi văd câte a trăit această Raluca puternică. Îi datorez toate realizările mele, toate visele pe care nu le-am abandonat, ci împlinit.

Are un Nemesis, ca orice supererou, pe Raluca Victimă. Sunt mereu puse pe ceartă, se anulează una pe alta verbal şi faptic, iar câmpul lor de luptă este chipul meu, la suprafaţă şi sufletul meu, pe dinăuntru. Nu le pasă de urmele pe care interacţiunea lor o lăsă în mine, pentru că ambele cred că au dreptate, prin urmare războiul ce-l poartă este pentru binele meu. Le cred de fiecare dată. Mă răzgândesc după fiecare capitulare a victimei sau a învingătoarei. Poate că, punându-le faţă în faţă, ca pe nişte surori vitrege, dar cu aceeaşi mamă, aş reuşi să le fac să se accepte una pe cealaltă. Ştiu, nu sunt realistă, dar, după cum se poate observa, nu există o Raluca Realistă. Acum e la cârmă Raluca Scriitoarea, care găseşte orice posibil în textele ei, chiar şi o alianţă între duşmanii de moarte. Până la urmă nu vreau să fie prietene, vreau doar ca eu să le accept ca fiind ambele ale mele, cu sus şi jos, cu gheaţă şi foc, iar eu să mă poziţionez exact la mijloc, acolo unde apa e caldă, perfectă pentru înotul în nocturnă. Poate ar trebui să o introduc aici pe Raluca Aiurită, doar ea ar găsi un teren neutru, fictiv, în care să mă convingă să cred.

Aiurita

Aiurită, copil, uitucă, naivă. Aceasta este Raluca cea mai dulce, visătoare, credulă, desprinsă de pământ, fără rădăcini, doar aripi. O găseşti în ochii ei albaştri ca marea, în părul ei copilăros, bălai, în neatenţia cu care tratează orice lucru serios, atunci când n-o priveşte direct subiectul. E Raluca pe care o descriu cel mai bine colegii mei şi în care mă regăsesc întocmai. E împrăştiată, mânjită cu pix sau cerneală pe mâini şi câteodată cu cafea sau dulceaţă pe haine. E adorabilă. Nu-i poţi ghici vârsta. E tânără precum pădurea primăvara, toată numai mugur şi floare. Aude păsările când vin să cuibărească vizavi de terasă ei,